Sunteți pe pagina 1din 18

Curs 4.

Testul Rorschach

I. Istoric

Hermann Rorschach (1884–1922) s-a născut la Zürich, şi era fiul cel mare al unui
pictor, profesor de desen. Şi-a pierdut tatăl în 1903, an în care studia cu rezultate bune la liceul
din Schaffhouse, unde tatăl său preda din 1886. Foarte dotat pentru desen, Rorschach ezită
între o carieră artistică şi una medicală. Marele biolog Haeckel îl împinge spre medicină, pe
care Rorschach o urmează, după cum era obiceiul pe atunci, prin mai multe universităţi:
Neuchâtel, Berlin, Berna şi mai ales Zürich (1904–1909). Frecventează colonia rusă din
Zürich, se îndrăgosteşte de limba şi literatura rusă, îşi petrece vacanţele în Rusia în 1906 şi
1910, se căsătoreşte în 1910 cu o colegă rusoaică, Olga Stempelin, face planuri de instalare în
Rusia. Lucrează în această ţară între decembrie 1913 şi iunie 1914, dar, din motive ce rămân
necunoscute, revine definitiv în Elveţia. Între timp, s-a specializat în psihiatrie, cuprins de
entuziasmul ce domnea la Burghölzli, clinica psihiatrică a Universităţii din Zürich, condusă de
Eugène Bleuler, unde străluceşte Jung, inventatorul testului de asociere verbală şi unde, pentru
prima oară, se aplică în cazul psihozelor concepţiile psihanalitice. Lucrează în azilurile din
Münsterlingen (1909–1913), Münsingen (1913), Waldau, aproape de Berna (1914–1915) şi la
cel din Herisau, unde este director adjunct (1915–1922). Are doi copii, un fiu (1917) şi o fiică
(1919).
În 1912, îşi susţine teza în medicină, ce tratează despre halucinaţiile-reflexe şi
fenomenele asociate. Deşi nu îşi făcuse o analiză personală — lucru rar în acea vreme -, îşi
tratează bolnavii prin cure psihanalitice şi reuşeşte să înţeleagă boala mintală din perspectivă
psihanalitică. Între 1909 şi 1913 frecventează grupul psihanalitic de la Zürich (Bleuler, Jung,
Maeder, Binswanger, Pfister) şi publică numeroase articole, note şi rapoarte în Zentralblatt für
Psyhco- analyse. Desprinderea lui Jung de mişcarea psihanalitică freudiană şi, mai apoi,
războiul dispersează grupul. În 1919 este fondată Societatea elveţiană de psihanaliză, cu
Oberholzer, Zulliger, Pfister etc, iar Rorschach este ales vice-preşedinte; el prezintă mai multe
comunicări cu privire la testul său, iar primii doi membri menţionaţi mai sus devin adepţii săi
activi. Ceilalţi discipoli principali sunt confreri de la Waldau (Morgenthaler, Fankhauser) şi de
la Herisau (G. Roemer şi Behn-Eschenburg), dar şi A. Friedman şi fiul lui Bleuler, Manfred.
Rorschach avea o personalitate plăcută: blând, aproape timid, cultivat, strălucitor şi profund de
îndată ce conversaţia îi stârnea interesul; rezervat la primele contacte dar plin de bunăvoinţă
pentru familie şi prieteni, era exact tipul de introversiv creator pe care îl descrie chiar el.

Lucrarea monumentală căreia i s-a consacrat după susţinerea tezei în medicină şi care a
fost brusc şi definitiv întreruptă de Psihodiagnostic, la sfârşitul lui 1917, se referă la psihologia
religiei. Ar fi trebuit să fie o vastă sinteză de observaţii patologice şi cercetări sociologice
făcute asupra anumitor secte elveţiene, printre care una al cărei fondator fusese internat la
Münsingen (acesta instaurase cultul propriului său penis, îşi folosea urina pentru împărtăşanie
şi alunga demonii prin copulaţie), secte ale căror rădăcini se aflau în Evul Mediu, în aceleaşi
familii de ţesători, din aceleaşi regiuni. Profeţii acestor secte, care propovăduiau toţi incestul, îi
apăreau lui Rorschach drept nişte nevrotici sau psihotici a căror mitologie exprima, în mod
comunicativ, complexele personale şi arhetipurile inconştientului. Lucrarea Psihodiagnostic
apare în 1921 şi, nu după mult timp, Rorschach moare în mai puţin de douăzeci şi patru de ore,
din cauza unei peritonite inoperabile, la Herisau (2 aprilie 1922).

Modul în care Rorschach a descoperit testul care îi poartă numele poate părea
surprinzător. Ellenberger, biograful său, scrie: "a fost elaborat departe de universităţi, de
laboratoare, de marile biblioteci, într-un spital psihiatric mic, de către un om care nici nu
studiase psihologia, nici nu frecventase congresele internaţionale şi nici nu primise titluri
oficiale". Cu toate acestea, o convergenţă de influenţe pregătise această descoperire.
În primul rând, calităţile artistice şi clinice ale lui Rorschach erau completate de un
intelect cu înclinaţii proiective: vizita expoziţii de pictură, era pasionat de modul în care
diferite persoane reacţionau în faţa aceluiaşi tablou, excela în desenarea oamenilor în mişcare şi
se desena pe el însuşi aşa cum îl vedeau ceilalţi; cumpărase o maimuţă pentru spitalul psihiatric
din Herisau pentru a observa reacţiile schizofrenilor la gesturile animalului.

