Sunteți pe pagina 1din 86

Piata muncii.

1.1 Piaţa forţei de muncă

Pe toate treptele de dezvoltare a societăţii, forţa de muncă constituie o componentă


principală a forţelor de producţie. Fără această componentă viaţa economico-socială nu este posibilă,
chiar pe cea mai înaltă treapata de dezvoltare atinsă astăzi în unele ţări. Forţă de muncă este factorul
viu, activ al vieţii economice, pe când mijloacele de producţie, inclusiv cele mai perfecţionate,
reprezintă factorul inert, o acumulare de muncă trecută. Fără intervenţia directă sau indirectă, a
forţei de muncă nu pot avea loc producţia şi celelalte activităţi economice, nu pot fi valorificeta
mijloacele de producţie de care dispune societatea.

“Piaţa forţei de muncă reprezintă spaţiul economic în care se manifestă un sistem de relaţii
între deţinătorii de capital, în calitate de cumpărători, şi posesorii forţei de muncă, în calitate de
ofertanţi. În literatura de specialitate, se foloseşte fie conceptul de piaţă a forţei de muncă, fie cel de
piaţă a muncii. Indiferent de denumire, conţinutul economic al conceptului în sine exprimă aceeaşi
realitate obiectivă, şi anume faptul că factorul de producţie - muncă, în economia de piaţă, se asigură
prin intermediul unei pieţe specifice.”1

"Piaţa muncii reprezintă ansamblul acţiunilor de vânzare – cumpărare a forţei de muncă, ce


au loc într-un spaţiu economic; ea relevă întâlnirea cererii cu oferta de muncă, stabilirea pe această
bază a condiţiilor pentru angajarea salariaţilor, negocierea şi fixarea salariilor în funcţie de
performanţele lucrătorilor, realizarea mobilităţii salariilor şi forţei de muncă pe locuri de muncă,
firme, zone".2

Premisele teoretice ale analizei pieţei muncii sunt: munca şi rolul ei în dezvoltarea social-
economică, teoria pieţei şi a preţurilor în general. Piaţa muncii funcţionează după acelaşi mecanism
ca şi piaţa unui bun. Structurile ei pot fi analizate sub forma tuturor modelelor şi tipurilor de piaţă:
concurenţă perfectă, monopol, monopson, monopol-monopson, concurenţă monopolistica, oligopol,

1
Gh. Pârvu (coord.), Economie - manual universitar, Editura Universitaria, Craiova, 2001, pg. 287-288.
2
D.Ciucur, I.Gavrilă, C.Popescu, "Economie – manual universitar", Editura Economică, 1999, p.241
oligopson, oligopol-oligopson. Totodată, fiind principala componenţă a pieţei factorilor, structurile şi
principiile de funcţionare sunt asemănătoare cu cele ale celorlalte componente, piaţa resurselor
naturale şi piaţa capitalului. Ca şi aceste componente, piaţa muncii asigură derularea fluxurilor reale
şi monetare, desfăşurarea proceselor de producţie, distribuire şi consum. Dar, având în vedere că în
cadrul posesorilor de factori ponderea cea mai mare o deţin lucrătorii salariaţi, că salariul are cea
mai mare pondere în totalul veniturilor realizate, piaţa muncii determină în ultima instanţă volumul
şi structura bunurilor produse, precum şi procesul de distribuire a acestor bunuri.

‘’In general, piaţa muncii reprezintă spaţiul economic în care tranzactioneaza în mod liber
utilizatorii de muncă (deţinătorii de capital) în calitate de cumpărători şi posesorii resursei de
muncă, în calitate de vânzător, în care, prin mecanismul preţului muncii al concurenţei libere între
agenţii economici, al altor mecanisme specifice se ajustează cererea şi oferta de muncă ‘’3.

Într-o formulare restrânsă, piaţa muncii este expresia reglarii cererii şi ofertei de muncă prin
deciziile libere ale agenţilor economici.

Agenţii economici4 întâlniţi pe piaţa muncii sunt:

 ofertantii, respectiv cei ce oferă marfa reprezentată de capacitatea de muncă şi competenţa


profesională, contra unui anumit preţ stabilit de piaţă;
 cumpărătorii, adică întreprinderile care au nevoie de muncă, într-o anumită cantitate şi
structură profesională, pentru a-şi desfăşura activitatea şi pentru care sunt dispuşi să
plătească preţul specific-salariul;
 intermediarii, care pot fi oficiile de plasare, specializate într-o gamă largă de servicii, prin
intermediul cărora ofertantii sunt puşi în contact cu cumpărătorii de muncă şi care, evident,
pentru serviciile lor solicită un preţ.
În funcţionarea oricărei economii, piaţa muncii îndeplineşte o serie de funcţii:

 asigură alocarea resurselor de muncă în concordanţă cu volumul şi structura cererii de


muncă;
 indeplineste o funcţie productivă ce asigură combinarea a doi factori de producţie, capitalul
şi munca, ce se află în proprietatea unor agenţi economici diferiţi;

3
Niţă Dobrotă, "Economie politică", Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.383

4
V. Ionescu, E. Gavrilă, - “Elemente de Macroeconomie”, Bucureşti, Editura Economică, 1999.
 altă funcţie este cea distributivă, deoarece prin mecanismele ei influenţează modul de
formare şi repartizare a veniturilor specifice pentru factorii de producţie combinaţi: salariul şi
profitul.
Pe lângă aceste funcţii piaţa muncii mai îndeplineşte şi unele funcţii de natură mixtă,
economico-sociale, prin intermediul cărora contribuie la asigurarea de locuri de muncă, la protecţia
socială, ş.a.m.d., cât şi la orientarea profesională , la reconversia, recalificarea şi la reintegrarea
mâinii de lucru.

Piaţa muncii (cererea şi oferta de munca) se desfăşoară în trepte sau faze.

Într-o primă fază are loc formarea condiţiilor generale de angajare a salariatilor (se
manifestă tendinţa de formare a salariilor la nivel macroeconomic sau pe segmente mai mari de
piaţă).

În continuarea acesteia, următoarea fază are loc la întâlnirea în termeni reali a cererii şi a
ofertei, întâlnire în baza condiţiilor concrete ale firmelor şi salariatilor (potenţiali). “Oferta de muncă
aparţine individului (persoană privită ca unitate distinctă faţă de alte persoane)”. 5

“Oferta de muncă reprezintă sursele de muncă de care dispune societatea la un moment dat
şi care se delimitează pe baza criteriului de salarizare”6.Aceasta se manifestă prin cerere de locuri de
muncă salariata, în angajarea ca salariaţi. Cererea de muncă pleacă de la nevoia de servicii-muncă
din partea utilizatorilor acesteia, dar condiţia esenţială a transformarilor de muncă în cererea de
muncă este remunerarea sau salarizarea; aceasta se concretizează în ofertă de locuri de muncă
salariate. Cererea şi oferta de muncă sunt într-o relaţie de interdependenţă cu dezvoltarea
economico-socială, de amploarea şi structurile activităţilor economice şi ale acţiunilor sociale şi, pe
de altă parte, de fenomenele şi procesele social demografice.

Aceste inter dependenţe multiple sunt sugerate de următoarea figura1.1.:

Figura 1.1 Piata muncii-procesele demografice-dezvoltare culturala

Export
5
Coteanu Ion şi colectiv, Dicţionar explicativ al limbii române,Activităţi
Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998.
Investiţii
Populaţia social-economice
6
Angelescu Coralia şi colectiv, Dicţionar de Economie, Editura Economică, Bucureşti, 2001.Consum
Natura Muncă Capital final
Apţi Inapţi
ijuhnj
ii SALARIZAREA

PIAŢA MUNCII Schimbări calitative

Statutul Populaţia OFERTA CERERE


Sursa: N.Dobrota, “Economie politica’, Bucuresti, Editura Economica, 1997, pag. 384.

Caracterul specific al pietei fortei de munca se reflecta prin urmatoarele aspecte:


 cererea de munca pe termen scurt este invariabila, deoarece crearea de noi locuri de muncă
presupune dezvoltarea activităţilor existente şi iniţiere altora noi, probleme care nu se pot
realiză într-un timp scurt;
 oferta de muncă se formează în decursul unui orizont de timp îndelungat, timp în care noua
generaţie ajunge la vârsta legală de muncă şi se instruieşte;
 oferta de muncă îşi pune amprenta asupra modului de satisfacere a cererii de muncă;
 mobilitatea redusă a forţei de muncă, a posesorului acesteia, oamenii sunt ataşaţi mediului
social-economic în care sau format şi unde trăiesc; avantajele economice oferite de alte zone
(localităţi ) nu îşi exercită nelimitat rolul în ceea ce priveşte deplasările oamenilor spre noi
locuri de muncă;
 oferta de muncă depinde şi de alţi factori decât cei economici (vârstă, starea sănătăţii,
psihologia oamenilor);
 eterogenitatea cererii şi ofertei de muncă, neconcordanţa dintre structurile acestora fac ca
substituirea între diferitele ei componente să fie redusă.
“Piaţa contemporană a muncii este o piaţă contractuală, participativa, în care negocierea şi
contractul sunt instrumente fundamentale dereglare a cererii şi ofertei de muncă”. Procesele de
ocupare şi utilizare sunt ajustate şi cu ajutorul altor mecanisme, aflate la dispoziţia persoanelor
fizice, persoanelor juridice şi a statului. Însă piaţa muncii, prin propriile mecanisme acţionează în
strânsă corelaţie cu mişcarea cererii şi a ofertei pe celelalte pieţe.

Această evoluţie apare ca urmare a manifestării unei serii de factori:

 extinderea sistemului de reglementări şi legi care ordonează şi disciplinează raporturile


dintre agenţii economici pe piaţa muncii;
 organizarea agenţilor economici, a salariatilor şi a intreprinzatorilor.
 creşterea gradului de sindicalizare are un puternic impact asupra ocupării, mărimii şi
mişcării salariului, ale duratei muncii şi protecţiei sociale;
 extinderea sistemului de negocieri, de la nivelul de firmă şi până la nivelul naţional, în
reglarea unor probleme ale ocupării şi, mai ales, a celor referitoare la salariul minim
garantat, la împărţirea sporului de productivitate, la condiţiile de muncă şi protecţie
socială;
 elaborare de politici de ocupare ce sunt promovate la nivelul firmelor şi colectivităţilor locale
şi adâncirea segmentării pieţei muncii;
 intervenţia activă, directă indirectă, statului pe muncii situaţii deosebite,
extraeconomice, dintre cele diverse, pentru susţine, după caz, cererea de, asigurarea
protecţiei sociale categoriilor defavorizate de lucrători.
Structura internă a pieţei muncii are un caracter deosebit de complex, ceea ce a permis
formularea concluziei după care nu există o unică piaţă a muncii la scara economiei naţională. în
interiorul ei se identifică mai multe segmente de piaţă. “Segmentarea pieţei reprezintă totalitatea
tehnicilor de funcţionare a unei populaţii date şi care urmăresc construirea unor grupuri de
componenţi ce satisface o anumită condiţie de clasificare, în funcţie de criteriile considerate”.

Segmentarea pieţei muncii este determinată atât de motive economice, de caracteristici ale
forţei de muncă (nivel de instrucţie, calificare, mobilitate profesională), cât şi de aspecte
instituţionale (reglementarea raporturilor de muncă, gradul de organizare sindicală). In general se
manifestă bariere în calea trecerii de la un segment la altul, mobilitatea forţei de muncă se
manifestă mai ales în interiorul fiecărui segment, şi, limitat, între diferite segmente, iar salariile nu
sunt rezultatul manifestării libere a forţelor pieţei, ele fiind efectul unor factori sociali, politici şi
institutionali cu exprimări specifice pe fiecare segment de piaţă a muncii. Se ştie că în general piaţa
muncii se structurează şi funcţionează la nivelul unităţilor economice individuale, la cel al ramurilor
economiilor ţărilor, ca şi la nivelul mondial. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm o clasificare
a forţei de muncă după anumite criterii.

Dupa cadrul (locul) desfăşurării relaţiilor de schimb se disting:

 pieţe locale;
 pieţe regionale;
 pieţe naţionale;
 pieţe internaţionale;
 piaţa mondială.
La nivelul regional şi naţional actorii implicaţi în administrarea pieţei muncii sunt diferitele
agenţii de plasare a forţei de muncă, precum şi diferitele organizaţii guvernamentale şi
neguvernamentale. Însă principalul organism care supraveghează şi reglementează desfăşurarea
activităţii pe piaţa muncii îl reprezintă Ministerul Muncii şi Solidarităţii Sociale.

Mecanismele pieţei muncii


Componentele tradiţionale ale sistemului pieţei muncii sunt cererea şi oferta de muncă,
care se regăsesc organizate sub forma unor grupuri de unităţi economice ce înglobează
grupuri sociale de muncă.
Alături de acestea, un rol important în organismul de funcţionare al acestei pieţe speciale îl
joacă sindicatele şi statul, elementele care intervin puternic pentru reglarea echilibrului economico-
social dorit în economie.

Deşi cererea şi oferta, ca elemente clasice se regăsesc pe toate pieţele ele au câteva
particularităţi distinctive, specifice pieţei muncii.

1.3.1. Cererea de muncă


Activitatea economico-socială generează nevoia de muncă. Volumul de muncă necesar
pentru desfăşurarea activităţii economice nu constituie în totalitate cerere de muncă. Condiţia
generală pentru ca nevoia de muncă să se transforme în cerere de muncă este recompensarea
muncii prin salariu.

“Cererea de munca ansamblul numarului de ore de munca si corespunzator, a personalului


de calificare si pregatire adecvate, necesare pentru realizarea tuturor bunurilor si serviciilor, de care
are nevoie societatea la un moment dat, in conditiile date de organizare si de dotare tehnica a
productiei.”7

Cererea de muncă se exprimă prin numărul locurilor de muncă ce se creează într-o


întreprindere şi ramurile economiei naţionale. Ea este formulată de agenţii economici care au nevoie
de muncă pentru desfăşurarea activităţii; aceştia creează şi asigură locurile de muncă şi reprezintă
deci ofertanţi de astfel de locuri.

Cunoaşterea cererii de muncă este mai dificilă decât cunoaşterea cererii de bunuri.
Cererea de muncă este o cerere derivată, nu este o cerere autonomă; ea depinde de cererea de
bunuri.
Cererea de muncă depinde de ritmul de creştere economică, dar şi de alţi factori, cum sunt:
nivelul şi dinamica productivităţii muncii, structura producţiei şi activităţilor economico-sociale,
formele ocupării şi regimul ocupării, volumul investiţiilor, amploarea fenomenului de restructurare
economică, conjunctura internaţională.

Purtatorii cererii sunt agentii economicicare au nevoie de munca pentru desfasurarea


activitatii, acestia creeaza si asigura locurile de munca si in felul acesta apar ofertantii.8

7
I. Ignat, Gh. Lutac – Micro si Macroeconomie, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2004, pg.275
8
V. Munteanu, M. Bucur-Sabo, M Irimia, A. Butnariu – “Economie”, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2005, pg.313
Se consideră că, în principiu, cererea de muncă depinde de:

 productivitatea marginală a muncii;

 condiţiile generale ale activităţii economice, inclusiv de anticipările conjuncturale şi


previziunile privind mărimea cererii globale. Orice firmă îşi fundamentează necesarul de
personal în raport cu anticiparea activităţii sale în viitor. De asemenea, nivelul angajării la o
firmă oarecare scade atunci când se apreciază că reducerea cererii la firmă are caracter
durabil şi nivelul angajării creşte dacă se consideră că are loc o creştere de durată a
volumului de activitate.

În ceea ce priveşte productivitatea marginală a muncii notăm: cu Q = nivelul producţiei reale


şi cu L = factorul muncă utilizat. De asemenea presupunem că stocul de capital este dat şi că singurul
factor variabil este forţa de muncă.

Relaţia dintre volumul de forţă de muncă utilizat şi volumul de producţie obţinut, cu ajutorul
factorilor de intrare, se poate reflecta cu ajutorul funcţiei de producţie

Q = f(L,…) (1)

Creşterile succesive ale forţei de muncă utilizate conduc la sporuri de producţie din ce în ce
mai mici. De aceea se calculează produsul marginal al muncii PMgL, care exprimă contribuţia forţei de
muncă angajate suplimentar la obţinerea sporului de producţie. El se determină ca raport între
sporul de producţie (Q) şi sporul forţei de muncă (L):

Q
PMgL  (2)
L
Scăderea produsului marginal al muncii se datorează faptului că forţa de muncă sporind
continuu, ceilalţi factori rămânând constanţi, va determina ca fiecare lucrător să aibă la dispoziţie
mai puţine maşini şi utilaje, deci mai puţin capital, el devenind astfel mai puţin productiv.

Este cert faptul că o creştere în forţa de muncă va duce întotdeauna la o creştere a


producţiei, însă această creştere a producţiei va fi din ce în ce mai mică pe măsura creşterii
numărului de lucrători.
În continuarea analizei se pune întrebarea: câtă forţă de muncă va angaja suplimentar o
firmă? Firma va angaja forţă de muncă în plus şi va extinde producţia atâta timp cât aceasta creşte
profiturile, deci atâta timp cât lucrătorii angajaţi suplimentar vor aduce profituri mai mari decât
costurile lor, exprimate prin salarii.

Contribuţia la creşterea producţiei a lucrătorilor angajaţi în plus reprezintă produsul


marginal al muncii. El este pozitiv (munca suplimentară este productivă), dar şi descrescător
(angajarea suplimentară devine, treptat mai puţin productivă). O firmă va angaja forţă de muncă
suplimentară numai atâta timp cât produsul marginal al muncii PMgL va depăşi valoarea costului
marginal al muncii C MgL, cost ce este dat de salariul real al acestor lucrători, adică de salariul
nominal raportat la nivelul preţului (fig.1.3.1).
Fig.1.3.1. - Cererea suplimentară de forţă de muncă în funcţie de un salariu real dat

Salariul
real
(SN/P
)
E2
SR2
Produsul marginal al muncii

SR2

E
SR0 SR0

SR1
E1
SR1
L2 L1 PMgL

L2 L0 L1 L
Ocuparea forţei de muncă

Pe grafic se observă că punctul de echilibru se află în E, acolo unde salariul real (SR0) este egal
cu produsul marginal al muncii (PMgL), punct căruia îi corespunde un număr de lucrători L0. Deci, la un
salariu real dat SR0, numărul optim de lucrători este L0. Dacă numărul de lucrători creşte de la L0 la L1,
deci dacă vom angaja un număr suplimentar de lucrători L1, atunci punctul de echilibru dintre
produsul marginal al muncii PMgL şi salariul real SR, va coborî în E1, punct căruia îi corespunde un
salariu real SR1 mai mic decât salariul real SR0, cu o mărime SR1. Deci, singura soluţie de a realiza un
salariu real apropiat de SR0, ar fi reducerea numărului de lucrători cu o mărime L1.

Dacă firma reduce numărul de lucrători de la L0 la L2, cu o mărime L2, atunci salariul
real ar creşte de la SR0 la SR2, cu o mărime SR2 şi punctul de echilibru s-ar muta în E2. Deci,
singura soluţie de a realiza un salariu real apropiat de SR0, ar fi de a spori numărul angajaţilor
cu o mărime L2.

Aria haşurată pe grafic deasupra curbei PMgL, reflectă excesul de salariu real peste
nivelul produsului marginal al muncii. Se impune o reducere a nivelului angajărilor, până
când acesta atinge nivelul L0.

Aria haşurată de sub curba P MgL reflectă excesul de produs marginal al muncii peste
salariul real. Se impune o creştere a numărului de angajaţi, spre nivelul de echilibru L 0.

Se observă astfel că în condiţiile unui salariu real dat, cererea pentru forţă de muncă a
firmelor este dată de curba PMgL, iar profitul firmelor este maxim pentru un nivel L0 al
angajărilor. Acesta este nivelul optim al angajărilor, adică nivelul la care produsul marginal
al muncii este egal cu salariul real:
PMgL = SR.

1.3.2. Oferta de muncă


„Oferta de munca – numarul total de ore de munca si corespunzator, a locurilor de munca
care, in mod potential, pot fi ocupate de catre populatia activa a unei tari.”9

Satisfacerea nevoii de muncă se realizează pe seama utilizării disponibilităţilor de


muncă existente în societate, adică a volumului de muncă ce poate fi depus de populaţia aptă
de muncă dintr-o ţară într-o perioadă determinată de timp. Nu toate resursele de muncă
formează obiect al ofertei, ci doar acelea care apar ca ofertă de muncă salarizată (sau ca
cerere pentru un loc de muncă salarizat).Purtatorii ofertei de munca sunt persoanele apte de
munca, ce doresc sa se angajeze. 10

Oferta de muncă este reprezentată de munca ce poate fi depusă în condiţii salariale,


într-o perioadă de timp dată. Ea nu cuprinde femeile casnice, elevii şi studenţii, militarii în
termen şi alte persoane ce depun activităţi nesalarizate sau care nu doresc să se angajeze în
activitate deoarece deţin resurse pentru existenţă. Oferta se concretizează în numărul celor
care solicită un loc de muncă salarizat.

Oferta de muncă prezintă o serie de particularităţi în raport cu oferta mărfurilor şi


anume:

9
I. Ignat, Gh. Lutac – Micro si Macroeconomie, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2004, pg.275

10
V. Munteanu, M. Bucur-Sabo, M Irimia, A. Butnariu – “Economie”, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2005, pg.313
a) lucrătorii au o mobilitate spaţială relativ redusă, urmare a faptului că oamenii se
ataşează mediului economico-social, îşi făuresc o gospodărie acolo unde muncesc
şi acceptă greu schimbările;
b) formarea ofertei de muncă necesită un timp îndelungat, pentru atingerea de către
populaţie a vârstei legale de muncă şi pentru instruirea corespunzătoare;
c) perisabilitatea ridicată a forţei de muncă şi rigiditatea ofertei, rezultând din faptul
că munca nu poate fi conservată, în cazul subutilizării sau inutilizării resurselor de
muncă;

d) formarea ofertei de muncă nu se subordonează numai legilor pieţei, ci şi legilor


demografice.

Dintre factorii care influenţează oferta de muncă într-o economie putem enumera:
populaţia totală aptă de muncă; o serie de factori instituţionali cum sunt: vârsta minimă de
muncă, legislaţia salarială, dispoziţiile legale cu privire la pensionare etc; opţiunea indivizilor
între muncă şi timp liber.

Oferta de muncă va creşte atunci când preţul său (salariul real) creşte. Pentru toată
lumea este clar că fiecare oră de muncă suplimentară cauzează lucrătorului respectiv eforturi
şi eventuale neplăceri cauzate de muncă (dezutilitate marginală a muncii) 11.

Fig.1.3.2. Relaţia utilitate – dezutilitate – tarif salarial

Dezutilitate Salarii
DMgM orare SOMg

Ore Ore
lucrate lucrate

11
Dobrotă Niţă – “Economie politică”, Editura Economică, Bucureşti, 1997, p.386
Pe măsură ce programul se prelungeşte dezutilitatea marginală a muncii tinde să
crească (DMgM). Pentru ca lucrătorii să fie motivaţi să lucreze mai multe ore salariul orar
marginal (SOMg) trebuie să fie mai mare. Astfel se explică tarifele orare mai mari în cazul
orelor suplimentare (fig.2).

În determinarea numărului de ore de muncă oferite în vederea obţinerii unui salariu


real se au în vedere două efecte care acţionează în direcţii opuse:

a) efectul de substituţie care acţionează în direcţia creşterii numărului de ore oferite


cu scopul sporirii salariului real. Indivizii tind să substituie timpul liber prin
muncă;

b) efectul de venit care acţionează în sens contrar. Crescând tariful salarial pe oră,
individul obţine un venit mai mare pentru un număr determinat de ore lucrate. El
va putea consuma o cantitate mai mare de bunuri şi servicii decât consuma
anterior.
Aceste două efecte complementare sunt redate în figura de mai jos sub forma curbei
atipice a ofertei de muncă.
Se observă că peste nivelul salariului real SR1, la nivele relativ înalte ale salariului
real, panta curbei ofertei de muncă devine negativă pe măsură ce, în general, se reduce
incitaţia oamenilor de a-şi mai oferi serviciile.

Fig.1.3.2. b Curba atipică a ofertei de muncă

Salariul
Efectul de venit > Efectul de substituţie
real (SR)

SR1 A Efectul de substituţie = Efectul de venit

Efectul de substituţie > Efectul de venit

L1
Număr de
ore lucrate
Oferta de muncă este inelastică, coeficientul de elasticitate al acestei oferte este
subunitar. Economiştii explică rigiditatea ofertei de muncă prin două tipuri de factori:
economico-teritoriali şi demo-ocupaţionali.
Factorii economico-teritoriali se referă la lipsa posibilităţii sau a dorinţei indivizilor de
a-şi schimba locul de muncă dintr-o localitate în alta, fără a-şi schimba genul de activitate
practicat.

Cea de-a doua grupă, a factorilor demografico-ocupaţionali şi profesionali, constă din


lipsa capacităţii sau a dorinţei indivizilor de a-şi schimba locul de muncă sau ocupaţia.

La nivelul global, al economiei naţionale în ansamblu, analiza ofertei de muncă nu


poate face abstracţie de factorul demografic. Privită din această perspectivă, oferta de muncă
este determinată de factorul demografic: sporul natural al resurselor de muncă, rata de
activitate a forţei de muncă, soldul migratoriu, numărul de ore de muncă, calitatea forţei de
muncă.

1.3.3. Echilibrul pieţei muncii


O însemnătate deosebită pentru echilibrul pieţei muncii o are raportul dintre cererea şi
oferta de muncă. De asemenea, legăturile ce se realizează între această piaţă şi piaţa bunurilor
şi serviciilor prezintă o importanţă specială pentru echilibrul macroeconomic.
Echilibrul pieţei muncii poate fi abordat din mai multe puncte de vedere:

a) echilibrul funcţional care defineşte zona de compatibilitate a ocupării forţei de


muncă şi creşterii productivităţii muncii în condiţiile strict determinate de
producţie;

b) echilibrul structural care exprimă modul de distribuire a forţei de muncă pe


sectoare, ramuri, profesii, calificări în teritoriu etc., în condiţiile date ale nivelului
producţiei, tehnicii şi productivităţii muncii;

c) echilibrul intern între nevoia socială de muncă şi resursele de muncă, condiţionat


şi acesta de nivelul producţiei şi al productivităţii.

Corelaţiile dintre piaţa muncii şi piaţa bunurilor pot îmbrăca diferite forme în
dependenţă strictă de starea celor două pieţe:
a) ambele pieţe dezechilibrate (oferta > cererea şi respectiv cererea > oferta);
b) ambele pieţe echilibrate (cererea = oferta);
c) una din pieţe echilibrată (oferta = cererea), iar cealaltă dezechilibrată (oferta >
cererea, oferta < cererea).

Aceste dezechilibre au reverberaţii pe piaţa monetar-financiară şi invers. O situaţie


ideală de echilibru a pieţei forţei de muncă în condiţiile unui nivel maxim al ocupării forţei de
muncă este reprezentată în fig.1.3.3.
Curba cererii de muncă ne arată cum creşte cantitatea de muncă cerută pe măsura
scăderii salariului real, iar curba ofertei de muncă ne arată cum creşte oferta de muncă pe
măsura creşterii salariului real. Curbele cererii şi ofertei de muncă se intersectează în punctul
Eq, corespunzător unui nivel de echilibru al angajărilor L *, care determină un nivel maxim al
producţiei Q*, şi unui salariu real de echilibru SR*. În acest model ideal, toată lumea munceşte
atât cât doreşte, iar firmele angajează exact cantitatea de muncă pe care o doresc, la un nivel
al salariului real de echilibru SR *, realizându-se un echilibru perfect al economiei în punctul
Eq.

Fig1.3.3. Situaţia ideală de echilibru pe piaţa muncii

SR
Oferta de
muncă
Salariul real

SR* Eq

Cererea de
muncă

L* L

Ocuparea forţei de muncă


Însă, chiar în condiţiile unui nivel maxim al angajărilor, L * şi a unui nivel maxim al
producţiei asociat acestuia, Q*, în societate există un anumit număr de şomeri. Astfel, în
permanenţă vor exista oameni care se încadrează pentru prima dată şi oameni care se
pensionează, vor exista firme care se extind, angajând noi lucrători şi firme care se restrâng,
concediind o parte din lucrători. Pe piaţa muncii există un flux continuu de lucrători. Un
lucrător are nevoie de un anumit timp pentru a-şi găsi o nouă slujbă care să i se potrivească,
lucru ce va face ca permanent să existe un anumit şomaj. Şomajul cauzat de mişcarea
oamenilor de la un serviciu la altul şi de căutarea unor slujbe noi, se numeşte “şomaj natural”
sau “fricţional”.

Mărimea acestui şomaj se poate aprecia cu ajutorul “ratei naturale a şomajului”


(Rşn) calculată ca un raport procentual între volumul şomajului natural Ş N şi numărul
populaţiei ocupate P0:
SN
Rsn   100 .
P0

Deci, rata naturală a şomajului este o rată a şomajului care există în condiţiile când
piaţa muncii se găseşte în echilibru.

Piaţa muncii este departe de a fi perfectă. Diapazonul formelor pieţei concurenţiale


imperfecte a muncii este deosebit de mare. Astfel, întâlnim: pieţe monopsonice, oligopsonice,
de monopol bilateral.
Şcoala clasică de economie politică marchează un moment deosebit în cercetarea
problemelor de echilibru economic. Adam Smith considera că prin jocul liber al pieţei se asigură
echilibrarea cererii cu oferta. În acest sens el preciza: "cantitatea de muncă întrebuinţată anual în
scop de a aduce o marfă oarecare pe piaţă se adaptează la nivelul cererii efective. Ea tinde să aducă
pe piaţă întotdeauna acea cantitate precisă, care poate fi

suficientă pentru a satisface şi nu mai mult decât a satisface această cerere" 12. În concepţia sa, piaţa
este o "mână invizibilă" care asigură echilibrul dintre cerere şi ofertă. Concepţia lui Adam Smith
despre echilibru este caracteristică economiei de piaţă cu concurenţă perfectă. Pe o piaţă perfect
concurenţială, salariul, ca preţ al muncii se determină în mod similar bunurilor şi serviciilor. Punctul

12
Adam Smith – "Avuţia naţiunilor. Cercetarea asupra naturii şi cauzelor ei", Vol.I, Editura Universitas,

Chişinău, 1992, p.43


intersecţiei dintre curba cererii şi ofertei de muncă determină concomitent salariul de echilibru (WE)
şi ocuparea de echilibru (NE), aşa cum se observă în figura 1.3.

Figura 1.3. Echilibrul pe piaţa muncii în condiţiile concurenţei perfecte


Sursa: John Sloman, "Economics", London, 1994, p.563

1.4. Şomajul

Trebuie precizat că nu există un mod unitar de a defini conceptul de şomaj (sau şomer) şi, ca
atare, există uneori deosebiri între numărul şomerilor din aceeaşi ţară şi perioadă, în funcţie de
modul de definire al acestora.13

Şomajul – nefolosirea, in forme si grade diferite a unei parti a fortei de munca active. 14

Şomajul - fenomen permanent în toate ţările, prin dimensiunea şi durata sa ridică o serie de
probleme privind definirea, cauzele, formele de manifestare şi posibilităţile de reducere a acestora.
Şomajul prin efectele economico-sociale pe care le generează, a devenit o problemă preocupanta, în
ultimele decenii, pentru toate statele lumii.

Şomajul - este un dezechilibru al pieţei muncii, un excedent al ofertei faţă de cererea de muncă
cu niveluri şi sensuri de evoluţie diferite pe ţări şi perioade, ce are în prezent un caracter permanent,
dar care nu exclude definitiv existenţa stării de ocupare deplină a forţei de muncă.

Şomajul - se mai poate defini şi ca o stare de inactivitate economică, totală sau parţială, proprie
celor care nu au loc de muncă, sunt în căutarea unuia, dar nu-şi pot găsi de lucru ca salariaţi. Şomajul
este locul de întâlnire şi de confruntare al cererii globale şi ofertei globale de muncă.

Şomerii - sunt acele persoane din cadrul populaţiei active disponibile, care doresc să lucreze
şi caută un loc de muncă retribuit deoarece nu au un astfel de loc în mod curent. În rândul şomerilor
se cuprind persoanele care şi-au pierdut locul de muncă pe care l-au avut, precum şi noii ofertanţi de
forţă de muncă, ce nu găsesc unde să se angajeze.

Biroul International al Munii15 defineste categoria de somer ca fiind persoana care


îndeplineşte următoarele condiţii16 :

13
N. Dobrotă (coordonator), Dicţionar de economie, Editura Economică, 1999, pg. 459.

14
I. Ignat, Gh. Lutac – Micro si Macroeconomie, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2004, pg.275

15
Organizatie din Sistemul Natiunilor Unite care realizeaza studii si analize pe problemele munii, statistici si
comparatii, pe baza informatiilor furnizate de tarile membre.
-are o vârstă de peste 15 ani ;

-este apt de muncă ;

-nu are loc de muncă ;

-este disponibil pentru o muncă salarială sau nesalariala ;

Principalul scop urmărit pe piaţa muncii este ajungerea la o stare de echilibru între
principalele componente. În momentul în care nu se atinge stare de echilibru apare fenomenul de
şomaj. “Starea de echilibru de pe piaţa muncii este strâns legată de celelalte pieţe, piaţa muncii fiind
o piaţă derivată”17.

