MIORIŢA

(Baladă populară)
Povestire pe momentele subiectului, motivele populare, caracterizarea personajelor

Balada este poezia epică de mare întindere, uneori cu un pronunţat caracter liric, în care se relatează o acţiune
eroică, o legendă, un fapt istoric, o profundă idee filozofică, se evocă o puternică personalitate istorică sau
legendară.
"Mioriţa" este o baladă populară şi aparţine genului epic, în care, însă, se îmbină armonios elemente lirice, epice şi
dramatice. Balada ilustrează mitul popular mioritic, poetul anonim exprimând aici ideea că omul acceptă moartea ca
pe un final firesc al vieţii, o concepţie filozofică străveche, ceea ce face ca balada populară "Mioriţa" să fie
totodată un poem filozofic.
Autorul anonim îşi exprimă indirect sentimentele şi gândurile prin intermediul acţiunii şi al personajelor. Ca în orice
operă epică, se manifestă aici timpul şi spaţiul în care se desfăşoară acţiunea: toamna, în timpul transhumantei, într—
un peisaj mirific - "Pe-un picior de plai/ Pe-o gură de rai". .
Titlul format din diminutivul „mioriţă", sugerează gingăşia, delicateţea sufletească a personajului principal şi duioşia
sentimentelor şi anticipează încărcătura afectivă a textului, lirismul sau sfaşietor în anumite momente.
Personajele, reale ori fabuloase, au atitudini specifice în naraţiunea baladei, în funcţie de rolul pe care îl atribuie
autorul anonim fiecăruia în parte: cei doi ciobani pun la cale un omor, oiţa năzdrăvană este îngrijorată pentru viaţa
stăpânului, ciobănaşul moldovean priveşte moartea cu seninătate, iar măicuţa bătrână îşi caută cu înfrigurare fiul.
Pe parcurs ne dam seama de complotul ciobanului ungurean şi al celui vrancean care, manaţi de
invidie şi lăcomie, pun la cale uciderea baciului moldovean. Conflictul este determinat de rivalitatea materială dintre
ciobani: „Că-i mai ortoman/ Ş-are oi mai multe,/ Mandre şi cornute,/ Şi cai învăţaţi?/ Şi cani mai bărbaţi".Totul este
narat repede, expeditiv şi obiectiv, participarea sufletească a naratorului fiind remarcată doar prin dativul etic „vor să
mi-l omoare", iar cateva enumeraţii cu termeni urmaţi de epitete adjectivale: „oi mandre", cai „învăţaţi", cani mai
bărbaţi" evidenţiază motivele care stau la baza complotului. Atmosfera liniştită din prima parte este uşor tulburată,
ideea fiind sugerată de versul „Pe l-apus de soare", unde apusul soarelui devinde simbolul posibilei morţi a ciobanului
moldovean.
Balada părăseşte planul real şi intră în plan fantastic. Această a doua parte a baladei, care
corespunde motivului mioarei năzdrăvane, este de natură dramatică, fiind realizată prin dialog. Ciobanul este intrigat de
comportamentul ciudat al mioarei şi i se adresează grijuliu: „Mioriţă laie,/ Laie bucălaie,/ De trei zi-le-ncoace/ Gura nu-
ţi mai tace/ Ori iarba nu-ţi place,/ Ori eşti bolnăvioară,/ Drăguţă mioară?". în cuvinte duioase şi jalnice, mangaietoare şi
afectuoase, dorind să nu-1 înspăimante, oiţa îi dezvăluie tanărului stăpan complotul şi îl sfătuieşte să-şi ia unele măsuri
de apărare, crezand că trebuie să se împotrivească pericolului": „Drăguţule bace,/ Dă-ţi oile-ncoace/ La negru zăvoi,/
Că-i iarbă de noi/ Şi umbră de voi./ Stăpane, stăpane,/ îţi cheamă ş-un cane,/ Cel mai bărbătesc/ Şi cel mai frăţesc...".
