NOUL TESTAMENT

Subiectul 4

Epistola catre Romani

Partea a II-a (cap. XII-XIV), morala sau parenetica, cuprinde o serie de învatături şi sfaturi pentru
cimentarea comunităţii creştine: iubire reciproca între creştini, ascultarea de autorităţile lumesti, ajutorarea
semenilor, iertare şi îngaduintă cu cei slabi în credinţă.
Distingem, deci, unele îndemnuri cu caracter mai general, pentru toţi creştinii (cap. XII şi XIII) şi altele
cu un caracter particular, privind raporturile dintre membrii comunităţii creştine din Roma şi anume, comportarea
„celor tari” în credintă fată de fraţii lor „mai slabi” în credinţă (cap. XIV, 1 - XV, 14).
Capitolul XII: indemnuri la sfintenie şi întrebuintarea cu folos a feluritelor daruri.
Primul îndemn pe care îl adreseaza creştinilor este „sa înfaţiseze trupurile lor ca pe o jertfa vie,
sfântă, bineplacută lui Dumnezeu''. Spre deosebire de jertfele sângeroase din cultul iudaic şi pagân, creştinii
sunt chemaţi sa aduca lui Dumnezeu „jertfe duhovniceşti”, adica sa duca o viata de curăţie morala, de
sfintenie. Creştinul trebuie sa-şi înnoiasca cugetul, sa pună pe primul plan, în preocuparile sale, grija de cele
duhovnicesti şi de mântuirea sufletului.
”Sa nu cugete despre sine mai mult decât trebuie”, adica sa fie smeriţi, şi „sa fie multumitori fată de
darurile primite de la Dumnezeu, dupa masura credintei fiecaruia” (vers. 3), pentru ca aceluia care are multă
credinţă, Dumnezeu îi încredinteaza multe daruri, dar îi impune şi multe îndatoriri.
Iubirea sa fie nefatarnica (vers. 9). Îndemnul de a nu se răzbuna şi de a nu răsplati răul cu rău
(comportarea creştinului fată de dusman), „Deci, daca dusmanul tău este flamând, hrăneşte-l, iar daca este
însetat da-i sa bea”.
Capitolul XIII: Reguli pentru conduita creştinilor în sfera societăţii civile. Îndemnul de a se supune
autorităţii de stat.
Dupa cum în natură, ca şi în univers, domneşte ordinea, tot asa trebuie sa domneasca şi în societate.
Doua sunt motivele acestei atitudini din partea creştinului: unul exterior, şi anume frica de pedeapsa din
partea stăpânirii, dar şi din partea lui Dumnezeu, întrucât stăpânirea este slujitoare a lui Dumnezeu spre
binele societăţii; şi unul interior: vocea constiintei, care afirma ca trebuie sa ne supunem celor care
reprezintă autoritatea divină.
Capitolele XIV, 1 - XV, 13: Comportarea fată de cei slabi în credinţă.
Cei slabi în credinţă -sfatuieşte Apostolul – trebuie trataţi cu îngaduinţă şi dragoste (vers. 1), dupa
cum şi cei tari în credinţă nu trebuie criticaţi. „Slabi în credintă” sunt numiţi acei creştini proveniţi dintre
iudei care nu aveau încredere deplină în izbavirea adusa de Mântuitorul şi pentru a fi mai siguri de aceasta
respectau şi oprelistile puse de legea mozaica privitoare la mâncaruri (a se vedea: Lev. cap. XI) şi sarbatori.
În creştinism nu intereseaza mâncarea sau bautură (de reţinut ca aici nu este vorba de post), ci raportul cu
Dumnezeu şi cu oamenii, care trebuie sa fie de pace şi bună întelegere (vers. 6-17). Deci, din cauza mâncarii
şi bauturii nu trebuie sa distrugem aceste legaturi.
Epistola catre Galateni
Partea a III-a (cap. V-VI) morala, cuprinde o serie de sfaturi practice în legatura cu: întrebuintarea
înteleapta a libertatii crestine, ferirea de învatatorii mincinosi, de mândrie, dezbinari, si îndemnuri la iubire,
rabdare si blândete, fata de toti.
După ce a arătat inutilitatea Legii mozaice în vederea mântuirii şi eliberarea de sub jugul ei,
Apostolul dă îndemnuri privitoare la viaţa creştină. Cel dintâi îndemn dat galatenilor este acela de a se
menţine în această stare de libertate dobândită prin Domnul Hristos, adică să se ferească de a se supune
Legii iudaice, ca nu cumva să piardă mântuirea câştigată prin credinţa sa în Domnul Hristos. Acela care
primeşte circumciziunea, creştin fiind, pierde toate darurile câştigate prin botez şi în mod automat se exclude
din comunitatea lui Hristos. Pentru mântuirea adusă de Hristos nu se socoteşte nici netăierea împrejur, ci
numai credinţa care dă roade prin fapte bune, adică, după cuvintele Apostolului: „credinţa lucrătoare prin
iubire”. Între creştini, dimpotrivă, trebuie sărodească virtuţile creştine care izvorăsc din con lucrarea cu
Duhul Sfânt, numite de Apostol: „roadele Duhului”, şi anume: iubirea, bucuria, pacea, bunătatea,
binefacerea, credinţa, stăpânirea de sine. Deci, creştinii trebuie să-şi înfrângă patimile trupului şi să trăiască
conform cerinţelor spiritului, căci ei nu mai sunt ai trupului, ci ai lui Hristos.

