Sunteți pe pagina 1din 33

CAP.

1 PARTEA GENERALĂ

1.1 ANATOMIA COLOANEI LOMBARE

1.1.1 Prezentarea generală a coloanei vertebrale


Coloana vertebrală este o tijă osoasă verticală, flexibilă şi rezistentă,
aşezată median si posterior, formată prin suprapunerea unor piese osoase numite
vertebre; în lungime este strabătută de un canal în care se află maduva spinarii.
Coloana vertebrală reprezintă un complex anatomic de o bogăţie impresionantă de
elemente structurale, organizate astfel încât să permită rahisului să îndeplinească
simultan o multitudine de funcţii aparent contradictorii. Ea trebuie să reziste la
solicitări mecanice, dar să fie |şi flexibilă pentru a permite variate mişcări. Aceste
două proprietăţi trebuie să se poată manifesta, asigurând totodată cea mai perfectă
protecţie pentru măduva spinarii şi să nu afecteze nici structurile neurale care
străbat spaţiile interstiţiale. Din aceste considerente, unii autori au dat coloanei
vertebrale denumirea de "organ axial al corpului".
Vertebrele sunt în număr de 33-34, urmărite de sus în jos ele corespund
gâtului, toracelui, regiunii lombare şi bazinului. Vertebrele poartă denumiri
împrumutate de la regiunile respective:
• vertebrele cervicale care corespund gâtului, sunt în număr de şapte şi
formează coloana cervicală;
• vertebrele toracice sau dorsale corespund toracelui, ele sunt în număr de
douăsprezece formând împreună coloana toracică sau dorsală;
• vertebrele lombare corespund regiunii lombare şi sunt în număr de cinci si
împreuna formează coloana lombară;
• vertebrele pelviene sau sacro-coccigiene corespund bazinului, fiind în
număr de nouă sau zece.
Primele trei grupe de vertebre sunt oase mobile şi independente, numindu-
se |şi vertebre adevărate. Vertebrele pelviene sau sacro-coccigiene s-au sudat,
formând cele două oase: sacrul şi coccisul, ele numindu-se şi vertebre false.
1.1.2 Caracterele generale ale vertebrelor

Schematic, o vertebră are forma unui inel format din două părţi:
• corpul vertebrei este partea anterioară, reprezentând un segment de
cilindru plin;
• arcul vertebrei este arcul osos din partea posterioară.
Arcul osos este legat de corp prin două mici punţi osoase numite
pediculi. Aceste elemente: corpul, arcul, pediculii, delimitează o gaură
numită orificiul vertebrei.
În realitate o vertebră este mult mai complexă decât în schema
anterioară, aceasta complexitate fiind dată de arcul vertebral. De la arcul
vertebral pleacă o serie de prelungiri numite apofize, unele folosind la
articulaţia vertebrelor şi numindu-se apofize articulare, iar altele pentru
inserţii musculare, numindu-se apofize musculare. Acestea sunt şi ele de două
feluri: apofize transversale care se îndreaptă spre lateral şi apofize spinoase
care se îndreaptă spre înapoi.
Caracterele fiecăruia dintre aceste elemente constitutive ale vertebrei
sunt:
• Corpul vertebrei - Acesta este porţiunea cea mai voluminoasă a vertebrei.
El prezintă două feţe şi o circumferinţă, cele două feţe fiind una
superioară şi una inferioară. Ele prezintă o parte centrală ciuruită de
numerose găurele şi o bandă circulară de ţesut compact care înconjoară
zona precedentă.
• Arcul vertebral - Acesta formează peretele posterior al orificiului
vertebral, el fiind constituit din două jumatăţi simetrice numite lamele
vertebrate.
• Pediculii - Fiecare pedicul are o margine superioară şi una inferioară care
descriu niste curburi numite incisuri vertebrale. Incisurile unei vertebre
corespund celor ale vertebrei superioare şi celor ale vertebrei inferioare,
formându-se astfel pe laturile coloanei vertebrale o serie de orificii
numite găuri de conjugare.
• Apofiza spinoasa - Este acea proeminenţă osoasă care prelungeşte înapoi
arcurile vertebrale.
• Apofizele transverse - Sunt două proeminenţe osoase (una dreaptă şi una
stângă) care se îndreaptă transversal şi orizontal înafară şi pleacă de pe
părţile antero-laterale ale arcului vertebral la unirea acestuia cu pediculii.
• Apofizele articulare - De fiecare arc vertebral sunt prinse patru apofize,
două superioare şi două inferioare. Apofizele superioare ale unei vertebre
se articulează cu apofizele inferioare ale vertebrei superioare si invers.
Tubercul
Orificiul vertebral- Este format din corpul vertebral, arc şi pediculi, având
forma generală a unui triunghi. Prin suprapunerea orificiilor vertebrale se
formează canalul vertebral.

1.1.3 Caractere regionale ale vertebrelor lombare

Caracterele distinctive ale vertebrelor sunt formate de: corp, apofizele


transverse, apofizele articulare şi apofizele spinoase.
• Corpul se distinge prin dimensiunile lui mari, având diametrul transversal
mai mare decât cel antero-posterior. Corpul unei vertebre lombare se
deosebeşte uşor faţă de celelalte vertebre prin dimensiunile mari (datorită
greutăţii pe care coloana lombară o are de suportat) şi prin absenţa
apofizelor semilunare la vertebrele lombare.
• Apofizele transverse sunt turtite dinainte înapoi. Pe faţa posterioară a unei
apofize transverse, lângă rădăcina ei, se găseşte un tubercul numit
tuberculul accesor. Adevărata apofiză transversă o reprezintă tuberculul
accesor, pe când cea ce se numeşte în mod curent apofiză tranversă are
valoarea unei coaste şi merită numele pe care i 1-au dat autorii: apendice
sau procesul costiform.
• Apofizele articulare au direcţie verticală şi sunt dispuse în plan sagital.
Feţişoarele lor articulare diferă, cele superioare se prezintă ca nişte
şanţuri verticale şi se zice că sunt segmente de cilindre goale, iar cele
inferioare se prezintă ca nişte proeminenţe convexe şi sunt segmente de
cilindre pline. Pe partea posterioară a apofizei articulare superioare se
găseşte un mic tubercul numit tubercul mamilar, a cărui semnificaţie nu e
cunoscută.
• Apofizele spinoase sunt foarte dezvoltate şi au direcţie verticală şi formă
patrulateră.
Vertebrele lombare mai prezintă arcurile formate din două lamele
foarte dezvoltate în înalţime; pediculii, foarte groşi şi orificiul vertebral de
formă triunghiulară.

1.1.4 Discul vertebral

Vertebrele sunt unite între ele pe de o parte prin articulaţii


(articulaţiile dintre corpii vertebrali şi cele dintre apofizele articulare ale
arcului posterior) şi pe de altă parte printr-un puternic sistem ligamentar.

