Sunteți pe pagina 1din 9

Istoria Germaniei postbelice

După înfrângerea Germaniei în al doilea război mondial și declanșarea războiului rece, țara a
fost împărțită între cele două blocuri politico-militare concurente – blocul răsăritean și blocul
occidental. De-abia în 1990 Germania a fost reunificată.

Împărțirea Germaniei

La Conferința de la Potsdam din 2 august 1945, după capitularea necondiționată a Germaniei de


pe 8 mai 1945, Aliații au împărțit Germania în patru zone militare de ocupație – franceză în sud-
vest, britanică în nord-vest, americană în sud și sovietică în răsărit. Fostele provincii germane la
est de linia Oder-Neisse (Prusia Răsăriteană, Pomerania și Silezia) au fost transferate Poloniei,
țară care a fost practic mutată spre apus. Numeroși etnici germani fugiseră din aceste teritorii din
fața înaintării Armatei Roșii. Ca rezultat al înțelegerilor de la Potsdam, peste 3.300.000 de
germani care mai rămăseseră în răsărit au fost expulzați.[1]. Partea Prusiei Răsăritene din jurul
Königsbergului a fost anexată de Uniunea Sovietică.

La Potsdam s-a căzut de acord asupra transferului a aproximativ 7 milioane de germani din
Polonia, Uniunea Sovietică, Regiunea Sudeților din Cehoslovacia, Ungaria, Iugoslavia și
România. În unele cazuri, până la deportarea finală în Germania, etnicii germani au fost supuși
unor acte grave de răzbunare. Se estimează că, în total, aproximativ 12 milioane de germani au
fugit din Europa Răsăriteană. În plus, aproximativ 2 până la 2,5 milioane de germani au murit ca
urmare a condițiilor proaste în care au fost organizate evacuările, ca urmare a bombardamentelor
sau scufundării vaselor de refugiați, sau ca urmare a foametei și epuizării în timpul marșurilor
lungi prin frig, a condițiilor proaste din taberele de refugiați sau pur și simplu fiind uciși de
soldații sau civilii furioși. Aproximativ 165.000 de germani au fost deportați de sovietici în
Siberia.

După război, Germania ar fi trebuit să fie guvernată de Comisia Aliată de Control. Comandanții
militari aveau puterea supremă în zonele lor de ocupație și acționau de comun acord în
problemele care priveau întreaga țară. Berlinul, care se afla în zona de ocupație sovietică, a fost
de asemenea înpărțit în patru sectoare de ocupație. Cele trei sectoare occidentale au devenit ceea
ce avea să fie cunoscut mai târziu ca Berlinul Occidental, iar sectorul sovietic a devenit Berlinul
Răsăritean, capitala RDG-ului.

Unul dintre cele mai importante sarcini care și le propuseseră Aliații în Germania a fost
denazificarea. Svastica și alte simboluri naziste au fost interzise. A fost stabilit un steag
provizoriu german. Acest drapel a fost folosit de exemplu pentru a fi abordat de navele maritime
germane până în 1949, când au fost proclamate separat Republica Federală Germania și
Republica Democrată Germană. Cei trei mari au căzut de acord la Potsdam asupra unui vast
program de descentralizare, care făcea ca Germania, deși tratată ca o singură unitate economică,
să fie împărțită în regiuni cu o largă autonomie și doar câteva departamente administrative
centrale. Planurile pentru organizarea unei Germanii unitare postbelice au fost abandonate odată
cu creșterea tensiunilor între foștii aliați, care au culminat cu izbucnirea războiului rece.