II. Surse ale testului

1. In psihanaliză exista deja o preocupare pentru psihologia proiectivă.

În acea vreme, ideea psihologiei proiective exista deja în rândul psihanaliştilor,


începând chiar cu Jung. Silberer (1912–1913) provoca asociaţiile inconştiente ale subiecţilor
săi prin hidromanţie, veche metodă de divinaţie care constă în fixarea cu privirea a unui vas cu
apă, şi compara rezultatele cu cele ale testului de asociere verbală al lui Jung. Pfister (1913)
devenise maestru în kryptergon: el le cerea pacienţilor săi să spună cuvinte sau să facă desene
fără sens, urmând ca el să identifice complexele de care sufereau prin analiza asociaţiilor
ulterioare. Soţia lui Rorschach povesteşte cum şi acesta fusese surprins într-o zi pe când citeau
lucrarea rusului Dmitri Merejkowski despre Leonardo Da Vinci. Era vorba despre un fragment
din jurnalul lui Boltraffio în care aceste povesteşte cum, într-o seară, şi-a surprins maestrul în
ploaie, contemplând un zid cu pete de umezeală. Da Vinci i-a descris o himeră superbă, cu gura
larg deschisă, care ducea în spate un înger simpatic şi creţ, şi i-a arătat cu degetul conturul
imaginii; apoi, i-a explicat cum i se întâmplă să vadă foarte des peisaje sau scene extrem de
frumoase în fisurile zidurilor, în încreţiturile de la suprafaţa apelor stătătoare, în cărbunii
acoperiţi cu un strat subţire de cenuşă, în formele norilor, sau cum, în sunetul unui clopot
îndepărtat, se poate auzi numele sau cuvântul la care dorim să ne gândim. Într-un alt fragment,
Da Vinci atribuia paternitatea acestei idei lui Botticelli. Doamna Rorschach i-a spus atunci
soţului ei că, în copilărie, ea şi prietenii ei se amuzau privind norii şi încercând să descopere
profiluri în formele acestora. În acest moment, Rorschach s-a cufundat într-o meditaţie
profundă. Dar, pe de altă parte, Rorschach pare să fi ignorat total teoria gestaltistă, a cărei
descoperire, puţin anterioară testului său, ar fi trebuit, în mod logic, să îl influenţeze.

2. Testele de imaginaţie
Nici ideea de a face un test cu pete de cerneală nu îi aparţine lui Rorschach. Binet şi Henri, care
se prezintă explicit drept urmaşi ai lui Leonardo Da Vinci, publică un astfel de studiu în 1895,
în L´Année psychologique, şi îl definesc drept test de imaginaţie. Din acest moment, numeroşi
psihologi testează aceste metode. În Statele Unite, Dearborn (1897) construieşte prima serie de
pete experimentale, cu care face diferite cercetări împreună cu Kirkpatrick şi Sharp (1898–
1900). Whipple (1910) reface o serie de 20 de pete pe care le standardizează; spre deosebire de
predecesorii săi, el nu limitează timpul de prezentare a planşelor; Whipple scoate în evidenţă
diferenţe individuale clare. Tot în 1910, psihologul rus Rybakoff publică un Atlas cu opt pete,
cu ajutorul cărora evaluează forţa, bogăţia şi precizia imaginaţiei, dar şi realitatea imaginilor
interne. În cele din urmă, în Anglia, Bartlett (1916) introduce primul culorile în tehnica petelor.
Cu toate acestea, se pare că Rorschach nu auzise de predecesorii lui când a făcut primele
cercetări. Legenda conform căreia Rorschach ar fi lucrat cu Rybakoff la Moscova, în 1913, şi
ar fi fost astfel iniţiat în acest tip de test nu a putut fi confirmată, căci Rorschach a rămas în
Rusia mult mai puţin decât se credea.
Cărţile pentru copii.
Ca toţi copiii contemporani lui, Rorschach citise, fără îndoială, Klecksographia lui Kerner
(1857), echivalentul german al lucrărilor Sapeur Camembert şi La famille Fenouillard, care
includea 50 de pete de cerneală cu forme îngrozitoare, pe care poetul le comenta în versuri
melancolice. Fără îndoială, Rorschach jucase şi jocul derivat de la carte, care consta în
picurarea de cerneală pe o foaie care apoi era pliată în două, astfel încât să se obţină forma unui
animal sau a unui obiect. Şi mai extraordinară este porecla premonitorie primită de Hermann în
1903, în timpul ultimului an de liceu, când a fost primit într-o frăţie de elevi: Klex, adică pată
de cerneală, mâzgălitură! Să fi fost o aluzie la tatăl care "mâzgălea" sau la gusturile fiului
pentru desen şi klecksografie? Îl regăsim pe psihiatrul Rorschach arătând pete de cerneală
bolnavilor săi. Dar o face ştiinţific: compară răspunsurile bolnavilor cu cele ale persoanelor
normale, răspunsurile copiilor cu cele ale adulţilor. În 1911, colaborează cu un fost coleg de
liceu, Konrad Gehring, devenit profesor într-un oraş vecin, care aplică testul elevilor săi.
Scopul cercetării, care a fost un eşec, era să ajungă să diferenţieze pe baza imaginaţiei elevii cei
mai buni de cei mai puţin dotaţi. Uneori, subiecţii trebuiau să producă ei înşişi petele, alteori, li
se arătau pete gata făcute. De asemenea, Rorschach folosea ca stimuli desene ciudate: pisică
verde, broască roşie, tăietor de lemne stângaci etc. Rezultatele erau în general comparate cu
cele ale testului lui Jung. Din nefericire, primele planşe ale lui Rorschach s-au pierdut.