. Articulaţiile dintre corpii vertebrali se realizează între platoul inferior al


unei vertebre şi platoul superior al vertebrei subiacente. Între cele două
platouri se interpune discul vertebral, alcătuit din punct de vedere structural,
biochimic şi biomecanic din trei părţi: nucleul pulpos, inelul fibres şi plăcile
cartilaginoase.
• Nucleul pulpos reprezintă 1/3 din volumul discal, are formă ovoidă,
consistenţă gelatinoasă şi este aşezat la unirea a 2/3 anterioare cu 1/3
posterioară. Nucleul conţine celule (fibroblaşti), fibre de colagen dispuse
tridimensional în ochiurile căreia există un gel bogat în apă şi proteine.
Cu cât discul este mai tânăr, nucleul este mai bogat în apă (la 2 ani apa
reprezinta 88% din greutatea sa, iar la 30 de ani, 70%). Importanţă mare în
hiperhidratarea nucleului pulpos are vascularizaţia. Datorită acestei cantităţi
crescute de apă, nucleul este incompresibil, dar deformabil. Solicitat de
compresiune, nucleul pulpos pierde apă, ceea ce determină apariţia unei
presiuni a cărei mărime este proporţională cu cantitatea de apă pierdută,
putând atinge 250 mmHg. Atunci când este neâncărcat, nucleul absoarbe apa,
această proprietate a nucleului pulpos făcând ca înalţimea unui om să varieze de
dimineaţa până seara.
• Inelul fibros -annulus- este format din lamele fibroase dispuse concentric
ce se inseră în platoul vertebral. Acest inel are dimensiuni importante,
anterior si lateral prezentând un număr mare de lamele (15-20) şi este
redus posterior unde există o structura fibrocartilaginoasă nediferenţiată.
Trecerea din zonele anterolaterale spre cea posterioară se face brusc,
ceea ce duce la apariţia unor puncte slabe. Al treilea punct slab este
posterior median unde grosimea inelului este mica. Lamelele inelului
sunt paralele, iar direcţia fibrelor componente este oblică sub un unghi
de 60 de grade. Oblicitatea este inversă de la o lamelă la alta, această
situaţie ducând la creşterea diametrului discal în condiţii de presiune
verticală. Creşterea unghiului interlamelar cu un grad permite
modificarea diametrului discal cu 0,4 mm (Horton).
Extensibilitatea inelului este redusă, aceasta fiind consecinţa tensiunii
permanente datorate turgescenţei nucleului pulpos şi interacţiunilor
electrostatice din interiorul moleculei de colagen. Straturile superficiale ale
inelului fibros sunt fixate de corpul vertebrei prin fibrele lui Sharpey.
Inelul fibros are următoarele roluri:
• este mijloc de rezistenţă si unire a vertebrelor între ele;
• intervine în procesul de pretensiune discală;
• contribuie la menţinerea tensiunii crescute în nucleul pulpos;
• amortizează presiunile ce se exercită pe disc, prin distensia lamelor.
Placile cartilaginoase acoperă suprafeţele corpilor vertebrali, se continuă
cu lamelele inelului fibros şi au rol în nutriţia discului.
1.1.5 Sistemul ligamentar

Ligamentele sunt fibre de colagen de rezistenţă crescută ce asigură


unitatea intersegmentară şi intrasegmantară.
Ligamentele intersegmentare sunt dispuse longitudinal, din ele făcând
parte longitudinalul anterior, posterior şi supraspinos.
Ligamentul longitudinal anterior are aspect de cordon fibros în
regiunea cervicală, se lărgeşte în regiunea lombară şi se îngustează în
regiunea inferioară a coloanei. El aderă de faţa anterolaterală a fiecărei
vertebre până la nivelul listelului marginal, trecând peste discuri cu doar o mică
inserţie pe faţa anterioară a acestora. Ramâne astfel un spaţiu anterosuperior
şi anteroinferior la fiecare nivel la care se pot dezvolta osterofite.
Ligamentul longitudinal posteror nu aderă de corpul vertebral lăsând
spaţiu plexului venos perirahidian şi se prinde de annulus de care este greu de
separat.
Ligamentele intersegmentare sunt reprezentate în principal de
ligamentul galben, interspinos, intertransvers, occipitoatloidiene şi
atlantoaxiale. La nivelul zonei lombosacrate există de asemenea o bogată reţea
ligamentară ce conferă soliditate şarnierei.
Ligamentul galben este oriental vertical între două lame adiacente,
participând prin faţa sa anterioară la formarea canalului vertebral. Emite
expansiuni către ligamentul interspinos şi contribuie la întărirea capsulei AIP.
Având în componenţă 80% elastină şi 20% colagen, are o mare extensibilitate
şi o acţiune statică şi dinamică importantă. Funcţia statică se referă la cea de
protecţie a măduvei, atât prin neimplicarea în extensie, cât şi prin menţinerea
curburilor coloanei. În ortostatism este în tensiune şi contribuie la realizarea
acesteia.
Ligamentele interspinoase au rol în asigurarea funcţiei statice a
rahisului.
Ligamentul intertransvers împreună cu lamele şi ligamentele
costovertebrale ale lui Trolard limitează orificiul fibros numit gaură de
conjugare posterioară Cruveilhier, prin care trece ramura nervului rahidian
corespunzator. Acest ligament este perforat de fibrele ramului posterior a
nervului spinal.

1.1.6 Musculatura coloanei vertebrale

Muşchii rahidieni asigură statica, stabilitatea, flexibilitatea şi dinamica


vertebrală. Ansamblul osteotendinoarticular şi muscular al rahisului
angajează trunchiul în mişcări şi în acelaşi timp realizează coordonarea cu
membrele superioare şi inferioare. Stabilitatea intrinsecă a rahisului este
realizată de vertebre, discuri, ligamente, iar cea intrinsecă de muşchi care se pot
împărţi în flexori, extensori, flexori laterali, rotatori de aceaşi parte cu contracţia
şi de partea opusă.
Muşchii proprii ai coloanei se repartizează în următoarele grupe:
a. Muşchii intrinseci, profunzi, cu rol în stabilitate şi în rotaţie, ce formează
o unitate acţionând ca un "ligament dinamic" între vertebre (Basmajian).
b. Muşchii longitudinali ai rahisului sunt dispuşi vertical, posterior în
şanţurile vertebrale şi anterior (psoas-iliacul).
Muşchii spinali posteriori sunt reprezentaţi de masa sacro-lombară care
se continuă cu iliocostalul, lungul dorsal şi muşchii costali. Musculatura
erectoare este înconjurată de o mare aponevroza dorso-lombară, care
formează o ghenă rezistentă ce se inseră pe ligamentul inter si supraspinos,
transformându-se într-un adevărat sistem limitat al flexiei. Contracţia
musculaturii în interiorul acestui sistem permite extensia activă a rahisului fără
să se producă o alunecare a vertebrelor unele pe altele fapt ce contribuie la
menţinerea aspectului regulat al lordozei.
În ortostatism activitatea musculaturii erectoare este redusă. La
începutul mişcării de anteflexie musculatura intră în activitate, apoi ea scade
încat în momentul flexiei complete se anulează. În extensie masa se
activează treptat, maximul de solicitare exercitându-se pe zona lombară. In
momentul ridicării unei greutăţi musculatura erectoare rămâne relaxată, efortul
fiind preluat de structurile vertebro-discale. Înclinarea laterală se face cu
solicitarea musculaturii erectoare de partea opusă, de asemenea relaxată.
Masa musculară anterioară a coloanei este reprezentată de muşchiul
psoas-iliac ce se gaseşte aşezat cu cele două corpuri ale sale de partea laterală
a vertebrelor de la D12 la L5, pe buza internă a crestei iliace interne. Muşchiul
străbate regiunea toracică, lombară, pelvină şi femurală şi are rol în activitatea
bazinului şi a coapsei.
În funcţionalitatea rahisului două regiuni sunt de maximă importanţă:
segmentul cervico-occipital şi lombar.
Din punct de vedere biomecanic, rahisul lombar este înconjurat de un
manşon muscular, spinalii posterior şi psoas-iliacul anterior.
Numeroase studii de chineziologie musculară au verificat rolul postural si
dinamic al acestora. S-au obţinut următoarele rezultate:

• în poziţie şezândă se găseşte aceaşi distribuţie între musculatura


anterioară şi posterioară;
• în poziţia verticală, anteversia şi retroversia bazinului solicită
musculatura paravertebrală anterioară şi posterioară după o schemă
identică cu cea din poziţia aşezat, dar cu intensitate mai mare;
• trecerea de la flexia trunchiului la poziţia neutră solicită muscu\latura
paravertebrală anterioară şi posterioară fără diferenţe semnificative;
• în efortul de împingere axială un rol important are musculatura
paravertebrală anterioară fără diferenţe între planul superficial şi cel
profund;
• din decubit ventral mişcarea de extensie solicită musculatura
paravertebrală posterioară fără diferenţe între planurile superficiale şi
cele profunde;
• muşchiul psoas are o acţiune lordozantă asupra coloanei (acţiune încă
controversată); este activ în toate mişcările, mai ales în cursul mişcărilor
de împingere axială din poziţie şezândă în verticală.
Studiile au arătat că cele patru coloane musculare ce înconjoară rahisul
intervin concomitent în activitatea statică şi dinamică a regiunii lombare, cu o
netă predominanţă pentru musculatura paravertebrală când este nevoie de
învins gravitatea sau când trebuie crescută stabilitatea coloanei printr-un
efect de "înlăcătare". Toate acestea au importanţă practică în kinetoterapie.
Musculatura anterioară şi anterolaterală a trunchiului este
antagonistă musculaturii extensoare şi contribuie la menţinerea posturii şi la
realizarea mişcărilor de flexie ale coloanei toracale şi lombare. Este
reprezentată de drepţii abdominali care sunt flexori ai trunchiului (în
contracţia unilaterală intervin în rotaţie şi lateroflexie), marele şi micul oblic
(extern şi intern) ce contribuie la realizarea lateroflexiei şi rotaţiei de partea
opusă şi respectiv la flexia trunchiului, rotaţie de aceaşi parte şi lateroflexie.
Muşchii pelvitrohanterieni sunt reprezentaţi de mijlociul şi micul fesier
piramidal, obturator intern, gemenul superior şi inferior etc. Ei au rol in
stabilizarea bazinului şi a şoldului aşa încât leziunile lui (hipotonie,
contracturi, retracturi) pot avea repercursiuni asupra segmentului
lombopelvin al coloanei vertebrale.
Muşchii biarticulari - de la bazin la genunchi sunt ischiogambierii şi
dreptul anterior al cvadricepsului. Ischiogambierii (semitendinosul,
semimembranosul şi bicepsul femural) intervin şi ei în statică şi dinamică,
având ca acţiune principală extensia coapsei pe bazin. Starea lor de
elasticitate influenţează anteflexia trunchiului pe bazin şi indirect activitatea
coloanei.
1.1.7 Curburile coloanei vertebrale

Formată din ansamblul celor 33-34 de vertebre, coloana vertebrală în


totalitate are forma unei coloane articulate cu direcţie generală verticală.
Văzută în plan frontal, coloana vertebrală este rectilinie, orice deviaţie fiind
considerată patologică. Vazută în plan sagital, coloana vertebrală prezintă
patru curburi care se succed alternativ convex-concav de sus în jos:
• curbura cervicală cu convexitate anterioară;
• curbura dorsală cu concavitate anterioară;
• curbura lombară cu convexitate anterioară;
• curbura coloanei pelviene formată din sacru şi coccis cu concavitate
anterioară.
Curburile cu concavitate anterioară au fost denumite cifoze (din
grecescul kifos = încovoiat, îndoit înainte), iar cele cu concavitate
posterioară, lordoze (din grecescul lordos = curbat).
Trecerea de la o curbură la alta se face gradat, cu excepţia regiunii
lombosacrate. La acest nivel schimbarea curburii este marcată de
proeminenţa anterioară a unghiului format între ultima vertebră lombară L5 şi
prima sacrata SI. Acest unghi variaza intre 120 §i 140 de grade. Inclinarea
platoului vertebral superior al vertebrei S1 faţă de orizontală (unghiul sacrat)
variază între 30 şi 40-45 de grade.

liicliuarea plaLoului superior al ver-


tchrci S, (o) ; Unghiul format intre L5 9i S, (&).
Sacrul - piesă osoasă unică formată din cinci vertebre sacrate - este
înfipt ca o pană între cele două oase ale bazinului şi are o foarte mică
mobilitate. De la platoul oblic al vertebrei S1 se ridică coloana mobilă cervico-
dorso-lombară care are în profil trei curburi (a patra fiind reprezentată de
sacru). Prezenţa acestor trei curburi mareşte rezistenţa coloanei vertebrale
la solicitarile permanente la care este supusă. Experimental, s-a putut
dovedi că rezistenţa unei coloane articulare care prezintă curburi este
proporţională cu pătratul curburilor plus unu. Rezistenţa coloanei
vertebrale, graţie celor trei curburi ale sale, este de zece ori superioară unei
coloane rectilinii.
Se disting trei curburi rahidiene, corespunzătoare celor trei tipuri
funcţionale:
• coloana dreaptă, cu curburi puţin accentuate, întâlnită la persoane
dinamice; acest morfotip vertebral favorizează mişcările rapide şi
dezechilibrele necesare locomotiei;
• coloana cu curburi exagerate, care este rezultatul unei supraadaptări la
ortostatism şi corespunde unui tip funcţional static, apt îndeosebi pentru o
desfăşurare de forţă şi de durată, dar dezavantajat în activităţi dinamice;
• coloana cu curburi medii, care corespunde unui tip funcţional adaptat atât
unui comportament dinamic, cât şi static.
Amplitudinea curburilor vertebrale este legată de poziţia bazinului, care
include sacrul, deci în ultimă instanţă de oblicitatea platoului superior al primei
vertebre sacrate S1.
Înclinarea (bascularea) anterioară sau posterioară a bazinului va
accentua sau diminua oblicitatea faţă de orizontală a solului de susţinere a tijei
rahidiene şi va accentua sau diminua amplitudinea curburilor vertebrale din
planul sagital.
În ortostatism echilibrul din plan sagital al bazinului pe membrele
inferioare este rezultatul acţiunii a două forţe de sens contrar care se aplică
asupra centurii pelviene:
• acţiunea greutăţii corpului (P) care se exercită dupa linia greutăţii
corpului, trecând prin 1/3 anterioară a platoului vertebrei S1;
• reacţia solului (R), transmisă prin membrele inferioare, aplicată în centrul
articulaţiei coxo-femurale.
Aceste două forţe formează un cuplu care produce o basculare a
bazinului în raport cu centrul celei de-a doua vertebre sacrate S2.
Dacă linia greutăţii corpului trece înapoia centrului de rotaţie al
articulaţiilor coxo-femurale, cuplul format de cele două forţe tinde să
basculeze bazinul înapoi, sacrul se verticalizează, platoul sacrat este mai puţin
înclinat faţa de orizontală, curburile vertebrale sunt diminuate. Dacă linia
greutăţii corpului trece înapoia centrului articulaţiilor coxo-femurale, cuplul
format de cele două forţe tinde să basculeze bazinul înainte, sacrul se
orizontalizează, curburile vertebrale sunt mai accentuate.
Coloana vertebrală nu este nici un moment un sistem de repaus, căci,
chiar într-o poziţie de aparentă inactivitate, asupra ei se exercită forţe
exterioare ale greutăţii corpului şi forţe musculare, care se epuizează în
elementele elastice (discuri, ligamente), care realizează un echilibru intrinsec şi
de tonicitatea şi contracţia numeroaselor grupe musculare care acţionează asupra
coloanei şi realizează un echilibru extrinsec. Tonusul muscular şi gravitatea
menţin comprimate sistemele elastice intersomatice (discurile vertebrale), astfel
încât coloana vertebrală poate fi comparată cu un resort în tensiune pe care orice
forţă care tinde să-l deformeze îl găseşte în cele mai bune condiţii pentru a
răspunde adecvat la solicitările exterioare.
1.2. BIOMECANICA COLOANEI LOMBARE