Politica inițială a puterilor occidentale a foat aceea a "pământului sărat" [1], în conformitate cu
Planul Morgenthau, care, deși era în mod oficial respins, a influențat puternic politica
învingătorilor. [2] [3]. Unul dintre ultimele efecte ale acestei politici a fost ocuparea de către
francezi a regiunii germane bogate în zăcămainte minerale Saar în 1947. [4]
Totuși, până în 1948, odată cu creșterea rivalității dintre Uninea Sovietică, pe de-o parte și,
puterile occidentale, pe de alta, care în plus au ajuns să se teamă de comunizarea populației
germane sărăcite, politica Statelor Unite, Marii Britanii și Franței față de fostul inamic s-a
schimbat. Punctul de cotitură a fost discursul Secretarului de Stat al SUA James F. Byrnes
Redefinirea politicii față de Germania, susținut de rapoarte asupra situației din Germania,
(Misiunea economică prezidențială în Germania și Austria). Aliații occidentali au început să fie
preocupați de deteriorarea situației economice din "Trizonă". Planul Marshall conceput de
americani pentru ajutorarea economică a Europei a fost extins și pentru Germania Occidentală.
Reforma monetară, care fusese interzisă de politica ocupației militare, a fost în cele din urmă
permisă. Aceasta reformă, care introducea Deutsche Mark ca monedă națională, a pus capăt
inflației galopante. Sovieticii nu au fost de acord cu introducerea acestei valute și s-au retras în
martie 1948 din sistemul de guvernare tetrapartit și au declanșat criza Berlinului în iunie același
an, blocând orice rută terestră care lega Germania Occidentală de Berlunul Occidental. Aliații
occidentali au replicat cu un pod aerian prin care s-a asigurat apovizionarea jumătății vestice a
orașului. Sovieticii au pus capăt blocadei după zece luni.

În 1949, vest-germanii au protestat din ce în ce mai hotărât împotriva planurilor aliate de


dezindustrializare a țării. Aliații occidentali – SUA, Franța și Regatul Unit – au căzut în cele din
urmă de acord asupra încetării demontării industriei grele germane în 1950.[5] [6]

Cele două state germane

Pe 23 mai 1949, a fost proclamată Bundesrepublik Deutschland (Republica Federală Germania)


pe teritoriul zonelor de ocupație occidentale, iar orașul Bonn a fost ales să fie "capitală
provizorie". Țara s-a proclamat "complet suverană" pe 5 mai 1955. Pe 7 octombrie 1949, în zona
sovietică a fost proclamată Deutsche Demokratische Republik (Republica Democrată Germană),
având capitala în Berlinul Răsăritean. Cele două state au fost cunoscute și cu numele neoficiale
de "Germania de Vest (Occidentală)" și respectiv, "Germania de Est". În ambele state au rămas
încartiruite trupe de ocupație. Fosta capitală germană, Berlinul, a rămas un caz special, fiind
împărțit în Berlinul Răsăritean și cel Occidental, ultimul fiind în întregime înconjurat de
teritoriul RDG-ului. Deși locuitorii Berlinului de Vest erau cetățeni ai RFG-ului, orașul nu era
din punct de vedere legal parte a Germaniei Occidentale, rămânând sub ocupația formală a
aliaților apuseni până în 1990, deși administrația orășenească era aleasă de locuitori, nu era
impusă din afară.

Germania de Vest a devenit unul dintre aliații SUA, Regatului Unit și Franței. Țara s-a
autodefinit ca fiind una cu "economie socială de piață", bucurându-se de o îndelungată perioadă
de creștere economică (Wirtschaftswunder – Miracolul economic german), care a urmat
reformei monetare din 1948 și ajutorului american oferit prin intermediul Planului Marshall
(1948 - 1951).

Germania de Est a fost mai întâi ocupată, iar mai apoi aliată (din mai 1955) cu Uniunea
Sovietică. Republica Democrată Germană, cunoscută și sub acronimul de RDG, o țară cu un
sistem politic autoritar, cu o economie de tip sovietic, a devenit în scurt timp cea mai bogată și
avansată din tot blocul răsăritean, fiind în același timp o țară de protocol, o "democrație
populară" prin care Uniunea Sovietică căuta să demonstreze nu numai că "sistemul socialist are o
față umană", dar și că poate fi competitiv economic cu oricine. Cu toate acestea, cetățenii est-
germani nu au încetat nici o clipă să privească către libertățile politice, economice și
prosperitatea din vest.
Sovieticii au propus în 1952 prin Nota Stalin reunificarea Germaniei și dezagajarea
superputerilor în Europa Centrală, dar Anglia, Franța și SUA au respins oferta pe care o
considerau lipsită de sinceritate.

