Sunteți pe pagina 1din 10

UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

Facultatea de Teologie Ortodoxă


„Patriarhul Justinian”

Organizarea penitenţei
potrivit canoanelor Sfântului Vasile cel Mare

Alegerea acestei teme se datorează, în primul rând, faptului că anul 2009 a fost consacrat în
Biserica Ortodoxă Română pomenirii Sfântului Vasile cel Mare şi celorlaţi sfinţi capadocieni. Pe de
altă parte, având ca punct de plecare comentariile Sfântului Fotie, patriarhul Constantinopolului, dar
mai ales pe cele ale marilor comentatori bizantini ai secolului al XII-lea, mai toţi canoniştii din
veacurile care au urmat, până în zilele noastre, au citit şi interpretat canoanele Sfântului Vasile, ca de
altfel toate celelalte canoane mai vechi, prin prisma hotărârilor ulterioare care, în anumite privinţe,
nu doar au completat, ci chiar au modificat unele dintre rânduielile mai vechi, inclusiv anumite
prescripţii întâlnite în canoanele Sfântului Vasile. Este cât se poate de firesc ca păstorii Bisericii să ia
hotărâri nuanţate, uneori chiar diferite de cele ale predecesorilor lor, ţinând cont de contextul în care
trăiesc, de mentalitatea şi obiceiurile societăţii şi de legislaţia civilă a vremii lor; tratarea şi
soluţionarea diferită a anumitor situaţii nu trebuie privită ca fiind o impietate, pentru că nici Sfântul
Vasile nu a ezitat, atunci când a simţit că este necesar, să hotărască altceva decât stabiliseră
predecesorii lui1.
De remarcat faptul că Sfântul Vasile, poate mai mult decât oricare alt Sfânt Părinte autor de
canoane şi decât oricare sinod, ecumenic sau local, apelează cu insistenţă la ceea ce s-a hotărât deja
de Părinţii veacurilor anterioare, în anumite privinţe, şi la ceea ce apărea ca fiind deja un obicei2.
Prin urmare, în acest an comemorativ, ne propunem să evidenţiem cât mai exact modul în
care Sfântul Vasile cel Mare a reacţionat faţă de anumite păcate ale creştinilor, în contextul social-
politic şi cultural al provinciei bizantine în care a păstorit în a doua jumătate a secolului al IV-lea,
chiar dacă unele dintre normele canonice edictate de marele capadocian au suferit ulterior completări
şi modificări, acestea având tocmai rolul de a adapta prescripţiile din veacul al IV-lea la contextul de
mai târziu. În anul comemorativ dorim, deci, să aprofundăm analiza strictă a prescripţiilor Sfântului
Vasile, aşa cum au fost ele edictate şi aplicate la vremea aceea de marele capadocian, cu scopul de a
înţelege apoi mai exact cum au servit acestea drept bază pentru dezvoltarea ulterioară a modului de
administrare a Tainei Pocăinţei.

I. Ordinul penitenţilor. Etapele penitenţei – Dintre toate canoanele ce alcătuiesc Colecţia


canonică a Bisericii Ortodoxe, canoanele Sfântului Vasile cel Mare oferă cele mai multe şi mai
detaliate informaţii privind penitenţa publică în Biserica primelor veacuri.
Verbul grec εξοµολογεω întâlnit în Noul Testament cu sensul de a consimţi, a promite3, este
folosit şi cu sensul de a mărturisi, a recunoaşte4; de aici a derivat în perioada de început a
creştinismului un nou sens: acela de a face penitenţă sau de a fi penitent, nu atât cu înţelesul de a te
pocăi, de a regreta, de a încerca păreri de rău pentru faptele reprobabile săvârşite, cât cu cel de a

1
Can. 22 Ancira prevăzuse ca uciderea cu voie/voluntară sau cu intenţie/intenţionată să se sancţioneze cu oprirea de la
Împărtăşanie pentru tot restul vieţii, oferindu-i celui care se pocăia posibilitatea de a o primi numai la ieşirea din
această viaţă; Sf. Vasile însă îmblânzeşte această prevedere, hotărând o penitenţă de 20 ani (can. 56). Dimpotrivă, faţă
de uciderea fără voie/involuntară, fără intenţie sau din culpă, pentru care can. 23 Ancira constată o reducere a timpului
de penitenţă de 7 ani, prevăzut de o hotărâre mai veche, la doar 5 ani, printr-o hotărâre ulterioară, Sf. Vasile se arată
mai aspru decât predecesorii şi stabileşte o penitenţă de 10 ani (can. 57).
2
Prologul Scrisorii I, conţinând can. 1-16, adresată episcopului Amfilohie de Iconiu; can. 4, 18 ş.a.
3
„Şi ei s-au bucurat şi s-au învoit să-i dea banii. Şi el a primit (εξωµολογησεν) şi căuta prilej să-l dea lor fără ştirea
mulţimii” (Lc 22, 5-6).
4
„Şi se botezau de către el în râul Iordan, mărturisindu-şi (εξοµολογουµενοι) păcatele” (Mt 3, 6; cf. Mc 1, 5). „Şi mulţi
dintre cei ce crezuseră veneau ca să se mărturisească (εξοµολογουµενοι) şi să spună faptele lor” (FAp 19, 18). „
Mărturisiţi-vă (εξοµολογεισθε) unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul... (Iac 5, 16).

