Sunteți pe pagina 1din 259

NOAPTE FARA LUNA

1
CAPITOLUL 1 – DESPARTIREA

Bella era  stingherita.  Puteam  sa  vad  asta  pe  chipul ei. Vroiam sa stiu ce
gandea.  Eram  disperat  sa  aflu  asta.  Dar nu avea rost,  asa ca am ramas  la distanta,
pastrand  tacerea.  Ea a  renuntat la ideea de a incerca sa ma scoata din starea mea. Asa
ca, tacu si ea. Ii eram recunoscator, intr-un fel, pentru asta.Ma întrebam daca acesta era
momentul potrivit. Poate ca asta era sansa mea.

Gandurile  lui Mike  Newton mi-au  invadat  mintea. “ Immmm…ce ciudat  se


poarta Cullen azi!! Nu sunt singurul care observa asta. Si Bella vede asta…oare s-au
certat? Sa fie asta  sansa mea??”  Nu mai aveam  puterea de a refuza categoric gandurile
lui Newton.  El va  avea  o  sansa  destul de curand, cu toate ca speram ca  Bella sa  poata
gasi  pe  cineva cu un suflet mai mare, ca sa-si  împarta viata  cu  ea.

Am mers împreuna în liniste. Toti radeau, doar  Bella era ingandurata. Mike tot
incerca sa o  distraga de la gandurile ei. Radea si glumea, filmand cu o camera video. Se
vedea clar ca o epuiza efortul depus ca sa mentina aceasta sarada. Nu mai rezista prea
mult.  Si  nici  eu. Trebuia sa pun capat odata.

  Mai tarziu, o  urmaream pe Bella  cum  isi  continua rutina zilnica – scoala,
munca, teme pentru acasa – eu  am  ramas  la distanta, urmarindu-o. Ea simtise ca aveam
nevoie de spatiu. Credea ca voi trece mai bine peste evenimentul de la ziua ei, daca ea era
calma si intelegatoare. Ufff…ea nici nu-si dadea seama cat se insela! Toata  dupa-amiaza,
am urmarit-o. Ma uitam cu atentie  la  fiecare expresie  de pe fata ei, la  fiecare miscare,
memorandu-le. Daca aveam sa nu o mai vad niciodata, vroiam sa fiu sigur ca mintea mea
va pastra o imagine cat mai clara a ei. Apoi, a intrat in casa, ducandu-se direct in camera
ei. Am ramas în liniste  afara, urmarindu-o prin mica fereastra. S-a asezat pe pat,
deschizand albumul cu poze. M-am uitat atent sa vad unde va pune albumul. Vroiam  sa
ma  intorc  mai  tarziu sa  iau pozele. Ma uitam la ea….studia cu intensitate pozele. Fara
indoiala, incerca sa inteleaga  indiferenta din ochii  mei. Un suspin i-a scapat de pe buze, 
si-a inchis ochii lasandu-si capul in jos; parul, lasat liber, ii atingea fata, parca incercand
sa o mangaie. Imi doream sa  merg langa ea si  sa-i ating  eu, cu dragoste,  obrazul, dar nu
am indraznit. Am auzit-o ascultand cântecul  de leagan de pe CD-ul daruit de mine. 
Privirea ii  aluneca pe fereastra,  uitandu-se in departare si o  lacrima ii aluneca in jos, pe
obrazul ei palid. Si-a inchis ochii  lasandu-se pe pat; am vazut cum bratele ei ii
cuprindeau pieptul.

Dulce Bella! Simteam cum ma cuprinde durerea  vazand  suferinta ei. Eu  doar…
Nu, trebuie sa ramân puternic.Nu  mai  puteam  suporta sa ma uit nici macar un minut. In
liniste, m-am intors si am fugit acasa.

2
Casa  era  întunecata  si  goala. Toata lumea plecase. Carlisle si Esme au plecat
dimineata  devreme  alaturandu-se celorlalti, in Denali. Casa mea…o simteam  mai  mult 
ca  pe  un  mormant  decat ca pe o casa. Toate semnele de viata si de fericire erau  departe
acum. Casa  fusese pregatita  pentru  lipsa noastra; unele dintre  obiectele personale  ale 
fiecaruia dintre  noi  erau lasate aici, in urma. O folie alba  proteja  mobilierul  de 
plapuma de praf care se va depune de-a lungul anilor.

  Am mers pana  la pian si l-am eliberat de folia ce-l acoperea.  M-am asezat pe
banca si am închis ochii, lasand  muzica sa-mi cuprinda mintea. M-am gandit la o
melodie, alta decat cantecul de leagan, care sa-mi calmeze nervi, agitatia.

  Nu reuseam deloc….nu conta  ce  incepeam  sa cant…cumva  degetele  mele 


gaseau drumul inapoi la cantecul de leagan al Bellei. Ca si cum sunetele piesei  erau
imprimate in sufletul meu si nu puteam scapa de el. Sunetele dulci,  melancolice,  ale 
cantecului  rasunara  in casa  goala, amplificand  si  mai mult starea mea. Frustrat, am
împins pianul  departe de mine  si  zgomotul facut  traversa   întreaga  camera. 
Zanganitul se auzi pana la parter.

  Am incercat sa ma calmez si sa ma gandesc la discursul meu pentru Bella. Nu


stiam ce ar face ea…si nici nu suportam sa ma gandesc la asta. Ma intrebam cat timp mi-
ar lua sa o conving ca nu o mai iubesc.  Oare ma va crede? Poate cuvintele nu vor fi
suficiente pentru a o convinge. Dar, daca ochii mei ar putea sa transmita acelasi mesaj,
oare ar functiona? Trebuie sa incerc. Alta optiune nu exista.Oftand, am închis ochii si mi-
am imaginat atingerea  ei.  Doar pentru a simti caldura obrajilor  ei  sub mangaierea
tandra a mainilor mele; doar pentru a  simti  dulceata  buzelor ei  miscandu-se  impreuna
cu  ale mele, sincronizandu-se    perfect; doar pentru a auzi  accelerarea pulsului ei, cu
fiecare bataie a inimii… OPRESTE-TE! Am respins gândurile  si imaginile  departe  de 
mintea mea. Trebuia sa fiu puternic!

Cand primele raze de soare au  inceput  sa  se furiseze printre ramurile copacilor,
m-am ridicat, pregatindu-ma  pentru cosmarul acestei zile.  Am plecat de la frumoasa
casa alba,  conducand repede,  fara  sa  privesc in urma. Aceasta nu  mai era  casa mea…

Ziua a decurs  ca si cea de  dinainte.  Am ramas rece si detasat si Bella a ignorat
comportamentul meu. La fel ca ieri. La sfarsitul zilei, am urmat-o pana la masina
ei.Ezitant, am vorbit.

“Te superi daca vin pe la tine azi?” am intrebat.

“Sigur ca nu.” Am putut vedea o mica speranta în ochii ei.

“Acum?” I-am cerut, deschizând usa pentru ea.

“Sigur”, a raspuns ea. “Voiam sa las o scrisoare pentru Renee in cutia postala,
pe drum. Ne vedem acolo.”

3
 

Am vazut un plic gros, pe scaun si l-am luat repede. “O fac eu.”  Am zâmbit slab,
încercand sa par amuzat; in realitate ma simteam mizerabil. “Si inca te voi bate pana
acolo.”

 “Bine,” a spus ea  fara sa-mi intoarca zambetul.  Puteam sa vad scepticismul din
ochii ei.

Am ajuns repede la masina mea  si am apasat acceleratia pana la limita. In 3


minute  eram acasa la ea. Aveam timp suficient pana sa ajunga si ea. Am parcat,
recunoscator ca Charlie era înca la stadion.  In secunda urmatoare eram in camera la
Bella. Cu multa grija, am desfacut plicul si am scos fotografiile care erau destinate mamei
ei.  M-am uitat printre imagini, cautandu-le pe cele cateva in care eram amandoi. Le-am 
ascuns  in buzunarul  meu.  Restul  pozelor le-am pus  înapoi în plic,  evitând tentatia de a
citi scrisoarea. Ce i-ar putea spune lui Renee despre mine? I-ar impartasi ei adevaratele
sentimente pe care le incerca? Indoielile, suspiciunile pe care le avea din cauza
comportamentului meu din ultimele zile? Tentatia  era grozava, dar era  gresit sa-i citesc
aceste gânduri private. Oftand, am sigilat imediat plicul, cuvintele ei ramânand, ca si
gândurile, un mister. Privind cu atentie la fotografii, am vazut ca exista o  diferenta
evidenta intre expresia pe care o aveam inainte de petrecerea Bellei si cea de  dupa.
Lumina, stralucirea din ochii mei nu mai era. Bucuria pe care Bella o adusese  in  viata
mea era dureros  de absenta de pe  fata mea. Poate ca asta era  ceea ce ea studia atat de
atent azi-noapte. M-am uitat la poza pe care ne-o facuse Charlie. Ochii ei caprui, de
ciocolata imi ardeau sufletul; am pliat poza si am inghesuit-o in buzunar. Am ajuns la
patul ei si am  gasit albumul pe care il avea de la mama ei.  Am scos, cu atentie, aceleasi
trei poze cu noi doi. Într-o  alta  miscare  rapida,  am scos CD-ul  pe care i-l  daruisem si
am luat  biletele de avion de pe biroul ei. M-am gandit la Bella  uitandu-ma cu 
amaraciune la obiectele din mainile mele. Oare  era  gresit  sa-i   las vreo amintire de la
mine?  Într-un moment de slabiciune, am decis ca nu era bine sa-i iau toate  cadourile.  În
inima mea, stiam de ce fac asta. Nu vroiam sa uite complet de mine. Stiam ca eu nu o voi
uita niciodata si vroiam sa las o parte din mine aici, cu ea, pentru totdeauna.  Am 
ingenuncheat,  am scos o  scandura  din  podea  si am ascuns toate cadourile acolo. Nu
eram  sigur  cum  va reactiona  Bella  astazi,  dar  vroiam sa  ma  asigur ca va fi în
siguranta. Asta era tot ce conta. Am fugit pe scari si  am scris un biletel pentru  Charlie, 
imitand cu usurinta scrisul Bellei.

“Merg la o plimbare cu Edward, pe carare. Ma intorc curând. B.”

  Am plecat lasand mesajul pe  masuta, la vedere, pentru ca Charlie sa il vada cat
mai repede. M-am intors din nou la ea in camera, uitandu-ma pentru ultima oara in jurul
meu.  În aceste ultimele luni, petrecusem aproape la fel de mult timp în  aceasta  camera 
cat  in  a  mea.  Simteam cum durerea ma ardea din interior.  M-am lasat pe pat, la fel ca
si Bella noaptea trecuta,  si  m-am ghemuit,  imbratisandu-ma  strans  cu bratele  in
incercarea disperata de a opri focul din mine.

4
Imi va fi dor de discutiile lungi pe care le aveam cu Bella, pana noaptea tarziu.

Imi va fi dor de ochii ei si de suspinul  care insotea mereu numele meu  cand ma visa.

Imi va fi dor  de buzele ei moi  si  de saruturile dulci.

Imi va fi dor de parfumul ei ce trezise dorinta in corpul si mintea mea.

Imi va fi dor de modul in care ma facuse sa ma simt – IUBIT, DORIT, UMAN.

Cu un oftat adanc, am mangaiat perna care pastra parfumul ei, inhaland profund.
Mi-am fortat corpul sa se ridice. Am coborat pe geam  si  m-am intors la masina mea,
inainte ca Bella sa  soseasca.  Am strans  puternic volanul,  pregatindu-ma  pentru
momentul – momentul  de  care  ma  temeam  -  momentul în care imi voi  lua ramas  bun
de  la dragoste.  Cand am vazut camioneta aparand dupa colt, am respirat adanc,
incercand sa-mi compun  masca.

Ingrijorarea  din ochii ei era vizibila  cand  am abordat-o. Am luat rucsacul din
mainile ei si l-am pus-o pe scaun.

“Vino la o plimbare cu mine”, am soptit, tinând-o de mana si indreptandu-ma


spre padure.  Ea a ezitat putin, dar m-a urmat de bunavoie. Am condus-o la câtiva metri
de carare, asigurandu-ma ca inca se vedea casa ei. M-am sprijinit usor de un copac,
uitandu-ma intens la ea. Si la ingrijorarea de pe fata ei.

“Bine, hai sa vorbim”, a spus ea.

Am închis ochii pentru un moment si am respirat adanc. Edward, poti face asta!
“Bella, plecam.”

Confuzia  ii  intuneca ochii pentru o secunda. “De ce acum? Inca un an … ”

Ea  nu întelegea.  Trebuie  sa  fiu  mai  clar.  “Bella,  este timpul.  Oricum, cât 
timp mai  putem  sta  in  Forks?  Carlisle  de-abia  poate  parea de 30, si spune ca are
33 de ani acum. ” Am putut vedea cum mintea ei prelucra informatia, ca si cum incerca
sa rezolve o ghicitoare.  Un  licar  de  intelegere  ii aparu  in  ochi si chipul ei se  schimba
deodata. Intelesese ghicitoarea. 

“Când spui noi….”, vocea ei sopti, lasand fraza neterminata.

“Ma refeream la familia mea si la mine.”  Ea  clatina  din  cap; nu-i venea sa
creada.  Am asteptat cu rabdare sa-si recapete calmul.

“Bine. Atunci voi veni cu tine. ”

5
Oh, cat mi-as dori …“Nu poti, Bella. Unde mergem noi… nu e locul potrivit
pentru tine.”  Simteam  cum  durerea  imi  rupe  inima  si  arsura  din piept  marindu-se,
dar mi-am obligat fata  sa ramâna imobila.

“Unde esti tu, este locul potrivit pentru mine.” Vedeam cum lacrimile  incepeau 
sa-i  inunde  ochii.

 Mi-am aplecat capul.. . Nu puteam suporta sa o vad plangand.  “Nu sunt  bun
pentru tine Bella.”  Cuvintele imi ardeau gatul.  Cât de bine stiam ca nu o meritam.  Ea 
era un înger.  Eu, eram un monstru – o relatie sortita esecului inca de la început. Ea era
mult prea buna pentru mine.

  “Nu fii ridicol”, a soptit. “Tu esti cea mai buna parte a vietii mele.”

  “Lumea mea nu este pentru tine” am raspuns automat.

“Ce s-a întâmplat  cu  Jasper n-a  fost  nimic,  Edward! Nimic!”  Fata ii era rosie
de suparare si  lacrimile  curgeau  din ochii ei.

“Ai dreptate,” am aprobat. “A fost exact ceea ce era de asteptat.”

Trupul ei a început sa tremure. “Mi-ai promis! În Phoenix, ai promis ca vei


ramâne…”

Cuvintele ei mi-au strapuns inima.  Trebuia sa rup promisiunea.  Si, odata cu ea si


inima ei. “Atâta timp cât asta era bine  pentru tine”, am corectat.

“Nu!  Asta e din cauza sufletului meu, nu-i asa? ” tipa  ea. Trupul ii tremura de
furie, inima  batandu-i cu putere. “Carlisle mi-a spus despre asta, si nu-mi pasa,
Edward! Nu-mi pasa! Poti avea sufletul meu. Eu nu-l vreau fara tine – este deja al tau! ”

Am  respirat adanc. Asta  era  tot.  Asta era momentul pe care il asteptasem de
zile.  Mi-am închis  ochii, dorind  astfel sa-mi consolidez masca ca sa pot merge mai
departe. Dupa o fractiune de secunda, i-am deschis din nou si m-am uitat  la ea, cu o
expresie dura, de  piatra. “Bella, nu vreau sa vii cu mine.” M-am uitat intens în ochii ei,
asteptand cuvintele mele sa-si faca efectul.

“Tu … nu….ma….vrei?” sopti ea cu vocea rupta.

  ”Nu”, am raspuns incet. Ochii mei au ramas  fixati  in  ai  ei. Daca se uita  in ochii
mei,  ar vedea ca tot ce spusesem,  toate cuvintele mele nu erau sincere. Trebuia sa fiu
puternic si s-o fac sa creada ca sunt sincer. M-am straduit sa imi pastrez privirea cat mai
rece. Sa nu las nicio emotie sa ma tradeze.  Ea trebuie  sa  creada  ca nu o mai vreau. 
Asta era singura sansa ca ea sa traiasca.

6
“Ei bine, asta schimba lucrurile.”

M-am luptat sa-mi ascund socul, sa-mi pastrez inca fata indiferenta. Ea credea  cu 
adevarat  tot ce spusesem? Asa de usor?  Nu stiu cum a fost posibil  asta,  pentru ca inima
mea era moarta demult…dar, in secunda aceea, am  simtit cum  inima mi se smuceste in
piept : ea nu a stiut niciodata ce simt pentru ea!!! Ea nu a stiut niciodata cat de profund
am iubit-o. Cat de profund o iubeam inca.  Dar cum?  Cum putea sa nu stie asta?  Cum 
putea sa nu simta toata iubirea mea? Fiecare actiune,  fiecare cuvant, fiecare atingere 
erau saturate de dragoste si adoratie. Ea era viata mea. Sufletul meu.  Sensul meu. Ii
demonstrasem asta intr-atat de  multe  feluri…..Cum era posibil ca ea sa se indoiasca? De
mine? De dragostea mea?

Realizarea  a fost  sfâsietor de dureroasa.  Inima mea  rece se  rupse. Aproape ca
am putut sa aud cum se rupe – CRACK! La fel ca o bucata de gheata care se topeste,
rupandu-se in soarele fierbinte. M-am uitat departe, ca sa-mi reiau concentrarea  si sa nu
mai fixez lacrima ce aluneca incet pe obrazul ei. “Desigur, te  voi iubi intotdeauna…
Dar ceea ce s-a întâmplat în acea noapte  m-a facut sa-mi dau seama ca e timpul  pentru
o schimbare.  Eu,  am obosit  sa ma prefac ca sunt altcineva…. Eu nu sunt om.” Cu tot
efortul  pe care reusisem sa-l adun,  m-am intors  si m-am uitat lung la ea. “Am lasat
lucrurile sa scape de sub control si imi pare rau.”

“Nu! Nu…face….asta.”  a soptit  ea  intr-un efort disperat de a ma face sa renunt


la hotararea mea.

M-am fortat sa-mi mentin  contactul cu ochii ei. Ea trebuie sa creada.  “Nu esti
buna pentru mine, Bella”. Nu mai avea niciun raspuns… Stiam cat o jignesc aceste
cuvinte…. Ea se auto-convinsese  ca nu  ma  merita cu  adevarat!  Intotdeauna ma privise
ca pe  un  premiu.  Ca  si  cum,  castigarea  inimii mele  era  un  premiu  de  care ea nu
era demna.  Cat  de  mult  se  insela! 

Isi indoi un brat,  apasandu-si pieptul si, aproape  ca am putut sa aud inima ei
rupandu-se. Agonia ma sfasia.

 ”Daca …. asta e ceea ce vrei”, a murmurat.  Eu am aprobat slab.

Ea începea sa  se  sparga  în bucati în fata ochilor mei.  Imi dadeam seama ca era
posibil ca  temperamentul  ei s-o indemne  sa  faca ceva nebunesc. Imi era teama. “As
vrea sa-ti cer  o favoare,  daca  nu e prea mult.”

 “Orice”, a raspuns, vocea ei abia soaptind.

M-am uitat in ochii ei, fixandu-o cu toata  forta  mea,  asigurându-ma ca ea stie 
cat  de  serios  vorbesc.  “Nu face nimic riscant sau  stupid.” M-am oprit. “Intelegi ce
vreau sa zic?”

7
Ea aproba.

“Ma gandesc de Charlie, desigur. El are nevoie de tine. Ai grija de tine – pentru
el. “  Aveam nevoie de intelegerea si promisiunea ei. Trebuia sa fiu sigur ca o voi lasa in
siguranta. Nu suportam gandul ca ea ar putea face ceva irational ca rezultat al despartirii
noastre. Aveam nevoie de toata puterea mea ca sa plec de langa ea. Oricum o voi iubi
mereu, indiferent unde voi fii. Dar eu nu puteam trai intr-o lume in care ea nu mai exista.
Acest gand era zdrobitor, terifiant. Nu, ea trebuie sa existe! “Si-ti promit si eu ceva in
schimb. Îti promit ca aceasta e ultima data când ma vezi. Nu ma voi mai intoarce. Nu te
voi mai pune sa treci prin asta din nou. Poti sa-ti continui viata fara ca eu sa ma mai
amestec. Va fi ca si cum nu as fi existat niciodata. ” Puteam sa vad trupul ei tremurand
de amaraciune, dar am continuat. “Nu iti face  griji. Esti om  – memoria  ta  este ca o
sita. Timpul vindeca toate ranile pentru oameni. ”

“Si amintirile tale?” A întrebat ea.

“Ei bine – nu voi uita.   Dar genul meu … noi  suntem   foarte  usor de  distras.
“  Am  zambit  fara  convingere.  Nu puteam sa cred ca,  dupa felul in care o tratasem,  ea
inca se mai preocupa de sentimentele mele.  Chiar eram un monstru! Am facut un pas
înapoi, pregatindu-ma sa plec. “Asta e tot, presupun.  Noi,  nu  te  vom mai deranja  din 
nou. ”

Arata surprinsa . “Alice nu se mai intoarce….” Fata ei se umplu de disperare la


aceasta realizare.

Am clatinat din cap. “Nu. Toti au plecat. Am ramas în urma doar eu, ca sa-mi iau
adio. ”

“Alice a plecat?” Ea se repeta, nu era dispusa sa creada asta.

“Ea a vrut sa-si ia ramas bun, dar am convins-o ca ar fi mai bine pentru tine sa
nu o faca.” Am vazut cum umerii i se scuturau, de  efortul pe care-l facea ca sa nu
izbucneasca in hohote de plans in fata mea.

  “Ramas bun, Bella”, am soptit.

“Asteapta!” Ea se intinse spre  mine.

I-am cuprins încheieturile mainilor. Nu am putut sa-i permit sa-si înfasoare bratele
în jurul meu. Nu as mai fi avut puterea  de  a pleca. Am sarutat-o usor pe frunte,
închizând ochii,  memorand  pielea ei  moale, calda, sub buzele mele si respirând mirosul
ei dulce mai mult ca niciodata. “Sa ai grija de tine”, am soptit. Cu toata puterea de care
eram in stare m-am intors si am plecat. Nu am îndraznit sa privesc înapoi. Nu puteam sa-
mi sterg din minte imaginea devastata pe care am vazut-o pe fata Bellei. Pentru prima

8
data, eram bucuros ca nu puteam sa-i  aud  gândurile. Nu am îndraznit sa ma uit in
oglinza retrovizoare, conducand departe de casa ei, cat mai repede. Am  condus aiurea pe
drumuri, fara nicio destinatie . Ma simteam complet pierdut fara ea. Am oprit masina si
mi-am sprijinit capul de volan. Apoi, distrat, am coborat din masina, lasand-o in drum si
am fugit in padure. Am fugit mai repede decât am putut vreodata s-o fac.  A fost singurul
lucru care l-am putut  face pentru  a-mi  tine promisiunea de a nu ma intoarce la ea. Daca
as fi putut sa plâng, lacrimile ar fi curs siroaie pe obraji mei reci. Trebuie sa fiu puternic,
mi-am spus. Stiam, în inima mea, ca ei ii va fi mai bine  fara prezenta mea  in viata ei.
Am fost egoist sa cred ca puteam fi demn de cineva asa de minunat. Eram un prost sa
cred ca o relatie asa de diferita ar putea sa mearga. O iubeam prea mult ca sa ii iau
sufletul, sa o condamn  la  eternitate  doar ca sa raman cu ea. Nu puteam sa fac asta.
Chiar si asa, un monstru cum eram, nu puteam sa-i termin viata. Am respins imaginile din
viziunile lui Alice, cat de departe posibil de mintea mea. Nu voi permite niciun pericol
care sa o afecteze pe Bella. Am sa  imi tin promisiunea, chiar daca durerea imi rupea
inima in doua. Ea va trai. Stiam ca era singura optiune. Stiam ca, in mintea ei umana,
amintirile legate de mine, vor disparea in timp si ea isi va putea continua viata. Ar fi putut
sa aiba toate lucrurile pe care le merita si pe care eu nu i le puteam oferi – casatorie,
caldura unei imbratisari in miez de noapte, copii….Viata. Picioarele-mi alergau fara
incetare, dar nu mai gaseam nicio bucurie si relaxare in asta. Nu aveam nicio destinatie,
doar simteam nevoia sa alerg. Când m-am oprit,  am observat ca eram  in  poiana. 
Probabil ca amintirile m-au atras  aici.  Auzeam  murmurul pârâului si simteam iarba
verde care se misca usor in adierea vantului. Ajuns aici, amintirile au navalit peste mine.
Cerul s-a intunecat si durerea m-a coplesit, rupandu-ma in doua, acoperind totul în calea
sa. Durerea si  vidul m-au  înconjurat. Într-o clipa,  genunchii mi-au cedat  si am cazut la
pamânt. Pieptul mi s-a cutremurat ca de un hohot de plans, pumnii mi s-au infipt in iarba
umeda. Inima mea parca  nu mai era in pieptul meu.  Era ca si cum nu as fi avut nimic in
stanga pieptului…doar  un gol imens. M-am prabusit, pierdut in agonie…. Timpul parea
sa stea in loc. Pierdusem  simtul  realitatii. Întunericul si tacerea m-au invaluit, blocand
lumina, sunetele, tot ce era in jurul meu. Vroiam sa stau asa pentru  eternitate,  sa traiesc 
in  aceasta  amorteala fara sa fac nimic, fara sa ma gandesc la nimic.  Dar stiam ca familia
mea si-ar face griji.  Fortându-mi corpul sa coopereze, m-am ridicat si am revenit la
masina. Am intrat in masina,  m-am scufundat în scaunul de piele si am închis ochii.
Simteam parfumul ei  in aerul din masina.  Mi-am fortat  plamanii sa nu mai respire si am
pornit motorul. Grabit, am apasat acceleratia pana la capat, privind cum viteza inghite
soseaua din fata mea. Am mers cu geamurile deschise,  permitand  aerului  noptii sa intre
in masina si sa stearga parfumul delicios  ce inca mai persista.  Am condus cat de repede
imi permitea motorul  si am oprit doar  ca  sa  alimentez din nou.  4000 de kilometri i-as
fi parcurs  in doua zile,  conducand cu viteza normala, dar eu i-am parcurs  in  mai putin
de o  zi.  Am fugit din Forks, m-am indepartat de Bella, sperand ca ii va fi mai bine fara
mine.

9
CAP 2 –DENALI

Alice m-a vazut venind si familia ma astepta cu nerabdare.  Esme si Carlisle 


stateau la fereastra tinandu-se de mana;  i-am vazut cand am oprit masina in  fata casei
Tanyei.  M-am uitat  în  sus si am vazut  ingrijorarea din ochii parintilor mei. Am respirat
adanc.

“Edward …” Esme  parca  plangea cand  am deschis usa. Ea a venit repede la


mine, punandu-si bratele in jurul gatului meu, imbratisandu-ma puternic. Carlisle mi-a
atins umarul, intr-un gest mangaitor. Era foarte ingrijorat pentru mine. Cu totii erau. M-
am uitat în ochii lui si am gasit întelegere acolo. Nu era necesara nicio explicatie.

M-am uitat la Alice cu o rugaminte in ochi, “Alice, te rog sa nu te mai uiti la


viitorul ei. Am facut destul rau pana acum. Daca tii la  mine, daca tii la Bella, las-o sa-si
traiasca viata. Noi nu mai suntem o parte din lumea ei.” Ea a aprobat, fara sa se mai uite
in ochii mei. Gândurile ei s-au întunecat, sau, poate, concentrarea mea era prea mare si
am putut  sa-i  resping  gandurile  departe de mintea mea. Alice si-a muscat buza cu
durere  si furie, ascunzandu-si  apoi fata la pieptul lui Jasper.  Bella si Alice  devenisera
prietene foarte bune, chiar daca timpul petrecut  impreuna nu a fost prea lung. Se
intelegeau perfect, iar Alice deja o vedea ca pe sora pe care mereu si-o dorise. Stiam ca
despartirea, plecarea fusese dificila pentru ea. Si, de asemenea, stiam ca si Bella o vedea
ca pe un membru al familiei ei…de fapt, pe toti ne vedea asa…pentru ea, noi fusesem
marea familie la care visase mereu…cu frati, surori…durerea pe care am simtit-o mi-a
cutremurat trupul.

Tanya a venit langa mine. Buclele ei se miscau usor cu fiecare pas. Si-a deschis
bratele, îmbratisandu-ma: “Bine ai venit acasa, Edward”, a vorbit încetisor.  S-a tras
putin în spate, tinandu-si înca mainile pe umerii mei si m-a privit în ochi. “Imi pare asa
de rau, Edward, dar sunt bucuroasa ca esti aici. Dupa atata timp… Mi-a fost dor de tine.
Daca ai fi fost cu mine, nu te-as fi lasat sa pleci niciodata.”

Am incercat sa ma indepartez de Tanya, ignorand cuvintele ei.

Ma luptam  sa  resping  toate gândurile  celor din camera, afara din mintea mea,
dar eram atât de  daramat  emotional, incat  n-am mai avut puterea de a rezista.  Fara
blocajul care ma proteja, sentimentele si gandurile familiei   mi-au inundat mintea.

Emmett mi-a zâmbit fara tragere de inima. “Omule, arati ca naiba. Nu m-am
gandit niciodata ca acest lucru va fi asa de greu pentru tine. Trebuie sa o iubesti cu
adevarat pe fata asta”, gandi el

10
“Asa-i trebuie. El nu ar fi trebuit niciodata sa se implice intr-o relatie cu un om.
Cu un om”, repeta  ea dezgustata.  “Ma bucur ca nu mai e in viata noastra”.  Tonul lui
Rosalie era arogant  si egoist.

Jasper incerca sa o linisteasca pe Alice, insa si durerea lui este intensa. “Nu stiu
daca pot absorbi astfel de sentimente puternice , atatea emotii diferite, pentru mult timp.
As putea încerca sa-i calmez, dar daca fac mai rau?” gandurile lui erau intunecate.

“Nu pot sa nu  ma  gândesc  la Bella. E prietena mea si sunt mereu cu ea. Nu 
pot controla mereu ceea ce vad, uneori viziunile vin spre mine inainte sa le pot bloca.
Relatia mea cu Bella a fost mult prea intensa ca sa pot sa nu o vad. Chiar daca eu vreau
sa nu ma uit….nu pot….”Alice avea dreptate, transmitandu-mi asta.

“Saracul, fiul meu, ma simt atât de neajutorata. Durerea lui este coplesitoare.”
ma lovira in plin gandurile mamei mele.

Instinctiv mi-am ridicat mainile sa-mi acopar urechile, furios ca nu puteam face
nimic ca sa blochez afara din mintea mea toate aceste ganduri care ma atacau.
Necesitatea de a evada era iminenta. Familia mea avea dreptul de a se ingrijora, dar eu nu
mai aveam  puterea de a sta cu ei. Aveam nevoie sa fiu singur. Aveam nevoie de timp
pentru a ma gandi la sentimentele mele, sperand sa imi gasesc linistea.

M-am intors catre Tanya, “Stii cumva vreun loc unde as putea merge sa fiu
singur?”

“Desigur”,  a spus ea,  punandu-si mana  consolator pe umarul meu. Ea m-a


condus pe un coridor lung si mi-a aratat un mic dormitor – camera mea.

“Poti sta aici cat timp ai nevoie.”

Am zâmbit neconvingator si i-am multumit pentru  ospitalitate.

Am inchis usa in urma mea si m-am uitat in camera mica. Mirosul de cedru plutea
în aer. Un pat mare din lemn de nuc era asezat in mijlocul camerei si draperiile rosii
blocau intrarea razelor de luna. O oglinda  era atarnata pe peretele opus patului;  m-am
uitat in oglinda: pentru un moment nu mi-am recunoscut reflexia in ea. Parul meu era
dezordonat, fata  mea purta  amprenta durerii din mine si ochii mei priveau cu
indiferenta. Oftand, am atins buzunarul  hainei si am scos fotografia pe care o luasem de
la Bella.  Aceasta  era  doar o parte din ea. M-am desprins de perete si mi-am  lasat corpul
sa alunece in jos, pe podea. Strangand  poza  în mâna, mi-am strans picioarele în sus si
bratele în jurul meu, încercând sa ma tin împreuna. Ma saturasem sa fiu puternic.  Ma
saturasem sa încerc sa  ma mentin pe linia de plutire. Am permis mizeriei si intunericului
sa puna stapânire pe mine. Înca o data, eram înconjurat de întuneric.

Zilele treceau.  Nu eram constient de asta,  nu-mi pasa . Priveam cum rasare
soarele, razele lui luminand de-a lungul marginilor perdelelor rosii. Nu ma interesa. 

11
Eram orb la trecerea timpului.  Stateam  nemiscat.   Fata  Bellei era tot ce puteam vedea:
o lacrima, brazdandu-i fata, cerand, implorand sa nu plec. Când am închis ochii, am putut
auzi sunetul vocii ei, am putut auzi emotia din ea, am putut auzi sunetul inimii ei
spargandu-se. Mi-am strans mai tare bratele in jurul meu.

Vocile  din afara camerei, vorbind in tonuri discrete, au navalit peste mine.
Vroiam sa le fac sa taca, sa gasesc forta de a ma impotrivi. Incercam cu disperare sa le
blochez.

L-am putut auzi pe Carlisle, “Trebuie doar sa-i dam timp. Lasa-l sa-si revina. ”

“Dar, Carlisle, acest lucru nu e sanatos. Nu este normal “, a pledat Esme.

“Sufera prea mult acum si are nevoie de timp sa isi revina.  El va putea sa
gaseasca puterea de a-si reveni destul de curand. Dar nu-l putem grabi.”

Eram  multumit ca aveam intelegerea lui Carlisle. Stia prea bine cum e sa suferi si
stia ca am nevoie sa fiu singur. Când a fost transformat, el a petrecut  saptamâni, în
imposibilitatea de a accepta ceea ce el devenise. Simtea ca pierduse  totul,  exact ca si
mine acum.  În multe privinte,  Carlisle ma intelegea mai bine decât oricine altcineva,
poate mai bine decât ma întelegeam eu insumi.  Increderea lui în mine era uneori
descurajatoare. Mai mult timp a trecut si vidul din pieptul meu parea sa creasca mai mult.
Ochii mei au ramas închisi, respiratia mi-era neregulata.  Gâtul ma ardea de sete,  dar am
fost surprins cat de usor puteam  sa  o ignor. Starea de doliu umbrea toate celelalte
instincte.  In lipsa nevoilor  umane,  un vampir putea ramâne impasibil pentru o perioada
lunga de timp. Devenisem  o statuie, o coaja goala a omului care  fusesem odata.

“Nu-mi pasa de ce o sa spui, eu o sa intru!” Alice striga in capul meu. “Ti-am


dat suficient timp, mai mult de trei saptamâni si este de ajuns.”

Pasii ei gratiosi, de  dans  au fost înlocuiti  de pasi apasati, suparati. Niciodata
Alice  nu  mersese  asa.  Usa  s-a deschis si lumina inunda camera, ca o cascada.  Alice
statea în cadrul usii, nefiind sigura cum sa procedeze.

“Oh!”, murmura ea.

M-a abordat cu prudenta,  ochii mei fiind înca închisi.  S-a lasat în jos, lânga
mine, punandu-si un  brat subtire peste umerii mei.

“Edward”, a soptit. Nu mi-am ridicat privirea.

“Edward, e timpul sa iti revii.”

Mi-am ridicat capul si am privit tacut  fata ei; ea se uita la trasaturile mele obosite.
Am putut sa-mi vad  fata reflectata în mintea ei. Ochii mei erau negri ca smoala si umbra

12
de sub ei era de un violet profund; aratam ca un nebun. Fata mea era slabita de tristetea
permanenta din mine.

“Alice …” Am soptit, “simt ca imi pierd tot controlul”.  M-am intors catre  sora
mea, permitandu-i  sa ma învaluie cu imbratisarea ei iubitoare. In pieptul meu  se 
dezlantuise  iadul.  Se uita la mine, fata ei parca plângea. Am  lasat libere toate emotiile
pe care le stransesem in mine in tot acest timp.  Le-am permis sa circule liber de la mine.

Alice si-a pus manile pe fata mea si s-a uitat în ochii mei obositi, “Edward, stiu
ca doare, dar Bella nu ar dori ca tu sa existi asa.”

Am aprobat usor, stiind ca ea avea  dreptate. “Haide, trebuie sa vanezi. Nu ai mai


vânat de saptamâni si corpul tau are nevoie de asta”, a spus ea  convingatoare. Apoi  se 
uita  mai atent la mine, clatinand din cap. “Eu nu pot sa o las pe  Esme sa te vada
aratand asa. Cred ca s-ar imbolnavi de griji. Da-mi un moment. ”

Mi-am lasat capul in jos, reluandu-mi pozitia. Alice pleca repede din  camera si
vocea ei se auzi pe hol. “Cred ca va fi ok, dar  are nevoie de hrana. Jazz, te rog, vino cu
mine. ”

Jasper si  Alice s-au întors în camera mea si am auzit rasuflarea scurta,  ca un
suierat, scapat  printre  buze  de  Jasper,  când m-a vazut chircit pe podea.

Nu m-am dat seama cât de slab devenise corpul meu. M-am sprijinit de Jasper si
am lasat-o pe Alice sa ma ajute sa ma ridic in picioare.

“Ai avut dreptate Alice, ceilalti nu trebuie sa il vada asa”, a vorbit Jasper încetisor.

“Deschide fereastra.” Ii spuse  Alice lui Jasper.

Simteam cum  Jasper trimitea valuri de simpatie si de încurajare peste mine.

Alice a ajuns la fereastra si trase de draperiile rosii, dandu-le la o parte. Lumina


argintie a lunii se rasfranse peste mine, accentuand si mai mult aspectul  meu pustiu. 
Alice  m-a  sprijinit ca  sa  pot  urca  pe fereastra.  Abia am  reusit. Apoi  ma arunca peste
umarul ei – ca o zdreanta de papusa -  si a început sa fuga. Puteam simti aerul rece al
noptii pe fata mea, incercand sa-mi limpezeasca mintea, sa ma scoata din starea de transa
in care eram prins. Puteam simti mirosul  padurii si al vietatilor din padure. Puteam auzi
murmurul  pârâului care curgea mai jos. Sangele care pulsa fierbinte in venele animalelor
suna in mintea mea, dar corpul meu era prea slab pentru efortul de a vana. Jasper a
doborat usor un urs, il  ridica peste cap si ii  dadu drumul la picioarele mele. Mi-a fost
rusine de mine, de cat de slab devenisem….Setea era coplesitoare.  M-am lasat in voia
instinctelor. Dintii mei ascutiti au trecut prin pielea animalului si fluxul de sange imi
alina durerea din gat. Am simtit cum imi revine energia, puterea. L-am stors de sange
repede, acceptand un altul, aproape imediat. Alice si Jasper, ma urmara îndeaproape. M-
am uitat în sus, simtindu-ma bine pentru prima oara in ultimele saptamani.

13
Alice putea vedea instantaneu schimbarea mea  si a zâmbit cu satisfactie. Din nou, mi-am
vazut fata reflecta în mintea ei; ochii mei, revenisera la culoarea  de aur a ambrei si
inelele violete de sub ochii mei  începura sa se estompeze, dar  tristetea din privire era tot
acolo. M-am uitat la ea si Alice ma aproba cu  întelegere. Aveam nevoie sa alerg. Aveam
nevoie sa  fac câtiva pasi si sa scutur jugul de uluire pe care il purtam de multe
saptamani. M-au urmarit pana am disparut in padure. Picioarele mele au plutit prin aer
cand am sarit deasupra pamantului. Ramurile capacilor imi atingeau pielea mea de
marmura si  aerul rece imi umplea  plamânii.  Am blocat  gândurile  legate de Bella într-o
mica parte din mintea mea. Aveam  nevoie sa-mi  recâstig concentrarea, ca sa pot  merge
mai departe.  Bella  nu  ar vrea  sa  nu  exist, ea  ar vrea sa traiesc, cat de  bine puteam. 
M-am simtit din nou  puternic,  dar  nu  întreg.  M-am oprit brusc atunci cand am realizat
ca eram aproape de marginea padurii. Întrerupandu-mi  gândurile,  am fugit  înapoi în
directia casei Tanyei. Aveam  o obligatie fata de familia mea, de parintii mei.

“A fost rau, dar cred ca starea lui se va imbunatati. In timp”. Am putut auzi
gândurile lui Alice ca si cum eram in casa.  Ea vorbea cu  Esme, incercand sa o
linisteasca, spunandu-i  ca sunt in regula.

“Edward …” murmura Esme cand am deschis usa. Ochii ii erau plini de


îngrijorare cand vazu cum arata  fata mea.  Dragostea si devotamentul ei erau  un 
comfort nesperat pentru mine.  M-am lasat imbratisat de ea si mi-am infasurat bratele in
jurul ei, ascunzandu-mi fata in parul ei, ca si cum eram un puisor  ranit.  Mâinile ei  imi
masau ritmic spatele, ca o mama care incerca sa linisteasca plansul copilului ei.  Ofta
adanc lasandu-si bratele in jos.

“Îmi pare rau …” am început, dar degetul ei  rece, a presat  buzele mele.

“Nu ai  nimic pentru care sa-ti ceri scuze, dragul meu. Stim cu totii cat iti este de
greu. Este, aproape sigur, cea mai  dificila perioada a ta, dar tu esti puternic. Esti un om
bun si ceea ce ai facut tu necesita  o  mare calitate: curajul! Sunt  mândra  de tine”. Un
zâmbet i-a aparut pe buze cand s-a uitat în ochii mei.

M-am intors de la zambetul ei si m-am uitat la Carlisle. “Ce am ratat?” I-am


cerut.

“Noi ne-am ocupat de aranjamente. Am primit un contract de la  un spital din


Ithaca, New York si am  trimis un CV pentru a putea  preda la Cornell. Jasper s-a
înscris în anul I la Universitate. Cred ca ar fi bine si pentru tine sa ai un nou domeniu de
studiu, sa iti ocupi  timpul cu ceva util”. El ma privi cu precautie si apoi  continua sa-mi 
explice alte detalii cu privire la apropiata noastra mutare.

Am  aprobat,  luând în considerare  tot ce spunea el. Poate ca distragerea era ceea
ce aveam nevoie. Ar fi grozav daca Carlisle m-ar ajuta sa pot trece peste perioada asta.

14
Alice aproape batea din palme bucurandu-se ca am revenit printre ei. “Ce bine ca
te-ai intors!” gandea ea. Mi-a  aratat  o viziune cu viitorul meu  aflat in schimbare si era
o placere sa vad ca mergeam într-o noua directie.

Zilele trecute  credeam ca optiunile mele sunt limitate. Ma simteam  obligat sa 
imi revin, pentru familia mea. Trebuia sa am forta  de a-mi reveni, de a incerca sa nu le
mai fac rau si celor  care  ma iubeau, poate mai mult decat o faceam eu. M-am fortat sa
ma concentrez pe viitor. Pentru un moment, viziunea cu Bella reveni in mintea mea si
brusc, eram din nou amenintat de vid, desertaciune  si singuratate. Gândurile legate de ea
erau mereu prezente  în constiinta mea  dar ma luptam  cu mine ca sa pot bloca imaginile
in afara mintii mele. Am încercat cu disperare sa-mi aminteasc de Bella fericita,
iubitoare, dar imaginile pe care le vedeam erau legate doar de agonia tulburatoare de  pe
chipul ei din padure.  Aceeasi agonie care era si in ochii mei.  M-am trezit  întrebandu-
ma   oare  unde e  si ce face. Am speculat cum s-ar putea simti si, desi, mi-as fi dorit  sa
se  mute cu mama ei, nu puteam  suporta  gândul  asta.  Mi-am  imaginat-o  îndragostita, 
in bratele  unui  alt barbat si invidia  fierbea în mine,  gelozia dandu-mi o durere
groaznica in stomac.  Ar fi trebuit sa fie cu mine!!!

“Edward, opreste-te.” Sopti Jasper, incercand sa ma calmeze, punand  o mâna pe


umarul meu. “Opreste-te!! Nu te mai tortura singur”. Am scuturat din cap, fortând
imaginile din mintea mea sa dispara.

“Vrei sa…..” Alice a inceput, dar i-am taiat-o repede cu un mic mârâit iesit din
pieptul meu.

“Nu, Alice… Nu e drept. Las-o sa-si traiasca viata!”

Fortând gândurile din mintea mea sa ma paraseasca, am permis sentimentului de


amorteala sa puna stapanire pe mine. Toate emotiile s-au scurs din corpul meu si am
devenit gol, ca un vas gol. Pentru binele familiei mele, trebuie sa  joc rolul de frate si fiu,
dar inima mea nu va mai fi în mine.

Mai multe zile au trecut, continuand sa lupt  pentru a-mi face camuflajul credibil
pentru cei dragi mie.  La suprafata, era ca si cum  am trecut peste durerea pierderii mele
si mergeam mai departe.  Dar, în cazul în care cineva se  întâmpla  sa ma priveasca  mai
de-aproape, ar vedea ca ochii mei erau goi.  Lumina mea era plecata.  Bella a aprins
lumea mea cu o sclipire orbitoare si, cand  am  plecat,  intunericul m-a cuprins din nou.
Lumina ei  m-a sustinut, m-a facut sa cred  ca eram un om bun,  ca nu eram un monstru.
Acum, in  lumea mea era mai întuneric decât fusese vreodata.  Ochii mei erau orbiti 
permanent  de  scurta vapaie  pe care Bella o adusese in viata mea.

Viata mea a devenit o serie de evenimente fara sens. Vanam din necesitate, fara
nicio satisfactie. Interactionam cu familia mea si il ajutam pe Carlisle cu planul de a ne
muta in Ithaca, dar toate astea devenisera doar o activitate de rutina.  Era pur si simplu un
mijloc de a fi langa familia mea dar, recunosc,  abia asteptam sa ma retag in camera mea,
sa fiu singur.

15
Petreceam destul timp cu Jasper, puterea lui de a ma calma facandu-ma sa trec
mai usor peste zile.  Jucam sah, lucru care, înainte, nu reprezenta niciun interes pentru
mine.  Anticipam  mutarile  pe  care  Jasper urma sa le faca.  Imi placea ca incerca sa se
concentreze pe altceva, împiedicând-ma sa vad ce miscari planifica sa faca.

Deodata am realizat ceva. Mintea mea nu o percepea pe Alice. Acest lucru nu ar fi


trebuit sa ma  alarmeze,  dar cand  m-am uitat in camera, mi-am dat seama ca Alice nu
era acolo. Oare a plecat la vânatoare? Nu mi-am putut aminti daca ea mentionase ca ar
pleca la vanatoare.  Sincer, demult nu  mi-am mai indreptat atentia asupra activitatilor
membrilor  familiei mele, dar ceva in legatura cu Alice ma  deranja.  Jasper a simtit
preocuparea mea. Alice ar trebui sa stie mai multe despre asta.

M-am ridicat brusc de la masa si piesele de sah au  cazut la picioarele mele. Ochii
lui Jasper s-au marit dandu-si seama  ce vreau sa fac. M-am indreptat rapid catre usa, el a
înteles ce vreau si a incercat sa-mi prinda bratul. “Te rog, Edward,” ma implora el.

Privirea mea l-a sagetat cand m-am uitat la el. Jasper a încercat sa ma calmeze,
dar eu nu vroiam decat sa ma eliberez din strânsoarea lui.

“Cum a putut…” N-am reusit sa termin intrebarea.

“Edward, ce e?” întreba Carlisle, vocea lui tradandu-i nelinistea.

“Alice a promis!” Am sasait.

Jasper si Carlisle  s-au uitat  la  corpul meu care începuse sa tremure de furie.
Alice mi-a promis ca  nu va interfera cu Bella. Ea a plecat cu premeditare, actionand
împotriva dorintei mele.

“Ce este cu ea?” Am cerut. “Daca nu-mi  spuneti, jur ca o voi vana”.

Jasper privi in jos  si  vorbi serios, “Edward, te rog sa nu fii suparat pe ea. Ea
doar încercarca sa ajute. A plecat mai devreme în aceasta dimineata, sa fie departe de
tine, astfel incat sa nu-i poti auzi gândurile. Stia ca vei fii suparat, dar ea a facut asta
pentru tine”.

Mi-am închis ochii, încercând sa-mi  controlez  furia.  Jasper a continuat: “Ea a
facut asta în speranta ca, uitandu-se la Bella si vazand  ca ea e în regula, te-ar putea
ajuta sa mergi mai departe. Simt agonia si  suferinta ta, îndoiala  care-ti  macina,  ca 
ciuma,  mintea. Te tot intrebi daca ai facut sau nu ceea ce trebuia.  Alice s-a  gândit ca,
daca ai stii ca Bella e fericita,  ti-ai putea gasi si tu pacea “.

Vocea lui Jasper era  sincera.  Puteam simti cum mania  mea se transforma in
groaza.  Ce ar însemna asta?  Oare daca Bella era fericita, mi-ar fi mai usor sa trec peste
suferinta? Dar, daca ea suferea, nu ar face asta, sa fie si mai greu pentru mine sa pastrez
distanta?  Gândurile alergau prin capul meu, era asa greu de suportat…

16
Furia  mi  se risipi si m-am prabusit, inapoi, in scaun. Oare era bine pentru mine, 
daca ma  puteam  duce  dupa  sora  mea? Poate ar  trebui sa ma furisez dupa Alice.

Dar n-as putea. M-ar vedea venind.

Învins,  mi-am ascuns fata în mâini si am asteptat sa se întoarca Alice.

I-am putut auzi gandurile  cand ea a ajuns aproape de casa. Dar, mintea ei era 
confuza  pentru  mine.  Imi bloca accesul la gandurile ei, concentrandu-se pe o serie de
calcule complicate de matematica.  Asta nu insemna decat doua lucruri:  fie  ea nu vroia 
sa  stiu unde  a fost pana acum, fie  nu vroia  sa vad  ceea ce aflase  despre Bella.

Se afla în cadrul usii. Desigur, ea stia ca o asteptam. Sigur a  vazut confruntarea 


dintre  Jasper  si  mine.  Asta insemna ca nu era decat o singura varianta:  nu  vroia  sa-mi
arate viziunea!! Suferinta produsa de aceasta realizare mi-a redeschis golul unde fusese 
odata  inima mea.

Bella  era  multumita!!  M-am uitat în sus  privind in ochii lui Alice. Ea se uita
repede  in alta parte, concentrandu-se  la  calcule. Ochii mei s-au ingustat luptand sa
sparga bariera catre mintea ei. Ea se concentra si mai mult. Stateam  inca  pe  scaun 
cand  Alice a intrat. Jasper se ridica repede, înaintea mea, ducandu-se spre ea.

“Jasper, te rog lasa-ma singur”, am soptit pastrandu-mi concentrarea. “Trebuie


sa vorbesc cu Alice.”

Jasper s-a uitat la Alice,  cu ochii plini de îngrijorare.  Ea i-a zambit fortat si el s-a
retras. Am luat-o pe Alice de mana si am tras-o afara.

Ea s-a asezat jos pe iarba moale si batand cu palma  pamântul  de lânga ea, ma
invita  sa  stau.  Dupa cum mi-am dat seama, ea întelesese ca nu avea rost sa imi ascunda
nimic, vazand hotararea din ochii mei.

“Edward, stiu ca esti suparat pe  mine. Stiu ca am facut o promisiune, dar am
facut asta pentru tine. ”

“Alice, trebuie sa stiu ce ai vazut,” am rugat-o.

A ezitat. “Nu cred ca este o idee buna,” a raspuns ea.

“Alice, ceea ce ai vazut, nu vei putea sa ascunzi de mine la nesfarsit. Cât de mult
te poti concentra pe probleme de matematica sau pe traducerile plictisitoare?”

Fata ei era serioasa, stiam ca delibera daca sa imi arate sau nu viziunea.

Si, dintr-o data – Flash!!!  Am vazut-o pe Bella! Fata ei frumoasa era brazdata de
lacrimi. L-am vazut pe Charlie, torturat  de griji.  Bella statea nemiscata.  Nu  mânca,  nu

17
dormea,  nu  facea nimic.  Am vazut-o pe mama ei încercand s-o faca sa isi revina. Am
vazut-o pe Bella  luptand  împotriva parintilor  ei, pentru a ramâne in Forks. Fluxul  de
imagini tulburatoare m-a torturat  din nou.  Alice a continuat sa  se uite in ochii  mei,
strangandu-mi mainile in ale ei.

Corpul meu a început sa  se agite în suferinta.  M-am uitat  framântat  în ochii
surorii mele. “Ce am facut?” Ma asfixiam.

“Edward, gandeste-te înapoi la ultima luna. Reactiile tale ti se par atât de


diferite de ale Bellei? Voi va iubiti prea mult si despartirea a lasat urme adanci,
distrugandu-va pe amandoi! Ce te asteptai sa vezi, cand ea tocmai a pierdut dragostea?”

“Dar ea lupta pentru a ramâne în Forks. Lupta pentru ca ea crede ca ma voi


intoarce.”

“Poate ea spera ca vei reveni, dar Edward, aminteste-ti ca ea este om. Stii ca
timpul va trece si ca inima ei se va vindeca. Amintirile ei vor disparea si ea va fi din nou
fericita, intr-o zi”. Mainile lui Alice au ramas ferme pe ale mele.