Germania de Vest

Aliații occidentali au început să dea tot mai multă libertate oficialilor germani și au aprobat
înființarea nucleului unui viitor guvern german, prin crearea Consiliului Economic pentru cele
trei zone de ocupație pe care le controlau. Mai târziu cele trei forțe au fost de acord cu
înființarea unei adunări constituantă, au căzut de acord asupra statutului trupelor de ocupație și a
relațiilor dintre autoritățile germane și aliați și asupra unificării politice și economice a celor
trei zone de ocupație. Pe 23 mai 1949, a fost promulgată Grundgesetz – Legea fundamentală,
constituția RFG-ului. După alegerile din august, a fost format un guvern federal, avându-l
cancelar pe Konrad Adenauer (CDU). În ziua următoare, statutul de ocupație s-a schimbat,
oferind anumite puteri de autoguvernare, cu anumite excepții bine definite.

După Înțelegerea de la Petersberg din noiembrie 1949, Germania Occidentală a progresat rapid
spre statutul suveranității absolute și de asociat cu drepturi egale cu vecinii săi europeni și cu
NATO. În 1954, înțelegerile cu Franța și cu Anglia au restaurat în mare parte suveranitatea
statului german și a deschis calea către aderarea la NATO în 1955. În 1951, R.F. Germană s-a
alăturat Franței, Italiei și țărilor Benelux în Comunitatea Europeană a Cărbunelui și Oțelului
(CECO) (predecesorul Uniunii Europene).

În momentul izbucnirii răboiului din Coreea (iunie 1950), SUA a cerut reînarmarea Germaniei
Occidentale pentru a sprijini apărarea Europei de Vest în față amenințării sovietice. Amintirea
agresiunii germane a făcut ca tările europene să caute un control strict asupra armatei germane.
Partenerii europeni din CECO au decis să înființeze Comunitatea Europeană de Apărare (CEA)
cu forțe terestre, navale și aeriene integrate, compuse din forțele armate ale statelor membre.
Armata germană avea să fie sub controlul total al autorităților militare ale CEA, în vreme ce
restul statelor membre aveau să aibă controlul deplin al propriilor forțe armate.

Deși tratatul de înfiintare a CEA a fost semnat în mai 1952, el nu a fost niciodată aplicat. Franța
a respins până în cele din urmă tratatul prin votul din august 1954 al Adunării Naționale, pe
motiv că îi amenința suveranitatea națională. Tratatul de la Bruxelles a fost modificat pentru a
permite includerea Germaniei în Uniunea Europei Occidentale. Germaniei Occidentale i se
permitea să se reînarmeze și să aibă controlul suveran deplin asupra forțelor armate naționale,
Uniunea fiind totuși cea care decidea cum să regleze structura și numărul forțelor armate ale
statelor membre. Cu toate acestea, au persitat temerile cu privire la reîntoarcerea la nazism.

Cele trei puteri occidentale au păstrat controlul asupra zonelor de ocupație din Berlin și anumite
responsabilități pentru întreaga Germanie. În conformitate cu mai noile înțelegeri semnate,
trupele aliate staționau în Germania de Vest pentru apărarea comună NATO.

Viața politică în Germania de Vest era foarte stabilă și ordonată. Era Adenauer (1949-1963) a
fost urmată de o scurtă perioadă de conducere a lui Ludwig Erhard (1963-1966), care a fost
înlocuit de Kurt Georg Kiesinger (1966-1969). Toate guvernle din 1949 până în 1966 au fost
formate de alianța Uniunea Creștin-Democrată din Germania (CDU) și Uniunea Creștin Socială
din Bavaria (CSU), singuri sau în alianță cu mai micul Partid Liber Democrat (FDP).

În deceniul al șaptelea, dorința societății de a se confrunta cu trecutul nazist a crescut mult.


Proteste de masă au cerut schimbarea țării. Ecologismul și antinaționalismul au devenit valori
fundamentale ale Germaniei Occidentale. Popularitatea verzilor a fost foarte mare și, ca rezultat,
în 1979 ei au reușit să atingă pragul de 5% pentru a accede în parlamentul landului Bremen.

Un alt rezultat al mișcărilor de nesupunere ale deceniului al șaptelea a fost fondarea Facțiunii
Armata Roșie (FAC) în 1968, o organizație teroristă, care se face vinovată de o serie de atentate
în deceniul care a urmat.