Prin amploarea îngrijorătoare, prin structurile complexe, dar mai ales prin dinamicile ce îşi
schimbă ritmurile şi sensurile, şomajul a devenit o problemă macrosociala ce face obiectul unei
aprige dispute teoretice, metodologice şi politico-ideologige. In literatura de specialitate se întâlnesc
mai multe modalităţi de analiză a şomajului. În plus, statisticile oficiale naţionale şi internaţionale
folosesc metode diferite de evidenţă şi de măsurare a şomajului, ceea ce creează o imagine
generatoare de confuzii şi în planul conceptual.

In unele tratare universitare, şomajul este analizat ca sumă agregată a tuturor acelor persoane
care au statut (oficial) de şomer.Definiţia cea mai folosită pe care o dau economiştii somerului este
următoarea: acea persoană care caută un loc de muncă remunerat, şi care nu are un asemenea loc în
mod curent.

Cel mai adesea, fenomenul contemporan şomaj este abordat şi analizat ca un dezechilibru al
pieţei muncii la nivelul ei naţional: ca loc de întâlnire şi de confruntare între cererea globală şi ofertă
globală de muncă.

Din punct de vedere al ocupării, pot rezulta trei moduri de combinare a factorului respectiv:

 oferta şi cererea de muncă sunt egale, caz în care ocuparea de echilibru este egală cu cea
deplină;
 oferta de muncă este mai mică decât cererea, situaţie în care dezechilibru îmbrăca formă
deficitului de muncă, ocuparea deplină necesitând fie resurse de muncă suplimentare, fie o
creştere mai puternică a productivităţii muncii;

16
V. Munteanu, M. Bucur-Sabo, M Irimia, A. Butnariu – “Economie”, Editura Sedcom Libris, Iasi, 2005, pg.316;

17
C.Popescu, D.Ciucur, I.Gavrilă – "Economie", Editura Economică, Bucureşti, 1999, Pg.241
 oferta de muncă depăşeşte cererea, o parte a forţei de muncă rămânând fără loc de muncă.

O alta abordare a factorului de productie


munca: Capitalul uman

Când vine vorba despre creştere economică este menţionat din ce în ce mai des şi aproape
obsesiv, un concept care unora li se pare absurd: capital uman. Asocierea dintre termenul ce
defineşte, în mod normal, maşini sau utilaje, şi individ, cu toată complexitatea lui, răscoleşte credinţa
că omul este superior maşinilor, stăpânul şi creatorul acestora. Şi cu adevărat este aşa. O
aprofundare a termenului ar scoate la iveală faptul că, prin folosirea lui, nu se doreşte nicidecum o
vulgarizare a naturii umane şi o înregimentare a sa în clişeele unei mecanici de tip neoclasic.
Dimpotrivă, abordarea este generoasă şi nu vine doar de pe tărâm economic, ci şi social, psihologic,
biologic chiar. Ea încearcă să surprindă o complexitate a fiinţei umane ce poate să-i aducă acesteia
avantaje economice. Actul economic nu înseamnă numai combinare după reguli stricte a unor factori
fizici şi a unei cantităţi standardizate de muncă. El reprezintă mai mult: creativitate, inspiraţie,
observaţie, abilitate, şansă la un loc. Or, aceste elemente nu apar deloc, sau prea puţin, în economia
clasică. De aceea a fost nevoie de o nouă abordare.

Problematica capitalului uman se încadrează în domeniul creşterii economice endogene.


Interesul crescut al cercetătorilor pentru subiect este reliefat de un număr foarte bogat de studii şi
articole, ce vin atât din perspectivă apreciativă cât şi din viziune critică.

Capitalul uman poate fi abordat prin prisma stocului de abilităţi productive şi a cunoaşterii
tehnice deţinute de indivizi, ce pot fi folosite în scopul derulării unor acţiuni care să contribuie la
creşterea şi dezvoltarea economică. Unele teorii economice privesc factorul muncă drept o resursă
fungibilă, omogenă şi uşor interşanjabilă.

O ABORDARE A CAPITALUL UMAN PRIN PRISMA VECHILOR ŞI NOILOR TEORII ALE


CREŞTERII

Teoria neoclasică privind creşterea economică, în special abordată în cadrul modelului lui
Solow, susţine faptul că diferenţele care există între ţări din punct de vedere al nivelului veniturilor
reale pe cap de locuitor şi al ratelor de creştere economică pot fi explicate prin prisma variaţiilor
privind rata de creştere a populaţiei şi cea de economisire: cu cât rata de creştere a populaţiei este
mai redusă iar cea de economisire mai ridicată, cu atât economia este mai prosperă.

Spre deosebire de modelul neoclasic a lui Solow, noile teorii privind creşterea economică
prezintă determinarea endogenă a ratelor de creştere, aducând în discuţie importanţa capitalului
uman, concretizată în două aspecte [Sianesi, Van Reenen, 2000]:

- Capitalul uman este incorporat în mod explicit în funcţia de producţie, fiind considerat un
input important;
- Factorii care generează creşterea endogenă sunt corelaţi cu stocul de capital uman. Acest
lucru se întâmplă întrucât capitalul uman fie se presupune că are capacitatea de a genera
în mod direct noi cunoştinţe/tehnologie, fie reprezintă un input esenţial pentru un sector
de cercetare care generează noi idei/tehnologii.
Capitalul uman face trimitere la totalitatea cunoştinţelor, abilităţilor şi deprinderilor
dobândite de indivizi prin educaţie, experienţă sau training-uri, ce pot fi folosite în scopul derulării
unor acţiuni care să contribuie la creşterea şi dezvoltarea economică *Coleman, 1988]. Aceasta este
definiţia cea mai des întâlnită şi care mută centrul atenţiei în analiza factorilor de producţie dinspre
factorul muncă înspre ceea ce înseamnă de fapt aportul individului la realizarea actului productiv.
Dezvoltări ulterioare au lărgit spectrul de analiză al conceptului, incluzând în abordarea sa şi aspecte
privind migraţia şi gradul de sănătate al populaţiei. Laroche, Merette şi Ruggeri (1999) identifică cinci
trăsături definitorii ale capitalului uman:

- Capitalul uman nu este un bun tranzacţionabil, ci este un bun intrinsec al indivizilor, deşi
fluxul de servicii generat de capitalul uman este comercializat;
- Indivizii, adesea, nu controlează canalele prin care obţin capital uman;
- Capitalul uman poate fi general sau specific unei anumite firme sau sector;
- Capitalul uman generează externalităţi individuale sau sociale;
- Capitalul uman implică două aspecte: unul cantitativ şi altul calitativ, acesta din urmă
reflectând calitatea input-urilor educaţionale.
Indiferent de interpretarea dată capitalul uman, marea majoritate a analiştilor sunt de părere
că latura calitativă a acestuia poate fi apreciată în funcţie de nivelul de educaţie şi gradul de sănătate
ale indivizilor. Un studiu efectuat de Centre for the Study of Living Standards, în 2001, prezintă faptul
că, atât pentru educaţie cât pentru sănătate, există două tipuri de indicatori: de rezultate (output-uri)
şi de intrări (input-uri). Fiecare dintre aceştia, la rândul său, se împarte în două categorii: indicatori
generali şi indicatori specifici.

În literatura de specialitate a existat o amplă abordare a legăturii dintre capitalul uman şi


creşterea economică. Astfel, Romer (1990) consideră că input-ul esenţial în cadrul cercetării este
capitalul uman întrucât acesta generează noi produse sau idei capabile de a stimula progresul
tehnologic. Nelson şi Phelps (1966) abordează problema capitalului uman prin prisma posibilităţii de
a absorbi noile tehnologii, susţinând că un stoc mai amplu de capital uman dintr-o ţară facilitează
absorbţia de noi idei şi tehnologii care au fost descoperite în altă parte; prin urmare, acea ţară care
are un nivel mai ridicat de capital uman se va dezvolta mai repede decât altele pentru că are
capacitatea de a recupera mai rapid decalajul tehnologic. Prin urmare, o ţară care îşi începe procesul
de creştere economică cu o rată ridicată a raportului dintre capitalul uman şi cel fizic tinde să se
dezvolte rapid întrucât, aşa cum sublinia şi Robert J. Barro (1996), capitalul fizic se poate adapta mult
mai uşor la procesul de expansiune economică.

Daisuke Ikazaki (2006), combătând teoria neoclasică, argumentează că mărimea populaţiei şi


rata de creştere nu sunt corelate cu dezvoltarea economică pe termen lung a unei ţări. Nivelul de
dezvoltare depinde de o serie de parametri precum productivitatea în domeniul educaţiei şi al
cercetării, preferinţele în timp ale consumatorilor, de parametrul pe baza căruia se poate estima
relaţia dintre producţie şi poluare, etc.

La începutul secolului XXI, importanţa capitalului uman este adusă în discuţie în primul rând
datorită diferenţelor mari ce există între naţiunile cele mai sărace şi cele mai bogate din punct de
vedere al standardului de viaţă. Problema convergenţei economice dintre ţări a ridicat două
întrebări: există o tendinţă, manifestată de către ţările sărace, de a creşte mai rapid decât cele
bogate şi, prin urmare, de a-şi alinia standardele de viaţă la nivelul celor bogate sau, mai cu seamă,
diferenţele dintre naţiuni tind să se adâncească, cei bogaţi devenind şi mai bogaţi iar cei săraci din ce
în ce mai săraci? Mulţi autori, printre care şi Dowrick şi Nguyen (1989) susţin că există convergenţă,
însă nu între ţările sărace şi cele bogate ci doar între cele mai bogate naţiuni, în special din rândul
statelor OECD. Această idee este susţinută şi de un studiu efectuat de Maddison (2001), în care se
constată că raportul dintre PIB-ul pe cap de locuitor din ţările cele mai bogate şi cele mai sărace a
sporit de la 11, în 1950, la 19 în 1998. Din acest punct de vedere, provocarea adusă economiştilor
este de a găsi soluţii care să reducă sau chiar să elimine diferenţele dintre state prin sporirea ratelor
de creştere din ţările sărace. O încercare în acest sens a fost făcută de Baumol, Nelson şi Wolf (1994)
care vorbesc despre „un club al convergenţei”, definit printr-un grup de ţări pentru care principiile
convergenţei pot fi aplicate:

„Este evident faptul că pentru cele mai sărace economii din lume nu poate fi vorba de
convergenţă, deşi graniţa care separă pe cei eligibili de a deveni membri ai clubului de restul
nu a fost definitiv stabilită”. [Baumol, Nelson, Wolf, 1994]

Ei argumentează că doar ţările care au un nivel iniţial adecvat de înzestrare cu capital uman
pot să profite de tehnologia modernă şi să aibă posibilitatea unei creşteri convergente. De asemenea,
ei susţin că în timp ce ţările în curs de dezvoltare, cu venituri medii, pot depăşi decalajul tehnologic,
„împrumutând” tehnologie din străinătate, cele mai sărace ţări nu pot depăşi diferenţele tehnologice
şi de cunoştinţe. Ţările în curs de dezvoltare pot atrage investiţii străine şi pot concentra capitaluri,
deţinând o serie de avantaje competitive ce le fac tentante în ochii investitorilor, reuşind astfel să
suplinească lipsa internă de capital atât de necesar în procesul de creştere. Această opinie este
îndreptăţită dacă se ţine cont de modul în care au reuşit să treacă de statutul de ţări în curs de
dezvoltare o serie de economii din spaţiul est asiatic sau de ceea ce se întâmplă la ora actuală în
ţările din fostul bloc comunist. Pe de altă parte, ţările sărace nu deţin nici un fel de avantaj
competitiv, costurile reduse cu forţa de muncă ieftină fiind anulate de riscurile ridicate, costurile cu
realizarea infrastructurii, slaba calificare sau puterea redusă de cumpărare.
Asemeni lui Baumol, Nelson sau Wolf, Robert Barro (1991) ajunge la concluzia că o ţară
săracă va creşte mai repede decât una bogată doar dacă nivelul capitalului uman al celei dintâi
depăşeşte un anumit prag care adesea este corelat cu nivelul scăzut al venitului pe cap de locuitor.
Problema disparităţilor privind înzestrarea cu capital uman a fost analizată nu numai între ţări ci şi
între regiuni. Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi (2004) sunt de părere că aceste disparităţi pot afecta
potenţialul necesar pentru convergenţa regiunilor aflate la periferia Uniunii Europene unde există
cele mai mari lipsuri privind înzestrarea cu capital uman. Stocul educaţional, ca măsură a cantităţii,
disponibilităţii şi a calităţii resurselor umane dintr-o zonă este una dintre cele mai elocvente
modalităţi de abordare a impactului pe care capitalul uman îl are asupra creşterii economice. În
opinia autorilor mai sus menţionaţi, două situaţii sunt previzibile: în primul rând stocul educaţional
poate avea un impact redus asupra performanţelor economice dacă resursele umane nu sunt folosite
la capacitatea lor maximă şi, în al doilea rând, lipsurile privind dotarea cu capital uman dintr-o zonă
pot fi depăşite prin atragerea de forţă de muncă calificată din alte regiuni sau chiar ţări. Acest ultim
aspect atrage după sine discuţii privind problema migraţiei, în cadrul căreia părerile sunt împărţite.
Majoritatea analiştilor, însă, consideră că impactul asupra economiei sursă, pe care îl au cei care
migrează din statele mai puţin dezvoltate către unele mai dezvoltate, poate fi pozitiv doar în situaţia
în care aceştia, după ce au dobândit cunoştinţele şi experienţa necesară, se vor întoarce în ţară. Într-
un articol publicat în World Employment Report se consideră că problema migraţiei ar trebui
gestionată prin intermediul politicilor economice:

„Creşterea capacităţii regionale de generare şi utilizare a capitalului uman poate fi una dintre
cele mai importante politici de dezvoltare regională în vederea asigurării succesului viitoarei
economii de înaltă tehnologie”. [World Employment Report 1998-1999]

Aceeaşi părere o împărtăşesc şi Sachs şi Warner (1995) care susţin că rapiditatea creşterii
economice în ţările sărace ţine de gradul de eficienţă a politicilor economice. Analiza făcută de ei pe
un panel de ţări prezintă faptul că rata de creştere economică între 1970-1989 a fost mult mai puţin
influenţată de nivelul iniţial al capitalului uman decât de opţiunile politice, toate statele care au
adoptat politici eficiente obţinând o creştere economică de cel puţin 2% în acea perioadă.
Importanţa politicilor economice constă în asigurarea drepturilor de proprietate, încurajarea pieţei
libere, impunerea unui nivel optim al taxelor şi impozitelor, dezvoltarea şi menţinerea unei
infrastructuri publice adecvate, şi, nu în ultimul rând, în elaborarea unor măsuri care să sprijine
sistemul educaţional şi de sănătate. Trebuie menţionat aici că discuţia asupra rolului politicilor
publice este una amplă şi în nici un caz omogenă. Dacă opiniile converg când vine vorba despre
implicarea statului în crearea cadrului general de desfăşurare a activităţii economice, protejarea
pieţei libere, a proprietăţii şi crearea unei infrastructuri, divergenţe apar când este vorba de
fiscalitate sau de subvenţionarea învăţământului, mai ales a celui secundar şi terţiar. Conform
reprezentanţilor Şcolii de la Chicago, decizia subvenţionării directe a sistemelor publice de
învăţământ, sănătate, pensii etc. nu conduce decât la o risipă de resurse, efectele fiind mult prea
puţin importante în raport cu sumele alocate, nu puţine fiind cazurile în care rezultatele susţinerii de
către stat au fost negative. Atenţia pe care o acordă Sachs şi Warner rolului politicilor publice în
creşterea stocului de capital uman este, aşadar, puţin exagerată, dacă judecăm prin prisma efectelor
pe termen lung şi a apariţiei fenomenului de evicţiune la nivelul deciziei individuale.

La nivelul unei naţiuni, perioadele de creştere susţinută a productivităţii muncii au fost


asociate nu numai cu sporirea nivelului educaţional, ci şi cu îmbunătăţiri în ceea ce priveşte sănătatea
şi modul de alimentaţie ale indivizilor *Schultz, 1961; Kuznets, 1966; Denison, 1967; Barro, Sala-i-
Martin, 1995]. La nivel individual, studii statistice demonstrează existenţa unei legături pozitive
puternice între salarii şi starea sănătăţii şi modul de alimentaţie ale populaţiei, analizate pe sexe şi pe
diferite vârste [Strauss, Thomas, 1995]. Aceste corelaţii pot oferi o explicaţie a ratelor scăzute de
creştere economică din ţările sărace, unde, adesea, indivizii nu ating necesarul zilnic de calorii
esenţial pentru a desfăşura diferite activităţi consumatoare de energie şi pentru a-şi creştere
imunitatea la boli [Schultz, 2003]. Aşa se explică de ce rata medie a mortalităţii la copiii cu vârstă de
până în cinci ani, din ţările în curs de dezvoltare, este de 84 de morţi la mia de locuitori [Howitt,
2005].

.
TRĂSĂTURI ŞI DETERMINANŢI AI CAPITALULUI UMAN

Capitalul uman are o dimensiune individuală ce duce în cele din urmă la bunăstare prin
creşterea venitului personal, prin nivelul de trai mai ridicat, prin stimularea inovaţiei şi afectarea
gradului de ocupare. Acumularea unui asemenea capital cere timp, iar caleacea mai sigura este cea a
educaţiei formale. Chiar şi unele abilităţi care nu au o finalitate economică explicită (cum ar fi
învăţarea unei limbi străine) pot conferi un plus de productivitate în momentul în care individul care le
posedă intră pe piaţa muncii.

Procesul de acumulare a capitalului uman individual este de tip life-long-learning, indivizii


având capacitatea de a de a-şi îmbunătăţi potenţialul productiv, chiar dacă informaţiile la care au acces
şi cunoştinţele deţinute îşi pierd din utilitate şi calitate. Discernământul în materie de decizii,
deschiderea spre idei noi şi abilitatea de adaptare la contexte diverse dau notă subiectivă conturării
capitalului uman. Theodore Breton consideră că dezvoltarea unui individ este un proces ascendent
derulat pe parcursul vieţii, dincolo de obstacolele reale care pot apărea: „Cel mai important este faptul
că în ciuda deprecierii unor cunoştinţe şi abilităţi specifice, capacitatea de ansamblu a capitalului uman
de a presta activităţi creşte de fapt de-a lungul celei mai mari părţi a vieţii active în muncă, iar
magnitudinea acestei creşteri este substanţială.”18 Poate să apară însă şi reversul medaliei. Capitalul
uman se poate şi deprecia, depinde dacă individul îl utilizează sau nu la momentul oportun pentru ca
apoi acesta să fie generator de productivitate şi de creştere economică.

18
Breton, R., Theodore, Education, Human Capital and National Income, Revised Article, George Mason
University, March 10, 2003, p. 12
Formarea capitalului uman este afectată de un cumul de factori, care îşi pun amprenta distinct
şi contextual asupra indivizilor. Prin urmare, pentru a descrie corect şi cât mai cuprinzător sfera de
cuprindere a unui asemenea capital este necesară identificarea acestora. Principalii determinanţi ai
capitalului uman19 ar putea fi grupaţi în patru categorii: educaţia formală, experienţa profesională la
locul de muncă, contextul informal de viaţă şi specificul ţării.

Educaţia formală are impact diferit în funcţie de nivelele pe care individul se situează.
Modelul de viaţă din familie pregăteşte copilul pentru învăţare, deschizându-i sau blocându-i apetitul
pentru cunoaştere. Educaţia obligatorie dezvoltă individului capacitatea de a scrie, de a citi şi de a
utiliza cifrele, de a formula şi de a rezolva probleme, formează abilitatea de interacţiune socială şi
favorizează acumularea de cunoştinţe. Educaţia vocaţională, la rândul ei, poate stimula talente native
cu aplecare, de plidă, spre design sau asistenţă socială. Mai târziu, cursurile universitare şi de formare
a adulţilor pregătesc viitorii angajaţi, specializându-i pe filiere specifice.

Experienţa la locul de muncă este un alt determinant, care aduce în prim plan abilităţile de
cercetare şi de implicare a individului la locul său de muncă. Procesul zilnic de adaptare, îmbunătăţirea
actului profesional, receptarea şi transmiterea informaţiilor dinspre şi înspre ceilalţi angajaţi generează
un proces activ de pregătire profesională informală. Acesta este completat de cursurile formale de
pregătire din interiorul companiei (internships) şi din afara ei (angajatul beneficiind de ele cu
finanţarea firmei sau plătindu-le din fonduri proprii).

A treia categorie de factori care influenţează formarea capitalului uman este cadrul informal de
viaţă. Familia şi comunitatea în care un individ creşte îi conturează o anumită atitudine faţă de învăţare
şi dezvoltare personală, care îi va marca evoluţia profesională. De asemenea, accesul la resurse media
contribuie la continuarea procesului de învăţare şi în afara şcolii, prin conectarea la surse diverse de
informaţii care deschid perspective noi de cunoştere.

Însă factorul care conturează contextul larg de creare, formare şi acumulare de capital uman
este specificul ţării de origine. Modul de organizare a sistemului de învăţământ face trimitere directă la
specializările profesionale pe care un individ le poate urma. De asemenea, ridică probleme şi
raportarea la şcolarizarea publică versus educaţie privată. Pe de altă parte, oferta educaţională trebuie
să reflecte realitatea economico-socială, racordându-se la pulsul cererii interne de specialişti pentru
ramuri industriale aflate în dezvoltare. Un exemplu pozitiv în acest sens îl reprezintă tigrii asiatici, care
şi-au adaptat sistemul de învăţământ superior la cerinţele pieţei, permiţând dezvoltarea specializărilor
tehnice în concordanţă cu cererea ridicată de ingineri pentru diferite domenii.

19
OECD, Human Capital Investment. An International Comparison, Centre for Educational Research and
Innovation, 1998, p. 12
Un alt aspect îl reprezintă mobilitatea muncitorilor intra- şi inter-firme. O mentalitate
conservatoristă va duce la un nivel redus de tranfer al lucrătorilor de la o companie la alta sau dintr-un
domeniu în altul. Integrarea în echipe de lucru noi, schimbarea locului de muncă, adaptarea la stiluri
noi de leadership şi management contribuie la fel de mult la modelarea capitalului uman şi la
dezvoltarea acestuia în timp. Acestor factori li se adaugă migraţia internaţională a forţei de muncă,
care poate să fie de tip „brain drain” sau dimpotrivă „brain influx”, rezultând în acumulare sau în
pierdere de potenţial inovativ.

LEGĂTURA DINTRE EDUCAŢIE ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ

Factori care influenţează educaţia

Există o gamă amplă de factori care influenţează educaţia, în cadrul căreia se numără, în
primul rând, resursele materiale şi umane folosite – gradul de dotare tehnică a instituţiilor de
învăţământ, nivelul de pregătire a cadrelor didactice – modul de organizare a sistemelor
educaţionale, durata ciclurilor de învăţământ, politicile guvernamentale – prin prisma modului de
alocare a resurselor pe diferite nivele educaţionale, prin reformele educaţionale – şi, nu în ultimul
rând, mediul social în care trăiesc indivizii – familia, rudele, prietenii, cunoştinţele, colegii. Prin
urmare, în analiza impactului pe care educaţia îl are asupra ritmului de creştere economică a unei
ţări, trebuie avut în vedere modul în care aceşti factori îşi pun amprenta asupra pregătirii, un an de
şcoală la cea mai bună universitate din România neputând fi comparabil cu unul în cea mai bună
universitate din SUA, de exemplu.

Judson (1998) argumentează faptul că, pentru creşterea economică, mai important decât
cantitatea de resurse destinate educaţiei este modul în care acestea sunt alocate între ciclul primar,
secundar şi terţiar. Eficienţa alocării resurselor este definită ca raport între nivelul obţinut al
rezultatelor şi nivelul maxim posibil a fi obţinut într-o ţară, ţinând cont de bugetul global actual şi de
costurile actuale pentru fiecare nivel de educaţie. Analiza făcută pe câteva ţări, atât dezvoltate cât şi
în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, indică faptul că, în ciuda diferenţelor considerabile
existente în cazul multor state între rata actuală şi cea optimă de şcolarizare, câteva economii par a-şi
aloca resursele educaţionale într-un mod optim.

Un studiu efectuat de World Bank în 2003 prezintă un factor esenţial care a contribuit la
creşterea şi dezvoltarea tigrilor asiatici: buna direcţionare şi calitatea ridicată a educaţiei. Aceeaşi
idee se regăseşte şi în lucrările lui Lee (2001) şi Lall (2001), care prezintă modul în care a evoluat
alocarea resurselor pe diferite nivele educaţionale în Asia de Est, începând cu anii 1970. Astfel, într-
un stadiu iniţial de dezvoltare, Asia de Est a acordat prioritate educaţiei primare, ajungând la o rată
de aproximativ 100% pentru acest ciclu de învăţământ, în 1970. Acest lucru i-a facilitat concentrarea
atenţiei asupra îmbunătăţirii calităţii şi sporirii resurselor alocate pentru nivelele secundare şi terţiare
de educaţie. Rata şcolarizării a sporit considerabil pentru aceste nivele, în special după 1980. Un
exemplu în acest sens este Republica Coreea, unde rata de şcolarizare pentru ciclul terţiar a fost de
16% în 1980, de 39% în 1990 şi apoi de 68% în 1996. În scopul sporirii calităţii sistemului educaţional,
guvernele statelor est-asiatice au optat pentru o strategie care, deşi viza ca fiecare profesor să
lucreze cu un număr mare de studenţi, acesta trebuia să fie foarte bine pregătit şi, corespunzător, să
primească un salariu ridicat.

Pentru a face faţă schimbărilor tehnologice atât de frecvente din prezent, indivizii au nevoie
de abilităţi şi cunoştinţe tehnice care trebuie dobândite în primul rând în cadrul şcolii. În unele ţări,
acest lucru este posibil doar prin reconceperea politicilor educaţionale şi de training, iar în altele prin
redirecţionarea fondurilor publice. Astfel, Chile, spre exemplu, a luat măsuri de îmbunătăţire a
calităţii educaţiei prin măsurarea calităţii rezultatelor şi oferirea unor stimulente şi resursele
necesare [UNDP, 2001]. În ţările dezvoltate, reforma educaţională pune accent pe necesitatea de a
ajuta oamenii să se adapteze la noile cerinţe impuse de modificările intervenite în cadrul locurilor de
muncă, studenţii fiind încurajaţi să acumuleze cunoştinţe cât mai variate pentru a avea cât mai multe
opţiuni privind cariera. Spre exemplu, în Marea Britanie, sistemele de examinare permit studenţilor
să aleagă materii atât din programele generale cât şi din cele vocaţionale. În Finlanda, guvernul a
sporit importanţa acordată pregătirii vocaţionale şi a crescut nivelul cheltuielilor pentru dobândirea
anumitor cunoştinţe la locul de muncă. Astfel, începând cu anul 1999, cei trei ani de pregătire
vocaţională sunt urmaţi de şase luni de practică [UNDP, 2001]. Cu toate acestea, un studiu elaborat
de Comisia Europeană în 1999 prezintă faptul că există o lipsă de abilităţi tehnologice şi de inginerie
în ţările dezvoltate, în Uniunea Europeană mai mult de o pătrime dintre absolvenţii de universităţi
sau colegii terminând ştiinţe sociale [Sequeira, 2007].

În prezent, în multe ţări în curs de dezvoltare, printre care se numără şi România, principala
problemă este lipsa resurselor – atât fizice cât şi umane – pentru asigurarea echipamentului adecvat
şi a cunoştinţelor necesare în scopul dobândirii de către copii a unor informaţii minime de
informatică. Tehnologia informaţională este importantă întrucât oferă oportunitatea de a îmbunătăţi
calitatea educaţiei, prin accesul la o reţea globală, cu un cost scăzut. Din acest motiv, în multe ţări în
curs de dezvoltare, guvernul a încercat să introducă tehnologia informaţională în majoritatea
instituţiilor de învăţământ. Astfel, în Costa Rica, în 1998, s-a introdus un program de educare cu
ajutorul calculatorului cu scopul de a spori calitatea educaţiei în şcoala primară: se viza includerea în
acest program a o treime din copiii de şcoală primară, cărora li se ofereau 80 de minute de acces la
calculator, pe săptămână. În urma acestui experiment, profesorii au confirmat faptul că rezultatele
elevilor s-au îmbunătăţit. În Brazilia, printr-un program şcolar comunitar se oferă sprijin tinerilor din
comunităţile sărace pentru a putea avea acces la calculator. Comitetul Democrat al Tehnologiei
Informaţionale, care este o organizaţie non-profit, ajută aceste comunităţi se dezvolte în şcoli
tehnologia informaţională necesară. Între câteva state în curs de dezvoltare – Chile, Thailanda şi
Africa de Sud - s-au creat aşa-numitele „schoolnets” ce au dezvoltat o amplă reţea de acces la
internet pentru diferite şcoli, membre ale reţelei. În Chile, acest proiect a inclus aproximativ 5000 de
şcoli primare şi gimnaziale. Tailanda a fost prima ţară din Asia de Sud-Est care a avut o reţea gratuită
de acces la internet, creată în scopuri educaţionale. Reţeaua şcolară sud-africană (School Net SA)
furnizează servicii de internet şcolilor locale: conectivitate, acces la email, suport tehnic; prin accesul
la internet, elevii pot să folosească o bibliotecă on-line, cu bază de date, să listeze şi să descarce
diferite materiale. Întrucât tehnologiile wireless ajută ţările în curs de dezvoltare ca, prin intermediul
unei infrastructuri limitate, să se conecteze la internet, din ce în ce mai multe state testează sau
implementează sistemele educaţionale bazate pe accesul la internet. Şi România a dezvoltat diverse
programe prin care toate şcolile, inclusiv cele din mediul rural, să fie dotate cu tehnică informatică şi,
pe cât posibil, să fie conectate la internet. Oferirea de platforme educaţionale informatizate prin
intermediul Sistemului Educaţional Informatizat a generat un feedback pozitiv. Rămâne de evaluat,
pe termen mediu, impactul asupra calităţii pregătirii tinerilor.

Un alt exemplu privind modul în care statul, prin intermediul instituţiilor de învăţământ,
sprijină pregătirea educaţională a indivizilor este cel al Universităţii Naţionale Indira Gandhi. Această
universitate a încercat să atragă în sistemul educaţional în special pe cei din zonele rurale şi
mărginaşe, oferindu-le un sistem de comunicaţii prin satelit, toate centrele sale educaţionale fiind
dotate cu calculatoare şi acces la email. În plus, site-ul său web oferă informaţii generale şi suporturi
de curs pentru toate disciplinele. Alte ţări au dezvoltat aşa numita „universitate virtuală”, internetul
fiind locul de întâlnire al studenţilor, profesorilor şi cercetătorilor (un exemplu în acest sens este
Francophone Virtual University, care sprijină educaţia la distanţă, oferind studenţilor asistenţă,
sfaturi şi materialele necesare).

Alt factor care influenţează educaţia este oferirea de training-uri angajaţilor, finanţate fie din
resurse publice, fie de către firme. În ceea ce priveşte companiile, s-a constatat că acestea preferă să
ofere programe de training mai mult pentru acei angajaţi care sunt mai bine pregătiţi. În multe ţări în
curs de dezvoltare, însă, în ciuda beneficiilor importante rezultate în urma programelor de training,
firmele nu au posibilitatea să le ofere angajaţilor datorită costurilor mari pe care le implică, a slabei
calităţi a managementului, a imperfecţiunilor pieţei, etc. În aceste cazuri, în deplin spirit liberal clasic,
este necesară intervenţia statului care poate stimula oferirea de training-uri prin crearea unor centre
de training sau acordarea unor stimulente fiscale care să încurajeze asocierile între diferite firme ce
pot să creeze sau să gestioneze asemenea centre. Un exemplu în acest sens este cazul Malaieziei şi
Tailandei, unde firmele care investesc în programe de training au o deducere de taxe de 20%. O
strategie eficientă a programelor de training, care să dezvolte abilităţile necesare ale angajaţilor, ar
trebui să vizeze toate neajunsurile pieţei: lipsa de informare privind nevoile educaţionale ale
studenţilor, slabele stimulente oferite trainerilor, slaba pregătire educaţională a managerilor şi
angajaţilor, incapacitatea de a dezvolta programe de training care să răspundă cerinţelor
tehnologice, etc. Un exemplu de guvern care a investit în programe de training de înaltă calitate este
cel din Singapore, care a extins sistemul universitar naţional şi l-a direcţionat către nevoile politicilor
industriale, schimbând specializările de la studii sociale la ştiinţe exacte şi tehnologie. De asemenea,
a dezvoltat sistemul industrial de training care a devenit în prezent unul dintre cele mai bune din
lume la producţia de înaltă tehnologie. Toate aceste modificări au generat investiţii publice în
programele de training de 3,6% din cheltuielile cu forţa de muncă, comparativ cu doar 1,8% în Marea
Britanie [UNDP, 2001]. În Coreea, ca urmare a adoptării legii privind trainingul vocaţional, în 1967,
guvernul a facilitat crearea unor institute publice de pregătire vocaţională, bine dotate, şi a alocat
subsidii pentru desfăşurarea unor programe de training în cadrul firmelor. În anii 1970, când guvernul
urmărea să dezvolte industria grea şi industria chimică, a promovat liceele vocaţionale şi colegiile
tehnice pentru a acoperi cererea în creştere de tehnicieni. De asemenea, guvernul a creat instituţii
publice de educare şi cercetare pentru a pregăti la un nivel superior oameni de ştiinţă şi ingineri, cum
este cazul Institutului Coreean de Ştiinţă şi Tehnologie, fondat în 1967.