—Ž —’‘”–†‡…—”• 



   ƒ‰‡ͳ
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”
îndeplini un anumit ritual de penitenţă în public, intrând pentru aceasta într-un grup sau ordin al
penitenţilor. Intrarea în acel ordin se făcea fie în urma mărturisirii din proprie iniţiativă a faptei
săvârşite, fie convins de episcop sau preotul duhovnic, atunci când păcatul comis era cunoscut de
comunitate sau cel puţin de unii membri de la care a putut afla şi episcopul sau preotul duhovnic, că
respectiva penitenţă trebuie împlinită pentru a rămâne mădular al Bisericii lui Hristos. Mărturisirea
păcatelor necunoscute de comunitate se făcea, de regulă, episcopului sau preotului penitenţiar
(duhovnic); unii dintre cei care se pocăiau pentru păcatele lor, împinşi de o evlavie deosebită şi de
dorinţa de a fi primii şi cei mai aspri acuzatori ai păcatelor lor, în momentul intrării în ordinul
penitenţilor (sau chiar mai târziu) reluau mărturisirea, făcută deja episcopului sau preotului
penitenţiar, în faţă comunităţii, public. Acea mărturisire publică a păcatelor era însă facultativă,
dovadă că arhiepiscopul Nectarie al Constantinopolului chiar ajunge să o interzică, în ultimul
deceniu al secolului al IV-lea, din pricina tulburărilor pe care le putea aduce comunităţii5. Publică
însă era, şi a rămas pentru destul de multă vreme, împlinirea epitimiei, adică petrecerea timpului
impus de episcop sau de preotul penitenţiar în ordinul penitenţilor, penitenţii fiind obligaţi să rămână
fie afară din biserică, fie în interiorul ei într-un anumit loc, şi să se manifeste diferit pentru un anumit
timp, în funcţie de locul (etapa penitenţei) în care se aflau; după fiecare etapă încheiată li se permitea
penitenţilor să se apropie din ce în ce mai mult de sfântul altar, până când erau reprimiţi la Sfânta
Împărtăşanie.
Se remarcă faptul că traducerea aproape invariabilă a verbului grec εξοµολογεω şi a
derivaţilor săi prin a (se) mărturisi, mărturisire şi nesocotirea sensului de a face penitenţă, a fi
penitent, au dus la confundarea penitenţei publice din Biserica veche cu mărturisirea publică a
păcatelor6, care, aşa cum s-a precizat, nu a fost niciodată un act obligatoriu, ci lăsat la latitudinea
celor ce intrau în ordinul penitenţilor, până când a fost interzisă categoric de arhiepiscopul Nectarie.
Pe de altă parte, atunci când un creştin săvârşea o faptă gravă, precum un omor, sau chiar un
păcat de o gravitate mai mică, însă în văzul unora dintre membrii comunităţii, astfel încât păcatul
ajungea cunoscut de întreaga comunitate, nu se mai aştepta niciun fel de mărturisire din partea acelui
creştin, ci simpla acceptare de către el de a intra în ordinul penitenţilor pentru perioada indicată de
episcop sau de preotul penitenţiar, potrivit canoanelor, înlocuia mărturisirea, era o dovadă a
pocăinţei, a regretului pentru păcatul săvârşit şi, totodată, un angajament de îndreptare prin
consimţirea la împlinirea penitenţei impuse.
În ordinul penitenţilor, mai ales când era vorba de un păcat foarte grav, cunoscut şi de
comunitate, erau acceptaţi doar cei care se căiau sincer pentru păcatul săvârşit, dovedind că doreau
cu adevărat să se îndrepte7. Drept urmare, în cazul în care cineva se afla într-o greşeală continuă sau
continuată8, i se cerea mai întâi să înceteze, să se abţină de la a o mai săvârşi, să iasă din acea stare
5
A se vedea istoricii SOCRATE, HE, V, XIX, PG LXVII, 613 ş.u.; SOZOMEN, HE, VII, PG LXVII, 1460; acesta din
urmă consemnează că desemnarea unui prezbiter, caracterizat „printr-o probitate dovedită şi o discreţie recunoscută”,
special pentru a se ocupa de problemele penitenţilor, s-a făcut în Biserică dintru început, pentru ca el „să aplice
canonul potrivit şi să-i ierte pe penitenţii care-şi recunoşteau greşelile, fără ca ei să fie nevoiţi a le mărturisi public”.
6
Această confuzie s-a făcut nu doar în cazul traducerilor în limba română, ci este aproape generalizată. Mai grav este că,
uneori, pare a se fi acreditat ideea că la început a existat doar o mărturisire publică a păcatelor, care abia mult mai
târziu ar fi fost înlocuită de mărturisirea în taină (secretă, privată) pe care o practicăm şi în zilele noastre. „Cele mai
vechi (norme canonice – n.n.) se referă la mărturisirea publică a păcatelor, căci aceasta era forma cea mai veche în
care s-a administrat Sf. Taină a Pocăinţei. … Rânduiala mărturisirii publice a durat în Biserică timp îndelungat…”
Totuşi, în cele din urmă, acelaşi autor menţionează că: „Împrejurările vieţii nu au permis creştinilor, oricât zel ar fi
avut, să practice întotdeauna mărturisirea publică, de aceea alături de aceasta s-a practicat şi mărturisirea secretă…”
(Arhid. prof. dr. Ioan N. FLOCA, Drept canonic ortodox. Legislaţie şi administraţie bisericească, Ed. IBMBOR,
Bucureşti, 1990, vol. II, p. 44). A se vedea şi DTC, art. „confession”; Ph. ROUILLARD, Histoire de la pénitence dès
origines à nos jours, p. 32, care vorbeşte totuşi de o mărturisire secretă a greşelii făcută în faţa episcopului.
7
„Cel care cu intenţie a ucis, apoi s-a căit…” (can. 56 Vasile – s.n.)
8
Greşeli continue sunt apostazia, erezia, concubinajul; greşeli continuate sunt cele care se repetă cu o anumită ritmicitate
şi care nu constituie acte izolate sau accidente în viaţa credinciosului, cum ar fi furturile repetate comise de un hoţ
care şi-a făcut din ele un mod de viaţă.

—Ž  
 Ǧ”‡’–‹•‡”‹…‡•…  
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”
deplorabilă; şi numai după aceea era primit în ordinul penitenţilor pentru a împlini epitimia prescrisă
pentru respectivul păcat.
Din canoanele Sfântului Vasile cel Mare reiese cu claritate că în secolul al IV-lea timpul de
penitenţă era împărţit, de regulă, în patru etape9:
1. Etapa plângerii sau a tânguirii, în care penitenţii, numiţi plângători, erau obligaţi să
rămână în afara bisericii, în apropierea intrării, tânguindu-se pentru păcatul lor şi
implorându-i pe credincioşii care intrau să se roage şi pentru ei;
2. Etapa ascultării, în care penitenţii, numiţi ascultători, erau primiţi în biserică pentru a
asculta în special lecturile biblice (Apostolul şi Evanghelia) şi predica, însă mai departe
la rugăciune nu li permitea să rămână; locul ascultătorilor era în nartex, la intrare, unde
puteau rămâne numai până la rugăciune pentru catehumeni10;
3. Etapa prosternării sau a îngenuncherii, în care penitenţii, numiţi îngenunchetori, erau
primiţi în interiorul bisericii, în naos11, dar erau nevoiţi să se retragă odată cu
catehumenii12;
4. Etapa stării împreună, în care penitenţii, numiţi împreună-stătători, rămâneau alături
de credincioşi până la sfârşitul Sfintei Liturghii, fără însă a se împărtăşi cu Sfintele
Taine.
De asemenea, canoanele Sfântului Vasile ne furnizează informaţii şi despre mărturisirea
secretă, în taină, a păcatului, la sfârşitul căreia era prescrisă epitimia obişnuită pentru respectivul
păcat, dar care urma să fie împlinită în taină, ca şi mărturisirea, fără a intra în ordinul penitenţilor13.