Germania Răsăriteană

În zona de ocupație sovietică Partidul Social-Democrat PSD a fost silit să fuzioneze cu Partidul
Comunist în aprilie 1946, pentru a forma noul Partid Socialist Unit (Die Sozialistische
Einheitspartei Deutschlands, SED). În alegerile din 1946 SED a câștigat în mod clar locul
dominant.

La inițiativa SED, în 1948 și la începutul anului 1949 au fost convocate o serie de congrese ale
poporului, iar în mai 1949, sub directa supraveghere a sovieticilor, a fost definitivat proiectul
unei noi constituții, adoptată mai apoi la 7 octombrie, ziua în care a fost proclamată Republica
Democrată Germană. Au fost create Camera Poporului (Volkskammer) – camera inferioară a
parlamentului est-german – și Camera landurilor (Länderkammer). Länderkammer a fost abolită
în 1958. La 11 octombrie 1949 camerele reunite l-au ales în funcția de președinte pe Wilhelm
Pieck. SED a format noul guvern. Uniunea Sovietică și aliații ei din blocul răsăritean au
recunoscut imediat Germania Răsăriteană, în timp ce RDG a rămas nerecunoscută de către cele
mai multe țări necomuniste până în perioada 1972-1973. În Germania Răsăriteană s-au pus
bazele unui stat monopartit, centralizat, de tip comunist. La 23 iulie 1952 tradiționalele landuri
(Länder) au fost desființate și în locul lor au fost înființate 14 districte (Bezirke). Deși în mod
formal mai existau și alte partide, SED controla de facto întreg guvernul și cele mai importante
funcții în stat.

Frontul Național era o organizație de masă constituită la inițiativa comuniștilor pentru a facilita
controlul asupra celorlaltor partide și organizații de masă – ale tinerilor, femeilor, sindicatele și
organizațiile culturale. În RDG alegerile erau doar formale, cu o participare foarte mare la vot a
electoratului (cel puțin prin prisma cifrelor oficiale), cu candidați aprobați aproape unanim.

Berlinul

La scurtă vreme după închieierea celui de-al doilea război mondial, Berlinul a devenit sediul
Comisiei Aliate de Control, care ar fi trebuit să guverneze Germania ca un tot până la semnarea
tratatelor de pace. În 1948, Uniunea Sovietică a refuzat să mai participe la administrația
tetrapartită a Germaniei. Sovieticii au refuzat de asemenea să accepte administrarea tetrapartită a
Berlinului. Deputații aleși în administrația orășenească din zona de ocupație sovietică au fost
obligați să renunțe la mandatele lor, iar în locul autoadministrației locale au fost numite organe
de conducere de tip comunist în Berlinul Răsăritean. Din acest moment până în momentul
reunificării, aliații occidentali au exercitat în mod neîntrerupt controlul deplin asupra
administrației din sectoarele lor de ocupație prin intermediul Kommandaturii Aliate. Aliații
occidentali, autoritățile vest-germane sau cele vest-berlineze nu au recunoscut niciodată regimul
comunist din Berlinul Răsăritean, sau autoritățile est-germane de acolo.

În perioada în care Berlinul de Vest a fost izolat de Germania de Vest (orașul se afla la 176 km
în interioriul statului est-german), aliații occidentali au încurajat strângerea relațiilor dintre RFG
și Berlinul de Vest. Reprezentanții Berlinului de Vest participau ca mambri fără drept de vot la
sesiunile parlamentului vest-german. Agențiile importante vest-germane își aveau sedii și în
oraș. În plus, autoritățile aliate se consultau de cele mai multe ori cu autoritățile federale
germane și vest-berlineze în cazul tuturot inițiativelor politice care priveau unificarea țării sau
statutul Berlinului.

Între 1948 și 1990, evenimentele principale, precum târgurile sau festivalurile erau sponsorizate
din vest, iar investițiile în comerț și industrie au fost încurajate prin politci speciale în domeniul
taxelor și impozitelor. Rezultatul acestor eforturi, combinate cu o administrare eficientă a
fondurilor publice, dar și cu hărnicia berlinezilor au făcut ca orașul să atingă și să depășească
rapid nivelurile producției interbelice, transformând orașul într-una dintre cele mai moderne
metropole europene.