M-am  uitat ciudat  la  ea. Ce o facuse sa renunte la inversunarea cu care 


incercase  sa ma convinga ca  decizia mea de a ma desparti de Bella era o idiotenie?

S-a uitat la mine, pe fata avand o urma de vinovatie.“Eu tin mult la Bella. Ea e
prietena mea.  Dar tu…tu esti fratele meu. Pe tine te iubesc cel mai mult, dupa Jasper”,
adauga ea, zambind usor. “Tu  esti mai important pentru mine.  Echilibrul  tau  interior
e mai important  pentru mine.” Lasa capul in jos “Mult mai important decat cel al
Bellei. Tot ce vreau e sa iti revii. Mi-e dor de vechiul Edward!! Imi lipsesc conversatiile
noastre tacute. Acum  nu  mai  am cu cine sa vorbesc…In mintea mea nu mai esti
Edward cel  plin  de viata. Esti doar un corp…gol.  Poate ca sunt egoista, dar…” dadu
din  umeri lasand  propozitia neterminata.

M-am uitat la ea privindu-o intens. Nu o condamnam. Si eu o iubeam enorm!! Era


sora mea preferata.  Si,  pentru prima  oara,  dupa  despartirea de Bella,  am zambit.  Am  
zambit  cu  adevarat.  Am  imbratisat-o puternic si i-am soptit:  “Si eu te iubesc! Iti
multumesc pentru tot ce  faci pentru mine! Sincer, si mie imi lipsesc discutiile noastre.”
M-am retras din imbratisare si am privit-o  serios. “Dar,  inca  imi e greu, Alice… Fac
eforturi  dar…e  greu…”

Se uita la mine cu ochii plini de compasiune.

“Îmi pare rau ca a trebuit sa vezi asta. Acum stiu ca a fost gresit sa ma  uit la ea
si promit ca  nu se va întâmpla din nou. ”

Am  aprobat  incet.  Imaginile cu Bella ma bântuiau.  Ea era atât de pierduta,  asa 
de  distrusa.  Desi era sfâsietor de  dureros  ceea ce vazusem, o mica parte  din  mine se 
bucura. Am recunoscut, era egoist din partea  mea, dar, într-o mica masura, eram bucuros

18
ca plecarea mea nu ii facuse bine. Aceasta m-a încurajat  sa cred ca, ceea ce ea  simtea
pentru mine era la fel de intens ca ceea ce simteam eu pentru ea. Ca ea ma iubea la fel de 
profund ca si mine , ca devotamentul ei era pur si adevarat. Totusi, aceasta realizare era o
mica consolare, umbrita de nesuportabila durere ce o simteam in inima mea de piatra.
Alice a continuat sa stea cu mine, strangandu-mi puternic mâinile. Am închis ochii,
dispus sa las amorteala sa se întoarca.  Încet,  m-am ridicat  in picioare. Alice si-a
înfasurat bratele in jurul meu iar eu i-am intors imbratisarea. Am revenit  acasa, toti ochii
fixand usa cand am intrat. Alice a zambit usurata si in camera s-a auzit un oftat colectiv.
Conversatia a fost reluata si, de dragul meu, incidentul nu a mai fost mentionat.Atentia 
mi-a fost atrasa de conversatia  dintre Kate si Tanya. M-am incordat, concentrandu-ma sa
aud gândurile lor, pentru a le descifra soaptele. Ele vorbeau de Irina.

Ca si cum el ar putea citi mintea lor, Carlisle a intrebat “Ce e cu Irina?”

Tanya si Kate au schimbat o privire rapida, apoi, ezitant,  Kate a raspuns: “Ea a
plecat pentru a-l gasi pe Laurent.”

M-am  luptat  pentru  a-mi  mentine fatada  amortita,  dar un sentiment straniu a
început sa ma cuprinda.  Primavara trecuta,  Laurent a venit acasa  la noi  in Forks pentru 
a ne avertiza in legatura cu James. Desi el a actionat ca un prieten, un aer de neîncredere
plutea in memoria mea, cand ma gandeam la el. Laurent a fost curios despre stilul de
viata  al lui Carlisle si acesta l-a încurajat sa vina aici, in Denali, la Tanya si surorile ei.

Tanya a început sa explice, “Laurent a venit aici cu mai multe luni în urma. El
era fascinat de modul nostru de viata si am putut usor sa-l conving sa încerce. Având în
vedere ca saptamâna trecuta, controlul nu  era îmbunatatit si vazand  un început de
relatie intre el  si Irina…. “

Ea s-a întrerupt pentru un moment, apoi  a continuat: “Irina a devenit foarte


atasata  de  Laurent. Poate ca am subestimat sentimentele ei  pentru el. A stat cu noi
ceva timp, dar ma tem ca stilului nostru de viata s-a  dovedit a fi prea greu pentru el.  A
plecat brusc,  îmbratisând din nou tendintele sale nomade. Irina avea inima franta dupa
plecarea lui si am incercat  sa-l gasim, în speranta ca ea ar putea sa-l convinga sa se
întoarca. ”

Povestea Tanyei despre  Laurent si Irina era  prea mult pentru mine ca sa suport.
O alta poveste de dragoste si de pierdere….simteam cum  masca indiferentei, construita
cu grija, ameninta sa se scurga. Misterul meu se putea rezolva.

Imaginile cu Bella, înca o data, mi-au asaltat mintea. Vroiam sa plec. De fiecare
data când ma uitam la familia mea, ma gândeam la ea. Era ca la început,  dandu-mi seama
ca totul imi amintea de ea.  Imediat m-am întors, cu intentia  de  a iesi din camera, dar m-
am oprit in dreptul ferestrei.  Familia mea se holba curioasa la mine. Soarele, care tragea
cu ochiul printre nori, mi-a atins pielea si un curcubeu cu milioane de stelute aparura
imediat. Demonii din mintea mea,  luptau  pentru suprematie – nevoia de a ramane cu

19
familia mea  lupta vehement cu  nevoia de a evada, de a pleca. Am  inhalat aerul  rece
incercand sa-mi recapat concentrarea si stapanirea.

O voce soptita a ajuns la urechea mea.

“Crezi ca va  mai fi la fel ca inainte, Carlisle?” intreba Esme, cu vocea


tremurandu-i de griji.

“Nu stiu. N-am mai vazut o iubire  asa intensa pana acum.” – spuse serios 
Carlisle. “In afara de a noastra!” ii mai spuse usor la ureche, zambind.

“Asta e absurd,” chicoti Rosalie, cu vocea ei aroganta. “Cum  poate  sa


iubeasca  un om? Mai ales  in forma umana? El este asa de slab…. ”

“Rosalie!” o atentiona Carlisle amenintator.

“Nu”, a continuat ea.”A fost riscant pentru el, chiar si fara  a lua în considerare
ideea de a ne implica  pe noi  si uite ce e a  mai ramas din familia  noastra! Lui ar
trebui sa ii fie rusine de ceea ce a facut. Are nevoie doar de timp pentru a trece peste
asta!”-era deja isterica acum. “Toata lumea spune asta.  Dar  eu nu contez? Tot timpul
trebuie sa am grija ce zic si ce fac si mai ales ce gandesc ca sa nu il supar pe baietelul
mamei?” – egoismul din vocea ei ma lovi cu toata forta!

Brusc, orizontul se transforma intr-o nuanta de rosu  aprins vibranta si vuietul din
urechile mele m-a facut sa ma simt ca si cum ma durea capul.

In timp ce ea continua sa arunce venin, am auzit un hohot de furie; mi-am dat


seama ca hohotul provenea  din propriile-mi buze. Instinctiv,  m-am indreptat  spre locul
unde statea  si mi-am infipt pumnii in gulerul de la bluza.  Ea s-a dat in spate  si ochii ei
s-au marit de frica.

“Oh!”

Emmett si Jasper m-au apucat de brate, tragându-ma de langa sora mea. Cum 
putea crede asta?  Era cu adevarat  atât de egoista? Stiam ca Rosalie era aroganta si
infatuata, dar nu am avut nicio idee ca putea fi atat de veninoasa. Ea nu se gandea cum
ma simt eu? La toata agonia mea? Nu se gandea si la ceilalti din familie? La Esme? La
cata durere ii provoca auzindu-i cuvintele? Ea nu se gandea niciodata decat la  EA ??? Nu
stia decat sa imprastie venin? Doar de atat era capabila?

Mâinile mele au atins-o pâna la a o trage de par si, atunci genunchii mi-au cedat,
prabusindu-ma pe podea. “Nu pot face asta! Nu pot face asta!” Jasper si Emmett au
continuat sa ma tina de maini, desi nu mai era nevoie . Ea statea in fata mea, vazând
numai rosu, atat era de furioasa si frustrata. Un racnet  de furie mi-a iesit de pe buze si am
simtit cum arsura din piept ameninta sa ma rupa în doua. Puteam auzi conversatiile
nervoase, dar nu am ascultat cuvintele; era ca si cum auzeam printr-un perete de apa.

20
În  aceeasi  clipa, am simtit  aerul rece si mi-am dat seama ca eram afara. Mi-am
fixat privirea in ochii lui Carlisle; el mi-a sustinut-o incercand sa inteleaga  reactia si
gandurile mele. Puteam înca simti bratele puternice ale  fratilor mei, pregatiti sa ma tina
daca mai aveam de gand sa atac pe cineva. M-am uitat în ochii lui Carlisle si el a putut
vedea chinul meu.

“Lasa-l sa plece”, a intervenit el cu vocea mica.

“Dar, Carlisle…” Emmett a inceput. “El a atacat-o pe Rosalie! Crezi ca il voi


lasa sa plece? Ce te face sa crezi ca nu va merge direct la ea, atunci când ii vom da
drumul?”

Carlisle le-a mai spus inca o data sa imi dea drumul…intr-un final, mi-am simtit
bratele libere. Fara sa ma gândesc, m-am întors si am fugit. Picioarele mele ma purtau
departe de casa, departe de  mintile lor, unde nu mai puteam auzi gândurile îngrijorate
care ma urmareau. Ce am facut? Ce am devenit? Am fugit de Bella  pentru a o proteja si
acum, eram fortat sa fug de langa familia mea,  pentru acelasi motiv.  În agonie,  mi-am
dat seama ca  eram din ce în ce mai mult  monstrul pe care ma luptasem atat de mult sa il
suprim.  Aduceam  doar  mizerie în viata celor pe care ii atingeam.  Suferinta si 
dezgustul  fata de mine insumi erau  prea intense pentru  a le mai  suporta. Am  cazut la
pamânt, dorindu-mi sa mor. Sa pot muri….

21
CAP 3

O mana mica s-a intins spre mine si am tresarit la atingere. Era Tanya. A stat
lânga mine, fara a spune niciun cuvant, asteaptand  cu rabdare. M-am  intors  pentru  a-i 
vedea  fata. Ochii ei erau plini de durere.

“In ce încurcatura m-am mai bagat acum…” Am inceput.

Mi-a zambit slab. “Edward, în toata existent mea, nu am mai cunoscut pe nimeni
ca tine. Bunatatea ta ne uimeste pe toti. Mi-as dori sa poti vedea si tu asta. Sa te poti
vedea la fel. Tu esti unic! Nu-ti trai viata cu o astfel de condamnare, este  prea mult…
vorbim de o eternitate…”

Ea se uita lung la muschii care acopereau pamantul de sub noi. “Tu pui pasiune în
tot ceea ce faci. Asa esti tu si nu poti face nimic ca sa scapi de asta, de…tine! Cat de
mult as vrea sa iti pot distrage atentia…”

Ea se intoarse sa ma imbratiseze, dar eu m-am retras. Degetele ei s-au oprit la


cativa centimetri de fata mea si s-a retras si ea, demoralizata. Apoi a continuat: “Stiu ca
iti iubesti familia  si vrei sa faci ce e bine pentru  ei, dar  pentru a face asta, trebuie 
intai sa  faci ce este bine pentru tine. Ai nevoie de timp  petrecut cu tine insuti ca sa poti
lupta cu demonii tai, ca sa fii din nou INTREG, înainte de a-ti  relua rolul de frate si de
fiu. Trebuie mai intai sa te regasesti pe tine. Timpul va trece si vei gasi dragostea din
nou. Eu sunt sigura de asta. ”

Ochii mei i-au întâlnit pe ai ei si un hohot de plans iesi din pieptul meu. “Nu pot
sa mai stau.”

“Stiu.”

“Stiu ca asta ii va  distruge. Cum pot fi atât de egoist?”Am plans.

“Ei te iubesc, Edward. Si vor întelege “, a adaugat ea incet.

Mi-am scuturat capul de  frustrare. Cum se face ca totul a mers atat de rau? Se
parea ca nu conteaza ce fac, pana la urma cineva tot va fi ranit. Am distrus-o pe Bella. Si
acum imi  distrug  si  familia. Sunt un monstru!

22
“Edward, cred ca  ar trebui sa vorbesti cu ei. Cu cat mai repede, cu atat mai
bine.” Tanya se uita la mine încurajandu-ma;  fata ei era plina de compasiune pentru
chinul din inima mea.

Am aprobat usor si m-am ridicat in picioare.  Dar  eram eu gata pentru un alt 
“ramas bun”?  Ultimul  “adio”  aproape ca m-a distrus. Oare urmatorul ar reprezenta
finalul meu?

Nu, m-am hotarat.  Asa  era cel mai bine.  Daca ramaneam, pur si simplu imi
fortam familia sa suporte mizeria care mai ramasese din ceea ce fusesem odata.  Poate ca
în absenta mea, acestia ar putea  sa  o ia de la inceput, sa se mute de aici. Tanya  ma tinea
de  brat si, asa,  sprijinit  de  ea, ne-am indreptat spre casa.

Cand am iesit dintre copaci,  am vazut-o  pe Alice stand pe trepte. I-am vazut
incruntatura de pe fata.

“Edward. Nu pot sa mai suport. Este mult prea mult.”

“Le-ai spus deja?” I-am cerut.

“Nu,” a raspuns ea, cu amaraciune. “Nu am de gând sa fac treaba murdara


pentru tine.”

“Alice, stii ca asa e corect!”, exclama Tanya.

“Asa e corect? Edward, chiar e corect asa? Chiar iti dai seama cat rau ii va 
face  asta  lui Esme?” Alice apasa  fiecare  cuvant.  Duritatea  glasului ei  mi-a strapuns
mintea ca o sulita.

“Tu chiar crezi, sincer, ca ar fi mai bine pentru noi, daca ai pleca? Suntem o
familie! Te iubim! Te vom  ajuta.  Vom trece prin asta împreuna.”

Mi-am scuturat capul.  Ramanerea mea, alaturi de ei, nu rezolva nimic. Toate
gândurile mele erau indreptate catre  mama. Dintre toti, ea ar fi cea mai afectata. Plecarea
mea ii rupea inima de durere. Am închis ochii si respirand profund, m-am pregatit sa le
spun “la revedere”. Tanya mergea alaturi de mine. Am deschis usa, fara tragere de inima. 
Alice era in spatele meu, dar  refuza sa se uite la mine. Carlisle vorbea la telefon,
continuand  sa se intereseze de mutarea in  Ithaca. Esme si Jasper s-au uitat la mine cand
am intrat în camera  si expresile lor s-au  schimbat imediat. Ei au vazut în ochii mei ce
aveam sa le spun. Jasper si-a pus mâna calm pe spatele lui Esme , incercand sa o
detensioneze. Carlisle se uita în sus, la mine si vazând-mi expresia, inchise brusc
telefonul.

Oh nu …

“Ce este, Edward?” A întrebat el.

23
Am  închis ochii si mi-am plecat capul. Mainile mele s-au strans  în pumni in timp
ce luptam sa-mi gasesc cuvintele.

“Edward?” Carlisle a repetat.

M-am uitat în sus la el, ochii mei cerand compasiune. Buzele lui s-au deschis, ca
si cum mi-ar fi putut citi mintea.

“Carlisle, Esme,” am inceput, uitandu-ma cand la unul, cand la celalalt. “Nu stiu
cum sa spun asta altfel, asa ca eu doar o sa …” Cuvintele mi-au ramas blocate în gât.
“Trebuie sa plec.”

“Edward, nu …” durerea gandului mamei  era de nesuportat.

“Edward…”, incepu Esme – de data asta vorbind tare – dar mi-am ridicat mana,
intrerupand-o, incercand sa explic decizia mea.

“Eu doar va cer  întelegerea si iertarea voastra. Am nevoie de asta. Nu stiu unde
voi merge sau pentru cat timp voi fi plecat, dar asta e ceea ce  trebuie sa fac. ”

Fata lui Carlisle era trista, in timp ce in interiorul lui dezbatea, incercand sa imi
dea raspunsul potrivit.  El se uita la mine si, pentru prima data, tatal meu ma privi obosit. 
Carlisle  mereu ma vedea mai bun decat eram in realitate. Dar, in acel moment, am vazut
dezamagire in ochii lui. Niciodata nu se gandea la el. Intotdeauna la ceilalti. In asta
consta unicitatea lui. “În cazul în care esti sigur ca trebuie sa pleci, nu vom sta in drumul
tau”, a murmurat el domol, cu vocea tremurandu-i.

“Dar  Carlisle….” Rosalie il întrerupse. “Nu poti spune asta, avand in vedere
situatia actuala!”

M-am uitat la ea, strapungandu-o cu o privire de gheata, dar ea refuza sa dea


înapoi.

“Nu, sunt seriosa. Cum poate sa plece? In toata nebunia asta, doar familia i-a
mai ramas… El este complet egoist! “ tipa ea.

Emmett statea lânga Rosalie, uitandu-se  precaut la mine, pregatit pentru un alt
atac.

“Rosalie,” Carlisle sopti. “Daca aceasta plecare este ceea ce  Edward simte ca
trebuie sa faca, atunci este de datoria noastra, ca familie a lui, sa-l sustinem.”

“Multumesc, Carlisle,” am soptit. Emmett statea nemiscat langa Rosalie privindu-


ma cu neîncredere.

“Edward, te rog sa nu stai mult timp plecat”, vorbi  Esme încetisor.

24
“Aminteste-ti ca noi te vom astepta mereu, cu bratele deschise. Te rog sa  tii
legatura cu noi in timp ce esti departe “. Apoi,  a strabatut camera pentru  a veni langa
mine.  Mi-am infasurat bratele in jurul mamei mele si ea ma imbratisa strans. Stiam, în
inima mea, cat de greu ii era sa se desparta de mine.

M-am intors sa plec. Alice era in cadrul usii. Statuse  tot timpul  acolo, sprijinita
de ea.

“Voi fi cu ochii pe tine”, mi-a amintit ea cu un ton amenintator. “Deci, sa nu faci


vreo prostie!” Apoi a zambit si a venit spre mine, cu mersul ei usor, parca  dansand,  si s-
a ridicat pentru  a-mi saruta obrazul. “O sa-mi fie dor de tine, fratele meu mai mare.”

“Si mie o sa-mi fie dor de tine, Alice.” Am zâmbit slab si am continuat sa merg
spre usa.

Carlisle m-a urmat îndeaproape si mi-a cuprins ferm umarul. “Edward, te rog sa
ai grija! Ti-as cere sa te razgandesti, dar… Doar aminteste-ti ca oricat ai fugi,
problemele tale nu vor ramane in urma. Intr-un final, tot va trebui sa le infrunti. ”

Am aprobat.  Avea dreptate. Nu puteam fugi mereu. Simtind durerea din piept. m-
am întors  sa ma uit in ochii lui tulburi. Ce puteam  sa  spun? Fara un cuvânt, mi-am
imbratisat tatal, apoi m-am intors si am fugit în padure. Vântul imi biciuia fata in timp ce
picioarele mele zburau peste pamânt.  Nu stiam unde sa  merg, dar nici nu imi faceam
griji. Trebuia doar sa alerg…si sa alerg…. Am fugit  de  Bella, ca sa o pot proteja. 
Fugeam  de familia mea, pentru a evita sa-i trag si pe ei, odata cu mine, in mizeria in care
ma zbateam. Fugeam  de  inima  mea  rupta, distrusa.

Timp de patru  zile, am fugit,  fara oprire. Vroiam sa fiu cat mai departe de
Denali.  Vroiam sa  fiu cat mai departe de Forks.  M-am gandit sa calatoresc spre  sud-
est, prin Canada, evitand  tentatia  de a ma intoarce in Forks, inapoi la Bella.

Marea pustietate  care  ma  inconjura era scaparea mea perfecta.  Aici nu eram
obligat sa ma ascund.  Puteam alerga fara retinere. Singura destinatie spre care priveau 
ochii  mei, era padurea deasa care se  intindea inaintea mea.

Picioarele mele au micsorat viteza cu care alergam si m-am oprit sa vad peisajul
ce ma inconjura. M-am simtit atat de liber! Liber de sâcâiala din gândurile fratilor mei. 
Liber de  simpatia  din  ochii parintilor  mei.  Liber sa analizez lupta ce se dadea in
mintea mea. Apropiindu-ma de destinatia mea, am încetinit si mai mult ritmul in care
alergam. Un lac vast, linistit, se intindea inaintea mea. Apa era aproape inghetata ,  astfel
ca mi-am putut vedea fata reflectata ca intr-o oglinda. Într-un moment de impulsivitate 
completa,  mi-am scos imbracamintea,  punand-o cu atentie pe o ramura din apropiere.
Am intrat în lac, permitând apei inghetate sa treaca  peste corpul meu. Senzatia  era
revigoranta. M-am scufundat  adânc  în  lac, uitandu-ma  la pestii de acolo. Si ei erau, ca
si mine, niste pradatori.  Lasandu-ma  invaluit de apa, m-am scufundat si mai adanc.
Nisipul din jurul meu se ridica in valuri, asa cum ma gandisem. Deranjate de picioarele

25
mele, particulele  fine de nisip  pareau ca danseaza  in jurul meu;  priveam  fascinat, ca la
un spectacol de balet…Ascultam micile batai de  inima  ale vietatilor din jurul meu si
parfumul lor imi umplu narile. Am ramas acolo, adânc sub apa, si am  închis ochii. Era
asa de liniste…. nu existau  voci care sa strige în capul meu… nu  exista  nicio raza de
soare  care  sa-mi oboseasca ochii….Aici era scaparea mea…M-am relaxat complet,
lasandu-mi toate simturile libere. In timp ce ma relaxam, mintea mea  era  eliberata. 
Pentru prima data de când am plecat Forks,  am putut-o vedea pe Bella.  Pentru prima 
oara  nu vedeam aceleasi imagini agonizante care imi torturasera mintea pana acum. Era
doar  EA .  Puteam  vedea ochii ei de ciocolata. Puteam auzi bataile inimii ei. Aproape ca
puteam s-o simt in bratele mele. Mi-am înfasurat bratele în jurul meu, imaginandu-mi
îmbratisarea ei. In viziunea mea, Bella ma privea  zâmbind. Refuzand sa pierd aceasta
imagine,  am ramas în continuare acolo.  Dupa toata  agonia  prin care trecusem,  am
salutat aceasta senzatie. Stiam ca imaginea era doar o iluzie a subconstientului meu,  dar
nu-mi pasa.  Daca asa puteam  sa o vad pe Bella si sa simt pielea ei calda, eram dispus sa
stau  aici pentru o eternitate imbratisand  iluzia.  Acest vis  aproape ca m-a facut sa ma
simt din nou întreg. Mintea mea, a continuat sa se lase purtata de imagini, dar visul meu a
început sa se transforme  într-un cosmar.  Puteam s-o vad  pe  Bella în mintea  mea   cu
un zâmbet ciudat pe buze.  Ea se uita la mine curioasa, cu ochii orbi. Ochii ei parca se
temeau de mine. A  început sa alerge si eu  o urmaream. Am prins-o repede si, apucând-o
puternic de umeri, am intors-o cu fata spre mine. Trupul ei tremura si un scâncet i-a
scapat printre buze. Ii auzeam bataia rapida a  inimii. Ii simteam  sângele fierbinte
pulsand  în venele ei. Parfumul ei ma coplesea si gura mi s-a umplut de venin. M-am
aplecat si buzele mele reci i-au atins ceafa si gâtul.  Buzele mele s-au deschis si  dintii mi
s-au scufundat în pielea ei elastica. Sângele ei fierbinte mi-a inundat  gura  si gustul  era
irezistibil. Am baut adânc, ochii mei colorandu-se intr-o vibranta nuanta de rosu. “NU!” 
Am strigat,  tremurand la imaginea  din mintea mea.  Mi-am cuprins capul cu mâinile si
am tipat de  durere.  Frumoasa mea  Bella… cum am putut sa-mi imaginez asa ceva! 
Demonul din  mine ma tortura cu imaginile Bellei,  moarta, in bratele mele. Am închis
ochii si m-am luptat pentru a alunga imaginea din mintea mea. Apoi mi-am amintit prima
viziune a  lui Alice cu Bella. Ea era schimbata, nemiscata, cu ochi rosii. Nu, acest lucru
nu se va intampla. Doar   de asta plecasem,  nu?  Suferinta asta  era pedeapsa mea pentru
ca o iubeam prea mult. Pentru a  o proteja,  nu trebuia sa ma intorc niciodata in Forks. 
Nu vroiam sa fiu responsabil de moartea ei,  indiferent daca asta  ar  fi condus la
nemurirea ei sau…nu. Am inotat cu furie si am iesit la suprafata apei. Soarele stralucea 
pe pielea mea palida cand  am iesit din lac, pasind pe pamântul moale. M-am imbracat si
am inceput sa alerg din nou. Cand aerul rece a trecut  grabit peste urechile mele, mi-am
dat seama ca alergarea  era singura care ma  ajuta sa-mi eliberez mintea. Înveselit de
viteza care pastra la distanta de mine gandurile triste, am alergat in continuare. Am dat
voie instinctelor primare sa ma cuprinda, fortându-mi mintea sa se subordoneze lor.
Stiam ca daca ma opream, m-as fi confruntat iar cu gandurile chinuite ale mintii mele.
Eram constient de tot ce ma inconjura. Auzeam bataile rapide ale inimilor unor animale
ce se ascundeau in padure. Puteam simti fosnetul ramurilor  in timp ce treceam pe langa
ele. Puteam sa simt mirosul ploii de pe frunzele copacilor. Vantul trecea  prin parul meu
aducand cu el un miros dulce care imi ardea gatul. Brusc,  m-am oprit. “Ce era asta?”
Mi-am  ridicat  nasul la aer, inhaland  profund.  Era ceva cu mirosul asta. Ceva care nu
cunosteam, dar care imi era ciudat de familiar. Mirosul bolnavicios  de  dulce plutea in

26
aer luandu-mi cu asalt narile. Am închis ochii concentrandu-ma, încearcand  sa-mi 
amintesc de ce acest miros era atât de cunoscut.

Deodata mi-am deschis ochii  simtind  cum imi fierbe stomacul de furie. Urechile
imi ardeau si gura mi s-a umplut cu venin. “Victoria”, am soptit. Mintea mea si-a amintit
de noaptea pe care o petrecusem incercand sa-l tin pe James departe de Bella.  Insa, nu
avusesem prea mult succes. El o gasise intr-un final si aproape ca o omorase. Vina, 
privind noaptea aceea,  m-a coplesit.  Fusese, inca o data, cand viata Bellei fusese in
pericol din cauza mea. Imi aminteam corpul ei fragil, in bratele mele.  Imi aminteam 
gustul sângelui ei cand am supt veninul  care ii otravea corpul.  Imi  aminteam  zilele
infernale cand era într-un pat de spital, luptand pentru viata ei … din cauza mea. James
era distrus, dar perechea sa, Victoria, scapase. Victoria. Mintea mea a inceput sa lucreze
cu atentie. Victoria era aici. Sau fusese.  Brusc, am simtit cum un val de energie trecu
prin corpul meu. Nevoia de a o urmari si a o distruge pe Victoria a umbrit toate celelalte
gânduri.

Inca o data, m-am lasat in voia simturilor si am inceput sa urmaresc urma de


miros pe care o lasase ea. Nu mai avusesem niciodata vreo tentativa de urmarire ca
aceasta si nu stiam prea bine cat de veche sau de recenta era urma, dar nu conta. Acest
lucru imi dadea posibilitatea de a face ceva pentru Bella, chiar daca ea nu stia.  Aceasta
era distractia de care aveam nevoie. Era o sansa de a ma revansa.

Mi-am eliberat mintea de orice gand si am inhalat profund aerul imbibat de


mirosul ei, stomacul meu reactionand cu o greata insuportabila. Cu atentie, am urmat 
traseul pe care era urma de miros. M-am concentrat, incercand sa aud gandurile Victoriei,
dorind sa aflu cat de aproape eram de ea. Nu am auzit nimic. Am urmarit traseul
Victoriei, mai departe, prin padure. Mirosul ei era sporadic.  Il simteam intr-o parte,
pentru ca apoi sa se piarda repede. Era ca si cum urmaream o pantera in jungla, nu un
vampir. Dar am continuat.  Deodata  am recunoscut un alt miros. Nu era al Victoriei. Un
alt vampir? M-am gândit la mine. Acest parfum imi era de asemenea cunoscut. 
Realitatea m-a lovit brutal.  Era Laurent! Stiam ca Laurent a fost in zona, dar nu
intelegeam cand si cum se intersectase traseul lui cu cel al Victoriei? A fost o intamplare?
…Sau el o cautase pe Victoria si calatorea din nou impreuna cu ea? Imi framantam
mintea incercand sa imi dau seama care ar fi implicatiile acestei descoperiri.  Era mult
mai  dificil sa lupt cu Victoria, daca ea nu era singura. Am respirat adanc respingand
indoielile din mintea mea si am stabilit :  nu voi lasa pe nimeni, nici chiar pe Laurent, sa
ma opreasca de la misiunea mea!! Soarele a început sa creasca peste munte. Razele de
lumina se strecurara, în jos, prin baldachinul verde al padurii si imi lovi pielea, facandu-o
stralucitoare. Am incetinit ritmul de alergare, dandu-mi seama ca eram aproape de zona
populata. Mirosul de  sange uman imi acaparara  narile si trezi setea in mine. Am realizat
ca trecuse o saptamana de la ultima vanatoare. În eforturile mele de a scapa de mizeria
mea si in urmarirea Victoriei, aproape ca uitasem de orice altceva. Nu am realizat cat de
sete imi era decat acum, cand mirosul de sange imi gadila nasul, trezind arsura din gat.
Am respirat adanc aerul, încercând sa detectez parfumul celei mai apropiate prazi. Nu
vroiam ca vanatoarea sa ma abata prea departe de la traseul Victoriei.  Am închis ochii si
am asteptat cu rabdare. Sunetele grele ale unui animal alergand prin padure si-au gasit

27
drumul spre urechile mele. Revenind, am fugit in directia sunetului, unde parfumul din
aer era cel mai puternic.

M-am chircit pe marginea muntelui, luand pozitia de atac, urmarindu-mi prada. 


Leoaica mergea alene, ingrijorata de  umbra mea. Asta  era  chiar usor,  m-am gandit eu,
si o urma de zambet imi aparu pe fata. Într-o clipa, am sarit inainte de pe stanca si am
aterizat in spatele leoaicei. Ea dadu din cap cu furie si un  raget  se auzi in timp ce incerca
in zadar sa se zbata. Nu avea nicio scapare de mine. Mi-am scufundat dintii in pielea ei si
mi-am potolit setea. Aproape terminasem leoaica, cand un leu – masculul leu – imi sari in
fata incercand sa-si apere partenera. Ghearele lui masive se infipsera in pielea ca de piatra
a umarului meu. Pentru un om, un asemenea atac ar avea consecinte grave, dar eu am
simtit doar o atingere blanda. Am lasat leoaica din maini  si corpul ei lipsit de viata a
cazut la picioarele mele. Am dansat cu leul, intr-un cerc, masurandu-ne unul pe celalalt.
El se arunca spre mine  dar, intr-o clipa -atat de repede incat leul  nu a putut sa ma
urmareasca -  am disparut si,  leul,  ateriza cu toata viteza intr-un  copac din apropiere.
Arborele viguros se clatina din cauza impactului. El scutura din cap, socat, si din nou,
sari spre mine. Am zburat prin aer, evitand atacul lui si am venit spre el, din spate. Am
supus cu usurinta leul, setea mea fiind din nou, potolita. M-am intors la traseu si am
asteptat. Soarele continua sa creasca si niciun nor nu era pe cer. Ar trebui sa astept apusul
soarelui inainte de a continua. Teama  de a fi descoperit ar pune in pericol misiunea mea.
Nu aveam ce face si trebuia sa astept. Imediat m-am urcat într-unul din  cei mai vechi
copaci si m-am asezat pe o ramura deasupra solului. Asta era ceea ce ma speria cel mai
mult – timpul mort.  Nu aveam nimic de facut, decat sa stau…nu mai existau distractii
pentru a-mi mentinea mintea ocupata si gandurile departe de Bella.

Am închis ochii si viziunea pe care Alice a avut-o cu Bella imi bantuia mintea. M-
am uitat intens la fata Bellei. Ochii ei erau rosii de la atatea lacrimi varsate si trasaturile
fetei ii erau imobile. Nu mai avea lacrimi in ochii, probabil se terminasera….sau poate ca,
pielea fina a obrazului nu mai avea puterea  de  a mai suporta greutatea lacrimei curgand. 
Ea se aseza  pe pat, bratele strangandu-i-se in jurul ei. Buzele arse de durere si lacrimi
sopteau iar…si iar… in nestire… “El a plecat…El a plecat… “ Golul din pieptul meu 
m-a ars  si  instinctiv, mi-am înfasurat bratele în jurul meu incercand sa nu ma
dezintegrez. Respiratia  mi-a  devenit neglijenta si m-am luptat sa-mi mentin calmul.  Mi-
am strans pumnii si mi-am incordat tot corpul in efortul suprem de a-mi pastra calmul,
mintea fiindu-mi amenintata din nou de imaginile cu Bella. Golul din piept  se lupta sa
scape din jugul in care il tinea  concentrarea mea.  Corpul  imi  tremura  de  eforul facut
in încercarea de a limita puterea golului. Agonia puse stapanire pe mine si un strigat
asurzitor rasuna in toata padurea.

28
 

CAP 4 – DESCOPERIREA

Ochii mei s-au deschis cand amurgul punea stapanire pe padure. Mi-am fortat
mintea sa revina in prezent si sa alunge imaginile cu Bella.Am coborat din copac, intr-un
singur salt, aterizand in picioare. Dupa-amiaza se dovedise a fi dificila si eram nerabdator
sa-mi continuii vânatoarea.

Am intrat într-un ritm vioi, continuând sa urmez parfumul Victoriei. Mirosul


uman persista in aer cand m-am apropiat de marginea padurii. Am intrat in oras. Mergand
pe strazi, m-am concentrat sa ascult gandurile celor din jurul meu. Daca Victoria a trecut
pe aici sau urma sa treaca, orice indiciu pe care il prindeam imi era de ajutor in efortul de
a o urmarii.

Curios sa aflu cate ceva despre acest orasel, am oprit la un mic centru de bun
venit. Cladirea era mica, construita din caramida si fereastra era acoperita cu diverse harti
si fluturasi cu informatii despre oras si obiective de vizitat. Era si o harta a Canadei si
undeva deasupra ferestrei era o mica placuta cu inscriptia “Bine ati venit la Hinton!” Am
studiat cu atentie harta, incercand sa realizez cat de departe venisem. Am fost surprins sa
vad ca am acoperit, în câteva de zile, o distanta destul de mare si eram bucuros ca traseul
meu ma tinea departe de ispita – departe de Forks.

Am studiat cu atentie harta, incercand sa aflu care este cea mai buna cale pentru a-
mi continua calatoria prin pustiu. Daca Victoria era desteapta si ea ar face acelasi lucru.
Ea ar calatori prin paduri, pentru a evita sa fie descoperita si in orase numai în situatii
speciale, pentru a vâna.

M-am incruntat cand am vazut ca, in drumul spre padure am petrecut o zi în


“Parcul National Jasper”. Mi-a amintit ca ar trebui sa vorbesc cu familia mea. Aceasta
sigur era îngrijorata si le eram dator cu un telefon macar asa, de…curtoazie.

Am scos din buzunar micul telefon argintiu si am format repede numarul lui
Carlisle.

“Buna ziua”, a raspuns el, de la primul apel.

“Carlisle, sunt Edward.”

“Edward! Ce bine imi pare sa te aud! Unde esti? “ vocea lui Carlisle era ezitanta,
dar nerabdatoare sa afle noutati.

“Sunt bine, calatoresc spre sud-est, prin Canada. Sunt într-un oras numit Hinton,
chiar acum. ”

29
“Ce mai faci?”, A intrebat.

“Sunt cat se poate de bine”, am raspuns cat de sincer am putut. “Am cautat pe cat
posibil sa-mi ocup timpul cu gasirea unor distractii.”

Ptr un moment s-a lasat linistea.

“Alo?”

Carlisle a respirat adânc, vocea fiindu-i inceata cand vorbi din nou. “Nu pot sa
neg ca nu am fost ingrijorat pentru tine. Alice a stat cu ochii pe tine in aceasta calatorie.
Ma ingrijoreaza sa stiu ca tu o urmaresti pe Victoria singur.”

“E o idee buna ca Alice vede asta. Va rog sa nu va faceti griji. Am gasit un


traseu, dar am putina experienta, deci nu pot spune cât de departe de mine este….sau de
aproape. ”

“Esti sigur ca nu ai nevoie de ajutorul nostru? Sunt sigur ca Jasper sau Emmett
sau ar fi fericiti sa ti se alature in aceasta vânatoare.” Pe fundal, am auzit-o pe Rosalie
icnind în semn de protest.

“Nu, asta trebuie sa o fac eu. Singur!”, am raspuns. “Dar, iti multumesc pentru
oferta. Acum, spune-mi, ce s-a mai întâmplat pe acolo?” , de cand am plecat eu – am
continuat in gand.

“Am finalizat mutarea in Ithaca. Noi vom pleca in cateva zile. Stii, nu este prea
târziu pentru a te inscrie la scoala de la Cornell” ma încuraja el.

Mi-am dat ochii peste cap la gândul asta, “Nu, multumesc. Nu sunt inca destul de
pregatit sa ma intorc”. Ideea ca eu n-am sa mai revin niciodata mi-a strabatut mintea, dar
nu era inca momentul potrivit sa dezvalui aceasta informatie. Ei nu m-ar ierta niciodata
pentru asta. Era mai bine daca credeau ca sunt preocupat de gasirea unor distractii care
sa-mi ocupe timpul, decât sa afle ca nu aveam de gand sa ma mai intorc niciodata. O sa
stau departe de ei pentru eternitate.

Am auzit un zgomot ca si cum telefonul a fost dat altcuiva si apoi vocea lui Esme:
“Buna Edward.”

“Buna mama.”

“Ce mai faci, dragul meu?”

“Sunt bine, Esme. Te rog, nu-ti face griji.”

“Îmi pare rau, Edward. Dar…. Imi fac griji pentru toti copiii mei, atunci când ei
nu sunt langa mine. Cât timp vei fi plecat? “A întrebat ea.

30
“Nu stiu. Sunt ocupat cu o mica misiune chiar acum.” Nu vroiam sa-si faca griji
inutile spunandu-i despre particularitatile vanarii Victoriei. Eram sigur ca avea o idee
despre ceea ce am facut pana acum, dar aveam încredere in Alice si stiam ca o va scuti de
la detalii însângerate.

“Te rog sa vii repede acasa. Te vom astepta cu nerabdare.”

“La revedere, Esme.”

“La revedere, Edward.”

Am inchis telefonul si l-am pus inapoi in buzunar. Într-o zi, speram sa ii pot
rasplati pentru dragostea si devotamentul lor. Mi-am fixat atentia, înca o data, pe
gandurile oamenilor din jurul meu. Am trecut toate gandurile prin filtru constiintei,
cautand orice informatie despre Victoria.

“Nu uita sa-l iei de la curatatorie”. “Omule, ai grija pe unde mergi!” “Wow,
mama! E asa de jenant! De ce nu poti sa ma lasi în pace? Sunt destul de mare pentru a
lua propriile mele decizii.” “El este atât de dragut! Ma întreb ce-ar spune daca as
merge pâna la el si i-as cere numarul de telefon.”

Un zâmbet strâmb imi inflori in coltul buzelor mele si am continuat sa merg


indepartandu-ma de fata care ma observase. Gândurile au continuat sa ma asalteze din
toate directiile si am luptat sa trec prin multimea lor. Mi-am închis ochii si mi-am apasat
tamplele cu degetele pentru a ma concentra mai bine.

“Eu chiar nu-l înteleg. Asta nu are sens. Seriful spune ca nu a mai vazut pe munte
nici un leu in ultimii ani mai ales in apropierea orasului.”

Mi-am ciulit urechile ascultand cu atentie aceste noi informatii. Un atac al unui
animal? Asta ar putea foarte bine sa fie Victoria. Am întors capul în directia vocilor si am
ascultat in continuare.

“Scena a fost oribila, taieturi adânci în gât si zona trunchiului si totusi, era atât
de putin sange. N-am mai vazut niciodata asa ceva. A fost aproape ca si cum organismul
fusese golit. Ce fel de leu poate face asta?” “N-ai nici o pista?” “Nu. Unitatea K-9 a
fost trimisa sa patruleze. Cainii au prins mirosul si l-au urmarit pana spre sud, la
Cadomin, dar tot nu am gasit nimic. Inca. Comenzile sunt de a impusca pe loc. În
apropiere de orase sunt notificari de pericol.”

Ei nu aveau nici o idee cu ce fel de pericol se confruntau. Aceasta noua informatie


mi-a întarit convingerea ca misiunea mea era cruciala. Vioi, am pornit prin oras, fiind
totusi atent sa-mi mentin prezenta mea evaziva. Nu vroiam sa atrag atentia asupra mea.

“Hei, tu!” O voce a venit din spatele meu, dar am ignorat-o.

31
“Hei, stai”, vocea persista. De ce nu te opresti? Stiu ca ma poti auzi.”

M-am intors pentru a vedea un baiat inalt si subtire venind spre mine. Fata lui era
palida si ochii – rosii.

“Vampir”, m-am gândit imediat.

El m-a abordat cu prudenta – privirea ii era plina de confuzie. Narile lui ardeau, in
timp ce respira parfumul din jurul meu. “Tu esti un…” incepu el, “dar ochii tai… Porti
lentile de contact? “

Mi-am aplecat privirea, simtindu-ma inconfortabil in prezenta tanarului vampir.


S-a intors dupa un colt, privindu-ma atent, ca un discipol si, asigurându-se ca nu exista
oameni în raza auditiva, vorbi din nou.

“Numele meu e Lucian. Pe tine cum te cheama? “ a început el.

“Edward”, am raspuns. “Te pot ajuta cu ceva, ai nevoie de ceva? Eu ma cam


grabesc.” Tonul meu imi disimula starea.

“Imi pare rau, m-am gândit … Te-am recunoscut dupa parfum si apoi ti-am vazut
ochii. Sunt doar curios.”

“Sa spunem doar ca dieta mea este destul de diferita de a celorlalti”, am raspuns
scurt.

Ochii i s-au marit de uimire. Un zambet larg a aparut peste dintii lui sclipitori.
“Deci, tu esti unul dintre….ei, nu-i asa?”

Comentariul lui m-a surprins. Eram doar noi – familia mea – si cei din Denali care
imbratisasem stilul de viata vegetarian si credeam ca suntem cunoscuti. Am fost surprins
ca baiatul nu avea nici o idee despre faptul ca noi chiar existam. Am aprobat,incantat.

“Wow”, era uimit.

M-am intors sa plec, dar mâna lui m-a prins de umar.

“Hei, stai!”

Un marait imi scapa de pe buze si am luat pozitia defensiva. El si-a luat mainile
de pe mine si le-a ridicat într-un gest de predare.

“Unde te duci?” A întrebat el. Mi-am dat ochii peste cap. Acest baiat începea sa
ma calce pe nervi. “Eu sunt doar în trecere. Calatoresc spre sud.”

32
“De ce?” A întrebat el, cu ochii plini de interes. Conversatia noastra semana din
ce in ce mai mult cu un interogatoriu. Era deja stupid si ma obosea. El nu vedea ca eram
grabit?

“Daca vrei sa sti, eu urmaresc pe cineva. Acum, daca vrei, scuza-ma.” M-am
intors înca o data sa plec, dar ii puteam auzi pasii urmarindu-ma strâns din urma.

M-am intors pentru a-i privi fata. “Mai vrei si altceva? Chiar n-ar trebui sa-mi
stai in drum.”

El isi muta privirea , nervos si se uita in jos, la picioarele sale. “Pot sa vin cu
tine?” A întrebat el cu vocea timida.

Întrebarea m-a luat prin surprindere. Oare ce vroia acest vampir tanar? Era
ciudat…asta nu mi se intamplase niciodata pana acum…sa ma abordeze cineva
asa….brusc. M-am uitat mai atent la el. Nu cred ca avea mai mult de 15 ani cand fusese
schimbat. Nu mai intelegeam nimic….era o parte din mine care vroia sa ajute acest baiat,
dar cealalta parte imi spunea ca trebuie sa raman concentrat la misiunea mea iar el m-ar
incetini. Am simtit un junghi de vina…

“Mi-ar placea, dar eu trebuie sa fac asta singur. Este misiunea mea.” I-am
raspuns.

“Îmi pare rau. Eu doar … Sunt singur. Nu am mai întâlnit pe nimeni si aveam
speranta de a-mi gasi un prieten.” Cuvintele lui erau sincere. Mintea imi era întunecata
de sentimentele de îndoiala si izolare. Mi-am amintit de singuratatea lui Carlisle cand m-a
transformat pe mine; nevoia de companie, nevoia de a avea un prieten. Mi-am închis
ochii, gandindu-ma daca sa-i ofer o mâna de ajutor, o prietenie sau sa continui pe cont
propriu. M-am gandit ca el ar putea fi o binevenita distragere. Da, am hotarat eu….o sa-l
iau cu mine doar pentru a-mi mentine mintea ocupata evitand astfel sa ma gandesc din
nou la Bella.

“Te rog, te rog”…

“Bine,” am raspuns. “Poti sa vii atâta timp cât poti sa ti pasul cu mine. Daca
ramâi în urma, esti pe cont propriu. ”

Buzele lui s-au curbat într-un zâmbet si m-a urmat prin întuneric, pe strazile
orasului. Ne-am indepartat de oras, preocupati sa nu atragem atentia asupra noastra si ne-
am indreptat spre marginea padurii de la granita de sud a orasului.

Am intrat adânc în padurea întunecata, departe de ochii curiosi ai orasului si de


locuitori. Mi-am ridicat capul, respirand adanc, în cautarea oricarei urme de parfum al
Victoriei. Ochii au scanat împrejurimile, cautand orice dovada a prezentei ei. O pata, o
crenguta rupta, ceva ce mi-ar putea indica directia in care plecase.

33
Lucian ma privea cu ochii curiosi. Nu stia ce fac dar, chiar daca mintea ii era plina
de întrebari nu m-a interupt din activitate sa ma intrebe . I-am ignorant gandurile ca sa ma
concentrez mai bine pe urmarire. Vântul si-a schimbat directia si aroma dulce,
bolnavicioasa imi umplu narile. Corpul meu ingheta si un suierat imi scapa din gura.
Lucian se uita lung la mine cu ochii plini de intelegere. El s-a chircit anticipand. Am
inceput sa alergam prin padure, în directia parfumului. Lucian ma urma îndeaproape
potrivindu-si viteza cu a mea. Era si el prins de mirosul gretos de dulce. Am fugit
împreuna cu o viteza nebuna. M-am simtit minunat cand vantul trecu peste mine,
limpezindu-mi gandurile si vedeam umbrele intunecate ale copacilor trecand in viteza pe
langa noi. Instinctele mele de vampir au preluat din nou controlul si am devenit un
vânator. Fiecare celula din corpul meu simtea energiea electrica, cu putere, constient de
tot ce ma înconjura. Parfumul imi ardea narile, stomacul se revolta contra mirosului.
Undeva, intr-un coltisor din mintea mea, a aparut imaginea Bellei. Zambea. Am soptit
incet, ca pentru mine : “ea aproba misiunea mea”. Am zambit usor. Misiunea asta era
pentru ea. Am continuat urmarirea toata noaptea. Lucian tinea pasul cu mine, fara
zgomot, în urma mea. Gândurile sale erau pline de intrebari : “pe cine urmaream? De ce
urmaream acest vampir?” Dar el nu m-a întrebat nimic. De ce il cunoscusem pe acest
vampir ciudat? Ma intrebam… De ce acceptase sa vina dupa mine, de ce ma urma fara
nici o intrebare? Singuratate lui era coplesitoare. El tanjea dupa o companie…vroia sa sa
vorbeasca cu cineva. El ma urma. Nu conta unde il duceam. Nu vroia altceva decat
compania mea. Picioarele mi s-au oprit pentru un popas. Lucian trecu repede pe langa
mine fara sa realizeze ca m-am oprit. Apoi, s-a intors repede, oprindu-se langa mine.

“Ce s-a întâmplat?” A întrebat, dezorientat.

“Este ceva aici”, am raspuns. Am închis ochii concentrandu-ma. Dar nu am


detectat decat linistea apasatoare a padurii. Am calatorit in continuare spre sud, prin
noapte, pana am ajuns aproape de Calgary. Mi-am dat seama ca urmele au început sa se
piarda. Mirosul era din ce in ce mai slab. Apropierea de oras a determinat-o pe Victoria
sa isi schimbe traseul. Panica a inceput sa puna stapanire pe mine si m-am luptat sa-mi
recâstig concentrarea. Lucian era tulburat de reactia mea. Am inceput sa fiu nervos. Era
din ce în ce mai dificil sa-mi dau seama ce traseu urmase mai departe. Dar nu puteam sa
o pierd acum. Traseul ei trebuia sa duca undeva. Am cazut in genunchi, de frustrare,
degetele mele intrand adanc in pamântul moale. M-am aplecat aproape de pamant, în
speranta ca, acolo, parfumul ei era mult mai puternic. Am ramas culcat pe pamant cu
ochii inca scanand padurea. Dupa o secunda am vazut o suvita de par rosu vibrant. Ea
fusese aici! M-am ridicat in picioare si m-am indreptat in directia copacilor. Am luat
suvita si am tinut-o aproape de fata mea. Lucian m-a privit curios.

“Este a ei”, am soptit, tinand suvita in directia lui ptr a o vedea.

“Suvita apartine femeii pe care o urmaresti?” A întrebat el.

Am aprobat incet.

“Pot sa-mi spui despre ea?” Vocea lui era nevinovata, cu adevarat curioasa.

34
“Este o poveste lunga,” am raspuns.

“Poate ca, daca mi-ai spune despre ea, te-as putea ajuta mai mult. Te-as putea
ajuta s-o gasesti.” Ochii lui ma priveau. Era serios.

Simteam ca ma scufund in pamant. Mi-am inchis ochii si am inceput sa povestesc.

“Totul a inceput cu cateva luni in urma, cand am intalnit-o prima oara pe


Victoria. Eu si familia mea jucam baseball pe un domeniu apropiat casei noastre.
Victoria impreuna cu partenerul ei si inca un vampir ne-au auzit si a venit sa
investigheze. Intalnirea a decurs destul de bine, pâna cand, partenerul ei, James a vazut-
o pe prietena mea, Bella.” Vocea mi s-a rupt când i-am pronuntat numele. Lucian s-a
asezat jos, langa mine, punandu-si consolator o mana pe umarul meu.

“Atâta durere…Oare ce s-a putut intampla? Ce a declansat suferinta asta


enorma?” Gandurile lui erau pline de compasiune.

“Am fugit. Am luat-o pe Bella de acolo si am fugit în timp ce James a inceput sa


ne vaneze . El o vroia. Pe Bella. A fost un joc sadic de-a soarecele si pisica.”

“Stai un pic”, m-a intrerupt Lucian. “De ce ar face asta? El avea deja o
partenera. De ce era el atât de interesat de partenera ta?”

“Nu, tu nu intelegi. Bella este un om.”- l-am lamurit eu.

“Un…ce?!” Lucian se uita la mine in stare de soc. “Tu vrei sa-mi spui ca erai
indragostit de un om? Dar…E posibil asa ceva?” Inca era in stare de soc.

“La inceput, aceeasi intrebare mi-am pus-o si eu, din nou si din nou… Nu pot sa-
ti explic. Timp de aproape un secol am fost singur si apoi, am vazut-o. Cred ca as putea
spune ca a fost dragoste la prima vedere.” Durerea provocata de amintiri ma ardea,
simteam cum golul din pieptul meu lupta, din nou, sa ma inghita.

“Bine, deci James o vana pe Bella…Ai putut sa o salvezi?”

“Da. Am încercat sa-l conduc pe un drum gresit, sa-l induc in eroare dar,
abilitatile sale de vanator erau nemaipomenite. El si-a dat seama repede de capcana
noastra, schimbandu-si planul. A reusit sa o ademeneasca pe Bella, departe de noi si
aproape ca…a ucis-o” – am strans din ochi, abia soptind ultimul cuvant. “Cu greu am
putut sa ajungem la timp la ei.”

“Atunci ce s-a întâmplat?” A întrebat Lucian nerabdator.

“L-am distrus. Fratii mei au avut grija de el, în timp ce eu incercam sa o salvez
pe Bella. Dar femeia, Victoria, a scapat. ”

35
El ma privi cu interes. “Deci, daca acest lucru sa întâmplat cu mult timp în urma,
de ce abia acum o urmaresti pe Victoria? Ce s-a întâmplat cu Bella?”