Afecţiunea reciprocă dintre păstor şi mioară este evidenţiată cu ajutorul vocativelor, unele fiind diminutive şi însoţite
de adjective: „mioriţă laie", „drăguţă mioară", „drăguţule bace", „stăpane, stăpane", cărora li se adaugă dativul etic „vor
să mi te-omoare".
Autorul anonim transformă totul într-un sfaşietor monolog liric prin care ciobanul moldovean îşi exprimă ultimele
dorinţe înaintea morţii .
Ciobănaşul vrea ca după moarte să rămană alături de oile şi de cainii săi, în mediul în care şi-a dus
pană acum existenţa, deoarece despărţirea de ceea ce i-a fost drag ar echivala cu uitarea, cu ruperea definitivă de
ceea ce i-a mascat trecerea prin lume. Dorinţa de a fi înmormantat de presupuşii asasini pune în evidenţă atat
încrederea lui în semeni, cat şi superioritatea sa morală faţă de aceştia. La fel de profund se desprind din această
rugăminte dragostea de meserie, ataşamentul faţă de cainii credincioşi şi faţă de tovarăşele de-o viată, mioarele.
Prin moarte, omul nu dispare, ea fiind o continuare a existenţei într-un alt mediu, la alte dimensiuni şi într-o altă formă.
De aici, din această credinţă, izvorăşte seninătatea în faţa morţii, durerea pricinuită de „marea trecere" fiind sugerată
doar de căderea stelei („Că la nunta mea/ A căzut o stea") care semnifică sfarşitul unei existenţe omeneşti, moartea
fără de întoarcere.
Ciobanul îşi exprimă acum îh mod indirect iubirea faţă de natură, dar şi dragostea de viaţă, pe care doreşte s-o trăiască
cu orice preţ, dincolo de efemer, îh eternitate.
Ciobanul o roagă pe mioară să-i spună mamei lui că n-a murit, ci că „M-am însurat/ Cu-o fată de crai/' Pe-o gură de rai",
dar să-i ascundă faptul că la nunta iui a căzut o stea şi că a participat întreaga natură. El vrea astfel să-şi cruţe mama
de o mare durere sufletească, deoarece ea, femeie din popor, cunoaşte semnificaţia stelei căzătoare şi a nuntirii cu
natura şi şi-ar da seama de adevăr.

• Motivul transhumantei este ilustrat de spaţiul ondulatoriu - "vin în cale / Se cobor la vale"- al transmutării oilor de
la munte la şes şi invers, în funcţie de anotimp, de cifra mitică "trei" şi de ciobanii care îşi însoţesc turmele,
evidenţiind ancestrala (străvechea -n.n.) îndeletnicire a românilor, simbolizaţi prin cele trei mari provincii:
Moldova, Ardealul şi Muntenia.
1
• Motivul complotului este ilustrat prin antiteza dintre cadrul natural feeric, senin - "picior de plai", "gură de rai" - şi
invidia, meschinăria ciobanilor care pun la cale crima - "ca să mi-l omoare".
• Motivul mioarei năzdrăvane este dat de un element fabulos, personificarea oiţei care, neliniştită şi înfricoşată de
cele auzite, îşi previne stăpânul, simbolizând sugestiv perfecta armonie dintre om şi natură, dintre cioban şi animalele
pe care le îngrijeşte cu dragoste -"Ori eşti bolnăvioară, / Drăguţă mioară".
• Motivul testamentului diminuează epica baladei şi creează un dramatism liric ce se amplifică prin seninătatea
ciobanului atunci când primeşte vestea complotului. înţelepciunea lui este înţelepciunea mitică a poporului român, aceea
de a înţelege profundele resorturi ale alcătuirii universului, în care omul se reintegrează prin moarte. Tragismul este
impresionant prin reacţia celor dragi, care, după moartea ciobanului l-or "plânge / Cu lacrimi de sânge (...) Cine-au
cunoscut / Cine mi-au văzut / Mândru ciobănel".