Studiul biomecanicii coloanei vertebrale impune două aspecte: statica şi


dinamica. Armonia celor două componente ale dinamicii coloanei vertebrale
asigură coloanei premizele îndeplinirii principalelor funcţii:
- funcţia de susţinere: conferind coloanei vertebrale posibilitatea
de a realiza şi menţine poziţia ortostatică;
- funcţia de protecţie, pentru măduva spinării şi pentru celelalte
structuri vasculo-nervoase medulare, atât în stare de repaus cât şi în stare de
mobilizare a coloanei vertebrale;
- funcţia dinamică: prin care se realizează deplasarea întregului
corp în mediul înconjurător.
Coloana vertebrală este un ansamblu mobil ce se poate adapta unor
poziţii extrem de variate şi solicitante, această calitate deosebită asigurând
protecţia elementelor vasculonervoase pe care le conţine.
Bywattes sintetizează astfel rolurile ei: "conferă simetrie corpului,
asigură direcţia de mişcare, face posibilă mobilitatea, stabilitatea şi
realizează protecţia sistemelor noastre de comunicare".
Plecând de la noţiunea de unitate funcţională vertebrală, denumită
"unitate motorie" sau "segment motor", coloana vertebrală poate fi
reprezentată ca o succesiune de unităţi funcţionale suprapuse, fiecare
cuprinzând două vertebre vecine şi ansamblul structurilor adiacente, fiecare
vertebră facând parte şi din unitatea motorie vecină.
"Segmentul motor lombar" este format dintr-un sector anterior şi unul
posterior, sectoare delimitate de un plan imaginar ce trece tangent feţei
posterioare a corpilor vertebrali.
Sectorul anterior este format din două corpuri vertebrale, discul
intervertebral şi cele două ligamente comune: anterior şi posterior. Acest
sector reprezintă principala structură de rezistenţă a coloanei vertebrale:
rigidă (prin corpii vertebrali) şi elastică (prin discul intervertebral şi
ligamentele longitudinale). În acelaşi timp, la acest nivel sunt posibile
mobilizări vertebrale datorate proprietăţii de deformare elastică a discului
intervertebral.
Sectorul posterior este format din: arcul vertebral, ansamblul ligamentelor
intervertebrale şi musculatura spinală. El este considerat elementul motor al
coloanei vertebrale (datorită musculaturii), este organ de ghidare a mişcării
(datorită dispunerii particulare a suprafeţelor articulaţiilor interapofizare), fiind
totodată factor de rezistenţă (prin articulaţiile interapofizare ce realizează
prin suprapunerea lor două coloane de rezistenţă în dreapta şi în stânga

_
sectorului posterior).

desen
Inervaţia structurilor segmentului motor este însă controversată; sunt
descrise cu certitudine structuri bine inervate: muşchi, articulaţii
interapofizare şi majoritatea ligamantelor, dar sunt descrise şi structuri lipsite
de inervaţie: sigur corpii vertebrali şi îndoielnic în privinţa ligamentelor
galbene.
Ansamblul funcţional al coloanei vertebrale reprezintă o însumare a
tuturor proprietăţilor individuale ale tuturor structurilor sale prin care este
asigurată statica şi dinamica sa.
Statica coloanei vertebrale
În menţinerea echilibrului static al coloanei vertebrale este necesară
integritatea anatomică şi funcţională a tuturor stucturilor componente: a celor
rigide (oase), elastice (ligamente), mobile (articulaţii), motorii (muşchi) şi
nervoase.
Toate elementele anatomice menţionate mai sus au sarcina de a asigura:
- în primul rând, unirea între ele a tuturor pieselor componente ale
coloanei vertebrale şi de a forma o structură rezistentă ca şi cum ar reprezenta
un singur organ;
- în al doilea rând, ele trebuie să asigure posibilitatea menţinerii
poziţiei verticale împotriva forţei gravitaţionale;
- în al treilea rând, toate elementele componente ale coloanei
trebuie să-i asigure acesteia posibilitatea de a executa mobilizări în spaţiu în
toate sensurile de mişcare, la toate segmentele sale funţionale şi de a rezista la
solicitări dinamice foarte mari şi în foarte variate poziţii.
Coloana vertebrală trebuie să îndeplinească toate aceste sarcini, trebuie
să susţină şi să permită mobilizarea în toate direcţiile a capului, să
confere suport pentru centura scapulară şi pentru inserţia viscerelor din
cavitatea toracică şi din cea abdominală.
Statica vertebrală este dependentă de funcţia de rezistenţă în sens cranio-
caudal asigurată de cele trei puncte de rezistenţă ale segmentului motor: unul
în sectorul anterior (corpii vertebrali şi discul intervertebral) şi două puncte în
sectorul posterior (articulaţiile interapofizare). După Steindler statica
vertebrală este condiţionată de existenţa unui echilibru intrinsec şi a unuia
extrinsec. Echilibrul intrinsec este realizat de rezistenţa elastică la presiune a
discurilor intervertebrale. Se asociază rezistenţa elastică realizată de prezenţa
celor trei curburi ale coloanei vertebrale, care conferă acesteia o rezistenţă la
solicitari mecanice cranio-caudale de zece ori mai mare decât dacă ea ar fi o
tijă rectilinie. Echilibrul extrinsec este asigurat de acţiunea muşchilor
rahidieni sau extrarahidieni care acţionează ca tonus muscular permanent reglat
în raportul muşchi antagonişti şi muşchi agonişti.
Totodată, statica vertebrală este dependentă de echilibrul postural,
fiziologic, al bazinului.
Dinamica vertebrală. Coloana vertebrală asigură funcţii aparent
contradictorii: soliditate şi elasticitate, stabilitate şi mobilitate. Stâlpul
anterior, considerat factor de rezistenţă, este şi sediul unei mobilităţi
complexe datorită caracteristicilor mecano-funcţionale ale discului
intervertebral prin care este posibilă modificarea poziţiilor suprafeţelor
articulare ale corpilor vertebrali: apropieri (prin deformarea plastică a
discului), înclinări în plan frontal şi sagital (permise de lamele inelului
fibros), mişcări de glisare (mai mult în sens lateral la nivelul coloanei
lombare). Aceste mişcări elementare sunt completate de mişcări globale de
arcuire pe care le execută stâlpul anterior sub acţiunea forţelor de presiune
datorită existenţei curburilor coloanei vertebrale.
Stâlpul posterior are funcţii dinamice complexe: rol de ghidare a
mişcărilor conferit de aşezarea aproape în plan sagital al interliniului
articular al articulaţiilor interapofizare şi înclinarea aproape verticală a
faţetelor articulare, permiţând coloanei lombare să execute mişcări în plan sagital
şi în plan frontal. Al doilea rol al stâlpului posterior este cel frenator al
amplitudinilor de mişcare la care contribuie apofizele spinoase şi cele transverse
precum şi ligamentele ce se inseră pe aceste apofize. Rolul frenator al acestor
structuri ale stâlpului posterior este şi un important factor şi în funcţia de
protecţie a structurilor din canalul vertebral, fapt demonstrat de gravitatea
consecinţelor neurologice ce apar după fracturări ale arcului vertebral posterior.
Studierea analitică a dinamicii coloanei lombare este dificil de
efectuat, deoarece coloana lombară nu este decât o parte din ansamblul
funcţional reprezentat de coloana vertebrală, excluderea din testarea
mişcărilor coloanei lombare a mişcării celorlalte segmente vertebrale nu este
posibilă.
Mişcările în plan sagital În jurul unui ax transversal coloana
lombară realizează mişcările de flexie şi extensie.
Amplitudinea maximă de flexie la nivelul coloanei lombare a fost
evaluată la 40 de grade (ceea ce dupa Charnley, ar reprezenta 25% din
mişcarea de flexie a întregii coloane vertebrale). Din unele studii s-a
constatat că amplitudinea este maximă la nivelul L5-S1. Această mişcare, ca şi
cea de extensie, este posibilă datorită deformării discului intervertebral în care
nucleul pulpos se deplasează cu cea mai mare parte a masei sale spre partea
posterioară (fară a se comporta ca o bilă), iar flbrele posterioare ale inelului
fibros sunt tensionate. Mişcarea este completată de mişcări în articulaţiile
interapofizare prin îndepărtarea cranio-caudală a faţetelor articulare.
Articulaţiile inferioare ale vertebrei superioare se degajează de articulaţiile
superioare ale vertebrei inferioare, cu posibilitatea evidenţierii radiologice a unui
"fenomen de vid". Distanţa dintre spinoase se măreşte cu 75% între L1-L2,
130% între L5-S1 şi aproximativ 360% între L3-L4. Astfel, discului
intervertebral îi revine rolul de pivot al mişcării, iar articulaţiilor
interapofizare le revine rolul de control a ghidării mişcării. Elementul motor al
flexiei îl îndeplineşte musculatura abdominală, iar elementul frenator îl
reprezintă structurile ligamentare posterioare, capsulele articulţiilor
interapofizare şi muşchii spinali. Tehnicile de evaluare a amplitudinii mişcării
de flexie sunt numeroase, multe dintre ele sunt sofisticate, dar în practică se
măsoară distanţa degete-sol sau semnul lui Schober. Evaluarea funcţională a
musculaturii se realizează prin tehnici curente de testing muscular.
Mişcarea de extensie implică intervenţia discului intervertebral şi a
articulaţiilor interapofizare, dar în sens invers celui descris anterior.
Elementul dinamic îl reprezintă musculatura spinală, iar elementul frenator este
realizat de apropierea apofizelor spinoase, tensionarea ligamentelor
intervertebrale ăi a ligamentului longitudinal anterior, precum şi de
tensionare a fibrelor anterioare din inelul fibros. Amplitudinea extensiei
lombare este apreciată a fi 30 de grade testată cu goniometru. Valoarea
funcţională a muşchilor spinali se realizează tot prin testing muscular.
Mişcările în plan frontal se execută în jurul unui ax antero-posterior aflat
în plan medio-sagital al corpului, permitând efectuarea mişcărilor de inflexiune
laterală. Aceste mişcări sunt posibile datorită deformării discului intervertebral
prin care nucleul pulpos se deplasează cu o parte din masa sa spre partea opusă
sensului de mişcare.