Pe lângă fondurile publice destinate educaţiei, o importanţă deosebită o au şi resursele


private. Lall (2001) este de părere că sectorul public ar trebui să fie responsabil pentru finanţarea
integrală a învăţământului primar şi secundar şi, doar parţial, pentru cel universitar. Este cazul
statelor est-asiatice, care s-au bazat în mare măsură pe cheltuielile private pentru învăţământul
terţiar. Se revine aici la o discuţie anterioară. Finanţarea de către stat a învăţământului a devenit o
practică generalizată a societăţilor moderne. Nivelul până la care se face finanţarea şi volumul
acesteia rămân însă elemente ce fac diferenţa atât între ţările dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare,
cât şi între ţările liberale şi cele centraliste. Cazul analizat de Lall, al aşa numiţilor tigri asiatici, nu este
unul atipic. În toată lumea există un învăţământ primar gratuit. Cu mici nuanţe, şi cel secundar poate
fi încadrat tot aici. Există state care au creat alternativă, dând libertatea apariţiei şi a unor sisteme
private în care tinerii să poată studia în funcţie de afinităţi, dorinţe şi posibilităţi. Acolo unde există o
tradiţie îndelungată în astfel de forme de educaţie a apărut o diferenţă clară de calitate ce
demonstrează încă o dată că statul ar trebui să identifice forme de susţinere a unui învăţământ privat
sau să încerce o alocare individuală, personalizată a resurselor, după modelul voucherelor. Pe lângă
şansele egale oferite şcolilor, indiferent de forma de proprietate, astfel de soluţii ar permite părinţilor
să opteze pentru pregătirea copiilor în funcţie de propria dorinţă şi capacitate.

Un alt factor care poate avea un impact puternic asupra educaţiei este influenţa pe care o au
în primul rând părinţii asupra pregătirii copiilor. Harmon, Oosterbeek şi Walker (2000) prezintă faptul
că părinţii cu un nivel superior de pregătire, care în mod normal au o situaţie materială bună, vor
opta pentru cea mai bună modalitate de educaţie a copiilor. Mai mult decât atât, ei au demonstrat că
în familiile în care părinţii au o educaţie superioară, copiii vor fi atraşi mai mult de şcoală decât în
celelalte familii. Borjas (1995, 1997) completează această idee, afirmând că funcţia de producţie a
capitalului uman depinde nu doar de moştenirea genetică a indivizilor ci şi de nivelul mediu de
educaţie al grupurilor etnice din care aceştia fac parte. O posibilă explicaţie a acestei dependenţe o
aduc Glaeser şi Mare (1994) ce susţin faptul că indivizii pot dobândi noi abilităţi prin interacţiunea
dintre ei. Aici apare conexiunea cu ceea ce noi am apreciat a fi rolul capitalului social in determinarea
stocului de capital uman. Nu poate fi negat faptul că există o influenţă semnificativă a mediului social
asupra calităţii şi acurateței însuşirii de cunoştinţe şi informaţii de către indivizi. Omul este o
combinaţie complexă a unor elemente ce ţin de suflet, minte, conştiinţă. Îmbinarea lor se realizează
în mod diferit în funcţie de anumite condiţii exogene. Rezultatul se încadrează într-o gamă
surprinzător de largă şi poate fi modificat prin simpla oscilaţie sau modificare a unui factor extern.
Ştiinţele sociale fac referire adesea, în acest sens, la norme şi reglementări, la profunzimea şi
stabilitatea acestora. Acelaşi individ, cu aceleaşi abilităţi şi deprinderi, poate să se încadreze pe
paliere diferite de eficienţă economică doar prin simpla schimbare a raportării la normele sociale.

Mokyr (1999) este de părere că Revoluţia Industrială s-a bazat pe o „revoluţie” a


cunoştinţelor, în cadrul căreia un rol important l-a avut viteza de răspândire a informaţiilor şi modul
în care a fost privită educaţia. El susţine că, pentru ca această amplă răspândire a cunoştinţelor să
aibă loc, a fost necesară cumularea mai multor factori cheie, unul dintre aceştia fiind „standardizarea
informaţiilor”. Pentru a putea comunica între ei, indivizii au nevoie de un limbaj comun; limbajul este
„o modalitate prin care cultura poate afecta legătura dintre cunoştinţe şi tehnologie şi, astfel,
performanţa economică pe termen lung” [Mokyr, 1999]. Limbajul care a dominat comunicarea
tehnică în acea perioadă, şi care a redus costurile de acces, a fost cel al matematicii. O altă
componentă importantă pentru sistemul de comunicaţii a fost stabilirea unui set de standarde
pentru măsurare şi cântărire (spre exemplu, în Anglia anului 1824 a fost introdus Sistemul Imperial de
Cântărire şi Măsurare). De-a lungul perioadei iluministe au apărut sisteme de codificare şi
standardizare a cunoştinţelor tehnice (spre exemplu, sistemul Linnaean de clasificare şi taxomizare a
speciilor umane). Un alt rol important în diseminarea cunoştinţelor au avut-o şi „uneltele de
vizualizare” *Ferguson, 1992], adică reprezentările grafice fie ele din enciclopedii, reprezentări
tehnice sau figuri matematice. Pe lângă acestea accesul la aşa-numitele „cunoştinţe utile” a fost
facilitat şi de alfabetizare şi de disponibilitatea materialelor scrise. Deloc întâmplător se afirmă că
unul dintre evenimentele majore în declanşarea revoluţiei industriale a fost apariţia, în 1745, a
primei Enciclopedii sub îngrijirea lui Denis Diderot. Marele său merit, aşa cum afirma Fernand
Braudel, a fost că a transformat meşteşugul în meserie şi secretele profesionale în cunoştinţe.

Un alt factor deosebit de important în diseminarea cunoştinţelor între oamenii de ştiinţă şi


ingineri, pe de o parte, şi între cei care elaborau instrucţiunile şi foloseau diferite tehnici, pe de altă
parte, de-a lungul secolului al XVIII-lea, a fost reprezentat de contactele informale şi personale între
indivizi. Astfel, până la jumătatea secolului al XIX-lea în Anglia existau 1020 de asociaţii ce aveau la
bază diseminarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice [Inkster, 1991].

Ţinând cont de toţi aceşti factori care au facilitat răspândirea educaţiei, Mokyr (1999)
concluzionează că „revoluţia cunoaşterii, ce a avut loc odată cu Revoluţia Industrială, nu a constat
doar în apariţia unor noi cunoştinţe, ci şi în accesul mai bun la acestea”. Dacă până la momentul
Diderot puteam vorbi de un anumit mod limitat de transmitere a informaţiei tehnice pe filiera
meşteşugar – calfă, sau a învăţăturii de la maestru la discipol, ulterior se declanşează o nouă etapă ce
lărgeşte foarte mult accesul maselor largi la cunoaştere şi învăţare, iar educaţia începe să nu mai fie
apanajul celor aleşi ci un bun din ce în ce mai accesibil.

Forme ale educaţiei

Majoritatea analiştilor sunt de părere că educaţia îmbracă două forme principale: educaţia
formală şi cea informală. Prima se dobândeşte prin învăţare, în cadrul celor trei forme de învăţământ
– ciclul primar, secundar şi terţiar – şi prin intermediul training-urilor teoretice, iar cea de-a doua prin
experienţa în cadrul firmelor şi prin training-urile practice. Calitatea şi orientarea educaţiei pe diferite
profiluri, în cadrul fiecărui ciclu de învăţământ, precum şi corelarea acesteia cu cerinţele angajatorilor
sunt esenţiale pentru a putea face faţă noilor tehnologii.

La ora actuală, educaţia primară joacă un rol deosebit de important întrucât ea este cea care
contribuie la dezvoltarea unor abilităţi fundamentale. Cu toate acestea, în timp ce în aproape toate
ţările în curs de dezvoltare rata şcolarizării pentru ciclul primar este de 100%, în majoritatea statelor
slab dezvoltate această rată este sub 60% [UNDP, 2001].

Învăţământul universitar favorizează apariţia unor indivizi care au dezvoltate anumite abilităţi
superioare ce permit inovarea, adaptarea tehnologiilor la nevoile existente şi controlul riscului
generat de schimbările tehnologice. În 1995, în ţările în curs de dezvoltare rata de şcolarizare pentru
învăţământul secundar era doar de 54% iar cea pentru învăţământul terţiar de 9%, în timp ce în ţările
OECD cu venituri ridicate aceste rate erau de 107% şi respectiv 64% [Lee, 2001]. Sporirea acestor rate
în ţările în curs de dezvoltare şi în cele slab dezvoltate nu reprezintă o soluţie pentru atingerea
performanţelor întrucât în aceste state o altă problemă majoră este calitatea scăzută a
învăţământului.
Sequeira (2007) distinge, în cadrul educaţiei prin învăţare în învăţământul terţiar, două
direcţii: una vizează dezvoltarea unor abilităţi high-tech – ce includ ingineria, matematica şi domeniul
IT – iar cealaltă abilităţi low-tech – abilităţi sociale şi organizaţionale. El consideră că numai cei din
domeniul high-tech participă în activităţi de cercetare-dezvoltare, şi numărul lor este mai mare în
ţările cu un venit ridicat pe cap de locuitor, întrucât acestea investesc mai mult în R&D decât statele
cu venituri scăzute.

Volumul de cunoştinţe, dobândite prin intermediul educaţiei, necesar pentru realizarea unor
descoperiri şi pentru exploatarea oportunităţilor care apar, depinde de caracteristicile tehnologice
ale mediului economic. Ferrante, şi Sabatini (2007) sunt de părere că există două tipuri de cunoştinţe,
corespunzătoare celor două forme ale educaţiei: codificate – obţinute prin învăţare, şi tacite (sau
necodificate) – rezultate din experienţă. Ei susţin faptul că în cadrul unei firme importanţa celor două
tipuri de cunoştinţe se completează; însă, uneori, cele tacite sunt mai importante în determinarea
capitalului uman antreprenorial decât cele codificate. Cunoştinţele codificate, pe lângă rolul pe care îl
au în crearea abilităţilor necesare coordonării şi planificării, ajută indivizii să înţeleagă mai bine
regulile generale ale lumii în care trăiesc. Mai mult decât atât, educaţia generează abilitatea de a
dobândi şi de a gestiona informaţii codificate despre diferite aspecte. În acelaşi timp, însă, şi
experienţa este o altă modalitate de a dobândi abilităţi cognitive, indivizii învăţând cum să asocieze
diferite informaţii cu anumite contexte decizionale. Cunoştinţele generale, dobândite prin învăţare,
trebuie adaptate la specificul contextelor decizionale pentru a putea fi folosite (aspectele reale
trebuind a fi transformate în „informaţii” codificate). Importanţa celor două tipuri de cunoştinţe
diferă în funcţie de context, diferite medii tehnologice şi instituţionale necesitând cunoştinţe
codificate şi necodificate în proporţii diferite [Van Praag, Cramer, 2001]. Spre exemplu, nevoia de
cunoştinţe codificate este mai mare în mediile tehnologice complexe sau atunci când acestea sunt
supuse frecvent unor schimbări neprevăzute, întrucât aici apare necesitatea realizării unor construcţii
mentale rapide care să răspundă la noile contexte. Spre deosebire de acestea, cunoştinţele
necodificate sunt mai utile în mediile în care schimbările sunt foarte lente şi rare. Ferrante, şi Sabatini
(2007) concluzionează că, în cadrul unei firme, importanţa cunoştinţelor necodificate apare în stadiul
de descoperire, iar a celor codificate în momentul în care trebuie realizate diferite proiecte
antreprenoriale. Cu toate acestea, Schultz (1990) afirmă că avantajul comparativ dat de pregătirea
prin şcoală sporeşte comparativ cu cel al învăţării prin experienţă pe măsură ce tehnologiile devin din
ce în ce mai complexe, ca o consecinţă a gradului de specializare. Mergând pe această idee, Ferrante
şi Sabatini (2007) consideră că schimbările în cererea pentru capitalul uman antreprenorial pot fi
descrise fie ca o creştere a cantităţii minime de cunoştinţe codificate necesare pentru a genera o
informaţie, fie ca o reducere a gradului de substituibilitate între cunoştinţele codificate şi
necodificate. Analizând această idee, Lange şi Topel (2005) susţin că îmbunătăţirea celorlalte forme
ale educaţiei este corelată cu îmbunătăţirea nivelului de pregătire şcolară; prin urmare, dacă
investiţiile în educaţia formală sunt profitabile, atunci şi investiţiile în celelalte forme de dobândire de
abilităţi sunt profitabile. Cutler, Emendorf şi Zeckhauser (1993) fac remarca conform căreia
cheltuielile cu educaţia pe copil sunt mai mici în acele state sau oraşe în care există o pondere mare a
persoanelor de vârsta a treia.

Iyigun şi Owen (1999), pornind de la cele două tipuri de educaţie, au încercat să definească
două categorii de angajaţi şi să determine influenţa pe care fiecare dintre acestea două o are asupra
creşterii şi dezvoltării unei economii. Ei i-au numit întreprinzători pe cei care acumulează cunoştinţe
prin muncă, iar pe cei care dobândesc informaţii prin învăţare profesionişti şi au ajuns la concluzia că
pe măsură ce tehnologia se îmbunătăţeşte, indivizii acordă mai puţin timp acumulării de cunoştinţe
prin experienţă şi mai mult timp pentru educare prin învăţare. Gilmore (1999) remarcă o creştere a
numărului celor implicaţi în astfel de programe de la 35% în 1983 la 41% în 1991, fapt care, consideră
el, denotă o sporire a importanţei abilităţilor specifice într-o economie supusă permanent
transformărilor, sau o schimbare în modul în care firmele înţeleg relaţia cu capitalul uman
internaţional. Contrar acestei opinii, Atkinson afirmă că „se remarcă o tranziţie în teoria capitalului
uman şi a educaţiei, accentul nemaipunându-se pe abilităţile specifice, ci pe acelea învăţate pe
parcursul vieţii şi pe adaptabilitatea generală” [UNDP, 1999; Atkinson, 1999]. Adevărul pare a fi de
partea lui Gilmore. Dacă judecăm prin costul din ce în ce mai ridicat al timpului, educarea prin
învăţare conduce mai rapid la deprinderea abilităţilor specifice şi reprezintă o cale mai scurtă de
acces pe o piaţă a muncii calificate.

Gilmore (1999) realizează o analiză privind training-urile realizate în cadrul firmelor fordiste şi
post-fordiste. El constată că în firmele fordiste munca este descompusă în acţiuni foarte simple şi de
scurtă durată, astfel încât executarea acţiunilor să necesite cât mai puţine abilităţi şi, prin urmare,
productivitatea angajaţilor să nu depindă de programele de training. Investiţiile în lucrători prin
intermediul training-urilor reprezintă o problemă pentru aceste firme deoarece ele nu au
certitudinea că angajaţii care dobândesc prin această formă de specializare noi abilităţi nu vor căuta
un loc de muncă mai bine plătit. Astfel, training-urile specifice unei anumite firme sunt destinate
doar acelor angajaţi care nu au intenţia de a pleca şi care necesitau, într-adevăr, abilităţi speciale
pentru a putea fi productivi în cadrul companiei. În general, s-a constat tendinţa ca firmele din
regiunile în care piaţa forţei de muncă este mai puţin mobilă să fie mai interesate de oferirea unor
training-uri cu caracter general astfel încât ele să poată fi sigure că angajaţii nu vor părăsi ulterior
firma, în căutarea unui salariu mai bun. Acest tip de piaţă a muncii poate fi obţinută prin asigurarea
unui nivel constant al salariului pentru un anumit tip de muncă, cum este cazul modelului german sau
cel în care predomină tradiţiile culturale de angajare pe viaţă – cazul Japoniei.

Spre deosebire de firmele fordiste, cele post-fordiste se caracterizează prin flexibilitatea


specializărilor (toyotism) şi, prin urmare, necesită un grad ridicat al specializării capitalului uman
pentru a reorganiza, reinventa tehnicile de producţie şi fluxurile de muncă şi pentru a reduce timpul
necesar fabricării mărfurilor. Acest nivel al capitalului, în cadrul firmelor post-fordiste, poate fi atins
fie prin programe generale de training, astfel încât lucrătorii să poată lua parte la diferite sarcini în
cadrul procesului de producţie, fie prin experienţa dobândită la locul de muncă. În momentul
angajării, indivizii trebuie să deţină un nivel ridicat de abilităţi generale astfel încât angajatorii să
poată beneficia de un avantaj competitiv în ceea ce priveşte inovaţiile faţă de concurenţi şi să aibă
costuri cât mai mici de achiziţie a forţei de muncă. În cadrul acestor companii, lucrătorii obţineau
salarii motivante. Japonia şi Germania sunt recunoscute pentru sistemele lor de producţie, ce au la
bază metode inovatoare, şi care se bucură de un nivel ridicat al capitalului uman disponibil. Datorită
acestor metode de producţie intensive în capital uman, cele două ţări au obţinut o sporire uriaşă a
bunăstării începând cu perioada postbelică. În cazul companiilor germane, angajaţii deţin un stoc
ridicat al capitalului uman, cu abilităţi de a învăţa repede. Acest motiv, împreună cu faptul că firmele
oferă salarii identice pentru job-uri identice, determină realizarea unor investiţii mari în programele
de training. De asemenea, perioadele lungi de vacanţă, asigurările de sănătate şi pensiile private
încurajează dezvoltarea unui nivel ridicat al capitalului uman în Germania, toate acestea în condiţiile
unei relaţii foarte stabile între angajat şi firmă, statutate printr-un contract social puternic. Cu toate
acestea, sistemului german i se impută lipsa diversităţii culturale care, aşa cum afirmă şi Gilmore
(1999), nu permite realizarea unor inovaţii radicale; adesea, barierele structurale şi culturale sunt
cele care stau în calea completei dezvoltări a capitalului uman. Acest aspect ar trebui avut în vedere
de o economie ce se vrea a fi competitivă.

În momentul în care au loc schimbări tehnologice, companiile ar trebui să investească în


training-uri pentru a rămâne competitive. Câteva studii efectuate în Malaiezia, Mexic, Columbia şi
Indonezia au demonstrat faptul că trainingurile oferite de firmă angajaţilor au avut un puternic
impact asupra productivităţii lor. Aceste programe au fost mai eficiente în cazurile în care indivizii au
fost în prealabil informaţi despre abilităţile pe care ei trebuie să le dobândească la sfârşitul cursurilor.
De asemenea, training-urile efectuate la locul de muncă oferă beneficii mai mari decât cele făcute
după terminarea facultăţii, atât în cazul ţărilor în curs de dezvoltare cât şi pentru cele dezvoltate.
Training-urile făcute în cadrul firmelor sunt considerate a fi o investiţie deosebit de importantă,
similară cu cea în noi echipamente, maşini sau tehnologii [Lee, 2001]. Câteva studii efectuate în ţările
industrializate au scos în evidenţă faptul că lipsa de abilităţi adecvate ale angajaţilor constituie
principalul impediment în adoptarea noilor tehnologii, în timp ce lucrătorii pregătiţi corespunzător
accelerează acest proces [Nakamura, 2000].

Indicatori ai educaţiei

Una dintre delimitările conceptuale ale indicatorilor educaţiei aparţine Centrului de Studiere
a Standardelor de Viaţă (CSLS), din Ontario (2001), care împarte aceşti indicatori în două categorii: de
intrări (input-uri) şi de rezultate (outcome), fiecare grupându-se în indicatori generali sau specifici.
Pornind de la aceştia, durabilitatea, în termenii capitalului uman, este definită prin prisma menţinerii
sau îmbunătăţirii indicatorilor de rezultate.

În timp ce indicatorii de rezultate reflectă beneficiile concrete ale investiţiilor în capitalul


uman, indicatorii de intrări prezintă mărimea şi calitatea acestor investiţii.

În cadrul indicatorilor generali de rezultate ai educaţiei, cele mai relevante sunt cunoştinţele
şi abilităţile specifice şi generale ale indivizilor, urmate de numărul anilor de şcoală pe cap de locuitor
şi de apariţia unor lipsuri în abilităţile generale care pot genera fluxuri migraţioniste. În timp ce
numărul anilor de şcoală nu se traduce în mod direct în abilităţi şi cunoştinţe relevante, acestea din
urmă sunt adesea corelate cu numărul mediu al anilor de şcoală [CSLS, 2001]. Un avantaj al folosirii
indicatorului „numărul mediu al anilor de şcoală” este acela că valoarea sa poate fi cuantificată în
bani, atât în ceea ce priveşte costul cu şcolarizarea, cât şi în cel al valorii deduse din câştigurile
viitoare determinate de pregătirea educaţională.

Pe baza acestor indicatori generali se pot realiza estimări privind valoarea capitalului uman,
aspect prezentat şi în lucrările unor autori precum Jorgenson şi Fraumeni (1989) sau Osberg şi Sharpe
(2000). Aceştia estimează faptul că, între 1948 şi 1984, valoarea capitalului uman a excedat valoarea
capitalului fizic, la nivel mondial.
Pe lângă indicatorii generali, există şi o serie de indicatori specifici de rezultate ai educaţiei,
particulari unei anumite categorii de vârstă sau unui anumit tip de cunoştinţe sau abilităţi. Între
aceştia se includ *CSLS, 2001]:

- punctajele obţinute la diferite teste, din anumite domenii, pe categorii de vârstă;


- ratele de înscriere la licee, la universităţi sau colegii;
- rata imigrării şi emigrării persoanelor cu un nivel ridicat al capitalului uman;
- lipsa abilităţilor specifice în anumite domenii.
Sustenabilitatea, în termeni de educaţie a capitalului uman, poate fi definită ca o menţinere
sau îmbunătăţire a indicatorilor de rezultate. Dacă se reduce numărul mediu al anilor de şcoală,
atunci societatea se va confrunta cu dificultatea regenerării nivelului anterior de cunoştinţe. În mod
similar, dacă sistemul educaţional şi de training al unei ţări nu poate remedia lipsa abilităţilor
generale, atunci capitalul uman nu este sustenabil [CSLS, 2001].

Spre deosebire de indicatorii de rezultate, cei de intrări ai educaţiei nu sunt indicatori de


tendinţă în sustenabilitatea capitalului educaţional al populaţiei deşi, la rândul lor, şi aceştia prezintă
o oarecare importanţă şi trebuie în permanenţă monitorizaţi. În analiza efectuată de Centrul de
Studiere a Standardelor de Viaţă (2001), indicatorii generali de intrări sunt definiţi prin ansamblul
resurselor alocate de guvern sau indivizi pentru toate formele de educaţie şi training şi prin ratele de
înscriere în învăţământul liceal. Indicatorii specifici de intrări dobândesc o abordare mai concretă,
incluzând: infrastructura educaţională, raportul dintre numărul studenţilor şi numărul elevilor,
materialele didactice disponibile, impactul şi durata training-ului la locul de muncă, programele de
training oferite de guvern, extinderea oportunităţilor pentru învăţământul liceal, rata de înscriere în
programe specifice şi importanţa pe care o are învăţarea pe tot parcursul vieţii.

Aceşti indicatori, generali şi specifici, de intrări şi de rezultate, îi regăsim grupaţi sub o altă
formă în abordarea lui Le, Gibson şi Oxby (2005) care consideră că educaţia este cea mai importantă
componentă a capitalului uman şi, prin urmare, indicatorii de determinare a acesteia sunt strâns
corelaţi cu investiţiile în stocul de capital. Astfel, ei consideră că cei mai importanţi indicatori sunt:
rata de alfabetizare a adulţilor, rata de şcolarizare, numărul mediu al anilor de şcoală şi calitatea
şcolarizării.

Definită de UNESCO (1993) ca fiind „ponderea populaţiei cu vârstă de 15 ani sau peste care
este capabilă să citească şi să scrie o propoziţie simplă despre viaţa sa zilnică”, rata de alfabetizare a
adulţilor a fost adesea folosită pentru a compara nivelul de creştere din diferite ţări. Cu toate
acestea, rezultatele obţinute pe baza acestui indicator pot să nu fie adesea fidele, întrucât:

- rata alfabetizării poate să nu fie obiectiv şi consecvent definită în unele ţări, fapt care
generează diferenţe în comparaţiile internaţionale;
- această rată a alfabetizării nu ţine cont de aspecte precum cunoştinţele ştiinţifice şi
tehnologice, abilităţile analitice sau alte abilităţi şi cunoştinţe de un nivel superior.
Având în vedere aceste neajunsuri, Judson (2002) consideră că rata de alfabetizare poate fi
un indicator fidel al gradului de acumulare al capitalului uman doar în ţările în care populaţia are un
nivel scăzut de educaţie.

După cum apreciază Le, Gibson şi Oxby (2005), rata de şcolarizare măsoară investiţia
prezentă în capitalul uman care se va reflecta în viitor în stocul de capital. Ca şi rata de alfabetizare,
acest indicator are o serie de neajunsuri care vizează în special stocul prezent de capital uman.
Printre acestea se numără:

- ratele prezente de şcolarizare nu reprezintă nivelul de educaţie al forţei de muncă


actuale ci al celei viitoare [Psacharopoulos, Arriagada, 1986];
- mulţi dintre cei care se înscriu la şcoală o pot abandona pe parcursul anilor;
- măsurând fluxurile de investiţii în capital uman şi nu stocul de investiţii, rata de
şcolarizare surprinde doar o parte a acumulării continue a stocului de capital uman;
- datele furnizate de ţările în curs de dezvoltare nu prezintă încredere: adesea, în statistici,
numărul celor înscrişi la şcoală este mai mare decât în realitate *Barro, Lee, 1993+.
Ca o consecinţă a acestor aspecte menţionate anterior, putem susţine opinia lui Judson că
„există o corelaţie pozitivă între creşterea economică şi acumularea de capital uman la nivel primar
pentru ţările sărace, la nivel secundar pentru cele cu venituri medii şi la nivel superior pentru statele
bogate” [Judson, 2002].

Comparativ cu cei doi indicatori amintiţi până acum, rata de alfabetizare a adulţilor şi rata de
şcolarizare, numărul mediu al anilor de şcoală prezintă o serie de avantaje:

- este o măsură validă pentru stocul de capital uman întrucât determină investiţia
educaţională acumulată în forţa de muncă actuală şi porneşte de la premisa că stocul de
capital acumulat la nivelul lucrătorilor este proporţional cu numărul de ani de şcoală pe
care aceştia i-au urmat;
- numărul anilor de şcoală surprinde efectivul de capital uman disponibil pentru producţia
economică *Wachtel, 1997+.
Din datele furnizate de Psacharopoulos şi Arriagada (1986, 1992) rezultă faptul că în a doua
jumătate a secolului trecut, în Mali, numărul mediu al anilor de şcoală era de 0,5, fiind unul dintre
cele mai scăzute din lume. În acelaşi timp, lucrătorii din ţările dezvoltate şi din ţările din Europa de
Est aveau un nivel ridicat al educaţiei, cu o medie de 10 ani de şcoală pe lucrător (în 1981, media era
de aproximativ 12 în Noua Zeelandă, de 13 în SUA şi 12 în Germania de Est). Weil (2004) remarcă
apariţia unei tendinţe de creştere a numărului anilor de şcoală, începând cu ultimele decenii ale
secolului trecut: dacă în 1960 numărul mediu al anilor de şcoală, în ţările dezvoltate, era de 2,05 iar
în SUA de 8,49, în 2000 numărul mediu al anilor de şcoală era de 5,13 în statele dezvoltate şi de 12,05
în SUA. De asemenea, Ahuja şi Filmer (1995) constată faptul că la mijlocul anilor 1980 s-a înregistrat o
sporire a numărului mediu al anilor de şcoală şi în Orientul Mijlociu şi Africa de Nord. În acelaşi timp,
în regiunea africană sub-sahariană s-a înregistrat cea mai scăzută rată de creştere a nivelului de
educaţie şi, tot aici, s-au constatat cele mai pronunţate inegalităţi pe sexe din punct de vedere al
educaţiei *Barro, Lee, 1996+. De altfel, Barro (1996) demonstrează, prin studiul efectuat, că, dacă în
cazul bărbaţilor, un an suplimentar de şcoală de nivel superior generează o sporire a ratei de creştere
economică de 1,2%, pe an, în cazul femeilor, gradul de pregătire (indiferent de nivelul la care se
referă) nu influenţează semnificativ rata de creştere. Totuşi, nivelul de educaţie, în cazul femeilor,
influenţează o serie de indicatori ai dezvoltării economice precum fertilitatea, mortalitatea infantilă,
libertatea politică.

Deşi indicatorul „numărul anilor de şcoală” este cel mai des utilizat în comparaţiile dintre ţări,
şi acesta are anumite limite, printre care se remarcă:
- valoarea educaţiei ar trebui analizată în funcţie de contextul spaţial şi temporal
[Behrman, Birdsall, 1983];
- acest indicator nu este realist pentru că implică faptul că lucrătorii cu diferite tipuri de
educaţie sunt perfect substituibili între ei *Mulligan, Sala-i-Martin, 1997];
- este discutabil dacă şcolarizarea sporeşte sau nu nivelul de productivitate într-o manieră
semnificativă *Arrow, 1973+;
- acest indicator nu ţine cont de alte elemente ale capitalului uman cum ar fi: gradul de
sănătate, pregătirea la locul de muncă, experienţa;
- costurile şi rezultatele obţinute în urma unui an de şcoală variază foarte mult în funcţie
de nivelul de educaţie; mai mult decât atât, sistemul de şcolarizare diferă mult de la ţară
la ţară din punct de vedere al resurselor folosite, al organizării, duratei şi al nivelului de
cunoştinţe pe care îl au cei care intră la facultate *Hanushek, Kim, 1995+. Prin urmare, un
an de şcoală din Nigeria, spre exemplu, nu este comparabil cu un an din Marea Britanie.
- tipul de învăţământ general din primii ani de şcoală diferă foarte mult de la o ţară la alta,
raportul cunoştinţe teoretice/cunoştinţe practice fiind foarte diferit.
Ultimele două neajunsuri pot fi depăşite prin luarea în consideraţie a unui alt indicator:
„calitatea şcolarizării”. Acesta a fost determinat pe baza unei serii de indici [Barro, Lee, 2001]:
cheltuielile guvernamentale pe student, raportul dintre numărul profesorilor şi cel al studenţilor,
salariile estimate ale profesorilor. La acestea, Weil (2004) adaugă şi facilităţile oferite studenţilor,
disponibilitatea şi accesibilitatea cărţilor şi a altor materiale didactice, aspecte pe care el le numeşte
„input-uri” ale educaţiei. Din studiul efectuat de el rezultă că ţările mai bogate pot furniza o cantitate
mai mare de input-uri: în 1997, spre exemplu, raportul dintre numărul studenţilor şi cel al
profesorilor era de 16,7 în ţările dezvoltate, de 29,7 în ţările în curs de dezvoltare şi de 34,2 în Africa;
în acelaşi timp, ca element negativ, în Mozambic 70% dintre profesori aveau numai şapte ani de
şcoală. De asemenea, Weil consideră, că, pe lângă importanţa pe care o joacă input-urile, un alt
factor care are un rol esenţial în determinarea calităţii şcolii este şi output-ul, adică valoarea
cognitivă a informaţiilor deţinute de indivizi. Acest aspect a fost analizat de Barro şi Lee (2001) prin
prisma punctajului obţinut la testele internaţionale pentru elevii de liceu. Acesta poate fi un indicator
relevant întrucât determină rezultatele educaţionale, abilităţile cognitive şi asigură comparabilitatea
internaţională. Dintre aceste teste, unul dintre cei mai de încredere indicatori a fost considerat Testul
Internaţional de Şcolarizare a Adulţilor, deoarece acesta măsoară exact cunoştinţele deţinute de
lucrători şi, spre deosebire de ceilalţi indicatori, surprinde şi cunoştinţele obţinute după terminarea
şcolii. Cele mai bune rezultate la acest test, din rândul ţărilor dezvoltate, le-au obţinut Suedia,
Norvegia, Finlanda şi Danemarca, iar cele mai proaste Noua Zeelandă, Australia şi SUA. Într-un studiu
efectuat de UNDP (2001) sunt propuse o serie de măsuri necesare pentru îmbunătăţirea calităţii
educaţiei, una dintre acestea fiind folosirea tehnologiei informaţionale care oferă avantajul unui cost
scăzut de acces la resurse.

Hanushek şi Kimoko (2000), pornind de la acest indicator, combină punctajele de la diferite


teste într-un singur index al calităţii şcolii. Acestui indicator i s-au adus critici pentru faptul că testele
nu prezintă doar calitatea şcolii ci pot include şi alte variabile şi, în plus, s-a considerat că un indicator
al calităţii şcolii nu este în mod automat şi o măsură bună a calităţii forţei de muncă.

Woβmann (2003) încearcă să depăşească neajunsurile acestui indicator încorporându-l într-o


măsură ajustată a calităţii capitalului uman. Astfel, el determină faptul că Noua Zeelandă,
surprinzător faţă de testul UNDP, este una dintre cele mai „bogate” ţări din lume din punct de vedere
al capitalului uman, având un nivel de 2,5 ori mai mare ca cel al Statelor Unite. Alte ţări ce dispun de
un grad ridicat al dotării cu capital uman, conform indicatorului lui Woβmann sunt Norvegia, Polonia,
Australia şi Hong-Kong.

În ciuda neajunsurilor şi contradicţiilor pe care le prezintă aceşti indicatori ai educaţiei, ei


rămân măsuri frecvent utilizate de analişti în determinarea stocului de capital uman al unei ţări şi în
efectuarea de comparaţii internaţionale.