Un hohot de plâns simteam ca se ridica din pieptul meu, dar am luptat sa-mi
continui povestea. “Am realizat la ce pericol o expuneam pe Bella continuand relatia cu
ea. O iubesc mai mult decat isi poate cineva imagina, dar relatia noastra nu e sigura
pentru Bella. Asa ca, am plecat.”

Amintirile dureroase din ziua aceea au venit peste mine. Mi-am acoperit fata cu
mainile, incercand cu disperare sa bloghez imaginile din minte. Bella zambea in fata
ochilor mei, necajindu-ma.

“Agonia e greu de suportat. N-am mai putut sta langa familia mea; aveam nevoie
sa fiu singur, trebuia sa fiu singur. Asa ca am plecat de langa ei. Am început sa alerg
fara sa privesc înapoi. Nu aveam o destinatie exacta. Doar fugeam. Poate speram ca asa
voi scapa de durere.

În calatoriile mele, s-a întâmplat sa prind parfumul Victoriei, cea care reusise sa
scape. Am stiut întotdeauna ca exista posibilitatea ca ea sa reprezente un pericol pentru
Bella. Dintr-un impuls, am decis sa incep vanarea ei sperand sa o gasesc si sa o pot
distruge. Tot ce vreau e ca Bella sa fie în siguranta si daca nu pot fi cu ea pentru a o
proteja, atunci, cel putin, acest lucru sa-l pot face.”

Lucian aproba cu întelegere. “Spune-mi mai multe despre Victoria”, m-a încurajat
el.

“Intalnirea noastra a fost scurta. Imi amintesc ca ea era partenera lui James.
Miscarile ei erau fluide, ca de felina. Devotamentul ei pentru James era puternic. Când
l-am distrus, ea a fugit. Era foarte evaziva. I-am retinut parfumul si parul ei rosu, ca o
flacara.”

Lucian, holba ochii la mine, cu uimire. “Ai spus ca avea parul rosu?”

M-am uitat în sus, ascultand gandurile lui. El stia ceva. Ochii mi s-au ingustat,
cautand in mintea lui.

“Eu…Cred ca am mai vazut-o”, a murmurat el

“Unde?” I-am cerut.

A ezitat. “Am vazut un vampir care semana cu descrierea facuta de tine. Nu m-


am uitat foarte bine la ea…era departe de mine, dar imi amintesc ca am vazut-o. Vantul
sufla in parul ei rosu, parand aproape ca o flacara. Asta mi-a atras atentia asupra ei.
Parul – ca o valvataie de foc.”

36
“Stii ceva despre ea sau unde se ducea?” Am insistat eu, disperat, sa aflu orice
informatie care m-ar duce la ea. “Ai vorbit cu cineva despre intalnirea avuta cu ea?”

“Nu, îmi pare rãu. Cum am spus, doar am vazut-o de la distanta. Cred ca venise
în oras pentru a vâna si apoi pleca. Totusi, sunt destul de sigur ca suntem pe drumul cel
bun. ”

Am tacut, frustrat de lipsa de informatii, dar totusi recunoscator ciudatului vampir


din fata mea pentru informatia data si pentru faptul ca, cel putin mergeam in directia cea
buna. În departare, cerul a început sa se lumineze, soarele trezindu-se pentru a întâmpina
o noua zi.

Privind în sus, la cerul fara nici un nor si stiind ca eram foarte aproape de o zona
populata, m-am gandit ca ar trebui sa ramanem ascunsi pana la caderea noptii.

Gandurile m-au purtat inapoi, la ziua anterioara petrecuta in padure. Parea o viata
în urma. Gândurile legate de Bella au incercat sa ma cuprinda si m-am luptat pentru a le
împinge departe de mintea mea. Prin durerea mea, m-am uitat la fata noului meu partener
de calatorie. În acel moment, eram recunoscator pentru prezenta lui. Asa mult am luptat
pentru singuratate, incercand sa scap de Lucian… si, totusi , observam ca prezenta sa
avea un ciudat efect calmant asupra mea; nu atat de puternic ca cel al fratelui meu, Jasper
dar oricum, ma simteam bine avandu-l in jurul meu.

Lucian era un strain, nu-mi cunostea trecutul, nu socializa cu familia mea si, cel
mai important nu avea nici o legatura cu Bella. Noua mea companie era singura persoana
din viata mea care nu-mi amintea de ea.

“Lucian…”, am inceput.

“Da?”

“Cred ca vom sta aici ceva timp. Va trebui sa asteptam pâna când se va lasa
întunericul ca sa putem continua vanatoarea. Soarele e prea puternic si riscul de
expunere e maxim. De ce nu-mi spui despre tine?”

El si-a plecat capul si a murmurat, “In realitate, nu am prea multe de spus despre
mine. Povestea mea nu are nimic impresionant.”

“Uimeste-ma”, am raspuns, zâmbind usor.

Si-a ridicat privirea. A facut o pauza, incercand sa-si adune gandurile si se pregati
sa povesteasca.

37
CAP 5 DISTRACTII

“Hei, omule, iesi  din  starea asta!”  Lucian m-a lovit usor pe umar,
intrerupandu-mi concentrarea.  M-am uitat în sus la el,  pentru  a-l  vedea privindu-ma
ciudat.

  “Daca stam aici si ne  plangem de mila, nu facem nimic. Asta nu ne face bine nici
unuia dintre noi. Hai sa facem ceva sa treaca mai repede timpul.”

“Ce ai în minte?” Am întrebat. Mintea lui  cernea  rapid mai multe idei.

 “Ei bine, ce zici de un joc?” A întrebat el.

  “Nu stiu cat te vei distra  jucandu-te cu mine.  Cat ar putea fi de distractiv  sa te 
joci cu cineva care iti anticipeaza fiecare miscare?”

 El isi stranse buzele pentru un moment ca apoi sa vorbeasca. “Ok, deci nu putem
juca daca tu ghicesti jocul…Ce zici de un sport?”

  “Impreuna cu familia mea  jucam din cand in cand  baseball, dar nu il putem
juca pentru ca suntem doar noi doi . Si ne-ar trebui o furtuna pentru a putea ascunde
zgomotele puternice pe care le facem lovind mingea.  Lovesti un pic mai tare decat un
om, iti poti imagina.”

  “Da, asa e.” ma aproba el.

 Era distractiv sa ma uit la Lucian cum juca baseball in minte, stiind tot ce stia
despre forta, viteza si agilitatea vampirilor. Am zambit usor. “Da,  chiar ca asa e!” m-am
gândit eu.

 ”Ei bine, ce zici de fotbal sau baschet? Eu si  prietenii mei ne jucam mai tot
timpul asa! Stii tu, inainte de…” lasa fraza neterminata.

  M-am gandit un moment la asta si am decis ca un pic de distractie nu ar fi o idee


rea. Oricum mai aveam de asteptat inainte de a ne continua calatoria asa ca, putina
activitate s-ar putea dovedi a fi chiar benefica.

 “Sigur”, am raspuns. “Dar nu avem  echipament.”

 “Nicio problema”. Ranji el incantat.

 El a zâmbit si a trecut rapid  de  mine,  disparand  printre  copaci. Nu era chiar
asa de departe;  i-am putut auzi  gândurile – în mod clar el cauta în padure materiale
pentru echipament.

38
 El a venit inapoi, cu bratele pline si se apuca repede de lucru. Din fasiile de
scoarta  luate de la copacii tinerii, a inceput sa teasa ceva care arata ca o mica plasa de
pescuit. Apoi, a luat o ramura  lunga si subtire curbandu-o într-un cerc, fixandu-o cu o
fâsie de scoarta. Atunci am inteles ce incerca el sa faca: un cos de baschet! Bine, de fapt,
un cos de baschet mai….rudimentar! Am  clatinat din cap si un zambet mare imi inflori
pe chip!

 Cu un salt usor, ajunse pana la unul dintre cei mai inalti  copaci din padure si
agata cosul de ramura cea mai de sus.  El disparu,  înca o data, si se întoarse repede cu  un
bolovan. Cu multa pricepere, lua  bucata de stanca si incepu  sa  o  framante  in mainile
lui,  pâna  când  piatra s-a transformat intr-o sfera perfecta.

 “Asa… Perfect!”

  Multumit de realizarea lui,  zambi  larg  si  arunca spre mine piatra rotunjita ce
tinea loc de minge.

 I-am  intors  zâmbetul.  Lucian imi era  mult  mai folositor  decât as fi  crezut 
initial.  Rapid,  am trecut mingea din mâna in mâna si, cu ochii la cos, am aruncat-o, 
aceasta  trecand  exact  prin  plasa.  Poate  ca  eram lipsit de  modestie,  dar  nu  am putut 
rezista   nevoii  de  a scoate  în  evidenta – doar un pic, calitatea mea: viteza.

 Tinand mingea în mâini, m-am chircit  la pamânt si apoi, intr-un salt gratios m-
am ridicat in aer. Vântul trecu repede prin parul meu cand m-am ridicat spre ramura, 
fixand  cosul si aruncand usor mingea spre el.  In linistea din padure se auzi deodata un
sunet strident. Plasa de la cos se rupse si mingea cozu peste un arbore micut. L-am auzit
pe Lucian razand puternic si  ridicand repede bolovanul care tinea loc de minge.

 Dragut!

  Am chicotit usor si picioarele mele au atins din nou pamantul.  Evident, Lucian
era incantat  de  placerea pe care o vedea pe chipul meu.  A sarit în aer, imitand miscarea
mea si razand se intoarse repede inapoi, picioarele atingandu-i usor pamantul. Parca
zbura.

 Zambetul lui imi amintea destul de mult de fratele meu, Emmett.  Toti  fratii mei
erau destul de diferiti  si  asta  pentru ca fiecare  din  ei aveau capacitati  unice.  Emmett
era foarte puternic, avea o  forta  fizica incredibil de mare.  Datorita acestei forte a lui,  se
bucura imens  de cate  ori  jucam  vreun  sport. Imi  aminteam cat de  fericit era  cand 
putea  sa-si testeze punctele tari si pe cele slabe. Doamne, cate  case  distrusese!!!  Desi
Emmett era cel mai puternic concurent, era frustrat  pentru ca  reuseam  mereu sa-i 
anticipez miscarile, citindu-i  gandurile, facand astfel puterea  lui  inutila. Dar asta nu-l
opera niciodata sa incerce din nou.

39
 Bucuria acestor amintiri imi aduse o caldura ciudata in tot corpul. Senzatia a fost
destul de  neasteptata  si  surprinzatoare,  dar  am  salutat-o.   În  atatea  saptamâni  si 
saptamâni  de  tristete,  era  o usurare  sa  simt din nou un pic de fericire. 

  Lucian  ma  atentiona, trecand repede pe langa mine. “Hei, priveste asta!” 

 El  zbura  prin  aer,  sarind  de  pe  o  ramura  pe  alta  si  arunca  mingea  în cos.
Usor, ca  zborul  unui porumbel,  se  intoarse pe  pamant abia atingandu-l,  ca si cum si-ar
fi strans aripile, atent sa nu le franga. Am clatinat din cap, amuzat  de  imaginatia  mea, 
dar aveam dreptate.  Lucian era  surprinzator  de gratios. Pentru  el totul parea extrem  de 
usor.  Miscarile  lui  fluide mi-au adus aminte de sora mea, Alice. Poate ca ar trebui sa
vorbesc cu ea. Poate mai tarziu, dupa ce terminam jocul.

 “Ha! Asta e super!!!!”

  Apoi a prins mingea  inainte  ca  acesta  sa  cada si s-a gemuit,  gata sa sara din
nou.  I-am  vazut  miscarea  in  mintea lui si i-am blocat drumul inainte sa poata actiona.

 “Hei!” protesta el.

  Rasul meu puternic, rasuna in padure  cand i-am luat mingea din maini si  am 
sarit  usor  aruncandu-o  in  cos.  Ochii  lui s-au  ingustat si a incercat din nou, intr-un
efort de a contracara capacitatea mea.

   A sarit  si  a luat mingea înainte ca aceasta sa atinga pamantul. Dandu-se  înapoi, 
el ma  incercuii  si sarii  din nou, trimitând mingea în aer.  Era o  incercare  de  a-mi 
devia  concentrarea  de  la mintea lui, dar  nu reusi. Pierdu  fara  drept  de  replica. Se 
incrunta si ma lovi in  gluma cu mâna. Am izbucnit in ras vazand frustrarea lui.

  Am continuat sa jucam ore intregi.  Distragerea lui venise la fix! Anticipasem 


deja o  dupa-amiaza  mizerabila,  fiind  disperat ca amintirile cu Bella ma vor cuprinde
din nou.  Dar,  iata  cum  Lucian, din nou reusise sa ma distraga,  transformand  repede 
aceasta  zi  intr-una  de  placere pura.  Am zambit, cu o imensa  multumire;  cat  ma
bucuram ii permisesem  lui  Lucian  sa ma insoteasca in aceasta calatorie!  Initial  il 
lasasem  sa  ma insoteasca  gandindu-ma ca ii fac lui un bine. Ma impresionase
singuratatea si tristetea de  pe chipul lui.  Dar,  la scurt timp, am realizat ca eu eram
marele castigator  al acestei intalniri.  Compania  lui  devenise  nepretuita pentru  mine.

 Tinand  neglijent sub brat, mingea din piatra,  sprijinindu-o pe sold  se  uita  la
mine.  Era  multumit  de el  însusi.  Eforturile  sale  de  a-mi distrage atentia  se  dovedira 
destul  de eficiente.

  “Stii ce?” A întrebat el.

 “Iti este sete.” Am raspuns.

40
 ”De ce nu-mi spui despre dieta ta?” A întrebat, rânjit usor.

   “Ei bine,” am început  “ma consider un  vegetarian, asa ca vanez numai
animale. Odata ce m-am  obisnuit cu stilul acesta de viata, devine din ce în ce mai usor
sa  ma  abtin de la uciderea unui om. Din experienta mea, stiu ca setea de sânge uman
nu dispare complet si tentatia este  întotdeauna prezenta. Sângele de  la  animale  este
de ajuns pentru a-ti potoli setea si a-ti oferi putere, dar  niciodata  nu vei fi cu adevarat 
multumit.”

  “De ce, mai tii dieta asta daca te deranjeaza?” A întrebat, cu adevarat curios.

 “Este mai usor sa traiesti  în anonimat si sa  eviti  detectarea, când  


supravietuiesti  cu o dieta bazata pe sangele de animale, decât  pe cel de  om. Oamenii
au un  mod ciudat de  a vedea moartea. O privesc  ca  pe  o ofensa personala.”

  Am zâmbit usor la incercarea mea de glumii dar Lucian ma privi tacut.

  “Dar, mai important, nu vreau sa fie un monstru. Tatal meu, considera ca nu


suntem în mod  inerent  rai. Avem de ales. Constiinta mea cantareste  greu  in  orice
actiune  pe  care o fac. Asa ca, am preferat sa sustin principiile pe care tatal meu mi le-a
insuflat si sa  incerc sa fac totul cat mai bine .”

  “Vrei sa înveti pe mine?”

 “Nu e foarte mult de invatat. Stii bine ca, atunci cand setea preia  complet
controlul asupra ta  e  dificil sa ramai rational. Acest lucru se poate realiza atunci 
cand  vei  putea face distinctia dintre mirosul sangelui de  om si cel de animal  sau de 
orice altceva,  dar  este nevoie de  ani  de disciplina  pentru a alege mirosul corect,
atunci cand instinctele iti guverneaza actiunile.”

  “Vanatoarea de animale poate fi destul de distractiva.  Este  destul de diferit fata


de  atacul  asupra  unui  om.  Fratele meu, de exemplu, a constatat  ca  animalul  lui 
favorit  la  vanatoare era ursul.  Acesta are destula forta sa se lupte si fratele meu se
bucura mereu de provocare.”

  “Ma întreb care este preferatul lui…?”

  “Leul de munte”, am raspuns eu la întrebarea lui secreta.

 “Sangele animalelor carnivore este mai asemanator cu  cel de om  si de aceea e
mai  apetisant. Beneficiile nu sunt la fel de multe ca in cazul sangelui de erbivore, dar
gustul este mai bun.”

 Am zâmbit amuzat de lectiile pe care incercam sa le dau. Fata  lui era serioasa, in
timp ce continua  sa  mediteze  la conceptul neortodox al stilului meu de viata.

41
  “Cred ca mi-ar placea sa-l încerc si eu”, a declarat cu entuziasm.

  “Cât de greu poate fi?” completa el  in  gand.

  “Pot sa te  asigur, este departe de a fi usor” , l-am avertizat eu.

  “Urmeaza-ma”, l-am instruit.

  Dintr-o saritura  am  disparut in padurea nemarginita.  Mi-am adus  aminte de


lectiile pe care mi le dadu-se Carlisle si planuiam  sa urmez  aceleasi metode.  Cel mai
bine  era  sa  incepem  cu o  prada  usoara  dar,  inainte de a vana,  mai   aveam  o 
preocupare.  Trebuia  sa  fiu sigur ca eram departe de mirosul de om.  In cateva minute
am cercetat, acoperind o arie de  mai  multe  mile. Numai cand am  fost foarte sigur ca
eram departe de orice tentatie umana ne-am oprit.  Frunzele fosneau in departare  si  mi-
am ridicat capul, respirand adanc aerul. Lucian ma urmarea cu atentie, imitandu-ma.

  “Inchide ochii si spune-mi ce auzi.”

  Lucian se supuse. “Aud  unele miscari la  aproximativ cinci sute de metri spre
nord.”

  “Bine. Acum spune-mi ce mirosi?”, am continuat eu.

  “Ce vrei sa miros?” era confuz, dar a continuat.

  “Pot sa simt mirosul de sange, dar mai mult ca sigur nu este uman.Nu pot miros
de sânge, dar este cel mai sigur nu uman.  Mirosul  contine  o  ampreta 
pamanteasca…” tonul ii era nesigur.

 “Bun” am aprobat. “Este nevoie de practica, dar în timp, vei fi capabil  sa  poti 
discerne intre  speciile  de  animale  si, dupa miros,  le poti cauta în mod special  pe 
cele care iti plac.”

 “Ok, deci ce mai asteptam?”  A întrebat,  cu nerabdare  trecandu-si  greutatea de


pe un picior pe altul.

  “Respira  aroma. Permite  simturilor  sa preia controlul.”

 El  a respirat  profund  si  ochii i-au fulgerat deschizandu-se larg, semn ca
vampirul  preluase comanda.  Capul  i se apleca  intr-o parte, asculta din nou  atent  si 
apoi, intorcandu-se  rapid,  fugi in directia de unde simtise parfumul.

 L-am  urmarit îndeaproape, observandu-i miscarile puternice, gata sa-l opresc in


cazul in care s-ar fi intamplat sa rataceasca pe acolo vreun om.

42
  A zarit grupul de cerbi  si imediat se chirci la pamant, ramanand nevazut. Tacut,
isi urmari prada.  Miscarile  lui erau destul de fluide, fapt impresionant  pentru  un
vampir  de  vârsta  frageda. O crenguta  a cedat sub piciorul  lui  si cerbii  inghetara
nemiscati în asteptare, urechile  lor intorcandu-se spre sunet,  anticipând  pericolul.  El 
se  uita  înapoi la  mine, incertitudinea citindu-i-se pe fata.  Mi-am  inclinat capul  
încurajajandu-l  si  el s-a întors din nou, uitandu-se  la  tinta.

  Bine, nimic nu merge …

 Miscandu-se agil  si  silentios  ca o felina,  el facu un  salt în  aer si se napustii 
asupra unui  mascul mare din turma.  Cerbul se agita, luptandu-se pentru a scapa de
Lucian, dar era deja un meci castigat de vampir. Lucian  a supus usor  cerbul  si  si-a
scufundat  dintii  in  gatul lui,  acolo unde sangele ii pulsa cel mai puternic. 

  “BLEAH!!!… ASTA E ORIBIL!!  Nu are nimic in comun cu sangele uman. 


Bine, sa  ma  concentrez  din nou. Fac  asta  pentru ca respect prietenia lui.   E doar un
gust dobândit.  Concentreaza-te.  Doar  bea.  Ignora  gustul. O, Doamne, asta e  mai
greu decat  as  fi crezut!!” 

 M-am  sprijinit  de  un  copac  din  apropiere  apoi  catarandu-ma  in ramurile lui
ascultam  gandurile care treceau prin mintea lui Lucian.  Clatinand  din cap  abia  am 
reusit  sa  nu izbucnesc in  ras, rezumandu-ma doar sa  chicotesc usor,  amuzat  de  cum
descria tanarul vampir  diferenta dintre sangele uman si cel animal.  Pierdu  aproape  la 
fel de mult  timp  ceartandu-se  cu gustul sangelui, cat pierdu-se si cu pregatirea pentru
vanatoare.

  Intr-un final,  cerbul  cazu din  mainile  lui  si se  intoarse  cu fata spre  mine. “Ei
bine, asta a fost – ummm – interesant”, imi zise el cazut pe gânduri.

 M-am uitat la fata lui. Exprima atata inocenta!! Parca era un ingerash!!!

 Bun,  gata,  era  oficial!!!  Nu  mai  puteam  sa  ma  abtin.  Am  izbucnit  intr-un  
ras  atat  de puternic  incat copacul  in  care  stateam  tremura.  Ecoul  se  auzi in toata 
linistea  padurii. Printre  hohotele de ras  am  reusit sa  articulez:

   “A…fost…destul…de…distractiv…sa…ma…uit…si…sa…ascult!”

 Lucian se uita la mine uimit de felul in care radeam.“Bine, se pare ca in sfarsit


am reusit sa-l fac sa reactioneze si el normal pentru prima data!” Apoi, brusc amintindu-
si de capacitatea mea, isi rearanja mimica fetei, parand suparat de amuzamentul meu si
spuse:

  “Hei, sunt sigur ca nu e chiar asa de greu sa învatat.  Sunt la  regim strict uman
de o perioada  destul de  lunga  de timp. Dar asta se rezolva cu putin exercitiu. Si o sa
reusesc.” Adauga el bosumflat.

43
  “Stii, nu este necesar….” Am inceput eu.

  “Nu, vreau sa incerc”, a insistat.

 Am aprobat din cap, multumit ca el era atât de dornic sa învete.

  “Hai sa incercam si altceva”, a exclamat. “Vreau sa gasesc si ceva  carnivore”.

 Am chicotit usor si mi-am inchis ochii, ascultand.  Departe  de noi,  am  auzit un 
grohait  ca de urs si am mirosit parfumul  moale al  lui.  Am  zâmbit si  l-am atentionat pe
Lucian sa ma urmeze. Ochii lui mi-au indicat  ca si el a  auzit  sunetul si, asa cum am
banuit, cu  cat  ne  apropiam mai mult, cu  atat mirosul devenii  mai evident.

 Asta-mi place mai mult!

  El  sari  în spatele  ursului,  in  partea de sus a lui, maraind puternic. Ursul era în
picioare si cand  il simti pe Lucian in spatele lui, incepu sa se scuture in semn de protest,
incercand cu ghearele lui uriase sa se descotoroseasca de atacator. Lucian se lupta cu
ursul, bucurandu-se de provocare.

  “Asta imi place mult! E mult mai distractiv decat sa vanezi oameni!! Ei abia pot
sa lupte.”

  Apoi, isi apleca capul si isi cufunda dintii lui ascutiti in gatul ursului.

“Avea dreptate. Cu siguranta nu e uman, dar gustul este cu mult mai bun decât 
al  cerbului. Si, poate dupa toate astea, voi fi capabil sa fac ma hranesc asa.”

 Uitandu-ma la Lucian, urmarindu-l cum se hranea, am realizat ca imi era sete.


Mult  prea sete. Am auzit un alt urs care se apropia, venind dintre copaci.  Simtind  ca
Lucian  are  control  asupra situatiei, m-am indreptat spre urs.

  Ursul ma privi  si, vazandu-ma in pozitie de atac a perceput ca vreau sa-l vanez.  
Cel  mai  mare  urs pe care-l vazusem pana acum sari peste mine, dar nu m-a  intimidat.
Era deja un meci castigat de mine.  Am  sarit  peste cap lui si zburand în jurul lui, am
aterizat drept pe umerii lui.  Mi-am  inclinat capul incepand sa-i beau sangele. În  timp ce
sangele imi inunda gura, stingea si setea mea puternica.

  “Hei, ce e asta?”

 M-am  interupt.  Uitandu-ma  în  sus,  l-am vazut  pe  Lucian pregatit  sa omoare, 
privind  dincolo  de  mine.  I-am  vazut  privirea  din  ochii lui  si am  stiut imediat ca
trebuie  sa-l opresc.

El inainta printre copaci, în directia noului  parfum.  Am  renuntat  imediat  la urs 
si  l-am  urmat.  El  era destul  de  rapid,  dar  eu  eram mai  rapid.  Am  trecut  de  el  si

44
oprindu-ma  in fata  lui,  l-am cuprins cu toata puterea pe care o detineam  in  brate, 
incercand  sa-l apuc de umeri.

  El sasai cand l-am apucat de  umeri.

  “Da-te din drum!” urla in mintea mea.

 “Nu!  Lucian, concentreaza-te!” I-am poruncit.  Ochii ii erau orbiti de setea care-
l ardea, aproape dincolo de ratiune.

 “Lucian, inceteaza sa mai respiri  si concentreaza-te!”  M-am  uitat  intens in 


ochii lui  incercand sa-l zapacesc,  pentru  a sparge  concentrarea lui.

 A mers. El a clipit cu furie si s-a oprit din respirat asa cum ii spusesem.

  “Iti amintesti ce ti-am spus despre dificultatea de a te retine in timp ce vanezi?”

 El aproba.

  “Eram atât de dornic  sa  te  învat  sa vanezi,  ca  nu am  mai  reusit sa vad  ca
ne-am apropiat  de  o  zona  populata  in timp  ce  urmaream ursii. Îmi  cer scuze. Ar fi
trebuit sa fiu mai atent. ”

 El ridica din umeri.  “Nu este chiar asa o mare afacere. Banuiesc ca, pentru
mine,  va  dura ceva timp sa ma pot controla, nu-i asa?  Sa ne întoarcem. Soarele va
apune in curand.”

  Mi-am inclinat capul, fiind de  acord cu el si  ne-am  intors  incet  pe  drum,
înapoi,  pana  la  terenul  de  joc unde  ne  petrecusem  partial  dupa-amiaza. El  lua 
bucata de piatra care fusese odata mingea noastra si incerca sa o refaca în  mâinile sale
trecut-o dintr-o parte in cealalta. Apoi  se uita la bucata de scoarta care fusese “cosul”
nostru.   Se  apuca  sa  le refaca.  Era din  nou  energic, blocandu-mi  accesul  la 
gândurile  sale.

  “Nu-mi vine sa cred ca nu avem cu ce sa ne continuam jocul.  Si ca trebuie sa le 


faci tu…cand puteam  sa  cumparam  din oras  materialele. “ Am cazut pe gânduri.

  “Nici o problema!! Când vom trece prin orasul urmator, voi  gasi un rucsac, 
sau  ceva  de  genul  asta.  Poate chiar putem  sa   gasim  o  minge  adevarata   sau
altceva,  ca  un pachet de carti de joc. ”

 Entuziasmul  lui era molipsitor.  M-am  trezit  zambind in timp ce ascultam


gandurile lui Lucian.  “Hmmm” , se gandi el cu bucurie, “in ultimul  timp zambeste mai 
mult  decât  cred ca a facut-o de multe saptamani,  poate  chiar  luni.  Cu siguranta nu
de cand imi povestise de Bella,  dar chiar si înainte  de asta,  cu greu il faceam sa 
zambeasca  din  când în când. Si chiar si eu ma simt bine cu el…nu-mi inchipuisem ca

45
dupa atata timp cat am umblat singur ma voi simti bine alaturi de cineva. Daca vom
termina vanatoarea ne vom desparti. O sa-mi fie dor de el…si parca as vrea sa ii cunosc 
si familia. Dar, ei sunt vegetarieni… Voi putea sa ma adaptez la acest stil de viata?”, se
incrunta usor si continua “Am sa fac tot posibilul sa reusesc. El e cel mai bun…vampir
din  cati am intalnit pana acum. Parca nici nu e vampir. E atat de uman. Si langa el,
regasesc in mine, omul ce fusesem odata si pe care credeam ca il pierdusem definitiv.
Ma  simt  din nou “baietelul mamei”, cum eram acasa, langa parintii mei.”

 Gandurile lui Lucian ma bucurau. Si eu incepusem sa ma atasez de el. Era o


companie placuta si chiar ca era un baiat bun! Dar, eu nu aveam de gand sa ma mai intorc
acasa si el vroia sa-mi cunoasca familia. M-am intristat din nou. Imi era dor de familia
mea. Oare chiar voi putea sa stau departe de ei? Si  de  Bella?

 Cu Bella era greu.  Ea  nu era  azi cu mine,  pentru ca  ii refuzasem dorinta  ei de 
transformare,  dorinta  care  se  amplificase  odata  cu implinirea varstei  de 18 ani.  Era
disperata ca  eu aveam 17 ani ptr totdeauna,  in timp ce  ea  imbatranea.  Stiam  ca
plecarea mea  era  cea  mai  buna solutie pentru ca Bella sa traiasca, chiar daca ea nu
vedea lucrurile la fel.  Am  oftat usor.  Stiam  ca  luasem  decizia  corecta,  dar  asta nu
ma ajuta sa nu ma simt responsabil de nefericirea ei. Dar noi nu puteam  fi cu  adevarat 
fericiti.  Ea  vroia  ceva ce eu nu ii puteam  da.  Si  ceea  ce eu vroiam,  nu  era  posibil. 
Un meci inegal, destinat  nefericirii.

  “Hei!” Lucian striga in mintea mea.

 M-am uitat în sus, distras.  Lucian  statea  langa  mine  cu  mana  in  sold 
uitandu-se  la mine cu o privire dezaprobatoare.

 “Nu din nou.” Sopti din nou in mintea mea.

 A  aruncat mingea  spre  mine  si m-am  ridicat in picioare.  Apreciam  foarte 
mult  determinarea  lui  de  a-mi  tine  mintea  ocupata. Am aruncat mingea in cos si  am
început sa jucam din nou.

46
CAP-7

  Saptamânile  treceau  cat  am calatorit  prin  paduri si  pe terenuri accidentate. 


Lucian,  niciodata  n-a  mai  întrebat  nimic  de  Bella  si  pentru asta, din nou, ii eram 
recunoscator.  Amintirile  cu ea  nu  plecau  niciodata  din  mintea  mea, dar eram bucuros
ca tineam la distanta  de  mine durerea si golul din piept.  Prima explicatie pentru felul in
care se imbunatatise  starea mea, se  datora  metodelor  cu  care  Lucian  reusea  sa ma 
distraga. Mi-am  concentrat  toata   energia  pe  vânatoarea  Victoriei. Am salutat aceste
distrageri,  dar  si  compania   noului  meu prieten,  care   încerca  sa  adopte stilul  meu 
de viata – vegetarian.  Dorinta  lui  de  a continua prietenia cu mine il determina sa se
hraneasca  cu sangele animalelor, chiar daca nu ii aducea nici o placere.

 “Bleah!!”

 M-am  uitat în sus de  la vanatul meu pentru a-l  vedea pe  Lucian  strangand  la 
piept  un cerb,   cu  toate  ca  nu  se  mai  hranea  din el;  se uita  la  el  cu  o  privire  de
revolta  pe  fata.  El  a observat ca  il priveam si, lasand  animalul   sa  cada  la picioarele
sale, sopti.

  “Îmi pare rau”, isi ceru el scuze.

“Nu e nevoie.  Stiu ca asta  nu  este  situatia  ideala  pentru  tine. Nu trebuie
sa…” El a ridicat mâna pentru a ma intrerupe.

“Eu va bucur de prietenia ta  si  respect  stilul  tau  de  viata. Atâta timp cât voi
calatorii  cu tine, am sa încerc meu sa fiu cel mai bun. În afara de aceasta, nu-mi  pot 
imagina ca  ai  dori  sa ramai in urma cu urmarirea asteptandu-ma pe mine sa  vânez 
în oras.”

“Dar data  viitoare, o  sa  gasesc  unele  portite.”- adauga el in gand.

Credeam ca  nevoia de a vana era mai mult in mintea mea. Nevoia de a ma sustine
pe mine era  o prioritate. Dar trebuia sa recunosc ca importanta acesteia a scazut cand
durerea din gatul meu a devenit de nesuportat.  Singura motivatie care  ma facea sa merg
mai departe era  dorinta de  a o gasi pe Victoria.

“Multumesc,” Am murmurat.

El ma aproba si reveni la vanat. 

Traseul pe care-l  urmam  ne-a  adus  în  Colorado,  in sud. Traseele Victoriei erau
destul de intortocheate si adesea greu de urmat; strabateau  campiile  americane, ca  si

47
cum  simtise ca era urmarita.  Nu conteaza, voi  persista.  Cu cat  erau  mai  noii  traseele 
ei, cu atat  mai disperat eram sa o gasesc. Eram coplesit  complet de dorinta de a o
distruge.

La  un  moment  dat m-am  intrebat  ce  s-ar  intampla  atunci  cand, in sfarsit o
voi prinde. Stiam ca o voi ucide. Nu de lupta imi era frica,  ci de ceea  ce urma  dupa.
Odata ce misiunea mea era terminata, ce  urma pentru mine? Nu  mai aveam  nici un
scop. Nici o distragere.  As fi din nou singur, as suferi pentru o eternitate… Nu, poate nu
pentru o eternitate. Singura licarire  de speranta  pe care  o  gaseam  era  faptul  ca Bella
nu va trai vesnic. Desigur ca  nu-i doream sa moara cat mai repede, ba, din contra…
opusul. Speram ca ea sa aiba o viata lunga si fericita, plina de dragoste si de veselie. Dar
eu nu as putea trai într-o lume în care ea nu ar exista si stiam ca a doua zi dupa moartea
ei, as urma-o si eu. Offff, stiam ca nu voi putea fi, cu adevarat, alaturi de ea niciodata.
Cerul era  rezervat  pentru îngeri, ca Bella,  nu pentru cei blestemati.  Cu toata
sinceritatea, am recunoscut ca nu-mi era  frica de iad.  Suferinta pe care o înduram  de la 
despartirea  de  Bella  era mult mai rea decat iadul. Stiam ca tatal meu, Carlisle, credea ca
exista ceva si pentru noi, dupa moartea noastra. Desi el incercase de multe ori sa am
convinga, aducandu-mi nenumarate argumente, eu credeam ca sufletul meu era deja
pierdut si atunci cand voi muri, pur si simplu as inceta sa exist.Binenteles, asta daca
puteam muri. Poate ca voi exista pentru totdeauna, in ciuda eforturilor mele de a
disparea…Gândurile mi-au fost intrerupte de sunetul din buzunarul  meu.  Am scos micul
telefon argintiu, ducandu-l la ureche si am spus : “Alo?” 

“Edward”, am recunoscut imediat  vocea  familiara   de  la capatul firului. 

“Buna, Alice.”

“Edward, ce mai faci?” ma întreba ea.

“Trebuia  sa-mi  dai  neaparat telefon ca sa afli ce fac, Alice?”  Am tachinat-o


eu, incercand sa par oarecum iritat.

“Ok, ai dreptate”, si rasul ei cristalin imi suna la ureche. Apoi, vocea ii deveni
serioasa. “Dar e asa de bine sa-ti aud vocea…Mi-e dor de tine.” Am inchis ochii,
imaginea surorii mele, Alice, aparandu-mi in fata. Un mic fior trecu prin corpul meu. Imi
era dor de ea. Dar  nu, nu trebuie sa spun asta. Trebuie sa fiu puternic.

“Ce fac ceilalti,  Alice? Sunt bine?” . Mi-am amintit de ziua in care plecasem de
langa familia mea. Dezamagirea si tristetea lor m-au urmarit mereu in tot acest timp.

“Carlisle s-a stabilit si si-a ocupat postul la spital aici in Ithaca si se bucura ca 
preda la Cornell. Jasper studiaza  filozofia tot la Cornell.”

“Ce fac Emmett si Rosalie?”

48
 

A ezitat.

“Ce e, Alice?” Am rugat-o.

A respirat adanc.  Am simtit nelinistea ei. “Au plecat.”

“Ce? Cum adica au plecat?” vocea mea a sunat vehement gandindu-ma la


egoismul surorii mele.

“Nu e chiar asa, Edward. Aminteste-ti, ei erau deja plecati  în Africa, cu putin
timp înainte de … “s-a oprit înainte de a mentiona numele ei.

Apoi a continuat: “Ei au decis sa îsi continue calatoriile. Sunt undeva în Europa,
chiar acum. ”

“Cum au putut sa plece? Nu  e indeajuns de greu pentru Carlisle si Esme sa


indure lipsa mea?” Am continuat incercand din rasputeri sa-mi frânez furia. Dar mici
fisuri  au început sa  se  formeze incercand sa sparga concentrarea mea asa ca  am tacut,
urât-o pe sora mea pentru egoismul ei.

“Edward, era prea dificil pentru ei sa ramâna. Îmi pare rau, stiu ca nu vrei sa
auzi asta, dar nu mai e nimic la fel de cand ai plecat. Esme  bantuie in jurul casei ca si
cum ar fi pierdut ceva. Nu e prea placut.”

 Am suspinat usor auzind cata durere provocasem familiei mele. Puteam s-o vad
pe mama trista, cu inima franta si pe tatal meu, dezamagit. Mi-am închis ochii, coplesit
fiind de vina.

“Îmi pare rau,” am reusit sa soptesc.

“Edward te rog, nu… Noi stim cat e de greu pentru tine si te-am inteles. Ai nevoie
sa fii singur acum. Desi, vad ca nu esti complet singur. ”

 ”Nu, mi-am gasit o… un prieten.” Am ranjit la Lucian, care se uita la mine cu un


zambet usor pe chip.

“Ma bucur ca nu esti singur Edward. Asta e chiar bine.”

“Da”, eram de acord. “Deci, spune-mi, ce ai mai facut? Te-ai obijnuit cu scoala?
Cum e inceputul anului? “

“De fapt, nu. Am fost prinsa intr-un mic proiect de-al meu.” Tonul ei era ezitant
dar trada si un  oarecare entuziasm.

49
“Spune-mi, te rog!”

“Ei bine, mi-am cautat propria meu istorie. Datorita – immm – recentelor
informatii despre crearea mea,  am  fost sa-mi caut familia. Sau, ma rog, ce a mai ramas
din ea… ” Ea a fost atenta sa nu mentioneze numele Bellei si modul in care obtinuse
aceaste informatii despre trecutul ei – de la James. 

“Am reusit sa dau peste azilul unde mi-am petrecut ultimii ani din viata mea
umana.  Despre parintii mei insa nu am aflat prea multe. Am verificat toate ziarele vehi
de la biblioteca dar familia mea nu era prea des mentionata; se pare ca nu faceau parte
din marile cercuri sociale ca sa merite sa se scrie despre ei. Am gasit intr-un mic articol
cateva cuvinte despre logodna parintilor mei. De asemenea, intr-un alt ziar am gasit
anuntul despre nasterea mea. Apoi in altul…despre moartea mea.” Vocea ii era asa de
mica incat chiar si pentru mine era un pic  dificil s-o urmaresc.  “Mi-am gasit
mormantul.”  Acum vocea ii era stinsa de-a binelea. Un fior puternic imi zgudui  trupul
gandindu-ma la durerea lui Alice. La fel de incet, ea continua. “ Numele  meu  este 
Mary  Alice Brandon. Curios, data de pe foaia mea de internare in acel azil este aceeasi
cu cea de pe piatra funerara. Bineînteles, eu  înca  nu  stiu cine  m-a schimbat sau de ce,
dar am descoperit ca aveam o sora mai mica, pe nume Cynthia.  Anuntul  logondei ei
era trecut intr-un ziar; asa am aflat de ea.  Fiica ei – nepoata mea – inca mai traieste in
Biloxi.”

“Intentionezi  sa o cunosti?” am intrebat-o eu.

“Poate ca voi face  o calatorie si voi arunca o privire  sa o vad. Dar voi pastra
distanta.  Ce i-as putea spune?  Hei, a trecut mult timp dar  eu sunt matusa ta. Nu, nu
am murit, ce te face sa crezi asta? Si da, am apelat la  chirurgia  estetica. Inca mai arat
ca la 17 ani nu?”  Alice râse, distrata de propria  gluma  si sunetul vocii ei, ca  de 
clopotel,  umplu telefonul.  Nu   m-am putut abtine si am ras si eu. 

Vocea ei parea multumita, “E bine sa te aud din nou ca razi, Edward.”

Am zâmbit in sinea mea, era ceva ce devenise tot mai frecvent. Si asta datorita
noului meu prieten.  Lucian ma privea. Curiozitatea era clara pe chipul lui.

“Alice, te rog sa tranzmiti toata dragostea mea la toata lumea.  Asigura-te ca


Esme si Carlisle vor fi  bine. ”

“Asa voi face… si Edward?”

“Da”?

“Te rog sa te intorci cat mai repede acasa.  Stiu ca vrei sa o prinzi pe Victoria si
sper ca vei putea sa o faci, dar te rog  sa nu stai departe de noi prea multa vreme.”

50
“Eu nu pot face orice promisiune, Alice.”

  A oftat cu dezamagire. “Ok, frate  mai mare. Dar,  te rog,  sa tinem legatura.”

“Asa vom  face. La revedere, Alice. ”

“La revedere, Edward.” Am inchis telefonul punandu-l la loc in buzunar.

M-am uitat la Lucian; el privea, dincolo de mine, pe chipul lui citindu-i-se


melancolia. “Este bine ca ai o familie  caruia ii pasa atat de mult de tine.”

Am aprobat, fiind de accord cu el. Era o placere sa  aud  vocea surorii mele,  dar
mi-am reamintit  cat de dificil imi era sa stau aproape de familia mea fara sa  o distrug. 
Mi-am închis ochii,  am inspirit adanc si m-am uitat în sus, la Lucian.

“Putem continua?” A întrebat el.

Am aprobat si m-am ridicat in picioare. “Sa mergem,” I-am spus.

Am continuat s-o urmarim pe Victoria dupa parfumul ei. Am calatorit atât de


multe mile de teren incat aveam impresia ca totul arata la fel. Mirosul bolnavicios de
dulce  imi umpluse  narile,  atat de mult incat imi era teama ca ma voi obisnui cu el si nu-
l voi mai putea distinge.

Am inhalat profund, obligandu-mi mintea sa se concentreze. Peisajul se estompa


sub picioarele noastre, cu cat inaintam mai mult.

“Ai auzit? Se pare ca vine cineva.”

“Uita-te acolo. Hai sa vedem cine se apropie.”

Gândurile imi invadara  mintea, rupandu-mi concentrarea. Puteam  detecta  un 


miros  vag  al  altui vampir.  O usoara  adiere trecu peste fata mea.  M-am intors  si  am 
prins  bratul atacatorului  împingandu-l departe de mine si,  înainte ca el sa poata face  o 
miscare, l-am apucat de gat. Ochii i se marira de surpriza.

  “Ce? Cum?”

Confuzia puse stapanire pe mintea lui neintelegand cum de reusisem  sa-i ghicesc
miscarea inainte ca el sa apuce sa ma atace. Lucian m-a strigat cand un alt vampir il fixa
la pamânt.

“Ce vrei?”  Am marait, ochii mei fixandu-l cu o privire rece.

51
“Eu…eu… doar… sunteti  pe teritoriul nostru,” murmura  vampirul care ma
atacase pe mine.  M-am uitat repede  la celalalt  vampir  care-l imobilizase pe Lucian si
am marait agresiv in directia lui.

“Suntem doar in trecere” Am sasait printre dinti fixandu-l cu privirea.  “Lasa-l în


pace! Da-i  drumul!” i-am cerut, fixandu-l in continuare. 

“Lasa-l sa plece, Kraven” vampirul pe care-l oprisem  ii ordona celuilalt.

Imediat ce vampirul slabi stransoarea, Lucian a sarit in picioare. Treptat am slabit


stransoarea, dandu-i drumul vampirului care  incercase sa ma atace, dar corpul mi-a
ramas rigid, intr-o pozitie defensiva.

“Voi  atacati  fiecare vampir  care trece pe aici?” Am intrebat, incercand  din
rasputeri sa ma calmez. Ochii mi s-au ingustat, cautând  in gândurile lor orice indiciu de
înselaciune.

“Doar pe cei care vor sa vaneze aici. Avem datoria de a ne apara teritoriul. In
general, nu vedem  multi vampiri  pe aici, dar mai întâi a fost un cap-rosu si acum voi
doi. ”

Speranta  m-a umplut  la  mentionarea  numelui  Victoriei. Era evident ca, “cap-
rosu” era Victoria.  “Spune-mi  despre  vampirul cu parul rosu. Când ai vazut-o?  Unde
mergea? Ai vorbit cu ea? ”

“A vanat  pe  teritoriul nostru  la un moment dat. Dar, mai întâi de toate, de ce
ma  întrebi de ea? “. Se holba la mine cu un amestec de curiozitate si dispret pe fata. 
“Este o poveste lunga,” am raspuns.

  “Ei bine, cred ca este corect ca avem un schimb de informatii. Daca-mi spui
povestea ta poate imi dai un motiv pentru care ar trebui sa-ti  raspund la întrebari.”  Un
mârâit puternic  iesi din  pieptul meu  si el a facut un pas înapoi ezitant.

“Hei, calmeaza-te. Uite, numele meu este Scott iar el este Kraven.” A raspuns .
“Noi nu avem nimic cu tine si cu partenerul tau,  doar ca  nu ne  place  prezenta altora
care vin pe terenul nostru cu scopul de a vana. Dar voi se pare ca sunteti de ceva timp pe
drumuri.  De  ce  nu  mergeti  pana  la noi acasa?  Va  spalati  si  apoi, poate  vom 
avea o conversatie placuta – sper.  Dupa care puteti sa va continuati calatoria.”

Nu aveam încredere în acesti  vampiri ciudati, dar le citisem  gândurile  si erau


intr-adevar  sinceri.  Trebuia  sa  le  accept oferta si asta pentru ca aveam  nevoie de orice
informatie despre Victoria.

52
“Bine”, am raspuns, facandu-i semn lui Lucian sa vina langa mine.  Am
continuat  sa ma concentrez, în speranta ca voi gasi in gândurile lor informatiile de care 
aveam nevoie,  dar mintile lor erau intunecate de curiozitate si confuzie.

Scott a inceput sa mearga si noi l-am urmat. Am mers cateva sute de metri iesind
din  adancul verde al padurii.  Am observat o mica cabana din lemn. Trebuie sa admit ca
aceasta avea o arhitectura frumoasa chiar daca se vedea clar ca era destul de veche. Era o
portita atragatoare pentru oamenii care cautau un loc in care sa poposeasca in drumetiile
lor.

Scott a deschis usa invitandu-ne sa intram. Mica camera era slab luminata. Cateva
carti erau imprastiate pe o canapea  veche.Alte zeci erau aranjate intr-o mica biblioteca 
pe peretele opus. Draperii  groase, de un albastru inchis,  impiedicau razele  de  lumina sa
intre pe fereastra. Mirosul de lemn si carti vechi imi asalta narile. 

Scott  ma  privi pentru o secunda si apoi traversa repede camera indreptandu-se 
spre un dulap  aflat  in apropiere. A deschis un mic sertar si a scos cateva  haine. Mi  le
arunca spunandu-mi: “Arati de parca ti-ar folosi astea!” 

Am intors imbracamintea pe toate partile, uitandu-ma la ea. Mi-am ridicat, apoi 


privirea pentru  a ma uita  la  Scott. El imi  arata  o  usa mica spunandu-mi:  “De  ce nu
te  duci sa  te speli?” 

I-am aruncat o privire precauta lui Lucian, apoi intorcandu-ma spre cei doi
vampiri am zambit usor.  Scott  a  inclinat din cap si mi-a facut semn sa merg la baie.
Mintea  mi-a ramas  concentrata  pe gandurile celor doi vampiri  ciudati, dar am intrat in
mica baie, inchizand usa dupa mine. Ma simteam destul de agitat in jurul acestor vampiri
asa ca am simtit nevoia sa raman vigilant, pastrandu-mi concentrarea asupra gandurilor
lor.  In  baie  am pus hainele pe un mic scaun si sprijinindu-ma  de  chiuveta  mi-am
ridicat privirea uitandu-ma la reflectia mea din oglinda intunecoasa.  Abia m-am
recunoscut.  Fata  mea ramasese  stabilita în durere, ochii mei erau goi. Mi-am coborât
capul, inchizandu-mi ochii si am respirat adanc. Din spatele pleoapelor mele inchise,
Bella  zambea  in fata mea. Am alungat imaginea din capul meu si deschizandu-mi din
nou ochii mi-am facut un mic inventor al aspectului meu. Îmbracamintea  meu avea
semne de purtare extrema. Milele  de  alergare  pe  terenuri dure lasase urme  pe
imbracaminte. Acestea incepuse sa se rupa si multe pete  de  un  verde  profund  erau 
impregnate in material.  Uitandu-ma  la haine, am  clatinat  din cap;  nu m-am gandit 
niciodata  cat  de  ravasit era aspectul meu. Daca m-ar fi vazut Alice asa… In timp ca ma
dezbracam, lasand  imbracamintea sa  cada intr-un morman pe podea, un zambet mic imi
aparu in coltul gurii, imaginandu-mi reactia surorii mele. Am  tras perdeaua  si  dand 
drumul  la  apa, am  intrat  sub  dus.   Apa curata  începu sa curga  peste  pielea  mea 
rece, indepartand orice urma de murdarire.  Închizandu-mi ochii, m-am relaxat si mintea
incepu sa lucreze. Am vazut iar chipul frumoasei mele. Bella. Oare ce facea ea acum? Imi
simtea oare  lipsa  cu tot atata disperare cu  care i-o simteam si eu?  Imaginea din spatele

53
ploapelor imi zambea indemnandu-ma sa vin la ea. M-am vazut pe mine mergand,
alergand spre ea.Bratele ei erau deschise, in asteptare. Aproape ajunsesem la ea cand,
brusc,  distanta  dintre  noi a crescut. Ea continua sa zâmbeasca si sa astepte cu rabdare.
Am început sa fug, dar distanta  dintre noi se marea si mai mult; era ca si cum nu mai
aveam vigoarea de a ma apropia de ea. Agonia puse stapanire pe mine si m-am prabusit
pe podeaua dusului. Mi-am cuprins   picioarele  cu bratele si mi-am  strans  buzele cu
putere in incercarea disperata de a opri strigatul care ameninta sa iasa printre ele.  Nu pot
ajunge la ea. Nu voi putea sa mai fiu cu ea din nou. Niciodata. Constientizarea faptului ca
nu voi putea sa ma mai întorc niciodata ma  coplesi. Mi-am strans mai puternic bratele in
jurul meu simtind cum un murmur  tacut  crestea in pieptul meu. Dorinta de a fugi, de a
ma  intoarce inapoi la ea era irezistibila. Dar, ca in viziunea mea, nu eram capabil sa
ajung la ea. Poate ca imi era frica. Poate ea ma ura acum… Nu puteam sa dau vina pe ea,
chiar daca ma ura. Fusese decizia mea de a pleca. Facusem o promisiune. Promisiunea de
a nu mai reveni  niciodata  in  Forks. Promisiune pe care intentionam  sa o respect.  Dar,
acum recunosteam, era o prostie! Nu din cauza promisiunii nu ma intorceam. Nu ma
intorceam pentru ca imi era teama de respingerea ei. De ura ei. Promisiunea era doar o
scuza…adevaratul motiv  acum  nu era altul  decat  frica.  Niciodata  nu  as  putea suporta
dispretul de pe fata ei. NU. Mai bine suport aceasta  pustietate si disperare… Acum ma
agatam doar de idea ca ea ma iubise. Deocamdata  era  suficient pentru  a ma sustine.  M-
am ridicat de pe podea si  am  lasat apa  sa curga  prin parul meu si pe fata mea,
imaginandu-mi ca picaturile de apa de pe fata erau lacrimi. Lacrimile pe care mi le
doream cu disperare. Lacrimile care mi-ar fi usurat durerea  enorma  din  mine. Am stat
asa nemiscat pentru un moment. Apoi,  am inchis robinetul si m-am intins pentru a
ajunge la prosop. Nerabdator sa scap de sub tortura  gandurilor  mele,  m-am îmbracat
repede cu hainele care imi fusesera date.  Surprinzator,  îmbracamintea  mi se potrivea
destul de bine, chiar daca  pantalonii erau un pic cam scurti. Per ansamblu era bine. Un
tricou alb cu albastru si o pereche de pantaloni simpli, negri. Hainele pe care le purtasem
pana atunci le-am aruncat in cosul din colt si, inainte de a deschide usa, am  ascultat  cu 
atentie. 

“Deci, care-i treaba cu el?” , l-am auzit pe Kraven intrebandu-l pe Lucian.

“El a trecut prin multe. Sunt impreuna cu el pentru a-l ajuta in urmarirea acestui
vampir care a amenintat-o pe – immmm – partenera sa.” Ii explica Lucian.

  “Ce vampir? Cap-rosu?” A întrebat el.

In acel moment  am deschis usa si toti ochii s-au intors uitandu-se la mine. Am
traversat camera si i-am intins mana lui Scott. El a luat-o si eu i-am multumit  calduros 
pentru  ospitalitea  lui. Scott ma invita sa stau jos. M-am asezat pe un scaun de lemn,
sprijinindu-mi mainile pe masa din fata mea. Mi-am dat seama  ca  eram  in  bucataria 
casei.

“Lucian mi-a spus ca  sunteti in trecere pe aici, urmarind pe cineva.”