1
 Capitolul VI. Apostolul îi îndeamnă pe cei tari în credinţă să ajute pe cei slabi în credinţă, însă fară a
se mândri cu aceste fapte, fiind atenţi spre a nu cădea ei înşişi în acele fapte (VI, 1); să se poarte cu iubire şi
blândeţe unul faţă de celălalt; să fie respectuoşi şi mulţumitori faţă de învăţătorii lor.
Epistola catre Efeseni
Cap. IV-VI. RESPONSABILITATILE NOASTRE „ÎN HRISTOS”. Chemare la a trăi în unitate,
curatie, armonie, victorie.
Dumnezeu vrea ca noi să ne aratăm buni unii cu ceilalţi, „şi miloşi”. Cine nu reuşeşte să fie bun cu
soţia, sotul său cu ceilalţi dintre cei mai apropiaţi prieteni ai lui, nu este un om bun în realitate.
1. De aceea, vă îndemn, eu cel întemniţat pentru Domnul, să umblaţi cu vrednicie, după chemarea cu
care aţi fost chemaţi, 2. Cu toată smerenia şi blândeţea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alţii în
iubire, 3. Silindu-vă să păziţi unitatea Duhului, întru legătura păcii. 15. Ci ţinând adevărul, în iubire, să
creştem întru toate pentru El, Care este capul - Hristos. 25. Pentru aceea, lepădând minciuna, grăiţi adevărul
fiecare cu aproapele său, căci unul altuia suntem mădulare. 26. Mâniaţi-vă şi nu greşiţi; soarele să nu apună
peste mânia voastră. 28. Cel ce fură să nu mai fure, ci mai vârtos să se ostenească lucrând cu mâinile sale,
lucrul cel bun, ca să aibă să dea şi celui ce are nevoie. 29. Din gura voastră să nu iasă nici un cuvânt rău, ci
numai ce este bun, spre zidirea cea de trebuinţă, ca să dea har celor ce ascultă. 32. Ci fiţi buni între voi şi
milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat vouă, în Hristos. etc., etc., etc.

Epistola catre Filipeni

Partea a II-a (III, 1-IV, 20) are cuprins parenetic. Apostolul îndeamna pe filipeni sa-şi conformeze
viata dupa preceptele Mântuitorului Hristos şi sa se fereasca de insinuarile iudaizantilor.
Apostolul da îndemnul cititorilor sai de a se feri de ereticii iudaizanti şi de a urma lui Hristos.
Acestia voiau sa impuna crestinilor proveniti dintre pagâni taierea împrejur, împotriva hotarârii sinodului
apostolic întrunit la Ierusalim.
Capitolul IV: Apostolul îi sfatuieste pe filipeni sa ramâna statornici în credinta, sa traiasca în unire,
spre a fi exemple şi altora, sa savârseasca numai lucruri bune şi frumoase, precum i-a învatat.
Le multumeste pentru darurile trimise, împartaşind cu el necazurile. El stie sa traiasca în saracie, sa
sufere toate pentru Hristos, totuşi gestul lor este frumos.