Efectele educaţiei

Există numeroase abordări privind efectele directe şi indirecte, de la nivel micro sau
macroeconomic, pe care le generează educaţia. World Employment Report (1998-99) prezintă faptul
că „sporirea capacităţii regionale de generare şi utilizare a capitalului uman poate fi una dintre cele
mai importante politici de dezvoltare regională în vederea asigurării succesului viitoarei economii de
înaltă tehnologie” întrucât, după cum aprecia şi Gilmore (1999), capitalul uman reprezintă produsul
instituţiilor de învăţământ, care, la rândul lor, constituie suportul educaţional al economiilor
regionale. Abordând acest subiect la nivel microeconomic, Moretti (1999) constată că cele mai
importante efecte ale educaţiei sunt în cadrul acelor producţii care sunt intensive în capital uman. În
plus, firmele localizate în oraşe în care nivelul de educaţie este peste medie au realizat investiţii mari
în achiziţionarea de noi tehnologii şi echipamente.

Efectele benefice ale educaţiei pot fi observate şi atunci când capitalul uman şi cel fizic sunt
factori complementari în procesul de producţie, complementaritatea referindu-se la faptul că firmele
vor investi în acele domenii în care forţa de muncă este mai educată; acei lucrători cu un nivel mai
scăzut de pregătire, ce îşi desfăşoară activitatea în zone cu un grad ridicat de educaţie, vor lucra cu
mult mai mult capital fizic decât persoanele cu un nivel similar de pregătire din regiuni cu un grad
scăzut de educaţie *Acemoglu, 1996+. Sianesi şi Van Reenen (2000) consideră că lucrătorii bine
pregătiţi pot spori productivitatea colegilor lor mai puţin educaţi sau se pot produce efecte de
diseminare a cunoştinţelor acumulate prin investiţii în capital uman. Aceeaşi părere o împărtăşesc şi
Lange şi Topel (2005), considerând capitalul uman al unui individ mai productiv atunci când ceilalţi
membri ai societăţii sunt mai talentaţi. Totuşi, ei afirmă că beneficiile unei asemenea
complementarităţi vor fi internalizate doar atunci când apar în cadrul unor firme şi nu atunci când se
produc în cadrul societăţii sau al altor interacţiuni externe companiei. Aici nu putem fi de acord cu
ideea. Aşa cum arătam în capitolul despre capital social, acolo unde există un stoc ridicat de capital
social, este influenţat şi stocul de capital uman, cu rezultate pozitive asupra productivităţii tuturor
celorlalţi factori de producţie. Se observă de altfel că în societăţile dezvoltate, care deţin cantităţi
ridicate de capital social, nivelul productivităţii muncii şi capitalului este ridicat. Există un fenomen de
contagiune şi de imitare, ce devine vizibil mai ales atunci când persoane din ţări mai puţin dezvoltate
emigrează în zone dezvoltate: productivitatea muncii este mult sporită, de multe ori ajungându-se
chiar în situaţia în care imigranţii depăşesc în productivitate pe autohtoni. Cum se justifică acest
lucru? Prin impactul pe care-l are mediul social şi economic asupra indivizilor, impact care va fi apoi
internalizat în cadrul firmei. Este adevărat însă că efectul este amplificat de mediul pe care-l creează
firma. Marshall (1890) argumentează acest aspect afirmând că interacţiunea socială dintre indivizii ce
lucrează în aceeaşi industrie şi în acelaşi loc dezvoltă noi oportunităţi pentru a învăţa, fapt care
sporeşte productivitatea.

Kirzner (1973) face remarca conform căreia funcţia capitalului uman are rolul de a genera
două tipuri de abilităţi cognitive: unele ce sunt necesare pentru descoperirea oportunităţilor care
apar pe piaţă (acest tip este important pentru crearea firmelor) şi unele utile în exploatarea lor (pe
acest tip de abilităţi se poate conta în stabilirea strategiei de supravieţuire a firmelor).

Pornind de la ipoteza că impactul capitalului uman asupra performanţelor economice nu


depinde doar de calitatea, cantitatea şi tipul resurselor umane ci şi de un număr mare de alţi factori
precum raportul dintre cererea şi oferta de muncă, gradul de satisfacţie obţinut la locul de muncă,
capacitatea unei ţări de a atrage persoane înalt calificate din alte ţări sau măsura în care firmele
pregătesc angajaţii *Rogriguez-Pose, Vilalta-Bufi, 2004], o serie de analişti au încercat să evidenţieze
care variabilă a capitalului uman are cel mai mare impact asupra creşterii economice. În timp ce
Judson (1998) vorbeşte despre repartizarea eficientă a resurselor destinate educaţiei pe cele trei
nivele – primar, secundar şi terţiar -, Hanushek şi Kim (1995) sunt de părere că un impact pozitiv
important asupra creşterii economice îl are calitatea educaţiei. În studiul realizat de Murphy, Shleifer
şi Vishny (1991) se arată faptul că modul de alocare a talentelor în cazul ingineriei are un efect pozitiv
asupra creşterii, însă, în cazul celor care urmează dreptul, are un impact negativ.

Noua teorie a creşterii economice demonstrează că educaţia contribuie la dezvoltare prin


două căi. În primul rând, capitalul uman este un input al funcţiei de producţie, explicând astfel
opţiunile pentru investirea în educaţie, iar în al doilea rând, factorii care implică creşterea endogenă
– şi în special progresul tehnologic – sunt corelaţi cu stocul de capital uman pentru că, fie se
presupune că acesta determină în mod direct tehnologii sau cunoştinţe noi, fie pentru că este un
aspect esenţial pentru sectorul de cercetare care generează tehnologie sau cunoştinţe. Tot în aceeaşi
direcţie se înscrie şi opinia lui Harmon, Oosterbeek şi Walker (2000) care susţin că ţările mai educate
se dezvoltă mai repede, deoarece şcoala dă posibilitatea forţei de muncă să inoveze noi tehnologii şi
să le adapteze pe cele existente la producţia locală. Prin urmare, economiile ce sunt situate în
interiorul frontierelor tehnologice au mai mari şanse să se dezvolte rapid *Barro, Sala-i-Martin, 1997].
Totuşi, în mod paradoxal, statele cu rate scăzute ale şcolarizării pot dispune de avantajul de a adopta
tehnologiile dezvoltate în străinătate. Howitt (2005), însă, consideră că tehnologiile dezvoltate într-o
ţară nu pot fi adoptate de către un alt stat fără modificări prealabile, întrucât mare parte dintre
cunoştinţele tehnologice sunt „tacite” *Polanyi, 1958+, emanând din acţiunea indivizilor, şi nu pot fi
codificate pentru a putea fi transmise prin instrumente cum ar fi manuale, cursurile etc. Prin urmare,
cei care vor să le adopte trebuie să îşi consume mult timp şi resurse financiare şi materiale învăţând
şi experimentând ca să poată stăpâni ceea ce s-a implementat în altă parte. Acest lucru este necesar
din cauza a ceea ce Evenson şi Westphal (1995) numesc „sensibilitate circumstanţială”. Cu alte
cuvinte, diferenţele de climă, disponibilitatea materiilor prime, abilităţile, obiceiurile, preferinţele
consumatorilor, reglementările politice determină modificări ale produselor şi tehnologiilor de la o
ţară la alta.

Hall şi Jones (1999) prezintă modul în care politicile guvernamentale pot influenţa
performanţa economică a unei ţări. Astfel, o infrastructură socială bună (incluzându-se aici politicile
guvernamentale şi instituţiile publice) determină corectitudinea preţurilor; prin urmare, agenţii
economici vor putea beneficia de rezultatele sociale ale propriilor activităţi, fapt care va influenţa
performanţa economică. În concluzie, sporirea creării şi utilizării stocului local de capital uman, prin
intermediul instituţiilor politice şi de învăţământ este vitală pentru succesul unei ţări într-o lume cu
puternice transformări economice *DeVol, 1999; UNDP, 1999+. Simpla acumulare a capitalului uman,
însă, nu este întotdeauna un factor determinant al performanţei economice. Contribuţia capitalului
uman depinde de eficienţa cu care a fost acumulat: acele ţări care şi-au alocat resursele educaţionale
ineficient beneficiază foarte puţin de investiţiile lor în capital uman, în termeni de creştere
economică *Sianesi, Van Reenen, 2000+. Efectul pe care diferitele nivele educaţionale le au asupra
performanţelor unei ţări au fost analizate de Sianesi şi Van Reenen (2000). Astfel, în cazul şcolii
primare, o creştere de 1% a ratei de şcolarizare determină o sporire de 2% a PNB-ului pe cap de
locuitor în ţările cele mai puţin evoluate dintre cele în curs de dezvoltare, în timp ce pentru cele
OECD acest efect nu a fost observat. O majorare de 1% a ratei de înscriere la gimnaziu va determina
o creştere de 2,5-3% pentru ţările în curs de dezvoltare şi de până la 1,5% pentru cele OECD. Se poate
observa din acest studiu faptul că impactul sporirii ratei de educaţie, pe diferite nivele, variază de la
ţară la ţară, în funcţie de gradul de dezvoltare economică: în timp ce abilităţile primare şi secundare
par a fi corelate cu creşterea în statele cele mai sărace şi în unele în curs de dezvoltare, cele terţiare
sunt importante pentru ţările OECD. Această idee este subliniată şi de Blanchflower, Oswald (1998),
precum şi de Cowling (2000) ce consideră că factorii specifici ai fiecărei ţări conturează natura
talentului antreprenorial şi impactul pe care îl are educaţia asupra performanţei.

Mai mult decât atât, iniţiativele indivizilor de a dobândi şi de a aloca cunoştinţele pe diferite
profesii sunt determinate de modul în care firmele generează sau nu o cerere de forţă de muncă care
să includă respectivele abilităţi/cunoştinţe. În acest sens, Ferrante şi Sabatini (2007) au efectuat un
studiu pentru a stabili gradul în care în Italia educaţia are un rol important în alegerea profesiei.
Conform datelor prezentate de OECD (2005), legate de indicatorii privind tehnologia şi ştiinţa, rezultă
faptul că implicarea şi performanţele firmelor şi a economiei italiene, în general, în sectorul de
cercetare şi dezvoltare, sunt slabe. Ponderea din PNB alocată de sectorul public şi privat din Italia
pentru cercetare şi dezvoltare plasează ţara în coada listei statelor OECD cele mai avansate. În Italia,
educaţia are un rol negativ sau nu are nici unul în decizia de a deveni antreprenor, iar variabilele
precum capitalul social sau familia influenţează pozitiv accesul la cunoştinţele necodificate. Francis
Fukuyama, în cartea sa Trust, face o analiză excelentă a modului de luare a deciziei în cadrul familie
italiene, organizaţie considerată a fi închisă, reticentă la influenţe exogene dar cu o structură internă
bine conturată şi cu o fidelitate remarcabilă a membrilor. De fapt, factorul cel mai important în
decizia de a deveni antreprenor este ocupaţia pe care o au părinţii [Ferrante, Sabatini, 2007]. Făcând
o comparaţie cu SUA, Redding (1996) consideră că în Italia cei care decid să devină antreprenori sunt
mai puţin educaţi decât şefii lor. Ţinând cont de acest aspect, se pune problema dacă modelul italian
de antreprenoriat poate face faţă competitorilor din est şi revoluţiei IT. Având în vedere faptul că
variaţiile temporare în cadrul stocului de abilităţi antreprenoriale sunt, în principal, determinate de
abilităţile dobândite prin educaţia formală, training sau experienţă, Redding se întreabă dacă Italia
trece printr-o capcană a educaţiei antreprenoriale scăzute. Un posibil răspuns încearcă să îl dea
Sianesi şi Van Reenen (2000) care, argumentând că impactul diferitelor nivele educaţionale asupra
creşterii economice depinde de gradul de dezvoltare al ţării, susţin faptul că efectele şcolarizării sunt
mai mari în ţările slab dezvoltate decât în cele OECD. Aceeaşi idee o regăsim şi la Weil (2004) care o
justifică prin faptul că lucrătorii calificaţi sunt mult mai puţini în ţările sărace.

În studiul efectuat de Harmon, Oosterbeek şi Walker (2000) sunt prezentate rezultatele


şcolarizării pe ţări şi pe sexe. Astfel, dacă în cazul Marii Britanii, a Irlandei, Germaniei, Greciei şi Italiei
aceste rezultate sunt evidente, în special la femei, în Peninsula Scandinavă ele sunt slabe. Ţinând
cont de faptul că oferta de lucrători educaţi creşte din ce în ce mai mult în statele OECD, a apărut
teama ca aceasta să nu depăşească cererea, rezultatul fiind unul de supra-calificare. Chevalier (2000)
încearcă să aducă argumente împotriva acestei ipoteze, demonstrând că cei care sunt supra-calificaţi
într-o meserie obţin venituri cu aproximativ 6% mai mici decât ceilalţi lucrători calificaţi pe acelaşi
post. Această diferenţă de remunerare, numită de el „pay-penality” provine din faptul că celor supra-
calificaţi le lipsesc abilităţile necesare pentru a fi supuşi unui program de training.

În contextul actual al globalizării se consideră că un nivel mai ridicat de educaţie permite o


mai bună participare la economia globală. Într-un mediu aflat în permanentă schimbare/dezvoltare,
indivizii cu un grad mai ridicat de pregătire pot să evalueze mai bine noile oportunităţi deoarece ei au
capacitatea de a distinge mai uşor între elementele aleatorii şi cele sistematice ale schimbărilor
economice [Sturm, 1993] şi vor fi capabili să beneficieze mai rapid şi mai eficient de oportunităţile
apărute. Spre exemplu, tehnologia informaţională va reduce distanţele dintre producători şi
consumatori, permiţând clienţilor să ia parte la designul produsului cumpărat. Astfel, consumatorii
vor adăuga valoare produselor pe care le consumă. În contextul pieţelor globale, reţele specializate,
flexibile sunt organizate cu scopul de a facilita consumatorilor, ca parte a producţiei, implicarea în
produs a unui nivel mai ridicat de capital uman. Prin urmare, statele sau regiunile care vor vrea să
participe la economia cunoaşterii vor trebui să furnizeze nu doar o infrastructură adecvată pentru
inovaţie ci şi capital uman de calitate, capabil să se implice. În noua economie, capitalul uman apare
astfel nu doar ca un bun al cererii ci şi al ofertei. Mai mult decât atât, Gilmore (1999) susţine că, în
condiţiile în care noua economie pune într-adevăr accent pe indivizi şi înlătură multe dintre ipotezele
vechii economii, probabil că tendinţa de a privi doar firmele ca unităţi de producţie va descreşte. În
noua societate globală, indivizii pot deveni cu uşurinţă producători, fiind astfel proprietarii propriilor
rezultate. Pentru aceasta, însă, este necesar ca indivizii să deţină un stoc ridicat de capital uman –
incluzând aici abilităţile, educaţia şi experienţa – şi să fie dinamici şi creativi. În plus, lucrătorii din
economia cunoaşterii vor trebui să fie motivaţi, flexibili, să se adapteze cu uşurinţă la diferite
contexte şi să rezolve cu uşurinţă orice problemă. Se remarcă faptul că în ţările dezvoltate, în cadrul
cărora veniturile ating un nivel ridicat, prezenţa din ce în ce mai pronunţată a producţiei moderne, a
tehnologiilor de înaltă calitate şi a sectorului serviciilor necesită forţă de muncă mai bine pregătită.
Problema remarcată în acest context de Sianesi şi Van Reenen (2000) este dacă acest proces de
modernizare poate fi posibil doar datorită numărului mare de forţă de muncă disponibilă, cu un nivel
ridicat de educaţie (impactul acumulării de capital uman asupra creşterii economice), sau dacă
schimbările structurale determină ca un număr mare de persoane să atingă standarde educaţionale
mai mari (în acest caz fiind vorba despre impactul creşterii economice asupra acumulării de capital).
Ei ajung la concluzia că ambele tipuri de influenţe se exercită simultan, existând o relaţie de
cauzalitate bi-direcţională între acumularea de capital uman şi creşterea economică. De asemenea, ei
remarcă faptul că rezultatele individuale ale educaţiei variază considerabil nu numai între ţări ci şi în
cadrul regiunilor unui stat.

În acest sens, se remarcă analiza făcută de Moretti (1998) pe baza datelor statistice din anii
1980 şi 1990 în care a surprins variaţia nivelului mediu de educaţie în 282 zone metropolitane din
SUA cu scopul de a determina efectul pe care educaţia îl are asupra salariilor. Concluzia la care a
ajuns este că o creştere cu un an a nivelului de educaţie în zonele urbane a determinat o sporire a
salariilor de 5,8% în 1980 şi de 10,9% în 1990. La aceste rezultate el adaugă şi ideea conform căreia
dacă într-un oraş creşte numărul persoanelor educate, atunci salariile acestora vor scădea iar cele ale
lucrătorilor slab calificaţi vor spori. Cei dintâi ar putea să se orienteze către alte oraşe unde salariile
sunt mai mari, însă, în acest caz ar creşte costul vieţii, fapt ce sugerează că salariile reale sunt egale
între oraşe. Împărţind cele 282 zone în 4 grupe – cei care nu au liceul, cei cu liceu, cei care au început
facultatea dar au abandonat-o şi cei care au absolvit facultatea – Moretti prezintă faptul că o creştere
de 1% a numărului lucrătorilor cu facultate va determina o majorare de 1,3% a salariilor celor care au
absolvit liceul, de 1,1% a celor care au terminat facultatea şi de 2,2% a celor care au început şi
abandonat liceul. Prin urmare, o sporire a numărului persoanelor bine pregătite are un puternic efect
pozitiv puternic în special asupra celor mai puţin pregătiţi. Totuşi, pe termen lung, se remarcă o
tendinţă de creştere a nivelului de educaţie din SUA, fapt care este vizibil şi în prezent: cei tineri, care
se angajează pe un post, sunt mai bine pregătiţi decât cei vârstnici *Moretti, 1998+. Acest fapt se
poate constata şi în sporirea salariilor determinată de creşterea nivelului de educaţie şi, implicit, a
experienţei. Astfel, câştigurile medii în 1993 pentru bărbaţii americani de 25-34 de ani, cu o diplomă
de colegiu, erau de aproximativ 33.000 dolari pe an, ceea ce reprezenta dublul faţă de cei care au
abandonat colegiul şi doar cu 50% mai mult faţă de absolvenţii de liceu *Gilmore, 1999+. Acest aspect
denotă că cei cu abilităţi reduse sunt din ce în ce mai puţin căutaţi, ei fiind înlocuiţi cu maşini. De
asemenea, lucrătorii ce au absolvit colegiul sunt plătiţi cu 26-36% mai mult decât cei fără colegiu, dar
sunt şi cu aproximativ 51-75% mai productivi. De aici rezultă că cei mai bine pregătiţi sunt doar
parţial recompensaţi pentru creşterea productivităţii, prin creşterea salariilor. Totuşi, Gilmore (1999)
concluzionează că indivizii ce dispun de un nivel mai ridicat de educaţie şi training pot spera la salarii
mai mari, la o rată mai mică a şomajului, la o mobilitate mai mare şi o mai bună posibilitate de
angajare de-a lungul întregii vieţi active.

În ceea ce priveşte diferenţele între ţări, din punct de vedere al nivelului salariilor, Weil
(2004) consideră că acestea pot fi explicate pe baza numărului anilor de şcoală, fapt care rezultă şi
din tabelul de mai jos.

Tabel nr. 4.1 Numărul anilor de şcoală şi nivelul salariului, pe categorii de ţări

Cel mai înalt nivel Numărul Salariul Ţări în curs Ţări


de ed. urmat anilor de raportat la nr. de dezv. (%) dezvoltate
şcoală anilor de şcoală (%)

0 ani de şcoală 0 1 34,4 3,7

Şc. primară 4 1,65 22,6 11,7


neterm.

Şc. primară term. 8 2,43 11,9 13,4

Şc. sec. neterm. 10 2,77 16,3 26,5

Şc. sec. term. 12 3,16 8,3 16,6

Facultatea neterm. 14 3,61 3,5 15,1

Facultatea term. 16 4,11 3,0 13,0


Sursa: Weil, D.N., Economic Growth, Ed. Addison Wesley, 2004

Pornind de la efectele pe care le are educaţia asupra salariilor, o serie de analişti *Rauch,
1993; Acemoglu, Angrist, 1999] au oferit o explicaţie la decizia de localizare a producţiei. Astfel,
efectele pe care le are educaţia asupra producţiei determină creşterea produsului marginal al
indivizilor şi, prin extensie, sporirea salariilor. O forţă de muncă mai educată măreşte productivitatea
la nivel local, fapt care, aparent curios dar justificat, implică o sporire a preţului pământului. S-a
constatat că un an suplimentar de şcoală, de nivel mediu, sporeşte rentele cu aproximativ 13%; un
nivel mediu mai ridicat al capitalului uman creşte productivitatea globală, fapt reflectat atât în
valoarea pământului cât şi în salarii *Rauch, 1993+. Prin urmare, firmele îşi vor localiza producţia acolo
unde pământul este mai ieftin şi salariile mai scăzute. Dacă educaţia va determina efecte pozitive de
consum, atunci indivizii vor fi dispuşi să plătească mai mult pentru a trăi în oraşe cu un nivel mai
ridicat de educaţie. Dacă salariile scad, firmele îşi pot menţine costurile unitare şi astfel pot rămâne
competitive. În situaţia ideală de echilibru, există o relaţie pozitivă între rente şi nivelul mediu de
educaţie şi una negativă între salarii şi nivelul mediu de educaţie, datorită externalităţilor de consum
ale educaţiei *Lange, Topel, 2005+.

O judecată asupra calităţii şi cantităţii factorului uman se poate face şi la nivel regional.
Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi (2004) au efectuat o analiză privind disparităţile regionale existente
încă în Uniunea Europeană şi au încercat să le coreleze cu nivelul de înzestrare cu capital uman.
Astfel, ei au realizat o divizare în patru grupe a regiunilor UE, ţinând cont de PNB-ul pe locuitor din
1994 şi de evoluţia acestuia între 1994-2000:

- Categoria A: regiuni care ajung din urmă alte regiuni – acelea care iniţial au un nivel
redus al PNB-ului pe locuitor comparativ cu PNB/locuitor de la nivelul Uniunii, dar cu o
rata de creştere mare;
- Categoria B: regiuni câştigătoare - cu un nivel ridicat al PNB/locuitor şi cu o rată de
creştere mare;
- Categoria C: regiuni perdante – cu un PNB/locuitor şi o rată de creştere mici;
- Categoria D: regiuni care urmează cu greu alte regiuni – cu un PNB/locuitor iniţial mare
dar cu o rată de creştere mică.
În timp ce primele două categorii sunt considerate regiuni dinamice, ultimele două sunt
văzute ca fiind mai puţin dinamice. După cum reflectă studiul efectuat de Rodriguez-Pose şi Vilalta-
Bufi, cele mai multe dintre regiuni tind să se încadreze fie între regiunile câştigătoare, fie între cele
perdante. Cele câştigătoare sunt în general cele în care se află capitalele sau cele în care există o
aglomerare urbană importantă (spre exemplu Munich, Ruhr), iar în cadrul celor perdante se înscriu
regiunile industriale în declin (nordul, nord-vestul şi regiunea Yorkshire din Marea Britanie, Walonia
din Belgia) sau multe regiuni periferice (Sicilia, Calabria – Italia, sudul, centrul şi nor-vestul Spaniei,
centrul şi nordul Portugaliei). În urma analizei privind dotarea cu capital uman în cele patru tipuri de
regiuni rezultă că regiunile câştigătoare au un stoc educaţional mult mai bun decât celelalte trei:
numărul persoanelor care au studii superioare e cu 30% mai mare decât cel din regiunile din
categoria D. Regiunile care urmează cu greu alte regiuni prezintă o lipsă a indivizilor cu un nivel
superior de pregătire, o pondere mică a locurilor de muncă calificate şi o lipsă de tehnicieni şi
profesionişti. De fapt, în timp ce în primele trei categorii de regiuni - A, B, C - se înregistrează valori
peste medie în ceea ce priveşte numărul persoanelor cu educaţie secundară şi terţiară, în regiunile
din categoria D ponderea acestora este cu 10-15% sub medie. În plus, angajatorii oferă programe de
training mai mult în regiunile A şi B decât în C sau D, de unde rezultă şi un grad scăzut de
competitivitate în aceste ultime două zone. De asemenea, se remarcă faptul că în regiunile din
categoria A şi B există o bună corelaţie între cererea şi oferta de muncă şi un grad ridicat de lucrători
mulţumiţi de condiţiile de lucru, în regiunile din categoria C predomină lucrătorii nemulţumiţi de
condiţiile de lucru. În timp ce regiunile B şi D au un nivel al şomajului în rândul tinerilor sub nivelul
mediu, în regiunile din categoria A există cel mai ridicat şomaj de acest fel. Din punct de vedere al
migraţiei, se remarcă faptul că regiunile în care există un nivel ridicat al PNB/locuitor (respectiv în
zonele din categoria B şi D) au rata cea mai ridicată a migraţiei, în timp ce regiunile mai sărace au o
rată mult mai mică a persoanelor care intră ca imigranţi. Categoriile de imigranţi diferă în funcţie de
regiune: cele câştigătoare atrag lucrători calificaţi, cu un nivel superior de pregătire, cele care ajung
din urmă alte regiuni atrag de asemenea lucrători calificaţi şi prezintă un grad ridicat al migraţiei, în
funcţie de tipul locului de muncă, iar regiunile din categoria C şi D atrag în special lucrători
necalificaţi. În urma analizei econometrice efectuate de Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi se desprind o
serie de concluzii privind cele patru tipuri de regiuni din UE:

- nu este o corelaţie semnificativă între numărul persoanelor cu un nivel de educaţie


secundară sau terţiară şi performanţa economică a regiunilor;
- corelaţia dintre cererea şi oferta de muncă are un impact pozitiv şi semnificativ fapt care
demonstrează importanţa folosirii adecvate a resurselor umane disponibile;
- satisfacţia la locul de muncă prezintă un grad ridicat de importanţă;
- capacitatea unei regiuni de a atrage lucrători calificaţi din străinătate poate fi la fel de
importantă ca şi o bună pregătire educaţională; prin urmare, regiunile care atrag un
număr mare de lucrători calificaţi prezintă şi o rată ridicată de creştere.
Din aceste concluzii se desprinde ideea conform căreia, pentru regiunile europene de la
jumătatea anilor 1990, corelarea dintre cererea şi oferta de muncă, satisfacţia lucrătorilor, abilitatea
de a atrage lucrători calificaţi au fost mai importante pentru creşterea şi dezvoltarea regională decât
stocul disponibil de persoane educate. Totuşi, variabilele corelate cu stocul de persoane educate
redau mai fidel gradul de bunăstare, în timp ce satisfacţia la locul de muncă, raportul cerere-ofertă şi
tendinţele migraţioniste sunt corelate mai bine cu performanţa economică.

În ciuda acestor rezultate, există o serie de analişti care susţin faptul că nivelul de educaţie
influenţează productivitatea economică a unei ţări: statele care au înregistrat o creştere rapidă a
numărului de persoane ce se înscriu la şcoală au experimentat o productivitate în creştere şi o
îmbunătăţire a calităţii forţei de muncă *Lange, Topel, 2005+. Această opinie este argumentată de
Gilmore (1999), care consideră că educaţia pregăteşte forţa de muncă pentru participarea productivă
în cadrul economiei, oferind în plus şi alte beneficii naţionale: un cetăţean educat este mai capabil să
participe la conducerea locală sau regională. În SUA, investiţiile în capital uman şi fizic explică cea mai
mare parte (83%) a creşterii economice între 1948 şi 1986. Sporirea inputurilor în muncă – adesea
reprezentate prin măsuri combinate din variabile precum factorul demografic, educaţional şi forţa de
muncă - explică 61% din creştere, din care 42% se datorează îmbunătăţirii calităţii muncii *Sianesi,
Van Reenen, 2000].
Influenţa pe care o are educaţia asupra productivităţii a fost analizată şi pe intervale de timp.
Astfel, Topel (1999) consideră că într-un orizont larg de timp (15-20 de ani) impactul estimat al
educaţiei asupra productivităţii este mult mai mare decât în cadrul unui interval scurt de timp (5 ani).

Educaţia poate spori bunăstarea nu doar prin lărgirea oportunităţilor economice, ci şi prin
beneficiile sale indirecte, îmbunătăţind nivelul de sănătate, de hrană, oferind oportunităţi de
împlinire personală şi dezvoltând anumite abilităţi individuale *Haveman, Wolfe, 1984+. Alături de
aceste efecte indirecte, Sianesi şi Van Reenen (2000) remarcă şi faptul că un grad ridicat de educaţie
poate fi asociat cu un mediu mai prielnic, cu o participare politică şi comunitară mai bună, o coeziune
socială mai mare, cu o rată a criminalităţii mai scăzută, toate acestea, la rândul lor, punându-şi
amprenta asupra creşterii economice. În ceea ce priveşte reducerea criminalităţii, părerile sunt
împărţite. Freeman (2000), spre exemplu, consideră că nu există o legătură directă clară între nivelul
de educaţie şi rata criminalităţii; spre deosebire de acesta, Kelly (2000) susţine totuşi că între cele
două variabile există o legătură indirectă: gradul de pregătire influenţează nivelul veniturilor,
generând inegalităţi între indivizi; aceste inegalităţi vor determina sporirea criminalităţii. Această
idee este împărtăşită şi de Raphael şi Winter-Ebmer (1999) care dovedesc existenţa unor efecte
pozitive ale şomajului asupra ratei criminalităţii. Spre deosebire de aceştia, Leight (1998) consideră că
un nivel ridicat de educaţie este corelat pozitiv şi direct cu absenţa crimei. Lochner (1999) aduce
argumente în acest sens, demonstrând cu ajutorul datelor statistice că statele cu o rată ridicată de
şcolarizare şi cu o legislaţie strictă au cel mai scăzut indice al criminalităţii.

Pe lângă aceste aspecte menţionate anterior, în literatura de specialitate se remarcă şi alte


efecte indirecte ale educaţiei printre care se numără şi impactul asupra:

- investiţiilor fizice: capitalul uman este asociat cu o rată ridicată a acestora *Barro, 1991;
Gemmel, 1996];
- transferului tehnologic: capitalul uman creşte rata de asimilare şi adaptare la noile
tehnologii străine;
- fertilităţii: în cazul femeilor, un grad ridicat de educaţie este corelat cu un nivel redus al
fertilităţii, întrucât rata fertilităţii depinde de timpul disponibil al părinţilor - în special al
mamelor [Weil, 2004; Sianesi, Van Reenen, 2000];
- speranţei de viaţă: gradul de şcolarizare este asociat cu un nivel mai ridicat al speranţei
de viaţă şi cu o rată mai scăzută a mortalităţii infantile;
- libertăţii de mişcare: din punct de vedere al indivizilor, cei mai educaţi pot traversa mai
uşor frontierele naţionale decât ceilalţi, întrucât forţa de muncă necalificată este
puternic restricţionată de frontierele naţionale *UNDP, 1999+; dintre indivizii necalificaţi
care migrează, mare parte o fac ilegal şi un procent însemnat contribuie la creşterea
infracţionalităţii în ţara gazdă. Pe ansamblu însă, la nivel macroeconomic, pentru acele
regiuni care joacă rolul de „gazdă”, câştigurile vor fi substanţiale; în acelaşi timp, pentru
cele care sunt incapabile să atragă sau să genereze asemenea procese, rezultatul va fi
excluziunea [Gilmore, 1999].
Ţinând cont de toate aspectele menţionate mai sus, se poate concluziona că externalităţile
generate de educaţie sunt privite de majoritatea analiştilor drept un motor al creşterii şi dezvoltării
economice dar există şi opinia că educaţia este un semn al productivităţii mai mult decât o
modalitate de a spori productivitatea [Harmon, Oosterbeek, Walker, 2000].
Educaţia, migraţia şi creşterea economică

Aşa cum fluxurile financiare internaţionale au modificat cadrul economic şi politic global de la
sfârşitul secolului trecut, analiştii de specialitate consideră că este posibil ca, peste câteva decenii,
acest cadru să fie din nou influenţat de migraţia globală determinată de factori demografici,
tehnologici şi, nu în ultimul rând, de diferenţele mari de venituri dintre ţări. Se prevede că aceste
fluxuri migraţioniste vor avea loc atât în interiorul ţărilor în curs de dezvoltare – în special în state
precum India, China, din zonele rurale în cele urbane – cât şi între aceste ţări, dar şi între ele şi statele
dezvoltate.

Începând cu ultimul deceniu al secolului trecut, numărul emigranţilor cu o înaltă pregătire


profesională a sporit simţitor, aceştia provenind în special din ţări slab dezvoltate sau în curs de
dezvoltare; astfel, pentru multe ţări sărace acest aspect a devenit o problemă întrucât cei care pleacă
alcătuiesc un procent din ce în ce mai mare din populaţia totală (spre exemplu, în multe ţări africane
ei reprezintă aproximativ o pătrime din populaţie). Aceste fluxuri au la bază, în principal, trei cauze
determinante [Kapur, McHale, 2005]:

- cerinţa unui număr din ce în ce mai mare de persoane pregătite, impusă de noile
tehnologii, la care se adaugă existenţa unor politici guvernamentale favorabile în ţările
gazdă;
- îmbătrânirea populaţiei din ţările bogate;
- extinderea procesului de globalizare a producţiei şi a comerţului: integrarea pieţei
capitalului şi a producţiei este însoţită de integrarea pieţei forţei de muncă (spre
exemplu, firmele multinaţionale doresc să aibă flexibilitate în localizarea producţiei şi a
mutării personalului dintr-o filială în alta).
Într-un studiu efectuat de Docquier şi Marfouk (2004) se prezintă situaţia emigranţilor cu
studii universitare, din anul 2000. Astfel, ponderea în totalul populaţiei a celor care au absolvit
universitatea şi au emigrat era de peste 50% în Gambia, Cape Verde, Somalia şi Seychelles, între 25-
50% în Angola, Liberia, Madagascar, Nigeria, Mauritius, Guineea Ecuatorială, Mozambic, Sao Tome şi
Sierra Leone, între 5-25% în Algeria, Burundi, Mali, Etiopia, Maroc, Tunisia, Uganda, Camerun, Congo,
Guineea, Mauritania, Senegal, Sudan, Africa de Sud, Tanzania, Zambia, Ruanda şi Zambia şi sub 5% în
Botswana, Lesotho, Burkina Faso, Republica Central Africană, Egipt, Libia şi Namibia.