II. Fapte condamnate; o clasificare a lor în funcţie de legăturile dintre ele şi de durata
epitimiilor prescrise
1. Lepădarea de Hristos sau apostazia este indicată de Însuşi Mântuitorul ca fiind o faptă care
atrage consecinţe deosebit de grave: „de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor şi Eu Mă
voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri” (Mt 10, 33; cf. Lc 12, 9). Evident, şi în
canoanele Sfântului Vasile cel Mare lepădarea de Hristos se află în capul listei, neexistând un
păcat mai grav. De aceea, timpul de penitenţă pentru cei care ar reveni de la apostazie este
stabilit pentru întreaga viaţă, şi nu oricum, ci fără a fi primiţi în biserică, ci tânguindu-se la uşile
ei, în ceata plângătorilor, şi cerând credincioşilor care intră să se roage pentru ei; fiind primiţi la
Împărtăşanie doar înainte de a trece din această viaţă (can. 73). Tratamentul stabilit de Sfântul
Vasile pare mult mai riguros decât cel prevăzut în unele hotărâri mai vechi. Totuşi, Sfântul
Vasile stabileşte aici regula generală; apoi, în aceeaşi scrisoare – a treia, cuprinzând can. 51-85 –

9
Multe dintre canoanele Sfântului Vasile menţionând cele patru etape ale penitenţei, indică doar câţi ani trebuie petrecuţi
în fiecare din aceste etape. Can. 75 Vasile este cel în care se face şi o prezentare destul de detaliată a modului în care
trebuie să se comporte penitentul în fiecare etapă. O prezentare similară se găseşte şi în can. 11 pus sub numele Sf.
Grigore al Neocezareei, făcătorul de minuni; deşi aceasta din urmă este mai concisă, conţine anumite precizări
deosebit de importante. Modul diferit de redactare vine în sprijinul cercetătorilor care identifică surse diferite pentru
cele două canoane amintite: în timp ce can. 75-83 Vasile sunt o preluare după canoanele unui sinod de la Antiohia din
324, can. 11 Grig. Neocez. pare a fi un extras din Canoniconul lui Palladius al Amasiei, adăugat mult mai târziu –
către finele sec. al IV-lea – la cele 10 canoane ale Sf. Grigore al Neocezareei, trecut la Domnul în jurul anului 270
(P.P. JOANNOU, Discipline générale antique – IVe-IXe s.; t. II: Les canons des Pères Grecs, Roma, 1963, pp. 18 şi
87).
10
Informaţia privind locul exact al ascultătorilor (της πυλης εν τϖ ναρθηκι), precum şi referirea la ieşirea odată cu
catehumenii sunt furnizate de can. 11 Grig. Neocez.
11
Locul exact al îngenunchetorilor (της πυλης του ναου) este precizat în can. 11 Grig. Neocez.
12
Aparent, deşi ajunşi într-o etapă superioară, îngenunchetorii erau într-o situaţie mai dificilă decât ascultătorii, deoarece
li se impunea să asculte slujba (atât cât li se permitea) în genunchi. Însă nu trebuie scăpat din vedere că locul lor era la
intrarea în naos, nu la intrarea în nartex, deci mai în faţă, şi că ieşind odată cu catehumenii, beneficiau şi de
rugăciunea pentru aceştia; or ascultătorii, se pare, erau nevoiţi să iasă mai înainte de rugăciunea pentru catehumeni.
13
A se vedea can. 34 Vasile.

—Ž  
 

    
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”
adresată episcopului Amfilohie de Iconiu, revine cu anumite nuanţări pentru cazurile speciale,
prescriind tratamente diferite în funcţie de circumstanţele în care s-a ajuns la apostazie. Astfel,
pentru apostazia în timpul incursiunilor barbare, asociată cu facerea de jurăminte păgâne şi
consumul de idolotite, Sfântul Vasile face trimitere expresă la „canoanele deja aşezate de părinţii
noştri” şi distinge două situaţii:
a) Apostazia provocată de constrângere, însă nu prea mare: 11 ani, 3+2+3+314 (can. 81,
partea finală). Se remarcă faptul că Sfântul Vasile reduce cu un an timpul total de penitenţă
prescris de canonul 11 al Sinodului I Ecumenic, însă Părinţii de la Niceea au avut în vedere
lepădarea de credinţă „fără silă sau luarea averilor sau punere în pericol sau ceva de felul
acesta”; în timp ce Sfântul Vasile are aici în vedere o oarecare constrângere, dar nu
exagerată. De asemenea, trebuie remarcat că Părinţii de la Niceea nu menţionează etapa
tânguirii sau a plângerii, cei 12 ani de penitenţă pe care-i prescriu împărţindu-i pentru
ultimele trei etape ale penitenţei publice15;
b) Apostazia în urma constrângerii şi a torturilor: 8 ani, 3+2+3 (can. 81, prima parte). Se
remarcă faptul că Sfântul Vasile împarte cei 8 ani pentru primele trei etape ale penitenţei,
nefăcând nicio menţiune despre cea de-a patra, a stării împreună. Totuşi, este greu de
presupus că Sfântul Vasile îngăduie primirea directă la Sfânta Împărtăşanie, după opt ani în
care penitentul nu a putut asista la întreaga slujbă a Liturghiei, fiind nevoit să iasă din
biserică cel târziu odată cu catehumenii. Pare nefiresc ca un penitent să fie „dezlegat” şi
împărtăşit cu Sfintele Taine după opt ani, fără să participe mai întâi, însă fără a primi Sfânta
Împărtăşanie, măcar la o Liturghie până la final. Printr-o interpretare sistematică a
canoanelor, marele canonist bizantin Zonara (sec. XII) ajunge la concluzia că atunci când
Sfinţii Părinţi nu indică nimic în privinţa etapei a patra a penitenţei, cea a stării împreună,
înseamnă că ei au lăsat la aprecierea episcopilor, pentru că ei cunoşteau mai bine căinţa şi
îndreptarea fiecărui credincios, timpul pe care penitentul trebuia să-l petreacă şi în această
etapă înainte de a se învrednici de Sfânta Împărtăşanie16;
2. Uciderea semenului a fost dintotdeauna privită ca fiind o faptă abominabilă. Cain a fost pedepsit
pentru uciderea fratelui său, Abel (Fc 4, 11-12); apoi, Dumnezeu l-a asigurat pe ucigaş că „tot
cel ce va ucide pe Cain înşeptit se va pedepsi” (Fc 4, 15). Mai târziu, uciderea este categoric
interzisă prin Decalogul: „Să nu ucizi!” (Ieş 20, 13). Pe de altă parte, Mântuitorul extinde, într-
un fel, sensul uciderii, afirmând că şi o insultă adusă fratelui este la fel de condamnabilă ca şi
vărsarea de sânge (Mt 5, 21-22).
Mai multe canoane ale Sfântului Vasile cel Mare tratează problema uciderii, păcatul acesta
fiind sancţionat diferit, în funcţie de dispoziţia sufletească a săvârşitorului. În primul rând, în
canonul 8, Sfântul Vasile face distincţie între uciderea fără voie/involuntară, fără intenţie sau din