Am inclinat capul, intr-un gest de aprobare.

54
“Poti  sa-mi  explici  de ce?” A întrebat el. Privirea mea l-a cautat pe Lucian,
cerandu-i  ajutorul. Nu mai puteam suporta sa spun inca o data povestea. Era prea
dureros. Lucian intelese si adauga: “Il doare  prea  mult  sa vorbeasca  despre asta. 
Practic,acest vampir  a amenintat-o cu moartea pe cea mai importanta persoana din
viata lui. Noi o urmarim ca o masura de protectie.”

S-a uitat la mine si vazand agonia de pe chipul meu o umbra de tristete ii trecu peste fata.
Am inclinat capul usor, aproband spusele lui. Apoi el se ridica si merse la baie.

  “Ei bine, atunci,” Scott a început, “Am vazut-o pe cap-rosu, cred ca e cea pe
care o cautati, trecand  pe teritoriu nostru,  cu  o saptamâna în urma. Noi nu am putut s-
o prindem din urma. A vanat pe teritoriul nostru  si, apoi, dandu-si seama ca e urmarita 
a fugit reusind sa-si piarda repede urma. E foarte abila la asa ceva.  Noi am  renuntat 
sa mai  alergam  dupa ea pentru ca era evident ca nu avea intentia sa stea prin zona.”

“Stii cumva in ce parte a plecat?” I-am cerut.

“Ea calatorea spre sud, cred ca in aceeasi directie unde margeti si voi.”

Am inclinat din cap, gandindu-ma la  aceasta  noua  informatie. Eram dezamagit
ca nu vorbisera cu ea. Daca vorbeau cu ea, acum poate stiam unde se indrepta si de ce. As
fi avut o sansa mai mare sa o prind. Degetele mele bateau cu nerabdare  pe masa  cat 
timp  il  asteptam pe Lucian sa  iasa din  baie. Apreciam generozitatea lui Scott si a lui
Kraven, dar eram nerabdator sa-mi continui vanatoarea.  Victoria avea o saptamana avans
fata de noi si fiecare secunda care trecea o ducea si mai departe de mine. M-am ridicat
repede cand am auzit deschizandu-se usa de la baie. Lucian a avazut nerabdarea de pe
chipul meu si a dat din cap, aproband in gand decizia mea. El s-a uitat la Scott si spuse :
“Iti  multumesc pentru amabilitatea ta. Dar, acum cred ca ar trebui sa plecam.”

Kraven  pufni, dar  Scott ii spuse  dand  mana  cu el:   “Tu esti mai mult decât
binevenit aici”. Apoi  intorcandu-se  si  spre mine, imi intinse mana spunand-mi: “Va
dorim o calatorie rapida si speram sa aveti  succes în eforturile voastre.” El ne zambi 
cu simpatie, si am iesit din cabina mica.

“Trebuie sa ne grabim”, am strigat la Lucian si am si inceput sa alerg. “Avem


mult timp de recuperate daca vrem sa o prindem din urma.”

Lucian incerca sa-si pastreze viteza potrivita cu a mea. Alergam din nou prin
padure cu viteza fulgerului. Noua urgenta forta picioarele mele sa alerge mai  repede
decât au avut-o vreodata pana acum si am putut sa vad ca Lucian  începea  sa ramana în
urma.

55
“Haide, tine-te dupa mine!” Am tipat. Oboseala nu era o problema. Am fost
întotdeauna cel mai rapid si noua determinare pe care o aveam ma facea sa alerg chiar
mai repede decat pana acum.

Imaginea Bellei mi-a aparut in fata ochilor. Alergam spre ea. Alergam din ce in ce
mai repede, incercand cu disperare sa miscorez distanta dintre noi.  Chemarea ei era
irezistibila, iar  dragostea  mea  pentru  ea  ma  facea  sa  alerg si mai repede. Si mai
repede.

  “Stai, opreste-te!  Alergi prea repede. Nu mai pot sa tin pasul cu tine.”

  Gândurile lui Lucian imi urlau  in  minte, dar, prins in viziunea mea, le auzeam in
soapta. Am traversat râurile si muntii, fara sa ma opresc nici macar un moment pentru a
ma uita inapoi.  Nu o vedeam decat pe ea in fata ochilor. Uitasem de orice altceva in afara
de ea.

Intr-un final am incetinit ritmul si m-am oprit cand mirosul de om ma izbi din
plin. Concentrarea mea scazu si m-am intors sa vad daca Lucian ma urma. Dar el nu mai
era acolo, in spatele meu. În tacere, am inceput sa-l caut. Sa caut orice semn al prezentei
lui. Vinovatia  ma dobori cand mi-am dat seama ca il lasasem in urma.  Il parasisem. Si
pe el. Mai  intai pe  Bella. Apoi  familia  mea.  Si  acum  si Lucian.   Mi-am plecat capul
de rusine.  Sunt un monstru….

56
CAP 8 EVITAREA

Am ramas acolo nemiscat, asteptand. Ar trebui sa mai astept? Ar trebui sa ma


întorc? Am închis ochii, ascultand intens, sperand sa aud gandurile lui Lucian. Dar nu am
auzit nimic. Am ezitat, nefiind sigur de ce ar trebui sa fac. Ii spusesem la inceput ca daca
vrea sa mearga trebuie sa tina pasul cu mine sau sa ramana in urma, dar nu mi-am
imaginat ca se va ajunge la acest lucru. Am cautat prin toata padurea. In zadar. El nu era
nicaieri. Cu inima grea, m-am întors si am continuat sa merg. Peisajul a început sa se
schimbe. Verdele crud al padurii fu inlocuit de o campie arida, cu doi, trei  arbori 
rasfirati. Trebuia sa-mi schimb planurile. Nu mai puteam calatori pe timpul zilei…nu mai
aveam parte de umbra padurii. Acum era necesar sa calatoresc pe timp de noapte si sa
caut un loc umbros unde sa stau pe parcursul zilei. Lumina soarelui imi lovii in plin
pielea ca de marmura reflectandu-o in sute de stelute stralucitoare.  Mirosul de om înca
plutea in aer si pericolul expunerii cântarea greu in mintea mea. Uitandu-ma  in jurul
meu, am vazut un copac, o mica umbra. Bun, am zis. Era suficient pentru moment, asa ca
m-am indreptat catre el. Deocamdata nu mai puteam sa-mi continui misiunea. Pana nu
apunea soarele. Nu puteam sa fac altceva decat sa astept. Un sentiment de speranta ma
inunda. Poate ca, daca am sa astept Lucian, ar avea ocazia de a ma prinde din urma.
Simteam lipsa padurii, a imensitatii aceleia verzi. Simteam lipsa linistii  si calmului care
ma cuprindea de cate ori eram in mijlocul ei. Oftand, m-am concentrat sa ascult orice
gand care mi-ar putea indica ca prietenul meu  ar fi aproape. Dar, cu cat ascultam mai
mult cu atat frustrarea mea crestea. Nu auzeam nimic. Nimic. Decat linistea
inspaimantatoare din jurul meu. Speranta s-a transformat repede in frustrare.  Frustrarea
se transforma in disperare. Înca o data, mizeria indurata in ultimele luni ameninta sa ma
cuprinda. Am închis ochii, luptand cu gândurile mele. Dar singurul lucru care l-am vazut
când am închis ochii era  fata ei. Bella imi  zambea. Spera ca voi  reveni la ea. Am auzit
cum un marait iesi din pieptul meu si furia  ma coplesi. Oare asta era soarta mea? Eram
pedepsit pentru o eternitate? Asta  era  soarta mea? Sa sufar pentru eternitate din cauza
naivitatii mele? De cate ori nu ma avertizase familia mea spunandu-mi care vor fi
implicatiile unei asemenea decizii? Dar eu nu i-am ascultat. Eram indragostit si vroiam ca
Bella sa ramana cu mine,  dar si umana. Doua lucruri total opuse. Trebuia  sa renunt  la
unul  din ele. Dar  nu puteam. Nu puteam renunta nici la umanitatea  Bellei, dar nici  la

57
dragostea  mea  pentru ea. Asta nu era posibil. Singura varianta era sa stau departe de ea.
Asa o pastram umana, dar si continuam sa o iubesc. Alice era singura care a putut vedea,
prin ochii mei,  relatia mea cu Bella. Ea, dintre toti fratii mei,  fusese singura alaturi de
mine. Si  asta nu era numai din cauza viziunilor ei si a prieteniei cu Bella. In ciuda
superficialitatii aparente si a obsesiei ei pentru moda,  Alice era singura  care vedea
dincolo de ce vroiam eu sa arat. Insa, era ceva ce ma deranja la ea. Siguranta ei privind
transformarea Bellei.Viziunea lui Alice cu Bella vampir  imi  aparu  in  fata. Stiam ca
Alice inca mai credea in aceasta viziune in ciuda  protestelor si faptelor mele. Stiam asta,
chiar daca ea nu-mi spunea nimic. Era ceea ce vroia Bella. Si, trebuia sa recunosc ca, in
adancul meu, era  si  ceea  ce vroiam eu. Sau ceea ce vroia monstrul din mine.

Am zambit ca mi-am adus aminte cat de importanta devenise Bella pentru familia
mea. Si cat de bine se simtea in mijlocul familiei mele. Pentru Alice era cea mai buna
prietena.  Emmett era fratele mai mare pe care nu-l avusese niciodata. Carlisle si Esme o
tratau deja ca pe o fiica. Oh, cum mi-as fi dorit ca lucrurile sa stea asa….sa nu  fi luat
intorsatura asta!!

Esme se ineca de fericire numai la gandul ca imi gasisem in sfarsit sufletul


pereche. Ea credea ca eram destinati unul celuilalt. Oare Bella ce facea acum?  M-am
gândit la mine.  Daca-ti  gasesti  adevarata  dragoste  in aceasta lume,  cum ai putea sa
mergi mai departe  odata  ce  o pierzi? Cum as putea, eventual, continua sa exist, atunci
când aveam inima franta? Cand inima mea era pentru totdeauna lasata in grija ei?

Nu conta  ce distanta  era  între  noi,  inima mea  mereu ii va apartine. O  parte
din  mine  spera  ca  si  inima ei mi-ar apartine, de asemenea.  Mi-am blestemat
capacitatea mintii mele, care pastra cu o claritate perfecta, amintirile…pentru totdeauna.
Oh, cum imi doream  sa am capacitatea de a uita,  de a bloca departe de mine toate
amintirile care ma bântuiau…

Într-un moment de pura slabiciune, am dus mâna la buzunar si am scos telefonul.


Degetele imi trecura, timid peste butoanele mici. Cat de mult vroiam sa o sun… Doar sa-i
aud vocea. Doar  sa  ma  asigur  ca era în  regula. Am format primele trei cifre, dar,
repede,  am inchis telefonul. NU! Am strigat în capul meu. Nu trebuie sa intervin.
Facusem o promisiune! Mi-am închis din nou ochii, durerea  urland  in  mine. Corpul imi
tremura de incordare, pumnul strangand telefonul cu putere. Respirand profund de cateva
ori mi-am relaxat muschii, deschizandu-mi pumnii inainte ca telefonul sa se transforme
intr-o simpla bucata de metal. Respirand inca o data, am deschis din nou telefonul
formand repede numarul surorii mele.

Alice a raspuns înainte de primul apel. “Edward?”

“Alice …”  simteam ca ma asfixiez in timp ce un hohot de plans se sparse in


pieptul meu.

“Alice, nu stiu daca mai pot face asta. Vointa mi se micsoreaza. Aproape ca am
sunat-o. ”

58
Eram furios pe mine pentru ca imi permisesem un asemenea moment de
slabiciune. Se intampla din nou. Ceea ce facusem mereu. Rupeam aproape orice
promisiune pe care i-o faceam Bellei, intr-un moment de vulnerabilitate si egoism.  

“Stiu.”

“Am încercat cele mai bune metode de a ma concentra, de a ma distrage  pe mine
însumi, dar gândurile imi sunt întotdeauna la Bella. Nu pot sa merg mai departe. Am
nevoie sa stiu.”

“Edward, esti sigur?” Ea  ezita, desi stia ce vroiam sa-i cer, chiar daca imi era
imposibil sa spun cuvintele.

Am  clatinat  din  cap, intr-o  aprobare  tacuta  si  am soptit: “Da, Alice. Am
nevoie sa stiu. Trebuie doar sa stiu ca e în regula.”

“Eu nu cred…”

“Alice. Te rog!” Am rugat-o.

Alice inca o data ezita.  Ea facuse o promisiune fata de mine si acum era silita sa-
mi raspunda la intrebare.

“E bine, Edward”, a soptit ea.

Cuvintele ei erau suficiente. Alice nu-mi oferi mai multe informatii, si nici eu  nu
i-am cerut. Si asa era  suficient de rau ca o intrebasem; ea  imi promisese ca nu se va mai
uita niciodata in viitorul Bellei, ca nu se va mai amesteca.  Oricum  nu  stiam  daca  as fi
putut suporta sa aud mai multe. Daca  ea  suferea, asta  mi-ar  fi  facut si mai puternica
dorinta de a reveni.  Daca ea  era fericita…ce se intampla? Am clatinat din cap,
recunoscand fata de mine adevarul: asta m-ar devasta  aproape la fel de mult ca ideea
suferintei ei.

“Edward … Te rog, vino acasa!”, ma ruga Alice.

“Nu, nu înca” am  murmurat eu.

“Atunci, lasa-ma sa vin eu la tine.” Vocea ei era prudenta, dar ferma. Ingrijorarea
din vocea  ei era evidenta.

“Nu, Alice. Trebuie sa fac asta singur. In plus, tu trebuie sa ramai acolo, langa
familie. Acum ca Rosalie si Emmett sunt plecati si eu sunt departe, Esme si Carlisle  nu
te pot pierde  si pe  tine.”

59
“Dar, Edward… eu oricum voi pleca. Am programat o scurta calatorie pana la
Biloxi. As vrea sa-mi vad nepoata. Macar de la distanta. Sunt curioasa… Si, in felul asta
as putea sa ma intalnesc si cu tine. ”

“Nu, Alice!” Cuvintele imi iesira cu mai multa duritate decat intentionasem.

Remuscarile m-au cuprins cand am auzit-o rasufland usor in receptor. O ranisem


spunand asta.  

“Îmi pare rau” mi-am cerut repede si sincer scuze. “Dar, Alice, chiar am nevoie
sa fiu singur.”

“Bine”, a soptit ea.  Incerca, cu dificultate, sa mascheze junghiul din vocea ei.

Am inchis telefonul, punandu-l inapoi in buzunar. Nu vroiam sa mai  continui


conversatia. Stiam ca Alice nu va suna din nou. Imbratisandu-mi genunchii cu bratele,
mi-am odihnit barbia pe ei. M-am uitat în sus. Razele de soare parca dansau in fata mea.
Un mic oftat imi iesi dintre buze. Mi-am închis ochii, permitând caldurii soarelui sa ma
cuprinda. O adiere de vant  misca usor frunzele copacului de care  ma sprijinisem. Era
atata liniste… Am asteptat in tacere apusul soarelui si sosirea noptii. Timpul trecea incet.
Soarele  incepea sa treaca de linia orizontului. Ma concentram  sa  aud  orice  ganduri, dar
singurele ganduri pe care le auzeam in mintea mea erau ale mele. Nu aveam nici un
indiciu ca Lucian m-ar ajunge din urma.   Încet, m-am ridicat in picioare  si  am  inceput
sa ma plimb prin imprejurimi. Aveam inca speranta de a prinde vreun  gand  al
prietenului meu. O bucatica din el. Nimic. Am continuat sa mearg. Sunetul de civilizatie
a început sa-mi rasune in urechii , dar am continuat. Luminile orasului din apropiere
sclipeau sub cerul violet. Am mers in continuare, tacut, disparând în fundal, ca
om.Nimeni nu era constient de prezenta mea pe strazi.  Amestecandu-ma printre altii, am
disparut. Ca o fantoma. Eram o fantoma, o slaba asemanare a ceea ce fusesem odata.
Eram gol.  Doar mersul pe jos mai era ceea ce pastrasem din omul de alta data. Mi-am
pierdut concentrarea. Eram foarte aproape de a pierde si  scopul misiunii mele.  Parfumul
Victoriei parca era din ce in ce mai slab si nu-l mai puteam discerne.  Mergeam  pe
strazile intunecate  în cautarea oricarui indiciu.  Deodata, din departare a ajuns la urechile
mele o soapta. “Nu, te rog, nu!”  Gândurile speriate mi-au invadat mintea si m-am
concentrat urmandu-le. Senzatia de deja-vu a situatiei era zdrobitoare. Am continuat sa
urmez gandurile acelea infricosate. Veneau de pe o alee intunecata.  Apoi am vazut-o. Ea
era tânara, probabil avea 15 sau 16 ani. Era fixata  de un zid, bratele unui barbat urias
tinandu-o prizoniera. Fata lui era  desfigurata de dorinta si pofta pe care o avea pentru
tanara din fata lui. El nu m-a vazut  apropiindu-ma. Incet, am pasit in spatele atacatorului
si  am vazut cum teama si mirarea cresteau in ochii tinerei, in timp ce ma privea. M-am
oprit pentru o secunda, confundat in expresia de pe chipul ei, înainte sa-i cuprind gatul
strans cu degetele mele.  M-a gândeam sa-mi reiau stilul de viata pe care-l avusesem in
perioada cat am stat departe de Carlisle. Sa fiu si sa ma comport ca un nou nascut.  Cât de
usor mi-ar fi  sa  scap  lumea de acest gunoi…dar vocea lui Carlisle rasuna in mintea mea
reamintindu-mi ca eu nu mai eram acea persoana. Eram…trebuia sa fiu mai mult de atat!

60
  “Nu, fiul meu. Adu-ti aminte cine esti.”

Omul din mine se lupta sa iasa din nou la suprafata si am auzit cum un marait iesi
din pieptul meu. Ochii mi s-au marit si degetele se stranse  in jurul gatului lui. Dar nu
strangeam  cu destula  vigoare pentru a-i  rupe  gatul. Ma  luptam  cu nevoia de a ucide.
Fara nici cel mai mic efort, l-am ridicat de la sol aruncandu-l dincolo de alee. Capul  i  s-a
spart cand se  lovi  de  zidul de caramida. Insa, dupa cateva clipe  si-a scuturat  capul si s-
a ridicat rapid, cu picioarele tremurande, disparand in intunericul de afara.

Acum nu ma mai interesa de monstrul cu chip de om. M-am uitat la tanara din
fata mea.  Avea pielea alba în lumina lunii si ochii ii era plini de frica.   I-am atins usor
parul lung, indepartandu-l de fata ei.  Ea a privit în sus la mine, nesigura.

“Esti bine?” am intrebat-o pe un ton linistitor.

“Eu…am…” se balbai ea in timp ce eu asteptam cu rabdare. “Cred ca da.”

Familiarizarea era devastatoare. Mi-am adus aminte de o alta noapte cu mult timp
în  urma  cand  o salvasem pe  Bella de la o soarta similara. Frica si furia pulsa in mine
amintinudu-mi scena aceea. Mi-am amintit cu o claritate perfecta dorinta enorma de a-i
distruge pe atacatori,  dar  teama  de  expunere  si  dorinta de a nu o speria si mai mult pe
Bella, fusesera mai puternice si castigasera. Mintea mea a revenit in prezent si am privit-o
pe tanara  din fata mea. Dar,  in fata mea nu era o straina. Era  ea. Frumoasa  mea  Bella.
Ochii mi-au cazut pe fata ei si, usor  cu deget  i-am  atins obrazul,  trasand  o dara rece
de la tampla  pana  la  barbie.  Ea tremura  si  se retrase de sub atingerea mea.  M-am
apropiat mai mult de ea, punandu-mi bratele in jurul taliei ei. Mi-am  ascuns  fata in parul
ei si am respirat profund. Corpul din bratele mele tremura usor si mâinile ei mici au
incercat sa ma impinga. Am tinut-o si o mai strans. Un mic scrancet ii scapa printre buze.

 “Te rog”, ma implora ea.

Un moment de luciditate  ma  aduse înapoi la realitate. Am ridicat capul si cu


atentie  am  împins  fata  departe  de  mine. M-am uitat la ea.  Era speriata. Ea  nu era
Bella.  Remuscarile  si vinovatia mi-au umplut ochii cand m-am uitat la fata speriata din
fata mea.  

“Îmi pare rau,” i-am murmurat la ureche. Ea îngheta, pentru o secunda si apoi, o
lua la fuga. Mintea ei era un talmes-balmes de confuzie.

M-am intors si eu, iesind  de  pe  alee. Mergeam cât puteam de repede, fara  a
atrage atentia asupra mea. M-am sprijinit de un zid alunecand usor  pe piatra rece a
trotoarului. Am ramas cateva clipe acolo, uitandu-ma in sus la cerul intunecat.  

Imi pierdeam mintile? Cum am putut sa fiu atat de neglijent? Acum biata fata
trebuie sa fie absolut ingrozita!

61
Am închis ochii, roagandu-ma sa uit acest incident.  Dorul, dorinta de Bella era
atât de mare încât începusem  s-o vad peste tot. Nu mai erau numai imaginile din propria
mea minte, acum  si   strainii  am  început  sa-i  aseaman cu ea.

Pentru doar un moment epigramatic, în mintea mea, fata  fusese  Bella. Ii vazusem
ochii de ciocolata,  ii simtisem roseala obrajilor ei sub atingerea de gheata a degetelor
mele, ii mirosisem parfumul ei dulce, de frezie.  Experienta traita, senzatia ei era atat de
adevarata  incat abia puteam sa cred ca imi imaginasem asta. 

Ce înseamna asta? M-am gândit.  Oare memoria mea imi juca feste?  Durerea asta
se  va  agrava  cu timpul?  Gândul  ca  aceasta  agonie va creste in timp era prea mult
pentru mine ca sa suport.   Mi-am cuprins capul cu manile, obligandu-ma sa ma
concentrez. 

Trebuie sa ma întorc pe drumul cel bun. Trebuie sa o gasesc pe Victoria.

M-am ridicat in picioare , indepartandu-ma, disparand in intuneric.

Închizandu-mi ochii am respirat profund, cautand inca o data un posibil traseu  al 
Victoriei. Aroma  gretos  de  dulce  mi-a umplut narile si am urmat mirosul, prin strazile
intunecoase.

Am continuat sa urmaresc mirosul. Deodata, un alt miros ma izbi. Sânge.

Instinctiv, mi-am tinut respiratia, dar  am urmat traseul acestui parfum. De unde
venea? Peretii unei cladiri inalte bloca lumina lunii pe alee îngusta. Am ascultat
incercand sa aud gândurile ranitului, dar nu se auzea nimic. Oricine ar fi sangerat acum
nu mai era in viata.

Am continuat sa merg  pe alee.  Trecand  pe  langa  un  tomberon, am vazut sursa
de  miros. Un tânar lipsit de viata zacea acolo. Ochii priveau indiferent  la mine, fata lui
fiind palida  de  la lipsa de sânge. Am recunoscut imediat muscatura sub forma de
semiluna de pe gat.

Vampir.

Cum  frica de a nu-mi pierde controlul, nu ma mai afecta, am început din nou  sa
respir. Mirosul vampirului  care   fusese  aici si apoi plecase era mult mai puternic.

Victoria! Ea era aici.

M-am intins peste cadavru atingandu-l. Corpul lui era inca cald.  Ea fusese
aici….de curand!

62
Un val de energie, trecu prin mine la aceasta descoperire. Am cautat cu frenezie
prin gandurile care imi inundau mintea, rugandu-ma cu disperare sa prind un indiciu care
sa ma duca aproape de ea. 

Am început sa merg  pe strazi. Necesitatea de a ramâne ascuns incepea sa ma


paraseasca. Am inceput sa alerg. Ochi curiosi ma urmareau in timp ce fugeam printre
alei, dar eu le-am ignorant. Vanatorul prelease controlul.

“El e…”

M-am oprit brusc cand acest gand imi strabatu mintea. M-am uitat in jurul meu
cautand mintea care gandise asta. Nu am vazut nimic. Am continuat sa merg, la viteza
umana de aceasta data. Dupa cateva alei strabatute m-am oprit brusc, vazandu-o. Parul ei
rosu, ca focul era inconfundabil. Ochii ei rosii s-au umplut de furie cand m-au fixat. Un
sasait i-a iesit printre buze si a luat pozitia defensiva, gata de a se napusti asupra mea.

“Cum naiba m-a gasit?” gandi ea…

Stateam acolo, nemiscat. Dupa luni de cautare, ea era acolo, chiar în fata mea.
Eram atât de surprins de brusca revelatie incat nu mai aveam puterea de a ma misca.
Corpul imi tremura de furia extrema care ma scutura, pumnii strangandu-mi-se cu putere.
Ochii mi s-au ingustat si un marait iesi din pieptul meu.

Eram acolo de cateva momente, uitandu-ne unul la altul, surprinsi amandoi de


aceasta neasteptata intalnire. Ma studia intens pastrandu-si inca pozitia rigida,  defensiva.
Ochii ii ardeau de furia cu care ma privea.  Apoi, ochii ei incepura sa studieze
imprejurimile in cautarea unei scapari. Ochii i s-au oprit pe zidul de caramida din
apropiere. Fara nici un avertisment sari prin aer incepand sa escaladeze zidul. Fara sa stau
pe ganduri am inceput sa alerg urmarindu-o. Ea alerga, lumina lunii accentuandu-i si mai
mult albul pielii. Era disperata sa scape de mine, dar eu o urmam indeaproape. Gândurile
ei se intunecau sarind de pe un acoperis pe altul. Ea era aproape la fel de rapida ca si
mine, iar miscarile ii erau imprevizibile. Era atenta cu gandurile ei. Ce naiba? Ea stia de
capacitatea mea? Sau asta era inca o abilitate a ei? Pentru un moment, ea a disparut. Dar,
repede, am  observat-o  din  nou. Sarind de pe acoperisuri am aterizat usor pe alee,
urmandu-o indeaproape. Am încetinit ritmul cu care alergam  cand  am  vazut-o
apropiindu-se catre un grup de oameni, abordandu-i. Am  auzit un tipat.

“Ajutor, va rog! El ma urmareste! ”

 Socul  si furia m-au umplut. Vocea ei aproape  plangea  cerand  ajutorul.  Doi
barbate iesira din grup, blocandu-mi drumul. “Scuza-ma!” Cuvantul imi iesi ca un
marait. Unul din ei a ridicat mana in semn de precautie,  intr-un  gest care-mi spunea sa
ma opresc. Apoi suiera: “Opreste-te chiar acum. Întoarce-te si pleaca sau vom anunta
politia.” Incercam sa ma stapanesc sa nu-i omor. Asta nu ar fi facut decat sa imi
ingreuneze si mai mult situatia. Atatia  oameni morti ar fi atras atentia plus ca m-ar fi
incetinit si mai mult, lasandu-i  si mai  mult timp Victoriei sa fuga. Fetele lor ma priveau

63
cu dispret. Ingrijorat  ca o voi pierde definitiv pe Victoria,  m-am gandit sa ma intorc si sa
zbor  spre cel mai apropiat acoperis,  lasand  in  urma  oamenii si chipurile lor socate. Dar
nu puteam sa fac asta.Vedeam cum cerul se transforma in  rosu de  mania care pusese
stapanire pe mine.   Dorinta de a continua vanatoarea  urla in mine, dar  nevoia de a
pastra secretul era mai mare. Nu puteam sa ma expun, riscul era prea mare chiar daca asta
ar fi însemnat prinderea Victoriei. Aruncandu-mi mâinile în aer,  m-am intors si am
plecat mai departe. Frustrarea  clocotea in mine.  Simteam cum ochii lor ma urmareau.
Odata scapat din vedere, am început sa alerg din nou.  Am  sarit pe cel mai apropiat
acoperis  si  am  scanat  strazile.  Nu exista nici un semn al prezentei ei. Am sarit de pe un
acoperis pe altul, cautand.  Dar  nu  am  mai  gasit-o. Panica  puse  stapanire  pe  mine
dandu-mi seama ca am pierdut-o. Cum naiba se intamplase asta? O avusesem in fata mea,
atat de aproape de mine… Cum de o lasasem sa scape?   M-am concentrat din nou,  pe
gândurile ei, pe parfumul ei, incercand din nou sa-i prind urma. Dar nu era nimic. Furios, 
mi-am trecut mana prin  par  tragand  de  el intr-o incercare disperata de a-l rupe.  Am
cazut in genunchi si un urlet salbatic imi iesi din piept.

64
CAP 9 VANATOAREA

Strada era putin luminata. Cateva luminite aruncau umbre lungi peste stazile
orasului inca adormit. Ma taram printre aleile intunecate, de ore, cautand in
zadar.Victoria nu era pe nicaieri. Parfumul ei parea sa se diminueze cu fiecare pas pe
care-l faceam, pâna când acesta a disparut complet. Frustrarea si furia ma arsese, dandu-
mi o puternica durere in stomac. Fusesem atât de aproape! Cum a putut ea sa ajunga atat
de departe? Ar trebui sa fiu mai atent data viitoare; binenteles, daca va mai exista o “data
viitoare”. Ma uram pentru ca nu anticipasem toate astea. De cand il omorasem pe James,
partenerul ei, Victoria s-a eschivat, ascunzandu-se. Chiar si cu noi toti cautandu-o, ea tot
nu fusese de gasit. Acum eu aveam o sansa. Ar trebui sa fiu mai pregatit, sa profit de
aceasta sansa. Frustrarea mea crestea in timp ce ma plimbam pe alei, aiurea, fara tinta,
cautand doar indicii. In departare auzeam sunetul unei muzici stridente…rasete…toate
veneau probabil dintr-un bar unde oamenii incercau sa-si inece durerile, sa uite de griji,
sa se distreze. Am oftat adanc. Daca as putea si eu sa-mi inec durerile… Pentru oameni e
asa de usor…Am continuat sa merg pe calea pe care eram inainte de a o pierde pe
Victoria. Desigur, ea calatorea spre sud cu un anumit motiv. Cu siguranta avea o
destinatie in minte. Un licar de speranta aparu si zambind am inceput sa alerg, urmand
aceeasi cale. Brusc m-am oprit. Sunetul unei alarme de politie si bazaitul unui semnal
radio mi-au strapuns urechile.

“Suspectul este femeie, rasa caucaziana, constructie atletica, par lung de culoare
rosu. Ultima oara a fost vazuta de pe pozitia de sud – Denrock Avenue. Atentie!!
Suspecta este considerata periculoasa si înarmata. Abordati-o cu extrema prudenta.”
Politistul anunta prin statie.

Licarul de speranta a devenit rapid un val de adrenalina asa ca am fugit in locul


indicat de politie. Am continuat sa ascult adunand cat mai multe informatii.

“Suspecta este cautata în legatura cu o crima. Ea a fost vazuta fugind de la locul


faptei. Martorii spun ca a ucis brutal un barbat, care urmeaza a fi identificat. O patrula
a fost plasata la granita, in cazul in care ea va incerca sa treaca in Mexic.”

65
Am zambit la auzul acestor vesti si m-am indreptat spre locul specificat de
politisti. Respirand adanc, am prins o slaba adiere a parfumului ei. Veninul mi-a inundat
gura si am strans din dinti incercand sa imi domolesc dorinta de ucidere. Am fugit cât de
repede am putut, fara sa atrag atentia asupra mea. Intensitatea parfumului era din ce in ce
mai puternica. Ii gasisem din nou traseul. Am accelerat ritmul de alergare, urmand dara
de parfum. Odata ce luminile din oras au fost lasate cu mult in urma, am marit si mai
mult ritmul, într-un sprint ametitor. Ea nu ar fi putut ajunge prea departe!

O parte din mintea mea cocheta cu ideea de a o suna pe Alice si de a-i cere
ajutorul. Dar…nu. Asta trebuie sa fac eu singur. Si oricum, Alice nu cred ca m-ar fi putut
ajuta prea mult. Victoria era o creatura instinctuala. Traseele ei erau mereu imprevizibile
si neregulate. Cât de repede ar putea vedea Alice, cand Victoria isi schimba traseele atat
de imprevizibil? Poate ca acesta era modul în care ea reusise sa ne ocoleasca pana acum.
Am fortat gândurile ratacitoare afara din mintea mea si m-am concentrat exclusiv pe
instinctul de a vâna. Parfumul Victoriei mi-a umplut narile si m-am concentrat pe
urmatorul ei traseu. Lumina zilei începea, încet, sa domine intunericul noptii. Pentru o
secunda, m-am oprit din alergat, uitandu-ma spre orizont. Nuantele delicate de roz si
portocaliu aruncau forme ciudate pe cer, alungand definitiv intunericul noptii.
Zorile ce se iveau n-au reusit sa ma impiedice sa continui urmarirea. Atata vreme cat era
pustiu in jurul meu, voi continua sa alerg pana cand o voi prinde din urma. Am continuat
sa urmez traseul ei spre sud, realizând ca informatiile politiei au fost corecte. Eram
aproape la granita cu Mexicul. Am încetinit ritmul cand am simtit in aer miros de om. In
departare am auzit gandurile patrulei de la frontiera. Vroiam sa continui traseul, dar
trebuia sa fiu atent. Riscul de expunere era prea mare. Am suierat în soapta, frustrat,
întelegand ca nu mai puteam continua. Inca o data eram fortat sa astept pâna la apusul
soarelui. M-am uitat de jur imprejur, ochii mei scanand peisajul, în cautarea unui loc
adecvat sa ma ascund de lumina soarelui. La cincizeci de metri distanta, am zarit o
conducta de drenaj pe partea laterala a dealului. Dintr-un singur salt eram langa conducta,
furisindu-ma in tubul de ciment. Era suficient de mare ca sa pot sta confortabil. M-am
rezemat de partea curbata a tubului si mi-am lasat corpul sa alunece, odihnindu-mi capul
pe peretele prafuit.

Am inchis ochii asteptand ca imaginea Bellei sa apara in fata mea. Dar, Bella nu
era acolo. Nu-mi zambea. Pentru un scurt moment, am fost dezamagit ca nu o vad, dar, în
aceeasi clipa am realizat ca pentru un scurt ragaz eram eliberat. Am stat asa cateva
secunde. In fata mea incepea sa apara o imagine. Zambetul Victoriei. Ochii ei rosii. Ochi
care ma strafulgerau cu o privire rautacioasa si buzelecare se desparteau intr-un ras
isteric. Veninul mi-a ars gatul si dorinta de a o ucide ma dobori. Imaginea persista in fata
mea iar eu o studiam. Miscarile ei ca de felina, atitudinea ei. Mintea mea lucra febril
pentru a gasi cea mai buna metoda de atac, in acelasi timp concentrandu-ma si pe
gandurile patrulei de politie, rugandu-ma in tacere sa aud ceva care mi-ar indica locul
unde ar putea fi Victoria. Dar…nu am auzit nimic. Erau mai multe posibilitati care
treceau prin mintea mea. Fie Victoria nu a ajuns înca aici. Sau se acundea, asa cum facea
de obicei. Sau trecuse deja pe aici, iar eu pierdeam minute pretioase stand aici si
asteptand. Sau, poate cel mai ingrijorator, am interpretat complet gresit traseul ei si nu
mergeam in directia cea buna. Îndoielile incepeau sa-mi afecteze constiinta. Eu nu eram

66
un vanator “calificat” si era foarte probabil sa gresesc… Stateam aici deja de o ora. Ma
simteam obosit. Calatorisem atat de mult… Nu simteam oboseala, ca un om. Corpul meu
nu o simtea. Dar imi simteam mintea obosita. Atatea luni, de cand plecasem din Forks,
luptasem mult sa-mi pastrez gandurile si emotiile sub control. Era de ajuns pentru a aduce
orice om la limita. Mintea mea simtea nevoia de odihna. Inca o data inchizandu-mi ochii,
mi-am lasat gandurile sa alunece inapoi la Bella.

****

Am iesit din ascunzatoare cand umbrele intunericului incepeau sa dea tarcoale


zidului din ciment. Lumina soarelui scadea si noaptea incepea sa coboare.

Nu exista nici o lumina, nici o raza a lunii in noaptea asta. Nimic care sa-mi
lumineze calea, nu ca as fi avut nevoie de ea. O luna noua. Ironia situatiei ma lovii cu
toata forta ei. O luna noua ar trebui sa semnifice un nou inceput. Dar atunci cand nu
exista nicio luna noua, nu exista nicio luna, nicio lumina, doar intuneric….oare ce ar
trebui sa fac?

O noapte fara luna.

Cat de bine reprezenta acest lucru viata mea! Existenta mea devenise o noapte
nesfarsita. Un intuneric in care ma chinuiam sa supravietuiesc. Bella a umplut lumea mea
cu stralucire.Ea dadu-se un nou sens existentei mele plictisitoare. Brusc lumea devenise
fascinanta si pentru mine. Ea ma adusese la viata. Dragostea ei ma schimbase definitiv. În
absenta sa, lumea mea a devenit la fel cum fusese inainte, cufundata in intuneric. EU
eram din nou cufundat in intuneric. Viata mea, lumea, nu mai prezenta niciun interes
pentru mine. Totul era lipsit de sens. Am tremurat la acest gândul si mi-am fortat mintea
sa se concentreze. Oh, cum imi doream compania prietenul meu…M-am gândit la
Lucian. Un alt prieten pe care-l parasisem. Durerea vinovatiei era imensa. Dar totusi, o
voce mica dintr-un coltisor din mintea mea, imi spunea ca oricum rezultatul ar fi fost
acelasi. Cât timp am fi putut ramane împreuna? Odata ce Victoria era distrusa,
planificasem sa-mi traiasc restul vietii în singuratate. Da, viata. Atata timp cat Bella va
trai, voi exista si eu. Da, era mai bine asa. A fost mai bine ca noi ne-am despartit în
timpul vânatorii, decat dupa terminarea ei. Cu siguranta, el ar fi facut ce era mai bine ca
sa-mi distraga in continuare atentia, dar odata ce Victoria era distrusa, eu nu-mi mai
doream distragerea lui. Viata mea fara Bella era complet goala si planificasem sa exist în
mizerie, atata timp cat traia si ea.

Zgomotul facut de elicele unui elicopter, mi-a intrerupt sirul gandurilor. M-am
chircit la pamant si intr-o secunda eram inapoi in conducta din care iesisem. Incercam sa
ma ascund de lumina farului care cerceta cu atentie peisajul. Am ascultat intens. Politistii
palavrageau ceva despre gasirea criminalului si aplicarea legii. Am privit printr-o mica
spartura din cilindrul de ciment uitandu-ma la oamenii care coborasera din masinile de
politie si cercetau imprejurimile. In total erau sase oameni. Puteam sa scap usor de ei.
Daca fugeam cu viteza maxima acestia nici nu m-ar fi observat. Punandu-mi planul în

67
actiune, am iesit in liniste din conducta si concentrandu-ma pe gandurile politistilor am
inceput sa alerg cu viteza maxima spre granita de sud a Mexicului.

“Ce a a fost asta?”

Am zâmbit usor cand am trecut ca o adiere pe langa politisti. Asa cum ma


asteptam, au crezut ca totul nu a fost decat o adiere de vant. Am mentinut ritmul alert si
mi-au continuat calatoria, sperand sa o gasesc pe Victoria. Parfumul ei era slab dar, cu
toate astea, l-am urmat. Terenul stancos zbura sub picioarele mele in timp ce alergam prin
peisajul pustiu. Vantul adia usor peste fata mea, limpezindu-mi mintea si gandurile.

****

Am alergat mile in sir, trecand prin orase si sate, continuandu-mi calatoria.


Parfumul ei a devenit mai puternic cand m-am apropiat de un mic sat. Am putut auzi
tipete de la distanta si am simtit mirosul de sânge uman care mi-a invadat narile. În
liniste, m-am apropiat de o cladire de caramida, precaut sa ramân nevazut. Acolo, în
lumina unui felinar, era o femeie. Picioarele ei erau indoite sub corp, iar fata ii era
contorsionata într-o privire de groaza. O alta femeie plângea peste corpul lipsit de viata,
jelind în noapte. Doua mici semiluni erau vizibile pe gatul femeii moarte. Parfumul
Victoriei plutea in aer. Gretos de dulce…

De ce Victoria vanase din nou? De ce asa de repede? Eram nedumerit, in timp ce


incercam sa refac evenimentele. Nu avea sens. Daca dorinta Victoriei vroia sa scape de
mine, nu s-ar fi oprit sa se hraneasca. Nu puteam sa cred ca fusese asa de neglijenta, de
neatenta. Mintea mea lucra, incercand sa inteleaga acest “joc”. Ceea ce facea ea nu avea
nici un sens. Oare in încercarea ei de a fugi de mine, consumase prea multa energie si
acum avea nevoie de hrana? Am scuturat din cap. Nu, nu avea cum sa fie asa.

Poate ca femeia a zarit-o si a recunoscut-o ca fiind cautata de politie, iar ea a ucis


pentru as proteja secretul. NU! In cazul asta, Victoria ar fi fost mai atenta, nu ar fi lasat la
vedere corpul. Am fugit de acolo, înca socat de ceea ce descoperisem. Oricat de mult imi
displacea ideea, trebuia sa admit ca aveam nevoie de ajutor. Incepeam sa realizez ca nu
puteam finaliza aceasta misiune pe cont propriu. Aveam nevoie de sfatul cuiva calificat în
lupta, calificat în evadari.

Inca o data am format numarul de telefon al lui Alice. Ea a raspuns, ezitanta.

“Buna, Edward.” Vocea ei era ezitanta. Ea era înca suparata pe mine dupa ultima
noastra conversatie.

“Alice, imi pare rau.”

“Stiu,” a raspuns ea. “Si stiu, de asemenea, ca nu ai sunat ca sa vorbesti cu


mine.”

68
“E acolo?”, Am întrebat eu.

“Da, dar înainte sa ti-l dau la telefon vreau sa-ti spun ceva.”

Un geamat usor mi-a scapat printre buze. Imi era teama de informatiile pe care
vroia sa mi le dea Alice. Stiam ca ea se temea pentru siguranta mea. Mai mult ca sigur ea
va incerca sa ma opreasca sau sa mi se alature. Mi-am tinut respiratia asteptand vestile ei.

“Eu doar…nu vreau sa-ti faci griji pentru el.”

“Sa nu-mi fac griji? Pentru cine Alice? Carlisle este în regula? Ce s-a
intamplat?”  Panica incepea sa puna stapanire pe mine in timp ce mintea mea tesea zeci
de scenarii diferite.

“Lucian… El este bine. ”

“L-am lasat, Alice.”  Mi-am plecat capul in timp ce durerea si vinovatia ma


copleseau.

“Stiu, dar el e bine. El întelege. M-am uitat cand tu alergai prin padure.Ti-am
vazut determinarea si asa a facut el. El nu este suparat pe tine. Stia ca prietenia cu tine
era temporara.”

Cuvintele lui Alice mi-au adus putina alinare. Nu era vorba de familia mea. Dar
usurarea ca familia mea nu era in nici un pericol a fost repede înlocuita de vinovatia
pentru prietenul meu pierdut.

“Ai vazut ce s-a întâmplat cu el, Alice?”, Am întrebat-o.

“Cand el nu a mai putut tine pasul cu tine, s-a întors la cabana mica, la cei doi
vampiri cu care v-ati intalnit mai devreme. Ei s-au bucurat cand l-au vazut si l-au primit
cu bratele deschise.Se pare ca el are o abilitate in a-si face foarte repede prieteni. Desi…
sunt trista sa vad ca esti singur, din nou.”

Un oftat adanc imi iesii din piept. “Trebuie sa recunosc ca imi place sa stiu ca el
nu e singur. Mi-am facut atatea griji pentru el. El a fost asa de singur…L-am asteptat,
dar el nu m-a mai prins din urma.”

“Edward, poate ca el a simtit ca datoria lui fata de tine a fost completa. El te-a
ajutat sa uiti, chiar si pentru o scurta perioada, si sa te concentrezi si pe altceva decât
Bella. El a fost în stare sa-ti arate ca este posibil sa te bucuri in continuare de viata.”

Am zâmbit, gândindu-ma la prietenul meu. Cuvintele lui Alice mi-au întrerupt


gândurile.

69
“Am încercat sa-ti spun înainte, dar tu mi-ai închis telefonul…”, a adaugat ea
într-un ton insultat.

“Ti-am spus, Alice, imi pare rau… Acum, pot sa vorbesc cu Jasper?” Anxietatea
mea era în crestere si frustrarea razbea prin vocea mea.

“Oh, bine,” ofta Alice. Am putut auzi adierea suieratoare a vântului cand ea i-a
aruncat telefonul lui Jasper.

“Buna, Edward”, m-a salutat el.

“Jasper, am nevoie de ajutorul tau.”

“Alice mi-a spus ca vei avea nevoie de ajutorul meu. Ce pot face pentru tine?
Vrei sa ma întâlnesc cu tine? ”

“Nu, am nevoie doar de o mica parte din experienta ta. Banuiesc ca Alice te-a
pus la curent cu urmarirea mea, nu?”

“Da.”

“Atunci stii ca o urmaresc pe Victoria. Am prins-o o data dar ea a reusit sa


scape. Am urmarit-o insa dupa parfum, pana in Mexic. Ea s-a hranit chiar inainte de a
da peste ea, dar acum, in Mexic a ucis din nou. Poti sa-mi spui, de ce s-ar opri sa se
hraneasca din nou, asa repede, stiind ca eu sunt pe urmele ei? Asta nu pot intelege…”

Jasper a tacut pentru un moment, gandindu-se. “Spune-mi, in ce stare era corpul


ultimei victime?”

“Era o femeie tânara, parasita în mijlocul strazii. Au existat mai multe semne de
muscaturi, iar mirosul de sânge era înca puternic, ca si cum ea nu fusese complet golita.
Am presupus ca Victoria a plecat în graba, înainte sa termine.”

“Hmm,” el a cazut pe gânduri. “Edward, te-ai gândit la ideea ca Victoria ar


putea face toate astea ca sa te pacaleasca? Ca totul nu e decat o capcana?”

Rotile din mintea mea au inceput sa se intoarca.Posibilitatea asta nu o luasem in


considerare. Victoria vroia sa ma atraga intr-o capcana? Oare din vanator ma
transformase in vanat? Nu!!! Am respins categoric acesta posibilitate. Ideea ca ea ar face
altceva decat sa fuga de mine parea total absurda.

“Sincer, nu cred asta, Jasper. Daca ea ar fi vrut sa scape de mine de ce nu a


luptat cu mine la prima noastra intalnire? Ea fuge de pericol, nu vrea sa ma ispiteasca.”

70
“Poate ca ai dreptate,” a raspuns el, “dar ar fi întelept sa fi in garda. Esti sigur
ca nu vrei sa vin la tine? As putea sa te ajut mai bine asa si Esme va fi incantata pentru
ca te-ai putea intoarce mai repede acasa.”

M-am gândit putin. Pentru o secunda, ideea de a-l avea langa mine pe Jasper ma
atragea. Dar, nu! Asta era doar misiunea mea.

“Nu, Jasper. Familia are nevoie de tine acolo si, in plus, nu te pot tine departe de
cursurile tale. Promit ca voi fi precaut. Victoria nu ma va lua pe nepregatite. “

“Bine, Edward, daca tu spui…” s-a oprit si am putut auzi o mica discutie in
fundal.

“Uhhh”, a ezitat. “Edward, Alice vrea sa-ti spun ca esti un încapatânat si un


prost si ca ar trebui sa-ti înghiti mândria si sa ma lasi sa vin la tine.”

Am zâmbit gandindu-ma la sora mea. Chiar si de la distanta, ea înca avea


capacitatea de a ma enerva fara sa-i fac nimic. Am chicoti usor.

“Nu, Jasper. Spune-i lui Alice ca sunt perfect capabil sa am grija de mine.
Apreciez îngrijorarea ei, dar cred ca tu esti mult mai folositor familiei mele decat ai
putea sa-mi fi mie.”

“Ai grija de tine, Edward. Nu stiu ce m-as face cu doamnele de aici în cazul în
care ceva ti s-ar întâmpla.”

“Multumesc, Jasper. Si iti multumesc pentru ajutor. Sfatul tau este nepretuit. ”

“La revedere, Edward.”

“La revedere”.

Am pus telefonul inapoi in buzunar si am îngenuncheat pe pamânt. Mi-am trecut


repede degetele prin par gandindu-ma la conversatia mea cu Jasper. Stiam ca experienta
lui in lupta ii oferea o perspectiva diferita asupra actiunilor Victoriei. Teoria lui era
interesanta, desi nu parea posibila. Talentul Victoriei era evaziunea. Stia sa scape mereu,
parca evaporandu-se. Ea nu s-ar gandii la un plan atat de elaborat, sa ma atraga pe mine
intr-o capcana; nu era in natura ei. Nu, am decis. Ea s-a oprit pur si simplu pentru a se
hranii si, in graba ei, a fost neglijenta. Mi-am amintit de sfatul lui Jasper de a ramâne
vigilent, dar asta nu m-a descurajat determinandu-ma sa-mi inchei cautarea. M-am ridicat
in picioare si am inceput sa alerg din nou. Fugeam dupa Victoria si inevitabila ei
distrugere. Fugeam dupa singura modalitate de a ma rascumpara in fata Bellei. De a ma
rascumpara pentru toata durerea pe care i-o provocase plecarea mea. Tot ce conta era
siguranta ei. Daca ea traia, puteam sa continui sa exist si eu…

71
CAP- 10 PIERDUT

Mile in sir de teren stancos se estompau sub  picioarele mele. Fugeam prin noapte
într-un ritm nebun. Gandul  ca Victoria era doar cu cativa pasi inaintea mea ma indemna
sa alerg si mai repede. “De ce esti asa  grabit?” Ma intreba Bella  “Unde mergem?”
Vocea Bellei rasuna  în mintea mea  încercand sa sparga bariera pe care mi-o impusesem,
pentru protectia mea. M-am luptat pentru a bloca afara din mintea mea, vocea ei Zilele
au trecut, dar eu continuam sa alerg, oprindu-ma doar pentru a ma ascunde de lumina
puternica a soarelui. Incet, nisipul si praful au inceput sa dispara facand  loc  unui frunzis
bogat.  Am fost recunoscator pentru noua acoperire care imi permitea sa calatoresc mai
liber în timpul orelor de zi. Am fugit fara oprire, setea de sânge urland  în mine,
pierdandu-ma pe mine insumi in aceasta vanatoare. Devenisem atât de concentrat,  incat 
chiar si vocea Bellei a tacut. Zilele  treceau. Urmam traseul Victoriei cand, brusc m-am
oprit. In fata mea vedeam o scena similara cu cea din Mexic. Inca o victima. Inca un mort
nevinovat.  Si din nou aceeasi neglijenta a Victoriei. Chiar era neglijenta? Sau era ceva
planificat? Cuvintele  lui Jasper imi rasuna in minte, dar le-am ignorat. Jasper nu avea
dreptate. Nu putea sa aiba dreptate.  Cu toate astea nu puteam sa scap de agitatia
provocata de cuvintele lui. Daca intr-adevar, avea dreptate? 

Ploaia cadea peste capul meu, spalandu-mi parul si udandu-ma pana la piele. M-
am oprit mirat in mijlocul drumului. Aroma dulce a Victoriei era din ce in ce mai slaba,
spalata de ploaia torentiala. Simtind ca panica incepe sa puna stapanire pe mine am
inceput sa alerg din nou, mai repede in incercarea disperata de a fugi de ploaie. Parfumul
devenea tot mai usor cu fiecare pas pe care-l faceam. Padure deasa, tropicala se deschise
brusc in fata mea.  Un sentiment de groaza a pus stapanire pe mine.  Ochii mei scanara
imprejurimile dar nu am vazut nimic altceva decât o mare de verde si albastru.

72
Mi-am cuprins capul cu mainile si mi-am închis ochii.

  As putea mirosi…nimic.

Pieptul ma durea si m-am luptat pentru respiratie.  Respiram rapid si neregulat si


simteam ca in orice moment capul imi poate exploada. Oare un vampir putea sa se
hiperventileze? M-am luptat pentru a-mi recapata calmul, dar mintea mea refuza sa
coopereze. Am cazut la pamânt, lovind cu disperare pamantul umed. Ridicandu-mi
privirea m-am uitat la oceanul enorm care se intindea inaintea mea. Victoria era
pierduta! Ea ma condusese aici.  Ea nu facuse decat sa se joace cu mine. Constientizarea
realitatii  ma lovi cu o forta imensa daramandu-ma, inapoi,  la pamant. Interpretasem
gresit cuvintele lui Jasper. 

Cât de orb fusesem!

Totul fusese doar o capcana. Ea nu facuse decat sa ma atraga departe de adevarata


ei destinatie.   Iar atunci când ea a simtit ca eram  suficient de departe, a sarit în ocean,
stiind ca nu as fi capabil sa urmeze traseul ei acolo. Apa sarata i-ar fi diluat parfumul.

  ”Nu, nu, nu!” Am tipat.

Durerea izbucni in pieptul meu, arsandu-ma pe interior.  Dadusem gres!  Ce


facusem? Ma pierdusem pe mine, imi pierdusem familia, o pierdusem pe… Bella. Ohhh,
Bella! Simteam cum agonia ma cupridea rupandu-ma din nou; ma luptam sa respir. Inca
o data…si inca o data…. Dulcea mea Bella! Nu am putut-o proteja.  Nu am putut-o salva.
Ea era  pierduta pentru mine.