Mişcarea de rotaţie. Se execută în plan orizontal în jurul unui ax vertical,


având centru de mişcare plasat spre extremitatea posterioară a sectorului
posterior, mişcare care se realizează prin îndepărtarea faţetelor articulare una de
alta în articulaţia interapofizară (într-un sens) şi deplasarea prin glisare pe discul
intervertebral a corpului vertebral (în sens opus). Amplitudinea segmentară este
mică, amplitudinea maximă fiind între L5-S1, dar cumulată la toate segmentele
lombare şi cu joncţiunea T12-L1 poate măsura 30 de grade. Factorul dinamic îl
reprezintă contracţia muşchilor mare şi mic oblic al abdomenului.

Mişcările combinate ale rahisului: Este vorba de asocierea obligatorie a


inflexiunii laterale cu o rotaţie de partea convexă. Mecanismul acestei mişcări
combinate este, după Kapandji, legat de aspectul cuneiform al discurilor
intervertebrale şi de orientarea ligamentelor intertransverse. După Scholten şi
Velduisen, orientarea oblică a suprafeţelor articulaţiilor posterioare ar intra
în mod egal în joc. După Pearcy, această rotaţie automată nu ar depăşi un grad
pe fiecare etaj.

a.Definiţie.
Spondiloza lombară (lombartroza) este forma de reumatism degenerativ
produsă de uzura discurilor intervertebrale, însoţită de reacţii de reparare
(ostiofite, ciocuri de papagal) la nivelul corpilor vertebrali din zona lombară.

b.Clasificare

Suferinţele degenerative ale segmentului lombar cuprind atât deteriorările


discului intervertebral cât şi artroza interapofizară. Deşi aceste manifestări
pot fi întâlnite izolat, adeseori ele se asociază.
Deteroirarea structurală a discului se manifestă fie prin dureri localizate –
lumbago, fie prin dureri iradiate – lombosciatica, mai rar poate genera
nevralgii de crural.
Astfel în funcţie de localizarea durerii se întâlnesc următoarele forme:
• Lombalgia. Simptomul clinic predominant este durerea în
regiunea lombară. Durerea poate avea un caracter acut, în criue,
sau poate să fie surdă şi durabilă.
• Durerile lombare iau forma unei jene, cu senzaţia de oboseală şi
înţepenire a coloanei. Având un caracter difuz, predomină în
regiunea inferioară a coloanei, între crestele iliace (algia lombo -
sacrată). Aceste dureri apar mai ales după stări de oboseală
(ortostatism îndelungat, sau chiar şederea îndelungată pe scaun,
ridicarea sau transportul de obiecte grele) şi în general datorită
factorilor care pot să constituie cauza unui surmenaj funcţional al
regiunii lombare. Aceste dureri pot fi atenuate sau chiar să dispară
prin repaus la pat. Uneori durerile pot iradia spre sacru, regiunea
fesieră sau posterioară a coapsei.
Durerile sunt persistente în mod variat, săptămâni, luni sau chiar peste un an
şi sunt exacerbate de oboseală sau factori meteorologici ( frig, umezeală).
• Lumbagoul acut. Pe fondul dureros al unei lombalgii cronice şi
mai ales după un efort important poate să apară criza acută de
lumbago. Debutul este brusc, cu dureri vii, deşteptate de cea mai
mică mişcare. Acestea impun bolnavului repausul la pat şi o
poziţie fixă antalgică variată, de exemplu: inflexie laterală,
rectitudine prin dispariţia lordozei lombare sau chiar cifoză
lombară. Această poziţie este menţinută ferm de o contractură
musculară dureroasă. Uneori criza de lumbago acut survine brusc,
fără lombalgii prealabile. Cel mai des această alternativă este
caracteristică marilor eforturi ( ridicarea de greutăţi,săritură etc.),
totuşi sunt cazuri când debutul brusc se face după un efort minim
( rotaţia trunchiului, flexia pentru a ridica un obiect uşor sau chiar
din poziţia şezând).
Durata unei crize de lumbago acut este diferită, cel mai adesea variind între 1
şi 2 săptămâni.
• Lumbagoul acut recidivant. Sunt cazuri în care crizele de
lumbago acut survin la intervale diferite ( săptămâni, luni, ani ),
fără să se poată face legătura cu vreun efort sau traumatism
declanşator. Aceste forme denotă o suferinţă discală.
• Algii de tip radicular.Ca urmare a iritaţiei rădăcinilor lombare, la
punctul de trecere interdisco- ligamentar apar dureri, care au
traiecte radiculare. Cele mai obişnuite sunt cele de tipul L5 şi S1,
în raport cu sediul discopatiei. Aceste radiculalgii au caracterele
sciaticii vertebrale.
Mult mai rare sunt radiculalgiile de tip L2, L3, L4, provocate de leziunile
spondilozice. Acestea iau aspectul nevralgiei crurale.
• Meralgia parastezică este nevralgia de tip parastezic care are
traiectul nervului femuro- cutanat( iritaţia radiculară L2),
manifestându-se printr-o senzaţie de arsură pe faţa antero externă
a coapsei, cu senzaţia de piele umedă şi uneori cu hipoestezie.
• Alte radiculalgii, mai rare, împrumută traiectele nervilor
abdomino-genitali, obturatori sau genito-crurali.

c.Etiologia

Cauza principală a durerii rezidă în modificările degenerative ale articulaţiilor şi