Tendinţele migraţioniste se vor amplifica în condiţiile în care concurenţa va creşte iar


guvernele vor fi nevoite să reducă din restricţiile ce vizează imigranţii astfel încât firmele naţionale să
deţină avantajul competitiv dat de accesul ieftin şi facil la diferite tipuri de abilităţi şi cunoştinţe.
Acest lucru va afecta, probabil, în principal ţările sărace şi în curs de dezvoltare, care vor suferi, în
primul rând, din punct de vedere instituţional pentru că potenţialii reformatori – lucrători sau
manageri – sunt mult mai tentaţi să plece atunci când sistemul instituţional se înrăutăţeşte *Kapur,
McHale, 2005]. În ciuda neajunsurilor generate de emigranţi ţărilor de origine pe termen scurt, pe
termen lung ei ar putea contribui la sporirea bunăstării naţionale folosind averea câştigată în
străinătate pentru a o investi în ţara de origine, acţionând ca întreprinzători internaţionali sau chiar
creând legături între populaţia rămasă în ţară şi reţelele sociale internaţionale. Beine, Docquier şi
Rapoport (2001), analizând relaţia dintre migraţie, capitalul uman şi creşterea economică în cadrul
ţărilor în curs de dezvoltare, concluzionează că fenomenul de „drain effect” al capitalului uman poate
fi benefic în condiţiile în care aceste state, promovând o economie deschisă, vor majora suficient de
mult investiţiile în educaţie – „brain effect”. Prin urmare, se poate aprecia că beneficiarii acestui
proces vor fi emigranţii, ţara gazdă şi ţara de origine în situaţia în care cei care migrează se întorc.

O serie de analişti (printre care se numără şi Kapur, McHale (2005) sau Pritchett (2004)) au
încercat să găsească soluţii astfel încât ţările de origine a celor care migrează să obţină avantaje de pe
urma acestora. Una dintre soluţiile unanim acceptate vizează opţiunile politicilor guvernamentale,
cum ar fi: controlul, compensarea, crearea şi conexiunile. În timp ce controlul se referă în principal la
reducerea fluxului de emigranţi prin intermediul diferitor măsuri guvernamentale, compensarea
vizează anumite taxe care ar trebui impuse fie guvernelor ţărilor gazdă, fie angajatorilor din ţările
gazdă fie chiar emigranţilor. Crearea priveşte atât ţările dezvoltate, gazdă, care ar trebui să evite
apariţia unor lipsuri în domeniul medical şi educaţional, cât şi pe cele de origine, mai sărace, ce ar
trebui să reformeze sistemul educaţional şi să faciliteze posibilitatea emigranţilor de a se întoarce în
ţară, creând totodată stimulente pentru ca aceştia să se întoarcă şi nu interdicţii de şedere. În acelaşi
timp, emigranţii trebuie să rămână „conectaţi” cu ţara de origine; în acest scop, atât în ţara de origine
cât şi în cea gazdă este necesar să se faciliteze libertatea de mişcare. Toate acestea au ca scop final
atragerea persoanelor educate care au emigrat înapoi în ţara de origine întrucât, aşa cum afirmau
Kapur şi McHale (2005), ţările au nevoie de talente care să participe la actul de inovare, pentru a
construi instituţii şi pentru a implementa programe, pentru a schimba mentalităţi şi pentru a schimba
modul de acţiune economică, aspecte considerate esenţiale pentru dezvoltarea pe termen lung.

Progresul şi educaţia

Educaţia formală sau informală a stat întotdeauna la baza progresului. Se poate afirma că
standardul de viaţă actual este mai mare decât în secolul al XI-lea, spre exemplu, în primul rând
datorită nivelului mai ridicat de cunoştinţe. Astfel, autori precum Mokyr (1999) consideră că revoluţia
industrială a fost determinată de descoperiri intelectuale, originile sale trebuind căutate în revoluţia
ştiinţifică din secolul al XVII-lea şi în mişcarea iluministă din secolul al XVIII-lea. Cu alte cuvinte, „cheia
revoluţiei industriale a fost tehnologia iar tehnologia înseamnă cunoştinţe” *Mokyr, 1999+.

Conform opiniei lui Milgrom, Quian şi Roberts (1991) cunoştinţele utile îmbracă două forme:
una este observarea, clasificarea, măsurarea şi catalogarea fenomenelor naturale, iar cealaltă
presupune stabilirea unor reguli, principii şi „legi naturale” care guvernează aceste fenomene. Cele
două tipuri de cunoştinţe sunt complementare din punct de vedere tehnic, astfel încât îmbunătăţirea
uneia determină sporirea produsului marginal al celeilalte. Rolul acestor două categorii de cunoştinţe
în dezvoltarea tehnologică a unei societăţi depinde de trei elemente *Mokyr, 1999+: de cât de vast
este stocul acestor cunoştinţe, de cât de răspândite sunt ele şi de costul marginal de acces la ele.
Ţinând cont de aceste aspecte, Eamon (1990) şi David (1997) încearcă să demonstreze că Revoluţia
Industrială a avut la bază o Revoluţie Ştiinţifică. Astfel, ei susţin că acea perioadă a fost una de „open
science”, când cunoştinţele au devenit un bun public, fără a fi proprietatea cuiva, iar descoperirile
ştiinţifice şi tehnice erau mediatizate publicului larg, spre deosebire de epoca medievală când
acestea erau ţinute secrete. Încă din 1750 inginerii britanici aveau un vocabular tehnic comun cu care
puteau prezenta lumea fizică; „această comunicare a schimbat lumea vestică pentru totdeauna”
[Jacob, 1997]. Mai mult decât atât, inginerii şi inventatorii deţineau aşa-numita „mentalitate
ştiinţifică” ce implica „o gândire largă, dorinţa de a abandona doctrinele convenţionale atunci când
existau noi dovezi şi concepţia conform căreia nici un fenomen natural nu putea fi considerat ca fiind
adevărat decât doar dacă putea fi demonstrat ştiinţific” [Jacob, 1997]. Tot în secolul al XVII-lea se
presupune că a apărut şi o „cultură ştiinţifică”. Toate aceste transformări au generat, pe parcursul
secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, o „comunitate a cunoaşterii”. În Anglia secolului
XVIII şi XIX aveau loc prelegeri pe subiecte ştiinţifice şi tehnice; unele dintre acestea erau ţinute în
anumite locuri de întâlnire prestabilite (spre exemplu Birmingham Lunar Society), în timp ce altele se
stabileau ad-hoc şi se desfăşurau în cafenele sau în reşedinţele masonice *Inkster, 1980+. Cultura
ştiinţifică a stimulat interesul antreprenorial al publicului de specialitate prin demonstrarea modului
în care aplicarea principiilor mecanicii poate genera reduceri substanţiale în nivelul costurilor şi
stimula eficienţa şi profitul *Schofield, 1972+.

Invenţiile din anumite domenii s-au demonstrat a fi ulterior utile pentru alte descoperiri –
spre exemplu, descoperirile în domenii precum matematica, care au dat naştere unor formule de
calcul, au devenit deosebit de importante pentru invenţiile în desen şi în perfectarea anumitor
maşinării. În stadiul de dezvoltare a invenţiilor de bază, ştiinţa pură a jucat doar un rol modest.
Invenţiile în domeniul mecanicii din timpul Revoluţiei Industriale au implicat un nivel redus de ştiinţă
formală dar, cu toate acestea, ele au necesitat o gamă amplă de cunoştinţe informale şi pragmatice
[Hall, 1978]. De-a lungul Revoluţiei Industriale nu au fost importante atât schimbările în mărimea
totală a cunoştinţelor cât accesul la aceste cunoştinţe. Nu sunt puţini cei ce susţin că odată cu
Revoluţia Industrială a avut loc şi o revoluţie a ceea ce în prezent numim tehnologia informaţională.
Aceasta a implicat sporirea cantităţii de informaţii pe care se bazează tehnicile actuale, fapt care a
generat imposibilitatea ca un singur om, chiar şi în cadrul unei firme, să se descurce singur *Becker,
Murphy, 1992]. Astfel a apărut diviziunea muncii: specializarea pe anumite domenii, apariţia
experţilor, inginerilor consultanţi, a contabililor. Prin urmare, se poate afirma că tehnologia
informaţională care există în prezent este una în care costurile marginale au fost reduse foarte mult.

Ţinând cont de toate aspectele menţionate anterior, se poate concluziona că Revoluţia


Industrială a fost determinată şi de existenţa, disponibilitatea şi accesul facil la cunoştinţe, însă, în
acelaşi timp, aceasta a dat naştere unor noi descoperiri şi invenţii. Generalizând, se poate afirma că
educaţia stă la baza progresului care, la rândul său, va genera cunoştinţe de un nivel superior şi,
implicit, o pregătire educaţională de înaltă calitate.

LEGĂTURA DINTRE SĂNĂTATE ŞI CREŞTEREA ECONOMICĂ

Indicatori ai gradului de sănătate

Sănătatea, modul de alimentare şi productivitatea sunt strâns corelate între ele, deşi există
mai puţine dovezi empirice în acest sens decât în cazul legăturii dintre educaţie şi creşterea
economică. În ciuda acestui neajuns, unii analişti au propus o serie de indicatori pentru determinarea
nivelului de sănătate. Aceştia pot contribui la evaluarea beneficiilor generate de sănătate, în
condiţiile în care nu există erori de măsurare pentru un eşantion suficient de mare, ales la
întâmplare, şi ei pot fi explicaţi prin intermediul unor variabile sugestive, cum ar fi preţul sau accesul
la factorii determinanţi ai sănătăţii.

Centrul de Studiere a Standardelor de Viaţă (CSLS) din Ontario (2001) a grupat indicatorii
privind sănătatea în două categorii, ca şi în cazul educaţiei: indicatori de intrări şi indicatori de
rezultate, fiecare dintre aceştia, la rândul lor, fiind incluşi în sub-categoria indicatori generali sau
indicatori specifici. Între indicatorii generali de rezultate se numără nivelul general de sănătate
declarat de populaţie prin intermediul anchetelor şi nivelul mediu al speranţei de viaţă la naştere.
Există o gamă amplă de indicatori de rezultate specifici unei anumite categorii de vârstă sau unor
anumite boli sau condiţii de sănătate. Indicatorii specifici de rezultate includ: rata mortalităţii
infantile, incidenţa ratelor scăzute de natalitate, incidenţa obezităţii, incidenţa persoanelor cu diabet,
a suferinţelor cronice, a depresiei, a cancerului, a bolilor de inimă, a sinuciderilor, a accidentelor, a
cazurilor de SIDA, rata de absenţă la locul de muncă, statutul de sănătate şi speranţa de viaţă pe
grupuri socio-economice, riscul de insecuritate financiară cauzat de boli, incidenţa persoanelor cu
activitate limitată.

Schultz (2003) consideră că greutatea la naştere, înălţimea raportată la vârstă, greutatea


raportată la vârstă şi greutatea raportată la înălţime (BMI) reprezintă indicatorii antropometrici ce
vizează starea nutriţională pe baza căreia se poate aproxima gradul de sănătate întrucât ei pot
prevedea speranţa de viaţă, riscul apariţiei unor boli cronice şi par a fi corelaţi cu performanţele
ulterioare, şcolare şi de pe piaţa muncii.

Durabilitatea capitalului uman, privită din punct de vedere al sănătăţii, poate fi definită ca
fiind menţinerea sau îmbunătăţirea indicatorilor de rezultate. În timp ce slaba sustenabilitate
sugerează o lipsă a reducerii indicatorilor generali ai sănătăţii, o sustenabilitate puternică reprezintă
o lipsă a diminuării tuturor indicatorilor de rezultate, specifici şi generali, ai sănătăţii.

În ceea ce priveşte indicatorii de intrări ai sănătăţii, cei specifici includ calitatea şi


accesibilitatea sistemului de sănătate, gradul de dezvoltare al cunoştinţelor în domeniul medical,
deciziile politicii publice care afectează sănătatea, factorii de mediul cu influenţă asupra sănătăţii şi
stilul de viaţă individual. Indicatorii generali de intrări ai sănătăţii pot fi definiţi prin totalitatea
resurselor alocate de guvern sau de indivizi sistemului sanitar, sectorului medical de cercetare şi
dezvoltare şi, nu în ultimul rând, resursele destinate infrastructurii care vizează sănătatea publică.

Se poate aprecia că, şi în cazul sănătăţii, ca şi în cel al educaţiei, indicatorii de rezultate sunt
cei care au o importanţă deosebită în determinarea trendului privind durabilitatea sănătăţii
indivizilor.
Factori determinanţi şi efecte ale gradului de sănătate

Pornind de la întrebarea de ce performanţele ţărilor sărace sunt atât de slabe, analiştii au


ajuns la concluzia că un principal factor determinant, alături de gradul scăzut de educaţie, este şi
nivelul precar al sănătăţii. În ciuda faptului că speranţa de viaţă a crescut foarte mult în cadrul ţărilor
în curs de dezvoltare în ultimii şapte ani, multe persoane din statele sărace încă se confruntă cu
condiţii grele de sănătate. Sănătatea este privită ca un bun obţinut atât din fonduri private, cât şi
publice, ponderea acestor două surse de finanţare variind de la ţară la ţară, în unele state
predominând fondurile private, iar în altele subsidiile publice.

Diferite teorii privind creşterea economică oferă diferite răspunsuri privind modul în care
condiţiile de sănătate pot influenţa, de-a lungul timpului, PIB-ul pe locuitor al unei ţări *Barro, 1996+.
Spre exemplu, teoria neoclasică a lui Solow (1956) şi Swan (1956) privind creşterea susţine că, pe o
perioadă lungă de timp, numai nivelul PIB-ului pe locuitor va fi afectat de gradul de sănătate şi nu
rata de creştere care este influenţată de rata globală a progresului tehnologic. Spre deosebire de
această opinie, primele modele de creştere endogenă, în cadrul cărora rata progresului tehnologic
diferă de la o ţară la alta, în funcţie de condiţiile economice locale, întrevăd un impact puternic şi
permanent al gradului de sănătate asupra ratei de creştere.

Disponibilitatea şi accesibilitatea alimentelor care să furnizeze proteinele, microelementele şi


caloriile îi permit unui copil să crească, să se dezvolte, să-şi sporească imunitatea la boli şi să
desfăşoare diferite activităţi consumatoare de energie. Fogel (1994) corelează modul de alimentaţie
cu gradul de productivitate a muncii: în Marea Britanie, între 1780-1980, o îmbunătăţire a modului
de alimentaţie a crescut nivelul output-ului prin creşterea gradului de participare a forţei de muncă
(în 1780, 20% din populaţie nu lucra datorită malnutriţiei) şi prin sporirea efortului depus de
lucrători: mărindu-se aportul zilnic de calorii a sporit şi cantitatea de muncă depusă cu aproximativ
56%. Într-adevăr, s-a constatat că, pe măsură ce nivelul de dezvoltare al unei ţări este mai ridicat,
oamenii se hrănesc mai bine, fapt care afectează atât abilităţile de muncă, îmbunătăţindu-le, cât şi
aspectul fizic al indivizilor, ei devenind mai înalţi. Spre exemplu, un studiu efectuat de Weil (2004)
demonstrează că între 1775-1975 în Marea Britanie înălţimea medie a bărbaţilor a crescut cu 9,1 cm;
în 1855, 66% dintre bărbaţii nemţi erau mai scunzi de 1,68 cm, în timp ce astăzi acest procent este de
doar 2%.

Înălţimea pare a fi o măsură obiectivă a stării de sănătate, cuprinzând o gamă amplă de


caracteristici ale acesteia, care ar fi greu de determinat cu alte metode [Faulkner, Tanner, 1986].
Schimbările intervenite în înălţimea medie a populaţiei, de-a lungul timpului, pot fi puse pe seama fie
a investiţiilor în capital uman, fie a schimbărilor exogene intervenite în natura bolilor sau chiar
datorită progresului în ceea ce priveşte tehnologiile din domeniul medical [Fogel, 1994; Steckle,
1995; Schultz, 1996]. În orice caz, din studiile efectuate pe eşantioane din diferite ţări rezultă că
atunci când înălţimea este explicată prin investiţiile în sănătate, între aceasta şi nivelul de
productivitate există o corelaţie pozitivă. De asemenea, pe baza înălţimii pe care o au copiii la vârsta
de patru ani putem aprecia care va fi înălţimea lor când vor fi adulţi *Martorell, Habicht, 1986+.

Dacă statutul nutriţional pe termen lung se poate aprecia prin înălţime, atunci raportul dintre
greutate şi înălţime este un indicator relevant al sănătăţii, al statutului nutriţional şi al capacităţii
fizice de lucru pe termen scurt [Komlos, 1994; Steckle, 1995]. Waaler (1984) a demonstrat, printr-un
studiu efectuat pe un eşantion reprezentativ pentru populaţia Norvegiei, că, atunci când indicele
masei corporale (BMI) este mai mic de 21 sau mai mare de 29, rata de mortalitate creşte atât în cazul
femeilor cât şi al bărbaţilor.

Thomas şi Strauss (1996) încearcă să demonstreze efectul pe care îl are înălţimea asupra
salariilor în Brazilia. Conform studiului efectuat de ei, o creştere de 1% a înălţimii este asociată cu o
sporire a salariilor cu trei procente în cazul bărbaţilor şi cu 2% în cazul femeilor. Analiza realizată de
Schultz (2003) prezintă faptul că în Ghana, o creştere cu 1 cm a înălţimii indivizilor este asociată cu o
mărire a salariilor între 6 şi 8%. Acest rezultat demonstrează regresiv, o dată în plus, faptul că în
această ţară malnutriţia copiilor este un lucru comun, la fel ca şi mortalitatea infantilă. În acelaşi
timp, tot aici, o sporire cu o unitate a indicelui de masă corporală este asociată cu o creştere de 9% a
salariului bărbaţilor şi cu 7% în cazul femeilor.

Studiile efectuate atât în state cu venituri scăzute cât şi în cele cu venituri ridicate reflectă
faptul că statutul nutriţional şi de sănătate, determinat cu ajutorul unor indicatori relevanţi pe
termen lung – înălţimea -, sau pe termen scurt – BMI – influenţează productivitatea muncii pe oră
lucrată şi munca prestată de un adult, pe an [Fogel, 1994; Schultz, Tansel, 1997]. La nivelul
individului, unul dintre principalele beneficii ale unei stări bune de sănătate este sporirea creativităţii.
La fel cum o persoană sănătoasă va fi mai eficientă în producerea de bunuri şi servicii, în acelaşi mod
va fi capabilă să genereze noi idei. Un alt efect al unei stări bune de sănătate, deosebit de important
mai ales în contextul actual al transformărilor frecvente ce au loc atât pe plan economic, cât şi politic
şi social, este dezvoltarea capacităţii indivizilor de a face faţă stresului şi, prin urmare posibilitatea lor
de a se adapta la diferitele schimbări *McCain, Mustard, 1999+.

S-a vorbit despre existenţa unei relaţii de interdependenţă între gradul de sănătate şi nivelul
de trai: lucrătorii sănătoşi depun o cantitate mai mare de muncă şi, prin urmare, vor primi salarii mai
mari; această majorare a salariilor va genera o creştere mai pronunţată a gradului de sănătate, în
primul rând prin îmbunătăţirea modului de hrană. Accentuând această idee, Barro (1996) consideră
că, pentru un număr dat de ore de muncă, capital fizic, experienţă şi nivel de educaţie, o
îmbunătăţire a stării de sănătate a lucrătorilor scade rata de mortalitate şi riscul de a face anumite
boli, fapt care va determina o depreciere a capitalului uman, crescând astfel nivelul de sănătate şi
cererea pentru capitalul uman. Toate acestea vor avea ca rezultat sporirea productivităţii.

CONCLUZII

La începutul secolului XXI, îmbunătăţirea celor două laturi calitative ale capitalului uman -
nivelul de educaţie şi gradul de sănătate – dobândeşte o importanţă deosebită în condiţiile în care
diferenţele existente între state, din punct de vedere al standardului de viaţă, tind a se amplifica.
Pornind de la ipoteza că impactul capitalului uman asupra performanţelor economice nu depinde
doar de calitatea, cantitatea şi tipul resurselor umane ci şi de un număr mare de alţi factori precum
întâlnirea dintre cererea şi oferta de muncă, gradul de satisfacţie obţinut la locul de muncă,
capacitatea unei ţări de a atrage persoane înalt calificate din alte ţări sau măsura în care firmele
pregătesc angajaţii, s-a încercat să se evidenţieze care variabilă a capitalului uman are cel mai mare
impact asupra creşterii economice. O concluzie prezentată de majoritatea analiştilor, căreia îi
subscriem şi noi, este cea conform căreia, la nivelul unei naţiuni, perioadele de creştere susţinută a
productivităţii muncii au fost asociate atât cu sporirea nivelului educaţional, cât şi cu îmbunătăţiri în
ceea ce priveşte sănătatea şi modul de alimentaţie a oamenilor. La nivel individual, studii statistice
demonstrează existenţa unei legături pozitive puternice între salarii, starea sănătăţii şi modul de
alimentaţie ale populaţiei, analizate pe sexe şi pe diferite vârste.

Ţările mai educate se dezvoltă mai repede deoarece nivelul superior de pregătire dă
posibilitatea forţei de muncă să inoveze noi tehnologii şi să le adapteze pe cele existente la producţia
locală. În plus, în contextul actual al globalizării se consideră că un nivel mai ridicat de educaţie
permite o mai bună participare la economia globală întrucât, într-un mediu aflat în permanentă
schimbare/dezvoltare, indivizii cu un grad mai ridicat de pregătire pot să evalueze mai bine noile
oportunităţi deoarece ei au capacitatea de a distinge mai uşor între elementele aleatorii şi cele
sistematice ale schimbărilor economice.

Pe lângă faptul că educaţia poate spori bunăstarea prin lărgirea oportunităţilor economice,
ea generează şi o serie de beneficii indirecte: îmbunătăţeşte nivelului de sănătate, de hrană, oferă
oportunităţi de împlinire personală şi dezvoltă anumite abilităţi individuale. Un grad ridicat de
educaţie poate fi asociat cu un mediu mai prielnic, cu o participare politică şi comunitară mai bună,
cu o coeziune socială mai mare, cu o rată a criminalităţii mai scăzută, toate acestea, la rândul lor,
punându-şi amprenta asupra creşterii economice. De asemenea, în cadrul procesului de dezvoltare
economică, rata brută a fertilităţii tinde să scadă.

Pentru a determina impactul pe care educaţia îl are asupra ritmului de creştere economică a
unei ţări, trebuie ţinut cont şi de influenţa pe care factorii determinanţi o au asupra acesteia. Există o
gamă amplă de factori care îşi pun amprenta asupra educaţiei, factori ce variază de la ţară la ţară din
punct de vedere al intensităţii şi al modului de manifestare. Astfel, putem, vorbi în primul rând
despre resursele materiale şi umane folosite – gradul de dotare tehnică a instituţiilor de învăţământ,
nivelul de pregătire al cadrelor didactice – modul de organizare a sistemelor educaţionale, durata
ciclurilor de învăţământ, politicile guvernamentale – prin prisma modului de alocare a resurselor pe
diferite nivele educaţionale, prin reformele educaţionale – şi, nu în ultimul rând, mediul social în care
trăiesc indivizii – familia, rudele, prietenii, cunoştinţele, colegii.

De asemenea, influenţa exercitată de educaţie asupra creşterii şi dezvoltării economice


trebuie analizată pe cele două forme ale sale: educaţie formală şi informală. Acestea două se
completează reciproc întrucât prima se dobândeşte prin învăţare, în cadrul celor trei forme de
învăţământ – ciclul primar, secundar şi terţiar – şi prin intermediul training-urilor teoretice, iar cea
de-a doua prin experienţa în cadrul firmelor şi prin training-urile practice. Calitatea şi orientarea
educaţiei pe diferite profiluri, în cadrul fiecărui ciclu de învăţământ, precum şi corelarea acesteia cu
cerinţele angajatorilor sunt esenţiale pentru a putea face faţă noilor tehnologii.

Pornind de la întrebarea de ce performanţele ţărilor sărace sunt atât de slabe, analiştii au


ajuns la concluzia că un principal factor determinant, alături de gradul scăzut de educaţie, este şi
nivelul precar al sănătăţii. Sănătatea, modul de alimentare şi productivitatea sunt strâns corelate
între ele, deşi există mai puţine dovezi empirice în acest sens decât în cazul legăturii dintre educaţie
şi creşterea economică.
Studii efectuate atât în state cu venituri scăzute cât şi în cele cu venituri ridicate reflectă
faptul că statutul nutriţional şi de sănătate, determinat cu ajutorul unor indicatori relevanţi pe
termen lung – înălţimea -, sau pe termen scurt – BMI – influenţează productivitatea muncii pe oră
lucrată şi munca prestată de un adult, pe an.

S-a vorbit chiar despre existenţa unei relaţii de interdependenţă între gradul de sănătate şi
nivelul de trai: lucrătorii sănătoşi depun o cantitate mai mare de muncă şi, prin urmare, vor primi
salarii mai mari; această majorare a salariilor va genera o creştere mai pronunţată a gradului de
sănătate, în primul rând prin îmbunătăţirea modului de hrană.

Atât nivelul de educaţie, cât şi cel de sănătate, se pot determina prin două categorii de
indicatori: de intrări (input-uri) şi de rezultate (outcome), fiecare dintre aceştia grupându-se în
indicatori generali sau specifici. În timp ce indicatorii de rezultate reflectă beneficiile concrete ale
investiţiilor în capitalul uman, cei de intrări prezintă mărimea şi calitatea acestor investiţii.

Prin urmare, ţinând cont de toate aspectele menţionate anterior, se poate concluziona că:

- nivelul de educaţie are un impact pozitiv asupra progresului, creşterii şi dezvoltării


economice, însă mărimea acestei influenţe diferă de la o ţară la alta, în funcţie de
existenţa, intensitatea şi modul de manifestare a factorilor care îşi pun amprenta asupra
educaţiei;
- gradul de sănătate influenţează capacitatea de muncă şi productivitatea indivizilor şi,
prin urmare, determină nivelul de bunăstare şi prosperitate naţională.

CAPITALUL UMAN SI MIGRATIA

Aşa cum fluxurile financiare internaţionale au modificat cadrul economic şi politic global de la
sfârşitul secolului trecut, analiştii de specialitate consideră că este posibil ca, peste câteva decenii,
acest cadru să fie din nou influenţat de migraţia globală determinată de factori demografici,
tehnologici şi, nu în ultimul rând, de diferenţele mari de venituri dintre ţări. Se prevede că aceste
fluxuri migraţioniste vor avea loc atât în interiorul ţărilor în curs de dezvoltare – în special în state
precum India, China, din zonele rurale în cele urbane – cât şi între aceste ţări, dar şi între ele şi statele
dezvoltate. Dintre toate acestea, cele care dobândesc o importanţă deosebită în contextul actual al
globalizării sunt fluxurile migraţioniste care au loc între ţările slab dezvoltate sau în curs de
dezvoltare şi statele cu economie prosperă. O cauză principală a acestui fenomen o constituie
creşterea importanţei acordate factorului „calitatea capitalului uman”, de către politicile
migraţioniste din ţările industrializate. Acest aspect tinde să ia amploare în condiţiile în care
concurenţa devine din ce în ce mai acerbă şi tendinţa de îmbătrânire a populaţiei din statele
dezvoltate se manifestă tot mai pregnant.

S-a constatat faptul că statele cu un nivel ridicat al educaţiei cunosc un ritm mai accelerat al
creşterii economice faţă celelalte, explicaţia constând în faptul că pregătirea formală şi informală dă
posibilitatea forţei de muncă să se dezvolte şi să se adapteze mai bine şi într-un timp mai scurt la
noile tehnologii. O serie de autori, printre care şi Rauch (1993) sau Acemoglu şi Angrist (1999),
analizând efectele pe care le are educaţia asupra producţiei, concluzionează că un nivel ridicat de
pregătire determină creşterea produsului marginal al indivizilor şi, prin urmare, o sporire a salariilor;
generalizând, acest lucru se poate traduce în faptul că o forţă de muncă mai educată generează
creşterea productivităţi medii dintr-u ţară. Mai mult decât atât chiar, educaţia poate spori
bunăstarea nu doar prin lărgirea oportunităţilor economice, ci şi prin beneficiile sale indirecte:
îmbunătăţirea nivelului de sănătate, de hrană, oferind oportunităţi de împlinire personală şi
dezvoltând anumite abilităţi individuale (Haveman, Wolfe, 1984). Alături de aceste efecte indirecte,
Sianesi şi Van Reenen (2000) remarcă şi faptul că un grad ridicat de educaţie poate fi asociat cu un
mediu mai prielnic, cu o participare politică şi comunitară mai bună, o coeziune socială mai mare, cu
o rată a criminalităţii mai scăzută, toate acestea, la rândul lor, punându-şi amprenta asupra creşterii
economice.

1. Investiţiile în educaţie
Capitalul uman reprezintă unul din cei mai importanţi factori de producţie, cu efect
catalizator asupra productivităţii celorlalţi factori ce contribuie la actul productiv. Semnificaţia
capitalului uman ca factor distinct faţă de muncă a fost înţeleasă relativ târziu, în a doua jumătate a
secolului XX şi a venit o dată cu sporirea complexităţii actului productiv la nivel microeconomic şi
imposibilitatea explicării prin teoriile tradiţionale a unor decalaje de creştere economică apărute
între ţări ce foloseau în mod aparent aceleaşi combinaţii de factori tradiţionali. Factorul rezidual din
funcţia lui Solow, identificat iniţial doar cu tehnologia, i-a pus pe gânduri pe cerecetători, făcându-i
apoi să se aplece cu mai mult interes asupra unor elemente ce nu păreau a fi implicate direct în
realizarea producţiei: educaţie generală şi de specialitate, formare profesională, învăţare continuă
etc. S-a pătruns astfel într-o zonă nouă, care părea să găsească răspuns la numeroase probleme
legate de creşterea economică. S-a văzut că interesul pentru educaţia şi pregătirea angajaţilor nu
este doar în responsabilitatea acestora, că sumele cheltuite de firme în acest sens sunt de fapt
investiţii cu rate ridicate de revenire şi nu simple acte de altruism social. S-a văzut că productivităţile
deosebite obţinute în firmele japoneze vin şi ca o consecinţă a alocărilor pe care aceasta le face
pentru formarea continuă a lucrătorului, pentru siguranţa sa şi a familiei sale. A apărut astfel o nouă
motivaţie raţională pentru a justifica în faţa acţionarilor de ce firma trebuie să suporte costurile de
educaţie ale angajatului, de ce trebuie sa-l specializeze în continuu sau de ce trebuie sa asigure
anumite facilităţi pentru el si familia sa: nu mai era vorba aici de cheltuieli cu protecţia socială, ele au
devenit investiţii într-un nou tip de capital, capitalul uman. Iar rezultatele au apărut în ultimii 30 de
ani, de când practici de acest gen au devenit frecvente mai ales în rândul marilor companii,
regăsindu-se în creşteri fără precedent ale productivităţii muncii, ale raportului output/input şi ale
ritmului de inovare.

În timp ce unii analişti sunt de părere că investiţiile în educaţie sunt indicatori fideli ai input-
urilor în capitalul uman, alţii consideră că acestea reflectă calitatea educaţiei. Astfel, Centrul de
Studiere a Standardelor de Viaţă (CSLS) din Ontario (2001), împarte indicatorii educaţiei în două
categorii: de rezultate (outcome), care reflectă beneficiile concrete ale investiţiilor în capitalul uman
şi de intrări (input-uri), ce prezintă mărimea şi calitatea acestor investiţii, fiecare dintre aceştia
putând fi grupaţi în indicatori generali sau specifici.

În cadrul indicatorilor generali de rezultate ale educaţiei, cel mai relevant este dat de
cunoştinţele şi abilităţile specifice şi generale ale indivizilor, urmat de numărul anilor de şcoală pe cap
de locuitor şi de apariţia unor lipsuri în abilităţile generale care pot genera fluxuri migraţioniste. În
ceea ce priveşte numărul mediu al anilor de şcoală, din datele furnizate de Psacharopoulos şi
Arriagada (1986, 1992) rezultă faptul că în a doua jumătate a secolului trecut, în Mali, acesta era doar
de 0,5, fiind unul dintre cele mai scăzute din lume. În acelaşi timp, lucrătorii din ţările dezvoltate şi
din ţările din Europa de Est aveau un nivel ridicat al educaţiei, cu o medie de 10 ani de şcoală pe
lucrător (în 1981, media era de aproximativ 12 în Noua Zeelandă, de 13 în SUA şi 12 în Germania de
Est). Weil (2004) remarcă apariţia unei tendinţe de creştere a numărului anilor de şcoală, începând cu
ultimele decenii ale secolului trecut: dacă în 1960, numărul mediu al anilor de şcoală, în ţările in curs
de dezvoltare era de 2,05 iar în SUA de 8,49, în 2000 numărul mediu al anilor de şcoală era de 5,13 în
statele în curs de dezvoltare şi de 12,05 în SUA. De asemenea, Ahuja şi Filmer (1995) constată faptul
că la mijlocul anilor 1980 s-a înregistrat o sporire a numărului mediu al anilor de şcoală şi în Orientul
Mijlociu şi Africa de Nord. În acelaşi timp, în regiunea sud-asiatică s-a înregistrat cea mai scăzută rată
de creştere a nivelului de educaţie şi, tot aici, s-au constatat cele mai pronunţate inegalităţi pe sexe
din punct de vedere al educaţiei (Barro, Lee, 1996).