Nu mai puteam fii cu ea nici ca iubit, nici ca protector, nici ca prieten….Totul era
in zadar…Niciodata nu ii dadusem ceea ce ea avea nevoie. Orice incercare era supusa
esecului si dezamagirii…

Am simtit telefonul vibrand in buzunar, dar l-am ignorat.  Cu siguranta  Alice a


vazut ca pierdusem urma Victoriei, dar nu vroiam sa vorbesc cu familia mea. Nu acum…
poate, niciodata. Am închis ochii, rugându-ma ca Alice si ceilalti sa ma înteleaga.

Lumea parea a se diminua. Realitatea se topea in jurul meu, ramanand doar bezna.
Am ramas acolo, in ploaie cu ochii inchisii si cu bratele strangandu-mi cu putere pieptul.
In urechi imi rasuna un sunet. Trop, trop, trop. Era sunetul care insotise existenta mea in
aceste ultime luni. Sunetul unei inimi care bate. Ascultam, pretuiam fiecare puls, fiecare
bataie. M-am concentrat incercand sa aud mai bine. Sunetul atat de drag mie  parea ca un
ecou din departare. Vroiam sa il aud inca o data….mai clar…mai aproape… Ecoul 
acesta nu ma satisfacea. Vroiam mai mult. Vroiam sa simt parfumul ei, atingerea ei,
caldura ei….Nu din nou!! Mi-am chircit corpul in pozitia fetusului, cuprinzandu-mi mai
strans pieptul cu bratele. Totul era pierdut.  Ochii mei priveau fix, in gol, pana cand
veninul a inceput sa-mi cuprinda pleoapele. Picaturi mici de venin curgeau din ochii mei,

73
alunecandu-mi pe obraji reci. Le-am sters repede, indepartand senzatia de furnicaturi de
pe piele. 

Deci, asta este ceea ce trebuie sa simt ca sa plâng?

Mi-am închis ochii strâns înclestandu-mi dintii. Chinul crestea inauntrul meu pâna
când  mi-a ars pieptul amenintand-ma ca va exploda.

Dintr-o data, totul era negru. N-am mai vazut nimic. N-am mai auzit nimic. Nu
mai era nimic.  Lunile  de  agonie isi pusesera amprenta asupra mea, marind si mai mult
golul din pieptul meu.  Asta era tot. In cele din urma, sub presiune, mintea mea cedase. 
Am salutat noua senzatie.  Asta era, cu siguranta mai bine decat zvarcolirea in agonie,
pentru eternitate.  Acest purgatoriu era locul cel mai apropiat de cer. Si era singurul pe
care il meritam.
 
Ma gandeam la mine. La familia mea. De-atâta dor ma vestejisem si ma feream de
ei . Mi-e greu sa le explic cum visul, imi pierise…nu le puteam spune c-am murit. Traiam
cumva. Dar n-aveam nume, nu eram nici barbat si nici copil…Nu mai eram decat o trista
umbra, oarba, a unui pelegrin îngenunchiat în lumea asta. O palida faptura, un biet fir
uscat de iarba. Incet, cu efort, mi-am fortat pleoapele sa se deschida. In  bezna ce ma
inconjura, aparea o lacrima stinghera, visand la nemurire. Cu gândul la ea, ma prabusesc,
ma ghemuiesc cu totul în mine însumi, cu dintii înclestati, resimtind iarasi durerea. Si ma
distrug. Nu stiu cat timp era de cand zaceam asa…ore, zile…? Oricum nu mai conta…
oricum “viata” mea era doar o-nchipuire, un sambure uscat, un pumn de lut…Pierdut,
inchid din nou ochii, dorindu-mi sa fiu cu ea,  niciunde – altundeva  decat  intr-o alta
lume, fermecata, dintr-o alta viata pe care am trait-o, atunci, demult…cândva…

****

Nu stiu de cât timp stateam acolo întins, cu privirea goala, uitandu-ma la cerul
intunecat, dar mintea mea incerca, se lupta sa iasa din aceasta stare. Nu conta cat ma
luptam, mintea mea incepea, fara voia mea sa se trezeasca si lumea devenea clara din
nou.

Presiune. Simteam o presiune constanta pe bratul meu.

  Ce era asta?

Instinctul de a ma proteja puse stapanire pe mine si, clipind incet, am deschis


ochii, uitandu-ma in jurul meu. Era noapte. Lumina argintie a lunii arunca valuri, valuri
printre copaci. 

Din nou presiunea aceea. Ce era asta?

Era  o presiune distincta pe bratul meu. Mi-am mutat privirea pentru a vedea un
barbat în picioare, aplecat  peste mine strigînd ceva în limba spaniola.Dar nu am putut sa

74
aud clar ce spunea. Mi-am scuturat capul intr-un efort suprem de a ma concentra.
Cuvintele au inceput sa devina mai clare.  

 ”Estás bien?  Estás muerto? “

Am continuat sa lupt. Mintea mea a refuzat sa se trezeasca complet. Ea se proteja


de realitatile dure ale existentei mele. Dispus sa-mi  accept soarta, am  închis ochii din
nou.

  ”Estás bien?”, omul repeta incontinuu.

M-am uitat la el. Fruntea lui era  brazdata de îngrijorare. El era inca aplecat peste
mine, scuturandu-mi umarul. Uneltele de pescuit erau asezate pe pamant, aproape de el. 
Ochii nostri s-au intalnit.

  ”Cuál es la fecha?” L-am întrebat. ( “In ce data suntem?”)

“Tres diciembre”, a raspuns el. ( “3 decembrie”)

Doua zile. Doua zile întregi statusem aici, pe pamânt, complet inconstient.
Perioada de timp ar fi trebuit sa ma alarmeze, dar eu eram dincolo de ratiune. Eram
dincolo de griji. Nu conta daca ma vazuse cineva. Nimic nu mai conta.

Uitandu-ma la om, dat din cap in semn de multumire si m-am ridicat  încet. Mi-
am trecut degetele prin par si  peste  haine, incercand sa le netezesc atat cat puteam.  El
mi-a zâmbit cu precautie, nefiind sigur daca sa plece de langa mine, uitandu-se la mine de
parca astepta sa ma prabusesc in orice moment. 

M-am întors si am inceput sa merg, lasând omul uitandu-se dupa mine confuz si 
mirat. Clipind cu furie, ma luptam pentru concentrare.  Ma taram inainte intr-un ritm
aproape uman, mergand aiurea, fara nicio tinta. 

 * * * * *

Am mers si am mers. In cele din urma am dat de civilizatie. Am intrat in oras in


timp ce telefonul continua sa vibreze in buzunar.

“Alice! Alice! Lasa-ma în pace!”  Ma gândeam… Cat imi doream ca ea sa-mi


poata citi mintea. Nu vroiam sa raspund la telefon si ea trebuia sa inteleaga ca nu vroiam
sa vorbesc cu nimeni.

As fi vrut sa ii las un mesaj dar nu puteam risca sa vorbesc cu ea. Mai mult ca
sigur ar profita de ocazie, incercand sa ma convinga sa vin acasa. M-am oprit uitandu-ma
la cladirea din fata mea. Privind in sus, am citit: “Aparta Hotel El Lago”.

75
Am impins, deschizand usile hotelului si am intrat in holul mic. Mirosea ciudat a
flori si transpiratie. Femeia din spatele biroului nici nu a privit în sus cand am intrat,
continuand sa se uite in revista ei.

Intr-un colt era o masa mica si un scaun. Scaunul scartaii cand m-am asezat pe el.
Luand stiloul si o foaie dintr-un carnetel, destinate oaspetilor, am inceput sa scriu o
scrisoare catre familia mea. Nu aveam nevoie sa trimit scrisoarea prin posta. Mai mult ca
sigur Alice ar vedea ce scriu.

“Draga familie,

Va rog sa ma iertati. Va rog sa nu veniti dupa mine. Am esuat în eforturile mele


de a o distruge pe Victoria si acum singuratatea este tot ce imi doresc. Va rog, daca ma
iubiti suficient sa respectati acest lucru. Intr-o zi, poate ca ma voi intoarce la voi, dar nu
stiu cand sau daca voi putea sa ma intorc. Pâna atunci, aveti grija unul de celalalt; stiti
ca va iubesc pe toti. Compasiunea si dragostea voastra sunt de nepretuit pentru mine.
Sincer, asta este singurul lucru care inca ma sustine…care ma va sustine de acum
inainte.

Al vostru pentru  întotdeauna,

Edward.”

Am privit la scrisul meu. Am citit si recitit cuvintele, concentrandu-ma pentru ca


Alice sa vada ceea ce scrisesem. Odata ce am fost sigur ca Alice a vazut scrisoarea, am
strans-o in pumn si am aruncat-o in cosul de gunoi. Nimeni nu a observat cand am plecat
de la hotel, strecurandu-ma inapoi in padure. Lasandu-ma pe pamantul umed, am inchis
ochii, dorindu-mi din nou, ca senzatia de amorteala sa se intoarca. Imaginea cu Bella
zambind mi-a aparut, din nou in fata ochilor si mi-am blestemat mintea pentru toate
aceste amintiri care ma bantuiau.

“Ce ai de gând sa faci?” ma întreba ea.

Nu stiam. Nu-mi pasa. Sfârsitul calatoriei mele de care ma temusem atat de mult
ma ajunsese in cele din urma si chiar nu stiam ce sa fac…sau daca exista ceva ce pot
face.

Bella imi zâmbea. “Sa stii ca nu ma deranjeza sa fiu singura cu tine.”

Asta era tot ce aveam de cand plecasem de langa Bella. Halucinatiile erau singura
bucata din ea pe care inca o aveam cu mine. Si poza veche din buzunar. Nu mai era nici o
misiune. Nu mai era nimic care sa-mi distraga atentia. Nu mai era decat o “viata” de
asteptare, atat cat Bella ar fi trait. Din fericire telefonul din buzunar a încetat sa mai sune.
Fara îndoiala, familia mea era suparata auzind decizia mea, dar ei o vor respecta. Poate
ca, în timp, m-as putea intoarce inapoi, la ei. Dar tot ce vroiam acum era sa fiu singur.
Doar eu si durerea mea. Vroiam sa sufar pentru pacatele mele. Trebuia sa ma pedepesesc

76
pentru toata suferinta pe care o adusesem in viata Bellei. Asa cum stateam, chircit pe
pamant, gandurile m-au purtat înapoi la ziua de nastere a Bellei; era ultima amintire
frumoasa pe care o aveam impreuna cu ea. Mi-am amintit ce bine ma simteam; mi-am
amintit de corpul ei cald si moale care statea alaturi de mine, pe canapea in timp ce
urmaream “Romeo si Julieta”. La inceput ma deranjase putin admiratia pe care ea o avea
pentru acest personaj – Romeo. Dar acum realizez ca am mai multe in comun cu el decat
mi-as fi putut imagina vreodata. El era un personaj tragic, lovit de dragoste. El a crezut
nebuneste în dragostea pentru o fata pe care stia ca nu o v-a putea avea niciodata. Era o
dragoste interzisa. El se pierdu-se pe sine în acest sentiment, la fel cum faceam si eu. Eu
nu mai eram ceea ce fusesem odata! Eram doar un corp gol si o minte bantuita de
amintiri. El, la fel ca si mine, era orbit de dragoste. Ea ii transformase lumea lui pentru
totdeauna, schimbandu-l totodata si pe el. Romeo nu mai putea trai fara ea. Julieta era
soarele lui, iar fara ea lumea nu mai insemna nimic. El era atât de îndragostit… Nimeni
nu il putea convinge sa renunte la Julieta, indiferent de consecinte.

“Cum pot merge mai departe atunci cand inima mea este aici?”

Cu toate acestea, Romeo avea un mic avantaj de partea lui. El ar fi putut sa se


casatoreasca cu Julieta. El putea sa faca asta. Cat de mult imi doream sa împart acelasi
nivel de intimitate cu Bella, pentru a-i arata dragostea mea…dar nu puteam. Gelozia
fierbea în mine. Romeo fusese alungat; trimis departe de casa lui, de la familia sa, de
mireasa lui. Cat de bine simteam durerea lui! Era o durere mai rea decat moartea. Sa fi
separat de cea pe care o iubesti, sa stii ca altii o pot vedea, dar tu nu poti….Sa te zbati in
agonie stiind ca ea isi va gasi, in timp, o alta dragoste…era greu de suportat. Cum ar
putea cineva indura aceasta suferinta? Si mai ales….pentru eternitate! Exact asa cum ma
gandisem, dragostea impartasita a Bellei, si egoismul meu a determinat ca totul sa se
sfarseasca tragic. Eram separati de timp, de distanta, niciodata meniti sa fim impreuna.
Nu o puteam admira nici macar de la distanta. Nu puteam ajunge la ea. Imi doream sa pot
murii. Imi doream sa pot sfarsi odata pentru totdeauna acesta suferinta! Cât de usor era
pentru Romeo! Cand a crezut ca dragostea lui a fost pierduta, moartea sa a venit rapid si
usor. In cazul meu nu era atat de usor. Cu toate ca, recunosc, in mintea mea mereu am
avut un plan, dar nu eram sigur daca puteam sa-l pun in aplicare. Nu depindea in totalitate
de mine. Din pacate, Romeo si cu mine nu eram chiar atat de diferiti. Amandoi iubeam si
ne urmasem dragostea intr-un mod atat de egoist! Stiam ca totul se va termina prost dar
egoismul ne impinsese sa mergem mai departe. Durerea urla in mine in timp ce amintirile
continuau sa se joace cu mintea mea. M-am ridicat si am inceput sa merg usor. Peisajul se
schimba cu fiecare pas, dar eu nu-i acordam nici o importanta. Am continuat sa merg fara
oprire. Fara nici un scop. Mergeam doar pentru a nu ma oprii. Daca m-as fi oprit, as fi
cazut si, daca as fi cazut, stiam ca nu m-as mai fi putut niciodata ridica. O voce mica în
mintea mea, imi spunea ca trebuie sa merg, sa nu ma opresc. Nu puteam ignora
sentimentul ca Alice ar putea veni dupa mine, fortandu-ma sa ma intorc acasa. Nu puteam
sa permit asta. Alice m-ar putea gasi, dar eu as fugi mereu de ea…de ei… As fugi de ei
pentru eternitate daca asta era ceea ce trebuia sa fac ca sa-i tin departe de mizeria care
mai ramasese din mine. Ea nu m-ar putea forta sa revin la “viata” pustie care ma astepta.
Ea nu ma va putea opri sa parasesc aceasta lume atunci cand va veni momentul….

77
CAPITOLUL 11- DECEMBRIE

DECEMBRIE  

CAP 12 IANUARIE

IANUARIE

CAP 13 FEBRUARIE

78
FEBRUARIE

CAP 14 VIZIUNI

“Ma aprinzi cu atingerea ta


Cand e totul rece in viata mea…”

Bella se aseza pe marginea patului ei. Mâinile ei împreunate strângeau puternic


genunchii. Capul era aplecat iar parul ei castaniu curgea ca o cascada, formand un ecran
in jurul fetei ei. Ochii ei refuzau sa întâlneasca privirea mea. Puteam sa aud cum inima ei
batea mai tare cu fiecare secunda care trecea.
M-am intins si i-am mangaiat cu mana obrazul ei cald. Ea rosi sub atingerea mea
rece dar, usor, s-a tras inapoi. Asa de rau o ranisem…. Am îngenuncheat în fata ei,
cuprizandu-i bratele cu mainiile mele. Ea a privit în sus, privirea ei intalnindu-o pe-a
mea. Ochii ei frumosi, de ciocolata calda, s-au fixat in ai mei. O singura lacrima se
prelingea în jos pe obrazul ei si atârna pe barbie, amenintând sa picurare în jos. O alta o
urma. Mi-am ridicat degetele tremurând si usor, cuprinzandu-i fata în mâinile mele, i-am
sters cu dragoste lacrimile.

Ea si-a închis ochii si ofta. O alta lacrima a cazut. A deschis gura sa vorbeasca,
dar nici un sunet nu a iesit. Am asteptat cu rabdare. Respiratia ei se accelera cand si-a
deschis din nou ochii.

“Spune ceva, te rog,” am rugat-o. “Eu nu pot suporta tacerea asta.”

O alta lacrima a cazut.

79
Durerea i-a umplut ochii. “Eu…” a ezitat. “Nu stiu. Nu înteleg.” Ma privea
printre genele pline de lacrimi.

“Bella, eu te iubesc. Intotdeauna te-am iubit. Imi pare rau. Eu nu ar fi trebuit…” 


Vocea mi s-a rupt, emotia blocandu-mi gatul. Bataile inimii ei s-au intetit si a inceput sa
respire mai profund, parand ca lupta pentru fiecare respiratie. Si-a inchis ochii intr-un
efort de concentrare. Un fior de durere ii zgudui tot corpul si am cuprins-o mai strans
incercand s-o linistesc.

“Edward, eu…”

Mi-am pus mana pe fata ei si am asteptat. Vedeam cum suferinta ei crestea si


durerea din pieptul meu ma ucidea. Secundele treceau fara ca ea sa spuna ceva. Fiecare
secunda care trecea dubla durerea din piept, amenintandu-ma sa ma inchita cu totul. Nu
mai puteam suporta nici macar o secunda in plus.

“Bella, te rog…”

Tic-tac, tic-tac.

Ea se uita lung la perete, evitându-mi privirea. “Eu nu cred… Edward, cred ca


este prea târziu.”  Si-a lasat capul in jos si corpul i se scutura de suspine. Isi trecu mainile
prin par iar degetele ii se incalcira in el. Nu m-am putut misca. Nu mai puteam respira. In
toate aceste luni in care incercasem sa stau departe de ea in care incercasem sa o uit…..nu
ma simtisem atat de pierdut ca acum. Bella era viata mea. Ea era aerul meu. Ea era…
totul. Fara ea nu mai exista nimic. Eu eram un nimic. Incercasem cu disperare s-o fac sa
ma creada ca nu puteam trai fara ea, dar nu reusisem. Stiam ca ea merita pe cineva mai
bun decat mine, dar nu mai puteam nega durerea din mine cand ea a soptit cuvintele de
respingere. Vroiam, aveam nevoie ca ea sa stie cat de mult o iubeam si ca tot ce ii
spusesem cand am plecat nu fusesera decat minciuni. Ma uitam la ea, in imposibilitatea
de a vorbi, in imposibilitatea de a putea macar sa formez un gand coerent. Fusesem slab.
Eu nu reusisem s-o protejez. Eu nu reusisem s-o distrug pe Victoria. Eu nu reusisem sa-
mi tin promisiunea de a sta departe. Eu esuasem…complet. M-am asezat, continuand sa
ma uit la dragostea mea cum plângea. Creierul meu a încetat sa mai functioneze. Am
stiut, o parte mica din mintea mea, stia ca aceasta fusese întotdeauna o posibilitate, dar nu
eram pregatit pentru ea. Atat de rau o ranisem? Dragostea noastra nu mai poatea fi
reparata? Parasindu-o nu facusem altceva decat sa o arunc in bratele altuia? Agonia din
mine se transforma in manie. Eram furios pe mine pentru ceea ce facusem. Am provocat
atata durere în vietile tuturor celor pe care-i iubeam. O durere enorma imi sfasie inima.

“Bella…”  Am început.

Ea si-a ridicat degetul presandu-l usor pe buzele mele. Am tacut imediat. Si-a
ridicat capul si m-a privit intens. Incerca sa fie puternica.

“Edward, nu pot. Eu chiar nu pot. Ma doare prea mult. ”

80
Mi-am coborât capul, dar mâna ei mi-a prins barbia si mi-a ridicat din nou
privirea la ea. S-a uitat în ochii mei, cautand iertarea in ei. Vroiam sa pot auzi ce
gandeste, vroiam sa stiu ce vazuse in ochii mei.

“Imi pare rau”, a soptit.

Am închis ochii si m-am ridicat. I-am luat mana strangandu-i-o. Nu vroiam sa o


las. M-am uitat in ochii ei mai mult decat o facusem pana acum si i-am ridicat mana
presand caldura pe fata mea. Mi-am apasat buzele pe degetele ei, presand usor. Au ramas
acolo pentru un moment, savurand caldura si parfumul ei de frezie, bucurandu-ma de
senzatia minunata pe care mi-o dadea sangele ei ce pulsa pe sub pielea alba, translucida.

Incet, i-am lasat mana si m-am intors spre fereastra.

“Iarta-ma”, am soptit.

Cu o ultima privire, m-am uitat la Bella si am sarit pe fereastra cu durerea urland


in mine, amenintandu-ma sa ma distruga definitiv. Presiunea din mine era prea mare. Mi-
am cuprins piepul cu mainile incercand sa ma tin inca impreuna. Simteam cum ma sfasii.
Am auzit plansul usor al Bellei si fiecare suspin al ei trimitea un nou val de durere in
mine, zdrobandu-mi inima in milioane de bucati. Ochii mei au strafulgerat deschizandu-
se. Gandurile mi-au fost intrerupte de o pasare care venise aproape de mine, uitandu-se
fix la mine. M-am uitat in jur. Frunzisul verde parca se inchidea in jurul meu incercand
cumva sa ma apere de ploaie. Fara succes. Eram deja ud pana la piele. Am clipi furios
fortandu-mi ochii sa se obijnuiasca cu lumina. Mi-am scuturat capul si m-am intins; dupa
atatea luni de inactivitate simteam ca amortisem. Eram doar usor constient de timpul care
trecuse. Dupa ce o pierdusem pe Victoria, mersesem mile si mile, fara sa ma opresc,
stiind ce s-ar fi intamplat daca ma opream. În cele din urma, chinul ma doborase. Ma
prabusisem la pamant, ascuns in padurea deasa, tropicala. Mi-am închis ochii si am lasat
mizeria din mine sa ma stapaneasca. Luasem decizia de a nu mai lupta niciodata. Nu mai
puteam sa lupt. Si nici nu mai vroiam. Mi-am strans genunchii la piept si mi-am lasat
mintea libera. Amintirile mi-au inundat mintea – amintiri cu familia mea, amintiri cu
Bella, amintiri din viata mea trecuta. Scene se jucau in fata mea, visele si realitatea
imbinandu-se perfect…nu mai stiam care era granita dintre ele. Nu mai puteam sa
delimitez…sau nu mai vroiam. În mintea mea, aceeasi scena se repeta la infinit. Nu mai
puteam sta departe de la Bella. Ma întorceam la ea, cersind iertarea, ingenunchind, intr-o
rugaciune tacuta de iertare. Si de fiecare data, în milioane de moduri diferite, inima mea
era rupta iar…si iar…si iar. Cum de mai asteptam iertarea ei? Eram un egoist sa mai sper
la asa ceva. Nu meritam iertarea ei. Nu, nu, nu!!! Urla vocea din capul meu. Niciodata nu
trebuie sa ma intorc! Am facut o promisiune.Trebuie sa ma tin de ea. Tot ce conteaza e
protectia si viata Bellei. Nu pot sa-i iau sufletul ca sa o aduc in lumea mea. Mi-am inchis
din nou ochii lasand iluziile si visele sa se intoarca. Doar acolo eram din nou cu ea. Daca
asta era singura cale pentru mine de a fi cu ea, atunci o s-o accept cu placere.

Viziunea s-a schimbat. Bella era in camioneta ei in parcarea scolii. Am stat, în


continuare, ca o statuie, privind-o. Ea întoarse capul usor, dar nu m-a vazut.. A scanat

81
parcarea si ochii ei s-au oprit asupra unui baiat. Si a zâmbit. Era asa de frumoasa, un
serafim trimis pe pamânt. Fata ei era învaluita de o stralucire pe care nu o mai vazusem
de atat de mult timp. Era fericita. A deschis repede usa camionetei parca zburand spre el.
Ajungând pâna la el, si-a înfasurat bratele în jurul gâtului lui si l-a sarutat usor pe buze,
cu obrajii rosind si inima batandu-i tare. Ochii ei zîmbeau uitandu-se la el. Nu puteam sa-
i vad fata baiatului. Am vazut cum degetele lui ii mangaiau usor obrazul si un geamat
usor iesi din pieptul meu; voiam ca degetele MELE sa-i mangaie obrazul; vroiam ca
buzele MELE s-o sarute; vroiam ca ea in ochii MEI sa se uite; vroiam ca ea la pieptul
MEU sa se cuibareasca. Gelozia fierbea în mine dandu-mi deja familiala durere de
stomac si mi-am scuturat capul fortand imaginea sa iasa din mintea mea. Mi-am apasat
tamplele fortandu-mi creierul sa coopereze. Eram inecat într-o mare de incertitudine.
Dorinta de a reveni la Bella crestea cu fiecare clipa. Dar trebuia sa fiu puternic pentru ea.
Incercam sa inlatur fiecare gand, fiecare iluzie dar fara sa reusesc. Mintea mea era blocata
in aceasta stare, refuzand sa traiasca in afara acestor scenarii.

Mi-am închis ochii din nou, cautand in mintea mea o viziune diferita, ceva care
sa-mi usureze putin suferinta. Bella statea în fata mea. Obrajii ii erau rosii si buzele ei se
transfora într-un zîmbet radios cand se uita la mine, prin voalul alb. I-am luat mana,
mangaindu-o usor si punandu-i inelul subtire din aur pe degetul ei delicat. O lacrima se
prelinse în jos pe obrazul ei cand se uita în ochii mei. “Te iubesc”, sopti ea. Nu mai conta
ce era in jurul nostru. N-o mai vedeam decat pe ea. Ca prin vis, am auzit vocea preotului
spunand: “Acum poti saruta mireasa!” Ezitant, i-am ridicat valul moale de pe fata. Ea
mi-a atins obrazul intr-o mangaiere usoara ca un fulg. Buzele noastre s-au intalnit intr-un
moment de fericire nealterata. Bucuria pura a explodat in pieptul meu si pasiunea m-a ars
pe interior. Într-o miscare rapida, am luat-o în brate trecand printr-o multime de aplauze
de la familie si prieteni. Pentru un moment m-am invartit cu ea in brate, apoi, cu grija, am
lasat-o jos infasurandu-mi bratele in jurul taliei ei.

“Te iubesc, d-na Cullen.”

“Te iubesc, d-le Cullen,”  a raspuns ea.

Scena schimbat si acum eram într-un dormitor. Lumina usoara a lumanarilor


dansau de-a lungul zidurilor. Trupul meu tremura de frica si de anticipare. Apoi am
vazut-o. Ea a intrat usor în camera, cu fata senina si trupul ei delicat înfasurat în matase si
dantela. M-am miscat usor stanjenit, nefiind sigur cum sa procedez. In ochii ei am vazut
aceeasi timiditate. S-a apropiat de mine, ridicandu-si mana si atingandu-mi usor obrazul,
continuand miscarea pana ajunse in parul meu, infasurandu-si degetele in el. Mi-am
inchis ochii bucurandu-ma de aceasta senzatie. M-am ridicat in picioare, tragandu-o mai
aproape de mine si aplecandu-mi capul i-am sarutat usor fruntea, obrajii, nasul si, in final,
buzele. Cu dragoste, am ridicat-o si am dus-o in pat. Am coborât de lânga ea uitîndu-ma
cu uimire la femeia care acum era sotia mea. Ea mi-a zâmbit si s-a intins usor dupa mine,
apucandu-ma de mana. Am imbratisat-o si am inceput sa ne sarutam. Indemnat de ea,
sarutarile mele au devenit din ce in ce mai serioase. Dupa atata timp de retineri m-am
simtit eliberat iar emotiile si dorinta m-au coplesit. Era perfect si nu ma puteam opri.
Intensitatea trairilor crestea si m-am lasat in voia instinctelor. Am sarutat-o cu lacomie,

82
sorbindu-i buzele, disperat ca daca ma opresc totul v-a disparea. Bella imi intorcea
sarutul cu aceeasi nerabdare. Apoi s-a întâmplat. Senzatiile a devenit prea intense si
instinctele mele primare au preluat controlul. Am vazut frica din ochii ei pentru un scurt
moment înainte ca buzele mele sa intalneasca pielea moale a gâtului ei. Dintii au strapuns
adanc pielea fina si am baut cu lacomie. Sangele ei imi umplu gura. Era asa de delicios.
Irezistibil.

“NUUU!”   Am fortat viziunea sa iasa din mintea mea. Niciodata nu se va


intampla asta. Niciodata.

Mi-am strans puternic ochii, încercand sa-mi fortez mintea, sa formeze o viziune
fericita, ceva care sa-mi aline disperarea provocata de ultima imagine.

Viziunea s-a schimbat.

Bella statea pe iarba in poienita noastra, soarele incalzindu-i pielea palida. Ochii ii
erau inchisi. Parul ii era ravasit in jurul chipului. Ingerul meu. M-am asezat langa ea,
uitandu-ma la ea cu mare curiozitate. Degetele mele s-au strecurat în mâna ei asteptand
sa-si deschida ochii. Obrajii i s-au imbujorat si a zâmbit usor. Lansandu-mi mâna, ea si-a
întins bratele deasupra capului, intinzandu-se ca o pisica ce se trezeste dupa un somn
lung. Se rostogoli pe-o parte si sprijinindu-si capul pe un brat, se uita la mine. S-a uitat în
ochii mei parca hipnotizata, si mana ei o gasi pe a mea, inca o data. Urmarii usor conturul
bratului meu, atingandu-mi pielea cu degetele ei catifelate. Am zambit, bucurandu-ma de
senzatie. Se apleca mai aproape, fata ei fiind doar la cativa centimetri de a mea. Ochii ei
s-au închis cand buzele noastre s-au intalnit. Se miscau impreuna intr-o sincronizare
perfecta. Caldura buzelor ei a aprins focul din mine. O nevoie brusca, o dorinta, sa o ating
ma coplesi. Mâinile mele au ajuns pâna la fata ei si s-au încâlcit în parul ei. Buzele ei s-au
despartit usor; respirand aroma ei am continuat s-o sarut cu lacomie. Mi-am infasurat
bratele in jurul taliei ei si am tras-o mai aproape de mine, nelasand nici un spatiu intre
noi; eram practic un singur trup. Despartindu-se din sarutul nostru, ea si-a asezat capul pe
pieptul meu si ofta multumita.

“Este sunetul meu favorit”, murmura ea.

“Ce anume, iubirea mea?”

“Bataile inimii tale…”

Ochii mei au strafulgerat deschizandu-se si i-am cuprins fata cu palmele. Ea ma


privi in ochii cu o curiozitate evidenta. M-am uitat la pielea mea ca de fildes. Soarele
stralucea puternic pe cer, dar pielea nu-mi mai stralucea in mii si mii de stelute. Ea si-a
atins mana spre mine, atingandu-mi din nou pielea moale, umana. Trilul unei pasari
colibri mi-a rupt, din nou, concentrarea. Visul fusese atat de real incat nu vroiam sa se
termine. Dar aceasta fantezie era imposibila si mi-am dat seama ca nu trebuia sa imi las
mintea sa se concentreze pe astfel de ganduri. Aceasta fantezie era de-a dreptul ridicola.

83
M-am ridicat in picioare incercand sa ma concentrez pe prezent, fortandu-mi
picioarele sa inainteze. Mi-am dus mana la gat simtind cum flacari iesea din el. Imi era
sete. Trebuia sa vanez.

M-am uitat in jurul meu cautand o prada usoara in frunzisul ce ma inconjura.


Lunile de inactivitate ma facusera slab, asa ca speram sa gasesc o prada usoara.
Intr-un final am zarit un lenes ce zabovea în ramurile de sus ale unui copac. Am sarit
pana la el si l-am smuls usor de pe creanga. Gustul era revoltator, dar mi-a dat puterea de
care aveam nevoie ca sa vânez o prada mai mare. Mi-am ridicat nasul in aer si am
ascultat atent. M-am miscat incet, cautand sa nu speri puma care imi atrasese atentia. Am
sarit in spatele ei si mi-am cufundat dintii in gatul ei simtind cum sangele ei imi reda
puterea pierduta. Am savurat gustul dulce al sangelui ei pana cand mi-a cazut din brate,
apoi m-am ridicat.

Am început sa merg pe jos din nou, dar fara nici un scop. Mergeam doar ca sa-mi
distrag atentia de la viziunile care-mi invadasera mintea, in ultimul timp. Am crezut ca
timpul petrecut în singuratate ma va ajuta sa ma regasesc pe mine insumi, dar m-am
inselat. In schimb permisesem tristetii sa ma invaluie complet; traiam intr-o lume
imaginara iar lumea din afara nu ma atingea. Eram blocat intr-o izolare completa, chinuit
de imagini cu Bella – imagini din trecut care ma bantuiau – imagini dintr-un viitor
imposibil. Picioarele mele mergeau înainte, dar fara sa acord prea multa atentie directiei.
Aici, adânc în padure, cu ochii pe mine erau doar animalele care traiau in acest ecosistem
luxurian; nu trebuia sa-mi fac griji pentru ochii curiosi ai oamenilor. Ca si înainte,
momentele de luciditate alternau cu cele in care mintea imi era invaluita in ceata
amintirilor. Incet, incet am inceput sa disting sunetele facute de oameni semn ca ma
apropiam de un orasel. Nu as fi dat nici o semnificatie acestor sunete daca, intr-un
moment de luciditate nu ma gandeam la telefonul pe care inca il aveam in buzunar. Oare
de ce nu mai suna? L-am scos si m-am uitat la el. Bateria era moarta de mult. Oare Alice
m-a mai sunat? M-am simtit brusc vinovat ca nu ma gandisem la ea, la ingrijorarea ei. Cu
acest gand in minte, m-am indreptat spre micul oras incercand sa gasesc un hotel unde sa
pot sta macar pana cand puteam folosi din nou telefonul.

84
CAP 15 APELUL

Am obosit…vreau sa ma pierd in noapte…


Imensa e tacerea ce inima-mi apasa…
Si-i rece…si-i trist…si-i frig…
Ca-ntr-un mormant…   

  Nu a fost nevoie sa merg prea mult si am avut noroc sa gasesc un motel. Am intrat
si m-am indreptat catre d-na de la receptie, cerandu-i o camera. Mi-a dat cheile si am
plecat spre camera fara sa ma uit inapoi si incercand sa-i blochez gandurile confuze.
Ajuns in camera, am inchis usa privind in jur. Camera era modest mobilata – un pat, o
masuta, un scaun si o chiuveta cu oglinda. Perdelele erau prafuite si un miros de tigari si
parfum de camera plutea in aer. M-am asezat pe pat si inchizandu-mi ochii am incercat
sa-mi relaxez mintea si corpul! Nu reuseam, asa ca m-am indreptat catre chiuveta,
uitandu-ma in oglinda micuta. Privind la reflextia ravasita ce mi-o arata oglinda, am
inteles confuzia receptionistei. Am deschis robinetul si mi-am clatit fata, privindu-mi in
continuare reflexia. Aproape ca nu ma recunosteam in ea. Daca Alice m-ar vedea asa…
Uff! Alice! Amintindu-mi de ea mi-am deschis telefonul(aflat inca la incarcat). Cum l-am
deschis, acesta incepu sa vibreze, dar nu m-am deranjat sa ma uit cine e. Prins in ganduri
m-am asezat din nou pe pat incercand, inca o data, sa ma relaxez.

*****

Telefonul vibra din nou. Asta era a douzeci si cincea oara in ultimele 24h. Ma
gandeam ca ar trebui sa vad cine incerca atat de insistent sa vorbeasca cu mine. Poate ca
era important. Poate Carlisle avea nevoie de mine. Sau poate ca era Alice…

M-am gândit la asta, dar nu m-am miscat. Priveam aiurea pe peretii goi ai camerei
cu mintea incetosata de amintiri. Afara se auzeau diferite voci dar nu m-am deranjat sa
fac diferenta intre ganduri si voci. Erau oricum lipsite de sens.

85
Existenta mea era lipsita de sens.

Întreaga lume era lipsita de sens.

Mi-am presat fruntea pe genunchi intrebandu-ma oare cat voi mai putea sa traiesc
asa. Chiar daca incercarile vor fi sortite esecului, oricum eu trebuie sa opresc aceasta
tortura. Trebuie sa ma intorc.
Ideea era atât de puternica, atât de vindecatoare – ca un puternic anestezic ce
indeparta din mine durerea in care eram ingropat acum.

As putea pleca acum, as putea reveni.

Bella imi zambea in fata ochilor. Era un zâmbet de bun venit, de iertare.

Dar, nu ma puteam intoarce. La urma urmei ce era suferinta mea in comparatie cu


fericirea ei? Ea ar trebui sa zâmbeasca, fara frica si fara sa fie in pericol. Ea trebuie sa
aiba un viitor…un suflet. Si, la naiba, am promis. Am promis ca nu-i voi mai bantui viata
din nou, aducandu-i demonii din lumea mea langa ea. Si sa ma intorc ar insemna sa-mi
incalc cuvantul dat.
Dar…oare mai aveam vreo speranta de iertare chiar daca ma intorceam? As
avea…?

Ideea de a ma întoarce în micul oras unde ma simteam cu adevarat acasa imi


tulbura din nou gandurile. Si daca m-as intoarce? Doar pentru a verifica. Doar pentru a
vedea daca ea era in siguranta si fericita. Fara sa intervin. Ea nu ar sti niciodata ca am fost
acolo…

Nu. La naiba, nu!

Telefonul vibra din nou.

“La naiba, la naiba, la naiba”, am mormait.

Am ridicat clapeta telefonul si m-am uitat la apelurile inregistrate in ultimul timp.


Si am ramas socat!! De ce ma sunase Rosalie? Ea era singura persoana care, probabil se
bucura de absenta mea.

Trebuie sa fie ceva cu adevarat grav daca ea vroia sa vorbeasca cu mine. Dintr-o
data ingrijorarea pentru familia mea m-a lovit si am apasat butonul verde cand telefonul
vibra din nou.

“Ce e?” Am întrebat rastit.

“Oh, wow!!! Edward a raspuns la telefon. Ma simt atât de onorata!”

86
De îndata ce am auzit tonul ei, am stiut ca familia mea era bine. Probabil ea
trebuie sa fi fost doar plictisita. Imi era greu sa-i ghicesc motivatiile fara gandurile ei pe
post de ghid. Rosalie niciodata nu  facuse ceva care sa aiba sens pentru mine. Actiunile ei
erau bazate de obicei pe impulsuri si nu pe logica.

Am inchis telefonul.

“Lasa-ma in pace”, am soptit la…nimeni.

Desigur, telefonul vibra din nou.

Mi-am dat ochii peste cap. Doamne, ea va suna oare pana cand se va plictisi?
Probabil. Asta era rau. Ar putea dura luni pana cand ea s-ar plictisi de jocul asta. Cu acest
gand in minte, am oftat si am raspuns din nou la telefon.

“Spune! Ce vrei?”

“M-am gândit ca ai vrea sa stii ca Alice este in Forks.”

Ochii mi-au strafulgerat deschizandu-se si m-am uitat la crapaturile de pe peretii


camerei.

“Ce?” Vocea mea era plata.

“Stii cum este Alice – crede ca stie totul. La fel ca tine.”  Chicoti Rosalie.
Vocea ei avea o tenta nervoasa ca si cum nu era sigura de ceea ce facea. M-am gandit la
Alice. Ea a jurat ca-mi va urma examplul in ceea ce-o priveste pe Bella si fusese de acord
cu decizia mea. Ea a promis c-o va lasa in pace. În mod evident, ea a crezut ca i-ar fi mai
bine Bellei daca o va vedea. Si…poate ca avea dreptate. Dar nu… Cu toate acestea, ce
facea ea in Forks? Furia ma cuprindea din nou…Imi venea sa-i rup capul lui Alice chiar
daca Jasper m-ar omori dupa asta! Abia mai puteam respira, furia blocandu-mi gatul.

“Esti inca acolo, Edward?”

Nu i-am raspuns. Mi-am cuprins fruntea cu mana, gandindu-ma daca vampirii au


migrene? Pentru ca mie imi pleznea capul de durere.

Pe de alta parte, în cazul în care Alice se intorsese deja…

Nu! Nu! Nu!

Am facut o promisiune. Bella merita o viata.

Repetam cuvinte ca un robot, încercând sa-mi alung imaginea din mintea mea.
Bella statea la fereastra, in intuneric, asteptandu-ma. Fara indoiala ea nu m-ar ierta asa de

87
repede. Dar nu conta asta. Mi-as petrece si urmatorul deceniu in genunchi cerand iertare,
numai sa fiu cu ea.

Nu, nu, nu!!!!

“Edward? Nu iti pasa de ce Alice s-a intors in Forks?”

“Nu în mod special.”

Vocea lui Rosalie se transforma, parand acum multumita. Nu prea intelegeam de


ce. “Ei bine, desigur, ea nu a incalcat promisiunea. Adica, tu doar ne-ai avertizat sa
stam departe de Bella, nu? Forks si restul…nu conteaza.”

Am clipit ochii încet. Bella a plecat? Gândurile mele se invarteau in jurul acestei
informatii neasteptate. Ea n-a mai asteptat sa termine liceul si se intorsese la mama ei?
Asta era bine. Ea iubea soarele si trebuia sa traiasca bucurandu-se de razele lui.

Am încercat sa înghit, dar nu am putut.

Rosalie râse nervos. “Deci, nu e nevoie sa fi suparat pe Alice.”

“Atunci de ce mi-ai zis asta, Rosalie, daca nu pentru a-i aduce necazuri lui Alice?
De ce ma deranjezi? Uhh! ”

“Asteapta!”, A spus ea, simtind, pe buna dreptate, ca vroiam sa închid din nou.
“Nu de asta te-am sunat.”

“Atunci de ce? Spune-mi repede, si apoi lasa-ma în pace.”

“Ei bine…” a ezitat.

“Scuip-o, Rosalie! Ai zece secunde. ”

“Cred ca ar trebui sa vii acasa”, zise ea în graba. “Am obosit s-o vad pe Esme
trista tot timpul si pe Carlisle niciodata zambind. Ar trebui sa-ti fie rusine pentru ce le
faci. Emmett e nervos tot timpul si ii e dor de tine… Ai o familie. Maturizeaza-te si
gandeste-te si la altcineva in afara de tine!”

“Ooo, interesante sfaturi, Rosalie. Lasa-ma sa-ti spun o poveste despre o suma
de bani si un ibric… “, i-am raspuns in batjocura, strambandu-ma mental.

“Spre deosebire de tine, eu ma gandesc la ei. Nu iti pasa de cat de mult o ranesti
pe Esme? Ea te iubeste mai mult decat oricare dintre noi ceilalti si tu stii asta. Vino
acasa. ”

Nu i-am raspuns.

88
“Am crezut ca odata ce s-a terminat toata chestia asta cu Forks vei trece peste
asta.”

“Forks nu a fost niciodata problema, Rosalie,” I-am spus, încercând sa fiu


rabdator. Ceea ce imi spuse ea despre Esme si Carlisle imi aprinsese din nou durerea din
mine. “Doar pentru ca Bella” – imi era asa greu sa-i pronunt numele cu voce tare – “s-a
mutat în Florida, aceasta nu înseamna ca eu sunt în stare… Uite, Rosalie. Chiar îmi pare
rau, dar, ai încredere în mine, nu ar face pe nimeni mai fericit daca as fi acolo. ”

“Umm…”

Rosalie, ezita din nou. De ce naiba era asa nervoasa?

“Ce e Rosalie? Ce nu-mi spui? E vorba de Esme? Este Carlisle…”

“Ei sunt în regula. Eu doar…ei bine, eu nu am spus ca Bella s-a mutat.”

Am tacut rememorand conversatia noastra. Da, Rosalie nu spusese ca Bella s-a


mutat. Ea a spus… “doar ne-ai avertizat sa stam departe de Bella, nu? Forks si restul…
nu conteaza.” Si atunci: m-am gândit, “odata ce s-a terminat toata chestia asta cu
Forks…” Deci, Bella nu mai era în Forks. Daca nu se mutase, oare ce se intamplase?

Apoi, Rosalie a vorbit repede, din nou, spunand cuvintele aproape furios de data
asta.

“Ei nu au vrut sa-ti spun, dar cred ca trebuie sa stii asta. Cu cat mai repede vei
trece peste asta cu atat mai devreme lucrurile vor reveni la normal. De ce sa bantui prin
colturi intunecate ale lumii asteia cand poti sa vii acasa acum. Putem fi o familie din
nou. S-a terminat.”

Mintea mea parea a fi rupta. Nu vedeam deloc sensul cuvintelor ei. Era ca si cum
ea imi spunea ceva foarte, foarte evident si eu nu aveam nici o idee despre ce vroia sa
spuna. Creierul meu se juca cu informatiile, facand tot felul de scenarii. Toate lipsite de
sens.

“Edward?”

“Eu nu înteleg ceea ce spui, Rosalie.”

Urma o pauza lunga.

“Ea a murit, Edward.”

O pauza si mai lunga.

89
“Imi pare…rau. Eu cred ca ai dreptul sa stii asta. Bella…s-a aruncat de pe o
stânca acum doua zile. Alice a vazut-o, dar era prea târziu pentru a face ceva. Ea s-a
întors in Forks sa vada daca il poate ajuta pe Charlie cu ceva… Stii cum e ea. Mereu a
avut grija de el…”

Telefonul era mort. Mi-a luat câteva secunde sa realizez ca eu il inchisesem.

In jurul meu era intuneric, iar eu ramasesem inghetat in spatiu. Nemiscat. Era ca si
cum timpul se oprise. La fel si universul.

Încet, miscandu-ma ca un batrân, am deschis telefonul din nou si am format un


numar pe care promisesem ca nu il voi forma niciodata. Daca mi-ar raspunde Bella, as
închide. Daca raspundea Charlie, as obtine informatiile care ma interesau printr-o mica
inselaciune. As dovedi ca tot ce imi spusese Rosalie nu era altceva decat o gluma proasta
si apoi m-as intoarce la… vidul ce ma inconjura.

“Resedinta Swan,” a raspuns o voce. N-o mai auzisem înainte. O voce profunda,
dar inca tanara.

Nu m-am oprit sa ma gândesc la ceea ce implica asta.

“Dr. Carlisle Cullen, la telefon” I-am spus, imitand perfect vocea tatalui meu.
“Pot sa vorbesc cu Charlie?”

“El nu e aici”, a raspuns vocea, si am fost usor surprins de furia din ea. Cuvintele
erau aproape un mârâit. Dar asta nu conta.

“Ei bine, atunci unde este?” Am cerut, nerabdator.

A fost o scurta pauza, ca si cum strainul nu vroia sa-mi raspunda la intrebare.

“El este la înmormântare” a raspuns baiatul în cele din urma.

Am închis telefonul din nou.

Zidurile au început sa se închida in jurul meu si cuvintele baiatului imi rasunau in


urechi. Culoarea se scurse din ochii mei. Am cuprins grinda de lemn de la capul patului si
aceasta trosni sub degetele mele. Plecat? La înmormântare? Creierul meu a refuza sa
înteleaga adevarul. Lumea din jurul meu se dizolva, ramanand singur. Ma uitam la
intunericul din jurul meu, nemiscat, insensibil…catatonic. Eram dincolo de orice simtire.
Dincolo de orice agonie. Avusesem destule experiente pana acum, dar pentru asta nu
exista cuvinte ca sa descriu. Intensitatea era dincolo de orice putere de intelegere a mintii
mele si de rezistenta a corpului meu. Intregul corp mi se scutura si mi-am strans ochii
dorindu-mi sa ma trezesc si totul sa nu fie decat un cosmar. Bella…moarta? Nu, nu Bella
mea…Nu, nu, nu! NU! Inconjurat de intunericul in care ma zbateam de luni de zile, m-
am prabusit mai mult simtind cum golul din mine ma inghite cu totul. Am cazut in neant,

90
pierzandu-mi orice vointa de a lupta. Imaginile cu Bella mi-au asaltat mintea. Bella…
Bella… Am putut vedea tristetea gravata pe fata ei. Am putut vedea lacrima care-i brazda
fata spund “la revedere”. Am putut vedea saltul ei nebunesc, abandonandu-se, in
imbratisarea rece a mortii, punand capat suferintei. Am putut-o vedea plutind in apele
reci, adanci, refuzand sa lupte. Am putut vedea apa umplandu-i plamanii, sufocand viata
din ea. Am auzit cum se incetineau bataile inimii ei, sunetul cel mai important din lumea
asta, pentru ca, intr-un final sa se opreasca. Pentru totdeauna. Moarta? Prea curând…
Asta nu trebuia sa se intample. Bella ar fi trebuit sa traiasca. Ea ar fi trebuit sa ma uite. Ea
ar fi trebuit sa-si gaseasca fericirea, dragostea. Ar fi trebuit sa-si traiasca viata. Frumoasa
mea Bella a pierdut…a plecat. A plecat…pentru totdeauna. Bratele mele s-au strîns mai
mult in jurul trupului meu tremurand, lupatandu-ma sa mentin impreuna ceea ce mai
ramasese din mine. Gaura din pieptul meu crestea inghitindu-ma cu totul! Respiratia mi-a
devenit superficiala. Ma luptam pentru fiecare respiratie, pieptul meu scuturandu-se in
spuspine. Ochii imi erau plini de venin. Bella nu va mai zîmbi, ea era moarta. Moarta.

Creierul meu refuza sa accepte realitatea dura. Cum putea fi adevarat? Cum a
putut ea? Ea a promis! Cum a putut face asta? Ea trebuia sa traiasca. Pentru a mama ei!
Pentru Charlie! Pentru mine…?

Nu puteam intelege motivele pentru actiunile ei. Oare eram atat de legati incat nici
unul din noi nu putea trai fara celalalt? Oare dragostea noastra era atât de puternica, atât
de adânca, incat ea a vazut moartea, ca remediu pentru despartirea noastra?

DA! Era evident! Ea facuse asta din cauza mea. Toate eforturile mele de a o
proteja erau cauza moartii ei. N-ar fi trebuit sa plec. Ar fi trebuit sa-mi ascult inim si nu
capul. Ar fi trebuit sa-mi ascult familia.

Numai eu eram responsabil pentru moartea ei.

EU!

Distrusesem singurul lucru frumos de pe lumea asta care ma facuse sa ma simt un


om mai bun. Bella…lumina mea, motivul meu de a exista…nu mai era.

Cântecul  de leagan al Bellei se auzea încet în capul meu. Frumoasa melodie
nascuta din dragostea enorma pe care i-o purtam rasuna in mintea mea. Totul a devenit si
mai intunecat si muzica a inceput sa se transforme intr-o zanganeala violenta. Mi-am
strans ochii, alungand afara din mintea mea, simfonia tragica.

Stiam ce trebuie sa fac. Gândurile care mi se plimbau in minte, au inceput sa se


adune incercand sa formeze un plan.

Telefonul vibra din nou. L-am luat incet si m-am uitat la numar.

Alice.

91
Am pus telefonul jos, refuzând sa raspund. Mai mult ca sigur ca Alice o vazuse pe
Rosalie contactandu-ma. Ea vedea ca stiu adevarul. Ea vedea ce vreau sa fac si sigur v-a
incerca sa ma opreasca.

NU.

Nu puteam permite acest lucru. Cum Bella nu mai era, eu nu mai vedeam nici un
sens de a-mi mai continua existenta. Am realizat ca trebuie sa actionz rapid. Alice ar face
totul ca sa ma opreasca. Nu, asta era decizia mea si nu o voi lasa pe ea sa modifice acest
viitor! Furia si determinarea fierbeau in mine. Am apucat telefonul si m-am apropiat de
fereastra scanand imprejurimile. Nu era nimeni, asa ca am sarit usor, aterizand pe
pamantul umed. Atent sa-mi pastrez identitatea secreta am inceput sa merg pe strazi.
Asteapta un minut. Daca Alice ar încerca sa ma opreasca… Imediat mi-am scos telefonul
din buzunar si am format numarul de la informatii, solicitând operatorului numarul de la
Aeroportul International Rio de Janeiro.

“Buna ziua, cu ce va pot ajuta?” Vocea era prietenoasa.

“Da, vreau sa fac o rezervare.”

“Destinatie?”

“Florenta, Italia.”

“Ah, foarte frumos. Afaceri sau placere?” Tentativa operatorului de a face conversatie
ma irita.

Nici una!

“Ummm…de afaceri.” Asta era destul de adevarat.

“Foarte bine. Data de plecare? ”

“Cât mai curând posibil. Eu voi lua prima cursa disponibila.”

“Lasa-ma sa vad. Avem un zbor non-stop în aproximativ doua ore. ”

“E perfect! Il voi lua!” Am scos elegantul card de credit din buzunar pregatit sa-l utilizez
pentru ultima oara. Alice ar vedea planurile mele si stiam ca il va convinge pe Carlisle sa-
mi taie fondurile din cont. I-am dat informatiile operatorului dupa care m-am repezit pe
strazile linistite. Odata ce planurile au fost finalizate, am închis telefonul. Acesta vibra
imediat în mâna mea. Am privit la el, am inchis ochii ezitand pentru un moment, apoi l-
am aruncat intr-un cos de gunoi.

92
CAP 16 ZBORUL

Am rasuflat usurat cand aeroportul a intrat în raza mea vizuala. Soarele începea sa
creasca peste acoperisuri asa ca am fugit printre usile glisante ale Aeroportului
International Rio de Janeiro. M-am dus direct la casa de bilete cu cardul de credit si
pasaportul in mana. Domnisoara din spatele geamului, s-a uitat la mine, de parca ma
cunostea, buimaca, vazand in fata ei cel mai frumos barbat din cati vazuse. Aparent nu
lua in seama aspectul meu ravasit. Am blocat gandurile ei senzuale si am inceput sa bat
usor cu degetele in tejghea, nerabdator sa-mi raspunda la intrebari.

“Cu ce va pot ajuta?” a intrebat ea incepanad sa se inroseasca in obraji.

“Am sunat cu doar cateva momente in urma si am facut o rezervare” am raspuns


eu, inca nerabdator.