3. Testul lui Hens.


Stimulul decisiv a fost teza studentului polonez Szymon Hens (1917), care tocmai îşi terminase
studiile de medicină la Zürich, cu Bleuler. Cu ajutorul a opt planşe formate din pete de
cerneală, Hens testase 1000 de copii, 100 de adulţi normali şi 100 de psihotici. Obiectivul său
era investigarea imaginaţiei şi nu analiza decât conţinutul răspunsurilor. Nu a găsit nici o
diferenţă între răspunsurile persoanelor normale şi cele ale psihoticilor. La sfârşitul studiului,
Hens a formulat câteva întrebări a căror lectură a fost hotărâtoare pentru Rorschach: unii
subiecţi au interpretat întreaga pată, alţii doar detaliile, oare acest lucru are vreo semnificaţie?
Petele lui erau în alb şi negru: oare răspunsurile ar fi fost diferite dacă petele erau colorate?
Oare această metodă ar putea servi la diagnosticarea psihozelor...?

Originalitatea lui Rorschach constă în transformarea testului petelor de cerneală din test
de imaginaţie în test de personalitate şi în descoperirea cheii noii interpretări: răspunsurile
mişcare exprimă introversivitatea subiectului, răspunsurile culoare, extratensivitatea.
III. Teria personalităţii din perspectiva lui Rorschach

Rorschach lucrase îndelung la această descoperire. Desigur, el cunoştea tipologia lui


Jung, care opunea introvertul şi extravertul, dar conceptele lui Rorschach aveau o semnificaţie
diferită. Punctul lor de plecare se află într-un vis, aşa cum Freud făcuse un vis care a stat la
baza descoperirii psihanalizei - visul injecţiei făcute Irmei (iulie 1895). Tânăr student la
medicină, în jurul anului 1904, Rorschach asistă pentru prima oară la o autopsie. Seara visează,
cu senzaţii foarte clare de cădere, cum creierul îi este decupat în felii transversale şi cum feliile
cad, una câte una, în faţa lui. Acest vis este punctul de plecare al lucrării sale de licenţă în
medicină (1912). Rorschach nu pune întrebările pe care Freud le pusese deja referitor la
conţinutul şi sensul visului. El cunoaşte interpretările psihanalitice, pe care le consideră
incontestabile. Poate e la curent şi cu faptul că Freud a decis să publice Die Traumdeutung
după ce a visat disecţia propriului bazin. Visul lui Rorschach anunţă orientarea sa
neuro-psihiatrică şi efortul său de a decupa personalitatea în elementele ei esenţiale. Dar
Rorschach îşi pune altă întrebare: cum putem simţi în vis senzaţia unei mişcări din moment ce
acea mişcare nu există în realitate? Cum se pot transforma percepţiile de un anumit tip în
percepţii din altă sferă senzorială: optice în kinestezice, acustice în kinestezice, optice în
acustice şi invers? Răspunsul este că omul dispune de un registru de imagini mai larg decât cel
pe care îl utilizăm în viaţa de zi cu zi şi că, pe lângă modul de a lega o percepţie de alta prin
asociere, există un alt mod, mai direct: sistemul kinestezic. Percepţiile vizuale sunt păstrate
imediat sub pragul conştiinţei, sub formă de imagini kinestezice; aceste percepţii pot fi
reexperimentate conştient, ca percepţii kinestezice, sau pot fi retraduse inconştient în imagini
vizuale. Petele de cerneală sunt o oglindă în care stimulii vizuali activează imaginile
kinestezice ale subiectului, care sunt apoi proiectate pe pete şi, la rândul lor, percepute ca
reflexii retransmise de oglindă. Lucrarea lui Mourly Vold despre vise, care tocmai apăruse
(1910–1912), i-a permis lui Rorschach să avanseze. Mourly Vold îşi consacrase întreaga viaţă
studiului experimental al efectelor senzaţiilor tactile şi musculare asupra viselor. De pildă, le
ceruse la 19 dintre studenţii săi să doarmă cu glezna stângă legată; urmarea a fost că toate
visele din acea noapte incluseseră mişcări puternice: vânători care urmăreau iepuri care săreau;
doi fraţi care fugeau după o turmă de vaci care scăpaseră pe un deal; urcarea unui vârf de
munte inaccesibil; survolarea unor străzi etc.
Rorschach adoptă mai multe dintre concluziile lui Mourly Vold: percepţiile kinestezice
constituie o parte importantă a personalităţii; reprimate de conştiinţă în starea de veghe, ele ne
alimentează visele în timpul somnului; aceste percepţii sunt antitetice mişcărilor reale: cel care
visează îşi poate păstra visul în minte dacă la trezire rămâne complet imobil: la prima mişcare,
visul dispare; cu cât activitatea musculară este mai inhibată, cu atât imaginile kinestezice devin
mai active; persoana care visează îşi proiectează imaginile kinestezice visând mişcări
imaginare care pot fi ale lui, ale altor oameni sau chiar ale unor animale; în concluzie,
atitudinile statice din vise sunt mişcări reprimate. După părerea lui Rorschach, simbolul apare
la intersecţia dintre materialul kinestezic descris de Mourly Vold şi factorii dinamici scoşi în
evidenţă de Freud. Materialul kinestezic se proiectează în simbolurile visului, în halucinaţia
reflexă a psihozei, în răspunsurile mişcare la petele de cerneală, în activităţile creatoare. El
caracterizează introversiunea creatoare.
Individul "kinestezic" sau "introversiv" este închis în sine, stângaci, timid; el îşi inhibă
mişcările reale; are o inteligenţă individualizată; reacţiile sale afective sunt stabile; relaţiile cu
ceilalţi mai degrabă profunde decât numeroase; este o persoană destul de conştientă de sine.
Kinestezia reflectă, deci, viaţa emoţională interiorizată.