14
Prin cele patru cifre adunate după numărul total de ani de oprire de la Sfânta Împărtăşanie indicăm câţi ani prescrie Sf.
Vasile a fi petrecuţi în fiecare din cele patru etape ale penitenţei. În cazurile în care Sf. Vasile nu indică cum să se
împartă numărul total de ani de penitenţă sau atunci când nu prescrie trecerea prin toate cele patru etape, vom face
menţiuni speciale.
15
Părinţii Sinodului local de la Ancira (314) făcuseră mai multe disticţii între circumstanţele în care unii dintre creştini
au ajuns să jertfească idolilor şi să consume idolotite: pentru cei care, deşi seduşi, au mers acolo cu înfăţisare veselă şi
îmbrăcaţi cu haine luxoase, au prescris 6 ani de penitenţă; pentru cei care au mers îmbrăcaţi în haine de doliu şi, deşi
au mâncat din idolotite, au lăcrimat tot timpul şederii acolo, 4 ani; iar pentru cei care nu au mâncat din idolotite, 3 ani;
pentru alte cazuri, a se vedea can. 4-9 Ancira.
16
Sint. At. IV, 24. Ideea este preluată de N. MILAŞ, Canoanele Bisericii Ortodoxe însoţite de comentarii, vol. II p. II:
Canoanele Sfinţilor Părinţi şi canoanele întregitoare, Arad, 1936, p. 122 (comentariu la can. 80 Vasile). A se vedea şi
can. 2, 5 şi 7 Ancira care insistă asupra îndreptăţirii episcopului „să trateze mai blând sau să prelungească mai mult
timpul de penitenţă” (can. 5).

—Ž  
 

    
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”
culpă17 şi uciderea cu voie/voluntară sau cu intenţie/intenţionată18. Oferind mai multe exemple
de ucideri involuntare, Sfântul Vasile se referă şi la fapte cărora mai târziu ştiinţele juridice le
vor face o încadrare mai nuanţată, precum: loviturile cauzatoare de moarte19 şi legitima
apărare20; însă reacţia disproporţionată a celui ce se apără o enumeră între uciderile cu intenţie21.
Apoi, în alte câteva canoane, Sfântul Vasile indică timpul de penitenţă, şi totodată de oprire de la
Sfânta Împărtăşanie, pentru diferitele forme ale uciderii:
a) Uciderea cu voie/voluntară sau cu intenţie/intenţionată (omorul): 20 ani, 4+5+7+4 (can. 56);
b) Uciderea fără voie/involuntară, fără intenţie sau din culpă: 10 ani, 2+3+4+1 (can. 57);
c) Lepădarea fătului sau avortul: 10 ani (can. 2). Prin canon se stabileşte de fapt că „cea care
prin meşteşugire îşi leapădă fătul din pântece se pedepseşte pentru ucidere”. Însă nu se
precizează care ucidere este vizată: cea voluntară sau cea involuntară. Cuvântul
„meşteşugire” indică clar că se are în vedere lepădarea intenţionată a fătului; deci nu poate fi
vorba de accident sau boală. Totuşi termenul de penitenţă indicat expres în canon este cel de
10 ani, ca pentru uciderea involuntară. S-ar părea că Sfântul Vasile a considerat că femeile nu
au reprezentarea exactă a faptei lor şi nu conştientizează că fătul este deja o fiinţă umană, cu
trup în formare şi suflet22. De fapt Sfântul Vasile nu face decât să confirme şi să întărească
canonul 21 Ancira prin care s-a diminuat considerabil sancţiunea prevăzută de o hotărâre mai
veche în privinţa femeilor care îşi leapădă fătul din pântece, anume de a le opri de la
Împărtăşanie pentru tot restul vieţii, lăsându-le posibilitatea de a o primi numai la ieşirea din
această viaţă. S-ar părea că episcopul Amfilohie de Iconiu era tentat să aplice vechea şi dura
sancţiune. Însă Sfântul Vasile, deşi remarcă că răul constă nu doar în uciderea fătului, ci se
adaugă şi primejduirea propriei vieţi a femeii care comite acest păcat, hotărăşte explicit că
„nu trebuie să se întindă pocăinţa lor până la moarte, ci să se primească după un termen de 10
ani; iar vindecarea se apreciază nu după timp, ci după chipul pocăinţei”.
3. Vrăjitoria şi farmecele au fost condamnate încă din Vechiul Testament. În Noul Testament,
Apostolul Pavel îl numeşte pe Elimas vrăjitorul „fiu al diavolului şi vrăjmaş a toată dreptatea”