discurilor, cu afectarea structurilor anatomice inervate ale rahisului dorso-
lombar ( ligamente, periost, musculatură, vase sanguine, rădăcini nervoase,
sinoviala articulaţiilor interapofizare posterioare).
O pondere mai mare în etiologie o au:
• Vârsta înaintată: modificările degenerative ale coloanei vertebrale
încep foarte de timpuriu, înaintea manifestărilor clinice.
Urmărind un lot de 10 000 de indivizi, Schmorl găseşte osteofitoza la 12% între
20 şi 30 de ani, la 36% între 30 şi 40 de ani, la 78% între 40 şi 50 de ani, 84%
peste 50 de ani. Se ştie că după 70 de ani aproape toţi indivizii prezintă leziuni
anatomice de artroză intervertebrală.
Deşi modificările anatomice sunt atât de frecvente, fenomenele clinice apar
numai când aceste modificări influenţează ligamentele perivertebrale, aparatul
capsulo-sinovial al articulaţiei posterioare sau când rădăcinile rahidiene suferă
un proces iritativ.
• Factorul static: ca urmare a staţiunii bipede, coloana lombară, în
special partea inferioară a acesteia, suferă un maximum de
solicitare.
Tulburările de statică ale coloanei ( poziţii greşite în munca profesională,
hiperlordoza)
Hiperlordoza lombară este foarte frecventă la femei şi destul de frecventă la
bărbaţi, prin pierderea chingii musculare abdominale, factor de primă
însemnătate în statica coloanei vertebrale, fiind însoţită de o artroză
interapofizară.
• Factorul muscular. La un organism cu un sistem muscular normal,
în care grupurile musculare antagoniste acţionează ca un tot
armonios asupra coloanei, fenomenul de uzură din parte acesteia
este minim. Cu vârsta însă, legat de profesiune, deprinderi, felul de
viaţă unele grupe musculare îşi pierd tonicitatea lor normală şi în
felul acesta grupele antagoniste devin preponderente. Aceste este
cazul obişnuit la lombară, unde muşchii vertebrali devin
preponderenţi faţă de grupul muşchilor anteriori abdominali, care
îşi pierd mai repede tonicitate.
Factorul muscular este important, pentru că numai ţinându-se seama de acest
factor se pot realiza succese în prevenirea spondilozelor sau, atunci când ele se
manifestă clinic, numai acţionând asupra sistemului muscular putem obţine
ameliorări importante.
• Deviaţiile coloanei. Discopatiile şi artrozele vertebrale pot fi
favorizate de hiperlordoze, care măresc uzura articulaţiilor
interapofizare, de cifoze, care antrenează suferinţe discale pe
porţiunea ventrală a discului intervertebral, de scolioze, care se
însoţesc de proliferări osteofitice de partea concavităţii deviaţiei.
Orice asimetrie a coloanei se va însoţi de tulburări statice şi va duce
la accelerarea procesului de uzură în toate celelalte segmente.
• Solicitările sportive de performanţă.
• Obezitatea, datorită supraîncărcării coloanei vertebrale, procesul
de uzură a discurilor şi articulaţiilor interapofizare este grăbit. La
elementul mecanic amintit se adaugă “descompunerea musculară”
proprie obezităţii, ca şi tulburările metabolice caracteristice
sindromului general.
• Traumatisme vertebrale majore sau minore ( micro-
traumatisme)
• Anomaliile coloanei lombare ( lombalizări, sacralizări etc.)Se
însoţesc de suferinţa discului imediat superior acestei
anomalii.Surmenajul funcţional discal consecutiv se va traduce
printr-o artroză în regiunea respectivă.

d. Simptomatologie

Simptomatologia clinică se organizează pe două coordonate: vertebrală şi


radiculară. În consecinţă va exista un sindrom vertebral static şi dinamic cu
intensităţi de la moderat până la foarte grav, şi un sindrom radicular, care se
defineşte prin traiectul durerii şi al paresteziilor ( în bandă de general,
traversând gâtul piciorului pâna la haluce pentru rădacina L5 a sciaticului; pe
faţa posterioară a membrului inferior până la talon şi marginea externă a
plantei pentru radacina S1 a sciaticului; pe faţa anterioară a coapsei până la
genunchi şi faţa antero-internă a gambei pentru rădăcinile L3, L4 ). Probele
de elongaţie a sciaticului şi cruralului pun în evidenţă existenţa unei iritaţii
radiculare, iar examenul sensibilităţii, reflexelor şi motricităţii efectuate pe
teriitoriile aparţinând fiecărei rădacini completează diagnosticul clinic.
Durerea. Simptomul predominant al spondilozei lombare este durerea.
Aceasta poae să aibă sediul fie vertebral, la locul modificărilor morfo-
patologice (lombalgie, dorsalgie), fie la distanţă, îmbrăcând in traiect
radicular (algiile membrelor superioare şi inferioare, nevralgiile intercostale,
etc ).
Degenerescenţa discală prin ea însăşi nu este dureroasă, deoarece discul
vertebral nu are nervi. Migraţia nucleului pulpos produce însă destinderi ale
ligamentelor perivertebrale, destinderi care stau la originea durerii.
Ca şi discul, nici proliferarea osteofitică prin ea însăşi nu este dureroasă.
Dovada o oferă purtătorii unor osteofite impresionante, care nu se plâng de
nicio durere vertebrală.
Artrozele interapofizare produc dureri prin leziunile inflamatoare sau iritative
exercitate asupra membranei sinoviale şi asupra aparatului capsulo-
ligamentar, bogat în fibre nervoase. Se poate menţiona că principala cauză a
durerilor în coloană o reprezintă discopatia.
Semeiologia durerii spondilozice. Durerea în spondiloză are grade diferite,
dar în mod obişnuit este moderată. Ea este provocată sau exacerbată de
solicitarea segmentului respectiv. Durerea în spondiloza lombară este exacerbată
de ortostatismul prelungit, de purtarea unor obiecte grele, de ridicarea bruscă a
unor greutăţi, de flexia sau de extensia forţată a coloanei vertebrale. Repausul
atenuează durerile lombare.
Durerile, care apar sub formă de crize durabile, se datoresc unui surmenaj
funcţional al segmentului respectiv de coloană. Durata crizelor este legată de
intervenţia factorului muscular, care accentuează conflictul disco-radicular.
Contracturile musculare, ca de exemplu lumbago, sunt caracteristice în această
privinţă.
Poziţia vicioasă. Uneori poziţia vicioasă precede perioada dureroasă şi
reprezintă una din cauzele artrozei vertebrale; alte ori este provocată de poziţia
de apărare antalgică a bolnavului sau de contractura musculară.
Limitarea mişcărilor. Spre deosebire de diferitele boli ale coloanei vertebrale,
în spondiloză există o limitare a mişcărilor, care nu ajunge însă la o rigiditate a
coloanei.

Durerea este determinată de presiunea pe care o exercită nucleul degenerat,


angajat într-o fantă posterioară sau postero-laterală a inelului fibros asupra
zonei algogene a discului, alcătuită din lamelele periferice ale inelului fibros
şi ligamentul longitudinal posterior.
Semnele de compresiune se instalează brusc, fiind însoţite adesea de dureri
lombare cu iradiere în membrele inferioare.
Simptomele caracteristice sunt:
- dureri pe teriitoriile rădacinilor lombosacrate;
- paralizie flască mai mult sau mai puţin evidentă a membrelor
inferioare cu fenomene amiotrofice;
- absenţa reflexelor achiliene sau/şi a celor rotuliene

Simptomele diferă în funcţie de etajul interesat. În suferinţele de L4-L5


reflexul rotulian nu este modificat iar cvadricepsul rămâne indemn. În hernii
de disc L3-L4 sau L2-L3 reflexul rotulian este abolit, forţa cvadricepsului
diminuă, apaer durerea şi anestezia crurală anterioară.

Simptomatologia este cronică, elementul dominant fiind durerea care se


repercutează negativ asupra comportamentului statokinetic al bolnavului.

e. Diagnostic

În stabilirea diagnosticului de spondiloză lombară se ţine cont de examenul


clinic ( subiectiv şi obiectiv) şi de cel radiologic.