De altfel, Rorschach constată că răspunsurile culoare exprimă, în mod complementar,


exteriorizarea vieţii emoţionale. El vine cu ideea de a lega roşul de impulsivitate şi albastrul de
auto-control. Extratensivul, sensibil la culoare, posedă o inteligenţă capabilă să reproducă; el
este mai adaptabil, mai îndemânatic, mai activ; reacţiile sale afective sunt abundente şi relaţiile
cu ceilalţi superficiale. Inspirându-se din aceste ipoteze, Fankhauser, coleg cu Rorschach la
Waldau, publică în 1919 o lucrare despre La signification de l´affectivité, parallélism avec les
lumières et les couleurs, în care stabileşte o reprezentare grafică a emoţiilor, conform unei
scheme tridimensionale, fiecare fiind compusă din două emoţii antagoniste, după modelul
sferei culorilor, a lui Wundt.
Introversivitatea creatoare şi extratensivitatea reproducătoare propuse de Rorschach nu
diferenţiază, ca la Jung, două tipuri de constituţii. Ele sunt două funcţii psihice, coexistând în
grade diferite de dilatare sau concentrare. "Tipul de rezonanţă intimă" indicat de testul
Rorschach desemnează proporţia, proprie subiectului testat, în care există aceste două funcţii.
Rorschach spunea că introversivitatea constituia fundamentul culturii, iar extratensivitatea cel
al civilizaţiei. Prin urmare, putem face o altă comparaţie, cu caracterologia lui Heymans şi
Wiersma; extratensivul reacţionează imediat la stimulările emoţionale; reacţia sa este
"primară"; introversivul are o reacţie întârziată, "secundară".
În 1918, Rorschach elaborează planşele testului său, pe care îl aplică bolnavilor de la
spitalul din Herisau. Grupul de persoane testate pentru cercetare include 288 bolnavi şi 117
normali (infirmiere, studenţi, copii). Selecţionează 15 planşe, uneori doar cu negru, alteori cu
negru şi roşu, sau în culori. Condiţiile impuse de tipograf îl fac să reducă numărul acestora la
10, toţi ceilalţi tipografi refuzând această lucrare. În 1919, Rorschach continuă să aplice testul
şi elaborează partea teoretică. Cartea Psychodiagnostik, terminată în octombrie 1920, nu va
apărea decât la sfârşitul lui iunie 1921.
În tot acest timp, Rorschach rămâne fără planşe. Îşi ajută discipolul, pe
Behn-Eschenburg, să producă o serie paralelă, seria Bech-Rorschach (Bero), care va fi
publicată în 1941. Tipărirea petelor de cerneală originale se transformă într-o catastrofă:
formatul este redus, culorile sunt schimbate, negrul este spălăcit. Geniul lui Rorschach iese
chiar şi aici victorios: el adaugă descoperirii deja făcute pe cea a răspunsurilor "estompare".
Prezintă această nouă descoperire la Societatea psihanalitică elveţiană, pe 18 februarie 1922,
când face o interpretare în orb a unui protocol al cărui subiect era în analiză la prietenul său
Oberholzer. Textul a fost adăugat la ediţiile următoare ale Psychodiagnostik-ului. Rorschach
multiplica aplicarea testului la indivizi normali şi superiori când a murit subit.

Publicarea cărţii a fost un eşec la fel de mare ca cel al cărţii lui Freud — Die
Traumdeutung. Doar un mic grup de fideli a continuat, în Elveţia, să utilizeze testul şi să
formeze elevi. La zece ani după moartea inventatorului său, testul a început să se răspândească.
Elveţianul Binder1a adăugat la nomenclator răspunsurile clar-obscur (Clob). Beck2 a introdus
testul în Statele Unite, unde începe să apară (1936) Rorschach Research Exchange (devenit
mai apoi Journal of Projective Techniques and Personality Assessment). Tot în Statele Unite,
în 1939, Klopfer a pus bazele Institutului Rorschach din New York, devenind şeful unei şcoli
americane care a schimbat modul de interpretare a testului. Testul s-a impus în ţările
francofone după al doilea război mondial, sub influenţa genevezei Marguerite Loosli-Usteri, a
elevei sale pariziene Nella Canivet, a lui André Ombredane, traducătorul francez al
Psychodiagnostik-ului, şi a Céciliei Beizmann. Cu câteva mici diferenţe, prima şi următorii doi
au pus la punct o terminologie franceză care se situează la jumătatea drumului între
tradiţionalismul elveţian germanic şi inovatorii americani. În lucrarea sa din 1966, Exner
clasează cele cinci mari sisteme de interpretare ale testului Rorschach în Statele Unite în

1
Die Helldunkeldeutungen im psychodiagnostischen Experiment von Rorschach, Schweiy. Arch. Neurol.
Psychiat., 1932.
2
Cf. S. J. Beck, Comment le Rorschach arriva aux Etats-Unis, 1972, trad. în limba fr., Rev. psychol. app., 1973,
23, n. 1, 7–13.
următoarea ordine, mergând de la "fenomenologie" până la "behaviorism": Rapaport, Klopfer,
Hertz, Piotrowski, Beck, acesta din urmă fiind cel care acordă cea mai mare atenţie Eului şi
percepţiei.