17
Sf. Vasile exemplifică ca fiind „total involuntară şi departe de intenţia făptuitorului” uciderea unui om de către cel care
aruncă cu piatra asupra unui câine pentru a se apăra de animal sau într-un pom pentru a scutura fructe, piatra lovindu-l
însă din întâmplare pe un trecător.
18
„Total voluntară şi fără a lăsa nici un dubiu” este fapta tâlharilor şi a cotropitorilor, care omoară pentru bani şi pentru a
scăpa de orice urmărire; iar cei care merg la luptă, „nu merg doar să înspăimânte sau să îndrepte, ci pentru a-i ucide pe
cei care li se împotrivesc”. Tot voluntară e considerată şi moartea produsă de poţiunile magice pregătite din dorinţa de
a determina pe cineva să se comporte într-un anumit fel, dar care ajung să ucidă; în acest caz însă, Sf. Vasile face o
precizare aparte, pentru că deşi nu s-a urmărit uciderea persoanei, ci cu totul altceva, uciderea este considerată
voluntară din cauza magiei şi a practicilor vrăjitoreşti la care s-a recurs. Căci vrăjitoria şi farmecele sunt canonisite de
Sf. Vasile, cum se va vedea mai jos, ca şi uciderea voluntară (can. 65).
19
Este indicată lovirea cuiva cu biciul sau cu toiagul pentru a-l determina să se îndrepte; deşi loviturile nu sunt prea tari,
cel lovit moare. Sf. Vasile consideră că trebuie avută în vedere intenţia celui care a lovit, căci acela a vrut să-l îndrepte
pe păcătos, nu să-i curme viaţa.
20
Este indicată lovirea într-o încăierare, cu un toiag sau numai cu mâna, a părţilor vitale ale adversarului, fără
menajamente, însă cu scopul de a se apăra, nu de a ucide. Sf. Vasile recunoaşte însă că uneori a asemenea situaţie se
apropie de uciderea cu intenţie, pentru că cel care se foloseşte de un asemenea instrument pentru a se apăra sau care
loveşte fără menajamente, demonstrează că nu vrea să-şi cruţe adversarul, fiind împins de patimă. Pe de altă parte,
chiar şi lovirea cu un lemn mai greu ori piatră mai mare, copleşitoare pentru rezistenţa umană, cauzând moartea, este
enumerată ca ucidere involuntară, atunci când nu acest rezultat a fost urmărit de făptuitor; căci numai mânia l-a
împins să aplice o asemenea lovitură încât adversarul a murit, deşi intenţia a fost poate doar să-i rupă oasele.
21
Este indicată lovirea cu sabia sau cu un obiect asemănător; şi se insistă asupra loviturii prin aruncarea securii. Căci
ţinând securea în mână, măsura loviturii ar fi în stăpânirea celui care loveşte, însă aruncând-o se adaugă greutatea
fierului şi viteza imprimată, încât lovitura devine cu siguranţă fatală.
22
Această realitate nu este conştientizată de foarte multă lume nici măcar în zilele noastre; fiind vorba de o fiinţă umană,
din perspectivă creştină, distincţia vechi-testamentară (Ieş 21, 22-23) între făt neformat şi făt format nu are nicio
relevanţă (cf. N. MILAŞ, Canoanele ..., vol. II p. II, pp. 50-51).

—Ž  
 

    
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”
(FAp 13, 10); iar Dreptul Judecător este categoric: „Afară câinii şi vrăjitorii şi desfrânaţii şi
ucigaşii şi închinătorii la idoli şi toţi cei ce lucrează şi iubesc minciuna!” (Apoc 22, 15).
Sfântul Vasile îi incriminează şi el, atât pe cei ce fac vrăji şi farmece sau se ocupă cu ghicitul,
cât şi pe creştinii care apelează la serviciile unora ca aceştia.
a) Practicarea vrăjitoriei sau a farmecelor se canoniseşte de Sfântul Vasile ca şi uciderea
(can. 65). Însă nici în acest caz, nu se precizează care ucidere este vizată: cea voluntară sau
cea involuntară. Pornind probabil de la dispoziţia canonului 8 al Sfântului Vasile, unde
femeia care încearcă, prin administrarea unui preparat magic sau prin descântece sau
vrăjitorii, să-l facă pe un bărbat să se îndrăgostească de ea, provocându-i moartea comite o
ucidere considerată a fi voluntară, nu pentru că ar fi urmărit acest deznodământ, ci pentru
faptul de a fi recurs la vrăjitorie, magie sau practici asemănătoare, unii comentatori susţin că
aceste fapte se pedepsesc ca şi uciderea voluntară sau premeditată, adică cu penitenţă de 20
ani23. Totuşi, un timp aşa de lung ar fi în contrast prea mare cu penitenţa prevăzută expres
pentru asemenea fapte, atât de canoanele anterioare24, cât şi de cele posterioare25 epocii
Sfântului Vasile, şi chiar cu cea propusă de Sfântul Vasile într-un caz particular (a se vedea,
mai jos, lit. b);
b) Apelul la vrăjitori, prezicători şi alţii asemenea lor se canoniseşte de Sfântul Vasile ca şi
uciderea (can. 72). Prin urmare, şi vrăjitorii şi prezicătorii şi cei asemenea lor, precum şi toţi
cei ce apelează la ei se pedepsesc la fel. Totuşi, într-un alt canon, pe cei ce apelează la
prezicători (ghicitori) sau urmează obiceiurile păgâne, Sfântul Vasile îi supune unei epitimii
de 6 ani, 1+1+3+1 (can. 83). Se naşte, deci, întrebarea: chiar admiţând că, atunci când
stabileşte prin analogie – atât pentru practicarea vrăjitoriei, cât şi pentru apelul la vrăjitori sau
alţii asemenea lor – aceeaşi penitenţă ca şi pentru ucidere, Sfântul Vasile are în vedere
uciderea involuntară, fără intenţie sau din culpă, adică penitenţa de 10 ani, cum se explică
canonisirea diferită, mai întâi cu 10 ani (can. 72), apoi cu 6 ani (can. 83), pentru aparent
aceeaşi faptă: apelul la vrăjitori, prezicători şi cei asemenea lor? Răspunsul se pare că-l găsim
în canonul 3 al Sfântului Grigore de Nyssa, fratele Sfântului Vasile. Abordând problema
celor ce apelează la vrăjitori, prezicători şi la alţii asemenea lor, Sfântul Grigore de Nyssa
insistă asupra necesităţii unei cercetări atente a cauzei unui astfel de apel. În cazul celor
pentru care cauza este dispreţul total faţă de adevărul revelat şi pierderea credinţei în
Dumnezeu cel adevărat, se va aplica pedeapsa pentru apostazie. Însă dacă vreo mare nevoie,
covârşindu-le micimea de suflet, i-a împins pe unii către această speranţă deşartă, „li se va
arăta şi lor aceeaşi îngăduinţă ca şi celor care n-au putut rezista chinurilor din vremea în care
ar fi trebuit să-şi mărturisească credinţa”. Prin urmare, cei ce apelează la vrăjitori şi la alţii
asemenea lor sunt canonisiţi de Sfântul Vasile, fie cu 10, fie cu 6 ani, după cât sunt de
constrânşi să facă acest lucru şi de conştienţi de gravitatea lui.
4. Adulterul în Vechiul Testament era pedepsit cu moartea (Lv 20, 10 şi 14; Dt 22, 22-24; In 8, 4-
5); iar în Noul Testament, se atrage în repetate rânduri atenţia că adulterul îl împiedică pe om să
ajungă în împărăţia lui Dumnezeu: „Nu ştiţi, oare, că nedrepţii nu vor moşteni împărăţia lui
Dumnezeu? Nu vă amăgiţi: Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii...” (1 Cor 6,
9; cf. Gal 5, 19-21).
Ca regulă generală, Sfântul Vasile prescrie pentru adulter (preadesfrânare) o penitenţă de15
ani, 4+5+4+2 (can. 58). Un tratament aparte este stabilit pentru femeia care a comis adulter, după
care şi-a mărturisit păcatul sau păcatul ei a ajuns pe altă cale la cunoştinţa episcopului
(duhovnicului), nu însă şi la cunoştinţa comunităţii (can. 34). În acest caz, Sfântul Vasile derogă