“Numele?”

“Edward Cullen.”

Degetele ei zburau peste tastatura scriind numele meu. Ochii scanau ecranul din
fata ei.

“Ah, da, aici sunteti – Dl Cullen. Pot vedea un act de identitate, va rog?”

93
Am pus documentele mele pe tejghea si ea a aruncat o scurta privire peste ele,
atenta fiind mai mult la fizicul meu decat la hartii. Degetele ei au continuat sa zboare
peste tastatura si imprimanta din spatele ei a inceput sa mearga. Biletul era gata. “Nu
aveti niciun bagaj?” ma intreba ea uitandu-se cu un amestec de curiozitate, confuzie si
admiratie la mine.

“Nu”, i-am raspuns pur si simplu.

Ea isi stranse buzele, usor intrigata. Prin mintea ei zburau o multime de gânduri
despre aparitia mea brusca, despre nerabdarea mea, despre lipsa mea de obiecte
personale.

Intr-un final, mi-a dat biletul si documentele inapoi.


“Mai e ceva ce pot face pentru dvs?” Vocea ei avea un ton ademenitor si am putut auzi
dorinta ei de a-mi da numarul de telefon.

“Asta e tot, multumesc,” i-am raspuns si m-am intors rapid. Puteam sa-i simt
ochii pe mine cand am fugit prin aeroport, cu toate ca in acest ritm, ar putea considerea ca
sunt foarte grabit. M-am uitat la portile de imbarcare si am urmat semnele care-mi
indicau drumul spre poarta cu numarul corespunzator de pe biletul meu.

Apropiindu-ma de poarta am vazut cum paznicul s-a uitat la mine cu precautie.


Un barbat care trece repede prin aeroport, cu parul valvoi si fara bagaj mai mult ca sigur
ca ar atrage unele suspiciuni. I-am aratat biletul de imbarcare si am trecut prin
detectoarele de metal. Tipul s-a uita inca o data la mine, intrebandu-se daca aveam nevoie
de ingrijiri medicale, apoi, in mod evident plictisit de rutina meseriei lui, m-a lasat sa trec
fara sa ma intrebe ceva si s-a uitat la urmatorul pasager. Dupa ce am trecut de paznicul de
la poarta, gandurile lui curioase in privinta mea mi-au invadat mintea. Luptam sa le pot
bloca, dar mintea mea era pre slabita dupa lunile de tortura. M-am uitat de jur imprejur si
am vazut intr-un colt, toaleta pentru barbati. Duhoarea de inalbitor si substante chimice
mi-a ars nasul. Imediat am scanat camera.

Gol.

Am oftat usurat si am intrat inauntru, blocand usa. Trebuia sa fiu singur. Aveam
nevoie de asta. Am ajuns la chiuveta si m-am uitat la reflexia mea din oglinda. Incet, am
dat drumul la robinet si am lasat apa rece sa-mi treaca peste maini, apoi peste fata.
Mainile mi-au atins pielea, trecand peste ochii mei obositi. Mi-am trecut repede degetele
prin parul meu indisciplinat, incercand in zadar sa-l aranjez intr-un fel. Picaturile de apa
scanteiau pe pielea mea. M-am strambat, strangand chiuveta si mi-am inchis ochii
incercand sa-mi pastrez respiratia constanta. Mintea mea se intorcea la Bella…
intotdeauna inapoi la Bella. Atingand buzunarul, am scos de acolo o fotografie. Ea era
singurul lucru pe care il mai aveam, singura bucata de Bella. Lunile de calatorie, ploaia si
uzura lasasera urme pe fotografie. Muchiile erau intoarse si o permanenta incretitura
creata de cate ori deschisesem si inchisesem poza pentru a-i privi fata, separa imaginile
noastre. Cât de dureros… Cât de elocvent…

94
Linia separa poza, imaginile noastre, impartindu-ne in unul si altul, asa cum vom
fi mereu. Chiar si moarta, Bella ramanea afara, separata de mine printr-o linie invizibila.
O linie peste care nu puteam niciodata sa sper ca pot trece. Bella. Usor, am atins cu
degetele imaginea din poza si apoi am dus fotografia aproape de inima mea. Nu. Nu mai
aveam inima! Aveam doar un gol…Da, fotografia mi-a atins pieptul si…golul din el. Am
gemut strangand la piept poza. M-am prins de chiuveta cautand un punct de stabilitate
cand agonia punea din nou stapanire pe mine.

CRACK!!

Portelanul fin s-a fisurat sub presiunea din stransoarea mea, cedand. Suferinta mea
s-a transformat repede intr-o furie fara margini. Eram furios ca nu mai puteam sa mai
simt niciodata caldura Bellei. Eram furios ca nu putusem sa o opresc. Eram furios pe
mine ca fusesem suficient de prost sa plec de langa ea. Era numai vina mea. Odata
eliberata, nevoia de distrugere ma coplesi. Aproape din proprie vointa, m-am aplecat si
am luat de jos o bucata mare din portelanul chiuvetei aruncand cu ea in oglinda. Din nou,
m-am aplecat si strangand in maini bucati din chiuveta am aruncat cu ele in pereti.
Tencuiala incepu sa cada la picioarele mele troznind. Mintea imi era intunecata de furia
oarba si am continuat sa arunc cu bucati in toti peretii, distrugand intreaga camera. Am
distrus oglinda, furios pe reflexia care o trimitea inapoi la mine.

Mi-am strans ochii si pumnii cu toata puterea pe care o aveam, incercand sa ma


concentrez, sa-mi incetinesc ritmul respiratiei si sa-mi stapanesc temperamentul.
Respirand adanc am deschis ochii si am vazut ochii ei, privirea ajungand pana la mine.
Poza ei statea la picioarele mele ingropata intr-un strat de moloz.

Bella…îngropata.

Imaginea cu Bella, rece si tacuta mi-a invadat mintea – trupul ei fara viata stand
intr-un sicriu. Bella, ai carei obraji nu vor mai rosi niciodata, ale carei buze nu vor mai
zambi, a carei piele moale eu n-o voi mai putea atinge…era moarta. Am simtit cum
picioarele mi se inmoaie si m-am prabusit, infasurandu-mi mainile in jurul pieptului,
ghemuindu-ma la pamant. Degetele imi tremurau cand am ridicat de pe podea fotografia.
Cu dragoste, am sters-o de praf si am strans-o la piept inainte de a o pune la loc, in
buzunar. Durerea mi-a fost intrerupta de un sunet de dincolo de usa. Cineva incerca sa
intre in baie. Mintea mi s-a concentrat pe loc. Imediat am fost constient de situatia pe care
o creasem. Niciodata nu mai permisesem emotiilor sa puna stapanire pe mine, niciodata
in 100 de ani nu le permisesem sa-mi conduca viata…Nu viata. Existenta. Stiam ca
puteam fi retinut daca cineva vedea cum arata…camera. M-am uitat in jurul meu socat,
abia acum realizand ceea ce facusem. Nu mai era camera…era doar un morman de
moloz. Nu puteam permite sa se intample asta. Alice ar fi avut cu siguranta posibilitatea
de a ma opri, daca ii permiteam. Am ascultat atent gandurile omului de la usa. Era iritat
ca usa refuza sa se deschida. Stranse manerul usii si apoi pleca sa gaseasca un muncitor
de serviciu care sa-i deschida usa. Cand am auzit ca a plecat, mi-am dat seama ca asta era
sansa mea de a scapa. Am deschis usa si am fugit.

95
Razele soarelui intrau prin ferestre si treceau prin filtrul aglumeratiei stralucind
subtil pe pielea mea ca marmura. Am pufnit ironic!!! Tot ce aveam nevoie acum era sa
atrag atentia asupra mea! Aveam nevoie de ceva care sa-mi acopere pielea, ascunzandu-o
de ochii curiosi ai celorlalti calatori. In umbra, mergand de-a lungul peretelui am ajuns la
magazinul cu suveniruri al aeroportului. M-am uitat pe rafturi si am gasit repede ceea ce
aveam nevoie.

Am luat o palarie si o camasa cu maneca lunga, ignorand imprimeul de pe ea si le-


am pus pe tejghea. Casierul s-a uitat la mine complet neinteresant si plictisit de meseria
lui. I-am dat cartea de credit, rugandu-ma in gand ca Alice sa nu-l fi contactat inca pe
Carlisle. Am rasuflat usurat. N-o facuse. Cardul nu era blocat.

“O zi buna” a spus casierul.

Am dat din cap drept multumire, am luat palaria si camasa imbracandu-o,


ascunzandu-mi astfel pielea de razele soarelui. M-am asezat pe un scaun cu spatele la
fereastra, asteptand avionul. Degetele mi se stransera in pumnii si genunchii imi tremurau
nervos. Nu era pentru mine un obicei sa fiu nervos, dar nu-mi puteam stapanii agitatia
provocata de sentimentul ca Alice va veni dupa mine sa ma opreasca. Nu ma voi simti
bine pana cand nu voi fi in siguranta, in avion.

Secundele treceau si anxietatea mea crestea. Vroiam sa fiu pe scaun in avion. Nu


mai aveam rabdare. Un cuplu in varsta m-a observat, gandindu-se daca sa se aseze sau nu
langa mine, dar intr-un final s-a asezat cateva randuri mai departe de mine.

“Buna”, a spus o voce mica.

M-am întors pentru a vedea o fetita, probabil de sase sau sapte ani, asezata langa
mine. Ochii ei adanci, caprui se uitau la mine, examinandu-mi chipul. Buclele aurii ii
incadrau chipul si cadeau in valuri pe spate.

“Buna”, i-am raspuns.

“Unde te duci?” A întrebat ea.

“Italia”.

“De ce?” ma intreba in continuare.

“Am niste afaceri acolo.” am raspuns sec.

“Oh,” a spus ea. “Si tatal meu calatoreste tot cu afaceri! E plecat foarte mult
timp. E o calatorie lunga?” ma intreba ea.

96
“Nu, nu e lunga. Esti trista cand tatal tau e plecat?” am intrebat-o eu. Din nu stiu
ce motiv imi facea placere sa vorbesc cu aceasta fetita. Poate ca de vina erau ochii aceia
ai ei…

Ea s-a gandit la asta pentru un moment si apoi a raspuns. “Mi-e dor de el atunci
cand nu e acasa. Tati spune cele mai frumoase povesti la culcare. Imi spune si mami, dar
ea nu face ca vocile personajelor sa sune asa cum face el.”

“Pun pariu ca si tatalui tau ii este dor de tine.”

“Aveti o fetita sau un baiat acasa?”

Intrebarea ei m-a prins cu garda jos. Aici, in fata mea, aceasta fetita dulce si
iscoditoare imi pusese o intrebare dificila. Mi-am imaginat ca, daca eu si Bella am fi avut
un copil, el ar arata ca ea. Ar avea ochii si zambetul Bellei. Ar avea curiozitatea mea si
tenacitatea  ei. Cat de mult mi-ar fi placut sa pot avea un copil, sa pot creea o viata din
iubire. Acesta era înca un lucru pe care eu nu-l voi putea face niciodata.

Intotdeauna fusesem oarecum atras de copii, chiar fascinat de ei. Cu puterea mea,
puteam sa aud gandurile lor. Ele erau mereu pure, sincere, nu erau viciate de ipocrizia
care venea odata cu varsta.

“Nu, nu am copii.”

“Asta-i rau. Esti asa de frumos! Pun pariu ca vei fi un tata bun.” Ea mi-a zambit
uitandu-se la mine, dar eu n-am putut sa-i intorc gestul.

“Ai o prietena?” ma intreba ea, uitandu-se la mine printre gene si pastrandu-si


zambetul micut pe fata.

“Nu, nu mai am.” I-am raspuns, tristetea profunda trecand prin vocea mea.

“Îmi pare rau.” Ea si-a ridicat mana micuta si a atins usor racoroarea pielii mele.
Ochii ei erau plini de compasiune. În nevinovatia ei, fetita imi simtise durerea. Ea imi
amintea atât de mult de Carlisle. Ea va fi ca un înger pazitor cand va creste.

“Diana! Diana!” O femeie inalta o aborda repede. “Diana, te-am cautat peste
tot!”

“Imi pare rau, mami,” ii spuse fetita, uitandu-se la mama ei si apoi, inapoi la
mine.

“Mami,uite, mi-am facut un prieten,” murmura ea.

“Imi pare asa de rau, domnule, sper ca nu v-a deranjat prea mult”

97
“Nu, nu foarte mult”, am raspuns cu un zâmbet micut.

“Hai, Diana. Sa mergem si sa lasam omul frumos singur.”

” La revedere” imi spuse Diana, privind inapoi la mine si facandu-mi cu mana.


Mi-am ridicat mana, repetand gestul ei.

“Diana, nu ti-am spus sa nu vorbesti cu strainii?”

“Stiu, mami, dar privirea lui era atat de trista…”

Mama ei clatina din cap cu exasperare, tarandu-o pe fetita prin aeroport,


determinandu-o sa nu se mai uite la mine din nou. Am admirat puterea de perceptie a
fetitei. Da, intr-o zi, ea va fi un mare pazitor. O voce rasuna din statie. “Pasagerii
Zborului 547, non-stop catre Florenta, Italia sunt rugati sa se indrepte catre Poarta nr
11.” M-am ridicat si m-am indreptat catre poarta, am trecut de filtrul de control, usurat ca
de acum, Alice nu ma va putea opri.

M-am asezat pe locul meu si am tras parasolarul reducand lumina ce intra pe


fereastra. Mi-am tras bolurile palariei peste ochii pretinzand ca dorm. Asa imi era mai
usor sa evit conversatiile cu alti pasageri. Nu aveam prea mult timp la dispozitie si trebuia
sa ma gandesc la planurile mele.

Stiam ca merg la Volturi si ca le voi cere sa ma omoare dar planurile mele nu


avansasera mai mult de atat. Nu stiam cum sa le spun, ce sa le spun, care era motivul
pentru cererea mea, ce faceam daca ei ma refuzau. Un milion de scenarii si de intrebari
imi strafulgerau mintea. Carlisle imi vorbise adesea de timpul petrecut cu Volturii si
stiam ca sunt in numar de trei. Aro, ar fi probabil cel mai intrigat de cererea mea.
Capacitatea lui de a citi gandurile i-ar permite sa vada tot. El ar vedea dragostea mea
pentru Bella, ar vedea toata suferinta mea de cand o parasisem, ar vedea cum am aflat de
moartea ei si ar vedea ca nu puteam trai fara ea. El s-ar confrunta cu durerea mea, prin
amintirile mele, asa ca ar intelege perfect cererea mea. Dar daca nu il convingeam? Ce
voi face daca ei ma refuza? Volturi erau de neclintit atunci când venea vorba de
respectarea regulilor. Imm…daca ei mi-ar refuza cererea o sa trebuiasca sa gasesc o
metoda de a-i forta. M-am oprit din ganduri, hotarat sa astept decizia lor, inainte de a
incepe sa ma gandesc la alte planuri. Daca ma gandeam la asta, mai mult ca sigur Aro v-a
stii ce vroiam sa fac si asta nu era in interesul meu. M-am strambat mental si un fior imi
cutremura trupul gandindu-ma cat de dureros ar fi sa-mi continui existenta impotriva
vointei mele.

Gândurile mele m-au purtat inapoi la familia mea. Ei ar plange pierderea mea si
nu m-ar intelege. Trebuia sa le dau o explicatie.

Am ridicat mâna facand semn catre un insotitor de bord. O femeie blonda m-a
vazut si a venit, sprijinindu-se de pasagerul asezat langa mine.

98
“Da, domnule, cu ce pot sa va ajut?” A întrebat ea.

“As dori si eu un pix si o hartie, va rog.”

“Desigur,” mi-a zambit si s-a intors. A revenit cateva momente mai tarziu cu un
pix si mai multe foi de hartie. Am dat din cap in semn de multumire si mi-am indreptat
privirea catre hartia alba. Mi-am cuprins tamplele, incercand sa ma decid ce sa scriu.
Cum iti iei “la revedere” de la familia ta? Cum sa le explici motivele pentru care nu mai
vrei sa traiesti? Nici in visele mele cele mai salbatice nu mi-am imaginat ca voi ajunge
vreodata in acest stadiu, de a-mi explica propria moarte. Am luat pixul si l-am atins de
hârtie. Am ezitat pentru un moment,  apoi am inceput sa scriu.

“Eu, aproape ca nu stiu de unde sa încep. Pâna acum, cu siguranta, Alice v-a
informat cu privire la intentiile mele. Stiu ca asta va întristeaza, dar va promit ca
aceasta este singura cale buna pentru mine. Bella e viata mea si acum, ca ea nu mai este,
eu nu mai vad nici un scop în existenta mea. Eu nu mai pot umbla pe acest pamânt în
pace. Sufletul meu pereche a disparut si eu nu pot sa traiesc fara el. Alice, te rog sa nu te
invinuiesti ca nu ai putut sa ma opresti. Stiu ca probabil, ai incercat. Ai grija de familie
si prevesteste un viitor luminos pentru ea. Jasper, ai grija de familie. Acum, mai mult ca
niciodata, darul tau, poate ajuta la vindecarea familiei mele dupa disparitia mea. Ei vor
avea nevoie de putere si calm. Rosalie, eu sincer nu stiu ce sa spun. Oricum iti
multumesc ca m-ai informat despre moartea Bellei, chiar daca abordarea a lasat ceva de
dorit. Nu te invinovatii. Oricum as fi aflat in cele din urma. Emmett, ma bazez pe tine
pentru a fi pilonul de rezistenta pentru familie. Fi protectorul lor! Esme, tot ce pot sa
spun este ca imi pare rau. Tu ai fost cea mai buna mama pe care as fi putut spera s-o am.
Dragostea ta m-a ajutat cel mai mult in existenta mea. Carlisle, imi pare rau. Îmi pare
rau ca nu pot sa fiu omul pe care ti-l doresti. Imi pare rau ca m-am dovedit a fi o astfel
de dezamagire. Te rog sa nu crezi ca am ajuns aici din vina ta sau a mamei mele. Eu nu
mi-as fi putut dori un tata mai bun, mai plin de campasiune decat tine. M-ai invatat atat
de multe in aceasta viata si m-ai iubit mai mult decat am meritat vreodata. Sper ca intr-o
zi, sa ma poti ierta. Va iubesc pe toti. Va rog, aveti grija unul de celalalt.

Al vostru pentru întotdeauna,

Edward.”

Am pliat hârtia si am pus-o în buzunar, gandindu-ma ca o voi expedia cand


avionul v-a ateriza. Era singurul lucru pe care mai puteamsa-l fac. Cand am pus
scrisoarea in buzunar, degetele mele au atins marginile fotografiei. Am tras-o pentru a
privi imaginea ei inca o data.

Bella zâmbea usor la mine, cu ochii plini de incertitudine. Privisem aceasta poza
de mii de ori in aceste ultime luni si ea inca imi taia respiratia. Ochii ei adanci, ciocolatii
patrunsesera in sufletul meu. Buzele ei implorau sa le sarut. Obrazul ei astepta
mangaierea mea. Am inchis ochii, suspinand incetisor.

99
“Este foarte frumoasa.”

M-am uitat sus si am vazut femeia de lânga mine privind fotografia.

“Da, a fost,” i-am raspuns.

“A fost?” Întreba ea, cu o nota de ingrijorare in vocea ei.

“Da, ea a murit cu câteva zile în urma”, am soptit, vocea rupandu-mi-se de


durere la aceste cuvinte.

“Imi pare asa de rau…” Mâna ei s-a intins spre mine, atingandu-mi usor bratul. I-
am dat un zambet politicos si am pus fotografia inapoi in buzunar. Ea a revenit la cartea
ei, nedorind sa ma deranjeze.

M-am cufundat mai mult in scaun si am inchis ochii. Pregatit pentru somn.
Pregatit sa termin cu durerea mea. Speram ca sfarsitul sa vina cat mai curand.

CAP 17 VOLTERRA

“Doamnelor si domnilor, in curand vom ajunge în Florenta, Italia. Va rugam


asigurati-va ca scaunele sunt in pozitie verticala si centura de siguranta este…”  N-am
mai ascultat mesajul capitanului.

Am deschis ochii si m-am întins, simuland ca as fi un om care a dormit 11 ore. M-


am ridicat putin si uitandu-ma pe geam am vazut clipind luminile din Florenta.

“Oh, ce frumos este!”  zise femeia de langa mine, aplecandu-se peste mine pentru
a vedea mai bine luminile orasului.

Am dat din cap fiind de acord.

Mintea mea a inceput sa lucreze din nou. Mi-am petrecut durata zborului
impingand totul departe. Nu am vrut sa ma gandesc la Bella. Nu am vrut sa ma gândesc
la familia mea. Si cu siguranta, nu am vrut sa ma gandesc la motivul calatoriei mele. Am
încercat sa obtin o stare de amorteala completa, sa ma afund intr-o stare de deprivatiune
senzoriala. Era starea cea mai apropiata de somn.

100
Vocea capitanului se auzi din nou din difuzoare: “Însotitorii de zbor, sa se
pregateasca pentru aterizare.”

Am cuprins bratul scaunului si m-am uitat inca o data pe fereastra in timp ce


avionul cobora peste oras. Anxietatea mea crestea. O mica voce din mintea mea tipa la
mine: “Nu, Edward, nu face asta! Te rog, opreste-te!!” Nu am putut stabili daca acesta
era un strigat indepartat de la familia mea sau o mica voce din constiinta mea care incerca
dintr-un oarecare motiv sa ma opreasca. Oricum, am blocat-o. Nimic nu ma va impiedica
de la misiunea mea.

Am simtit o mana mica pe bratul meu, strangandu-l usor.

“Nu fi nervos, draga. Vom ateriza in curand in conditii de siguranta.”  Femeia de


lânga mine interpreta-se gresit anxietatea mea, ca fiind frica. Am zâmbit usor, lasandu-o
sa creada ca intr-adevar sufeream de aerofobie. Daca ar fi stiut ca pericolul cel mai mare
se afla chiar langa ea, atunci ei i-ar fi fost frica…

Avionul se cutremura cand rotile au atins pista si incetinii in timp ce se apropia de


poarta. Inca o data, vocea se auzi in difuzoare.

“Doamnelor si domnilor, bun venit la Aeroportul din Firenze. Ora locala este
9:48. Pentru siguranta si confortul dumneavoastra, va rugam sa ramâneti asezati cu
centura de siguranta fixata, pâna când, capitanul v-a opri semnul de la centura….” Inca
o data am incercat sa ignor  informatiile nefolositoare din difuzoare.

“În numele Lufthansa Airlines si a intregului echipaj, va multumesc ca ati calatorit cu


noi si va mai asteptam, pentru o noua calatorie cu noi, in viitorul apropiat. Sa aveti o
sedere placuta in Florenta! “

Nu puteam sa ignor vocea…

Avionul s-a oprit. Pasagerii obositi din jurul meu au început sa-si stranga bagajele
si sa se ridice, murmurînd în tonuri emotionate. M-am ridicat si femeia de langa mine imi
zambi politicos de  “la revedere”  si incepu sa se miste pe culoar.

M-am miscat si eu în spatele ei îndreptandu-ma spre iesire. Imi simteam


picioarele grele, ca si cum as fi fost incaltat cu o pereche de cizme din ciment si otel,
fiecare pas fiind mai greu ca ultimul. Stiam in mintea si in inima mea ca asta imi doream
cu adevarat – sa termin cu existenta mea. Dar, se pare ca trupul nu vroia sa colaboreze.
Un sentiment de autoconservare lupta împotriva vointei mele. Mergand de-a lungul
culoarului, vocile din capul meu continuau sa ma roage sa ma opresc. Mi-am scuturat
capul fortandu-mi concentrarea sa revina si sa blochez vocile. Am continuat sa le împing
afara din mintea mea, incercand sa ma concentrez exclusiv pe misiunea mea. Am trecut
de poarta si de terminalul aeroportului plin de viata. Mi-am facut drum prin multime
indreptandu-ma catre harta lipita pe peretele de langa magazinul cu suveniruri. M-am
uitam la punctul rosu care-mi indica  ”sunteti aici”  si am scanat harta uitandu-ma spre

101
Volterra, reperand destinatia mea la aproximativ 50 km sud-vest de pozitia mea actuala.
Am închis ochii pentru scurt timp si am luat o gura de aer. Imaginea cu Bella imi zambea
din spatele ochilor mei inchisi, dar buzele ei ramasera tacute. Pentru un scurt moment, un
licar de speranta trecu prin mine. Ce se întâmpla daca Carlisle avea dreptate? Ce se
întâmpla daca exista ceva si pentru noi? Daca toate astea ar fi posibile, as face tot ce
puteam ca sa fiu cu Bella din nou, chiar si in moarte. Oricum, indiferent daca Carlisle
avea sau nu dreptate,  sfarsitul va veni repede pentru mine. Ori voi fi impreuna cu Bella
in viata dedincolo, ori pur si simplu voi inceta sa mai exist. Oricare din aceste scenarii
imi era suficient pentru a incheia cu suferinta mea. M-am întors si mi-am facut drum prin
multime, indreptandu-ma spre iesire. Am trecut de usile glisante si aerul rece al nopti ma
izbi peste fata ajuntandu-ma sa-mi lipezesc gandurile. M-am uitat în sus la cer si am
vazut milioane de stele stralucitoare. M-am folosit de ele pentru a gasi directia calatoriei
mele si intorcandu-ma am început sa merg spre Volterra. Nu m-am oprit pentru a admira
frumusetea orasului care ma înconjura. Mintea mea era concentrata pe Volterra si in timp
ce mergeam am inceput sa-mi formez planul de actiune. Cum ma voi apropia de Volturi?
Oare voi reusi sa trec de garzi si sa obtin o audienta la ei? Cu siguranta, acestia vor fi
dispusi sa ma vada daca le voi spune ca sunt fiul lui Carlisle. Cu toate acestea, ei ar putea
vedea asta ca pe un motiv suficient de puternic pentru a nu-mi aproba cererea. Ei nu vor
vrea sa ucida fiul unui prieten. Nu, nu, nu conta! Ii voi arata lui Aro gandurile mele, chiar
daca asta insemna ca el sa afle astfel toate faptele familiei mele. Carlisle intotdeauna imi
permisese sa fac ceea ce simteam ca e mai bine pentru mine si ei ar vedea asta. Aro ar stii
ca, Carlisle nu se va supara pe ei daca imi vor accepta cererea.

Nu am putut vedea nici un motiv pentru ca ei sa-mi refuze cererea. Nu ar incalca


nici o regula. Ei nu vor fi considerati responsabili pentru moartea mea. Familia mea nu s-
ar razbuna pe ei pentru ca stiau ca era dorinta mea sa mor.

Continuam sa merg si sa reflectez la intalnirea mea cu Volturi. Nu aveam puterea


de a-mi face picioarele sa alerge, asa ca mergeam incet, poate chiar prea incet pentru un
vampir. Corpul meu lupta impotriva mea cu fiecare pas facut.

Gândurile m-au purtat inapoi la familia mea. Pentru un scurt moment realizarea
egoismului din actiunile mele imi lovi inima. Am putut sa vad tristetea intiparita pe fetele
celor pe care ma iubeau, atunci cand vor afla despre tragica mea plecare de pe acest
pamant. Am putut vedea tristetea din ochii lui Carlisle si modul in care el o imbratisa pe
Esme, sustinandu-o. I-as rupe inima. Cu siguranta Carlisle ar lua actiunile mele asupra lui
si se va considera vinovat ca nu a putut sa ma opreasca. El s-ar invinovati pentru ca mi-a
permis sa fug. El s-ar invinovati pentru moartea Bellei si actiunile mele ulterioare. Tatal
meu, cel mai intelept dintre noi toti, s-ar fi redus la un om plin de îndoiala si de
autodezgust. Am putut-o vedea pe Esme. Dragostea ei pentru mine, nu cunostea limite.
Ea avusese grija de mine ca de propriul fiu si ma iubise intotdeauna mai mult pe mine
decat pe fratii mei, pentru ca eram singur. Bucuria ei in legatura cu relatia mea cu Bella
fusese spulberata in noaptea aceea blestemata, la aniverasarea ei. De atunci nu i-am mai
vazut zambetul. Oare moartea mea ar aduce-o din nou in pragul depresiei? Amintirile de
la moartea copilului ei biologic ar coplesi-o? Oare Carlisle va fi suficient pentru a-i alina
starea? Am putut-o vedea pe Alice. Vocea ei striga in capul meu. Am putut-o auzi

102
strigându-mi numele si cerandu-mi sa renunt. Ea s-ar invinui pentru ca nu vazuse mai
devreme viziunea, dar oricum nu ar fi putut sa vada calea pe care o urmam inainte de a
ma decide. Ea imi spusese inainte de a pleca din Forks ca decizia mea era gresita, ca asta
ne va distruge atat pe Bella cat si pe mine, dar eu nu o ascultasem. M-am blestemat
pentru cat de orb fusesem. Ar fi trebuit s-o ascult.

Jasper. Pentru el va fi cel mai dificil. Va fi dificil sa simta toata tristetea familiei
mele pentru pierdea mea, dar va fi obligat sa ii sustina. Jasper, mai mult decât oricare
altul, întelegea ca abilitatile noastre pot fi uneori mai mult un blestem decât o
binecuvântare. Fie ca erai atacat fara mila de gândurile altora, fie de emotiile lor, noi doi
intotdeauna fusesem de acord ca puterile noastre erau intr-adevar un blestem.

Nu stiu daca Rosalie ar fi trista pentru mine. Am petrecut o parte buna din
existenta noastra respingandu-ne reciproc. Chiar daca ea l-a gasit pe Emmett, înca mai
era nemultumita ca eu nu o dorisem, ca nu ma indragostisem de frumusetea ei, la fel ca
toti ceilalti barbati. Rosalie va fi în regula. Ea e puternica si rezistenta. Ea ii va ajuta pe
ceilalti sa mearga mai departe, dupa disparitia mea.

Emmett. Si el ar plange, chiar daca nu in mod deschis. Mi-l imaginam deja


luptandu-se cu un urs sau sacaindu-l la nesfarsit pe Jasper ca sa se lupte cu el. Si asta doar
ca sa-si ascunda frustrarea si tristetea. El va rade si va glumi asa cum fusese mereu,
protejandu-i pe ceilalti de tristetea lui. De cand venise in familia noastra, intotdeauna ne
facuse sa radem cu glumele lui.

Apoi era Bella. Oare ea ce ar crede de actiunile mele? În cazul în care ea ar fi fost
aici cu mine, ce-ar spune? Oare ar incerca sa ma opreasca? Dupa tot ce ii facusem, dupa
cat de mult o ranisem i-ar mai pasa oare? Nu mi-am putut imagina ca dulcea mea Bella
nu ar incerca sa ma opreasca, chiar si dupa tot ce-i facusem. Era cea mai altruista
persoana pe care o intalnisem în toti anii mei. Ea m-ar ierta, chiar daca nu o meritam. Da,
cu siguranta, nu meritam iubirea ei, iertarea ei. O mintisem in modul cel mai atroce,
rupandu-i inima. Minciunile ce i le spusesem in ziua aceea in padure au fost cea mai mare
blasfemie. Niciodata nu ar fi trebuit sa le spun.

Oh, Bella, daca doar…

Mi-am strîns bratele in jurul pieptului meu, pentru a impiedica golul si durerea sa
ma rupa in bucati. Daca eu nu as fi plecat? Daca as fi ascultat de familia mea si as fi
ramas? Bella nu merita sa moara. Bella merita o viata plina de iubire si fericire. Ea credea
ca puteam sa-i ofer asta. Poate ar fi trebuit sa-mi dau o sansa…

Am oftat puternic si a continuat sa merg obosit de-atatea ganduri, de-a lungul


drumului, spre Volterra. Cerul negru era iluminat de luna si zidurile orasului vechi au
inceput sa se zareasca. Zidurile erau decorate cu stegulete rosii ce se miscau in adierea
usoara a vantului.

103
Am intrat pe poarta de acces, calcand usor pe aleea ingusta. Mi-am ridicat capul si
m-am uitat la Turnul cu ceas. Era aproape miezul noptii.

Mi-am imaginat ca Alice ar fi deja pe drum pentru a ma opri. I-as auzi cu


siguranta gandurile daca s-ar apropia de mine incercand sa ma impiedice de la misiunea
mea.

Mi-am amintit din nou de povestile lui Carlisle din timpurile in care locuise cu
Volturii, incercand sa-mi reamintesc unde anume locuiau cu adevarat. Oare mi s-ar
permite accesul in oras la ora asta?

“Ah, carne proaspata…”

M-am întors pentru a vedea un barbat voinic apropiindu-se de mine. Era inalt si
puternic, amintindu-mi oarecum de Emmett. Avea parul scurt, negru si ochii rosii care
creeau un contrast interesant cu tenul lui masliniu. Se uita la mine ca si cum eram un
luptator in ring.

“Oh, nu-l supara. El este foarte nerabdator cand vine vorba de lupta.”  M-am
întors pentru a vedea o alta figura apropiindu-se. Avea parul si tenul la fel de inchis ca
primul, dar atitudinea lui nu era la fel de intimidanta ca si a celuilalt.

“Numele meu este Demetri, iar acesta este Felix”, a spus ca el facand un semn
catre vampirul inalt de langa el. “Poti sa-mi spui ce te aduce la Volterra la ora asta?”

“Da, ii caut pe Volturi,” i-am raspuns cu convingere.

“Ei bine, ai gasit ce cauti!” a raspuns Felix strangandu-si mainile, dornic de o


lupta.

“Voi trebuie sa fiti membri ai Garzii. Eu vreau sa vorbesc cu stapânii vostri, Aro,
Caius si Marcus. ”

Au schimbat o privire curioasa, surprinsi de cunostintele mele despre Volturi.


“Foarte bine, urmeaza-ne.”  zise Demetri facandu-mi semn sa-i urmez. Ne-am
indreptat catre o cladire înalta, care arata ca un castel vechi, dar când portile s-au deschis
am ramas uimit de felul in care arata. Peretii erau acoperiti cu lambriuri de lemn iar
podelele erau mochetate intr-un verde inchis. Nu existau ferestre, dar in locul lor atarnau
tablouri mari cu peisaje toscane. Canapelele din piele erau aranjate placut iar mesele
lucioase sustineau vaze de cristal pline cu flori. In mijlocul salii se afla un birou inalt de
mahon, in spatele caruia mi-am imaginat ca ar sta o receptionista. Nu m-a surprins insa ca
nu era nimeni la ora asta acolo. Am fost dus la un lift si am coborat mai multe niveluri.
Usile se deschisera pentru a descoperi un hol lung, cu pereti albi si podele mochetate cu
un gri industrial. Holul era puternic luminat de neoane. Am inaintat pe hol trecand printr-
o usa grea de lemn. Atmosfera s-a schimbat drastic, ca si cum as fi pasit printr-o oglinda.
Nu mai eram inconjurat de ziduri de ciment si lumini. Acum eram inconjurat de intuneric,

104
trecand printr-un pasaj umed, de piatra. Mi-am amintit aceste holuri din gândurile lui
Carlisle, dar experienta primului contact cu ele era oarecum descurajanta. Am respirat
profund, facandu-mi curaj pentru planul meu. Pentru atât de mult timp, misiunea mea
fusese doar o colectie de gânduri si idei! Acum, eram pus in fata faptului implinit. Un fior
brusc trecu prin mine facandu-ma sa tremur. Nu ma asteptasem la asta. Demetri si Felix
ma urmau indeaproape. Ne apropiam de sfarsitul pasajului. Auzeam murmur de voci si
Demetri a deschis usa dezvaluind un foisor mare, luminat slab de lumanarile de pe
zidurile vechi. Nu exista alta mobila, in afara de trei scaune masive din lemn, ca niste
tronuri, sprijinite de peretii curbati din piatra.

Toti ochii s-au indreptat in directia noastra cand am intrat. Auzeam gandurile
confuze ale vampirilor, dar nu le-am luat in seama. Incercam sa fac o legatura cu vampirii
din amintirile lui Carlisle.

Demetri a vorbit primul. “Acest domn a solicitat o audienta la Aro, Caius  si
Marcus.”

“Ah, ce avem aici?”

M-am uitat in sus pentru a vedea un barbat într-o mantie neagra uitandu-se curios
la mine. Avea parul lung, negru, ochii ii erau rosii dar culoarea era laptoasa. Pielea lui era
alba ca a mea, dar ceva mai translucida si mai delicata. L-am recunoscut imediat din
tabloul din biroul lui Carlisle.

Aro. M-am gândit.

El se apropie de mine, urmat indeaproape de o femeie micuta. Mi-am imaginat ca


ea trebuie sa fie acolo pentru protectia lui.  A pasit spre mine si ochii lui ardeau
intrebandu-se ce e cu aparitia mea aici.

“Se pare ca ai avut o calatorie lunga”, a spus el,cercetandu-mi imbracamintea.

“Da, asa este. Am o problema pe care vreau sa o dicut cu tine.”

“Chiar asa? Trebuie sa-ti spun ca venirea ta aici a cauzat o dicutie destul de
lunga. Nu se intampla prea des ca un vampir din afara clanului nostru sa ne caute.”  El
se apropie mai mult de mine, curiozitatea lui atingand culmi nebanuite si degetele ii
zvacneau strangadu-le si dechizandu-le in pumni din cauza agitatiei si curiozitatii ce
ardea in el. Carlisle imi spusese de capacitatea lui Aro de a vedea gândurile unei persoane
prin atingere si vedeam cat era de nerabdator sa vada în mintea mea.

“Cu ce te pot ajuta?” continua el uitandu-se cu interes la culoarea ochilor mei.


“Spune-mi, ai o aversiune pentru sursa normala de hrana sau ai fost învatat sa traiasti
cu o dieta din sânge de animal? ”

105
O multime de soapte si murmure au umplut camera. Aro a ridicat mana, facand un
semn de liniste. “Cunosc doar un singur clan care a imbratisat acest stil de viata. Spune-
mi, care este numele tau? ”

“Edward Cullen,” i-am raspuns.

Ochii i s-au aprins instantaneu. “Ah, trebuie sa fi baiatul lui Carlisle.”

Am dat din cap aprobandu-l.

El a zâmbit si batu din palme. “Splendid!”  Ochii ii sclipeau in intuneric. “Spune-


mi, ce mai face dragul meu prieten?”

“El o duce destul de bine, multumesc.”

“Si vad ca înca mai încearca sa scape de ceea ce este…”

“El nu se desfata distrugand si luand vietile oamenilor din jurul lui. Disciplina
lui si capacitatea de daruire sunt de admirat.” i-am raspuns.

“Într-adevar, într-adevar.”

“Deci, ce ar putea sa-l aduca aici? Hmm…oare doreste sa afle cum e sa fi un


adevarat vampir?  S-a saturat de stilul de viata impus de Carlisle?”

Am ascultat gândurile lui Aro in timp ce se gandea ce sa-mi spuna. El nu stia ce ar


putea face pentru mine,  dar era nerabdator sa-mi citeasca mintea. Sosirea mea aici il
intriga foarte mult.

“Deci, spune-ne, tinere Edward…” începu Aro din nou. “Spune-ne ce te aduce la
Volterra?”

Am închis ochii pentru scurt timp si am oftat. Venise timpul. Mi-am ridicat bratul
catre el si i-am spus:

“Cred ca ar fi mai bine daca ti-as arata.”

Un zambet larg crescu pe fata lui Aro in timp ce facea ultimul pas spre mine,
inghitind distanta dintre noi si,  ridicandu-si mana ma atinse.

106
CAP 18 AMINTIRI

Ochii rosii ai lui Aro straluceau puternic în lumina lumânarilor cand a pasit spre
mine ridicandu-si mana. Era doar la cativa centimetri pe bratul meu. Puteam sa simt
curiozitatea sa ca o forta gravidationala care ma atragea spre el.
Mâinile noastre s-au atins si am privit cum ochii lui Aro au strafulgerat deschizandu-se si
inchizandu-se cand gradul de concentrare a fost atins. Am inchis si eu ochii,uitandu-ma la
viata mea, prin mintea lui.

Am putut vedea amintirile din viata mea umana, din copilaria mea, i-am vazut pe
parintii mei si casa noastra din Chicago. Am putut-o vedea pe mama, aplecata peste mine,
ingrijorata, in timp ce eu eram pe patul de moarte din cauza gripei spaniole. Am putut
vedea fata lui Carlisle aplecat peste patul meu de spital, soptind despre dorintele mamei
mele. Si apoi, durere! Durerea veninului curgand prin venele mele.

Amintirile au devenit rapid mai clare. Carlisle statea cu mine, explicandu-mi ceea
ce el a facut si ceea ce am devenit. Ochii lui erau plini de durere, dar eu nu-l invinuiam
pentru actiunile sale. El m-a învatat cum sa traiesc ca un vampir, dar nu ca un monstru. El

107
m-a ajutat sa dau un sens vocilor si imaginilor din mintea mea, cand eu eram prea confuz
si speriat pentru a intelege ce se intampla.

Apoi am vazut-o pe Esme. Era  distrusa. Carlisle mi-a explicat ca a încercat sa se


sinucida, dupa moartea fiului ei si ca el doar a vrut s-o salveze. “Era prea frumoasa ca sa
moara!” imi spusese el. Am putut vedea dragostea din ochii lui când o privea, în timpul
transformarii. Am vazut-o trezindu-se si vedeam cum aceeasi dragoste umplea ochii ei.
Era ca si cum ei pareau sa se cunoasca inainte de aceasta întâlnire. Am vazut nunta lor si
noul nostru statut: o familie. Esme m-a adoptat si eu eram fericit cu aceasta decizie. Ea
avea nevoie de un fiu si eu aveam nevoie de o mama.

Apoi am vazut tristetea din ochii lor cand am plecat. Tineretea mea rebela pusese
stapanire pe mine. Nu mai întelegeam stilul de viata al lui Carlisle si simteam ca e gresit
sa mearg împotriva adevaratei mele naturi. Mi-am amintit gustul primului sange uman,
nectarul dulce care imi saturase setea asa cum nimic altceva nu putuse s-o faca pana
atunci. Cu toate acestea, chiar si în rebeliunea mea, moralitatea pe care Carlisle mi-o
insuflase a ramas in mine. Ii cautam pe criminali si violatori impunand propria mea
justitie. Apoi, m-am trezit ca alunecam pe o panta periculoasa, incepand sa omor oameni
doar pentru gandurile lor, nu pentru actiunile lor. Constiinta m-a lovit, realizand ceea ce
faceam si m-am întors cu umilinta la Carlisle si Esme. Ei m-au primit inapoi, ca pe fiul
risipitor si nu m-au judecat niciodata pentru plecarea mea.

Amintirile au strafulgerat cu câtiva ani mai inainte. Anul 1933. Carlisle a adus
acasa o femeie batut rau. Parul ei blond era incalcit si plin de sange, buzele ii erau
umflate si o vanataie violeta ii cuprindea obrazul. Am recunoscut imediat ca era un om si
am tipat la Carlisle pentru imprudenta lui. Cum a putut s-o aduca la noi? Ea ar fi atât de
usor de recunoscut! Compasiunea lui Carlisle l-a obligat s-o salveze. Am stiut ca el si
Esme sperau ca ea ar deveni viitoarea mea partenera. Când s-a trezit Rosalie, era într-
adevar frumoasa, dar niciodata nu am vazut-o altfel decat ca pe o sora. Stiam ca parintii
mei doreau ca ea sa-mi fie partenera, dar asta era imposibil. Ea nu era menita sa-mi fie
partenera. Rosalie nu m-a suportat de la bun inceput, frustrata fiind de faptul ca nu ma
subjuga frumusetea ei, cand toata lumea era uimita in jurul ei.

Apoi am vazut-o pe Rosalie transportand un om mare în brate. Era ranit grav si l-a
rugat pe Carlisle sa-l schimbe pentru ea. Am vazut în ochii ei aceeasi iubire pe care o
vazusem si in ochii lui Carlisle, atunci când o schimbase pe Esme. Rosalie a explicat ca l-
a gasit în padure, ca fusese atacat de un urs, ca el ii amintea de un baiat din viata ei
umana si ca trebuia sa-l salveze. Emmett a fost un plus bine venit in familia noastra, el a
devenit fratele pe care intotdeauna mi l-am dorit.

La scurt timp dupa sosirea lui Emmett, ne-am mutat din nou. De data aceasta ne-
am mutat intr-un mic oras din Washington – Forks. Apoi am vazut confruntarea cu un
trib de razboinici Quileute cand eram la vânatoare. Carlisle a actionat diplomat si l-a
convins pe seful lor, ca nu eram ceea ce ei credeau, ca noi eram diferiti. Au semnat un
tratat si am promis ca nu vom rani niciodata oameni pe terenurile lor, iar ei au promis ca
vor proteja secretul nostru.

108
Anii au trecut si amintirile au ajuns in 1950. Casa noastra a fost invadata de doi
vampiri noi, o femeie mica, cu parul negru si un barbat înalt blond, Jasper. Femeia, Alice,
parea sa stie totul despre familia noastra. Ea si Jasper ne-au cautat dorind sa ni se alature.
Sosirea lor era ciudata, dar ei pareau sa se potriveasca perfect în dinamica familiei
noastre, ca si cum erau meniti sa fie acolo. Pentru mine venirea lor era o usurare. In
sfarsit nu mai eram singurul “ciudat” din familie; acum aveam cu cine sa impart
experientele mele. Intre mine si Alice s-a format instantaneu o legatura puternica si
indestructibila.

Vietile noastre au continuat sa treaca în fata ochilor mei. Aro a vazut amintirile
mele si chiar mult mai mult decât anticipase vreodata. El a putut vedea nu numai
gândurile si amintirile mele, dar a primit, de asemenea, si gandurile familiei mele care
trecusera prin mintea mea. Aro era intrigat de tot ceea ce vedea si se bucura privind în
viata prietenului sau si a familiei sale anormale.

Apoi, a venit anul 2003. Am revenit la Forks, saizeci de ani dupa dupa prima
noastra întâlnire cu Quileutes. Ne-au adus aminte de tratat si desi nu erau fericiti de
întoarcerea noastra, nu ne-au deranjat. Am început liceul, înca o data. Cladirea se
schimbase oarecum de la ultima noastra întâlnire, dar o mare parte din ea ramase la fel.
Ne-am amestecat printre ceilalti elevi de acolo, pretinzand ca invatam materii noi, cand
noi le studiasem deja de sute de ori.

18 ianuarie 2005 parea la fel ca orice alta zi, pâna când am vazut-o. Liceul vuia de
sosirea noului elev. I-am vazut chipul în mintea elevilor, dar nu ma interesa. Am vazut-o
in cantina cand fratii mei m-au întrebat despre gandurile noii sosite. M-am luptat pentru a
intra în mintea ei, pentru a vedea ce gandea despre noi, dar gândurile ei erau ciudat de
tacute. Confuzia si furia ma coplesise.

Apoi eram in clasa, dorindu-mi ca ora sa treaca repede si sa plec acasa. Ea a trecut
prin fata radiatorului si aerul i-a suflat parul, parfumul ei venind direct spre mine. Aroma
m-a lovit ca o minge, arzandu-mi gatul, eliberand toti demonii din mine. Ea a venit spre
mine si, nerealizand pericolul, s-a asezat pe scaunul de langa mine. Ce fata proasta! De ce
era ea acolo pentru a ma tenta? Milioane de scenarii am nascocit în mintea mea ca s-o
omor, dar am rezistat. Cu un miros asa de puternic si de frumos ca al ei, înca nu
întelegeam cum de fusesem în stare sa rezist.

Am deschis ochii usor si l-am vazut pe Aro lingandu-si buzele la aroma sangelui
din amintirile mele. Da, ea era “catareata mea”. Am marait instinctiv, dar el mi-a ignorat
reactia.

M-am vazut explicandu-i lui Carlisle ce se intampla si plecand in graba la Denali.


Am vazut saptamâna in care am stat acolo, incercand sa inteleg de ce soarta imi facuse
asta. De ce o trimisise pe ea sa ma tenteze. Apoi m-am vazut revenind in Forks,
determinat, sa infrunt situatia si demonii din mine.

109
Si acolo era din nou…Bella. M-am prezentat si am încercat sa ma împrietenesc cu
ei, punând întrebari despre viata ei, încercînd sa aflu cat mai multe despre ea. Mintea ei
tacuta ma intriga si ma luptam sa depasesc setea care ma coplesea, cand eram asa de
aproape de ea. Nu mai intalnise niciodata o fiinta atât de frumoasa si atât de fascinanta.
M-am trezit atras ciudat de ea, iar ei, spre deosebire de alti oameni nu ii era frica de mine.
Ea nu lua in seama toate încercarile mele de-a o avertiza subtil de pericolul cu care se
confrunta.

Apoi am vazut accidentul. Nu! Fara sa ma gândesc, am strafulgerat langa ea si am


oprit dubita care ar fi ucis-o. Fata ei era plina de uimire si de mirare. Curiozitatea din
ochii ei si întrebarile ei reprezentau o amenintare grava la expunerea mea si a familiei
mele. Eu însumi eram uimit de ceea ce facusem pentru salvarea ei.

Apoi, acolo era ea, îngerul meu, dormind pasnic. Parul ii era imprastiat pe perna,
in jurul fetei, frumusetea ei taindu-mi respiratia. Ea a vorbit în somn, mormaind despre
mama ei si despre vreme si apoi s-a întâmplat. In acel moment ea mi-a pronuntat numele
in somn. Am stiut în acea clipa ca eram indragostit. Inima mea a crescut in pieptul meu,
la amintirea caldurii si dragostei ei. Eram complet si permanent schimbat din acel
moment. Viata mea nu va mai fi niciodata la fel.

Amintirile au trecut prea repede pentru a aprecia pe deplin binefacerile lor. Imi
doream sa raman acolo, prins in amintirile cu Bella vie, inainte ca ruptura tragica sa ne
desparta pentru totdeauna.

Am vazut fata ei fascinata cand m-a privit stralucind în poiana. Mi-am muscat
buzele instinctiv cand amintirea primului nostru sarut a trecut prin mintea lui Aro. Bratele
mi-au cuprins pieptul cand am simtit imbratisarea ei. Simteam cum golul din mine ma
atragea si mai mult.

Amintirile au continuat. M-am vazut impreuna cu familia mea jucand baseball. L-


am vazut pe James si fulgerarea din ochii lui când a prins mirosul Bellei. Mi-am revazut
familia fugind cu Bella si sângele Bellei cand James a muscat-o. Am simtit din nou furia
arzandu-ma cand am urmarit lupta mea cu James. Am putut simti din nou gustul sângelui
ei, amintindu-mi senzatia cand am supt veninul din rana. L-am auzit pe Aro rasufland
greu, captivat de modul în care sângele ei ma afectase si uimit de rezistenta mea.

M-am simtit-o pe Bella în bratele mele cand am dansat în lumina lunii. Am auzit-
o intrebandu-ma de schimbarea ei, astfel încât sa putem fi împreuna pentru totdeauna.
Oh, cum as fi vrut sa-i accept cererea! Asta fusese una din milioanele de greseli care imi
apasau umerii. Daca stiam ca despartirea va duce la moartea ei, as fi acceptat cererea ei.

Am vazut obrajii imbujorati ai Bellei tinand un pachet argintiu in mana. Am vazut


picatura de sânge pe vârful degetului si corpului lui Jasper alergand spre ea. Am vazut-o
pe Bella întins pe podea,cu bratul sangerand, din cauza mea.

110
Am vazut-o pe Bella în padure, lacrimile curgand pe obraji, implorandu-ma sa nu
plec. Pieptul mi se zgudui de un hohot de plâns. Am inchis ochii strans, fortându-ma sa
ramân în continuare puternic. Amintirile ma copleseau si simteam ca ma prabusesc sub
greutatea lor.

M-am vazut pe mine, prin pustiu. Am vazut dezamagirea tatalui meu. L-am vazut
pe Lucian. Am vazut-o pe Victoria. Am vazut pustiul din viata mea din ultimile luni.
Apoi am auzit vocea, vocea surorii mele spunandu-mi ca Bella era moarta si vocea
baiatului, confirmandu-mi.

Nu mai puteam continua. Mi-am închis mintea, nedorind sa ma mai uit niciodata
la amintiri. Aro a continuat sa-mi atinga bratul pentru inca cateva momente inainte de a
ma elibera. Mi-am inchis ochii strangand intre degete podul nasului meu.

“Fascinant, pur si simplu fascinant”, a cazut pe gânduri.

“Ah, ce familie, ce de cadouri uimitoare!”

Am deschis ochii încet si i-am întâlnit privirea.

“Ce viata extraordinara ai trait, tinere Edward! Cate experiente ai impartit cu


mine! Si darul tau…pur si simplu intrigant.”

“Darul Lui?”  O voce din spatele camerei vorbi.


Am vazut o figura apropiindu-se. Se indrepta spre noi, gratios, parca plutind, cu
parul lui alb, lung, stralucind discret in lumina lumanarilor.

Caius.

“Da, fratele meu. Se pare ca prietenul nostru de aici are o putere asemanatoare
cu a mea. El poate citi gândurile altora, dar numai pe acelea care trec la un moment dat
prin mintea lor, corect?”

Am dat din cap, confirmand.

“Ah, dar el nu are nevoie de atingere. Sunt sigur ca el stie tot ce gandim noi in acest
moment. Cat de minunat! Cat de…convenabil.”  Ochii lui Aro straluceau de emotie si
Caius se uita cu scepticism.

“Deci, spune-ne, Edward. De ce ai venit?” ma intreba Caius.

Am deschis gura pentru a vorbi, dar Aro a raspuns înaintea mea.