IV. Administrarea testului


Testul constă în zece pete de cerneală simetrice, 5 policrome şi 5 alb-negru, care
reprezintă rezultatul ambiguu al plierii unei coli peste o pată de cerneală. Deşi s-a bătut destulă
monedă pe caracterul aleator al stimulului, adevărul este că aceste pete au fost selecţionate de
Rorschach din multe altele după anumite criterii empirice, după cum menţionează autorul în
“Psihodiagnostic”, principala sa lucrare. De exemplu, ele sunt simetrice, provocând un efect al
ritmului spaţial care le face mai uşor de asimilat cognitiv. De asemenea, unele sunt compacte
(de ex., Planşa V), facilitând o sinteză a percepţiei, iar altele sunt mai dispersate, solicitând un
efort sporit de organizare şi integrare a câmpului perceptiv (de ex., Planşa X). Un alt criteriu
este culoarea: 5 planşe sunt alb-negru, iar restul policrome. O altă caracteristică, de data
aceasta apărută fără voia autorului, este efectul de clarobscur al petelor, dat de diferenţele în
tonurile de luminozitate ale culorilor. Acest efect se datorează unei erori "providenţiale" în
tipărirea primei ediţii a Psihodiagnosticului; petele iniţiale cu care Rorschach lucrase erau
mate, fără nuanţe. Noua caracteristică a planşelor dobândită în urma acestei erori s-a dovedit
ulterior benefică, pentru că modul în care subiectul reacţionează perceptiv la nuanţe spune
multe lucruri despre afectivitatea lui. În fine, o altă caracteristică a petelor de cerneală este
faptul că ele conţin zone cu grade diferite de ambiguitate: unele detalii ale planşelor sunt mai
uşor de asemănat cu obiecte din lumea reală decât altele. Rorschach a presupus, având în
vedere că schizofrenia implică grave tulburări perceptive, că aceşti pacienţi vor avea mai mari
dificultăţi decât alţii în a da răspunsuri "comune", la petele "uşoare".
Toate caracteristicile descrise mai sus constituie condiţiile fundamentale care
asigură testului forţa sa diagnostică şi calitatea de stimul complex, capabil să suscite în subiect
o varietate de reacţii cognitive şi afective prin care îşi dezvăluie lumea interioară şi trăsăturile
de personalitate.
Sarcina subiectului este să spună ce ar putea fi la fiecare planşă. Astfel, în ciuda
părerii comune că testul Rorschach măsoară în primul rând imaginaţia, el face apel de fapt la
percepţie: subiectul este invitat să perceapă şi să caute în memorie, adică în stocul său de
engrame, reprezentările cele mai similare cu stimulii prezentaţi (Rorschach, 2000). Întreg
travaliul cognitiv -dar şi afectiv şi volitiv- al subiectului constă astfel într-un proces de
interpretare a situaţiei-stimul. De fapt, denumirea germană originală a testului, care s-a pierdut
în traducerile prea “trădătoare”, este Formdeutung, adică “interpretarea formelor”. Testul
Rorschach constituie deci o sarcină perceptivă nestructurată, care pune în evidenţă în primul
rând comportamentul perceptiv al individului. Dincolo de testul propriu-zis, acest lucru capătă
nişte semnificaţii cu mult mai profunde. El ne arată că modul în care percepem lucrurile ne
reprezintă ca un act de a fi în lume, ca o amprentă originală inconfundabilă; percepţia este o
construcţie a lumii, pe care o elaborăm în acord cu datele noastre interioare fundamentale.
Ajunge să oferim percepţiei un cadru suficient de ambiguu de exprimare, pentru a ne releva
interioritatea. Acesta este principiul testului Rorschach, care se înscrie complet în definiţia
"proiecţiei" (Dumitraşcu, 2000).

3. Aplicarea

Materialele necesare aplicării testului sunt: cele zece planşe, câteva foi A4 şi
aşa-numita foaie de locaţie, folosită în faza de anchetă pentru localizarea răspunsurilor pe
planşă (v. faza de anchetă).

3.a) Poziţia examinator- subiect.


Poziţia indicată pentru aplicarea Rorschach-ului este cea în care examinatorul şi
subiectul stau unul lîngă altul ("side-by-side"). Există două argumente în favoarea poziţiei
respective. Primul şi cel mai important este reducerea efectelor indicilor nedoriţi (mimică,
gestică) prin care examinatorul poate influenţa subiectul. Al doilea, această poziţie permite
examinatorului să vadă mult mai bine zonele planşelor indicate de către subiect (Exner, 1994).

3.b) Prezentarea testului şi instructajul.


Instructajul este simplu: “O să vă arăt nişte pete de cerneală şi o să vreau să-mi
spuneţi ce ar putea fi acolo”. După caz, se poate adăuga că este vorba de un test care
furnizează informaţii despre personalitatea individului.
De regulă, planşele sunt aşezate la vedere, cu faţa în jos şi în ordine, cu Planşa I prima.
Ele trebuie să fie la îndemâna examinatorului, dar nu a subiectului. Foaia de locaţie care va fi
folosită în timpul anchetei nu este acum la vedere.
Testul începe dând subiectului prima planşă în poziţia standard 3 şi întrebându-l: “Ce ar
putea fi aici?” Este singura instrucţiune permisă şi nimic nu mai trebuie adăugat. Subiectul
3
Poziţia standard este indicată pe spatele planşei.
trebuie să primească planşa în mână. Dacă ezită să o facă, examinatorul trebuie să-i spună:
“Ia-o”. Dacă subiectul preferă să pună planşa pe masă, examinatorul nu îl împiedică, dar la
început ea trebuie plasată în mâinile subiectului. În cazul în care subiectul va da răspunsuri pe
parcursul testării cu planşa în altă poziţie decât cea standard, acest lucru trebuie notat la
începutul răspunsului prin semnul V (dacă e cu susul în jos) sau (< sau >) dacă e în poziţie
laterală.
Dacă subiectul spune doar: “Este o pată de cerneală”, examinatorul trebuie să confirme
şi să reia instructajul: “Aveţi dreptate. Acesta este testul petelor de cerneală şi vreau să-mi
spuneţi ce ar putea fi aici.” (Exner, 1994)