23
N. MILAŞ, Canoanele ..., vol. II p. II, p. 115.
24
Can. 24 Ancira (314) prevede o penitenţă de 5 ani pentru cei ce apelează la ghicitori sau vrăjitori.
25
Can. 61 Trul. (691) prevede o penitenţă de 6 ani pentru cei ce apelează la ghicitori, la vrăjitori sau la alţii asemenea
lor, invocând chiar „hotărârea Părinţilor în privinţa acestora”.

—Ž  
 

    
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”
de la penitenţa publică, îngăduindu-i femeii „să rămână printre credincioşi fără a se împărtăşi,
până la împlinirea timpului de penitenţă”, motivând această atitudine îngăduitoare prin grija de a
nu o expune pericolului de moarte. Se pare că deşi legea împăratului Constantin cel Mare care
prescria pentru adulter pedeapsa cu moartea, adică pedeapsa prevăzută pentru această faptă şi în
Legea veche, îi viza teoretic pe toţi, femei şi bărbaţi deopotrivă, practic, în aplicarea ei,
autorităţile imperiale nu s-a putut debarasa de obiceiul din Vechiul Testament potrivit căruia
doar femeile erau sancţionate pentru o asemenea faptă26.
De altfel, Sfântul Vasile se arată critic faţă de inegalitatea de tratament generată de obiceiul
vechi-testamentar, nefiresc, care se păstrase întrucât a avut suport şi în legislaţia romană, până la
un anumit moment. Astfel, Sfântul Vasile consemnează cu surprindere că bărbatul căsătorit care
avea relaţii în afara căsătoriei, atunci când întreţinea relaţii cu o femeie necăsătorită era socotit
desfrânat; şi neexistând niciun canon care să-l supună vinovăţiei adulterului, i se prelungea doar
timpul de penitenţă pentru desfrâu (can. 21). Însă femeia căsătorită care avea relaţii în afara
căsătoriei era socotită adulteră, indiferent de situaţia bărbatului cu care avea relaţii. Căci „femeia
care se va împreuna cu alt bărbat, nu se va întoarce la soţul ei, ci va rămâne în necurăţia ei”;
Sfântul Vasile citează liber din cartea profetului Ier 3, 1 (atât în can. 9, cât şi în can. 21, însă
nuanţând diferit), menţionând expres că o astfel de femeie este adulteră (can. 21); şi continuă cu
o parafrazare a textului din Pilde 18, 22: „Iar cel ce ţine o soţie/femeie adulteră este fără de
minte şi nelegiuit” (atât în can. 9, cât şi în can. 21, aproape identic). De fapt, abordând această
problemă, Sfântul Vasile precizează dintru început că, urmând sensul cuvintelor Domnului (şi nu
altor obiceiuri) referitoare la adulter şi la desfacerea căsătoriei (Mt 5, 32; 19, 9), se constată că
“hotărârea este aplicabilă, deopotrivă, atât bărbaţilor, cât şi femeilor, nefiind îngăduită desfacerea
căsătorie decât pe motiv de desfrânare”. Drept urmare, mai multe dintre canoanele Sfântului
Vasile tratează diferitele forme ale adulterului:
a) Părăsirea (definitivă a) soţului/-iei pentru a lua pe altul/-a (can. 9). O menţiune aparte se
face pentru femeia care şi-a părăsit soţul “fără niciun motiv” (can. 35); ea trebuie pedepsită
ca adulteră, iar soţul părăsit “este vrednic de iertare”27. Apoi, în cea de-a treia scrisoare către
episcopul Amfilohie de Iconiu, revenind asupra problemei părăsirii soţiei legitime şi intrării
în relaţie cu altă, deşi califică această faptă, „potrivit cuvintelor Domnului”, ca fiind adulter,
Sfântul Vasile menţionează o penitenţă de numai 7 ani: 1+2+3+1, care a fost stabilită „de
Părinţii noştri” (can. 77)28. Cum penitenţă de 7 ani pentru adulter a fost confirmată şi de
sinoadele de mai târziu (can. 87 Trul., care chiar îl citează pe Sf. Vasile), nu se poate trage
altă concluzie decât că penitenţa de 7 ani, fiind preluată de Sfântul Vasile de la Părinţii de
dinaintea lui, a fost rânduită de marele capadocian pentru cel/cea care îşi părăseşte definitiv
soţia/soţul pentru o altă femeie/un alt bărbat. Iar penitenţa de 15 ani, ca regulă generală,
Sfântul Vasile a stabilit-o pentru cei care, fără a-şi părăsi soţia/soţul, au avut legături, mai
mult sau mai puţin ascunse, cu o altă femeie/un alt bărbat.
b) Vieţuirea cu cel/cea care şi-a părăsit soţia/soţul (can. 9, final). În privinţa femeii care
convieţuieşte cu un bărbat adulter, se precizează că ea rămâne adulteră tot timpul cât nu va
pune capăt respectivei relaţii, chiar dacă ea va împlini epitimia prescrisă pentru adulter, fie de
15 ani, fie de 7, în funcţie de situaţia în care se află (can. 39);

26
N. MILAŞ, Canoanele ..., vol. II p. II, p. 63.
27
Menţiunea că cel părăsit e vrednic de iertare este făcută în can. 35 pentru a se preciza că el nu va fi oprit de la
împărtăşire; însă aceeaşi menţiune se regăseşte şi în can. 9, acolo urmărindu-se precizarea faptului că nici femeia care
s-ar căsători cu cel părăsit de prima soţie nu se osândeşte. Totuşi, femeia părăsită de soţul ei fără motiv, nu se bucură
de aceiaşi îngăduinţă precum bărbatul părăsit. Deşi invocă cuvintele Domnului: “Oricine va lăsa pe femeia sa, în afară
de pricină de desfrânare, o face să săvârşească adulter” (Mt 5, 32), pentru a susţine că femeia părăsită de soţul ei
trebuie să rămână aşa, deci să nu se recăsătorească, Sf. Vasile accentuează faptul că e vorba de părerea lui: “după
socotinţa mea” (can. 48), fiind parcă stânjenit de tratamentul diferenţiat şi constrângător aplicat femeii.
28
Pare a fi o trimitere la can. 20 Ancira.