Examen clinic - semne subiective şi obiective

Se remarcă prin sărăcia semnelor subiective şi obiective. Manifestările se


concretizează în sindroame locale şi radiculare, simptome subiective.
Artrozele intervertebrale se traduc frecvent prin rahialgii şi un grad variat de
impotenţă funcţională. Rareori ele pot determina unele complicaţii dintre care
cele mai frecvente sunt sindroamele radiculare. Durerile vertebrale sunt difuze,
vag localizate, cu debutul insidios şi evoluţie îndelungată de obicei moderată ca
intensitate.
Durerile vertebrale sunt dureri de tip mecanic. Ele se accentuează prin oboseală,
ortostatism, mers prelungit, transportul unor obiecte grele, fixarea îndelungată a
capului în timpul urmăririi unui spectacol ca şi lucrul prelungit la birou. Durerile
se ameliorează sau chiar dispar în repaus în special în poziţia de decubit pe un
plan dur. În practică se poate vorbi de dorsalgii. Bolnavii acuză alături de dureri
un grad oarecare de redoare, de limitare a mişcărilor coloanei vertebrale, de
flexie, de înclinare laterală. Pe acest fond caracterizat prin dureri moderate este
posibilă apariţia unor crize dureroase de câteva zile sau săptămâni caracterizate
prin dureri foarte vii. Aceste crize pot surveni în urma unei mişcări forţate sau
bruşte, uneori minime. Deseori suferinţele bolnavilor îmbracă aspectul
sindroamelor radiculare cum este nevralgia intercostală. Uneori spondiloza
lombară se poate asocia cu jena respiratorie şi hipertrofie compensatoare a
musculaturii interscapulare. Sunt posibile de asemenea radieri dureroase
precordiale care se localizează frecvent.
Examenul clinic al unui bolnav cu spondiloză lombară, este relativ sărac.
Se recomandă o oarecare limitare a mişcărilor coloanei vertebrale. La palparea
coloanei, care se va efectua atât de-a lungul liniei apofizelor spinoase, cât şi în
afara acestora, se va constata prezenţa unor puncte dureroase mediane sau
latero-verticale. Se vor descoperi deformaţii localizate şi se pot provoca dureri şi
pe un segment mai limitat, sau mai întins al coloanei. Bolnavii cu spondiloză
lombară au o stare generală bună, sunt normo sau chiar hiperponderali. Pentru
acest examen, bolnavul va fi pus în decubit ventral în poziţie sezândă, sau în
picioare.
Bolnavul va fi examinat, atât în poziţie culcat, cât şi în picioare.
Bolnavul fiind culcat în decubit ventral, apăsarea apofizelor spinoase şi a
şanţurilor paravertebrale va pune în evidenţă puncte dureroase, care vor da
anumite indicaţii asupra localizării procesului. Se vor căuta de asemenea
topografia tulburărilor de sensibilitate, ca şi traiectul radicular al durerilor, prin
palpare şi mişcare de elongaţie.
În spondiloza lombară, în afară de dezechilibrul static
permanent( scolioză sau hiperlordoză), se pun în evidenţă poziţiili antalgice, a
căror durată se suprapune perioadelor de exacerbare a durerilor.
Mişcările de flexie a coloanei sunt limitate, încât bolnavii trebuie să
flecteze articulaţiile coxo-femurale şi genunchii pentru a ridica un obiect sau
pentru a atinge cu mâinile podeaua. În afara perioadelor acute, limitarea
mişcărilor lombare este moderată.
Examenul clinic poate evidenţia o deviaţie în plan frontal sau sagital de
amplitudine mică, adesea ireductibilă. Palparea remarcă zone de sensibilitate, de
contractură limitată sau atrofii ale muşchilor paravertebrali.
Tot examenul clinico-funcţional precizează la fiecare bolnav modificările
fiziopatologice care determină simptomatologia algică;
 reducerea elasticităţii ţesuturilor moi (muşchi, fascii, ligamente)
prin contracturi - retracţii sau procese inflamatorii,
 reducerea forţei şi rezistenţei unor grupe musculare sau scăderea
coordonării lor, cu disfuncţii de transfer şi mers,
 reducerea mobilităţii coloanei vertebrale
Examenul clinic al coloanei vertebrale pune în evidenţă dureri la
presiune pe apofizele spinoase ale vertebrelor L4 şi L5 sau în zona
interspinoasă L4-L5 şi L5-S1.Mişcările coloanei sunt în general libere.
La redresarea coloanei vertebrale se remarcă o disarmonie, redresarea
lombară se face mai târziu după segmentul dorsal. Hiperextensia coloanei
este dureroasă.

Examenul radiologic

Examenul radiologic este indispensabil în cunoaşterea leziunilor coloanei


lombare. Fără îndoială că un examen clinic va permite cu destulă precizie
localizarea discopatiei sau leziunii artrozice, însă pentru un diagnostic
diferenţial radiografiile sunt hotărâtoare.
Acest examen constituie principalul mijloc de evidenţiere a artrozelor
intervertebrale în prezenţa sau absenţa unui tablou clinic corespunzător.
Spondiloza lombară se caracterizează prin prezenţa difuză a osteofitelor care
prezintă o concavitate externă (ce justifică denumirea de cioc de papagal )
crescută orizontal.
Mai târziu, prin unirea acestor ciocuri iau naştere punţi osoase, ce prezintă o
osteoporoză pronunţată. Radiografia coloanei poate evidenţia şi unele anomalii
precum şi anumite leziuni discale răspunzătoare de unele nevralgii rebele.
Explorarea radiologică este principalul argument diagnostic.
Examenul radiologic se face în picioare, cu membrele inferioare în
extensie ( poziţia funcţională a rahisului lombar).
Radiografia de ansamblu se face postero-anterior, centrată pe L2-L3,
imaginea obţinută permiţând examenul ultimelor vertebre dorsale şi a primelor
lombare (D8-L4).
Examenul radiologic clasic antero-posterior cu centrare în regiunea
ombilicală oferă informaţii asupra zonei lombare medii. Pentru a examina
discurile inferioare trebuie să facem radiografii oblic-ascendente centrate pe L4-
L5 sau L5-S1. De menţionat că îngustarea discului L5-S1 este mai greu de
apreciat deoarece în mod normal acest disc este mai îngust.
Examenul radiologic evidenţiază adesea pensări totale sau parţiale ale
discurilor intervertebrale, condensări ale platourilor vertebrale sau osteofitoză.
Aceste modificări sunt localizate mai frecvent la L4-L5 sau L5-S1 şi mai rar L3-
L4. Uneori examenul radiologic poate fi normal sau din contra să prezinte
modificări etajate.
Prezenţa unui punct dureros fix va preciza discul a cărei deteriorare a
provocat lombalgia.
De asemenea, examenul radiologic poate evidenţia:
- hiperlordoză lombară sau angulaţie sacrată (sacru orizontalizat).
Unghiul lombosacrat normal este de 120 -160 de grade.
- artroza interapofizară care predomină la şarniera lombosacrată fiind
însoţită uneori de alunecări vertebrale.
- osteoporoză ce se poate însoţi de tasări vertebrale.
- contact între apofize spinoase, bine vizibil din profil, cu bandă de
osteoscleroză la locul de contact(L2-L3 sau L3-L4) şi cu turtire şi
modelare reciprocă (neoartroza interspinoasă).
Examenul radiologic confirmă deteriorarea discală şi elimină alte cauze,
cum ar fi: neoplasmul, tumora intrarahidiană, spondilodiscita etc.
Alte semne radiografice ale spondilozelor sunt:
Artroza intervertebrală anterioară se va traduce prin îngustarea sau
pensarea spaţiului intervertebral, prin deviaţia scoliotică a coloanei, cu
concavitatea de obicei de partea dureroasă, prin osteofitoza vertebrală cel mai
frecvent ventrală şi prin condensarea platourilor vertebrale. Uneori se constată
deplasări ale coloanei.
Artroza intervertebrală posterioară sau interapofizară se traduce prin
pensarea interliniei articulare, prin mici zone de condensare osoasă subcondrală
şi print-un grad de osteofitoză.
Artroza interspinoasă care se traduce prin contactul dintre două apofize
spinoase, prin turtirea acestora la nivelul zonei de contact, print-un proces
variabil de osteocondensare în aceeaşi zonă şi uneori printr-o osteofitoză
laterală.

Semne biologice şi de laborator


Fiind vorba de un proces cronic degenerativ, spondilozele nu prezintă
semne umorale de inlamaţie sau evolutivitate.
Examenele de laborator nu evidenţiază nici o anomalie biologică
importantă. În unele cazuri viteza de sedimentare poate fi uşor crescută.

f. Evoluţie şi prognostic

Spondiloza lombară are 5 stadii de evolutie.