3.c) Faza de răspuns


Este prima etapă a aplicării testului. Odată ce subiectul a început să răspundă,
examinatorul trebuie să noteze tot ce spune subiectul cuvânt cu cuvânt, păstrând o atitudine
neutră până la sfârşitul acestei faze. Principalul motiv pentru care răspunsurile trebuie
înregistrate cuvânt cu cuvânt este că examinatorul trebuie să le poată citi mai târziu pentru a se
decide asupra codificării (scorării) răspunsului. Codurile sau scorurile se aplică în baza unor
cuvinte sau fraze specifice. Răspunsurile care nu sunt notate fidel nu pot fi codificate adecvat,
deci protocolul nu va fi valid.
Pentru notarea protocolului, este bine să se folosească o coală A4, pusă pe orizontală şi
împărţită în două: în jumătatea din stânga se vor nota verbalizările subiectului din faza de
răspuns, iar în cea din dreapta explicaţiile din anchetă.
Dacă subiectul vorbeşte prea repede, el poate fi temperat: “O să vă rog să vorbiţi mai
lent, ca să am timp să scriu”.
Întrebările subiectului. Nu rareori, subiectul va pune diferite întrebări, mai ales la
începutul testării. Răspunsul examinatorului trebuie să fie non-directiv şi să transmită ideea
generală că oamenii răspund la test în moduri diferite. Iată câteva exemple de întrebări mai
frecvente şi de răspunsuri adecvate (Exner, 1994):
S: Pot s-o întorc?
E: Cum doriţi.

S: Trebuie să includ tot desenul?


E: Cum doriţi dvs.

S: Vreţi să vă arăt unde văd?


E: Cum vreţi.

S: Trebuie să-mi folosesc imaginaţia?


E: Cum vreţi.

S: (După ce a dat un răspuns) Este bine aşa?


E: Da, trebuie să-mi spuneţi ce vedeţi acolo.

S: Este răspunsul corect?


E: Oamenii dau tot felul de răspunsuri.

S: Vedeţi şi dvs. ce văd eu?


E: O, eu pot să văd multe lucruri.

S: Cum puteţi să aflaţi ceva despre mine din ceea ce văd?


E: De ce nu aşteptaţi până la sfârşit ca să vă explic mai multe?

S: Câte lucruri trebuie să văd?


E: Câte vreţi.

Există doar trei excepţii de la regula neintervenţiei în faza de răspuns.


I. Atunci când subiectul dă doar un răspuns la Planşa I şi vrea să o înapoieze
examinatorului. În acest caz, i se spune: “Ar mai putea fi şi altceva? Nu vă grăbiţi, avem tot
timpul.” Aşadar, trebuie insistat ca subiectul să mai dea încă un răspuns la planşă. Altfel, există
riscul să se obţină un protocol prea scurt (mai mic de 14 răspunsuri), care nu poate fi
interpretat.
În caz că, în ciuda acestei intervenţii, subiectul va da totuşi un protocol mai mic de 14
răspunsuri, testarea va fi reluată imediat, fără a se trece la anchetă, cu următorul instructaj: “O
să vă mai arăt o dată planşele, dar o să vă rog ca de data asta să-mi daţi mai multe
răspunsuri”. Câte? poate întreba subiectul. “Mai multe”.4

4
Subiectului nu i se precizează numărul minim de răspunsuri, aşa cum nu i se indică nimic din procedura de
scorare şi interpretare, pentru a nu-l influenţa.
II. Atunci când un subiect dă cinci răspunsuri la prima planşă şi intenţionează să-l dea
şi pe al şaselea, examinatorul trebuie să intervină şi să ia planşa subiectului. Ulterior, dacă
subiectul procedează la fel la Planşa II, este utilizată aceeaşi procedură şi aşa mai departe. Dar
dacă subiectul formulează mai puţin de cinci răspunsuri la o planşă, sau dă doar cinci şi se
opreşte spontan, nu mai trebuie să se intervină la celelalte planşe (Exner, 1995). Această
procedură este menită să reducă riscul protocoalelor prea lungi, care pot consuma foarte mult
timp pentru administrare şi scorare, ca şi pentru interpretare.

III. Atunci când subiectul se blochează la o planşă şi nu poate da nici un răspuns: “Nu-
mi spune nimic” sau “Chiar nu văd nimic aici”, sau “Tot ce văd este o pată de cerneală, nimic
altceva”. Examinatorul trebuie să insiste ferm, dar cu tact, ca subiectul să dea măcar un răspuns
şi la planşa respectivă. De exemplu: “Mai uită-te, nu este nici o grabă.” Dacă subiectul persistă
în refuz, examinatorul trebuie să fie mai ferm: “Nu te grăbi, uită-te cu atenţie. Avem toată ziua
la dispoziţie dacă este necesar”.

3d) Faza de anchetă


Ancheta constă în explicaţiile pe care subiectul trebuie să le ofere pe marginea fiecărui
răspuns pe care l-a dat în faza anterioară. Ea se realizează după ce s-au dat toate răspunsurile la
cele 10 planşe. Scopul anchetei este obţinerea unor informaţii suplimentare, necesare pentru a
scora răspunsurile adecvat. Cu alte cuvinte, în anchetă nu se dau noi răspunsuri, ci numai se
clarifică ce a fost perceput în faza de răspuns. Dacă subiectul va da totuşi nişte răspunsuri
suplimentare, ele nu se iau în considerare.

Instructajul anchetei este: “Am terminat cu toate planşele. Acum o să ne mai uităm o
dată la ele, eu o să citesc ce aţi spus şi vreau să-mi arătaţi cu degetul pe planşă şi să-mi
explicaţi unde aţi văzut, ce aţi văzut şi ce anume din planşă v-a făcut să vedeţi acel lucru, aşa
încât să pot şi eu să văd ca şi dvs. Înţelegeţi?”