—Ž  
 

    
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”
c) Vieţuirea cu o fecioară consacrată care şi-a încălcat votul (can. 18). Fapta celui ce
vieţuieşte cu o fecioară sau monahie care şi-a încălcat votul este calificată ca fiind adulter, la
fel ca şi fapta fecioarei sau monahiei înseşi de a-şi fi încălcat votul;
d) Recăsătorirea înainte de a se încredinţa de moartea soţului dispărut (can. 31). O
menţiune aparte se face în privinţa soţiilor ostaşilor; acestora li se acordă “oarecare iertare,
deoarece există mai multă bănuială de moarte” (can. 36);
e) Căsătoria între rude aflate într-un grad pentru care este interzisă se canoniseşte ca şi
adulterul (can. 68).
5. Incestul, adică vieţuirea fratelui cu sora lui, se canoniseşte de Sfântul Vasile ca şi uciderea (can.
67). Nici în acest caz nu se specifică la ce fel de ucidere se face referire; însă aici trebuie
înţeleasă uciderea intenţionată sau premeditată, adică o penitenţă de 20 de ani, pentru că incestul
fiind o faptă mai gravă decât adulterul, nu poate primi o epitimie mai blândă. Tot aici trebuie
menţionate şi alte relaţii sexuale între rude foarte apropiate, penitenţa pentru acestea fiind mai
aspră decât pentru desfrâul oarecare:
a) Incestul cu sora vitregă, după mamă sau după tată: 11 ani, 3+3+3+2 (can. 75);
b) Desfrâul cu cumnata este canonisit la fel ca şi incestul cu sora vitregă (can. 76);
c) Incestul cu mama vitregă este canonisit la fel ca şi pornirea pătimaşă asupra surorii (can.
79). Însă Sfântul Vasile nu specifică dacă e vorba de sora bună sau de cea vitregă; fiind vorba
de mama vitregă, deci fără nici o legătură de sânge, pare mai logică referirea la incestul cu
sora vitregă (can. 75), cu care există totuşi o legătură de sânge, fie prin mamă, fie prin tată29.

6. Desfrâul, adică vieţuirea unui bărbat cu o femeie fără a fi căsătoriţi, este canonisit de Sfântul
Vasile cu 7 ani, 2+2+2+1 (can. 59). Dacă unul dintre ei este căsătorit cu o altă persoană, situaţia
aceluia este mai gravă, fiind vorba pentru el nu doar de desfrâu, ci de preadesfrânare sau adulter.
O menţiune aparte se face pentru femeia care vieţuieşte cu un bărbat fără a şti că el este temporar
părăsit de soţie (can. 46). Aici este locul potrivit de prezentat şi situaţia celor ce se recăsătoresc:
a) Poligamia succesivă desemnează „fiecare căsătorie după a treia”30; deşi recunoaşte că
Părinţii au trecut sub tăcere poligamia, „ca pe o faptă dobitocească şi străină de neamul
omenesc”, şi deşi o numeşte a fi un păcat mai mare decât desfrâul, Sfântul Vasile pare a
îngădui nunta a patra, considerând-o, totuşi, mai acceptabilă decât desfrâul nestăpânit. Pentru
faptul de a te fi căsătorit a patra oară31, Sfântul Vasile prescrie aparent aceeaşi penitenţă ca şi
pentru desfrâu, adică 7 ani, 1+3+332 (can. 80). Totuşi, cei 7 ani sunt împărţiţi pentru primele

29
Această corelaţie pare a fi făcută şi de Arhim. Z. TÂRÂLĂ şi Ic. Stavr. H. POPESCU, Pidalion - cu orânduire nouă şi
tâlcuiri, Bucureşti, 1933, p. 276 (însă s-a strecurat o greşeală, fiind indicată o penitenţă de 10 ani, în loc de 11); în
sensul că ar fi vorba de incestul cu sora bună, a se vedea N. MILAŞ, Canoanele ..., vol. II p. II, pp. 121.
30
N. MILAŞ, Canoanele ..., vol. II p. II, pp. 122. Termenul poligamie este, deci, utilizat de Sf. Vasile pentru a desemna
de la căsătoria a patra în sus; pentru recăsătoririle anterioare Sf. Vasile utilizează termeni aparte: bigamie şi trigamie
(can. 4).
31
Căsătoria a patra va fi interzisă în mod expres la Sinodul endemic de la C-pol din anul 920.
32
În primul rând trebuie menţionat faptul că traducerile româneşti nu menţionează cei trei ani de petrecut ascultând,
ajungând la un timp total de penitenţă de doar 4 ani; însă mai bine de 20 de manuscrise care au circulat în Apus (indicate
de P.P. JOANNOU, Discipline générale antique – IVe-IXe s.; t. II: Les canons des Pères Grecs, Roma, 1963, p. 154) fac
această menţiune. Pe de o parte, ar fi nefiresc să se sară peste etapa a doua a penitenţei publice; în canoane nu se
întâlneşte un asemenea salt peste o etapă a penitenţei. Într-adevăr, se începe uneori cu etapa a doua sau chiar cu a treia;
este omisă cea de-a patra, dar nu se sare peste o etapă intermediară. Se pare că traducerile româneşti sunt tributare
Sintagmei Ateniene, care a omis respectiva menţiune. Şi Pidalionul o omisese pentru că şi comentatorii bizantini din sec.
al XII-lea o omit; la vremea lor, de altfel, era deja interzisă căsătoria a patra. Pe de altă parte, Sfântul Vasile afirmă că
acest păcat este mai grav decât desfrâul; deci este imposibil să fi prescris un timp de pocăinţă mai scurt decât cel pentru
desfrâu (de doar patru ani). Zonara şi după el şi N. MILAŞ par a se fi înşelat. Logic este ca timpul de penitenţă să fie de
cel puţin 7 ani, ca pentru desfrâu. Apoi, cum despre ultima etapă – cea a stării împreună – nu se spune nimic (în nici un
manuscris), comentariul lui Zonara în această privinţă, preluat şi de N. MILAŞ, pare pe deplin justificat.