În 1995, în ţările în curs de dezvoltare rata de şcolarizare pentru învăţământul secundar era
doar de 54% iar cea pentru învăţământul terţiar de 9%, în timp ce în ţările OECD cu venituri ridicate
aceste rate erau de 107% şi respectiv 64% (Lee, 2001). Sporirea acestor rate în ţările în curs de
dezvoltare şi în cele slab dezvoltate nu reprezintă o soluţie pentru atingerea performanţelor întrucât
în aceste state o altă problemă majoră este calitatea scăzută a învăţământului, care reflectă de fapt
nivelul investiţiilor în educaţie. Aceasta a fost determinată pe baza unei serii de indici precum
cheltuielile guvernamentale pe student, raportul dintre numărul profesorilor şi cel al studenţilor,
salariile estimate ale profesorilor (Barro, Lee, 2001). Alături de aceştia, Weil (2004) adaugă şi
facilităţile oferite studenţilor, disponibilitatea şi accesibilitatea cărţilor şi a altor materiale didactice.
Din studiul efectuat de el rezultă că ţările mai bogate pot furniza o cantitate mai mare de input-uri: în
1997, spre exemplu, raportul dintre numărul studenţilor şi cel al profesorilor era de 16,7 în ţările
dezvoltate, de 29,7 în ţările în curs de dezvoltare şi de 34,2 în Africa; în acelaşi timp, în Mozambic
70% dintre profesori aveau numai şapte ani de şcoală.

Totalitatea resurselor alocate de guvern sau indivizi pentru toate formele de educaţie şi
training, care în accepţiunile autorilor menţionaţi anterior reflectau calitatea educaţiei, sunt definite
în analiza efectuată de Centrul de Studiere a Standardelor de Viaţă (2001) prin indicatorii generali de
intrări. Indicatorii specifici de intrări dobândesc o abordare mai concretă, incluzând: infrastructura
educaţională, raportul dintre numărul studenţilor şi numărul elevilor, materialele didactice
disponibile, impactul şi durata training-ului la locul de muncă, programele de training oferite de
guvern, extinderea oportunităţilor pentru învăţământul liceal, rata de înscriere în programe specifice,
importanţa pe care o are învăţarea pe tot parcursul vieţii.

Pe lângă fondurile publice destinate educaţiei, o importanţă deosebită o au şi resursele


private. Lall (2001) este de părere că sectorul public ar trebui să fie responsabil pentru finanţarea
integrală a învăţământului primar şi secundar şi, doar parţial, pentru cel universitar. Este cazul multor
state est-asiatice, care s-au bazat în mare măsură pe cheltuielile private pentru învăţământul terţiar.

Judson (1998) argumentează faptul că, pentru creşterea economică, mai important decât
cantitatea de resurse alocate pentru educaţie este modul în care acestea sunt alocate între ciclul
primar, secundar şi terţiar. Eficienţa alocării resurselor este definită ca raport între nivelul obţinut al
rezultatelor şi nivelul maxim posibil a fi obţinut într-o ţară, ţinând cont de bugetul global actual şi
costurile actuale pentru fiecare nivel de educaţie. Analiza făcută de ea pe câteva ţări, atât dezvoltate
cât şi în curs de dezvoltare sau slab dezvoltate, indică faptul că, în ciuda diferenţelor considerabile
existente în cazul multor state între rata actuală şi cea optimă de şcolarizare, câteva economii par a-şi
aloca resursele educaţionale într-un mod optim. Într-o lucrare scisă alături de Betts în 1998, Romer
ajungea la concluzia că resursele alocate pentru preîntâmpinarea abandonului şcolar la vârste
timpurii şi pentru creşterea accesului la educaţie au un efect de multiplicare asupra creşterii
economice mai bun decât alocarea pentru învăţământul superior. Cu alte cuvinte, diminuarea
discrepanţelor în educaţie între cei mai bine instruiţi şi cei neinstruiţi este de preferat unei politici
elitiste, care să creeze vârfuri dar să neglijeze media.

Un studiu efectuat de World Bank în 2003 prezintă factorul esenţial care a contribuit la
creşterea şi dezvoltarea tigrilor asiatici: buna direcţionare şi calitatea ridicată a educaţiei. Aceeaşi
idee se regăseşte şi în lucrările lui Lee (2001) şi Lall (2001), care prezintă modul în care a evoluat
alocarea resurselor pe diferite nivele educaţionale în Asia de Est, începând cu anii 1970. Astfel, într-
un stadiu iniţial de dezvoltare, Asia de Est a acordat prioritate educaţiei primare, ajungând la o rată
de aproximativ 100% pentru acest ciclu de învăţământ, în 1970. Acest lucru i-a facilitat concentrarea
atenţiei asupra îmbunătăţirii calităţii şi sporirii resurselor alocate pentru nivelele secundare şi terţiare
de educaţie. Rata şcolarizării a sporit considerabil pentru aceste nivele în special după 1980. Un
exemplu în acest sens este Coreea, unde rata de şcolarizare pentru ciclul terţiar a fost de 16% în
1980, de 39% în 1990 şi apoi de 68% în 1996.

În analiza comparativă efectuată de M. Belot (2004) între statele europene şi SUA, el a ajuns
la concluzia că în SUA există o pondere mai mare a populaţiei care a absolvit o formă de învăţământ
superior decât în Europa, fapt care reiese şi din tabelul de mai jos. De asemenea, se remarcă
ponderea mare a cheltuielilor, atât publice cât şi private, cu învăţământul universitar, în totalul
cheltuielilor Statelor Unite, comparativ cu oricare ţară europeană; acest aspect poate fi explicat
parţial prin costul ridicat al migraţiei în Europa.

Tabel 1. Investiţiile în educaţia universitară în Europa şi SUA

Ţara Ponderea Totalul cheltuielilor Cheltuieli private cu


absolvenţilor de cu înv. sup. (% PIB) înv. sup. (% total)
univ. (2001) 2001 2001

Austria 14 1,2 0

Belgium 38 1,3 7,7

Denmark 29 1,6 0

Finland 38 1,7 0

France 34 1,1 9,1


Germany 22 1,0 9,1

Ireland 48 1,5 20,0

Italy 12 0,9 11,1

Netherlands 27 1,2 16,7

Norway 38 1,3 -

Portugal 14 1,1 9,1

Spain 36 1,2 25

Sweden 37 1,7 -

Switzerland 26 1,2 11,8

UK 29 1,0 30

USA 39 2,7 66,7

Sursa: OECD, Education at a Glance, 2003

Studiile de specialitate relevă faptul că oportunităţile migraţioniste stimulează investiţiile


private în educaţie. Spre exemplu, Stark şi Wang (2001) confirmă că rezultatele investiţiilor private în
capitalul uman depind de nivelul mediu al capitalului uman din ţările în care lucrează indivizii. Prin
urmare, în statele sărace acest nivel este scăzut şi deci rezultatele investiţiilor în capitalul uman vor fi
slabe. Deschiderea acestor ţări către migraţia spre ţări cu nivele mai ridicate ale capitalului uman
poate stimula investiţiile în educaţie. Atât timp cât politicile migraţioniste stabilesc limita până la care
lucrătorii pot migra, deschiderea ţării către procesul migraţionist poate fi generatoare de bunăstare
(în condiţiile în care toţi indivizii, inclusiv cei care nu emigrează, vor investi în sporirea nivelului
capitalului uman).

2. Tendinţe migraţioniste ale capitalului uman


Unul din fenomenele cele mai complexe ce caracterizează fenomenul globalizării îl reprezintă
migraţia forţei de muncă. Având la bază nevoia de împlinire personală sau doar simpla nevoie de
supravieţuire, fenomenul are implicaţii majore pentru ţările incluse în acest circuit. Globalizarea
oferă posibilitatea de acumulare a capitalului uman în zonele/ ţările unde acesta există deja din
abundenţă şi unde este bine recompensat, adică în statele dezvoltate. În timp ce raportul dintre
exporturi şi PIB a crescut cu 51% între 1990 şi 2000 (OMC, 2004), tot în această perioadă numărul
copiilor născuţi în ţările OECD, provenind din părinţi ce au obţinut dreptul de rezidenţă aici, a sporit
în egală măsură - 51% (Docquier, Marfouk, 2004). În valori absolute, numărul total al imigranţilor, cu
vârsta de peste 20 de ani, care locuiau în ţările OECD atingea cifra de 58,5 milioane în anul 2000,
comparativ cu 39,8 milioane în 1990. Borjas (2000), făcând trimitere la un raport al Naţiunilor Unite,
estimează faptul că 200 de milioane de oameni, adică aproximativ 2% din populaţia globului, trăiau la
începutul secolului XXI într-o altă ţară decât cea natală. Mai mult decât atât, ponderea imigranţilor cu
pregătire superioară era de 70%, comparativ cu cea a imigranţilor cu un nivel scăzut de educaţie
(30%), deşi, aşa cum remarcă Maurice Schiff (1998) costurile migraţioniste afectează mai mult pe cei
dintâi decât pe ceilalţi. Lucrătorii bine pregătiţi pot realiza o paletă largă de operaţiuni, inclusiv pe
cele ale indivizilor cu un nivel redus de educaţie, ceea ce implică faptul că ei nu sunt neapărat forţaţi
să migreze. Însă, întrucât au investit o gamă amplă de resurse pentru a se specializa pe anumite
operaţiuni, vor căuta un loc de muncă corespunzător pregătirii, cu un nivel adecvat al salariului.
Investiţiile în propria pregătire, ce necesită atât resurse materiale dar mai ales timp îndelungat, au o
motivaţie clară: creşterea venitului. În medie, în ţările dezvoltate fiecare an suplimentar de studiu
aduce un spor mediu de venit pe durata vieţii de 20%. Este de înţeles de ce indivizii cu pregătire
medie şi superioară sunt cei mai tentaţi să emigreze căte astfel de destinaţii, mai ales în contextul în
care în ţara de origine, datorită productivităţii reduse şi a opţiunilor limitate de întrebuinţare a
capacităţilor productive nu-şi vor folosi la capacitate maximă abilităţile şi vor fi remuneraţi mult sub
nivelul mediu al pieţelor dezvoltate.

La nivel mondial, 1,66% din populaţia activă trăieşte într-o ţară străină, iar rata mondială
medie a emigrării este de 0,94%, 1,64% şi 5,47% pentru cei cu un nivel scăzut, mediu şi, respectiv,
ridicat de pregătire. Rata medie mondială a emigrării pentru lucrătorii înalt calificaţi a sporit cu 0,75%
între 1990 şi 2000, faţă doar de 0,06% pentru cei slab pregătiţi sau de 0,41% pentru cei cu un nivel
mediu de educaţie. Aşa cum reiese şi din figura de mai jos, cei mai mulţi dintre emigranţii bine
pregătiţi au ales ca destinaţie SUA. Cu toate acestea, ponderea lucrătorilor calificaţi în stocul total al
imigranţilor a crescut în toate ţările gazdă. În toate ţările OECD, şi mai ales în America de Nord, a
sporit ponderea imigranţilor provenind din state cu venituri scăzute, în special a celor din Asia.

Figura 1. Structura imigranţilor în zona OECD


Sursă: Docquier, F., Rapaport, H., Skilled Migration: The Perspective of Developing Countries, în J.
Baghwati and G. Hanson (eds), Skilled migration: prospects, problems and policies, The Russell Sage
Foundation: New York, 2007, p.8

Emigrarea celor cu o pregătire superioară are un impact foarte puternic asupra structurii
forţei de muncă din Caraibe, America Centrală, Asia de Sud Est, vestul şi estul Africii. Apropierea de
SUA este în mod evident un factor esenţial care explică situaţia celor din Caraibe sau America
Centrală. Emigranţii provenind din sud-estul Asiei au o gamă mai variată de opţiuni, ei putând alege
ca destinaţie fie SUA, fie Canada sau Australia. În cazul emigranţilor din statele africane, legăturile
coloniale cu ţări europene precum Marea Britanie (Gambia, Ghana, Somalia), Franţa (Mauritania,
Djibouti) sau Portugalia (Angola, Cape Verde, Mozambic) sunt factori determinanţi în alegerea
destinaţiilor.

Figura 2. Rata medie a lucrătorilor înalt calificaţi care emigrează, pe ţări

Sursă: Docquier, F., Rapaport, H., Skilled Migration: The Perspective of Developing Countries, în J.
Baghwati and G. Hanson (eds), Skilled migration: prospects, problems and policies, The Russell Sage
Foundation: New York, 2007, p. 11

În ceea ce priveşte ţările sărace, creşterea numărului emigranţilor cu pregătire profesională


reprezintă o problemă serioasă întrucât cei care pleacă alcătuiesc un procent din ce în ce mai mare
din populaţia totală (spre exemplu, în multe ţări africane ei reprezintă aproximativ o pătrime din
populaţie). În studiul efectuat de Docquier şi Marfouk în 2004 se prezintă situaţia emigranţilor cu
studii universitare, din anul 2000. Astfel, ponderea celor care au absolvit universitatea şi au emigrat,
din totalul populaţiei de cu studii superioare, era de peste 50% în Gambia, Cape Verde, Somalia şi
Seychelles, între 25-50% în Angola, Liberia, Madagascar, Nigeria, Mauritius, Guineea Ecuatorială,
Mozambic, Sao Tome şi Sierra Leone, între 5-25% în Algeria, Burundi, Mali, Etiopia, Maroc, Tunisia,
Uganda, Camerun, Congo, Guineea, Mauritania, Senegal, Sudan, Africa de Sud, Tanzania, Zambia,
Ruanda şi Zambia şi sub 5% în Botswana, Lesotho, Burkina Faso, Republica Central Africană, Egypt,
Libia şi Namibia.
Kapur şi McHale (2005) sunt de părere că aceste fluxuri au la bază, în principal, trei cauze
determinante:

- necesitatea unui număr din ce în ce mai mare de persoane pregătite, impusă de noile
tehnologii, la care se adaugă existenţa unor politici guvernamentale favorabile în ţările gazdă;

- îmbătrânirea populaţiei din ţările bogate;

- extinderea procesului de globalizare a producţiei şi a comerţului: integrarea pieţei


capitalului şi a producţiei este însoţită de integrarea pieţei forţei de muncă (spre exemplu, firmele
multinaţionale doresc să aibă flexibilitate în localizarea producţiei şi a mutării personalului dintr-o
filială în alta).

Emigraţia reprezintă o problemă extrem de serioasă pentru orice ţară, dar mai ale pentru
cele sărace sau în curs de dezvoltare. De obicei emigrează populaţia tânără, ajunsă la vârsta
productivă. Pe lângă faptul că are loc o îngustare a bazei piramidei vârstelor care afectează structura
normală a populaţiei, se produce o perturbare şi la nivelul producţiei, prin diminuarea forţei de
muncă disponibile, ceea ce induce modificări la nivelul salariului de echilibru, mărindu-se astfel
costurile şi diminuând competitivitatea produselor. Efectul final este unul defavorabil ţărilor sărace,
al căror singur avantaj competitiv este de obicei preţul redus ca urmare a folosirii forţei de muncă
ieftine. În al doilea rând, din rândul populaţiei tinere emigrează mai ales cei cu o anumită pregătire
sau chiar cu o solidă pregătire de specialitate. Pierderea pentru ţara de origine este dublă. Pe de o
parte, nu se mai recuperează investiţia în educaţia acestor indivizi. Costurile cu educaţia sunt
ridicate, ajungând de regulă la o medie de 3% din PIB. Emigrarea tinerilor după terminarea ciclului
educaţional se măsoară la nivel macroeconomic ca un consum neproductiv, deci ca o diminuare a
produsului naţional. Pe de altă parte, se pierde şi din producţia viitoare ce ar fi putut fi realizată de
căte capitalul uman pierdut prin emigrare. Aceasta este, de fapt, pierderea cea mai consistentă,
creându-se prejudicii majore atât prin diminuarea numărului de specialişti cât şi prin modificarea
structurii pieţei forţei de muncă. Nu este de mirare de ce ţările furnizoare de emigranţi rămân o
perioadă mai îndelungată într-un cerc al subdezvoltării, neputând să dezvolte tehnologie nouă sau
măcar să asimileze tehnologie: nu există specialişti capabili de acest lucru, ei fiind atraşi înspre ţările
dezvoltate de o mai bună recompensare a muncii lor. Există şi nuanţe în acest sens.

Analizând factorii determinanţi ai migraţiei din statele indiene din perioada 1961-1991,
Cashin şi Sahay (1996) consideră că cei care migrează în cadrul acestor ţări au fost mult mai puţin
influenţaţi de nivelul venitului din regiunile de destinaţie comparativ cu cei care migrează în diferite
zone ale SUA, în perioada 1900-1987 sau cu cei din Japonia anilor 1955-1985. De asemenea, şi la
nivelul statelor europene venitul a exercitat o influenţă redusă asupra deciziei de a migra. O posibilă
explicaţie a diferenţelor existente între SUA şi Japonia, pe de o parte, şi India şi Europa, pe de altă
parte, din punct de vedere al mobilurilor migraţioniste, o pot constitui barierele lingvistice, culturale
şi sociale care există în cadrul statelor indiene şi europene. Studii efectuate de Barro şi Sala-i-Martin
(1995) sau Gros (1996) confirmă acest aspect, subliniind faptul că tendinţele migraţioniste din cadrul
naţiunilor sau între acestea, determinate de rata şomajului sau de nivelul salariilor, sunt mult mai
mici în Europa decât în SUA.

În ceea ce priveşte Uniunea Europeană, în analiza privind disparităţile regionale existente


încă în cadrul acesteia, Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi (2004) evidenţiază legătura dintre PNB/locuitor,
nivelul de înzestrare cu capital uman şi tendinţele migraţioniste. Pentru aceasta, ei au realizat o
împărţire în patru grupe a regiunilor UE, ţinând cont de PNB-ul pe locuitor din 1994 şi de evoluţia
acestuia între 1994-2000:

 Categoria A: regiuni care ajung din urmă alte regiuni – acelea care iniţial au un nivel redus al
PNB-ului pe locuitor comparativ cu PNB/locuitor de la nivelul Uniunii, dar cu o rata de
creştere mare;
 Categoria B: regiuni câştigătoare - cu un nivel ridicat al PNB/locuitor şi cu o rată de creştere
mare;
 Categoria C: regiuni perdante – cu un PNB/locuitor şi o rată de creştere mici;
 Categoria D: regiuni care urmează cu greu alte regiuni – cu un PNB/locuitor iniţial mare dar
cu o rată de creştere mică.
După cum reflectă studiul efectuat de Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi, cele mai multe dintre
regiuni tind să se încadreze fie între regiunile câştigătoare, fie între cele perdante. Cele câştigătoare
sunt în general cele în care se află capitalele sau cele în care există o aglomerare urbană importantă
(spre exemplu Munich, Ruhr), iar în cadrul celor perdante se înscriu regiunile industriale în declin
(nordul, nord-vestul şi regiunea Yorkshire din Marea Britanie, Walonia din Belgia) sau multe regiuni
periferice (Sicilia, Calabria – Italia, sudul, centrul şi nor-vestul Spaniei, centrul şi nordul Portugaliei). În
urma analizei privind dotarea cu capital uman în cele patru tipuri de regiuni rezultă că regiunile
câştigătoare au un stoc educaţional mult mai bun decât celelalte trei: numărul persoanelor care au
studii superioare e cu 30% mai mare decât cel din regiunile din categoria D. Regiunile care urmează
cu greu alte regiuni prezintă o lipsă a indivizilor cu un nivel superior de pregătire, o pondere mică a
locurilor de muncă calificate şi o lipsă de tehnicieni şi profesionişti. De fapt, în timp ce în primele trei
categorii de regiuni - A;B;C - se înregistrează valori peste medie în ceea ce priveşte numărul
persoanelor cu educaţie secundară şi terţiară, în regiunile din categoria D ponderea acestora este cu
10-15% sub medie. Din punct de vedere al migraţiei, se remarcă faptul că regiunile în care există un
nivel ridicat al PNB/locuitor (respectiv în zonele din categoria B şi D) au rata cea mai ridicată a
migraţiei, în timp ce regiunile mai sărace au o rată mult mai mică a persoanelor care intră ca
imigranţi. Categoriile de imigranţi diferă în funcţie de regiune: cele câştigătoare atrag lucrători
calificaţi, cu un nivel superior de pregătire, cele care ajung din urmă alte regiuni atrag de asemenea
lucrători calificaţi şi prezintă un grad ridicat al migraţiei, în funcţie de tipul locului de muncă, iar
regiunile din categoria C şi D atrag în special lucrători necalificaţi. În urma analizei econometrice
efectuate de Rodriguez-Pose şi Vilalta-Bufi se desprinde concluzia conform căreia capacitatea unei
regiuni de a atrage lucrători calificaţi din străinătate poate fi la fel de importantă ca şi o bună
pregătire educaţională; prin urmare, regiunile care atrag un număr mare de lucrători calificaţi
prezintă şi o rată ridicată de creştere.

3. Efecte generate de migraţie

Tendinţele actuale ale economiei mondiale manifestă o tendinţă de accelerare înspre o


globalizare cât mai completă, în care graniţele devin din ce în ce mai puţin importante pentru factorii
de producţie. Munca, alături de capital, beneficiază de avantajele acestei permisivităţi sporite,
intrând într-un flux internaţional din ce în ce mai dinamic. Libera circulaţie (în paranteză fiind spus,
venită ca o repunere într-un drept natural al individului, după ce secolul XX a impus forţat restricţii
majore) permite indivizilor să beneficieze de avantaje sporite în recompensarea propriului efort prin
identificarea celor mai bune oportunităţi de pe o piaţă internaţională a muncii. Nu o numim încă
globală atât timp cât ea exclude încă anumite regiuni şi mai există încă anumite restricţii pe care o
parte dintre ţările dezvoltate le menţin pentru a-ţi proteja pieţele interne. Dar tendinţele
migraţioniste se vor amplifica în condiţiile în care concurenţa va creşte iar guvernele vor fi nevoite să
reducă din restricţiile ce vizează imigranţii pentru a contracara procesul de îmbătrânire a populaţiei
iar firmele naţionale să poată deţine avantajul competitiv dat de accesul ieftin şi facil la diferite tipuri
de abilităţi şi cunoştinţe. În situaţia unei concurenţe perfecte, când pe piaţă există deplina libertate
de mişcare a forţei de muncă, se poate vorbi despre echilibru: cei care emigrează vor obţine venituri
mai mari, ţara gazdă se va bucura de plus-produsul generat de forţa de muncă atrasă, iar ţara de
origine a emigranţilor va profita de sporirea raporturilor dintre pământ – muncă şi capital – muncă. În
realitate, însă, nu se întâmplă aşa întrucât emigranţii înalt calificaţi generează o serie de externalităţi.
În primul rând, ei sunt contribuabili la bugetul public, plecarea lor amplificând povara fiscală a celor
rămaşi acasă. În al doilea rând, în cadrul procesului de producţie dintr-o economie, forţa de muncă
calificată şi necalificată se completează reciproc, realizându-se o optimizare a structurii forţei de
muncă; în condiţiile în care forţa de muncă necalificată este abundentă iar cea calificată este redusă
cantitativ, situaţie întâlnită în special în ţările în curs de dezvoltare, emigrarea lucrătorilor bine
pregătiţi va avea un puternic impact negativ asupra productivităţii şi salariilor lucrătorilor slab
calificaţi, generând astfel o creştere a inegalităţilor pe plan naţional. În al treilea rând, reducerea
stocului de capital uman prin emigrare influenţează negativ perspectivele de creştere ale unei ţări,
deoarece acumularea de capital uman este privită drept un motor al dezvoltării economice. În al
patrulea rând, aşa cum s-a demonstrat recent în diferite contexte, forţa de muncă înalt calificată este
esenţială în atragerea de investiţii străine directe şi în promovarea cheltuielilor de cercetare şi
dezvoltare (Fujita et al., 1999). În căutarea avantajelor competitive, firmele multinaţionale identifică
şi migrează spre acele locaţii ce prezintă câteva trăsături specifice, printre care se enumeră şi o forţă
de muncă ieftină şi bine pregătită. Este cazul ţărilor din Asia Centrală şi de Est în a doua jumătate a
secolului XX şi ţările din Europa Centrală şi de Est în ultimii cinsprezece ani. Firmele ajunse aici au
putut beneficia de lucrători bine instruiţi, pentru a căror specializare specifică firmei nu a fost nevoie
decât de alocări minime. Prin urmare, mobilitatea capitalului uman contribuie la concentrarea
activităţilor economice în anumite locaţii, defavorizând astfel zonele de provenienţă.

O parte a literaturii ultimilor 40 de ani a încercat să scoată în evidenţă efectele negative pe


care le are migraţia asupra celor rămaşi în ţara de origine. Concluziile principale subliniau faptul că
emigranţii înalt calificaţi generează o creştere a inegalităţilor la nivel internaţional, statele bogate
devenind mai bogate iar cele sărace amplificându-şi sărăcia. Ce s-a pierdut adesea din vedere în
analize a fost faptul că, datorită resurselor de capital insuficiente, forţa de muncă înalt calificată
oricum nu era folosită la întreaga sa capacitate de către aceste ţări, ea rămânând ca stoc neutilizat.
Migraţia a permis captalului uman să-şi atingă un nivel superior de utilizare şi remunerare, lucru ce a
creat avantaje şi ţării de origine. Trebuie spus că, într-un procent destul de ridicat, cei care emigrează
din considerente economice sau profisionale nu o fac definitiv, ci cu dorinţa de revenire în ţara de
origine după o anumită perioadă de timp care să le permită acumularea unor resurse financiare.
Întoarcerea înseamnă pentru ţara mamă un avantaj ce derivă atât din sporul de capital uman pe care
repatriatul l-a dobândit în străinătate cât şi afluxul de capital financiar ce vine odată cu acesta.
Totodată, chiar dacă emigrarea are loc definitiv, contactele de familie îi determină pe cei plecaţi să
repatrieze o parte din veniturile obţinute în străinătate. Nu trebuie uitat că, pentru România spre
exemplu, emigraţii repatriază anual între două şi patru miliarde de euro, aducă între 2-4% din PIB,
bani care stimulează consumul intern, investiţiile şi economisirea. În ciuda neajunsurilor pe termen
scurt, generate de emigranţi ţărilor de origine, pe termen lung ei ar putea contribui la sporirea
bunăstării naţionale folosind aşadar averea câştigată în străinătate cu scopul de a o investi în ţara
natală, acţionând ca întreprinzători internaţionali sau chiar creând legături între populaţia rămasă în
ţară şi reţelele sociale internaţionale (Grubel, Scott, 1969). Kirdar (2005) estimează că, la mijlocul
anilor 1990, fluxurile anuale cu economiile acumulate de emigranţii turci care se întorc din Germania
însumau aproximativ 1,25% din economiile naţionale ale Turciei. Mai mult decât atât chiar, mulţi
dintre aceşti emigranţi care s-au întors şi-au investit câştigurile obţinute în străinătate în iniţierea
unor mici afaceri în ţara natală. Pe baza unei anchete privind emigranţii turci care s-au întors din
Germania, Dustmann şi Kirchkamp (2002) estimează că aproximativ 51% dintre cei care au revenit în
Turcia şi-au început propria afacere. Peste 60% din firmele cu capital străin care activează în China au
ca acţionari principali cetăţeni de origine chineză, ajungându-se la paradoxul în care chinezii sunt cei
mai importanţi investitori străini din China.

Numărul emigranţilor care se întorc este relativ mare, atât pentru America de Nord cât şi
pentru Europa. Jasso şi Rosenzweig (1982) relatează faptul că 50% dintre cei care au emigrat din SUA
la începutul anilor 1970, aproximativ jumătate s-au întors până în 1980. Ministerul de Interne al
Germaniei apreciază că între 1993 şi 1997 s-au întors, pe an, în jur de 45 de mii de turci din Germania
în ţara natală (Kirdar, 2007). La începutul anului 2000 numărul acestora s-a mai redus; totuşi, în anul
2002 emigranţii turci care se întorceau din Germania erau aproximativ de 35 de mii. O observaţie
făcută de Kirdar (2007) remarcă faptul că, spre deosebire de emigranţii turci la care rata de revenire
în ţară este mai mare pentru populaţia cu vârsta între 45 şi 54 de ani, cei mai mulţi dintre emigranţii
din Uniunea Europeană care se întorc în ţară sunt fie până în 35 de ani, fie după 55 de ani.

Borjas şi Bratsberg (1996) sunt de părere că reîntoarcerea emigranţilor în ţara de origine


poate constitui o parte din optimizarea deciziei privind locul de petrecere a restului vieţii. Astfel, în
momentul în care ei emigrează, sunt conştienţi că, după ce vor dobândi capital fizic şi uman în ţara
gazdă, va fi benefic pentru ei să se întoarcă întrucât, în acel moment, valoarea lor va fi mai mare în
ţara natală decât în străinătate. Totuşi, reîntoarcerea celor care migrează poate fi şi rezultatul unor
evenimente neaşteptate petrecute fie în ţara de origine, fie în cea gazdă (Berninghaus, Siefer-Vogt,
1992; Tunali, 2000).

Implicaţiile reîntoarcerii în ţară a emigranţilor pot fi sesizate şi la nivelul ţării de provenienţă.


Astfel, dacă mulţi dintre emigranţi se întorc înainte de a ieşi la pensie, înseamnă că ei nu vor mai fi în
grija sistemului de asigurări de sănătate a statului gazdă. Mai mult decât atât, revenirea în ţară
înainte de a atinge o anumită vârstă (mai înaintată) implică obţinerea unui ajutor de şomaj mai mic,
situaţie întâlnită în ţările în care există o corelaţie pozitivă între vârstă şi probabilitatea de a deveni
şomer, cum este cazul Germaniei, de exemplu.
Pentru ţara gazdă, impactul imigranţilor cu un nivel scăzut de pregătire poate fi unul
nefavorabil întrucât aceştia pot ridica probleme privind perspectivele de angajare şi salariile
localnicilor care posedă abilităţi asemănătoare. Totuşi, ei pot fi contribuabili importanţi la sistemul de
securitate socială a ţării gazdă. Pe această temă au existat mai multe dezbateri politice în cadrul
cărora s-a pus problema dacă imigranţii pot reprezenta o soluţie pentru criza sistemului de securitate
socială prin care trec multe state care au o rată a fertilităţii scăzută iar tendinţa de îmbătrânire a
populaţiei devine din ce în ce mai pregnantă. Storesletten (2000) prezintă faptul că în prezent,
politica fiscală a SUA poate fi susţinută în principal prin măsuri adecvate privind imigranţii.
Participarea imigranţilor la bunăstarea ţării gazdă este o altă problemă care a atras atenţia în ultima
perioadă. Astfel, Hansen şi Lofstrom (2003) şi Riphahn (1998) argumentează faptul că este posibil ca
imigranţii din Suedia şi Germania să se bucure de un nivel mai ridicat al bunăstării decât localnicii.
Acest fenomen a generat impunerea diferitor restricţii imigranţilor, din partea statelor Uniunii
Europene. În acest sens, Zimmerman (1995) a propus impunerea de taxe imigranţilor care vor să se
stabilească în una dintre ţările Uniunii. Becker (1987) a găsit o soluţie similară pentru SUA. Canada a
elaborat programe prin care să se garanteze că imigranţii aduc cu ei un nivel ridicat de capital uman,
financiar sau antreprenorial (Stalker, 1994).

În ceea ce priveşte ţările în curs de dezvoltare (de origine ale emigranţilor), o serie de analişti
(printre care se numără şi Kapur, McHale (2005) sau Pritchett (2004)) au încercat să găsească soluţii
astfel încât acestea să obţină avantaje de pe urma emigranţilor. Una dintre soluţiile unanim
acceptate vizează opţiunile politicilor guvernamentale care pot fi: controlul, compensarea, crearea şi
conexiunile. În timp ce controlul se referă în principal la reducerea fluxului de emigranţi prin
intermediul diferitor măsuri guvernamentale, compensarea vizează anumite taxe care ar trebui
impuse fie guvernelor ţărilor gazdă, fie angajatorilor din ţările gazdă fie chiar emigranţilor. Crearea
priveşte atât ţările dezvoltate, gazdă, care ar trebui să evite apariţia unor lipsuri în domeniul medical
şi educaţional, cât şi pe cele de origine, mai sărace, ce ar trebui să reformeze sistemul educaţional şi
să faciliteze posibilitatea emigranţilor de a se întoarce în ţară, creând totodată stimulente pentru ca
aceştia să se întoarcă şi nu interdicţii de şedere. În acelaşi timp, emigranţii trebuie să rămână
„conectaţi” cu ţara de origine; în acest scop, atât în ţara de origine cât şi în cea gazdă este necesar să
se faciliteze libertatea de mişcare. În plus, ţara de origine ar trebui să introducă vize temporare fără
posibilitatea de a le transforma în unele definitive.