Epistola catre Coloseni

Partea a III-a, morala (cap. III - IV). Îndemnuri Privind viata crestina: datoriile sotilor, copiilor,
parintilor, slujitorilor si stapânilor.
Îndemnuri pentru a duce o viata demna de crestini, atât în relatiile din societate, cât si în viata de
familie. Apostolul îi îndeamna sa evite viciile si pacatele în care traiau înainte de a fi crestini. Sa se
dezbrace, deci, de modul de viata de mai înainte, pe care si-l însusisera prin caderea în pacat si sa se îmbrace
în omul cel nou, câstigat prin botez, unde toti sunt egali, în fata lui Dumnezeu, indiferent de neam, cultura si
stare sociala. Sa petreaca timpul în cântari duhovnicesti.
Datoriile privind raporturile dintre soti, dintre copii si parinti, dintre servitori si stapâni.
În continuare, el cere colosenilor sa staruie în rugaciunea pentru el si pentru misiunea lui, sa se
poarte cu întelepciune fata de necrestini.
Sarea are doua calitati: da gust bucatelor si le fereste de alterare. Ca simbol al întelepciunii crestine,
ea se arata numai în vorbele placute, amabile, binevoitoare si drepte, crestinului nefiindu-i îngaduit sa-si
transforme limba în mijloc de dezbinare, de vrajba sau de întristare pentru semenii sai. Cuvântul crestinului
trebuie sa fie, dimpotriva, arma adevarului, temelia bunei întelegeri si expresia celei mai sincere iubiri de
oameni. Sarea este astfel, ca si în cartile Vechiului Testament si în literatura profana, simbolul întelepciunii
care stie sa guste si poate face si pe altii sa guste adevarurile cele dumnezeiesti.

Epistola I catre Tesaloniceni

Apostolul da sfaturi tesalonicenilor sa sporeasca în dragostea crestina şi în fapte bune, sa paraseasca
obiceiurile lor pagâne de altadata: lenea şi desfrânarea; îi îndeamna sa asculte pe conducatorii lor bisericesti
şi sa staruiasca în rugaciune. Sa prisoseasca în dragoste si sfintenie. Se recomanda ferirea de desfrânare (IV,
3-5), rabdarea în suferinte (IV 3-4), datoria de a munci.

Epistola II catre Tesaloniceni

Partea a II-a, morala (cap. III). Îndemn la rugaciune si munca.
2
 Cei dintre ei care nu vor voi să munceasca, să nu-i mai ajute, caci acestia nu merita nici sa manânce.
Porunca nu vizeaza neputinta sau încăpacitatea de a munci (de exemplu: copiii, bolnavii, batrânii), ci refuzul
de a munci. Apostolul ridica munca la un principiu de viata.

Epistola catre Evrei

Partea a II-a, morala (cap. X 19-XIII, 17) cuprinde o serie de îndemnuri practice, care decurg direct
din partea doctrinara, privitoare la viata crestina. Este vorba de staruinta în credinta, rabdarea în încercari si
practicarea virtutilor, îndemnuri sustinute cu exemple stralucite din istoria biblica a poporului ales.
Ramâneti tari în credinta, si rezistati energic tentatiei de a prefera iudaismul crestinismului.
Le aminteste întâi de vremea când au primit crestinismul. Ce lupta grea au trebuit sa duca cu cei care
i-au despuiat de bunurile lor, de toate drepturile lor si i-au prigonit.
Cei care calcau Legea veche erau omorâti pe baza a doua mărturii. Cu cât mai mult, cei care
desconsidera jertfa Domnului Hristos si fac de ocara duhul harului, vor fi pedepsiti prin moartea vesnica si
pierderea împaratiei ceresti.
Si toti patriarhii evreilor: Avraam, Isaac, Iacov au murit fara sa vada realizarea dorintelor lor (vers.
13). Dar nadejdea lor nu s-a dezmintit.
Capitolul XII: îndemn pentru rabdare în suferinte. Pilda Domnului Hristos.
Îi îndeamna la o iubire mai strânsa, la ospitalitate, la vizitarea celor închisi si ferirea de desfrânare
(vers. 1-4). Sa nu-si piarda nadejdea în Dumnezeu, când sunt deposedati de avutii, caci Dumnezeu nu-i
paraseste în asemenea situatii (vers. 5-6). Sa ia aminte la mai marii lor, la primii predicatori ai Evangheliei si
la sfârsitul vietii lor si sa le urmeze credinta (vers. 7). Sa tina învatatura dreapta si sa nu se lase furati de
învataturi straine.