După prăbușirea comunismului în RDG, statutul special al Berlinului ca zonă specială aflată sub
controlul celor patru puteri a încetat să mai existe. Berlinul a devenit capitala Germaniei
unificate, statut recunoscut prin lege votată de Bundestag în iunie 1991. Guvernul vest-german a
cerut aliaților să-și mențină prezența militară în Berlin până la retragerea completă a forțelor
ruse (foste sovietice) de pe teritoriul fostei Germanii Răsăritene. Retragerea rușilor s-a încheiat
pe 31 august 1994. Pe 8 septembrie 1994 s-au ținut ceremonii care au marcat retragera tuturor
trupelor străine din Berlin.

Agențiile guvernamentale și-au mutat treptat sediile în Berlin, orașul devenind sediul oficial al
guvernului în 1999. Berlinul este de asemenea unul dintre cele 16 Länder ale Germaniei, fiind
astfel un oraș-stat.

Zidul Berlinului

Zidul Berlinului (în limba germană: Berliner Mauer), un simbol al Războiului Rece, a fost
construit inițial pe 13 august 1961 și a fost demolat în săptămânile de după 9 noiembrie 1989.
Parte a Cortinei de Fier, Zidul Berlinului a fost cea mai cunoscută parte a frontierelor RDG-ului.

Concepută de administrația liderului comunist al Germaniei Răsăritene, Walter Ulbricht, și


aprobată de liderul sovietic Nikita Hrușciov, zidul a fost o barieră de separare între Berlinul
Occidental și Republica Democrată Germană timp de aproape 28 de ani. A fost construit în
perioada postbelică, (perioadă în care Germania a fost divizată), în efortul de a stopa
consecințelor scurgerii de forță de muncă și pierderilor economice asociate cu migrația zilnică a
unui mare număr de profesioniști și lucrători calificați între Est și Vest. A dus în mod clar la
scăderea emigrației (evadați - "Republikflucht" în germană) de la 2,5 milioane în perioada 1949
– 1962 la numai 5.000 între 1962 și 1989.

Crearea Zidului Berlinului a fost un dezastru propagandistic pentru Germania Răsăriteană și


pentru blocul comunist ca un tot. Zidul a reprezentat un simbol al tiraniei comuniste insistent
afișat în lumea occidentală, în special după împușcarea câtorva evadați intens mediatizată.
Liberalizarea politică de la sfârșitul deceniului al nouălea, asociată cu declinul Uniunii Sovietice,
a dus la relaxarea restricțiilor la trecerea frontierei est-germane, care au dus în cele din urmă la
demonstrații de masă și căderea guvernului comunist. Când a fost dat publicității pe 9 noiembrie
1989 un decret al oficialităților est-germane care permitea trecerea liberă a frontierei, mase
uriașe de est-berlinezi s-au apropiat de zid și, în cele din urmă au traversat prin toate punctele de
trecere, unindu-se cu mulțimea din Berlinul Occidental într-o atmosferă sărbătorească. Zidul a
fost în cele din urmă distrus într-o perioadă de câteva săptămâni, căderea acestei bariere fiind
primul pas către reunificarea Germaniei, care a fost încheiată în mod oficial pe 3 octombrie
1990.
Efectele imediate

Numeroase familii au fost despărțite. Mulți est-germani au fost opriți să-și mai defășoarea
activitatea în Berlinul Occidental, pierzându-și o valoroasă sursă de venit. Berlinul Occidental a
devenit o enclavă aproape total izolată într-un teritoriu ostil. Vest-berlinezii au demonstrat în
frunte cu primarul lor, Willy Brandt, împotriva zidului, criticând cu vigoare Statele Unite pentru
lipsa de reacție.