Toate acestea au ca scop final atragerea persoanelor educate care au emigrat înapoi în ţara
de origine întrucât, aşa cum afirmau şi Kapur şi McHale (2005), „ţările au nevoie de talente pentru
inovare, pentru a construi instituţii şi pentru a implementa programe”, aspecte considerate esenţiale
pentru dezvoltarea pe termen lung.
4. Fenomenul migraţionist în România

Posibilitatea lucrătorilor de a-şi căuta un loc de muncă pe teritoriul întregii Uniuni este
stipulată de una dintre cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Comune a UE. Însă, aplicarea
acesteia şi în statele din Europa Centrală şi de Est a reprezentat una dintre cele mai delicate
probleme politice privind extinderea Uniunii spre Est. În acest context, şi în cazul României a existat
teama provenită din partea statelor membre că, după integrarea în Uniunea Europeană, pieţele lor
vor fi invadate de forţă de muncă românească.

În jurul acestei probleme s-au conturat o serie de analize în cadrul cărora părerile sunt
împărţite. D. Dăianu şi R. Vrânceanu (2002) susţin faptul că, în contextul creşterii deficitului de forţă
de muncă din UE, generat de îmbătrânirea populaţiei, România are şanse să reprezinte „o sursă
pentru atragerea capitalului uman de către industriile europene”, atât direct, prin emigrarea forţei de
muncă, cât şi indirect, prin subcontractare.

În România, începuturile procesul migraţionist au fost marcate de renunţarea la controlul


strict al emigraţiei din perioada comunistă, moment în care ţara a devenit un „câmp de migrare”
deosebit de complex (Institutul European din România, 2002). Se consideră că principala trăsătură a
fost dată de trecerea de la o mişcare de emigrare fundamentată pe criterii etnice, la una oscilantă,
desfăşurată pe termen scurt şi mediu.

Au fost elaborate o serie de studii care prezintă factorii care favorizează sau descurajează
emigraţia din România. Astfel, alături de diferenţele existente la nivelul veniturilor şi, implicit, al
oportunităţilor economice, particularităţile regionale şi reglementările de politici sunt considerate a
stimula fenomenul migraţionist. Totuşi, cel mai important factor de emigrare este considerat a fi
decalajul de bunăstare, unul dintre cele mai importante studii austriece, efectuat de Institutul de
Cercetare Economică, relevând faptul că un decalaj de creştere economică de 10% determină o rată a
emigraţiei de 0,05% din populaţie (Busek, Mikulitsch, 2005). Spre deosebire aspectele menţionate
anterior, localizarea geografică şi distanţa faţă de locaţiile potenţiale pot descuraja deplasarea forţei
de muncă româneşti spre alte pieţe. Din unele analize recente făcute de Institutul European din
România rezultă faptul că, în timp ce pentru circulaţia pe termen scurt, distanţa şi alcătuirea
frontierelor au un rol important în stabilirea de către lucrători a strategiei de alegere a destinaţiilor,
ele sunt puţin semnificative în alegerea destinaţiilor de stabilire temporar sau permanent în
străinătate.
O altă analiză efectuată în 1998 sugerează că, în ceea ce priveşte dorinţa populaţiei de a
emigra pe termen lung, pe baze permanente, România se situează în topul clasamentului ţărilor din
Estul şi Centrul Europei. S-a constatat, de asemenea, că românii au o mare înclinaţie şi spre a migra
pentru perioade de angajare medii (36% sunt interesaţi de a lucra câţiva ani în străinătate) (IOM).

R. Langewiesche şi M. Lubyova vin cu date concrete privind fenomenul migraţionist din


România. Ei apreciază că, în ciuda faptul că în anii anteriori au existat bariere severe în calea emigrării
forţei de muncă spre UE, impuse de necesitatea obţinerii de vize şi permisii de muncă, România şi
Polonia au fost singurele ţări din Europa Centrală şi de Est care au înregistrat un flux pozitiv al
emigrării către UE (Langewiesche, Lubyova, 2000). În plus, pe lângă cei care emigrează ilegal, 47,2%
din muncitorii străini angajaţi în Ungaria provin din România (Institutul European din România, 2002).
Argumentând faptul că cea mai mare parte din cei care au plecat să lucreze peste hotare aveau un
loc de muncă în momentul plecării, R. Langewiesche şi M. Lubyova sunt de părere că diferenţa de
salariu este principalul mobil al emigraţiei. Pe viitor, potenţialul de emigrare se apreciază a fi în
creştere întrucât, alături de cei care nu sunt mulţumiţi de salariul primit în ţară, va emigra şi o mare
masă de indivizi care fie nu au un loc de muncă, fie lucrează în economia subterană. Luând în
considerare rata negativă de creştere a populaţiei, diferiţi analişti susţin că în condiţiile în care
trendul migraţionist se menţine neschimbat, în cel mult patruzeci de ani populaţia totală a României
va scădea cu 6 milioane (Zamfir, Bădescu, Zamfir, 2000).

În încercarea de a contura caracteristicile socio-economice ale românilor care emigrează,


studiile au demonstrat că cele mai preferate ţări sunt Germania şi Italia, urmate de Austria, Franţa şi
Spania, iar cei mai predispuşi la migraţie sunt tinerii, emigraţia încadrându-se într-o bandă îngustă a
ciclului de viaţă, cuprins între adolescenţă şi începerea carierei profesionale (Diminescu (ed.), 2002).
Astfel, mai mult de o treime din emigranţii români au sub 25 de ani, la care, dacă se adaugă şi cei cu
vârste între 25 şi 29 de ani, rezultă mai mult de jumătate din totalul emigranţilor permanenţi din
România. Una dintre cele mai importante trăsături ale potenţialilor emigranţi este nivelul
educaţional: în timp ce ponderea celor care au absolvit liceul şi universitatea depăşeşte, de regulă,
media naţională, emigranţii români permanenţi care au absolvit învăţământul economic secundar şi
universitar reprezintă aproape jumătate din totalul emigranţilor.

Ţinând cont de toate aspectele menţionate, studiile efectuate înaintea aderării României la
UE au încercat să răspundă la întrebarea dacă piaţa forţei de muncă din România ar putea face faţă
provocărilor ridicate de libertatea de mişcare a persoanelor, bunurilor şi serviciilor în spaţiul
comunitar. Una dintre concluziile la care s-a ajuns este că efectele resimţite de România în urma
liberalizării fluxurilor de forţă de muncă trebuie evaluate ţinând cont atât de efectele generate de
tranziţie – restructurarea şi realocarea forţei de muncă – cât şi de cele ale integrării în UE – fluxuri
comerciale şi intrări de ISD. Astfel, în condiţiile regimului de liberă circulaţie a forţei de muncă, dacă
emigrarea se va concentra la nivelul anumitor sectoare sau regiuni, ea va avea, în mod categoric,
efecte negative; chiar şi în prezent se manifestă deficite ale forţei de muncă pentru anumite calificări
în regiunile în care rata de emigrare este ridicată.

Se poate aprecia, în concluzie, că, pe termen scurt, emigraţia din România va afecta în primul
rând disponibilitatea forţei de muncă, influenţând astfel nivelul salariilor şi gradul de ocupare. De
asemenea, se consideră că piaţa forţei de muncă va fi influenţată prin intermediul modificării alocării
la nivel regional şi sectorial a forţei de muncă şi distribuţiei relative a producţiei, acest din urmă
aspect putând genera alterarea termenilor schimbului.

Dacă pe perioadă scurtă aceste efecte pot fi bine delimitate, analiştii consideră că pe termen
lung ele nu sunt suficient de clare. Cu toate acestea, există două puncte de vedere principale. Primul
consideră emigraţia a fi doar o modalitate de convergenţă a economiilor integrate, iar cel de-al doilea
punct de vedere priveşte acest fenomen ca pe un factor ce amplifică diferenţele de dezvoltare dintre
state. Privită din acest unghi, emigraţia este un factor ce potenţează configuraţia centru-periferie:
dacă centrul (UE) va continua să atragă capital uman românesc, atunci el va evolua rapid, în timp ce
România va rămâne în urmă, rezultatul pe termen lung fiind o configuraţie divergentă a creşterii
economice între UE şi România (Institutul European din România, 2002).

În afara analizelor pesimiste, care întrevăd o rată ridicată a emigraţiei pe viitor, există şi o
serie de aprecieri care, deşi remarcă intensitatea deosebită a fenomenului migraţionist în anumite
regiuni ale României până în prezent, schiţează evoluţia din ultima perioadă a emigraţiei ce prezintă
un trend descrescător. În acest sens este relevant şi studiul comandat de Comisia Europeană la
Institutul Economic German şi prezentat într-o discuţie oficială la nivelul UE în 2004 care
menţionează faptul că emigraţia anuală a populaţiei din România şi Bulgaria spre Vestul Europei a
fost de aproximativ 335.000 de persoane începând cu 2002, tendinţa fiind de scădere continuă a
acestui fenomen.

Din perspectiva noastră, fenomenul emigraţiei în România trebuie analizat ţinând cont mai
ales de durata plecării, temporare sau definitive. Din punctul de vedere al emigrării definitive, trendul
este continuu descrescător (INS, Buletinul demografic, 2006), un mare rol avându-l aici apropierea-
egalizarea salariilor în rândul celor care aveau cea mai mare predispoziţie pentru o astfel de decizie,
adică cei cu studii superioare şi postuniversitare. Această apropiere a veniturilor a fost produsul unui
important aflux de investiţii străine ce au sesizat oportunitatea pieţei interne în ceea ce priveşte
specialiştii bine instruiţi, şi ne referim aici mai ales la domeniul IT, cel al construcţiilor de maşini,
elcetronică şi comunicaţii, petrolier etc. Nu este de înţeles de ce statul nu a intervenit în stoparea
migraţiei creierelor, deşi în jurul anului 2000 ea devenise deja o mare problemă ce risca să greveze
serios şansele de ceştere economică ale României pe termen lung. Evoluţia conjuncturală favorabilă
la nivel internaţional a compensat lipsa de decizie guvernamentală, creând premisele unei stopări
naturale a procesului de emigrare tocmai prin intrarea de mari corporaţii ce au oferit condiţii
superioare de muncă faţă de cele existente până atunci şi au revigorat optimismul legat de evoluţia
favorabilă a economiei şi a nivelului de bunăstare. Se merită precizat ca element favorabil faptul că
primii care au beneficiat de avantajele investiţiilor străine au fost, din fericire, cei cu un grad ridicat
de pregătire profesională. Ca atare se constată la ora actuală apariţia unor discrepanţe de venituri
între lucrătorii specializaţi şi cei cu grad mai scăzut de specializare şi cei necalificaţi. Aceasta este şi
explicaţia pentru care, în rândul acestora din urmă, înclinaţia spre emigrare este mult mai mare. Într-
un sondaj realizat pe un eşantion de tineri până în 21 de ani, cu studii medii, din regiunea de Nord-
Est, una din cele mai sărace din UE, dorinţa de emigrare a depăşit orice aşteptare, procentul trecând
de 82%. Motivele ţin de lipsa perspectivelor interne, nevoia unui trai mai bun, salarii mai ridicate etc.
Este o dovadă în plus că dacă vorbim de populaţia mai puţin instruită, rata emigrării este constantă
sau în creştere. Ceea ce este îmbucurător este faptul că, de regulă, în rândul acesteia dorinţa de
emigrare definitivă este mult mai redusă, majoritatea dorindu-şi să revină după o anumită perioadă
de timp în ţară. Este un aspect pozitiv dacă privim prin prisma faptului că perioada petrecută în
străinătate contribuie la asimilarea unor deprinderi profesionale, însuşirea de noi tehnici şi tehnologii
dar şi la sporirea stocului de capital social în rândul celor emigraţi. Modificările de comportament
social, cu profunde implicaţii asupra productivităţii factorului muncă, au fost deja sesizate de
angajatorii în industrii precum cea a construcţiilor sau agriculturii. Angajaţii care au avut o perioadă
de activitate în una din ţările dezvoltate vin cu valori sociale şi profesionale superioare: un grad mai
ridicat de conştiinţă civică, seriozitate, respect pentru proprietate, angajament social şi profesional
sporit, o înţelegere mai bună a contractului şi a condiţiilor de respectare a acestuia etc. Combinate,
aceste valori contribuie la sporirea productivităţii muncii, fapt care permite şi o remunerare mai bună
a unor astfel de lucrători.

Unul dintre cele mai detaliate rapoarte referitoare la fluxurile migraţioniste est-vest a fost
realizat pentru Comisia Europeană în anul 2000 de Boeri şi Brucker (2000). Conform analizei lor, ţările
care au contribuit cel mai mult la creşterea anuală a numărului de rezidenţi în Germania până în
2000, dintre statele Europei Centrale şi de Est, sunt România şi Polonia. Cu toate acestea, datele
culese de ei relevă faptul că numărul celor care provin din România este în scădere, ritmul reducerii
lor fiind din ce în ce mai rapid.
Bauer şi Zimmermann, realizând un studiu în 1999 pentru Departamentul de Educaţie şi
Ocupare al Marii Britanii în care au ca punct de referinţă situaţiile anterioare de lărgire a UE –
Spania, Grecia, Portugalia -, încearcă să estimeze probabilitatea fluxurilor de migraţiune din Europa
Centrală şi de Est. Rezultatele lor sugerează faptul că aceste fluxuri au fost în realitate mult mai mici
decât au estimat diferiţi analişti. Rata emigraţiei din România, preconizată de ei în condiţiile unei
libere circulaţii a forţei de muncă, este de 6%, aceasta fiind de aşteptat a se reduce pe măsura
îmbunătăţirii standardelor de viaţă din România.

M IGRAŢIA ŞI REMITERILE DE VENITURI

Limitarea relaţiei dintre migraţie şi dezvoltare doar la remiteri de venit sau la „exodul
creierelor” este neconformă cu realitatea. Există şi alte tipuri de fluxuri financiare care au un impact
mai puternic decât remiterile [Newland, 2003, 3]. Printre acestea se numără:

 Investiţiile străine directe făcute de emigranţi în ţara de origine;


 Activităţile turistice realizate de emigranţii care îşi revizitează „vechea” ţară;
 Asociaţiile filantropice, care furnizează resurse importante pentru dezvoltarea
comunităţilor locale;
 Activităţile de fund-raising pentru candidaţii politici, care vizează diasporele;
 Nostalgia pentru produsele specifice ţării de origine, care creează o piaţă de desfacere
pentru producătorii locali.
Iar motivele care pot explica creşterea interesului internaţional pentru migraţie şi dezvoltare
pot veni pe trei filiere [Newland, 2003]:

1. optimismul legat de contribuţiile potenţiale ale emigranţilor pentru ţările de origine;


2. îngrijorarea din perspectiva pierderii indivizilor calificaţi;
3. speranţa ţărilor care constituie destinaţii majore ale fluxurilor de migraţie că dezvoltarea
accelerată ar putea încetini fluxurile dinspre ţările în curs de dezvoltare.
Estimările Băncii Mondiale susţin că remiterile de venit din 2007 au depăşit suma de 300 mld.
USD, sumă care în realitate ar putea fi mult mai mare având în vedere canalele neînregistrate de
circulaţie a sumelor. Pe de altă parte, remiterile sunt mai stabile decât alte tipuri de fluxuri
financiare. În perioadele de criză, emigranţii au tendinţa de a trimite mai mulţi bani familiilor lor
pentru a le ajuta să supravieţuiască sau să revină la situaţia normală. În schimb, investiţiile şi
împrumuturile străine au tendinţa de a se reduce.

Programul de Dezvoltare al Naţiunilor Unite estimează că aproape 500 de milioane de


oameni (aproximativ 8% din populaţia globului) beneficiază de remiteri. Acestea sunt însă livrate cu o
ineficienţă impresionantă. Aproape 20% din valoarea lor se pierde prin taxele şi comisioanele mari de
transfer şi prin ratele de schimb valutar dezavantajoase.

Toate aceste interacţiuni sunt înlesnite de creşterea reţelelor transnaţionale. Într-o eră a
comunicaţiilor şi a transporturilor internaţionale ieftine şi rapide emigraţia nu mai reprezintă, ca
altădată, pierderea contactului dintre emigrant şi ţara de origine. Pentru mulţi cercetători ai
fenomenului migraţiei, reţelele transnaţionale constituie cea mai importantă resursă de dezvoltare
asociată migraţiei internaţionale. Bhagwati sugerează că „un răspuns realist necesită abandonarea
abordării de tip brain-drain, prin care se urmăreşte reţinerea în ţară a celor care deţin calificări
superioare. Un model care poate înregistra un succes mai mare este cel al diasporelor, care
integrează foştii şi actualii cetăţeni într-o reţea de drepturi şi obligaţii în cadrul unei comunităţi
extinse în centrul căreia se află ţara sursă”. Acest fenomen este observat şi în realitate, tot mai multe
ţări de origine încercând să cultive legături tot mai strânse cu diasporele, care sunt privite ca o sursă
de investiţii, nişe pe pieţe internaţionale, schimburi externe, expertiză şi susţinere politică *Newland,
2003, 3-4].

Este dificil de estimat măsura în care emigranţii contribuie la formarea fluxului global al
remiterilor. În primul rând, datele sunt în general inconsistente, mai ales în cazul ţărilor aflate în
conflict şi care produc refugiaţi. În al doilea rând, statisticile disponibile nu pot ajuta la evidenţierea
categoriilor de emigranţi care generează aceste remiteri. În al treilea rând, refugiaţii aflaţi în ţări mai
bogate vor trimite bani atât rudelor din ţara de origine cât şi celor aflate în ţările învecinate, care au
constituit ţările iniţiale de refugiu şi azil *Van Hear, 2003+.

În literatura de specialitate termenul de „remitere” în general se consideră că se referă la


transferul de bani, sub diferite forme, de la un emigrant spre familia din ţara de origine. Datele
folosite de FMI se bazează însă pe o definiţie mai largă şi includ trei categorii de date [IMF,
http://www.migrationinformation.org/USfocus/display.cfm?ID=137 ]:

 Remiterile emigranţilor – se referă la transferurile băneşti dinspre emigranţi spre


gospodăriile familiale. De obicei, aceste transferuri au loc între membrii aceleiaşi familii,
persoanele din străinătate fiind plecate pentru perioade mai mari de un an;
 Compensaţii pentru angajați – se referă la salarii şi alte tipuri de remuneraţii, în bani sau
sub alte forme, plătite indivizilor care lucrează în alte ţări decât cele în care au domiciliul
legal. De exemplu, salariile obţinute de emigranţii care lucrează sezonier sau în alte
forme de muncă pe termen scurt pot fi incluşi în această categorie. De asemenea, sunt
incluse şi câştigurile obţinute de personalul local angajat de instituţiile străine (cum sunt
ambasadele şi organizaţiile internaţionale şi companiile care au sediul în străinătate dar
care operează la nivel local);
 Transferurile emigranţilor - se referă la bunurile de capital remise de emigranţi pe
măsură ce se mută dintr-o ţară în alta şi se stabilesc pe termen mediu.
Se apreciază că fiecare dolar remis în ţara de origine generează o creştere cu doi până la trei
dolari a P.I.B.-ului prin efectul de multiplicare. Multe ţări au început să recunoască impactul pozitiv al
remiterilor asupra dezvoltării şi au demarat programe care să susţină aceasta tendinţă. Un exemplu îl
constituie programele de tip Three for One iniţiate în Mexic, prin care fiecărui dolar remis investit în
proiectele aprobate de guvern i se adaugă un dolar din partea conducerii centrale sau regionale
[Martin, 2004, 26].

O altă consecinţă a migraţiei este scăderea presiunilor pentru efectuarea schimbărilor


structurale care să permită ţărilor de origine să reducă sărăcia. Asemenea schimbări deseori necesită
reforme fundamentale care pot ameninţa structurile de interese deja existente. Iar migraţia şi
remiterile pot acţiona ca o supapă de siguranţă pentru guvernele care încearcă să le evite *Martin,
2004, 35].
Există însă şi unele aspecte ale remiterilor care le atenuează efectele benefice asupra ţărilor
care le primesc. În primul rând, distribuţia lor este inegală. Pe de o parte, nu toate gospodăriile le
primesc, iar pe de alta, emigranţii provin în general din familiile mai înstărite, prin urmare acestea vor
beneficia într-o măsură mai mare de venituri din străinătate. Distribuţia ar putea deveni şi mai
descentrată în viitor din cauza costurilor mari asociate emigrării. Distanţele lungi şi comisioanele tot
mai mari percepute de agenţiile prin intermediul cărora se realizează emigrarea o vor face posibilă
numai pentru cei care şi-o pot permite. Este posibil ca remiterile să fie folosite, de asemenea, pentru
perpetuarea unor conflicte zonale sau pentru finanţarea activităţilor de crimă organizată sau
terorism.

CAPITALUL SOCIAL

Conceptul de capital social

Bunăstarea unei societăţi nu depinde doar de maniera în care factorul uman se îmbină cu cel
fizic sau financiar, ci este afectată şi de natura şi calitatea relaţiilor interumane din cadrul acesteia,
contribuţia acestora la creşterea economică fiind condensată în termenul generic de capital social.
Preluat din literatura sociologică şi translatat în economie, conceptul a fost analizat şi definit în
maniere diferite.

Printre precursorii abordărilor pe această temă se numără Glen Loury (A Dynamic Theory of
Racial Income Difference, 1975) şi Jane Jacobs (The Death and Life of Great American Cities, 1961).
Loury contestă discriminarea în materie de remuneraţii aplicată de angajatori pe criterii rasiale. Acest
tratament preferenţial la angajare denotă, în viziunea sa, un tip de individualism nociv pentru piaţa
americană a muncii. Fără a trata propriu-zis problema capitalului social, el deschide calea abordării
acestuia, pornind de la interacţiunile sociale ale grupărilor minoritare şi efectul lor asupra societăţii
americane.

Primul studiu sistematic al conceptului de capital social aparţine lui Pierre Bourdieu (1985).
Prin prisma sa, capitalul social este legat de existenţa reţelelor sociale, fiind văzut ca „mulţimea
resurselor actuale şi potenţiale ce sunt aduse laolaltă de existenţa unei reţele durabile de relaţii mai
mult sau mai puţin instituţionalizate, de cunoaştere şi recunoaştere mutuală sau, cu alte cuvinte, de
apartenenţa la un grup” [Richardson, 1986, 248]. Din definiţia dată se poate deduce că autorul
intuieşte o posibilă determinare între trăsăturile şi capacităţile unui individ şi mediul în care acesta îşi
desfăşoară activitatea.

Câţiva ani mai târziu, James Coleman (1988) analizează legătura dintre capitalul social şi cel
uman în Statele Unite. Acesta defineşte pe primul dintre cele două concepte pornind de la cadrul
social general: „organizarea socială se constituie în capital social, facilitând atingerea obiectivelor
care nu ar putea fi atinse în absenţa sa sau care ar putea fi atinse doar cu un cost mai ridicat”
[Durlauf, Fafchamps, 2004, 4].

Coleman aduce astfel în discuţie costurile de tranzacţie, care facilitează cooperarea între
indivizi, dinamizând activitatea economică. Pe de altă parte, consideră capitalul social ca fiind
productiv şi având manifestări variate cu ajutorul a ceea ce el numeşte „aspecte ale structurii sociale”
[Coleman, 1988, S102+. Obligaţiile, aşteptările şi câştigarea încrederii în cadrul structurilor sociale,
canalele utilizate pentru a colecta şi transmite informaţii, normele şi sancţiunile efective asociate
încălcării lor, organizarea socială eficientă reprezintă asemenea resurse de facilitare a acumulării de
capital social într-o comunitate.

Robert Putnam (1993) a studiat capitalul social pentru cazul Italiei, ajungând la concluzia că
performanţa instituţiilor sociale este influenţată semnificativ de angajamentele civice asumate de
către cetăţeni. Acestea se referă la implicarea socială a indivizilor în comunitatea din care fac parte.
În opinia sa, capitalul social cuprinde „caracteristici ale vieţii sociale - reţele, norme şi încredere - care
permit participanţilor să acţioneze împreună mai eficient, pentru a atinge obiective comune”
[Putnam, 1995b, 664-665].

Cu alte cuvinte, starea de bine a unei societăţi porneşte şi de la interacţiunea socială dintre
membrii ei. Conceptul de capital social este, spune Putnam, apropiat de ceea ce unii numesc „virtuţi
civice”. Atât doar că virtutea civică este mai puternică atunci când este raportată la o reţea de relaţii
sociale reciproce. Poate exista paradoxul unei societăţi cu mulţi indivizi virtuoşi dar care să nu aibă un
stoc ridicat de capital social, deoarece lipsesc conexiunile dintre aceştia. Aşadar, foarte importantă
este relaţionarea dintre membrii societăţii.

În viziunea lui Putnam, există două tipuri distincte de capital social, pe care el le numeşte
bridging social capital şi bonding social capital. Capitalul de tip bridging este descris de legăturile ce
se formează între diferitele grupuri sociale, pe când cel de tip bonding este dat de conexiunile ce se
formează în interiorul unor grupuri sociale. Prin prisma efectului asupra societăţii, se apreciază că
primul tip de capital creează preponderent efecte pozitive, pe când cel de-al doilea induce efecte
negative prin pierderile de flexibilitate socială şi retragerea în interiorul grupurilor.

Indivizii fac alegeri prin prisma costului de oportunitate a timpului petrecut în reţelele sociale
închise comparativ cu cele deschise. De aceea, ei pot fi încadraţi, după Putnam, în două categorii:

- machers - indivizii care investesc mult timp în cadrul organizaţiilor formale;


- schmoozers - indivizii care petrec multe ore în conversaţii informale [Putnam, 2000, 93-
115].
Pentru Putnam prezintă interes modul în care diverse asociaţii orizontale implicate în
activităţi civice - coruri, cluburi sportive, asociaţii de părinţi - generează externalităţi economice
pozitive, fără existenţa unei legături explicite între acestea şi activitatea productivă *Hayami, 2006,
3+. În opinia sa, „coordonarea şi cooperarea în avantaj reciproc” [Putnam, 1995b, 67] apar ca urmare
a manifestării încrederii în contextul unor reţele de relaţii sociale, care se derulează în baza unor
norme clar definite. La nivel agregat, participarea la reţele deschise poate fi interpretată ca un
angajament civic. S-a observat că, dacă angajamentul civic la nivelul unei societăţi se situează la cote
ridicate, comportamentul speculativ, oportunist al indivizilor devine mai puţin prezent.

Portes subliniază, de asemenea, că discuţia în jurul conceptului de capital social nu este


nouă, dar că ea înglobează toată contribuţia pe care socialul o aduce la creşterea potenţialului
productiv al unei comunităţi *Portes, 1998, 2+. În opinia sa, spre deosebire de resursele fizice care pot
fi procurate de pe piaţă sau de capitalul uman care se dezvoltă din capacitatea intelectuală şi practică
a unei persoane, capitalul social se regăseşte în spaţiul relaţional dintre indivizi; se află practic
aproape tot timpul în celălalt şi poate fi accesat doar prin interacţiune cu acesta.
Întrucât capitalul social nu are formă tangibilă, el poate fi reperat prin identificarea surselor
sale generatoare. Portes remarcă printre acestea procesul de internalizare a normelor
comportamentale de către membrii unei comunităţi. Pe această cale apare, de pildă, siguranţa
restituirii creditului acordat unui partener de afaceri sau efectuarea de donaţii private din liberă
iniţiativă.

Capitalul social ia naştere şi prin apariţia creanţelor ca urmare a derulării unei activităţi. Iar
aici intervine principiul reciprocităţii. Deţinătorii de capital social îl vor oferi când se vor simţi obligaţi
să returneze serviciul care li s-a făcut cândva. De exemplu, un fermier va pune la dispoziţia vecinului
său utilajele agricole pentru recoltarea mai rapidă a cerealelor, dacă în prealabil acesta şi-a oferit
sprijinul în acelaşi proces derulat la ferma proprie. În acest fel, ambii ies în avantaj printr-o eficientă
diviziune a muncii. Primul fermier beneficiază de forţă de muncă suplimentară, iar al doilea de utilaje
eficiente. Pe baza angajamentului asumat, beneficiile sunt reciproce şi specifice.

O altă sursă a capitalului social este, după Portes, solidaritatea generată de limite sau
constrângeri exterioare. Muncitorii dintr-o echipă nu devin altruişti în realizarea unui proiect pentru
că sunt prieteni sau pentru că aşa au primit educaţie din familie, ci pentru că ştiu că de acţiunea lor
integrată depind venitul lor, reputaţia lor şi reuşita proiectului.

A patra sursă de capital social se regăseşte în însăşi procesul de integrare socială a unui
individ, care presupune inclusiv suportarea unor sancţiuni, dacă încalcă normele stabilite de comun
acord în comunitatea respectivă. Presiunea oprobriului public poate să fie mai puternică decât
obligaţia respectării normei în sine. De exemplu, un om de afaceri evreu va prefera să acorde un
credit unui alt partener de aceeaşi religie pentru că ştie că astfel se va proteja, mizând pe faptul că
nerestituirea împrumutului va atrage excluderea respectivului din cercurile de afaceri evreieşti şi
pierderea credibilităţii acestuia.

În opinia lui Edward Glaeser, capitalul social este format din norme, reţele şi alte forme
relaţionale de conexiune socială *Glaeser, 2000, 1+. Premisa în abordarea lui Glaeser este că decizia
de a investi în capital social este luată de către indivizi şi nu de societate. Există totuşi două tipuri de
capital social, în opinia autorului:

- capital social individual – acel set de atribute sociale ale individului (carismă, abilitate de
comunicare, de relaţionare, etc.) care aduc avantaje acestuia în relaţia cu ceilalţi *James,
1904]. Referindu-se la acest tip de capital, Glaeser, Laibson şi Sacerdonte îl definesc ca
sumă a caracteristicilor sociale ale unei persoane, care îi permit să-şi însuşească
avantajele economice şi noneconomice din interacţiunea cu ceilalţi *Glaeser, Laibson,
Sacerdonte, 2002];
- capital social comunitar – mulţimea resurselor sociale ale comunităţii care cresc
bunăstarea acesteia *Glaeser, 2000];
Raportarea la ceilalţi membri ai societăţii poate fi făcută şi printr-o viziune justiţiară. Bowles
şi Gintis definesc capitalul social drept încrederea, preocuparea pentru ceilalţi, grija de a trăi după
normele societăţii şi de a-i pedepsi pe cei ce n-o fac [Bowles, Gintis, 2002, F419]. Luarea de atitudine
este importantă, cred cei doi autori, fiind ea însăşi o formă de existenţă a capitalului social.

Legând capitalul social de starea de dezvoltare, Banca Mondială consideră că termenul se


referă la regulile şi reţelele care facilitează acţiunea colectivă. Este evident, în opinia experţilor Băncii
Mondiale, că existenţa capitalului social şi a coeziunii sociale este critică pentru depăşirea sărăciei şi
susţinerea dezvoltării economice şi umane *World Bank, 2007+.

Aşadar, din definiţiile expuse mai sus reies mai multe direcţii de abordare a capitalului social:

- capitalul social are o determinare individuală ce derivă din accesul la reţele;


- capitalul social are o determinare colectivă ce se reflectă prin existenţa unei comunităţi
armonioase.
Pe de altă parte, capitalul social reflectă:

- încredere şi toleranţă;
- nivel de angajare civică, socială.

Coordonatele-cheie ale capitalului social

Normele

Aşa cum rezultă din încercările de definire a capitalului social, majoritatea autorilor fac
trimitere la trei piloni de bază în crearea acestuia: normele sociale, reţelele sociale şi încrederea. Cele
trei dimensiuni apar în contextul relaţiilor sociale şi acţionează convergent, dând naştere bunăstării.

Prima coordonată care face posibilă apariţia capitalului social se regăseşte în normele
adoptate de o comunitate. Normele se referă la „reguli informale şi convenţii care prescriu, interzic
sau modulează comportamente în circumstanţe sociale variate” [Productivity Commission, 2003, 9].
Acestea acoperă o gamă largă de comportamente sau credinţe manifestate practic, de la acordarea
de sprijin material şi afectiv unui prieten, până la tradiţii izvorâte din religie şi mediul cultural.

Pentru a fi considerate norme, acestea trebuie să fie iniţiate într-un context de interacţiune
între indivizi (aplicarea principiului reciprocităţii doar în grupul de prieteni, cu posibilă extindere apoi
la nivelul tuturor persoanelor cunoscute); trebuie să conducă la cooperare intra- şi inter-grupuri, aşa
încât să apară reţele de furnizori şi clienţi, colaboratori sau percutarea societăţii civile la adoptarea
unui act legislativ şi să permită manifestarea unor virtuţi precum: onestitatea în negocierea unui
contract, respectarea întocmai a prevederilor legale, etica în muncă, toleranţa, respectarea
cuvântului dat, asumarea până la capăt a angajamentelor, îndeplinirea cinstită a îndatoririlor de
angajator şi angajat etc. [Hunout, 2003].

Normele au putere de influenţă asupra relaţiilor sociale în măsura în care ele sunt
internalizate, plecând de la nivel individual spre cel colectiv. Coleman detaliază cum anume
acţionează normele în direcţia construirii capitalului social: „O normă prescriptivă într-o colectivitate
care constituie o formă foarte specială de capital social este aceea prin care individul trece peste
interesele proprii şi acţionează în interesele colectivităţii” [Coleman, 1998, S104].

Efectele depăşirii barierei egoismului individual, în opinia sa, pot merge de la consolidarea
familiilor la generarea de acţiuni sociale pornind de la afilierea la un grup de oameni care au ştiut să
se susţină şi să se încurajeze reciproc, până la fundamentarea unor naţiuni pe principii democratice.
În acest mod se cizelează capitalul social individual [Glaeser, 2002, F438]. El este folosit în mod
subiectiv şi circumstanţial de către individ în interacţiunile sale sociale.