Subiectul 3
Mai problematic de interpretat este pasajul din 21,24-25, deoarece se pune întrebarea, daca aceste
cuvinte sunt opera autorului sau ale unui scrib. Iata ce serie autorul: «Acesta este ucenicul care marturiseşte
despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim ca marturia lui este adevarata...» In ceea ce priveşte
autenticitatea acestor ultime două versete (24 - 25), părerile specialiştilor sunt impărţite: Unii sunt de părere
ca au fost adaugate fie de alti ucenici ai lui Iisus, înca în viata, fie - şi mai probabil - de ucenici direcţi ai lui
Ioan, care au putut să depună mărturie asupra autenticitatii scrierii. Dar, întrucât nu exista dovezi că această
afirmatie nu ar fi facut parte din materialul original al Evangheliei, trebuie privita ca pe o marturie valoroasa
în problema autorului.
De altfel, Apostolii Ioan şi Petru apartineau cercului restrans de ucenici care au fost prezenţi, lângă
Iisus, împreună cu Iacov, în trei împrejurări în care ceilalti lipseau: învierea fiicei lui Iair (Mc. 5, 37);
Schimbarea la fata (Mt. 17, I) şi episodul rugaciunii din gradina Ghetsimani (Mc. 14, 33). Aceiaşi Apostoli,
Petru şi Ioan, au fost aleşi de Mântuitorul Hristos sa pregateasca şi Paştile pentru El şi ucenici Săi (Lc. 22,8).
Dupa învierea Domnului şi pogorarea Duhului Sfânt, cei doi Apostoli sunt prezentati ca formand
restransul „cerc petrin” şi de autorul cărţii Faptele Apostolilor: Petru şi Ioan se urcă împreună la templu
pentru rugaciunea din ceasul al nouălea (F.Ap. 3, 1)
Petru şi Ioan, în fata sinedriului, îi uimese pe membrii acestuia cu îndrăzneala şi curajul lor în a-L
propovadui pe Domnul înviat (F.Ap. 4, 13).
Tot Petru şi Ioan sunt trimişi din Ierusalim în Samaria pentru propovaduirea evangheliei (F.Ap. 8,
14).
Cei doi sunt prezentaţi împreună şi în referirea Sf. Pavel despre ,,Apostolii stâlpi” ai Bisericii din
Ierusalim: Iacov, Chefa şi Ioan (Gal. 2, 9).
Ioan 1, 35-45: chemarea celor dintâi ucenici. Petru, nu a venit direct la Iisus, ci prin fratele său.
In cap. 13, refuzul lui Petru de a se lăsa să i se spele picioarele, nu are ca scop să vădească umilinţa
care-l distinge de ceilalti apostoli; pare mai degrabă să arate dificultatea de a intelege semnificatia acestei
actiuni a lui Hristos. Rezistenţa cu care se opune la spălarea picioarelor si apoi acceptarea cu inimă largă,
este prefigurarea lepădarii sale si a restaurarii in apostolat.
Apoi, Petru, nu îndrăzneşte să intrebe direct cine este trădătorul. Textul nu ne spune dacă Ioan a
spus secretul lui Petru; iar ceilalti ucenici nu au inteles ce s-a petrecut cand Iuda a plecat de la masă.