John F. Kennedy a acceptat într-un discurs din 25 iulie 1961 [1] că Statele Unite nu pot decât
spera să poată apăra vest-berlinezii și pe germanii occidentali. Încercarea de a se opune est-
germanilor ar fi dus la un eșec stânjenitor. Astfel, administrația americană a protestat slab,
formal, prin canalele obișnuite, dar fără vigoare, deși Zidul era o violare a înțelegerilor
postbelice care permiteau Aliaților occidentali să supravegheze administrarea întregului Berlin.
La câteva luni după construirea barierei de sârmă ghimpată, guvernul USA a informat
autoritățile sovietice că va accepta Zidul ca pe un "fapt al vieții internaționale" pe care nu va
încerca să-l schimbe cu forța.

Guvernul est-german a pretins că Zidul ar fi fost o "barieră de protecție antifascistă"


("antifaschistischer Schutzwall"), ridicată cu intenția de a descuraja agresiunea occidentală.
Această poziție a fost privită cu scepticism chiar și în Germania Răsăriteană, în timp ce în
Germania Occidentală era privită ca măsură de stopare a exodului, ceea ce era mai aproape
realitate. Zidul a provocat numeroase suferințe familiilor divizate între est și vest.

Tentativele de evadare

În timpul existenței Zidului, au fost aproximativ 5.000 de tentative de evadare din Berlinul
Rasăritean, încununate de succes.

Primele tentative reușite de evadare au fost acelea ale persoanelor care au sărit peste gardul de
sârmă ghimpată, sau care au sârit de la ferestrele apartamentelor de-a lungul liniei de
demarcație, dar astfel de încercări au fost zădarnicite de modernizarea Zidului. Tentativele
încununate de succes de mai târziu au inclus evadarea prin tunele săpate pe sub zid,
traversarea acestuia agățați de cablurile aeriene, zborul cu avioane altraușoare.

Relațiile est-vest

În timpul mandatului lui cancelarului Adenauer, Germania Occidentală și-a proclamat dreptul de
a vorbi în numele întregii națiuni germane. Doctrica Hallstein restricționa relațiile diplomatice
numai la țările care nu recunoșteau statalitatea RDG-ului.

Valul neîntrerupt de refugiați est-germani care soseau în RFG a fost una din piedicile importante
în îmbunătățirea relațiilor dintre cele două state germane în deceniul al șaptelea. Germania de
Est a întărit granița dintre cele două state, dar oamenii au continuat să fugă din Berlinul de Est în
cel apusean. Pe 31 august 1961, autoritățile est-germane au început construirea Zidului
Berlinului de jur împrejurul Berlinului Occidental, într-o încercare disperată de oprire a fluxului
de fugari

Scrisoarea de reconciliere a episcopilor polonezi către episcopii germani din 1965 a fost privită
cu suspiciune în momentul apariției, dar este văzută azi ca un pas important în direcția
îmbunătățirii relațiilor statelor germane cu Polonia.
În 1969, cancelarul Willy Brandt a anunțat că Germania de Vest rămânea ferm ancorată pe linia
alianței transatlantice, dar că își intensifica eforturile pentru îmbunătățirea relațiilor cu Europa
Răsăriteană și cu Germania Răsăriteană. Germania de Vest a inițiat ceea ce avea să se numească
Ostpolitik, la început înfruntând opoziția puternică a conservatorilor, negociind pentru început
tratate de neagresiune cu Uniunea Sovietică, Polonia, Cehoslovacia, Bulgaria și Ungaria.

Relațiile dintre cele două state germane au reprezentat una dintre cele mai dificile probleme de
rezolvat. Ostpolitik, Politica (față de) Est a cancelarului Brandt urmărea conceptul "două state –
o singură națiune germană". Relațiile s-au îmbunătățit, dar poziția oficială a RFG-ului era cea
stabilită de doctrina Hallstein, care implica nerecunoșterea Germaniei Răsăritene. La începutul
deceniului al optulea, Ostpolitik a dus la o formă de recunoaștere mutuală între cele două sate
germane. Tratatul de la Moscova, din august 1970, Tratatul de la Varșovia, din decembrie 1970,
Acordul celor patru puteri în privința Berlinului, din septembrie 1971, Acordul de tranzit, din
mai 1972 și Tratatul de bază, din decembrie 1972 au ajutat procesul de normalizare a relațiilor
est-vest și dintre cele două state germane, permițând atât RFG-ului cât și RDG-ului să devină
membre ale ONU în septembrie 1973. Cele două Germanii au făcut schimb de reprezentanți
permanenți în 1974, iar în 1987, liderul est-german Erich Honecker a făcut o vizită oficială în
Germania occidentală.