—Ž  
 

    
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”
trei etape ale penitenţei; despre cea de-a patra nu se spune nimic. Se pare că Sfântul Vasile a
lăsat la aprecierea episcopilor, care cunoşteau mai bine chipul pocăinţei fiecărui penitent, cât
timp trebuie să petreacă fiecare penitent în etapa a patra.
b) Căsătoria a treia a fost şi ea canonisită, chiar de Părinţii dinaintea Sfântului Vasile, cu 3-4
ani. Sfântul Vasile, invocând un alt obicei optează pentru o penitenţă de 5 ani (can. 4);
c) Căsătoria a doua a fost canonisită de predecesorii Sfântului Vasile cu 1-2 ani; Sfântul
Vasile se opreşte la peniteţa de 1 an (can. 4);
d) Căsătoria unei fecioare fără încuviinţarea părinţilor ei este considerată de Sfântul Vasile
a fi o formă de desfrâu; „iar dacă se împacă cu părinţii, se pare că lucrul ia vindecare”. După
împăcarea cu părinţii, cele care s-au căsătorit fără îngăduinţa lor, sunt supuse unei penitenţe
de 3 ani şi abia apoi sunt primite la împărtăşire (can. 38).
7. Profanarea de morminte este canonisită de Sfântul Vasile cu 10 ani, 2+3+4+1 (can. 66).
8. Sperjurul este canonisit, de regulă, tot cu 10 ani, 2+3+4+1 (can. 64). Însă Sfântul Vasile revine
asupra canonisirii sperjurului şi face distincţie, ca şi în cazul apostaziei, între cauzele care l-au
provocat (can. 82):
a) Cei care fără constrângere şi-au călcat jurământul şi au lepădat credinţa se supun
penitenţei de 11 ani, 2+2+5+2 (can. 82, parte finală);
b) Cei care au fost constrânşi şi torturaţi sunt trataţi cu oarecare îngăduinţă, fiind supuşi unei
penitenţe de 6 ani (can. 82, prima parte);

9. Furtul este şi el canonisit diferit de Sfântul Vasile:


a) Dacă este reclamat de cineva, hoţul va fi supus unei penitenţe de 2 ani, 1 an îngenunchind
şi 1 an stând împreună cu credincioşii (can. 61, parte finală);
b) Dacă furtul este mărturisit de făptaş, înainte de a fi reclamat de altcineva, penitenţa se
reduce la doar 1 an oprire de la împărtăşirea cu Sfintele Taine (can. 61, prima parte).

III. Epitimiile – În general, în canoane se vorbeşte de epitimii, la plural. Acestea au un dublu


caracter. Pe de o parte, de măsuri duhovniceşti, medicinale, care nu pot fi aplicate fără ca cel vizat să
consimtă a fi canonisit; şi chiar dacă sunt aplicate fără consimţământul penitentului, ele nu îşi ating
scopul. În astfel de cazuri epitimia este una şi aceeaşi: oprirea de la Sfânta Împărtăşanie (afurisirea
sau excomunicarea); ceea ce variază este durata opririi, care se stabileşte în funcţie de gravitatea
păcatului şi de chipul pocăinţei făptuitorului.
Pe de altă parte, epitimiile au şi un caracter juridic, în special atunci când se prezintă ca
pedepse aplicate membrilor clerului şi celorlalte persoane cu un statut aparte în Biserică, cum ar fi
monahii. În acest caz, ele se aplică indiferent de consimţământul celui sancţionat; şi chiar dacă nu
determină o îndreptare a aceluia, aceste pedepse au rolul de a proteja comunitatea bisericească.

IV. Rolul duhovnicului. Posibilitatea lui de a reduce sau de a prelungi timpul de penitenţă –
Penitentului care se arată plin de zel pentru împlinirea epitimiei prescrise, cel care prin iubirea de
oameni a lui Dumnezeu a primit puterea de a lega şi dezlega, îi poate reduce din timpul epitimiei,
„căci din istoria Scripturilor noi învăţăm că cei care se pocăiesc cu mai mare durere, întâlnesc
degrabă iubirea de oameni a lui Dumnezeu” (can. 74). Pentru că roadele pocăinţei, adică
„vindecarea, se apreciază nu după timp, ci după chipul pocăinţei” (can. 2; cf. can. 84). Pe de altă
parte, cu cei care „se lasă cu greu smulşi din năravurile lor şi preferă să fie sclavi plăcerilor trupului
decât să slujească Domnului şi nu acceptă să vieţuiască potrivit Evangheliei, nu vom avea nimic
comun” (can. 84). Sfântul Vasile ajunge, deci, la aceeaşi recomandare întâlnită de mai multe ori în
paginile Scripturii, în cuvinte diferite: „să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt 18, 17); „cu unul ca
acesta nici să nu şedeţi la masă” (1 Cor 5, 11); „să vă feriţi de orice frate care umblă fără de
rânduială” şi „să nu mai aveţi cu el nici un amestec” (1 Tes 3, 6 şi 14). Şi concluzionează Sfântul

—Ž  
 

    
UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI
Facultatea de Teologie Ortodoxă
„Patriarhul Justinian”
Vasile: „Căci în privinţa poporului neascultător şi împotrivă grăitor am învăţat a urma îndemnul:
«Mântuind, mântuieşte-ţi sufletul tău»” (can. 84, final; cf. Fc 19, 17).
Totuşi, ca şi Apostolul Pavel care se străduieşte să-i sensibilizeze pe tesaloniceni chiar şi faţă
de cel exclus din comunitate: „Dar să nu-l socotiţi ca pe un vrăjmaş, ci povăţuindu-l ca pe un frate”
(1 Tes 3, 15), în mod asemănător, în privinţa celor persistenţi în greşeli, şi Sfântul Vasile îndeamnă:
„dar să nu ne lăsăm atraşi în răutăţile lor, ci mai vârtos să ne rugăm ca să-i câştigăm pe ei şi să-i
scoatem din cursa vicleanului; iar de nu vom putea aceasta, să ne sârguim a mântui măcar sufletele
noastre de veşnica osândă” (can. 85).

V. Dezlegarea şi împărtăşania la ieşirea din viaţa pământească – Mai multe dintre canoanele
Sfântului Vasile reflectă conştiinţa marelui capadocian că Dumnezeu „voieşte ca toţi oamenii să se
mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină” (1 Tm 4, 2). Astfel, Sfântul Vasile este preocupat şi
de soarta ereticilor, chiar şi de a celor care şi-au petrecut întreaga viaţă în rătăcire, considerând că şi
aceştia trebuie primiţi în Biserică înainte de a trece din această viaţă „însă, fireşte, nu fără chibzuinţă,
ci cercetându-i dacă arată adevărată pocăinţă şi dacă faptele lor dovedesc sârguinţă spre mântuire”
(can. 5).

***

—Ž  
 Ǧ”‡’–‹•‡”‹…‡•…