3
 În timpul cuvântării de adio, cel ce pune o intrebare nesăbuită este Petru: „Doamne, unde Te
duci?”. Iisus, raspunde că il va urma in moarte si că se va lepăda de 3 ori de El. Ioan, nu pune intrebari,
deoarece el intelegea ceea ce Iisus spunea si făcea.
În povestirea Patimilor, cap. 18 şi 19, Ioan şi Petru, urmează pe Mântuitorul până la casa Marelui
Preot. În grădina Gheţimani, Petru înţelege iar gresit faptul că Iisus a fost dat dusmanilor săi. Sinopticii nu
amintesc pe Petru în legătură cu mutilarea slugii Marelui Preot. Ap. Marcu,vrea să sublinieze prin
povestirea intrarii lui Petru in casa M.P. şi prin lepădarea sa, că Iisus a fost singur in timpul suferintei
Sale. Evanghelia a patra zugrăveşte un tablou cu totul altul. „Ucenicui iubit” îşi urmează învăţătorul în
casa Marelui-Preot; el intervine de asemenea pe lângă portar ca Petru să fie lăsat să intre. Trebuie notat
că lepădarea Iul Petru a avut loc în acelaşi mediu în care se găsea celălalt ucenic, Ioan, ceea ce agravează
şl mai mult această lepădare. Cît priveşte pe Petru,- după lepădare, el dispare din povestire, în timp ce
„ucenicul iubit" urmează pe lisus până la sfîrşit de unul singur. De pe cruce lisus încredinţează pe Mama
Sa lui loan, care se afla lîngă crucea învăţătorului Său în momentul morţii Acestuia şi îmbărbăta pe Mama
Lui. Chiar după moartea Domnului „ucenicul iubit" rămîne lîngă El. Şi el mărturiseşte că soldatul a
împuns coasta Sa şi că moartea Lui a fost reală.
Capitolul 20, 1-9. În acest pasaj se povesteşte vizitarea de către Petru şi loan a mormântului, după
ce acesta fusese găsit gol de către Maria Magdalena. Petru a fost cel dintâi care a intrat în mormîntul lui
lisus; însă cel dintâi care a sosit la mormînt, cel dintâi care a mărturisit că mormântul era gol şi cel dintâi
care crezut în învierea lui Hristos a fost loan, „ucenicul iubit". Chiar dacă este limpede stabilit că cei doi
ucenici nu cunoşteau Scripturile cu privire la învierea lui Mesia, povestirea asupVa actului de credinţă în
învierea lui lisus se limitează numai la „ucenicul iubit" singur: „el a văzut şi a crezut".
Cap. 21. Cei doi ucenici erau în timpul pescuitului cînd pe neaşteptate li s-a arătat Domnul înviat.
Cel dintâi care L-a recunoscut a fost „ucenicul iubit". El a zis lui Petru „Domnul este", şi atunci Petru s-a
aruncat în apă pentru a ajunge cel dinţii pe ţărm. Dragostea lui Petru este plină de putere neraţionată şi
pentru aceasta el trece printr-o Încercare. „Ucenicul iubit" iubeşte calm, cu certitudine, fără să se
îndoiască şi fără să şovăie.
Petru a fost restabilit în apostolie doar în timpul arătării a treia, de la Inviere.
Ne aflăm în fata unei comparaţii între moartea martirică a unui om care se lepădase de învăţătorul
său şi pentru care era necesar să-şi sfârşească viaţa printr-o mărturisire şi între sfârşitul liniştit, calm şi
blând al unui om care nu se schimbase niciodată de la început. Sfârşitul lui Petru, sfârşit asemănător cu al
lui Hristos; moartea naturală a „ucenicului iubit”: a) a fost voinţa învăţătorului ca moartea fiecăruia din
cel doi Apostoli ai Săi să fie aşa; b) martiriul lui Petru este în strânsă relaţie cu lepădarea lui de Hristos şi
cu restabilirea lui în demnitatea apostolească.