Spondiloza lombară în stadiul 1 – local :este stadiul în care procesul
degenerativ se desfăşoară la nivelul unui singur disc intervertebral şi în
consecinţă durerea care apare este locală, de mai mică sau mai mare intensitate. Un
tratament aplicat încă din această etapă are foarte mari şanse de reuşită rapidă, rezultatele
pot fi spectaculoase şi prin aceasta se evită multă suferinţă ulterioară.
Spondiloza lombară în stadiul 2 – miotonic: acesta este stadiul în care
procesul patologic cuprinde mai multe discuri intervertebrale, fiind cuprinşi
şi muşchii paravertebrali care se contractă şi devin dureroşi. În acest stadiu durerea este
mai intensă, de mai lungă durată şi mai extinsă ca zonă.
Spondiloza lombară în stadiul 3 - iritativ: în care procesul este mai
extins, mai avansat şi în care sunt iritaţi şi nervii care pleacă de la nivelul coloanei
vertebrale lombare, în special nervul sciatic.
Spondiloza lombară în stadiul 4 – radicular: în care procesul patologic
se extinde de-a lungul rădăcinilor nervoase afectate şi în care durerea se resimte
la mare distanţă de zona afectată a coloanei lombare, putând ajunge până la nivelul
piciorului şi tălpii piciorului.
Spondiloza lombară în stadiul 5 – atrofic: în acest stadiu toate
fenomenele degenerative se accentuează şi simptomatologia se agravează.

Evoluţia şi prognosticul sunt benigne; cu toate acestea simptomele necesită


măsuri terapeutice care să contribuie la ameliorarea stării bolnavului şi la
preîntâmpinarea complexării lui sub raport psihic.
Evoluţia spondilozei lombare este lentă, leziunile degenerative ale
coloanei vertebrale accentuându-se cu vârsta.Prognosticul e în general favorabil.
Una din complicaţiile spondilozei lombare o constituie şi sindroamele de
compresiune medulară, care se traduc la nivelul membrului inferior printr-o
diminuare a sensibilităţii profunde iar la nivelul membrului superior printr-un
tablou amiotrofic sau senzitivo-motor.
Evoluţia depinde de:
 combaterea factorilor de risc,
 controlul posturii ortostatice,
 evitarea eforturilor fizice,
 condiţii meteorologice nefavorabile,
 diagnosticul şi tratamentul corect în puseurile de acutizare,
 terapia de întreţinere condroprotectoare în perioadele de acalmie,
 profilaxia secundară a recidivelor,
 supraveghere medicală periodică cu respectarea indicaţiilor terapeutice
conservatoare sau chirurgicale.

Probleme apar numai în formele cu deficit neuromotor accentuat şi


incapacitate temporară de muncă crescută şi variază de la caz la caz.

g.Tratament

Principiile şi obiectivele tratamentului în spondiloză sunt:

- Combaterea durerilor
- Combaterea redorilor şi retracţiilor
- Stabilizarea procesului de artroză
- Recâştigarea mobilităţii coloanei vertebrale
- Promovarea exerciţiilor de asuplizare a coloanei
- Armonizare a curburilor fiziologice
- Tonifierea musculaturii paravertebrale
- Crearea unui comportament igienic şi ergonomic va proteja coloana,
preîntâmpinând progresia proceselor degenerative şi apariţia puseurilor acute.

Tratamentul igienico-dietetic constă în repaus la pat în puseurile de


acutizare. În stadiile de remisiune se recomandă evitarea unor mişcări
contraindicate.
Educaţia bolnavului este o componentă esenţială a programului de
recuperare. Bolnavul trebuie instruit cu privire la biomecanica corpului,
posturile corecte în ortostatism şi în poziţia aşezat pentru menţinerea lordozei şi
protecţia structurilor lezate, modalităţile concrete de ridicare din clino- în
ortostatism, ca şi posturile corecte în diferite activităţi uzuale.
Repausul la pat este o măsură terapeutică obligatorie. Mobilizarea se va
face în mod gradat, începând cu mişcări pasive, urmate de mişcări active şi
trecând în ultimă fază la mişcări cu încărcare articulară.
Dozarea efortului trebuie făcută cu multă grijă, evitând apariţia sau
accentuarea durerilor, surmenajul articular este contraindicat în suferinţele
degenerative.
De asemenea, se recomandă cu regularitate evitarea frigului şi umezelii,
aceştia fiind factori de agravare a suferinţelor reumatismale.
Regimul alimentar va fi echilibrat şi complet, acordându-se importanţă
conţinutului în proteine, săruri minerale şi vitamine.
Este adevărat că guta şi obezitatea pun probleme speciale de regim. În
primul caz se va face restricţie de purine, grăsimi şi alcool, iar în cazul obezităţii
se va combate hiperponderalitatea, principala sursă de surmenaj şi uzură
articulară.

h. Complicaţii
Procesul de îngrijire a unui pacient cu spondiloză lombară:

Fişa nr. 1

1. Informaţii generale:

a. Numele şi prenumele:
b. Vârsta:
c. Starea civilă:
d. Copii: 3
e. Profesia:
f. Localitatea de origine: Iaşi
g. Diagnosticul de internare:
h. Data internării:

2. Obişnuinţe de viaţă:

a. Consumator de:
b. Dietă/ regim alimentar: -
c. Alergii cunoscute: -

3. Probleme de sănătate:

a. Antecedente medicale personale:


b. Antecedente heredocolaterale:
c. Motivele internării actuale:
c. Istoricul stării actuale:

4. Examenul clinic general:


a. Tegumente şi mucoase:
b. Greutate:
c. Înălţime:
d. Ţesut conjunctiv adipos:
e. Sistem ganglionar şi limfatic:
f. Aparat loco-motor:
g. Aparat respirator:
h. Aparat cardio-vascular:
i. Aparat digestiv:
j. Aparat uro-genital:
k. Sistem nervos şi organe de simţ:

5. Investigaţii:

a. Examenul sângelui:
b. Examenul urinei:
c. Alte examene de specialitate:

6. Tratamente:

a. Medicamentos:

7. Epicriza şi recomandările la externare:

Fişa nr. 2

8. Informaţii generale:

i. Numele şi prenumele: .
j. Vârsta:
k. Starea civilă:
l. Copii:
m. Profesia:
n. Localitatea de origine:
o. Diagnosticul de internare:
p. Data internării:

9. Obişnuinţe de viaţă:

a. Consumator de: cafea, tutun


b. Dietă/ regim alimentar: -
c. Alergii cunoscute: -

10. Probleme de sănătate:

a. Antecedente medicale personale: litiază biliară


b. Antecedente heredocolaterale: fără importanţă
c. Motivele internării actuale:
c. Istoricul stării actuale:

11. Examenul clinic general:

a. Tegumente şi mucoase:
b. Greutate:
c. Înălţime:
d. Ţesut conjunctiv adipos:
e. Sistem ganglionar şi limfatic:
f. Aparat loco-motor:
g. Aparat respirator:
h. Aparat cardio-vascular:
i. Aparat digestiv:
j. Aparat uro-genital:
k. Sistem nervos şi organe de simţ:

12. Investigaţii:

a. Examenul sângelui:
b. Examenul urinei:
c. Alte examene de specialitate:

13. Tratamente:

a. Medicamentos:

14. Epicriza şi recomandările la externare:


Fişa nr. 3

15.Informaţii generale:

q. Numele şi prenumele: P.N.


r. Vârsta: 56 ani
s. Starea civilă: casătorit
t. Copii: 3
u. Profesia: bucătar
v. Localitatea de origine: Iaşi
w. Diagnosticul de internare: spondiloză lombară
x. Data internării: 25.05.2010

16. Obişnuinţe de viaţă:

a. Consumator de: cafea, tutun


b. Dietă/ regim alimentar: -
c. Alergii cunoscute: -

17. Probleme de sănătate:

a. Antecedente medicale personale: litiază biliară


b. Antecedente heredocolaterale: fără importanţă
c. Motivele internării actuale:
c. Istoricul stării actuale:

18. Examenul clinic general:

a. Tegumente şi mucoase:
b. Greutate:
c. Înălţime:
d. Ţesut conjunctiv adipos:
e. Sistem ganglionar şi limfatic:
f. Aparat loco-motor:
g. Aparat respirator:
h. Aparat cardio-vascular:
i. Aparat digestiv:
j. Aparat uro-genital:
k. Sistem nervos şi organe de simţ:

19. Investigaţii:

a. Examenul sângelui:
b. Examenul urinei:
c. Alte examene de specialitate:

20. Tratamente:

a. Medicamentos:

21. Epicriza şi recomandările la externare:

S-ar putea să vă placă și