“Tanarul Edward se afla aici pentru a ne cere moartea lui.”

Murmurele au inundat camera.

111
“Un vampir sinucigas?” “Ce este cu el? Cum poate el sa vrea asta?” “Ce ar fi
putut sa se întâmple ca sa renunte la nemurirea lui?”

“De ce?” m-a intrebat Caius, confuz.

Din nou, Aro raspunse. “Se pare ca tanarul nostru prieten si-a pierdut partenera.
El este indragostit de un om.”

“Un om?”

“A spus un om? Este posibil?” “Este o gluma?”

“Da, el este indragostit de un om, un om al carui sânge cânta pentru el. Trebuie
sa-ti spun, Edward, eu chiar sunt surprins de acest lucru. Cum ai putut rezista unui astfel
de parfum? Daca nu as fi vazut asta prin amintirile tale, nu as fi crezut ca e posibil.”

“Rezistenta nu a fost fara dificultate,” i-am raspuns.

“Da, da. Si se pare ca ai plecat de langa partenera ta pentru protectia ei. E


corect? ”

Am dat din cap.

“Si separarea nu a facut nimic mai mult decât sa creeze o durere


incomensurabila pentru amandoi, corect?”

Am dat din cap din nou, tristetea cuprinzandu-mi chipul. Umerii mi-au cazut,
înfrânti de durere si vinovatie. Nu stiam cât de mult mai puteam rezista inainte de a ma
prabusi din nou.

“Si,  se pare ca separarea cauzata de despartirea de el, au determinat-o pe iubita


lui sa-si ia viata. Si acum vrea sa moara si el. Am dreptate?”

Am dat din cap, în imposibilitatea de a forma cuvinte.

“Bine atunci…Felix!”  Caius s-a întors si a fluturat mana spre Felix pentru a se
apropia.

Aro a ridicat mâna pentru a opri garda uitandu-se in continuare în ochii mei. Nu
eram sigur de ceea ce vedeam acolo. Era compasiune? Era întelegere? Sau era altceva?

Se întoarse la Caius facandu-i un semn din cap. Apoi s-a uitat la Felix facandu-i
semn sa ramana pe loc.

“Tinere Edward, as dori sa discut cu fratii mei cererea ta. Te-ar deranja sa ne
permiti cateva momente de singuratate pentru a deliberata?”

112
“Desigur,” i-am raspuns ezitant.

“Foarte bine atunci. Alec? ”

O figura mica pasi inainte. Era un baiat, nu mai mare de cincisprezece ani, am
ghicit. Avea parul scurt, castaniu si ochii rosi. Avea chipul unui inger, dar era ceva
sinistru în ochii lui.

Aro i s-a adresat. “Alec, te rog  insoteste oaspetele nostru în cealalta camera, în
timp ce noi discutam, da? Ohh!! Si te rog, sa se simta confortabil.”

Apoi se intoarse spre mine. “Edward, ai dori ceva de mâncare în timp ce


astepti?”  Ochii lui sclipeau demonic în lumina lumânarilor in timp ce un rânjet crescu
pe fata lui.

“Nu, multumesc.”

“Foarte bine. Te rog sa-l urmezi pe Alec. Te vom chema atunci cand vom lua
decizia.”

M-am intors urmand tanarul vampir, ascultând gândurile in timp ce ieseam din
camera.

“Vino Caius…Marcus…avem de discutat.”

M-am uitat peste umar si i-am vazut stand în mijlocul camerei. Am încercat sa ma
concentrez pe gândurile lor, dar agonia provocata de retrairea tuturor amintirilor
dureroase inca imi ardea pieptul, facand dificila concentrarea.

Am mers printr-un pasaj umed de piatra. Ne-am oprit si Alec deschise o usa,
invitandu-ma intr-o camera slab iluminata. Peretii erau de piatra si o canapea din piele era
asezata în centrul camerei.

“Te rog, ia loc!”  ma invita.

M-am asezat pe canapeaua de piele si mi-am îndoit mâinile în poala, strangandu-


le agitat. Am auzit o voce în afara usi si apoi usa, deschizandu-se si o femeie privindu-ma
in timp ce intra in camera. Bataile inimii ei cresteau cu fiecare pas pe care-l facea,
apropiindu-se de mine.

“Buna Gianna”, Alec saluta femeia fara macar sa se intoarca pentru a se uita la
ea.

Ea dadu din cap spre el. M-am uitat curios la ea. Era inalta, frumoasa, cu ten
inchis si ochii verzi. Era in mod clar umana.

113
“Sa-ti aduc ceva?” ma intreba politicos.

M-am oprit pentru un moment, luandu-mi ochii de la ea si gandindu-ma la oferta


ei. Era ea “masa” de care Aro imi vorbise? Era trimisa acolo pentru a ma tenta?

“Gianna este receptionerul nostru”, ma lamuri Alec.

Gândurile m-au purtat imediat la scrisoarea din buzunarul meu. Aproape ca


uitasem de ea. Am scos-o din buzunar si i-am intins-o.

“Daca nu deranjez prea mult, ai putea sa expediezi aceasta scrisoare pentru


mine?”  Am întrebat.

“Sigur.”  Ea a dat din cap zambind si luand scrisoarea din manile mele.

“Multumesc”.

“Nu este nici o problema. Daca mai ai nevoie de ceva, doar spune-mi.” Cu asta s-
a întors si a parasit sala.

Ochii mei scanau sala nervos. Am încercat din nou sa-mi concentrez mintea pe
gandurile Volturilor. Ce tot deliberau atat? Cererea mea era destul de simpla. Oare erau
ingrijorati de reactia lui Carlisle?

Brusc, o senzatie ciudata puse stapanire pe mine. Sunetele din camera au devenit
confuze si vederea neclara. In clipa urmatoare, simturile mele erau complet anulate.
Intunericul navali peste mine  tintuindu-ma  nemiscat in mijlocul lui…

114
CAP 19 SFARSITUL

Intunericul ma înconjura ca o ceata, blocandu-mi toate simturile. Nu puteam


vedea. Nu puteam auzi. Nu mai puteam mirosi. Am încercat sa-mi ating fata dar n-am
simtit nimic. Am încercat sa-mi concentrez mintea, dar nu era nimic, nici gândurile nu mi
le mai auzeam.

Sunt mort? Au luat deja decizia de a ma distruge atât de repede?

Prin minte imi treceau milioane de scenarii diferite, incercand sa-mi explic starea
mea actuala. Daca eram cu adevarat mort, atunci unde eram? Eu nu simt nimic. In mod
evident, constiinta mea inca exista, chiar daca corpul nu! Nu exista nori sau îngeri, nici
foc sau demoni. Nu era decat o intindere nesfarsita de neant. Poate ca acest lucru era cel
mai bun la care puteam spera, acest purgatoriu de goliciune, unde nu era nimic, doar
gândurile mele. Sau poate ca acest lucru era iadul. Poate ca eram sortit sa-mi petrec o
eternitate în imposibilitatea de a scapa de amintirile din viata mea. Instinctele mele tipau
la mine, sa lupt impotriva acestui vid ce ma inconjura. O mica parte din mintea mea nega
aceste scenarii. Nu! Volturii nu m-ar fi ucis fara sa-mi spuna mai intai verdictul lor. Sau
ar face-o? Gândurile m-au purtat inapoi la Bella. Imediat am eliminat perspectiva de a fi
in cer. În orice cer ma puteam imagina, noi doi nu am fi impreuna. Eu nu meritam cerul.

115
Cerul era locul unde sufletul meu poate, plecase când am murit în 1918, dar cu siguranta
nu era un loc pentru un monstru ca mine. Cerul era rezervat pentru îngeri, asa ca Bella
mea. Continuam sa reflectez la situatia mea, cand am simtit cum ceata incepe sa se ridice
încet. Mi-am întins degete de la mâini si picioare, simtind furnicaturi prin tot corpul. Am
putut simti din nou, trecerea aerului prin narile mele. Am putut sa simt din nou mirosul
zidurilor de piatra ce ma inconjurau. Voci confuze si-au facut drum spre urechile mele si
vederea mi-a devenit clara. Alec statea în picioare în fata mea, cu bratele încrucisate peste
piept, uitandu-se cum imi revin simturile, urmarindu-mi reactia.

“Cum te simti?”, m-a intrebat.

M-am uitat la el, înca mai încearcad sa ma concentrez. “Ce a fost asta?” am
întrebat.

“Stapanii mei au dorit intimitate in timpul deliberarilor. Eu doar le-am indeplinit


dorinta.”  adauga el ridicand din umeri in timp ce un zambet ironic ii inflorea in coltul
buzelor.

“Tu ai facut asta?”,  am întrebat inca uimit. Nu mai intalnisem niciodata o astfel
de putere. Auzisem de dorinta Volturilor pentru suprematie si de preferinta lor de a avea
langa ei vampiri cu abilitati deosebite, dar nu ma gandisem niciodata ca ceva atat de
coplesitor poate exista.

El dadu din cap confirmandu-mi. “Cum te-ai simtit?”,  a repetat.

“E dificil de descris. A fost ca si cum eram intr-o camera in timp ce cineva


stingea incet toate luminile, pana cand nu mai era nimic, doar intuneric. Dar nu e vorba
doar de vedere…totul era anulat! Nu am putut simti, nu am putut vedea, nu am putut
auzi, nu am putut mirosi. A fost destul de deconcertant.”

“Excelent!”  El a zâmbit, vizibil multumit de el însusi.

Nu a trecut mult si am auzit o bataie puternica in usa. Alec s-a indreptat spre ea si
a deschis-o. Felix se afla în pragul usii cu pumnii strânsi si tremurând.

“De ce el? De ce? I-am servit pe stapanii mei timp de multe secole, dar mereu
sunt dat la o parte. Preferinta lor pentru cei cu puteri este revoltatoare. Loialitatea mea
nu inseamna nimic in ochii lor?”  Furia gandurilor ma loveau ca niste suliti.

Alec isi plasa o mâna calmant pe bratul lui Felix, dispus sa-i controleze
temperamentul.

“Ei sunt gata. Te cheama.” a suierat printre dinti.

Alec se uita înapoi facandu-mi semn sa-l urmez. Felix a ezitat cand am ajuns in
fata lui, dar a facut un pas inapoi permitandu-mi sa trec.

116
“Nu ajung sa am si eu nici o distractie.”  Gandurile lui Felix erau un amestec
ametitor de furie si frustrare.

Am ignorat zgomotul puternic cand am trecut pe langa el. Judecand dupa


gandurile si temperamentul lui Felix, mai mult ca sigur ar fi preferat, mai degraba, ca
pumnul lui sa faca cunostinta cu fata mea, decat cu peretele. Am trecut de usile groase,
pasind în camera luminata discret de sfesnicile de pe pereti si m-am uitat la Volturi.
Stateau pe tronurile lor de lemn. Ochii lui Aro straluceau de anticipatie, Caius era vizibil
iritat iar Marcus se uita extrem de plictisit. Felix pleca de lînga mine si se întorse la postul
sau, in dreapta tronurilor. Alec se duse la stânga, alaturi de o femeie mica care ar fi putut
fi sora geamana a lui.

“Edward, sper ca nu te-a deranjat sa astepti cat timp am discutat…” Aro a


început. “M-am sfatuit cu fratii mei in ceea ce priveste cererea ta si am ajuns la o
decizie.”

Mi-am tinut respiratia în timp ce asteptam. Pentru prima data de când imi
începusem calatoria spre Italia, imi era frica de raspunsul lor. Ma luptam pentru a citi
decizia în mintea lor, dar toate incercarile mele erau blocate. Evident, toti stiau de
capacitatea mea si incercau sa-si tina mintea cat mai departe de mine.

“Tu ai un talent minunat, tinere Edward. Ai o abilitate unica care credem ca este
foarte valoroasa si ar putea fi destul de folositoare pentru noi.”  Mi-am înclestat pumnii;
gândurile sale erau inca tulburi, dar nu aveam nevoie de capacitatea mea ca sa stiu care
era raspunsul lui.

El a continuat, ” O astfel de putere este unica si ar fi inutil s-o distrugem. Ca sa


nu mai vorbim de distrugerea unui asa vampir tanar si promitator ca tine. Ne-ar placea
sa-ti oferim un loc langa noi.  Abilitatea ta  ne-ar asigura un rang înalt si pot sa te
asigur ca nu-ti va lipsi nimic. Iti putem da mai mult decât ai visat tu vreodata.”    Da,
imi puteti da totul, cu exceptia singurului lucru de care am nevoie cu adevarat, m-am
gandit.  Aro continua  “Vrei sa ni te alaturi? ”

Aro se apleca înainte, în scaunul sau, asteptand cu nerabdare raspunsul meu. Ochii
mei au scanat camera, in cautarea gândurilor celorlalti vampiri.

Felix era vizibil indignat, intreg corpul lui tremurand de furie. “Ce dracu tot
asteapta? De ce nu da raspunsul?”

“Aro este un prost. Acest vampir a încalcat legea prin expunerea secretele
noastre unui om. El ar trebui sa plateasca pentu asta cu viata. Nu trebuie decat sa
respectam legea si dintr-o singura miscare rapida am termina cu el…” Ochii lui Caius
ma strapunsera.

Marcus a continuat sa se uite la mine, complet neinteresat de scena ce se desfasura


in fata lui. “Pot intelege legatura sa cu acest om, dar ea a disparut. Ea este moarta, la

117
fel ca si Didyme. Daca eu am putut continua fara partenera mea, el de ce nu face la fel?
El este slab. Noi ar fi trebuit sa-i acceptam cererea. Poate ca asa ii va fi mai bine…”

“Nu” i-am raspuns pur si simplu.

Felix aproape exploada de bucurie. Caius parea sa aiba aceeasi reactie. Clar nu ma
suportau. Zâmbetul lui Aro se stinse in timp ce vorbea, “Putem întelege rezervarile, dar
te rog sa iei în considerare oferta noastra. Acesta ar fi cu siguranta un drum mai bun
decât moartea. ”

“Nu, niciodata,” i-am raspuns din nou. “Mai degraba as muri”.

Puteam sa aud cum calmul lui Aro incepea sa dispara din vocea sa. “Foarte bine,
daca nu vrei sa ni te alaturi, atunci nu mai este nimic mai mult de spus. Felix, Demetri,
va rog sa-l conduceti pe oaspetele nostru afara.”

Foc trecu prin venele mele, arzandu-mi stomacul si veninul imi umplu gura.
Pumnii mi s-au înclestat luptandu-ma sa-mi mentin calmul. “Vrei sa-mi spui ca nu-mi
accepti cererea? Oferta voastra este sa ma alatur sau sa plec?”

“Exact,” Aro a raspuns. “Ar fi inutil pentru sa distrug un astfel de talent


promitator. Nu pot permite asta. Sper ca totusi te vei mai gandi la oferta mea si o vei lua
in considerare.”

Camera era scaldata într-o nuanta de rosu. Focul izbucni în mine si nu mai puteam
sa-mi controlez furia. M-am chircit, gata de atac. Privirea mea il fixa pe vampirul din fata
mea. Daca el nu mi-a acceptat cererea, il voi forta sa actioneze. Am pasit inainte, pregatit
sa atac cand, in mod neasteptat m-am trezit pe podea. Foc trecea prin venele mele
arazandu-ma mai puternic decat orice venin. Corpul mi se contorsiona si se zvîrcolea pe
podea îndurand durerea incomensurabila. Am urlat în agonie, în imposibilitatea de a-mi
controla reactiile. Focul imi ardea fiecare celula din corpul meu. Am pierdut complet
notiunea de timp. Mintea mea nu se putea concentra prin durerea chinuitoare.

“Ajunge, Jane,”  L-am auzit pe Aro spunand. O voce mica suiera în dezacord, dar
durerea a început sa dispara.

M-am uitat sus pentru a vedea femeia mica de lânga Alec, zambind evident
bucurandu-se de suferinta mea. Mi-am pus palmele pe podea si m-am luptat sa ma ridic.
Am simtit niste brate puternice ridicandu-ma în aer si în clipa urmatoare, corpul meu se
izbi de zidul de piatra, trimitand fragmente de roca si de praf pe podea. Am ramas acolo
pentru un scurt moment incercand sa-mi regasesc puterea de a ma ridica.

“Ia-l de aici,” a poruncit Caius.

Bratele puternice m-au ridicat inca o data, aruncandu-ma peste umarul lui masiv.
Felix trecu prin tuneluri, transportandu-ma ca pe-o papusa de carpa. Demetri il urma

118
indeaproape. Am iesit din cetate si am simtit forta aerului rece de noapte. Felix m-a
aruncat la pamant si suiera amenintator la mine.

“Cel mai bine ar fi daca ai pleca din Volterra.”

Demetri se apleca peste mine, zambind ironic. “Vom fi cu ochii pe tine. Stii ca nu
te poti ascunde de mine.” I-am simtit mana presandu-mi bratul, evident asigurandu-se ca
am inteles ceea ce vrea sa spuna. Da, ma putea gasi oriunde m-as fi ascuns! Dar nu conta.
Vroiam sa ma gaseasca. Vroiam ca el sa termine cu mine. Sfarsitul nu putea sa mai
intarzie. Am dat din cap, m-am ridicat in picioare si am inceput sa merg mai departe,
gandindu-ma ce sa fac. Le-am simtit privirile atintite pe mine, urmarindu-ma. Nu voi
renunta asa de usor. Stiam ca refuzul lor era o posibilitate, iar acum tot ce trebuia sa fac
era sa le fortez mana. Stiam ca Aro nu va mai avea nici un argument pentru a ma salva
daca eu as fi incalcat regulile. Caius ar vedea asta. Trebuia sa fac ceva drastic. Dar ce
puteam sa fac? Trebuia sa fac ceva care sa expuna un secret al existentei noastre in fata
cetatenilor din Volterra. As putea ataca garzile. As putea ridica o masina deasupra
capului meu, în piata principala. As putea sparge un zid de caramida cu mâinile goale. As
putea alerga prin oras, la viteza maxima. As putea urca pe pereti si sa sar prin aer de pe
un acoperis pe altul. As putea ataca oameni. Da, probabil asta era raspunsul. As putea
merge intr-o piata, ucigand cat mai multi oameni, lasand un haos complet in urma mea.
Asta ar fi cu siguranta mai mult decât suficient pentru a provoca paza si a-mi termina
misiunea.

Da, asta era! Demonul zambea in anticipatie in fata ochilor mei. Nu-mi pasa.
Aveam de gand sa-l las sa puna stapanire pe mine. Am inceput sa merg pe strazi,
simtindu-ma puternic in decizia mea. M-am luptat pentru atât de mult timp împotriva
monstrului din mine… Stiam ca acest ultim act imi va anula toate realizarile existentei
mele, dar in acel moment nu-mi mai pasa. Aveam nevoie doar de viata. Doar un singur
om sa moara, in mâinile mele în interiorul zidurilor orasului si ar fi suficient pentru a
aduce întreaga garda la mine. Am continuat sa merg pe stradutele inguste. Desi ora era
târzie, pe strazi inca mai erau oameni. Sarbatoarea Sfântului Marcus se apropia si
oamenii incepusera sa pregateasca orasul de festivitati. Barbatii si femeile imbracati in
rosu ma înconjurau. Ar fi atât de usor sa iau o viata… As putea sa dau drumul monstrului
doar o singura data. Apoi…totul va fi pace.

“Nu, Edward, nu. Te rog.” O voce mica, se ruga de mine pentru a-mi schimba
cursul actiuni. Am incercat s-o împing departe de mintea mea, dar vocea crestea in
intensitate cu fiecare pas pe care-l faceam, pana cand practic urla in mintea mea,
stapungandu-mi creierul. Mi-am apasat tamplele incercand sa fortez vocea sa dispara.

Am scanat strazile, cautându-mi prada. Amintindu-mi de perioada rebela a


tineretii mele am incercat din nou sa-mi impun propria justitie. Am cautat in mintile
oamenilor din jurul meu, asteptand, în speranta de a gasi printre ei o persoana care nu
merite sa mai traiasca.

119
Dar, toate gândurile oamenilor erau indreptate spre sarbatoare si spre programul
evenimentelor din ziua urmatoare. La naiba! Nu era nimeni fara adapost? Nimeni bolnav?

“Ce crezi ca face?” vocea lui Felix ajunse la urechile mele prin multime.

Demetri a raspuns: “Eu nu sunt sigur, dar stapanii ne-au însarcinat sa-l urmarim
si exact asta este ceea ce vom face.”

Eram bucuros sa stiu ca acestia imi urmareau miscarile. Odata ce voi comite
crima, mai mult ca sigur vor actiona rapid. Poate ca mi-ar vedea intentia si m-ar opri
inainte sa comit actul. Am continuat sa ma uit în mintile celor din jurul meu, dar era ce în
ce în ce mai greu. O urgenta crestea in mine si gândul de a-mi abandona principiile ma
bantuia.

Doar o viata, m-am gândit. Am examinat multimea si am reperat o femeie tânara


în rosu uitandu-se la stele. Ea era singura care statea in picioare, complet nemiscata in
timp ce ceilalti roiau in jurul ei. Parul ei negru cadea pe spate ca o cascada, si ochii ei
albastri straluceau in lumina lunii. Asta ar fi destul de usor. Ochii mei au ramas blocati pe
ea in timp ce am mai facut un pas catre ea.

“Edward, opreste-te!”

Am mai facut un pas. Durerea din gât s-a intensificat si veninul mi-a invadat gura.

“Edward, opreste-te! Nu asta este calea!”

Inca un pas. Parfumul ei imi asalta narile si setea ma inebunea. Flacarile imi
cuprinse gatul si ochii imi ardeau de sete.

“Edward! Aminteste-ti cine esti!”

M-am oprit. Vocea tatalui meu rasuna în urechile mele. Am vazut frustrarea de pe
fata lui. Avea dreptate. Eu sunt mai bun decât atat. Cu toate ca dorinta de a actiona era
mare, nu am putut suporta gândul de a-mi dezamagi, cu actiunile mele, tatal. Oricum
moartea mea il va distruge, dar daca mi-as mai incheia viata cu o crima ar fi expomential
mai rau.

Tinta mea se intoarse si se uita la mine cu o mima ironica. Am zambit usor si,
ferindu-mi ochii am trecut pe langa ea.

“Credeam ca el are de gând sa atace, dar se pare ca isi continua drumul. Daca
stie ce e bine pentru el, va merge in continuare pana cand va iesi din oras.”  Gandurile
lui Demetri inca ma urmareau.

Am continuat sa mearg prin multimea plina de viata, ignorând gândurile garzilor.


Multimea umana a început sa se diminueze si am cotit pe o alee micuta. Pustie. Mi-am

120
rezemat runtea de peretele de piatra inspirand adanc si am permis corpului sa se scurga
jos, pe pamant.

M-am aplecat înainte, odihnindu-mi fruntea pe genunchi. Durerea din gâtul meu a
fost inlocuita rapid de durerea din piept. Imediat ce am inchis ochii, Bella a zâmbit la
mine. Imaginea ei mi-a amplificat durerea. Am putut auzi cuvintele pe care le spusesem
odata, demult…

“Daca e cel mai bine pentru tine sa plec atunci ma voi rani pe mine ca sa nu te
ranesc pe tine, ca sa te protejez.” ii spusesem

Bella mi-a raspuns: “Si nu crezi ca eu as face acelasi lucru?”

Daca as fi crezut-o? Daca nu as fi plecat niciodata? Daca as fi putut sa ma intorc


pentru a face lucrurile în mod diferit, niciodata nu as mai pune la îndoiala devotamentul
ei. In eforturile mele de a o proteja, am distrus-o.

Propria mea voce rasuna ca un ecou in mintea mea, inca o data. “Bella, nu m-as
mai putea suporta daca te-as rani vreodata. Nu stii cum m-a torturat lucrul acesta.
Gandul ca esti nemiscata, alba, rece…sa nu te mai vad imbujorandu-te niciodata, sa nu
mai vad acea scanteie de intuitie in ochii tai cand vezi dincolo de prefacatoria mea…ar
fi de neindurat. Tu esti acum cel mai important lucru pentru mine. Cel mai important
lucru dintre toate.”

Viziunile cu trupul ei plutind în apa, în deriva imi inunda mintea si mi-am strans
ochii incercand sa resping imaginea departe de mine. Imaginea se sterse, înlocuita fiind
cu Bella zambitoare care ma urmase de-a lungul calatoriei mele, in aceste sapte luni.

“Mi-e dor de tine!” a spus ea.

“Stiu, Bella. Crede-ma, stiu. E ca si cum ai fi luat jumatate din mine cu tine.” i-am
raspuns eu.

Mi-am amintit atat de bine acea conversatie.

“Vino si ia-o atunci”, m-a tachinat ea.

“Imediat ce-o sa pot.Trebuie sa ma asigur ca esti in siguranta mai intai.”

“Te iubesc.” m-am crispat la cuvintele ei, stiind ca nu le voi mai auzi niciodata.

“Iti vine sa crezi ca, desi te-am facut sa treci prin atatea, si eu te iubesc?”

“Da, chiar imi vine sa cred.”

121
“O sa vin dupa tine.” Cum imi doream sa ma pot alatura ei, cum imi doream sa
gasesc o modalitate de a ne reintalnii in viata de dincolo!!

“O sa te astept.”  Ea imi zambi, facandu-mi cu mana, chemandu-ma la ea. Mi-am


scuturat capul, împrastiind amintirile si incercand sa ma intorc, înapoi în prezent.

Am deschis ochii uitandu-ma la caramizile roscate. Eu nu îndrazneam sa închid


ochii din nou, nu mai puteam sa îndur durerea amintirilor. Creierul meu a inceput sa
lucreze din nou, cautand o solutie la problema mea prezenta. Cum as putea expune un
secret al existentei noastre, fara sa ranesc pe nimeni?

Mintea mea s-a intors in ziua aceea insorita cand am mers cu Bella, pentru prima
oara in poienita. Mi-am amintit cum se uita, în stare de soc si de mirare, la pielea mea
stralucitoare, cum nu-si putea lua ochii de la stelutele de pe pielea mea. În acel moment,
decizia era luata. Era atât de simplu. Tot ce trebuia sa fac era sa astept pana cand soarele
era pe cer si doar sa pasesc in lumina lui. Un singur pas. Garzile vor avea grija de restul!
O pace imensa puse stapanire pe mine. Da, asta voi face!

M-am ridicat si am inceput sa merg din nou. Piata principala ar fi locul ideal
pentru a-mi dezvalui secretul. In mijlocul zilei. Mi-am ridicat privirea uitandu-ma la
ceasul din turn. Numai sapte ore au mai ramas si totul se va sfarsi.

O mica alee goala, sub Turnul cu Ceas imi oferi refugiul de care aveam nevoie
pana la amiaza. Voi astepta in umbra, pana cand ceasul v-a batea ora pranzului si apoi voi
iesi in soare. Garda ar actiona rapid si suferinta mea se va termina. M-am rezemat de
peretele de caramida si am închis ochii inca o data.

M-am gândit de familia mea. M-am gândit la viata mea cu bune si rele. Si cel mai
mult, m-am gândit de Bella. Mi-am reamintit momentele fericite din nou si din nou si…
din nou. Vroiam sa-mi petrec ultimele ore cu iubita mea. Ciudat, prezenta ei în mintea
mea nu mai era dureroasa. Imaginea ei zambitoare imi alunga durerea din mine. Stiind ca
sfârsitul era aproape, am simtit ceva ce nu mai simtisem de mult: liniste în inima mea! I-
am auzit pe Felix si Demetri apropiindu-se de mine. Ei erau agitati, neintelegand de ce
raman in oras, dar incepeau sa se plictiseasca de inactivitatea mea. Cu toate acestea, au
ramas vigilenti pentru a indeplini ordinele Volturilor. Am zambit usor, bucurandu-ma de
prezenta lor. Sub ochii lor vigilenti, sfarsitul va veni rapid. Orele treceau si zumzetul
multimii din Piata crestea. Oamenii erau pregatiti pentru petrecere si sarbaoare. Piata
gemea de multimea de oameni, toti îmbracati în rosu. Mi-am ridicat ochii spre cer.
Intunericul lui era indepartat de nuante delicate de mov, roz, portocaliu si in final,
albastru. Existau cativa nori pe cer, dar soarele stralucea puternic. Perfect. Am ramas în
umbra, dar timpul era aproape. Am luat o gura de aer si mi-am scos camasa, pentru a
permite cat mai mult posibil din pielea mea sa fie expusa la soare. Am mai luat inca o
gura de aer, departandu-ma cu un pas de perete. Ochii mei aruncara o privire asupra
multimilor, facand inca un pas spre deschiderea aleii. Am ramas în umbra, dar ii puteam
auzi pe Demetri si Felix urmarindu-ma indeaproape.

122
“Ce crezi ca face?” întreba Felix.

“Uita-te la el, daca face o miscare în soare, la semnalul meu, pui mana pe el!”
raspunse Demetri .

“Bucuros.” L-am putut auzi pe Felix flexandu-si pumnii, pregatit pentru lupta.

Mi-am întors atentia, din nou, la multimea din piata. O familie se afla aproape de
deschiderea aleii – parintii cu doua fete mici. Fetitele se uitau in directia mea, curiozitatea
si teama amestecandu-se in ochii lor. Am renuntat la camasa mea lasandu-o sa cada pe
pamant.

GONG! Ceasul a sunat o singura data. Am închis ochii si am inhalat profund,


luand ultima gura de aer.

GONG! Am permis corpul meu sa se relaxeze. Eram pregatit. Eram impacat cu


decizia mea. Mi-am ridicat palmele inainte, ca si cum as face o oferta.

GONG! Bella imi zambea chemandu-ma la ea. “Ma simt  în siguranta cu tine”,
spuse ea. Întoarcerea vocii ei m-a umplut de bucurie. În momentele de dinainte de
moartea mea, eram din nou binecuvântat cu prezenta ei.

GONG!  “Nu mi-a placut. Sa nu te vad. Si pe mine m-a nelinistit”

GONG!  ”Intotdeauna te voi dori. Pentru totdeauna!”

GONG!  “Te iubesc. Te voi iubi mereu, indiferent de ce se întâmpla acum.” Am


zâmbit amintindu-mi si dragostea ei imi incalzea tot corpul.

GONG!  “Nu! Edward, uita-te la mine!” Am putut auzi, prin zgomotul multimii,
sunetul slab al cuiva care ma striga, dar Bella din mintea mea a continuat sa vorbeasca.

GONG!  “Te iubesc mai mult decat orice pe lumea asta la un loc. Nu e de
ajuns?”

GONG!  “Nu e un sfarsit, e un inceput!”

Mi-am ridicat piciorul pregatit sa ies în lumina soarelui. Pentru ultima oara,
amintirile mi-au inundat mintea si am zambit usor sub caldura lor. Mi-am schimbat
greutatea, pregatindu-ma pentru ultimul pas. Direct in calea soarelui.

POC! Ceva sau cineva se izbi de mine, fortandu-ma sa ma dau inapoi. Ce era
asta? Oare garzile vroiau sa ma retina? Sau sa ma distruga? M-am rugat pentru urma
varianta. Din reflex, bratele mele au cuprins corpul, sustinandu-l.

123
GONG! Ceasul a sunat din nou.

Simturile mele au fost imediat coplesite. Am simtit caldura corpului din bratele
mele si parfumul dulce de frezie mi-a umplut narile. Am deschis incet ochii pentru a
vedea îngerul din bratele mea. Am zâmbit, realizând ca sfârsitul a venit si a trecut si eu
eram aici, cu iubita mea.

“Uimitor, Carlisle avea dreptate”, am cazut pe gânduri. Ma simteam asa de rau


ca pusesem la indoiala crezul tatalui meu. El credea in mine. In bunatatea mea. Nu-si
putea imagina ca nu as avea un suflet. Daca i-as putea spune… Numai el crezuse ca
exista un paradis si pentru noi, ca sufletele noastre nu erau pierdute pentru totdeauna.
Acum, credeam si eu.

“Edward, trebuie sa te intorci la umbra. Trebuie sa te misti!”  Bella din bratele


mele vorbi, dar eram prea absorbit de prezenta ei pentru a asculta cuvintele. Mi-am
ridicat mâna, mangaindu-i usor obrazul. Am putut auzi cum pulsul ei crestea la atingerea
mea si sunetul dulce mi-a umplut urechile si inima mi-a tresarit vazand imbujorarea din
obrajii ei.

GONG! Ceasul a sunat din nou.

“Nu-mi vine sa cred cat de repede s-a petrecut totul. N-am simtit nimic – sunt
foarte buni.”  Garzile Volturilor erau cu adevarat buni in misiunea lor. Moartea mea
fusese rapida si fara durere. Le-am spus un tacut “multumesc” pentru munca lor. Inca o
data am inchis ochii, atingand usor cu buzele parul Bellei, respirand profund parfumul ei.
Simteam cum trupul ei presat de al meu, trimitea valuri de electricitate, pulsand prin
pielea mea.

“Cum ti-a supt moartea mierea rasufarii! Dar ti-a ramas, in ciuda ingroparii,
divina frumusete intiparita pe chipul tau. Si n-ai fost biruita!”  am citat.

GONG! Ceasul din Turn batu pentru ultima oara in timp ce eu am respirat profund
aroma dulce a iubitei mele. Durerea din gât nu mai exista, inlocuita fiind de caldura si
dragostea care ma cuprinse.

“Mirosi la fel ca intotdeauna”, am cazut pe gânduri. “Deci, poate ca acesta


chiar este iadul. Nu-mi pasa. Il accept”

124
 

CAP 20 REVELATII

“Nu sunt moarta”, a tipat. “Si nici tu nu esti mort! Te rog, Edward, trebuie sa ne
miscam. Ei nu sunt departe! “ Bella din bratele mele striga la mine si se lupta pentru a
ma împinge, dar nu o puteam auzi. Urechile mele erau pline de sunetul glorios al inimii
ei, narile de aroma ei imbatatoare si ochii ii studiau fata frumoasa. Euforia completa ma
invada si am zambit, imposibil de fericit.

Lunile de disperare, orele de agonie in care ma zbatusem, toate au disparut in


imbratisarea noastra. Inima mea nu mai era rupta, era întreaga. Golul care ameninta sa ma
rupa în doua era complet vindecat, ca si cum niciodata nu existase. Întunericul care m-a
înconjurat fusese alungat de lumina dragostei.

Ochii Bellei erau plini de ingrijorare si am simtit nevoia de a intelege ceea ce


spusese. M-am luptat sa ma concentrez.

“- Ce-ai spus?” Am întrebat, înca uluit de sentimentele pe care le incercam, inca


bucurandu-ma de caldura corpului ei presat de al meu. Ochii Bellei erau plini de confuzie
si teama, dar nu puteam intelege reactia ei.

125
“- Nu am murit, nu inca! Dar trebuie sa iesim de-aici inainte ca Volturii…”

Ce?!

Mintea mea a cedat, întorcandu-se in prezent, concentrandu-se pe realitate. Bella


era aici. Bella era aici!! Ea nu era moarta, ea era aici, în viata, si în siguranta în bratele
mele. Nu, nu, în siguranta! Garzile Volturilor erau in continuare aproape de noi. Nu eram
mort! Ea venise dupa mine. Ea venise dupa mine!! Dar cum? Cum de era in viata? Alice
a vazut-o murind. Ea se înecase. Nu fusese nici o înmormântare? Mintea imi era confuza,
era imposibil sa dau un sens la tot ce se întâmpla.

Dar, ea a spus ceva, ceva important… Am încercat cu disperare sa ma concentrez.

Volturii!!!

Cuvantul mi-a bubuit in minte, facandu-ma sa realizez gravitatea situatiei noastre.


Eram în pericol. Bella era in pericol.Trebuia s-o protejez. Mai presus de toate, ea trebuie
sa fie în siguranta. Eu n-o voi pierde din nou. Niciodata din nou.

Înainte ca Bella sa termine propozitia, am cuprins-o delicat si am tras-o în


siguranta în umbra aleii. Am invartit-o usor, lipindu-o cu spatele de zidul de caramida,
asezandu-ma in fata ei si intinzandu-mi bratele ca un scut. Am putut auzi inima ei batand
rapid si respiratia ei accelerata de frica. I-ar putut simti respiratia fierbinte, parfumul ei
captivant, facându-ma sa ametesc. Nu vroiam nimic altceva decat sa o iau in brate si sa-i
sarut buzele moi. Vroiam sa-i arat cat de mult o iubeam, cum tot ce ii spusesem in ziua
aceea nu era decat o minciuna; sa-i spun cât de disperata nevoie aveam de ea, în viata
mea, cât de agonizante au fost lunile in care am stat departe de ea, cata tortura indurasem.
IAD PUR. Dorinta ma ardea în interior cu intensitatea unui milion de stele. Nu! Protectia
Bellei! Asta era prioritatea. Orice altceva poate astepta. Am respins dorintele mele
egoiste si m-am intors cu spatele la ea, ramanand cu bratele in jurul ei, formand o cusca
protectiva in jurul ei.

Ce face? Este cu un om?

Ce intorsatura interesanta! Demetri cazu pe gânduri. Aro va gasi asta destul de


amuzant.

Pelerinele întunecate ale lui Demetri si Felix au aparut din umbra. Am marait
instinctiv, corpul meu strangandu-se in jurul Bellei, dorindu-mi sa pot s-o ascund complet
de ochii lor cercetatori.

“- Salutari, domnilor,” am vorbit, abordandu-i. “Nu cred ca mai am nevoie de


serviciile voastre astazi. Totusi, as aprecia foarte mult daca le-ati transmite multumirile
mele stapanilor vostri.”

O, nu, nu asa de repede…

126
“- Ce-ar fi sa purtam conversatia asta intr-un loc mai potrivit?” Felix a intrebat.
Tonul lui era surprinzator de calm, dar am putut auzi intentiile din spatele cuvintele sale.
Am putut vedea ce s-ar intampla daca nu ii ascultam. Mi-am ingustat ochii. Eu nu le-ar
permite s-o ia pe Bella de langa mine. Niciodata.

“- Nu cred ca este necesar” , i-am raspuns brusc. “Stiu ce instructiuni ai primit,


Felix. Nu am incalcat nici o regula.”

Vom vedea asta.

Demetri interveni
“- Felix nu a vrut decat sa atraga atentia asupra proximitatii soarelui. Hai sa ne
adapostim mai bine.” apoi continua in gand: noi trebuie doar sa-i comunicam lui Aro
despre intentia lui de a pasi in lumina soarelui. Trebuie doar sa ne intoarcem la stapanii
nostri. Aro ne-a poruncit sa-l aducem inapoi viu, impreuna cu oricine l-ar insoti.

Deci, asta fusese jocul lor. Aro, cu siguranta, înca o data, încerca sa ma convinga
sa devin unul de-al lor si vroia s-o utilizeze pe Bella ca punct de negociere. Ei bine, nu-i
voi permite asta!

“- Voi fi chiar in spatele vostru” i-am raspuns. M-am întors usor, uitandu-ma la
Bella. Ochii ei se marira de panica si se uita la mine, confuza si speriata. Am expirat usor,
aplecandu-ma si vorbindu-i incet: “Bella, de ce nu te duci înapoi in piata sa te bucuri de
festival?”, am încurajat-o. Nu puteam suporta gândul de a o lasa sa plece, dar era
modalitatea cea mai sigura de a o proteja. Ei nu vor indrazni sa atace atata timp cat ea era
amestecata in multime. Bella clatina din cap foarte incet, nedorind sa plece de langa
mine. Isi musca buza de jos si isi puse mana pe bratul meu, trimitand o unda de
electricitate prin corpul meu.

“- Nu, adu fata,” ceru Felix . Ma simt un pic flamând, continua el in gand, cu un
zambet demonic pe fata. Apoi a facut un pas spre noi, aratandu-si corpul lui enorm,
intimidant. Bella tremura usor la vederea lui.

“- Nu cred.” i-am raspuns cu asprime, in timp ce el nu-si lua ochii de la Bella.


Corpul mi s-a tensionat instantaneu, pregatit de a ma lupta cu ei, daca era necesar.

Bella interveni cu voce tare si puternica: “- Nu!”

Pentru o fractiune de secunda m-am uitat la ea murmurand:“-Sss” , apoi mi-am


indreptat atentia catre Felix. Se uita la mine gata de atac dar, Demetri interveni.

“Felix, nu aici,” El si-a pus o mana pe bratul lui Felix, incercand sa-l calmeze si
apoi s-a intors catre mine.

Va fi destul timp pentru asta.

127
“Aro ar dori sa discute din nou cu tine, daca tot ai decis sa nu ne mai fortezi
mana.”

“Desigur,” i-am raspuns, “Dar fata pleaca.” Mi-am indreptat pozitia, pentru a le
da de inteles ca vroiam sa rezolv situatia, dar mi-am pastrat bratele protective in jurul
Bellei.

Demetri zâmbi cu cruzime. “Ma tem ca nu e posibil asa ceva.”  Ea a vazut prea
mult – adauga el in gand. “Trebuie sa respectam regulile.”

“- Atunci, eu ma tem ca nu pot accepta invitatia lui Aro, Demetri.” Inima Bellei
pulsa rapid si i-am atins usor bratul incercand s-o linistesc. Puteam simti frica venind in
valuri dinspre ea, asistand la converatia noastra.

“- Foarte bine.” marai Felix zambind si flexandu-si degetele, apropiindu-se de


noi cu inca un pas. Putem incepe, atunci. Mai întâi fata, apoi tu.

Am marait la Felix si intorcandu-mi capul am aratat spre deschiderea aleii. Erau


oameni prezenti si trebuia sa-i reamintesc lui Felix ca va fi la fel de vinovat ca mine daca
incepea o lupta aici. O fetita tragea de haina tatalui, uitandu-se fix la umbrele noastre.
Mama ei privea cu îngrijorare. Ar trebui sa facem ceva? Ar trebui sa chemam ajutor? ma
lovira gandurile ei.

“- Aro va fi dezamagit”, ofta Demetri.

“- Sunt sigur ca va supravietui dezamagirii” i-am raspuns calm.

Felix si Demetri schimbara o privire si s-au despartit, blocand-mi calea în oricare


dintre cele doua directii.

Ea vine cu noi, într-un fel sau altul. Ordinele sunt ordine, gandi Demetri.

Doar o secunda cu el. Tot ce am nevoie este o secunda si acest baiat arogant si
fata lui umana vor fi dar o amintire, gandurile lui Felix ma lovira.

Fetita continua sa se uite in directia noastra si tatal schimba o privire ingrijorata cu


sotia sa. Trebuie sa caut un gardian. Si cu acest gand se intoarse sa-l caute.

Mi-am intors capul uitandu-ma la Felix si la Demetri, masurandu-i. Ei puteau


ataca din ambele parti. Nu era nici o scapare. Daca as ataca, as lasa-o pe Bella expusa si
neprotejata. Nu puteam face ambele lucruri simultan. Eram in dilema, mintea mea incerca
sa gaseasca o solutie dar era imposibil. Singura speranta era o interventie umana.

Demetri marai amenintator. Va voi gasi. Daca ataci, voi veni dupa tine si te voi
gasi. Nu te poti ascunde de mine pentru totdeauna. Gandurile lui Demetri imi invadara
mintea, reusind sa arunce la gunoi si singura mea speranta.

128
Edward, nu face nici o miscare!

Alice! Ea era aici! Un sentiment de speranta si usurare trecu peste mine. Nu mai
eram in inferioritate numerica. Am putut-o auzi pe Alice apropiindu-se de noi. Ea mi-a
aratat viziuni cu ceea ce s-ar întâmpla daca as fi atacat, avertizandu-ma sa stau linistit
pâna când vine ea. Fiecare scenariu se încheia cu corpul Bellei, pe alee, fara viata.

Capul mi s-a intors in intunericul aleii cand am auzit pasii lui Alice ajungand
langa noi. Demetri si Felix trebuie sa fi auzit si ei pasii pentru ca ochii lor s-au intors
uitandu-se in aceeasi directie. Figura mica a lui Alice, a iesit din umbra si mi-a zambit
usor.

“- Hai sa ne purtam frumos, da?” se adresa lui Felix si Demetri. “Sunt doamne
de fata.”

Alice pasi usor, parca dansand si ajunse langa mine. Edward, arati groaznic. Ce-
ai facut cu tine? Ochii ei erau plini de îngrijorare, dar privirea i s-a schimbat repede si s-a
uitat la Bella, oferindu-i un zâmbet linistitor, apoi s-a intors sa faca fata garzilor.

Ea e cu el. Asta va complica lucrurile. Expresia lui Demetri s-a schimbat stiind ca
sansele nu mai erau in favoarea lui.

“Nu suntem singuri.” le reaminti ea, aratand catre familia de la deschiderea aleii.
Demetri se uita la familie si a început sa calculeze riscul de expunere. El clatina din cap
de exasperare.

“- Te rog, Edward, hai sa fim rezonabili,” spuse el.

“- Da, sa fim rezonabili” , am fost de acord.  “Iar noi vom pleca in liniste acum,
fara sa faca nimeni pe desteptul.”

Ei nu vor renunta atat de usor, Edward, imi explica Alice prin gândurile ei. Am
dat din cap usor si m-am uitat la Bella. Tremura usor. In mine razboiul emotiilor era
imens. Lupta dintre dorinta, furie si necesitatea de a proteja se desfasura în mintea mea si
simteam ca exploadez pentru ca nu puteam sa fac nici o miscare. Viziunile lui Alice mi se
invarteau in minte.

Demetri gemu continua:


“- Macar hai sa discutam problema intr-un loc mai discret.” Se uita nervos la
deschiderea aleii, unde sase barbati se alaturasera familiei uitandu-se la noi, evaluand
situatia.

Ar trebui sa facem ceva. Cred ca barbatii aia incearca sa-i faca rau fetei. Uita-te
la baiatul acela, cum a sta în fata ei, protejandu-o. Acesta nu este un loc pentru o lupta.
Oare e cazul sa anunt paza?!

129
Gândurile spectatorilor au fost întrerupte de mâinile Bellei care tremurau pe
spatele meu. Ea si-a schimbat greutatea de pe un picior pe altul, intr-un gest nervos si
inima ei batea neregulat. Se uita in directia barbatilor, muscandu-si buzele. Vroiam sa stiu
ce gandea, dar daca as putea ghici, ea mai mult ca sigur isi dorea sa avertizeze familia sa
fuga.

Mi-am întors atentia înapoi la Demetri.  “Nu,” Am spus cu dintii strânsi.

Felix zîmbi cu satisfactie. Ah, în sfârsit.

Edward, asta nu arata bine. Ia-o usor. Imi tranzmise Alice.

Umerii mi-au cazut instantaneu, înfrânti cand mi-am dat seama ce s-a schimbat.

“- Destul” ,vocea poruncitoare a vorbit din spatele nostru. Mi-am aruncat privirea
in spate pentru a o vedea pe Jane, venind spre noi. Aro ar fi trebuit sa ma lase sa te
distrug atunci când am avut ocazia. Nu încercati nimic, daca nu vrei sa-mi încerc
puterile pe micuta ta companie umana. Imi tranzmise prin ganduri Jane.

Furia ma ardea pe dinauntru, dar am stiut ca nu puteam lupta împotriva ei. Nici
unul dintre noi nu ar fi putut. In acel moment, am realizat ca Alice avea dreptate cand mi-
a spus ca nu avem alta varianta decat sa ne intoarcem la Aro.

Demetri si Felix în mod automat, si-au retras pozitiile lor ofensive când Jane a
aparut si eu mi-am relaxat postura, stiind ca nu mai aveam ce face. Bella imi cuprinse
bratul mai strans, teama iesind la iveala prin toti porii ei.

“Jane”, am oftat.

Noi va trebui s-o urmam, Edward. Nu pot vedea înca ce se va întâmpla, dar voi
face tot ce pot pentru a te ajuta s-o protejezi pe Bella. Alice isi incurucisa bratele pe piept
si eu am dat din cap cu întelegere.

“Urmati-ma,” spuse Jane. Ea s-a intors si a continuat sa mearga în umbra aleii


înguste, stiind ca o vom urma. Felix facu un gest spre noi s-o urmam si trecu in spatele
nostru taind practic orice evadare posibila.

Mmm…ma simt destul de insetat. Poate o gustare mica pentru aceasta calatorie?
Felix zâmbi iar eu am marait instinctiv.

Alice o urma pe Jane iar eu mi-am înfasurat bratele protectiv în jurul Bellei,
impingandu-o usor in fata mea, astfel încât am putut sa ramân un scut între ea si Felix.
Eram sigur ca Alice o va proteja. Cu Alice in fata si eu in spate, ei nu vor putea sa ajunga
la ea.

130
Bella isi întoarse capul, privind întrebator în ochii mei. Eu am scuturat usor din
cap. Acum, nu era timp pentru explicatii. Am încercat doar, prin ochii, sa-i tranzmit toata
dragostea ce o simteam pentru ea, într-un efort de a usura teama ei, dar privirea ei s-a
intors, uitandu-se la vampirii care ne urmau. Se cutremura usor si mi-am înfasurat bratele
mai strâns în jurul ei, sarutandu-i parul usor.

Am decis sa rup tacerea. “- Ei bine, Alice, banuiesc ca nu ar trebui sa fiu surprins


sa te vad aici.”

Ea nu a privit înapoi, când a raspuns. Vocea ei era relaxata, dar am putut auzi o
întepatura de remuscare cand a vorbit. “A fost greseala mea. Trebuia sa indrept
lucrurile.”

“Ce s-a întâmplat?”, Am întrebat. Nu stiam sigur daca chiar vroiam sa stiu.

Iti voi explica totul. Iti promit, Edward.

“Este o poveste lunga,” ea a început, privirea fugindu-i înapoi la Bella. Ochii


Bellei s-au inchis pentru un moment, cu siguranta, temându-se cât de mult ar divulga
Alice. “Pe scurt, a sarit de pe o stanca, dar nu incerca sa se sinucida. Bella s-a apucat
de sporturi extreme zilele astea.” Desi, pentru mine ramane tot o tentativa de sinucidere,
continua ea in gand.

Bella se misca incomod în bratele mele si am putut simti caldura crescand în


obraji ei. Alice a început sa-mi arate un amestec de viziuni si amintiri, tot ceea ce ea nu-
mi putea explica in mod deschis.

Ea mi-a aratat viziunea care a propulsat-o înapoi in Forks. Am vazut-o pe Bella în


picioare pe marginea unei stanci, uitîndu în jos, la apele involburate. Ea a pasit spre
margine si a zâmbit. Trasaturile fetei erau pasnice, aproape oglindindu-le pe ale mele
cand am fost pregatit sa termin cu viata mea. Ea si-a ridicat bratele si fata spre cer înainte
de a se arunca in apele involburate. Tipete ei se auzeau ca un ecou în urechile mele si am
inghetat cand corpul ei fragil a lovit apa. Instantaneu a fost atrasa de curentii puternici,
valurile se spargeau in jurul ei, purtandu-o ca pe-o papusa de carpa. Ea se lupta sa înoate,
se presupunea ca regreta decizia ei. Apoi, expresia i s-a schimbat si a încetat sa mai lupte.
Si-a închis ochii si a permis corpul ei sa fie purtat de curent; am vazut bulele de aer cand
ultima ei respiratie i-a iesit din plamani. Apoi, viziunea a devenit neagra.

Am vazut criza lui Alice cand viziunea a venit peste ea, prabusindu-o. L-am vazut
pe Jasper venind in fuga pana la ea. A fost nevoie doar de cateva secunde pentru ca ea sa
se decida sa se întoarca in Forks. Ea si-a amintit de teama si ingrijorarea simtite, ca ar
putea ajunge prea tarziu. Ii era frica de ceea ce ar putea gasi cand va sosi. Jasper a
încercat s-o convinga sa mearga cu ea, dar ea l-a ignorat, spunandu-i ca va merge singura.

Alice era în picioare, apoi – în casa Bellei. Am vazut-o atingand o poza cu


imaginea Bellei si am simtit nodul din gatul ei cand s-a gandit ca si-a pierdut priepena cea

131
mai buna. Apoi, cadrul s-a schimbat de la degetele ei si am vazut podeaua. Ea a fugit pe
hol pentru a o vedea pe Bella care venea. Un amestec de soc si de usurare trecu prin ea
cand a simtit-o pe Bella in bratele ei.

Charlie statea cu Alice la masa din bucatarie. Inima m-a durut cand el i-a explicat
ce s-a întâmplat cu Bella dupa ce am plecat. Am inghetat la gandul tututror durerilor pe
care i le cauzasem Bellei. În toate eforturile mele de a o proteja, am facut-o sa sufere mai
mult decât mi-am imaginat vreodata ca poate fi posibil.

Edward, înainte de a continua, trebuie sa-mi promiti ca-ti vei controla


temperamentul.

Am dat din cap usor, aproband. Ce altceva ar fi putut sa-mi spuna ea? Apoi am
vazut!  Mi-am înabusit un mârâit cand am vazut ca baiatul, baiatul naiv care ii spusese
Bellei secretul nostru, se uita la ea cu drag. El era baiatul care a raspuns la telefon atunci
când am sunat. El a fost cel care mi-a spus ca Charlie era la înmormântare.

Mintea mea se lupta cu duhoarea groaznica din memoria lui Alice. Nu, te rog…
nu. Eu ar fi trebuit sa stiu ca Bella nu va face nimic sa-si pastreze siguranta. Dar,
vârcolaci? Cum de-am putut sa fiu asa de prost sa nu-mi dau seama ca gena s-ar putea
tranzmite generatiilor viitoare. Mânia ardea în mine. El aproape ca se transformase în fata
ei. El ar fi putut-o ucide! Corcitura jegoasa! Daca vom supravietui, intr-o zi, il voi face sa
plateasca pentru asta.