Subiectul 5
Cap. 4: El îl avertizeaza pe Timotei în legatura cu învatatorii mincinosi care aveau sa vina, iar unii
erau deja între ei si cautau sa însele pe credinciosi, oprindu-i de la casatorie si anumite mâncaruri
(consumarea carnii si vinului), printr-o falsa asceza.
„Basmele lumesti si babesti”, învataturile iudaice, iar nu Legea, falsele interpretari ale Legii si acele
prescriptii anacronice (carora le-a trecut vremea).
Sa fie neobosit în ras pândirea credintei, învataturii, în sfaturi, instruindu-se si progresând în viata
curata. Caci primirea harului preotiei (vers. 14) îi cere ca sa pastreze curata credinta si sa predice neîncetat.
În acest mod si pe sine se va mântui si va conduce si turma pe calea mântuirii.
Cap. 6: Apostolul îl îndeamna, în sfârsit, pe Timotei sa pazeasca adevarata credinta marturisita de
Domnul Hristos în fata lui Pilat, caci numai astfel se va putea prezenta în fata Mântuitorului la judecata, a
Caruia este cinstea si stapânirea vesnica (vers. 13-16). Îi aminteste, de asemenea, sa îndemne pe bogati sa
nu-si puna nadejdea în bogatii, ci sa faca fapte bune, spre a dobândi viata vesnica (vers. 17-19). Încheierea
(vers. 20-21) cuprinde îndemnul staruitor adresat lui Timotei de a pazi neîmputinat lucrul cel bun care i-a
fost încredintat, adica depozitul credintei, ferindu-se de disputele zadarnice, care au dus la ratacire pe cei
care s-au atasat lor.

Cap. 2: Timotei trebuie sa se întareasca în credinta primita si s-o încredinteze, la rândul sau, unor
oameni vrednici, destoinici sa învete si pe altii (vers. 1-2). Ca un bun ostas al lui Hristos, sa sufere pentru
Mântuitorul si Evanghelia Sa (vers. 3-7), pastrând-o si predicând-o neschimbata, cu rabdare.

4
 Timotei este îndemnat să evite casele ereticilor, care negau învierea de la sfarsitul veacurilor.
Cap. 3: Apostolul prevede ca se vor ridica eretici din ce în ce mai primejdiosi pentru Biserica lui
Hristos si de aceea, pregateste sufletul lui Timotei, ca sa fie si mai otelit, dându-i îndemnuri sa ramâna în
cele ce a învatat. Apostolul îi descrie pe acesti învatatori mincinosi ca fiind plini de pacate, laudarosi,
iubitori de desfatari, care vor folosi femei usuratice în propagarea credintei lor mincinoase. Timotei sa se
fereasca de ei, caci la fel ca vrajitorii din Egipt: Iannes si Iambres, nu vor reusi.
În continuare, îi mai recomanda înca un mijloc de întarire în credinta: alimentarea neîncetata a
sufletului sau cu citirea Sfintei Scripturi asa cum a facut de mic copil.
Cap. 4: Apostolul îl îndeamna pe Timotei să fie veghetor, mustrând şi mângâind dupa caz, dar cu
rabdare si tact. Caci vor veni vremuri, spune Sfantul Pavel, când credinciosii vor da crezare învataturilor
mincinoase. El trebuie sa fie vesnic veghetor, sa sufere si sa-si îndeplineasca misiunea. Sperând sa
primeasca cununa biruintei de la Dreptul Judecator.

TIT, cap. 1: Dreapta credinta era amenintata din doua parti: din partea pagânilor, a localnicilor din
Creta si din partea iudaizantilor. Vina celor dintâi era ca duc o viata destrabalata, pe care o motiveaza
ideologic; în rândul al doilea, caracterul acestora era urât, asa cum spusese cu secole în urma poetul
Epimenides, care îi caracterizase pe cretani drept „niste mincinosi, fiare rele, pântece lenese” (vers. 12). O
astfel de atmosfera putea sa influenteze în rau pe crestini, sa destrame familii întregi (vers. 11). Vina celor
de al doilea, vina iudaizantilor, despre care afirma ca sunt destul de „multi, nesupusi, flecari si amagitori”
(vers. 10) era ca voiau sa impuna cu orice pret legea mozaica crestinilor proveniti dintre pagâni, îndeosebi
poruncile referitoare la deosebirea alimentelor în „curate” si „necurate” ca si multe din poruncile formulate
de „batrâni”. Atitudinea lui Tit fata de aceste persoane care puneau în pericol autenticitatea credintei si a
trairii crestine: „sa le închida gura”.