Unificarea Germaniei
Condiții generale

Planuri internaționale pentru reunificarea Germaniei au fost făcute în chiar primii ani de după
proclamarea celor două state germane, dar fără folos. În luna martie 1952, guvernul sovietic a
propus un plan pentru organizarea de alegeri pentru un parlament al unei Germanii unite, neutre,
așa cum avea să se facă în Austria. Guvernele aliaților occidentali au refuzat oferta sovietică, în
același timp continuând integrarea Germaniei Occidentale în structurile euro-atlantice. Problema
reunificării a fost din nou pusă în timpul Conferinței miniștrilor de externe din Berlin (ianuarie –
februarie 1954), dar puterile occidentale au refuzat să transforme Germania într-un stat neutru.
După aderarea RFG-ului la NATO pe 9 mai 1955, inițiativele de reunificarea au fost abandonate
de ambele părți.

În vara anului 1989, schimbările rapide care aveau loc în RDG aveau să ducă în cele din urmă la
reunificarea Germaniei. Un numărul tot mai mare de est-germani au emigrat în RFG via Ungaria,
după ce autoritățile de la Budapesta au hotărât să nu încerce să oprească valul de refugiați. Mii
de est-germani au încercat să ajungă în vest acupând un loc în ambasadele sau reprezentanțele
comerciale ale RFG-ului din diferite capitale est-europene. Exodul de proporții a pus foarte acut
problema schimbărilor politice atât de necesare. În RDG, demonstrațiile a sute de mii de cetățeni
– în mod particular în Leipzig – au continuat să se înmulțească. Pe 7 octombrie, liderul sovietic
Mihail Gorgaciov, aflat în vizită la Berlin cu ocazia aniversării a 40 de ani de la proclamarea
RDG-ului, a cerut liderilor Germaniei de Est să inițieze procesul de reformă, dar nu a fost luat în
seamă.

Pe 18 octombrie, Erich Honecker a fost forțat să demisioneze din fruntea partidului și statului,
fiind înlocuit de Egon Krenz. Exodul populației est-germane a continuat însă, așa cum au
continuat și presiunile pentru inițierea de reforme politice. Pe 4 noiembrie, o demonstrație din
Berlinul Răsătiean a scos în stradă aproximativ un milion de oameni. În cele din urmă, pe 9
noiembrie 1989, Zidul Berlinului a fost deschis, permițăndu-li-se est-germanilor să călătorească
liber. Mii de cetățeni ai RDG-ului au năvălit prin punctele de trecere în sectoarele occidentale
ale Berlinului, iar, pe 12 noiembrie, autoritățile est-germane au început demontarea Zidului.
Pe 28 noiembrie, cancelarul vest-german Helmut Kohl a schițat un plan în 10 puncte pentru
unirea pașnică a celor două Germanii, bazat pe alegerile libere din est și reunificarea celor două
economii. În decembrie, parlamentul est-german Volkskammer a eliminat monopolul politic al
SED, iar întreg Politburo al comuniștilor în frunte cu Krenz a demisionat. SED și-a schimbat
numele în Partidul Socialismului Democratic (PDS), iar apariția și dezvoltarea a numeroase noi
partide politice au marcat sfârșitul sistemului comunist. Primul ministru Hans Modrow a condus
un guvern provizoriu, care a împărțit puterea cu noile partide democratice apărute. Pe 7
decembrie 1989, s-a ajuns la un acord pentru organizarea de alegeri libere în mai 1990 și pentru
rescrierea constituției Germaniei Răsăritene. Pe 28 ianuarie, partidele au căzut de acord să
devanseze alegerile pe 18 martie, în principal datorită erodării autorității statului, cât și datorită
faptului că exodul populație continua, (mai mult de 117.000 de cetățeni au părăsit Germania
Răsăriteană în ianuarie și februarie 1990).