Partea crucială a acestor instrucţiuni este că examinatorul vrea să vadă aşa cum vede
subiectul. Odată ce subiectul arată că a înţeles procedura de anchetă, ea poate începe. Planşa I
este înmânată subiectului şi examinatorul spune: “Aici aţi spus…” şi termină fraza cu o lectură
fidelă a primului răspuns. Dacă subiectul a înţeles natura sarcinii, el va începe să indice
principalele trăsături ale obiectului perceput. Dar dacă subiectul spune numai “Da, aşa este”,
examinatorul trebuie să reia instructajul, la modul următor: “Staţi puţin, vreau să văd aşa cum
vedeţi şi dvs. Arătaţi-mi unde este şi ce îl face să semene cu ce aţi văzut.”

Fiecare răspuns trebuie anchetat începând cu lectura fidelă a răspunsului subiectului.


Subiectul cooperant va înţelege sarcina rapid şi va furniza examinatorului suficiente informaţii
pentru a scora adecvat răspunsul. În aceste condiţii optime, sunt necesare foarte puţine întrebări
sau comentarii din partea examinatorului, iar în unele cazuri nu este nevoie de nici o întrebare.
Evident, examinatorul trebuie să ştie cum se codifică răspunsurile pentru a conduce
adecvat ancheta. Pe măsură ce subiectul elaborează pe marginea răspunsului, examinatorul
trebuie să analizeze informaţia dată în lumina tuturor posibilităţilor de scorare.. Când este
făcută corect, ancheta garantează bogăţia datelor. Când este făcută neglijent sau haotic, poate
afecta foarte mult protocolul. Ea nu trebuie realizată în grabă, iar decizia de a face un
comentariu sau a pune o întrebare trebuie luată cu atenţie.

În anchetă, sarcinile examinatorului se diversifică. El trebuie să realizeze următoarele


operaţii:
1) să noteze cuvânt cu cuvânt tot ce explică subiectul
2) să se uite pe planşe să vadă ce îi arată subiectul
3) să pună întrebări atunci când informaţiile sunt insuficiente pentru scorare
4) să noteze pe foaia de locaţie zona din planşă la care se referă răspunsul
respectiv.

Dacă întreaga planşă a fost interpretată, simbolul de scorare W este notat pe


foaia de locaţie împreună cu numărul răspunsului (aici, răspunsul 1). Cifrele 2 şi 3 corespund
numerelor de ordine ale răspunsurilor 2 şi 3.
Este important ca foaia de locaţie să fie completată cu atenţie. Ea constituie un
document permanent care va fi utilizat când este scorat testul şi va fi disponibil mai târziu
pentru ca cei care vor revedea testul să ştie ce zone ale planşelor au fost percepute.
Examinatorul competent îşi va rezerva puţin timp şi pentru a identifica unele trăsături ale
obiectului raportat în caz că acestea nu sunt evidente unui observator de circumstanţă. Cu cât
răspunsul este mai neobişnuit, cu atât este mai mare probabilitatea ca aceste notaţii
suplimentare să fie mai importante în timpul scorării sau la o revizuire ulterioară a
protocolului.
Dacă răspunsul implică un om sau un animal, este util să facem unele notaţii
privind zonele în care au fost identificate nasul, picioarele sau braţele. De asemenea, unele
răspunsuri includ mai multe obiecte separate, ca de exemplu: “un om pe o bicicletă şi un copil
care fuge în faţa lui în timp ce traversează o punte”. Aici, fiecare din cele patru obiecte (omul,
bicicleta, copilul şi puntea) trebuie să fie notate pe foaia de locaţie.

Întrebările care se pun subiectului pentru a completa informaţiile sau a clarifica un


răspuns sunt întotdeauna indirecte, pentru a nu dezvălui nimic din scorare sau intepretare. Un
răspuns este considerat clarificat dacă, în urma anchetei, examinatorul a aflat cele trei
componente majore ale scorării: (1) Locaţia (Unde este?), (2) Determinanţii (Ce îl face să
semene cu?) şi (3) Conţinutul (Ce este?).

Exemple de întrebări:
Faza de răspuns Anchetă
Planşa I Planşa I

1. Aici văd un liliac. 1. (Examinatorul repetă R subiectului)


Subiectul: “Da, uite are formă de
liliac” (nu arată nimic pe planşă)
Informaţii date: determinantul
(“formă de liliac”) şi conţinutul (“liliac”)
Informaţii absente: locaţia (Unde?)
Întrebări permise: “Nu înţeleg unde
îl vezi, vrei să-mi arăţi cu degetul pe planşă?”
sau “Vrei sa-mi arăţi conturul liliacului?”
Subiectul: “Da, uite” (arată conturul
liliacului).
Întrebări interzise: “E toată planşa
sau numai o parte a ei?” sau “Îl vezi aici?” (şi
E arată zona unde îl vede el).
Planşa IV Planşa IV

7. Un monstru 7. (E: repetă R subiectului)


S: “Da, aici” (arată conturul).
Informaţii date: locaţia (pentru că a
arătat conturul) şi conţinutul (“monstru”).
Informaţii absente: determinantul.
Întrebări permise: “Nu înţeleg cum îl
vezi, vrei să-mi explici?” sau “Ce-l face să
pară monstru?” sau “Ce anume din planşă te-a
făcut să vezi un monstru?”
S: “Păi e foarte mare, uite picioarele,
corpul şi capul.”
Întrebări interzise: “E din cauza
formei (a culorii)?” sau “Te-a influenţat forma
(sau culoarea)?”
Planşa IX Planşa IX

19. Ar putea fi şi...o chestie...cu 19. (E repetă R subiectului)


picioare. S: Da, e mare, are nişte picioare mari
(arată zona din planşă)
Informaţii date: locaţia (S a arătat
unde a văzut) şi determinantul (forma petei de
cerneală).
Informaţii absente: conţinutul (ar
putea fi animal, om sau om fictiv)
Întrebări permise: “Nu înţeleg cum îl
vezi, vrei să-mi explici?” sau "Arată-mi părţile
lui"
S: Da, e un fel de gândac mare.
Întrebări interzise: “E animal sau
om?” sau “Unde are capul?”
Ocazional, un subiect extrem de rezistent va fi foarte vag în timpul anchetei, spunând:
“Pentru că aşa arată”. Examinatorul trebuie să stăruie şi să nu permită subiectului să fie evaziv.
Poate fi necesar să reluăm explicarea procedurii, dar uneori un comentariu cum ar fi: “Ştiu că
pentru tine seamănă, dar ajută-mă să văd şi eu” poate fi suficient.