Ep. I a lui Petru

Prologul (cap. I, 1-12). Multumire adusa lui Dumnezeu pentru marile binefaceri daruite crestinilor
prin lucrarea de mântuire a Domnului Hristos.
Dupa adresa si salutare (vers. 1-2), Apostolul îi îndeamna pe cititorii sai, crestinii raspânditi printre
pagânii din provinciile nordice ale Asiei Mici, sa multumeasca lui Dumnezeu pentru marile binefaceri
daruite noua de Domnul nostru Iisus Hristos. Aceste privilegii sunt: renasterea spirituala prin botez si
speranta mostenirii ceresti (vers. 3-4). Având în vedere aceste lucruri daruite de Dumnezeu cel în Treime, ei
trebuie sa suporte toate suferintele si încercarile ce vin asupra lor si care întaresc credinta „dupa cum aurul
cel pieritor se lamureste prin foc” si pentru care ei vor primi rasplata la venirea Domnului (vers. 5-7). Pretul
(rasplata) credintei lor consta în mântuirea sufletelor lor (vers. 8-9), mântuire pe care au cautat-o cu staruinta
profetii si au prevestit-o (ex. Isaia, cap. LIII), o cânta îngerii din ceruri si doresc s-o priveasca si ei (vers. 11-
12).
Sa aiba între pagâni o purtare ireproşabila. Să se supună autoritatilor statului (vers. 13-17), spre a nu
li se aduce acuzatia ca sunt razvratiti si pentru ca autoritatea lumeasca este pusa pentru mentinerea ordinei.
Servitorii să se supună stapânilor si sa fie corecti si orice pedeapsa ar primi. Daca sufera pentru credinta lor,
aceasta este bineplacuta lui Dumnezeu, deorece si Mântuitorul Hristos a patimit pentru noi, fără a murmura.

Ep. II a lui Petru

Cap. 2: Apostolul prezinta pe „învatatorii mincinosi”, adica ereticii la care a facut aluzie si în
capitolul precedent (I, 9.16), arata unele din ideile lor si condamna viata lor trufasa si imorala, iar prin
exemplele aduse le vesteste osânda ce-i asteapta. El începe facând o comparatie între falsii prooroci din
Vechiul si din Noul Testament. În toate timpurile au existat oameni de rea credinta si interesati care au
cautat sa exploateze naivitatea celor credinciosi pentru profituri personale. Aparitia unor astfel de înselatori
religiosi o anuntase deja Mântuitorul. Ei puteau fi recunoscuti dupa cum marturiseau (sau tagaduiau) pe
Hristos ca Domn si Rascumparator, caci „nimeni nu zice Domnul Iisus decât numai în Duhul Sfânt”.
Urmeaza o descriere mai apropiata a vietii acestor „învatatori mincinosi”.

Ep. lui Iuda

În schimb ereticii hulesc puterile îngeresti si neaga autoritatea lui Dumnezeu. Ei se aseamana cu
ucigasul Cain (Fac. IV, 8), ucigând prin ratacirea lor sufletele credinciosilor; sunt asemenea cu Balaam, care

5
pentru plata a plecat sa blesteme pe israeliti (Num. cap. XXII - XXIV); sunt razvratitori ca fiii lui Core
(Num. XVI; Iuda, vers. 10-11). Sunt lacomi, asemanatori norilor purtati de vânt, ce nu aduc ploaie; ca pomii
fără roada, ca valurile marii care scot la mal multe necuratii (vers. 12-13). Acesti hulitori vor fi pedepsiti de
Dumnezeu, la judecata generala. De aceea, el sfatuieste pe crestini sa-si aminteasca de predica Apostolilor
(vers. 17), care i-au anuntat ca se vor ivi eretici. Sa ramâna tari în credinta si dragoste, asteptând viata
vesnica (vers. 18-21). Ca atitudine fata de semenii cazuti în mrejele ereticilor, autorul recomanda ca, pe cei
slabi ce sovaie, sa-i mustre cu bunavointa, pe cei care au fost prinsi sa-i smulga cu o atitudine energica; de
cei cazuti definitiv sa se apropie cu mila, dar si cu frica, spre a nu se molipsi si ei.