La începutul lunii februarie 1990, propunerea guvernului Modrow pentru o Germanie unită și
neutră a fost respinsă de cancelarul Kohl, care cerea ca țara reunificată să fie membră a NATO.
În cele din urmă, pe 18 martie, au fost ținute primele alegeri libere din Germania Răsătiteană. S-
a format un un guvern sub cconducerea lui Lothar de Maizière (CDU), având ca prim punct al
programului de guvernare unirea rapidă cu Germania de Vest. Germania de Est a evoluat pașnic
de la sistemul comunist la cel democrat. Pe 6 mai au fost ținute alegeri locale libere, CDU fiind
din nou marele câștigător. Pe 1 iulie cele două state germane au intrat într-o uniune monetară și
economică.

Germania în zilele noastre

În primul deceniu al acestui secol, Germania, alături de Franța, a devenit una dintre piesele
centrale ale Uniunii Europene. Guvernul german a fost unul dintre cei mai importanți susținători
ai lărgirii NATO și Uniunii Europene. Trupele germane au participat la efortul multinațional de
reinstaurare a păcii în Balcani. Economia germană este una dintre cele mai dezvoltate ale lumii,
populația bucurându-se de un înalt standard de viață. (Vezi și: Listă a țărilor după produsul
intern brut.)

Numeroși germani vorbesc, în afară de dialectele locale ale limbii germane și de limba germană
oficială, limba franceză și/sau limba engleză.

Numeroase probleme comune ale țărilor europene (emigrația, îmbătrânirea populației,


cheltuielile pentru asistență socială, sistemul de pensii, etc.) sunt probleme aflate pe agenda
principalilor factori de decizie politică din Germania, căutându-li-se rezolvarea adecvată.
Șomajul este unul dintre subiectele sensibile în Germania de azi, în 2005 atingându-se un nivel
record de 12,6% din populația aptă de muncă, cel mai ridicat nivel de la perioada de criză din
deceniul al patrulea al secolului trecut.

Descoperirea în 2001 a faptului că celula teroristă care a dus la îndeplinire atentatele din 11
septembrie din Statele Unite și-a avut baza în Hamburg a șocat întreaga opinie publică
națională. Cancelarul Gerhard Schröder a susținut Statele Unite în toate acțiunile care au urmat,
trimițând trupe ale bundeswehrului în Afganistan, ca parte a efortului NATO de asigurare a
securității și păcii în această țară, după alungarea de la putere a talibanilor.

Germania a adoptat o poziție mai critică față de invazia americană a Irakului din 2003. Mulți
comentatori politici au considerat că victoria în alegeri a SPD se datorează în principal opozitiei
arătate față de invazia americană. Majoritatea populației era puternic împotriva învaziei din Irak
și împotriva oricărei implicări germane în conflict.
După o înfrângere neașteptată a SPD în alegerile locale din landul Renania de Nord-Westphalia
(22 mai 2005), cancelarul Schröder a cerut bundestagului (Parlamentului) un vot de încredere în
politica guvernului, în speranța că nu o să-l primească. Schröder a afirmat că a devenit din ce în
ce mai greu să lucreze pentru reformele socio-economice necesare, datorită opoziției manifestate
în bundesrat față de politica guvernului, ca și datorită tensiunilor din propriul partid. După
neprimirea votului de încredere (1 iulie), cancelarul Schröder a cerut președintelui țării, Horst
Köhler, să convoace alegeri legislative anticipate.

La 21 iulie 2005 președintele a dizolvat Parlamentul și a programat noile alegeri parlamentare


pentru 18 septembrie. Alegerile au dus la un impas în schimbarea raportului de forțe dintre SPD
și CDU/CSU, niciuna dintre principalele forțe politice naționale nereușind să câștige suficiente
voturi pentru a forma singure guvernul, fiind necesare găsirea de parteneri de coaliție.

Soluția a fost găsită la 11 noiembrie 2005, când ambele partide au format "Marea Coaliție",
având-o în frunte pe cea care a devenit noul cancelar federal, Angela Merkel, CDU. După
alegerile din anul 2009 a rezultat o nouă coaliție guvernamentală, numită "Negru-Galben",
formată de data asta din CDU/CSU și FDP (liberalii-democrați). În aceste condiții Angela
Merkel a fost realeasă în funcția de cancelară, pentru încă 4 ani.

S-ar putea să vă placă și