• Motivul alegoriei moarte-nuntă are o puternică încărcătură lirică, prin câteva semnificaţii profund mitologice şi
filozofice. între obiceiurile populare se înscrie şi acela că morţilor tineri necăsătoriţi li se organizează înmormântarea
ca un ritual de nuntă - "Să le spui curat / Că m-am însurat", iar ideea filozofică a contopirii nefiinţei cu fiinţa naturii
veşnice -"Cu-o mândră crăiasă / A lumei mireasă"- este exprimată prin enumerarea elementelor esenţiale ale
teluricului şi cosmosului, metaforizate sau personificate: soarele, luna, brazii, paltinii, munţii, paserile: "Soarele şi
luna / Mi-au ţinut cununa; / Brazi şi păltinaşi / I-am avut nuntaşi; / Preoţi, munţii mari, / Paseri, lăutari, / Păsărele mii /
Şi stele făclii!".
• Motivul măicuţei bătrâne este construit într-o estetică menită să sensibilizeze, să emoţioneze prin tragismul ce
reiese din protestul mamei pentru moartea prematură şi nedreaptă a fiului ei. Cele două portrete, al măicuţei bătrâne şi
al ciobănaşului - portret realizat ca un bocet - potenţează dramatismul prin individualizarea suferinţei, redate prin
diminutivele mângâietoare care sugerează o durere chinuitoare pentru pierderea celui drag: "Din ochi lăcrimând, / Pe
câmp alergând, / Pe toţi întrebând / Şi Ia toţi zicând / Cine-au cunoscut, / Cine mi-au văzut / Mândru ciobănel / Tras
printr-un inel? / Feţişoara lui, / Spuma laptelui; / Musteţioara lui, / Spicul grâului; / Perişorul lui, / Pana corbului; /
Ochişorii Iui, / Mura câmpului!...".
Folosirea din abundenţă a diminutivelor, multe dintre ele la cazul vocativ: „oiţă barsană", „mioriţă",
„bolnăvioara", „drăguţă", „drăguţule bace", „ciobănel", „măicuţă", „feţişoara", „mustăcioară" subliniază încărcătura
emoţionala a textului, accentuează lirismul, da un spor de gingăşie sentimentelor exprimate. Ca şi în alte creaţii
populare, se întalnesc, ca formule specifice, dativul etic („vor să mi te-omoare", „ca să mi-\ omoare"), care intensifică
participarea afectivă a autorului anonim sau a mioarei năzdrăvane, interjecţiile („iată", „Mări"), enumeraţiile, repetiţiile
şi reluările („stăpane, stăpane", „mioriţă laie, laie bucălaie", „fluieraş de fag", „fluieraş de soc", „mult zice" etc.) prin
care se insistă asupra aspectului înfăţişat. Versificaţia este specific populară: rima împerecheată sau monorimă, ritm
trohaic şi măsura de cinci-şase silabe, ceea ce dă o armonie interioară deosebită versurilor, încat fiecare cuvant pare că
rimează cu celălalt.
Este utilizat frecvent şi cu deosebită măiestrie epitetul („mandră crăiasă", mandru ciobănel", „negru zăvoi", un
caine „cel mai bărbătesc şi cel mai frăţesc", „cai învăţaţi", cani mai bărbaţi", „zice cu drag... duios... cu foc" etc), iar
comparaţiile metaforice din portretul ciobanului moldovean sunt şi ele de o rară frumuseţe („spicul graului", „pana
corbului", „spuma laptelui", „mura campului"). Metaforele au o forţă puternică de sugestie şi fac din baladă o creaţie de
excepţie: „picior de plai", „gură de rai", „lacrimi de sange", „mandră crăiasă, a lumii mireasă", iar personificarea este
prezentă în umanizarea mioarei, a oilor, în cantecul fluierelor sau în inegalabila alegorie a morţii.
IN CONCLUZIE, Toate aceste elemente scot acţiunea din real şi o plasează în plin fantastic,
atenuandu-se astfel gravitatea celor relatate. în acest fel, atmosfera de fabulos din baladă este asemănătoare celei din
basme.