Anchetarea cuvintelor-cheie. Cuvintele-cheie sunt acele cuvinte sau expresii care


sugerează indirect faptul că este posibil ca subiectul să fi folosit o anumită caracteristică a petei
de cerneală (culoare, culoarea acromatică, mişcare, nuanţe, simetrie). Pentru a fi anchetate,
cuvintele-cheie trebuie să apară fie în faza de răspuns, fie în prima propoziţie din anchetă.
Majoritatea cuvintelor cheie sunt adjective, dar nu întotdeauna. Exemplu:

Faza de răspuns Faza de anchetă

Planşa VI Planşa VI

16. Aici văd un animal 16. E: (Repetă R subiectului)


S: Aici (arată conturul), uite labele
din faţă, din spate, corpul şi e acoperit cu
blană.
E: Ce o face să pară blană?
(anchetează cuvântul-cheie ca să vadă dacă
subiectul se referă la nuanţele planşei).
S1: “Păi uite, îmi dă senzaţia de
ceva pufos, din cauza nuanţelor diferite.”
(este clar că a folosit nuanţele).
S2: “Faptul că are colţurile astea”
(arată conturul franjurat al planşei). Aici nu
a folosit decât forma.

Planşa IX (multicoloră) Planşa IX

25. Ar putea fi o floare foarte 25. E: (Repetă fidel răspunsul S)


frumoasă. S: Da, asta ar putea fi tulpina şi aici
sunt petalele.
E: Ai spus că este frumoasă?
(anchetează cuvântul-cheie pentru a vedea
dacă subiectul s-a referit la culoarea
planşei.
S1: Da, pentru că e frumos
colorată. (aşadar, este clar că a folosit şi
culoarea planşei).
S2: Da, pentru că are o formă
elegantă (nu a menţionat culoarea).

Comentariu sau răspuns?

Ocazional, când se uită la o planşă, un subiect poate spune ceva care aduce cu un
răspuns, dar care ar putea fi numai un comentariu. De exemplu, dacă planşa este colorată,
subiectul ar putea spune: “O, ce culori frumoase!" dar dacă este luat drept un comentariu la
planşă, nu trebuie anchetat. Sau subiectul ar putea spune “Este ceva care arată urât”, apărând
problema dacă este vorba de un comentariu referitor la planşă sau de identificarea unui obiect
care arată urât. În asemenea cazuri, examinatorul trebuie, la momentul cuvenit în anchetă, să
citească exact ce a spus subiectul şi să întrebe: “Acesta este un răspuns?” Majoritatea
subiecţilor vor oferi rapid o clarificare, iar examinatorul va proceda în consecinţă.

Durata unei investigaţii se situează între 30 de minute şi 2 ore (inclusiv ancheta). Iar
cotarea şi interpretarea aprofundată poate cere câteva ore de lucru.

În afara acestui tip de fişă de înregistrare se mai practică şi fişa de tip Gatier, 1953,
1965, şi fişa tip Beizmann, 1966.

Pe lângă aspectul perceptiv şi mnezic pe care îl implică sarcina Rorschach, trebuie să


menţionăm că, din moment ce răspunsurile sunt verbalizate, sunt implicate în mare măsură
gândirea şi limbajul. Aşadar, putem afla date importante despre caracteristicile gândirii
individului din modul în care el verbalizează răspunsurile.
V. Specificul testului

În contrast cu testul lui Jung, căruia îi urmează cronologic şi al cărui material este
verbal, testul Rorschach îi prezintă subiectului un material care nu numai că nu este verbal, dar
care pare şi lipsit de semnificaţie prealabilă: pete de cerneală. Subiectului i se cere tocmai să
"rezolve" această lipsă de semnificaţie prin adoptarea unei atitudini "semantice": el trebuie să
formuleze semnificaţii. Unele sunt implicit sugerate de natura sau configuraţia planşelor. Nu
scorăm tot ce spune subiectul, dar putem scora doar ceea ce spune el. Aceasta este o abordare
"lingvistică" a testului Rorschach.
În prezent, suntem de acord în a considera că testul Rorschach, ca şi celelalte teste
proiective, solicită atât comportamente perceptive cât şi comportamente proiective. Ca şi obiect
real, testul Rorschach permite apariţia unor imagini asociate pornind de la o realitate materială.
Apelul la percepţie permite fixarea de realitatea exterioară, care constituie baza de inserare în
lumea înconjurătoare. Ca obiect potenţial, imaginat, testul Rorschach permite o reconstruire a
percepţiei în funcţie de preocupările subiectului, de relaţiile lui cu obiectele interne şi externe,
de fantasmele şi afectele care se află la baza răspunsurilor sale. Interferenţele perceptive şi
proiective5 constituie articulaţia esenţială a testelor proiective şi în special a testului Rorschach:
din perspectivă psihanalitică, testul pune problema esenţială a raporturilor dintre real şi
imaginar, percepţie şi reprezentare, între excitaţii externe şi excitaţii interne, între interior şi
exterior6.

5
Cf. N. Rausch de Traubenberg, 1978, 1981 şi 1983.
6
Cititorul poate găsi un final util pentru acest capitol în cartea lui N. Rausch de Traubenberg, publicată în aceeaşi
colecţie, La pratique du Rorschach, 1970 (a şasea ediţie actualizată, 1990).