Analizând strict din perspectivă socială, nu există un tipar de reacţie a indivizilor la norme
care să fie considerat ca unic punct de reper corect. Normele sunt interpretabile şi pot fi modificate
în timp şi conform percepţiei morale, politice şi culturale a comunităţii în cauză. Dacă ţinem seama
totuşi de interacţiunea cu sfera economicului şi cu interesul fiecărui individ pentru propria-i
prosperitate, judecata se schimbă. Altruismul nu mai devine dezinteresat, şi îşi poate găsi logica nu în
raţiuni etice superioare, ci în conştientizarea faptului că bunăstarea colectivităţii generează
externalităţi pozitive asupra tuturor membrilor, inclusiv asupra propriei persoane, ceea ce poate
compensa eventuala pierdere generată de realocarea unei părţi a resurselor înspre colectivitate în
ansamblu. Aici se adaugă şi posibilitatea sporirii avantajelor personale prin efecte de recunoaştere
socială, prin îmbunătăţirea poziţiei în interiorul colectivităţii şi prin acumularea unui stoc suplimentar
de capital social individual. Ajungem astfel la judecata lui Adam Smith asupra comportamentului
raţional al individului care se pune în slujba comunităţii pentru că aceasta este calea spre propria-i
propăşire. Un brutar e indispensabil unui sat, dar el nu şi-a ales meseria din această motivaţie, ci
pentru că ar putea să câştige bine dintr-o astfel de profesie. La fel şi măcelarul. Şi nu vor schimba
între ei roadele muncii dintr-un instinct de solidaritate, ci datorită unei raţiuni economice egoiste ce
are ca suport profitul individual.

Reţelele sociale

Al doilea pilon de bază care determină existenţa capitalului social provine direct din
relaţionarea interumană. Reţelele sociale apar prin interconectarea persoanelor pornind de la un
atribut comun, de la valorile împărtăşite şi de la normele cărora consimt să se supună.

Reţeaua „primară” este familia. În literatura de specialitate perspectivele asupra familiei vin
pe două direcţii. Fie este considerată esenţială pentru acumularea de capital social, prin valorile pe
care le poate promova între generaţii (în opinia unor autori precum Bordieu şi Putnam) sau
dimpotrivă, poate conduce la o limitare a acestuia, prin caracterul închis pe care îl pot avea relaţiile
de familie, cu rezultat în sociabilitatea limitată a membrilor ei (aşa cum argumentează Cox, 1995;
Fukuyama, 1995; Latham, 1997).

Perspectiva reţelei închise a pornit de la Putnam (1993), care argumentează că în momentul


în care într-o familie există relaţii sociale „deschise”, părinţii nu pot interveni cu autoritatea
corespunzătoare spre a stopa sau limita efectele negative ale normelor sociale asupra copiilor. Pe
când o familie care funcţionează ca o reţea închisă permite coalizarea părinţilor, observarea corectă a
nevoilor copiilor şi menţinerea unui atitudini unitare în transmiterea valorilor către copii. Un alt
argument pe care Coleman îl aduce în favoarea „închiderii structurii sociale” [Coleman, 1988, S106]
este legătura dintre generaţii. În opinia sa, interacţiunea „închisă” dintre familii permite transmiterea
sănătoasă a normelor sociale de la părinţi la copii şi crearea mediului propice pentru valorizarea
încrederii.

Capitalul social al familiei este privit pe două direcţii: în cadrul şi în afara ei. În cadrul relaţiilor
de familie, Coleman, de exemplu, susţine că măsura în care capitalul uman al părinţilor se răsfrânge
asupra copilului, influenţând pozitiv educaţia acestuia, reprezintă capitalul social. Prezenţa fizică a
adultului lângă copil şi intensitatea relaţiei dintre ei reflectă prezenţa sau absenţa capitalului social în
respectiva familie, întrucât ea are sau nu cooperarea ca rezultantă.

Furstenberg şi Hughes ajung la concluzia că relaţia mamei unui copil cu propria ei mamă şi
coeziunea familiei exercită efecte asupra tinerilor, fără a introduce însă în discuţie şi prezenţa tatălui
biologic [Winter, 2001, 8]. De asemenea, cei doi autori leagă aşteptările mamelor de a-şi vedea copii
terminând o facultate de rata de abandon a elevilor de liceu, găsind că aspiraţiile educaţionale ale
părinţilor au efecte pozitive asupra copiilor lor.

În privinţa corelării familiei cu capitalul social pe care îl poate oferi în exterior, Putnam a
analizat intensitatea reţelelor sociale ce se nasc astfel. Pentru a măsura capitalul social el a luat în
considerare nivelul de încredere în persoane străine şi asocierea la diverse grupuri formale. Concluzia
a fost că educaţia rămâne cel mai important factor de influenţă a capitalului social al unei familii,
reflectat în nivelul venitului şi în statutul social câştigat. De asemenea, lipsa problemelor de natură
economică, căsniciile reuşite şi prezenţa copiilor încurajează şi susţin acumularea de capital social şi
răsfrângerea acestuia în exteriorul familiei.

Pe de altă parte, există şi un cumul de factori externi familiei în sine, care determină
conectarea capitalului social al acesteia la capitalul social al comunităţii. Localizarea geografică,
situarea în zona urbană sau rurală, eterogenitatea sau omogenitatea etnică, rata infracţionalităţii,
polarizarea veniturilor între bogaţi şi săraci - toate acestea îşi pun amprenta asupra familiei,
conducând la transmiterea unor valori sau a unor externalităţi negative dinspre aceasta spre spectrul
larg al relaţiilor sociale din comunitatea respectivă. Astfel, apar alte reţele sociale, ce se construiesc
prin grupuri de prieteni, relaţii de vecinătate, intrarea în contact cu indivizi care au aceleaşi preferinţe
de consum, care împărtăşesc aceeaşi religie, rasă, naţionalitate etc.

Astfel ia naştere comunitatea, o asociaţie civică voluntară bazată pe reţele informale


existente în interiorul sau între organizaţiile formale (firme, birouri etc.). Apartenenţa la o anumită
comunitate implică respectarea anumitor tradiţii, care se încetăţenesc în relaţiile dintre membri.
Acestea pot fi şi o barieră de acces la beneficiile globalizării economice, din pricina manifestării
conservatorismului, a aversiunii faţă de risc şi a reticenţei la nou. Este cazul statelor slab dezvoltate
din Asia şi Africa, a căror şansă de conectare la lumea civilizată şi dezvoltată depinde de viteza de
adaptare a normelor tradiţionale la pulsul real al economiei mondiale.

Importanţa comunităţii rezidă în încurajarea şi susţinerea cooperării. Interdependenţa


utilităţilor aşteptate de membri diferiţi ai aceleiaşi comunităţi îi determină să conlucreze, pentru ca
fiecăruia să-i fie satisfăcută nevoia într-o anumită măsură. Datorită eforturilor concertate, relaţiile
sociale devin mai strânse, având putere de influenţare a comportamentului indivizilor, împiedicându-
i să devieze de la normele sociale existente şi aplicate. Apare astfel o constrângere de tip low-cost.
Simplul fapt că într-un sat toţi locuitorii se cunosc va opri pe unul dintre ei să se comporte într-un fel
considerat negativ de comunitate în ansamblu, fără a fi neapărat nevoie de presiuni suplimentare
asupra acestuia (care presupun costuri).

PIAŢA STATUL

Coerciţie
Concurenţă
Bunuri publice globale
Bunuri private

COMUNITATEA

Cooperare

Bunuri publice locale

Figura 3.1 - Comunitatea, piaţa şi statul în sistemul economic

Sursa: Hayami, 2006, 41

În tabloul economic general, comunitatea joacă un rol de mediere a accesului la resurse şi


eficientizează utilizarea acestora. Piaţa permite crearea bunurilor private prin mecanismul care îi este
la îndemână - prin concurenţă. Atât statul cât şi piaţa pot consuma şi tranzacţiona această categorie
de bunuri. Statul, la rândul său, oferă bunuri publice cu caracter global (general), cu preţul coerciţiei.
Fără a fi una de natură dictatorială, limitarea impusă de stat apare din stabilirea unui cadru legal-
administrativ în care comunitatea şi piaţa pot utiliza bunurile oferite. Comunitatea, în schimb, prin
intermediul cooperării, conduce la producerea de bunuri publice locale, care acoperă nevoile şi
aşteptările specifice acesteia. În această manieră activitatea economică este eficientizată prin
producţia de bunuri de calitate, care să aibă cerere în interiorul, dar şi în afara comunităţii.

Datorită cooperării, comunitatea are un avantaj social comparativ faţă de piaţă şi de stat. Cu
toate acestea, ea nu poate fi eficientă economic în absenţa conexiunii cu cele două. Deschiderea
pieţelor unei comunităţi iniţial închise comută eforturile agenţilor economici şi sociali de pe
menţinerea solidarităţii intracomunitare, pe racordarea la reţele comerciale mai vaste. Efectul de
bunăstare care rezultă devine treptat însemnat prin lărgirea sferei resurselor disponibile şi a presiunii
concurenţiale pozitive pe piaţă. De asemenea, comunitatea nu-şi poate desfăşura activitatea fără
cadrul de protecţie oferit de existenţa statului, cadru dat de prevederile legislative şi de organizarea
administrativă.

În fapt, avantajul comparativ al comunităţii rezidă în furnizarea de bunuri publice la nivel


local. Membrii capătă în acest fel siguranţă, ca să nu ajungă la o criză a supravieţuirii. Şi aceasta
pentru că bunurile colective (pădurile, păşunile, sistemele de irigaţii, drumurile rurale) sunt
prezervate, iar accesul la ele este caracterizat prin non-rivalitate (sunt de uz comun) şi non-excludere
(nu generează externalităţi negative).

Pe de altă parte, contractele se execută, întrucât alternativa cooperării o reprezintă


ostracizarea sau oprobriul public. Hayami detaliază avantajul comparativ al comunităţii aducând în
discuţie potenţialul acesteia: „cunoştinţele comune împărtăşite de membrii comunităţii pe structura
motivaţională cu care se confruntă, setul de oportunităţi disponibile lor şi înclinaţia pe termen lung a
indivizilor spre interacţiune reprezintă baza organizării acţiunilor colective în furnizarea de bunuri
publice locale la nivel de comunitate” [Hayami, 2006, 19].

Bowles şi Gintis subliniază că o comunitate „îndreaptă atenţia mai degrabă asupra a ceea ce
grupurile fac, decât asupra a ceea ce posedă” [Bowles, Gintis, 2002, F420, sublinierile aparţin
autorilor+. Cu alte cuvinte, nu bunurile publice produse sunt importante, cât acţiunile întreprinse de
membri în vederea producţiei lor. Cei doi autori aduc în discuţie capacitatea de guvernanţă a
comunităţii, pe care o consideră superioară celei a statului sau a pieţei. Şi aceasta întrucât
comunitatea are acces la un spectru larg de informaţii dispersate şi poate impune sancţiuni celor care
nu respectă normele sau poate răsplăti pe cei care se conformează lor, altfel decât o pot face statul
sau piaţa. În spaţiul comunitar monitorizarea activităţii membrilor este mai uşoară, fapt care permite
identificarea mai rapidă a disfuncţiilor şi remedierea lor. De asemenea, în cadrul unei comunităţi,
trăsăturile nobile (încrederea, reciprocitatea, solidaritatea, respectul) sau motivaţiile negative
(orgoliul personal, spiritul de răzbunare), înscrise în caracterul indivizilor, pot fi valorificate superior.

În opinia lor, pot fi aduse cel puţin trei argumente care să susţină ideea aşa numitei
„guvernanţe comunitare”. Primul argument este cel al continuităţii relaţionării sociale. Teama de
înstrăinare poate constitui motivaţia care determină relaţiile sociale prezente să se deruleze şi în
viitor. În al doilea rând, frecvenţa ridicată a interacţiunilor dintre membrii unei comunităţi reduc
costurile de tranzacţie şi măresc beneficiile. Datorită volumului ridicat de informaţii disponibile
despre fiecare membru, comportamentul economic al acestora devine, într-o anumită măsură,
previzibil. În ultimă instanţă, oportunismul este prevenit şi pedepsit prin monitorizarea atentă pe
care membrii o exercită unii asupra altora. Vigilenţa şi sancţiunile aplicate în activitatea echipelor de
lucru, a asociaţiilor şi parteneriatelor previn, limitează şi blochează acţiunile individuale care aduc
atingere bunăstării celorlalţi. Această viziune holistă nu este, din perspectiva noastră, şi una corectă.

Este adevărat că existenţa comunităţilor conduce, atunci când acestea funcţionează după
norme şi reguli ce sunt respectate, la o scădere a costurilor şi la o eficienţă socială ridicată. Dar
această eficienţă socială nu este altceva decât o externalitate pozitivă a actului economic, a
funcţionării pieţei. Piaţa este cea care furnizează resursele necesare funcţionării societăţii în
ansamblul ei, absenţa sa conducând rapid la epuizarea resurselor ce pot fi redistribuite către membrii
acesteia. Este lucru ştiut că „guvernanţa comunitară” nu funcţionează în termeni optimi decât în
societăţile prospere, iar acceptarea redistribuirii atât de necesare nu se realizează decât în perioadele
de creştere economică. Iluzia că decizia la nivel comunitar este deasupra interesului economic este
utopică. Ea poate fi furnizată ca program electoral maselor de alegători, dar nu rămâne sustenabilă în
faţa realităţii. Interesul individual excede, în majoritatea cazurilor, celui colectiv. De aceea, afirmaţia
că guvernanţa colectivă este eficient superioară guvernanţei pieţei nu poate fi susţinută.
Încrederea

Cea de-a treia coordonată necesară conturării conceptului de capital social este încrederea.
Concis, ea poate fi definită ca „voinţa de a permite deciziilor altora să ne influenţeze bunăstarea
proprie” [Sobel, 2002, 148]. Cu alte cuvinte, nivelul de încredere se observă din creditul pe care
individul este dispus să-l dea consilierii şi acţiunilor altora în luarea deciziilor proprii pe mai multe
paliere: în relaţiile personale, în acţiunile civice şi în privinţa actului de guvernare.

Cele trei interdependenţe sugerate de schema de mai jos fac trimitere la segmente diferite
ale vieţii sociale ale unui individ. Prima sferă de manifestare a încrederii apare în reţelele constituite
pe baza relaţiilor personale, promovând cooperarea. Se poate spune că într-o comunitate se
manifestă încrederea, atunci când membrii ei adoptă sentimente şi atitudini pozitive unii faţă de alţii
(încrederea socială). Depozitarea unor bunuri pe termen mediu şi lung în garajul unui prieten, plata
mărfii pe bază de card, creditul acordat de părinţi unor profesori în educarea copiilor lor - reprezintă
exemple de situaţii în care încrederea se manifestă la nivelul interpersonal în baza unor convenţii
prestabilite.

Încredere în Guvern

Angajament civic Încredere


interpersonală

Figura 3.2 - Reprezentare structurală a capitalului social

Sursa: Brehm, Rahn, 1997, 1002

Pornind de aici, sunt posibile angajamentele civice şi realizarea legăturilor persoanelor cu


viaţa comunităţilor din care fac parte *Putnam, 1995b, 665]. Astfel de angajamente ar fi practicarea
de activităţi voluntare, participarea democratică la vot, implicarea în activitatea asociaţiilor de părinţi
în şcolile pe care le frecventează copiii, aderarea la un sindicat, înscrierea în asociaţii studenţeşti şi
activarea în proiectele acestora etc. Pe măsura conectării la pulsul comunităţii, încrederea indivizilor
în cei de lângă ei va creşte. Pe de altă parte, persoanele care au încredere unii în alţii se vor asocia şi
vor coopera, indiferent de diferenţele de vârstă, rasă, sex, etnie.
Studiind corelaţia dintre nivelul încrederii şi cel al capitalului moral, José Pena Lopez şi José
Manuel Sánches Santos ajung la concluzia că există o legătură clară între structura organizaţională
macrosocială şi încrederea generală, legătură ce nu este condiţionată direct de omogenitatea socială
sau de instituţiile tradiţionale (familie, religie).

Apoi, cercul social se lărgeşte, făcând loc raportării la autorităţile politice. Sobel consideră că
cei care acordă capital de încredere semenilor o vor face şi în dreptul instituţiilor politice. Câtă vreme
individul va vedea în cei din jur potenţiali trişori pe seama sa, va privi şi guvernul prin aceeaşi lentilă.
Dacă însă este încrezător că ceilalţi se supun autorităţilor, va accepta mai uşor deciziile acestora. O
asemenea atitudine ar scuti statul de asumarea unor costuri de coerciţie asupra cetăţenilor în
direcţia respectării legilor.

Ultima conexiune reciprocă este cea între participarea civică şi încrederea în instituţiile
statului. În momentul în care asociaţiile de cetăţeni sunt sudate prin valori solide (corectitudine,
respect, empatie, cooperare), acestea au putere de influenţă asupra evoluţiei politice a naţiunii din
care fac parte. Coloniştii englezi care au ajuns în Lumea Nouă au reuşit să influenţeze viaţa politică a
viitoarei Americi datorită valorilor creştine în care credeau şi trăiau. În acelaşi mod, grupurile de
lobby pot influenţa negativ sau pozitiv factorii guvernamentali de decizie, în direcţia adoptării unor
politici economice care să favorizeze o anumită industrie sau comunitate de afaceri. În sens invers,
guvernul îşi poate face din aceste asociaţii aliaţi sau rivali, le poate manipula (cum a fost cazul în
perioada comunistă) sau, dimpotrivă, se poate corija după semnalele primite dinspre societatea
civilă.

Nivelul încrederii este afectat de o serie de factori. Ea poate să fie favorizată de mediul
cultural şi moral în care indivizii îşi desfăşoară activitatea. În acest caz, nivelul de educaţie, trăsăturile
personale de caracter şi convingerile religioase determină măsura în care membrii unei comunităţi au
încredere unii în alţii. După cum atitudinile altruiste şi solidare izvorâte din internalizarea normelor
morale, iar nu din coerciţie şi presiunea sancţiunii, contribuie la crearea unui climat de încredere într-
un mediu în care aceste valori nu existau iniţial.

Aşa s-a întâmplat, de pildă, cu membrii castei indiene a „Intangibililor”. Persoanele din
această castă erau considerate ca aparţinând celei mai joase speţe umane şi li se inculca ideea că nu
merită, prin definiţie, să fie atinşi niciodată. După venirea misionarilor creştini printre ei, faţa regiunii
a fost schimbată. Oamenii au căpătat încredere în valoarea lor intrinsecă şi din efortul lor concertat s-
a născut Bangalore, una dintre cele mai prospere zone ale Indiei de azi.

Particularităţile capitalului social

Relaţiile sociale au valenţe multiple. Plasate într-un cadru economic, interacţiunile sociale
dintre indivizi trimit la instituţiile formale şi informale care le guvernează şi la motivaţiile acestora
(care duc la satisfacerea interesul propriu prin cooperare). Ştiinţele politice se axează în schimb pe
rolul normelor sociale şi politice în conturarea comportamentelor umane. Privit din perspectivă
sociologică, capitalul social este analizat în contextul organizării sociale şi a caracteristicilor acesteia,
cum ar fi încrederea, reciprocitatea sau angajamentul civic. Mutând unghiul în sfera antropologiei,
ordinea socială este privită ca rezultantă a instinctelor naturale de asociere ale oamenilor.

Revenind la contextul economic, pentru a fi considerate „capital” relaţiile sociale trebuie să-şi
aducă aportul în procesul de producţie, să aibă un randament şi să poată suporta investiţii. Spre
deosebire de capitalul fizic, materializat în bunuri materiale sau financiare, a căror proprietate poate
fi schimbată prin comerţ, capitalul social se regăseşte în potenţialul relaţional al indivizilor dintr-o
comunitate şi nu poate fi înstrăinat alteia. Caracteristicile sociale ale fiecărui grup sunt marcate de
sistemul de valori după care se ghidează sau de contextul cultural în care îşi desfăşoară activitatea,
generând astfel un capital social specific.

Prin comparaţie cu resursele fizice, inputul generat prin relaţii sociale poate fi privit fie ca
bun perisabil de consum, care duce la utilitate individuală (interacţiunile sociale se consumă pe
măsură ce satisfacţia personală se conturează ca o consecinţă a acestora), ca bun de capital întrucât
este folosit la producerea altor bunuri durabile (asociabilitatea indivizilor duce la apariţia de noi firme
pe diferite segmente de piaţă), sau poate fi considerat bun durabil de consum (indivizii îşi folosesc
capacitatea de relaţionare socială pentru a ajunge să producă ceva) *Pena Lopez, Sánches Santos,
2005, 7].

În schimb, capitalul fizic poate deveni neproductiv în lipsa unui capital uman care să-l
valorifice. Forţa de muncă umană şi potenţialul de cunoştinţe şi informaţii fac utilizabile materiile
prime, terenurile sau echipamentele tehnice care ajută la crearea outputului. Mai mult, gradul de
perisabilitate al bunurilor de capital este mai mare faţă de cel al capitalului uman încorporat în
individ. Pentru primul tip de capital, procesul de regenerare este imposibil sau costisitor, în timp ce
cunoştinţele şi abilităţile umane pot fi ameliorate, diversificate sau înnoite prin procesul de life-long-
learning.

Pe de altă parte, capitalul social potenţează capitalul uman încorporat separat în indivizii
care interacţionează. În timp ce acumularea de cunoştinţe, abilităţi şi capacităţi personale are impact
asupra activităţii economice (prin creşterea productivităţii, calitatea ridicată a actului productiv,
stimularea inovaţiei), reţelele sociale construite pe baza unor norme comune pun accentul pe
coeziunea socială şi economică. Astfel, capitalul uman se concentrează asupra efectelor pe care
investiţia în individ le are asupra producţiei generale, iar capitalul social se axează pe efectul
interacţiunii dintre indivizi asupra rezultatelor economice. Cele două tipuri de capital sunt, prin
urmare, complementare.

Pentru a sublinia influenţa pe care normele sociale o pot avea asupra indivizilor, în literatură
s-a conturat conceptul de capital moral *O.E.C.D., 1998, 9+, înţeles ca sumă de valori care formează
baza etică a relaţionării sociale, contribuind la formarea unui climat de încredere şi cooperare
economică şi nu numai. În acest sens, capitalul moral trimite la comportamentele individuale cu
efecte constructive sau negative asupra mediului de afaceri.

Printre cele mai importante elemente care ţin de baza etică a derulării activităţii economice a
agenţilor economici se numără: corectitudinea, respectarea prevederilor legale şi a clauzelor
contractuale şi etica la locul de muncă. Problema onestităţii în relaţiile sociale face trimitere la
externalităţi pozitive şi negative. Partea pozitivă este cultivarea încrederii, facilitarea parteneriatelor,
crearea unui capital de imagine şi notorietate. Latura negativă apare ca urmare a lipsei acestui
principiu sau a aplicării selective a acestuia, determinând într-o anumită măsură apariţia corupţiei.

Acest fenomen poate fi întâlnit la nivel microeconomic, ca o caracteristică a mentalităţii


indivizilor. Spre exemplu, angajatorul condiţionează selectarea sau promovarea personalului de
primirea unei sume de bani suplimentare remuneraţiei sale oficiale, pentru prestarea acestor servicii.
Iar candidatul ştie anticipat şi consimte să dea suma cerută pentru a obţine în schimb ceea ce are
nevoie. Această acceptare mutuală şi tacită a mitei conduce la crearea unor reţele sociale viciate,
care, odată generalizate, blochează progresul şi limitează accesul la beneficiile capitaliste.

La nivel macroeconomic, corupţia decidenţilor economici şi politici are impact asupra


nivelului creşterii economice a ţării, prin influenţarea politicilor economice. Să luăm ca exemplu
restricţiile cantitative la import *Mauro, 1997, 85-86+. Cum importul unei anumite categorii de marfă
devine limitat, licenţele de import devin vitale. Iar pentru obţinerea lor comercianţii plătesc mită
ofiţerilor de vamă responsabili. O altă sursă ar putea fi subvenţiile guvernamentale acordate
anumitor industrii. Agenţii economici pot exercita presiuni financiare asupra unor funcţionari
guvernamentali în căutare de rente pentru a obţine respectivele fonduri, cu toate că nu întrunesc
cerinţele enunţate de lege. Controlul preţurilor, politica cursurilor valutare multiple, practicarea unui
nivel scăzut al salariilor în sectorul public comparativ cu cel privat, influenţa anumitor grupuri etnice
semnificative asupra comportamentului în afaceri pot de asemenea constitui factori generatori ai
fenomenului corupţiei.

Efectele plăţii mitei *Mo, 2001, 67+ pentru influenţarea pe cale ne-oficială a unui agent
economic, juridic sau politic în luarea unei decizii se regăsesc în încetăţenirea obiceiului de a plăti
taxe suplimentare pentru a obţine acces la un serviciu sau pentru a demara o investiţie, în
încurajarea şi perpetuarea evaziunii fiscale, în descurajarea inovaţiei prin neprotejarea drepturilor de
proprietate intelectuală, în deturnarea fondurilor din finanţări externe de la direcţiile pentru care au
fost acordate înspre proiecte personale de afaceri ale funcţionarilor care ar trebui să le gestioneze.

De asemenea, apare inegalitatea în materie de venituri, o anumită categorie de persoane


fiind favorizate. În tabăra opusă se află cei care, aflaţi în imposibilitatea de a plăti mita cerută, nu au
acces la credite sau nu beneficiază de anumite bunuri sau servicii. La nivelul administraţiei publice
intervine şi problema atribuirii unor proiecte de execuţie în infrastructură prin licitaţii ilegale, datorită
presiunii grupurilor de interese care se bucură de susţinere din partea unor actori publici cu putere
de decizie (membri ai parlamentului sau ai guvernului, manageri ai unor companii puternice pe piaţă,
lideri ai unor comunităţi de afaceri).

Un alt factor care poate schimba în sens negativ rezultatele economice este oportunismul în
derularea tranzacţiilor. Acesta apare atunci când previziunile asupra evoluţiei economice pe termen
lung nu sunt favorabile. În mod normal, indivizii preferă să acumuleze capital social în detrimentul
obţinerii de avantaje pe termen scurt, conştienţi fiind că un stoc ridicat de capital social va genera pe
viitor beneficii stabile mai mari decât costurile. Activitatea free-rider-ilor, adică a celor care îşi
însuşesc o cantitate nejustificat de mare din bunurile publice, poate fi împiedicată prin stimularea
relaţiilor de cooperare între agenţii economici şi sociali, care să-i determine să-şi îndeplinească
obligaţiile asumate *Hayami, 2006, 10+. Pe calea legislativă ar putea fi prevenită situaţia încheierii de
contracte cu clauze vagi, care nu impun obligaţii ferme părţilor şi fructifică anumite limite ale actelor
legislative în materie comercială.
Dreptul contractual poate contribui la crearea sentimentului de încredere că partenerul îşi va
respecta angajamentul pe trei căi *O’Hara, 2004, 4+. O primă cale este prevederea plăţii
despăgubirilor şi daunelor cauzate partenerului prin întreruperea contractului. În acest mod partea
care ar putea fi potenţial vătămată este mai puţin vulnerabilă la nerespectarea contractului, iar
partea vătămătoare este ţinută responsabilă pentru aceasta. O altă cale este flexibilitatea acordată
părţilor contractante de a-şi gestiona tranzacţia prin includerea de clauze de protecţie contra tuturor
categoriilor de riscuri la care aceasta poate fi expusă şi de compensare a eventualelor deficienţe care
pot apărea (cum ar fi posibilitatea oferită cumpărătorului să returneze produsul şi să achiziţioneze alt
model, în cazul în care primul nu a corespuns standardelor de calitate pretinse de producător sau
aşteptate de cumpărător).

Un al treilea mod de cultivare a unui climat de încredere în încheierea contractelor este


stabilirea de reguli de interpretare a clauzelor şi de limitare a acţiunii părţilor în favoarea actului
economic. De exemplu, includerea în contractul colectiv de muncă a unei prevederi care pune pe
angajator în situaţia de a oferi salarii compensatorii pentru cazul în care concediază un anumit
procent din lucrători va limita tendinţa de disponibilizare masivă.

Tot în sfera normelor morale se încadrează şi etica profesională. Acest aspect poate fi
analizat din două unghiuri: al angajatului şi al angajatorului. Etica la locul de muncă în dreptul
angajaţilor se referă la respectarea orelor de lucru pentru care sunt plătiţi efectiv, păstrarea
secretului profesional, confidenţialitatea în privinţa contractelor individuale de muncă, respectarea
valorilor la care aderă compania. Angajatorii, de partea lor, demonstrează că au etică profesională în
măsura în care întocmesc formele legale de angajare a personalului şi îl remunerează conform
salariului negociat şi prevăzut în contract. Ca un detaliu la acest capitol, manifestarea nepotismului
are efecte negative asupra productivităţii firmei şi reprezintă o formă de discriminare pe piaţa
muncii, alături de preferinţele rasiale sau etnice.

Cele trei tipuri de norme aduse în discuţie permit conturarea unei imagini asupra capitalului
moral al unei comunităţi sau naţiuni, capital care are impact asupra nivelului creşterii economice.
Canalele de influenţare a P.I.B.- ului pe cap de locuitor sunt orientate mai ales pe direcţia calităţii
capitalului uman, care este viciat în lipsa unor valori care să faciliteze încrederea, reciprocitatea şi
cooperarea în activitatea economică. În plus, prin obstrucţionarea inovaţiei, progresul tehnologic
este şi el afectat. Prin urmare, valoarea adăugată creată prin producerea bunurilor ce înglobează o
cantitate mare de cunoştinţe tehnice de calitate superioară este mai mică.

În aceeaşi măsură, şi capitalul cultural [Harper, 2001, 7] contribuie pe de o parte la formarea


capitalului uman, marcând dezvoltarea abilităţilor profesionale într-un mediu cultural anume; pe de
altă parte susţine capitalul social întrucât, prin manifestările culturale (tradiţii, cutume), o comunitate
stimulează relaţionarea dintre membrii ei şi prin aceasta contribuie la formarea reţelelor sociale.

Bordieu identifica trei stadii ale capitalului cultural [Svendsen, Haase, Svendsen, 2003, 618].
Primul stadiu ar fi cel obiectiv, când oamenii creează obiecte (precum cărţi, aparate, imagini) şi
înmagazinează capital cultural în acestea. În forma instituţionalizată, capitalul cultural constă, în
opinia sa, în calificările educaţionale obţinute. Iar în stadiul încorporat, capitalul cultural se regăseşte
în obiceiurile cu caracter de permanenţă ale indivizilor.
Formele capitalului social

Aflându-se în interdependenţă cu celelalte tipuri de capital şi influenţându-le, capitalul social


se manifestă în variate forme. Poate apărea ca bonding social capital – în contextul relaţiilor sociale
din interiorul unei comunităţi relativ omogene (din punct de vedere etnic, religios sau socio-
economic), întărind legăturile dintre membri şi cu beneficii aduse doar acestora. Comunităţilor
comerciale evreieşti le este caracteristic un astfel de capital social.

Legăturile de sânge sau de vecinătate menţinute pe baza unor valori tradiţionale determină
indivizii să coopereze între ei, dar pot să blocheze progresul economic datorită conservatorismului şi
a ne-deschiderii către medii economice exterioare comunităţii. Aceasta poate duce la tendinţe de
monopol asupra resurselor sau asupra pieţelor şi la condiţionarea strictă a legăturilor economice cu
alte comunităţi.

O altă formă este cea de bridging social capital, constituit din interacţiuni sociale dintre
comunităţi eterogene, cu beneficii pentru fiecare parte care contribuie la menţinerea lor. De fapt,
acest tip de capital social apare ca urmare a disponibilităţii unui grup de a-şi extinde treptat reţelele
dincolo de cadrul tradiţional. A treia formă este generic denumită linking social capital şi se referă la
„relaţii între indivizi şi grupuri aparţinând diferitelor straturi sociale, într-o ierarhie în care puterea,
statutul social şi bunăstarea sunt atinse diferit” [Productivity Commission, 2003, 18].

Efecte negative ale capitalului social asupra mediului economic

Efectele capitalului social sunt diferite *Pena Lopez, Atilano, Sánches Santos, 2005, 11+, în
funcţie de nivelul de analiză şi de raportul cost-beneficiu. La nivel micro, capitalul social al familiei
contribuie la un nivelul mai ridicat de educaţie, la o stare mai bună de sănătate a membrilor şi la un
climat de securitate în relaţionare, datorită încrederii. În contextul relaţiilor personale, implicaţiile
survin asupra motivaţiilor care stimulează indivizii la locul de muncă, asupra comunicării informale
dintre angajaţi sau asupra încrederii acordate diferitelor sisteme de asigurări. La nivel macro, când
vorbim despre identitate comunitară, este afectată încrederea generală a populaţiei în sistemul de
guvernare şi coeziunea socială în vederea realizării unor obiective comunitare.

Externalităţile nu sunt însă totdeauna pozitive. Capitalul social se formează şi în grupuri care
nu au valori sociale constructive - cum ar fi mafia. În interiorul unei astfel de grupări predomină
aderarea la anumite principii şi acţiuni pe baza de constrângere şi sancţionare. Coeziunea internă a
grupului se accentuează şi din cauza presiunilor externe, a autorităţilor publice care li se opun. În
plus, efectele negative apar prin promovarea economiei subterane.

O altă externalitate negativă se conturează în comunităţile în care există bonding social


capital. Piaţa muncii este afectată prin angajarea de personal pe bază de nepotism, iar alegerea
partenerilor de afaceri prin impunerea de condiţii de colaborare exclusivă. Capitalul social are prin
urmare faţete diferite, în funcţie de poziţionarea celui care face analiza, de mărimea comunităţii
analizate şi de impactul activităţii ei la nivel economic şi social general.