M-am uitat la Bella cum ii explica lui Alice tot ce s-a întâmplat din momentul
plecarii noastre. Cât de prost am fost sa cred ca ea ar fi în siguranta! Pericolele pareau s-o
caute. Am putut auzi vocea Bella, explicandu-i lui Alice: “Nu, Alice, vampirii nu au
plecat cu adevarat – nu toti, cel putin. Asta e toata problema. Daca nu erau varcolacii,
Victoria ar fi ajuns la mine pana acum. Ei bine, daca nu erau Jake si prietenii lui,
Laurent m-ar fi doborat inaintea ei, asa ca…”

Furia m-a umplut complet. Tot timpul cat o vanasem pe Victoria, ea nu urmarea
decat sa se intoarca inapoi in Forks. O întepatura de îngrijorare imi strapunse gândurile
cand m-am întrebat ce s-ar fi intamplat daca Victoria ar fi mers dupa Bella, daca nu as fi
urmarit-o, deviindu-i putin drumul de la Forks. Si Laurent. Am avut ocazia de a merge
dupa el, de asemenea.

Alice era la poalele scarii, tremurând. Am vazut in mintea ei, viziunea cu mine.
Viziunea cu mine, stând în picioare înaintea Volturi, incercand sa-i conving pe sa-mi
accepte cererea de moarte.

Bella întreba ce s-a intamplat, ce vazuse Alice. “Edward”, a soptit. La auzul


numele meu, Bella s-a prabusit. L-am vazut Iacob certandu-se cu Alice, cerandu-i sa nu o
ia pe Bella cu ea.

Imi pare rau, Edward. Esti bine?

132
“- Hmm,” a fost singurul raspuns pe care-l puteam da, fara ca ceilalti sa inteleaga
ce se intampla in realitate. Bella sesiza imediat schimbarea din tonul meu.

Aleea cotea usor, in timp ce cobora. Am ajuns in dreptul unei fatade plate de
caramida, fara ferestre. Jane a disparut printr-un orificiu de scurgere. Alice a coborat
usor, de asemenea.

Edward, stiu ca acest spatiu limitat, nu este ideal, dar pot vedea în continuare ca
nu avem de ales. Eu nu pot vedea viitorul nostru, pâna când Aro nu ia o decizie. Stiu ca
nu vrei s-o lasi sa plece de langa tine, dar nu-ti face griji! Ea va fi in siguranta, langa
mine, pâna când ni te vei alatura.

Bella se uita la mine si apoi la gura de canal. Se uita din nou la mine, confuza si
cu frica. “- E in regula Bella” am soptit. “Alice te va prinde ”

Bella se uita la gaura din strada si înapoi la mine, din nou, îndoiala umplandu-i
ochii. Bataile inimii ei crescura usor, cand isi imagina probabil caderea in gol. Am stat în
spatele ei, înca formând un scut între ea si Felix.

“Alice?” Sopti ea, cu vocea ezitanta. I-am strans usor mana.

“Sunt chiar aici, Bella,” raspunse Alice.

Acest ritm lent este prea dureros. Da-i drumul odata ca sa trecem mai departe!

Am marait usor la Felix, avertizandu-l sa mentina distanta de Bella. Reactia mea


abia a fost auzita. Nu am vrut s-o alarmez pe Bella. Felix marai si el ca replica.

Ea s-a întors sa se uite la mine din nou, si am zâmbit stins într-o încercare de-a o
calma. I-am luat încheieturile delicate în mâinile mele. Pulsul ei batea cu furie sub pielea
ei fragila si caldura radia prin mine. Am ezitat putin, inainte de a-i da drumul.

“- Gata?”, Am întrebat.

“- Da-i drumul” raspunse Alice.

Bella stranse bine ochii, muscandu-si buzele in momentul in care i-am dat drumul.
Pentru a doua oara în viata ei, ea cadea, din cauza mea. Ironia situatiei ma lovi in plin. De
cate ori o voi mai pune in pericol din cauza a ceea ce eram? Cu toate acestea, se pare ca,
nu conta daca ea era sau nu cu mine, pericolul tot o urmarea. Vroiam sa ma intorc si s-o
pot proteja din nou, dar nu stiam daca ea ma vroia inapoi. Dupa tot ce-am vazut prin
intermediul lui Alice, nu puteam sa dau vina pe ea, daca ma ura, dar eu niciodata nu o voi
mai lasa. As sta de veghe, de la distanta. Si, daca ar fi posibil as face totul ca sa-i castig
increderea din nou.

133
Am auzit aerul vajiind pe langa Bella, cand ea a cazut in intuneric si o secunda
mai tarziu, aerul iesindu-i din plamani in momentul in care a expirat in bratele lui Alice.
Probabil ca isi tinuse respiratia ca sa nu tipe.

Am prins-o, Edward. Este in siguranta. Haide.

I-am aruncat o privire de avertizare lui Felix, reamintindu-i, din nou, sa stea
departe de Bella. Apoi, am alunecat prin gaura de drenaj. Bella statea ghemuita langa
Alice, asteptandu-ma.

Imediat am trecut langa ea, punandu-mi bratele în jurul taliei ei, înca o data. Ea se
cutremura ca raspuns, dar se stranse si mai aproape de pieptul meu. Pulsul ei continua sa
bata frenetic si atingerea ei calda trimitea valuri de energie electrica prin corpul meu.
Alice a început sa mearga într-un ritm vioi si am tras-o pe Bella prin tunel. Ma cuprinse
de talie, iar eu am sustinut-o in timp ce se impiedica si se impleticea in intuneric. Din
cand in cand, Bella se uita in spate, probabil sa vada daca vampirii mai erau acolo.

Nici o scapare, se gândi Felix.

Pasi rasunau ca un ecou prin tunelul de piatra, dar urechile mele erau fixate pe
sunetul inimii Bellei. Acesta era singurul sunet din lume de care imi fusese dor in aceste
luni. Sunetul inimii ei imi era mai drag chiar si decat vocea ei melodioasa. Inima ei imi
spunea mai mult decat gandurile si emotiile ei ar putea s-o faca vreodata.

“Nu se poate sa luam fata? De ce trebuie sa ne impiedicam de un om?” sopti


Felix catre Demetri.

“Aro ne-a ordonat sa-l aducem inapoi viu. El a spus clar ca, în cazul în care era
insotit de cineva, de oricine, trebuie sa-l aducem, de asemenea, viu. Sincer acum, chiar
vrei sa suporti mania lui doar pentru ca nu mai ai putina rabdare?” Vorbisera atat de
incet incat era imposibil ca Bella sa fi auzit ceva.

Felix lasa sa-i scape un oftat iritat si eu i-am cuprins talia Bellei mai strans, ca
raspuns. Corpul ei delicat a raspuns stransorii mele, lipindu-se mai tare de mine. Cu toate
ca situatia noastra era cumplita, nu puteam sa nu savurez momentul. Vroiam atat de mult
s-o imbratisez, sa ma invartesc cu ea in brate, sa sarut fiecare centimetru din fata ei. Mâna
mea i-a mangaiat usor obrazul, caldura arzandu-mi degetele si fata ei se inrosi ca raspuns
la atingerea mea. Buzele ei s-au despartit usor cand mi-am trecut degetul mare peste ele.
Imi doream atat de mult s-o sarut, atat de mult ca ma durea, dar nu puteam sa fac asta
acum. Voi mai avea posibilitatea vreodata s-o sarut din nou? Mi-am lasat capul in parul
ei, adulmecand aroma ei imbatatoare, sarutandu-l usor. Arsura din gatul meu abia o mai
puteam resimti. Desi parfumul ei înca mai ma ardea, gândul de a-i mai face rau vreodata
imi zgudui stomacul. Prin tot ce trecusem in ultimele luni cand aproape ca o pierdusem
definitiv, toata agonia si suferinta indurata facuse sa nu ma mai tenteze necatrul dulce al
aromei ei. Cararea de sub noi a continuat pe o panta descendenta si am sprijinit-o pe
Bella, cand s-a impiedicat pe pietra uda. Ea tremura si am tinut-o mai strans, încercand

134
sa-i calmez temerile. Apoi, dintii ei au început sa clantane si mi-am dat seama ca ea nu
tremura de frica, ci pentru ca ii era frig. Cat de egoist pot fi! Aici era frig si umezeala,
picioarele ei erau probabil leoarca, asa cum calatoream prin tunelul subteran si la toate
astea mai adaugam si eu atingerea mea rece. În dorinta mea egoista de-a o avea aproape,
am uitat ca pielea mea rece aducea iarna odata cu o mica atingere. Imediat i-am dat
drumul din imbratisare, dar am tinut-o de mana. Nu eram pregatit si nici nu vroiam sa-i
dau drumul de tot. Imi lipsise prea mult atingerea ei ca sa ma pot lipsi total de ea. “N-n-
nu,” a raspuns ea, printre frisoane. Si-a aruncat bratele în jurul meu, nedorind sa se
desparta de mine. Pentru un scurt moment, nu eram sigur ce sa fac. Inima mi-a tresarit de
bucurie ca ea înca dorea sa fie aproape de mine, dar ma temeam ca din cauza racelii pielii
mele ar putea face pneumonie. I-am frecat bratul, incercand sa creez o forma de caldura
prin frecare. Ea tremura inca dar a ramas langa mine.

Ea inca te iubeste, stii tu… Am zâmbit usor auzind gandul lui Alice, sperand ca
dincolo de orice Alice sa aiba dreptate. Daca Bella ar vreau sa ma ierte pentru toata
durerea si suferinta pe care i-o provocasem, mi-as petrece restul vietii, convingandu-o de
dragostea mea.

Am continuat sa mergem prin tuneluri si Felix ofta din când în când.  Mi-e foame.
Daca ea nu se grabeste, voi pierde masa. Ea va plati scump pentru asta. Am ignorat
gandurile lui Felix, concentrându-mi atentia pe Bella.

Am ajuns la capatul tunelului si poarta mare de fier era deschisa, astaptandu-ne.


Am condus-o pe Bella, indemnandu-o sa treaca de poarta. A tresarit cand poarta de metal
s-a trantit in spatele nostru. Am intrat in camera de zi, trecand printr-o alta usa si am
simtit-o pe Bella relaxandu-se usor în bratele mele, la schimbarea de peisaj, dar eu am
ramas rigid, nedorind sa se relaxeze prea mult. Daca ar putea exista ceva ce pot face ca sa
opresc toata nebunia asta! Daca ar exista….

135
CAP 21 DELIBERAREA

Temperatura s-a schimbat  odata ce am trecut de ultima usa. Având în vedere


circumstantele noastre, cel putin asta era un lucru bun, trebuia sa recunosc. Umerii Bellei
s-au relaxat si corpul ei a încetat sa mai tremure, dar bratele ei au ramas ferm înfasurate
în jurul mijlocului meu.

L-am auzit pe Demetri cand a închis usa în spatele nostru; înca un moment si nu
va mai exista nici o scapare. Scârtâitul usii de metal a acoperit maraitul meu adresat lui
Demetri. Bella s-a uitat repede înapoi si s-a cutremurat, când a întâlnit ochii purpurii ai
lui Felix. Si-a intors repede privirea la mine. Am zâmbit slab. Nu puteam sa-i ofer nici o
siguranta. Nici macar Alice nu putea sa prevada sfarsitul situatiei noastre.

Mi-am trecut degetele de-a lungul bratul Bellei, într-o dezmierdare usoara. Stiam
ca asta ar putea fi ultima noastra intalnire. Ce soarta sadica am! Pentru a ma aduce înapoi
din morti, ii puneam din nou viata ei in balanta. Am respirat profund, permitand
parfumului ei sa ma invadeze; pretuiam atat de mult aroma ei dulce dupa care suspinasem
atata timp…

136
Am continuat sa mergem pe hol, apropiindu-ne de un lift. Jane tinea usa deschisa
pentru noi, cu un zâmbet crud pe buzele ei. Oh, doar asteptati pâna când vom ajunge la
Aro. El va fi atât de multumit cu mine! Poate ca-mi va permite sa-mi continui mica mea
distractie  de unde am ramas, hmm, Edward?

Am marait la ea cand am intrat în lift, pozitionandu-ma in coltul cel mai


indepartat. Bella si-a schimbat greutatea, împingându-se cât mai aproape de mine. Ea si-a
intors fata, ingropandu-o în pieptul meu.Tremura in continuare, iar inima ii batea cu
putere. Vroiam s-o scap din iadul asta, dar cum?

Edward nici sa nu te gandesti sa ataci.Asta nu e o buna strategie. Aceleasi viziuni


se repetau in mintea lui Alice. Nu conta ce faceam, sfarsitul era acelasi – Bella moarta!
Stii ca pana nu se ia o decizie, viitorul nu se modifica, continua Alice.
Da, stiam asta. Daca l-as putea convinge pe Aro… Simteam tremurul trupului ei asa ca
am continuat sa-i frec bratul incercand s-o linistesc, dar privirea nu mi-am dezlipit-o de
Jane.

Ea nu va încerca, nimic, Edward, cel putin nu acum. Nu face nimic pentru a o


provoca. Gândeste-te la Bella.

Am dat din cap usor, recunoscând adevarul din vorbele lui Alice.

Un zambet al Bellei strafulgera intr-o viziune din viitor, dar a disparut repede
cand Felix ofta adanc. Un astfel de parfum… Nu-i de mirare ca n-a putut sa stea departe
de ea in tunel.

Numai viziunea lui Alice cu cadavrul Bellei mi-a retinut impulsul violent de a-l decapita.

Edward…murmura doar pentru urechile mele Alice, calmeaza-te!

In sfarsit, usile liftului s-au deschis si am vazut camera de primire prin care mai
trecusem cu 24 de ore in urma. Bella respira usor, uitandu-se in jurul ei. Covorul verde
închis si lambriurile din lemn din acest loc erau intr-un total contrast cu tunelurile
intunecoase care ne adusesera aici. Nasul i s-a incretit de la mirosul puternic al florilor
albe si privirea i s-a indreptat spre biroul de mahon. Am auzit cum pulsul ei crestea si
respiratia i se accelera. Confuzia se citea pe fata ei cand s-a uitat la receptionera din
spatele biroului. Fara sa fie nevoie sa-i citesc gandurile am stiut ca Bella a recunoscut-o
pe Gianna ca fiind umana.

Edward, lucrurile se schimba, gandi Alice.  “Tu ar trebui sa-mi spui asta”, zise
Aro, in viziunea lui Alice, dar imaginea se schimba rapid. Interiorul unui avion aparu in
mintea lui Alice. Nu era o viziune, era doar o amintire. Bella isi musca buzele.

“Daca n-o faci acum, o sa te razgandesti.”


“Nu, nu cred ca ma voi razgandi” raspunse Alice.
Apoi, imaginea pe care o vazusem de atatea ori: dragostea mea, cu pielea alba si

137
ochii rosii, brat la brat cu sora mea. Asta era o amintire sau o viziune? Nu am putut
spune.

Imaginea se dizolva intr-o dara de fum violet cand atentia mi-a fost atrasa de
zgomotul usor al lui Demetri inghitind cu greu veninul ce-i invadase gura.

Ce spui? S-o fac? Mi-am strivit dintii de frustrare.

Gianna a zâmbit politicos cand am trecut pe langa ea. “- Buna ziua, Jane”, a
salutat. Ea a zâmbit la fiecare dintre noi, nederanjandu-o ceea ce vedea.

“- Gianna,” Jane a raspuns cu voce plana. Era evident ca Jane nu o vedea pe


Gianna decat ca pe-o bucata de carne.

Ah Gianna mea dulce. Nu mai e mult timp. Astept cu nerabdare ziua în care
stapanii mei, în cele din urma, imi vor permite sa beau din tine. Ce dragut din partea ta
sa te oferi atât de nerabdatoare! Curând. Felix i-a zâmbit si i-a facut cu ochiul Giannei
cand trecu pe langa ea. Ea chicoti usor, gândurile ei fiind pline de fantezi ca raspuns la
flirtul lui. Mi-am plecat capul cu mila. Daca ar sti ea care erau adevaratele intenti ale lui
Felix, nu ar mai fi asa de relaxata.

Am incercat sa ignor dezgustatoarea imagine din mintea lui Felix si am trecut de


usile duble, urmandu-o pe Jane. Alec ne astepta in hol. A pasit inainte si cu un zambet
larg o intampina pe Jane.

“- Jane”.

“- Alec,” a raspunse ea, imbratisandu-l. Pentru prima data, Jane a aratat si alta
emotie in afara de dispret, sarutandu-l usor pe obraji.

Alec ne privi cu atentie. ” – Te trimit dupa unul si tu vii cu doi…si jumatate” ,


zîmbi usor, la încercarea sa de umor si o privi cu atentie pe Bella, evaluandu-i reactia.
Bella nu reactiona la privirea lui intensa; prin ochii lui am vazut fascinatia ei.

“- Buna treaba” a exclamat el catre Jane. Intr-adevar buna treaba. Aro va fi


multumit. Si cât de frumos din partea lui sa ne dea un mic aperitiv înainte de masa.

Dintii mi s-au înclestat si mâinile au cuprins-o instinctiv pe Bella, tragandu-o mai


aproape de mine.

Atentie  Edward, ma avertiza Alice.

Rasul lui Jane a umplut sala, amuzandu-se cu adevarat de gluma fratelui ei. Apoi,
amandoi s-au uitat la mine. Tremuram vizibil de furie.

138
Te rog, Edward. Doar da-mi un motiv, ma invita Jane.

“- Bine ai revenit, Edward,” saluta Alec, captandu-mi atentia inca o data. “S-ar
parea ca esti intr-o dispozitie mai buna.”

M-am vazut in mintea lui – lipsit de viata si posac cu doar cateva ore in urma si
acum – echilibrat dar furios.

“- Relativ” i-am raspuns pur si simplu, avand grija sa-mi pastrez tonul plan.

Bella se misca in bratele mele uitandu-se la mine, punand la indoiala comentariul


facut de Alec cu privire la starea mea de spirit. Alec a chicotit si eu am strans-o mai tare
de talie.

“- Si aceasta este cauza tuturor necazurilor?” A întrebat el amuzant, ochii lui


examinandu-o pe Bella ce tremura in bratele mele. Tot acest tam-tam pentru un om mic.
Absurd! Si nici nu miroase destul de delicios. Alec a facut un pas înainte, respirand adanc
parfumul ei.

Am inghetat cand fanteziile lui Felix cu Gianna s-au transformat, avandu-o acum
pe Bella ca protagonista. Nici o sansa, am vazut-o primul, gandi el.

“- Un fleac”, zise el. Un zambet ironic crescu pe fata lui uitandu-se cu atentie la
mine si ridicandu-si o sparnceana. Deci, moale si cald…isi imagina mainile lui trecand
peste trupul Bellei.

Instinctiv, un mârâit adânc scapa din pieptul meu, furia coplesindu-ma cu o forta
inimaginabila. Felix a raspuns printr-un zâmbet si isi indoi degetul invitandu-ma la
confruntare. Nu va dura mult sa termin cu tine. Corpul meu tremura in tensiune simtind
ca-mi pierd si ultima farama de control. Nu mai vedeam nimic decat imaginea decapiatata
a lui Felix.

Ca prin vis am simtit atingerea lui Alice. Exista o cale de scapare, este din ce in
ce mai clar.

“- Rabdare”, spuse ea. Si uitandu-se in ochii mei adauga in gand – te rog.

M-am uitat in jos la soara mea favorita dar nu am privit-o in ochi. In schimb am
urmarit specatacolul din mintea ei. Printre tipete si fum erau imagini noi…Aro,
atingandu-o pe Bella…o mantie pe care o acceptam de la o garda a lui Aro…Bella
plangand in bratele mele…Jasper salutandu-o pe Alice…si, o imagine fugitiva cu ceva ce
parea a fi…sufrageria noastra? Noile imagini se amestecau cu cele in care Bella murea.
Nu stiu ce inseamna asta, recunoscu Alice, dar te rog sa-ti stapanesti temperamentul.
Daca nu te poti controla mai bine ignora gandurile lui Felix,  adauga ea, ridicandu-si o
spranceana perfecta de abanos, spre mine.

139
Am respirat profund, umplandu-mi plamanii de parfumul Bellei. Focul din gatul
meu mi-a reamintit faptul ca numai absenta ei fusese mai dureroasa.

Sentimentul de neputinta completa si totala era prea mult pentru mine. Nu puteam
face nimic pentru a o proteja pe Bella, in cazul in care Volturii hotarau moartea ei. Frica
ce ma cuprindea mi se citea in ochi  cand ma privit-o pe sora mea, dandu-i o tacuta
promisiune ca ma voi stapani.

Putem face asta, Edward. Ai încredere în mine. Cred ca diplomatia este cea mai
buna metoda de a scapa cu viata de aici. Te rog, tineti promisiunea de a-ti controla
temperamentul. Nu-i da lui Felix satisfactia asta.

Da, asa era. Nu conta ce faceam noi, nu conta ce faceau ei. Aro era cheia spre
libertatea noastra. M-am întors usor uitandu-ma la Alec. El vorbi calm, ca si cum nimic
nu se intamplase.
“- Aro va fi incantat sa te revada din nou.”

“- Sa nu-l lasam sa astepte” adauga Jane.

Am dat din cap înfrânt si i-am urmat pe gemeni, cand ne-au condus în jos pe un
hol lung. S-au oprit brusc la jumatatea holului si Bella se uita la mine confuza, refuzand
privirea lui Alec care deschidea o noua usa ascunsa sub un lambriu. Jane a intrat prima si
noi am urmat-o.

Nu, nu camera asta! De ce vroia Aro sa ne vada in locul asta atat de repulsiv? M-
am uitat repede la Alice dar fata ei era impasibila. Care era motivul pentru care Aro vroia
sa ne intalnim aici?
Ca si cum ar fi stiut ca ceva nu e in regula cu camera asta, Bella se stranse si mai
mult langa mine. S-a aplecat usor trecand prin usa mica in camera ce servea ca si sala de
mese pentru Volturi.

Am continuat sa inaintam si privirea ei s-a ridicat scanand sala mare, uitandu-se la


toti vampirii de acolo. Gandul ca ea va trebui sa interactioneze cu acesti monstri ma
ingrozea. M-am uitat nervos in jurul meu, cand privirea mi-a fost atrasa de ferestre. Era o
optiune pe care ar trebui s-o iau in calcul. Fereastra era mica si in plus, saltul ar fi destul
de mare, dar eu as absorbi forta sariturii, protejandu-o pe Bella. Eram sigur ca multimea
de afara si soarele era o alternativa mai buna decat s-o expun pe Bella la aceasta situatie.

La ce te gandesti tu, Edward? Nu vezi ca nu e bine? Ei te vor vana si te vor


prinde pana la urma, ma certa Alice vazand planul meu. Si apoi, ne vor distruge pe
toti…Carlisle…Esme…Jasper…se cutremura la acest gand.

Am respirat usor, inchizandu-mi ochii in fata durerii lui Alice. Deschizandu-i din
nou, i-am cerut iertare din priviri.

140
Vocile discrete ale vampirilor prezenti mi-au umplut urechile si ochii lor curiosi
ne analizau. I-am intalnit ochii lui Aro si un zambet larg crescu pe fata lui in timp ce se
uita la Alice si la Bella. Deci ea nu e moarta…. Ce avem noi aici?

“- Jane, draga mea, te-ai întors!”, exclama el întorcandu-si privirea spre Jane
doar o secunda, pentru ca apoi sa pluteasca spre noi, garda lui urmandu-l indeaproape. M-
am uitat repede la Bella, vazand cum ochii ei priveau cu veneratie si gura ii era usor
deschisa in stare de soc la vederea vampirului antic ce se apropia de noi.

El ajunse la Jane si o saruta pe buze. Jane se uita lung la el, cu ochii plini de
adoratie.
“- Da, stapane”, a raspuns ea. “L-am adus înapoi în viata, asa cum ai dorit.”

“- Ah, Jane”, zâmbi el. “Esti o alinare pentru mine.” Jane era coplesita de lauda
lui Aro. Apoi, isi întoarse privirea spre Bella si zâmbetul lui a crescu mai mult.

“- Si Alice si Bella, de asemenea!” A aplaudat. “Asta chiar este o surpriza


placuta! Minunat!” Bella rosi usor in timp ce se holba la Aro. El a ignorat rosata ei si isi
indrepta privirea catre Felix. Avea nevoie de audienta pentru viitorul spectacol.

“- Felix, fii dragut si spune-le fratilor mei despre vizitatorii nostri. Sunt sigur ca
n-ar vrea sa rateze asta.”

“- Da, stapane,” raspunse el. Se întoarse si iesi din camera. Intr-o fractiune de
secunda am calculat din nou sansele de scapare. Cu unul mai putin de infruntat, situatia
era mai usoara, dar…nu puteam risca viata Bellei. Cuvintele lui Alice imi rasunau in
minte. Rabdare Edward! Diplomatie Edward!

Aro se uita la mine.


“- Vezi, Edward?”, ma certa el. “Ce ti-am spus eu? Nu te bucuri ca nu ti-am dat
ieri ceea ce vroiai? Ochii lui Aro se ingustara in timp ce astepta raspunsul meu.

“- Da, Aro, eu sunt” , am fost de acord. Am cuprins-o pe Bella mai strâns în


bratele mele, stiind foarte bine ce au fost intentiile lui Aro. Fiecare scenariu imaginabil in
capul meu, se încheia rau, dar asta nu ma putea opri sa fac tot posibilul pentru protectia
ei.

“- Ador finalurile fericite.” ofta Aro. “Sunt atat de rare” , continua el cu o


expresie visatoare pe fata. “Dar vreau sa aud toata povestea. Cum s-a întâmplat asta?
Alice?” se adresa el lui Alice de parca ar cunoaste-o de decenii intregi. “Fratele tau pare
sa creada ca este infailibila, dar evident a fost o greseala la mijloc.” El se uita la Alice,
practic, salivand de curiozitatea detaliilor lipsa din povestea noastra.
“- Oh, sunt departe de a fi infailibila,” Alice zâmbit. “Dupa cum poti vedea
astazi, creez probleme tot atat de des pe cat le rezolv.” Vocea ei era calma, dar atitudinea
ei era rigida. Am putut vedea cum mintea ei continua sa caute viitorul nostru. Daca vom

141
scapa din aceasta situatie si, chiar daca va fi nevoie de o eternitate, Edward, voi face
asta pentru tine. Voi face totul sa-ti recapeti increderea in mine si in viziunile mele.

“- Esti prea modesta,” o dojeni Aro. “Am vazut cateva dintre faptele tale
glorioase si trebuie sa recunosc ca nu am mai vazut pe nimeni cu un asemenea talent.
Minunat!”

Alice ma fulgera cu privirea. Ce i-ai spus, Edward? Cât de mult stie el?
Aro batu din palme, incantat de schimbul nostru tacut.

“- Îmi pare rau, ca nu ne-am cunoscut cum se cuvine, nu-i asa? Doar ca am
impresia ca te cunosc deja. Fratele tau ne-a facut cunostinta ieri, intr-un mod ciudat.
Vezi tu, eu am o parte din talentul fratelui tau dar eu sunt limitat intr-un fel in care el nu
este.”

“- Si e mult mai puternic”, am adaugat. M-am uitat la Alice in timp ce ii


explicam.

“- Aro are nevoie de contact fizic ca sa-ti auda gandurile, dar aude mult mai mult
decât mine. Eu pot sa aud doar ce-ti trece prin cap intr-un anume moment. Aro aude
fiecare gând pe care mintea ta l-a avut vreodata.”

Alice si-a arcuit sprancenele ei în uimire. Totul? El stie totul? Mai mult decat poti
sa-ti amintesti? Asta nu bine pentru noi, Edward. Mi-am inclinat capul usor, confirmând
întrebarile ei.

Aro nu rata conversatia noastra tacuta, uitandu-ne la noi. Alice si Edward…Starea


lui de agitatie crescu, in timp ce gandurile lui se invarteau in jurul atator posibilitati.
Edward si Alice! Alice si Edward!

“- Dar sa fii capabil sa auzi de la distanta…” a oftat, fluturînd mîna de la sora


mea la mine. “Asta ar fi atât de convenabil.”

Ah, aici sunt! Aro privi in spatele nostru si toate capetele s-au intors in acelasi
timp, pentru a-l vedea pe Felix întorcandu-se, urmat de Caius si Marcus. Ei au trecut de
noi alaturandu-se fratelui lor.

“- Marcus, Caius, priviti!”, exclama Aro. “Bella traieste pana la urma si Alice
este aici cu ea! Nu e minunat?”

S-a intors din nou. Poate ca acum putem sa terminam ce am început si sa scapam
de acest necaz. Gândurile lui Caius erau pline de venin si dezgust. S-a întors si se aseza
în tronul sau, în mod evident interesat într-o anume masura de aventurile noastre.

Marcus, pe de alta parte, parea usor surprins. M-am concentrat pe mintea lui,
intrigat de interesul sau brusc. Prin ochii lui, am vazut o banda stralucitoare de lumina

142
intre mine, Bella si Alice. De asemenea am putut vedea benzile de lumina care ii
conectau si pe ceilalti vampiri unul de altul, dar nici una nu era la fel de stralucitoare ca
legatura dintre mine si Bella. Fascinant, se gândi el. În toti acesti ani, nu am mai vazut o
astfel de legatura puternica, între un om si un vampir… foarte interesant. Din pacate, ea
imi aminteste de obligatiuniile ce le-am avut odata fata de dragostea mea. Privirea lui s-a
indreptat în jos, in timp ce se apropia de Aro.

“- Sa le aflam povestea” zise Aro. Se opri si il atinse pe Marcus pentru o fractiune


de secunda. Am vazut pe scurt schimbul de informatii si Aro si-a ridicat sprânceana,
captivat de noile informatii despre relatia noastra. Da, o legatura puternica, chiar mai
puternica decât am prevazut.

Am ras usor, in timp ce gandurile lui Alice m-au fulgerat, tipand in capul meu.
Edward, ce se întâmpla? Ce i-a spus el?

“- Multumesc, Marcus. E foarte interesant.”

Aro clatina din cap cand ochii lui au trecut de la Bella la mine. Ce relatie!! Ma
intreb daca poate fi rupta si de altceva in afara de moarte. Gandurile sale se indreptara
spre una dintre femeile de langa Caius – Cheslea. Pe ea nu o vazusem ultima oara cand
fusesem aici. Ochii ei traversara camera, dar nu a vazut nimic iesit din comun. Am
ascultat mintea lui Marcus. In capul lui murmura o melodie care ii placea foarte mult lui
Didyme. Era intr-o stare de euforie totala, gandurile lui fiind indreptate numai catre ea.
Era asa de frumoasa… Apoi am vazut cum capul lui Marcus se indrepta usor catre Aro.

Privind pin ochii lui Marcus, din nou, am vazut o lumina albastra conectata la
lumina lui Aro. Brusc, Didyme disparu din gandurile lui, inlocuita de Aro. Trebuie sa
traiesc pentru fratele meu, gandi el.

Ea facuse asta!! Legaturile dintre ei erau manipulate de Chelsea.

Am tras-o pe Bella mai aproape, apasandu-mi mana pe talia ei. Nu, eu nu o voi
lasa sa rupa dragostea dintre noi. Aro inca era uimit de profunzimea dragostei mele
pentru Bella.
“- Uimitor. Absolut uimitor.”

EDWARD! tipa Alice in mintea mea. Ce se intampla?

“- Marcus vede relatiile. Este surprins de intensitatea relatiei noastre.”


Alice ramase uimita. Adica el vede toate relatiile dintre noi trei? Eu o iubesc pe Bella.
Oare ea ma iubeste? M-am uitat in sus si apoi in jos, asigurandu-o astfel ca dragostea
dintre noi trei era puternic reprezentata si frustrarea a disparut din ochii ei.

“- Atat de convenabil,” mormai Aro, holbandu-se la mine. Asemenea talente…si


atat de tineri…Intr-un secol de aici inainte, talentul lor va creste…

143
Inainte de a putea reactiona, gandurile sale au disparut, ca si cum ar fi fost sterse
cu un burete.

Ochii lui coborara pe bratul pe care-l tinea Bella in jurul meu.


“- Marcus nu este atat de usor de surprins, va pot asigura.” chicoti el.
“- E atât de dificil de înteles, chiar si acum”, a cazut pe gânduri, uitandu-se in
continuare la bratul meu pus in jurul taliei ei. “Cum suporti sa fii atat de aproape de
ea?”, ma intreba el cu o privire nedumerita pe chipul lui. El si toti ceilalti din camera
erau curiosi in privinta intensitatii setei mele.

Ei nu aveau nici o idee.


“- Nu fara efort.” Nu setea era cea care ma stapanea acum; ei nici nu banuiau ce
efort faceam sa n-o trag si mai aproape de mine, sa-mi inpletesc ambele brate in jurul ei si
s-o strang la piept. Sa-i simt inima batand aproape de pielea mea, sa-i sarut buzele, sa-i
arat cat de mult o iubeam si s-o rog sa ma ierte. Setea nu mai avea de mult timp nimic de-
a face cu dorintele mele legate de Bella.

“- Dar totusi – la tua cantante! Ce risipa!” O astfel de pierdere…

Am chicoti usor, mai mult într-un efort de a-mi domoli temperamentul decât de
umor.
“- Eu o privesc mai mult ca pe un pret.” Fiecare dintre noi ar fi de acord ca pentru o asa
mare dragoste si fericire trebuie sa platesti si un pret. Ma rugam insa ca datoria mea sa se
termine. Simteam ca platisem destul.

Aro era amuzat de raspunsul meu.


“- Un pret foarte mare”    Un pret foarte mare, într-adevar…

“- Fericirea costa!” i-am replicat eu.

Râsul lui Aro umplu camera. “- Daca n-as fi mirosit-o prin intermediul
gandurilor tale, n-as fi crezut ca chemarea sangelui cuiva poate fi atat de puternica.” El
scotoci prin amintirile lui dobandite de-a lungul secolelor dar nu gasi pe nimeni care sa
mai treaca prin experienta mea. “Eu nu am simtit niciodata asa ceva. Multi dintre noi ar
da orice pentru un asemenea dar, tu insa…”

“- Il irosesc.” am terminat, ironia razbind din vocea mea. Toti din camera o
vedeau pe Bella doar ca pe un corp plin de sange. Creaturile din jurul meu, pretindeau ca
sunt civilizate, dar nu puteau vedea cat de frumos era sa traiesti printre oameni, cat de
uimitor era totul. Carlisle avea dreptate – noi eram mult mai sus ca ei!

Animale! sasai Alice in mintea mea, amintindu-mi astfel de dragostea ei pentru


Bella, dragoste ce o facuse sa depaseasca setea. In momentul acela am regretat ca m-am
indoit de ea. Daca vom gasi o cale de a pleca din Volterra, voi face tot posibilul ca ea sa
stie cat de rau imi pare.

144
Mi-am deschis mintea si am inceput sa ascult toate gandurile din camera,
observand forta functiilor in cadrul ierarhiei Volturilor. Cea mai buna idee era ca noi sa-l
convingem pe Aro, ca nu avea nici un motiv sa ne omoare. Oare vom reusi?

Aro rase din nou. “- Ah, cum mi-e dor de prietenul meu, Carlisle ! Imi amintesti
de el – doar ca el nu era atat de furios.” Ooo, mare compliment!!! Deja incepea sa mi se
faca rau.

“- Carlisle ma depaseste in multe alte feluri.” i-am replicat eu.

“- Niciodata n-as fi crezut ca el poate fi depasit in ceea ce priveste autocontrolul,


dar tu esti de departe mai bun.”

 Cat de putin il cunostea pe tatal meu! El niciodata nu a luat viata unui om, nici
macar in timpul cat locuise aici cu ei, cat statuse aici, in aceasta camera – cantina lor.

“- Nu chiar,” i-am raspuns; rabdarea mea, începea sa se subtieze si aceste fraze


chiar nu isi aveau rostul.

“- Sunt încântat de succesul sau,” insista Aro “Amintirile tale despre el sunt un
adevarat dar pentru mine, desi ma uimesc peste masura. Sunt surprins de felul in care
ma multumeste, succesul sau pe calea neortodoxa pe care a ales-o. Ma asteptam sa se
piarda, sa slabeasca cu timpul. Am ras de planul lui de a-i gasi pe altii care sa-i
impartaseasca ciudata viziune. Si totusi, intr-un fel ma bucur ca m-am inselat” , continua
Aro sa vorbeasca despre Carlisle in timp ce auzeam cum cei din camera incepeau sa se
plictiseasca de acest spectacol si de discursul lui. Si, recunosc si eu incepusem sa-mi
pierd rabdarea.

“- Dar abtinerea ta!” Aro ofta. “Nu stiam ca o asemenea putere este posibila. Sa
rezisti la o asemenea chemare de sirena, nu doar o data, ci din nou si din nou – daca nu
as fi simtit-o eu insumi, n-as fi crezut.”

Am simtit ochii Bellei privindu-ma, dar mi-am stapanit temperamentul uitandu-


ma in continuare la Aro. Bataile inimii ei s-au accelerat si am tras-o mai aproape de mine.

“- Doar cand imi amintesc cum te atrage…”chicoti Aro, “Mi se face sete.”
Instinctiv, corpul mi s-a incordat, uitandu-ma fix la vampirul din spatele lui Aro care se
apropiase de el, pregtit sa actioneze daca l-as fi atacat pe stapanul ei… Ma gandeam…
ferestrele erau in raza mea si as putea sari; daca as putea sa ajung cu Bella acolo, poate ca
vom avea o sansa…

Este o posibilitate, gandi Alice, uitandu-se si ea in directia ferestrelor, dar nu cu


Demetri pe urmele noastre.

145
“- Nu te supara,” continua Aro. “Nu-i vreau raul. Dar sunt atât de curios, intr-o
anumita privinta.” Privirea lui a cazut pe Bella. “Imi dai voie?” Mi-a cerut el ridicand
mana in anticipare.

“- Intreab-o pe ea,” i-am raspuns calm.

“- Desigur, ce nepoliticos din partea mea!”, exclama el si se intoarse catre Bella.


“Bella, sunt fascinat ca tu esti singura imuna la talentul impresionant al lui Edwrad – e
atat de imteresant ca se poate intampla asa ceva!” Ah, daca ar fi fost Eleazar aici! “Si,
ma intrebam, de vreme ce talentele noastre sun similare din multe puncte de vedere,
daca esti draguta sa ma lasi sa incerc – sa vad daca esti o exceptie si pentru mine.”

Bella s-a uitat la mine, cu ochii panicati. Am putut vedea incertitudinea de pe fata
ei si am dat din cap încurajator spre ea. O parte din mine spera ca el ar putea citi si as
putea auzi si eu, in sfarsit, gandurile ei. Oare ma ura pentru plecarea mea? Oare ar fi vrut
sa mai stau langa ea, in cazul in care ajungea acasa in siguranta? Oare ce-a simtit cand am
atins-o? Erau atat de multe lucruri pe care le puteam afla.

Alice mi-a dat raspunsul, aratandu-mi intr-o viziune surpriza si dezamagirea lui
Aro. “Extrem de interesant”, spuse el in viziune. Secretele Bellei, vor ramane numai ale
ei.

Bella s-a apropiat de Aro si a ridicat mâna, tremurând, spre el. El s-a apropiat mai
mult, zîmbind cu incredere cand i-a luat mana. Bella nu s-a miscat, uitandu-se lung la
anticul vampir. Statea nemiscata, aproape intr-o stare de hipnoza. M-am uitat la fata
Bellei, dar mintea mea s-a concentrat pe Aro. Încrederea lui s-a transformant rapid în
frustrare. Am putut vedea concentrarea sa cand încerca sa intre cu forta lui în mintea ei,
dar nu a reusit. Desi imi doream, în secret sa aud gandurile ei, am zâmbit usor, satisfacut
de capacitatea ei de a contracara un vampir puternic ca Aro.

Aro i-a lasat mîna si a facut un pas înapoi.

“- Extrem de interesant”, a cazut pe gânduri. Ce fascinant!

Ti-am spus eu ca Bella e mai puternica decat crezi tu, gandi Alice, zambind usor.

Aro tacea uitandu-se la Bella, vazand in ea un potential caruia ii era greu sa-i
reziste. Daca ea ne poate bloca si pe mine si pe Edward cat este un simplu om, cat de
puternica ar fi ca un nemuritor? Si relatia speciala dintre cei trei – atat de unica.
Carlisle a construit un clan foarte puternic… Brusc scutura din cap, uitandu-se la mine
inainte de a trece la alt subiect.
“- O premiera” , murmura el pentru sine. Apoi gandurile lui au luat un alt drum.
Pe cine mai poate ea bloca?
“- Ma întreb daca mai este imuna si la alte talente de-ale noastre…Jane,
draga?”

146
Ura si furia izbucni in mine, intr-un singur cuvant.

“- Nu!” Am strigat facand un pas înaintea Bellei. Ea nu va suporta tortura lui


Jane, asta ar omor-o. Alice mi-a cuprins bratul strâns într-un efort de a ma trage inapoi,
dar m-am eliberat usor de ea.

Edward, uita-te…

Am ignorat gandurile ei. Nu conta ce credea ea ca se va intampla in viitor, nu


puteram suporta ca din cauza mea, Bella sa simta durerea agonizanta provocata de Jane.

Jane zâmbi cu nerabdare la Aro. “- Da, stapane?”   Este timpul meu acum? Pot
sa ma joc acum? Cine v-a striga mai tare…fata…sau tu, Edward?

Felix se misca gata sa ma separe de dragostea mea, dar Aro l-a oprit dintr-o
privire. Ce are ea atat de special incat imi ia toata distractia?

Edward, va fi bine, incerca Alice din nou.

Aro era enervant de calm. “- Ma întrebam, draga mea, daca Bella este imuna la
tine.” Maraind puternic, am impins-o pe Bella in spatele meu, ascunzandu-o de privirea
Janei, folosindu-mi corpul ca un scut impotriva atacului iminent al ei. Daca as putea sa o
ridic pe Bella in spatele meu, destul de repede, as reusi sa sar pe fereastra.

Caius se ridica din scaun si abordand acelasi interes ca Jane, se întoarse spre noi,
zîmbind în anticipare.

Asta nu va functiona, gandi Alice. Felix era prea aproape; el ma apuca de picior
exact cand ma pregateam sa sar, daramandu-o pe Bella pe podeaua de piatra.  Am refuzat
sa ma mai uit la continuarea viziunii pe care mi-o arata Alice, cautand prin mintea ei o
solutie, o clipa de neatentie in care as putea s-o iau pe Bella si sa scapam de aici.

Nicio sansa. Frustrarea urla in mine, incoltindu-ma. Toti vampirii din jurul nostru
ramasesera tacuti, asteptand semnalul lui Aro pentru a se napusti asupra noastra. Aveam
impresia ca va fi o comanda vizuala, pentru ca nu auzeam nimic. In ultima secunda, un
alt plan mi se forma in minte. Daca as putea creea o diversiune, Alice ar putea s-o ia pe
Bella si sa fuga departe cu ea. Oricum pentru mine nu mai era nici un viitor, dar ea ar trai
si ar fi in siguranta. Chiar daca astazi urma sa mor, as pieri intreg, vindecat, stiind ca
Bella traieste si ca, poate, inca ma iubeste. Alice tot incerca sa-mi arate viziunea ei, dar
eram prea concentrat pe mintea Janei, in timp ce ea se uita insistent la Bella. Instinctiv m-
am apropiat de Jane, blocandu-i accesul la Bella. Daca as fi putut-o lua cu mine…dar nu
ma puteam misca atat de repede. Vedeam ca prin ceata cum viziunea lui Alice incepea sa
se clarifice in ultima clipa, dar nu am mai stat sa vad viitorul materializandu-se.

“- Nu!” a fost ultimul cuvant pe care l-am auzit inainte de a ma trezi la podea. In
mai putin de o secime de secunda, eram in flacari. Valuri de foc chinuia fiecare celula din

147
mine, facandu-ma sa ma zvarcolesc pe podea, in imposibilitatea de a-mi controla
miscarile. Ochii mei au gasit-o pe Bella si mi-am fixat privirea pe ea. Mi-am presat
buzele strangandu-le cu putere in eforul de a-mi retine tipetele care incercau sa sparga
bariera buzelor, in timp ce corpul mi se rasucea incontrolabil. Bella ma privea îngrozita,
dar am continuat sa ma uit în ochii ei, concentrându-mi gândurile pe ea, într-un efort
suprem de a ignora durerea. Am gasit refugiu în adâncimea ochilor ei de ciocolata calda.
Doar pentru a vedea dragostea mea, doar pentru a vedea ca viata ei, valora mai mult decat
orice tortura pe care eram fortat s-o îndur.

CAP 22 VERDICTUL

Secundele treceau. Durerea ardea in mine, dar ochii mi-au ramas fixati pe Bella.
Am încercat sa-i comunic prin ochii mei toata iubirea ce o simteam pentru ea, dar  era
prea speriata pentru a vedea altceva in afara de durerea mea. Simteam ca urechile ma ard
si ochii mi se rastogolesc cand durerea se intensifica si mai mult, in timp ce urmaream
lupta Bellei pentru a ajunge la mine. Am putut vedea buzele ei miscandu-se, ca si cum ea
striga, dar durerea era prea intensa pentru ca urechile mele sa înregisteze sunetul vocii ei.
Alice se lupta s-o traga înapoi in timp ce corpul mi se zvarcolea în agonie. Durerea fizica
pe care mi-o cauza Jane nu era nimic în comparatie cu durerea mentala provocata de
chinul de a vedea ca Bella suferea pentru mine. Presandu-mi puternic buzele si

148
strangandu-mi dintii am incercat sa fredonez in minte melodia Bellei, cantecul de leagan,
melodia care intotdeauna ma linistea. Fara succes. Durerea era infernala si imi strapungea
fiecare particica din creier.

Apoi, dintr-o data, durerea inceta. Bella nu-si tinea ochii departe de mine.  Brusca
lipsa a durerii era la fel de socanta ca si prezenta ei, asa ca mi-a luat cateva milisecunde
pentru a ma orienta din nou. Bella…NU!

“- N-are nimic”,  am auzit soapta lui Alice, in timp ce o vedeam pe Bella


luptandu-se sa se elibereze de bratele ei. Acum, este rândul ei, am auzit gândurile Janei. 
Nu! In mintea ei am vazut cum focul crestea in jurul dragostei mele, in timp ce Bella
continua sa se zvarcoleasca in bratele surori mele, cautand eliberarea. Nu! Nu ea…

Mintea ei se concentra si mai mult pe Bella. Groaza m-a cuprins si am sarit în


picioare, pregatit din nou sa fac fata durerii.

M-am intors uitandu-ma la Bella si am vazut confuzia de pe fata ei in timp ce ma


privea. Ea nu parea sa sa simta nicio durere. Imediat, mi-am fulgerat privirea spre Jane. 
Zambetul ei disparuse si fata ii era contorsionata într-un aer amenintator de furie, in timp
ce se concentra si mai mult. Maxilarului ei era incordat, pumnii ii erau strânsi in timp ce
se lupta sa intre in mintea Bellei.

Imposibil! Ea va striga de durere.Trebuie! gandi sadicul inger.

M-am uitat inapoi la Bella si un sentiment dulce de usurare a trecut peste mine.
Niciodata nu fusesem mai fericit, decât în acel moment. Orice se intampla cu Bella, era
bine. Ea era in siguranta! Se pare ca poseda un fel de protectie invizivila, suficient de
puternica pentru a o bloca chiar si pe Jane. Am rasuflat usurat si am permis fiecarui
muschi din corpul meu sa se relaxeze.

Ea este imuna. Daca ai fi asteptat macar un moment si te-ai fi uitat la viziunea


mea, ai fi vazut. Ti-am spus sa-ti contolezi temperamentul, ma certa Alice in timp ce-i
atingeam bratul, intr-o rugaminte tacuta de iertare, cerandu-i totodata s-o lase pe Bella in
grija mea.

“- Ha, ha, ha. Asta e minunat!” Râsul lui Aro a umplut sala si Jane suiera
frustrata, pregatindu-se pentru un nou atac.

O voi face sa sufere, într-un fel sau altul!

“- Nu fi dezamagita, draga mea,” zise Aro calm, “Ea ne uimeste pe toti.” Jane
fumega sub mâna calma a lui Aro, luptandu-se sa se calmeze.

Si ea e doar un om! continua Aro in gand.

149
“- Ha, ha, ha,” chicoti Aro.  “Esti foarte curajos, Edward, sa înduri totul în
tacere. Am rugat-o pe Jane sa-mi faca si mie asta – doar de curiozitate.” Ce stapanire de
sine! Uimitor control. Impresionant!   Capul i se scutura, amintindu-si felul in care urlase
inainte ca garda lui de corp sa inceteze experimentul. Totul durase aproximativ 3
secunde.

Veninul mi-a ars gatul cand mi-am înghitit dispretul. Sarada asta era prea mult
pentru mine.

“- Deci, ce facem cu voi acum?”  ofta Aro.

Asta este tot, Edward! Nu aveam nevoie de talentul lui Alice ca sa inteleg ca asta
era sfarsitul. Daca am avea o mica speranta de a scapa cu viata… Bella tremura în bratele
mele.

“- Banuiesc ca nu e nici o sansa sa te razgandesti?” ma intreba Aro, plin de


speranta. Ai vrea sa ai un loc de onoare, langa mine, langa Jane? continua Aro in gand.

Chelsea isi indrepta usor privirea catre mine si Aro. Nu trebuia sa ma uit in mintea
lui Aro ca sa stiu ca un fir subtire de lumina albastra se lupta sa-si faca loc intre noi doi.
M-am uitat in ochii Chelsei tranzmitandu-i din priviri s-o lase balta. Nu va reusi niciodata
sa ma manipuleze.

Aro continua “Talentul tau si-ar gasi foarte bine locul in mica noastra adunare.”
O astfel de putere, un astfel de talent, cu ei de partea mea, am fi de neoprit…

Am ezitat analizand mintea celor din jurul nostru.

El este slab. Intr-o zi il voi distruge, Jane isi încreti nasul de dezgust; am evitat sa
ma uit in ochii ei.

În toti acesti ani, i-am servit cu credinta, dar ei nu ma promoveaza pe mine. Nu


sunt nimic mai mult decât un asasin pentru ei. Felix era vizibil frustrat la gândul de a ma
alatura lor.

Apoi, ca printr-un perete de apa, gandurile lui Aro…Ai avea acces la milenii de
istorie…

Nu, eu nu-i voi hotari soarta Bellei. “- As…” Gandurile lui Aro continuara…
inclusiv lucrari de arta, literatura, muzica… “prefera…” Bella ar putea sta cu tine.
Imaginea Bellei printre acesti monstri pecetlui decizia mea  “…sa nu.”  i-am raspuns,
mentinând un ton respectuos.  Acum, nu era cazul sa-l mânii.

“- Alice?” o intreba Aro, intorcandu-si privirea catre sora mea. De asemenea, si


pe ea o  vedea purtand mantia gri, ridicandu-o la cel mai inalt nivel dintre garzi. “Poate
tu ai fi interesata sa ni te alaturi?”

150
Ea nu-i dadu nici o sansa  Chelsei, vazandu-l numai pe Jasper in mintea ei. Nici
nu ma gandesc!
“- Nu, multumesc”, a spus Alice politicos.

Aro s-a îndreptat apoi la Bella, o licarire de speranta sclipi în ochii lui.
“- Dar tu, Bella?”

Socul traversa intreaga camera, ca un cutremur. Niciodata nu i se oferise unui om


o pozitie in garda, ca sa nu mai vorbim de sansa de a spune “nu”.
 
Am suierat în soapta, dezgustat de aroganta lui. Pe el chiar nimic nu-l putea opri?
Usor, m-am uitat la Bella. Ochii ii erau mariti de socul intrebarii lui Aro.

Aro a innebunit? Caius se ridica în picioare si se apropie sa intervina.

“- Ce?” ceda el.

Aro i-a raspuns ca si cum preda intr-o clasa.


“- Caius, desigur iti dai seama de potentialul ei. Nu am mai vazut un potential atat de
promitator de cand i-am gasit pe Jane si pe Alec. Iti poti imagina de ce va fi in stare
atunci cand va deveni una de-a noastra?” 

Cum indrazneste sa ma compare cu ea?  Ea este slaba.  Ea nu ar fi la fel de


puternica cum sunt eu! Jane fumega sagetandu-o cu privirea pe Bella.

Nu! Bella nu zise nimic dar stiam ca ceea ce ii oferea acum Aro era exact ceea ce
ea si-a dorit mereu. Dar asta era inainte de a o parasi. Poate nu mai era atat de interesata
de transformare dupa ce petrecuse acest timp departe de vampiri. Sau…Un gand micut
imi injunghie creierul. Oare ea isi dorea transformarea ca sa fie cu mine sau…era doar
dorinta ei de nemuirire? Nu. Am refuzat sa cred asta. O vedeam deja pe Bella in mantia
intunecata, alaturi de Aro. Ragetul imi crestea in pieptul si iesi de pe buzele mele, ca o
mica bubuitura.

Caius marai usor si Bella mormai timid.

“- Nu, multumesc”. I-am strans usor talia, inchizandu-mi pleoapele pentru un


moment, usurat de raspunsul ei.

Aro lasa sa-i iasa un oftat “- Ce ghinion! Mare pierdere!”

Abia puteam sa-mi stapanesc maraitul, simteam cum vederea mi se intuneca si


camera se umplea de-o ceata rosie, cand furia ma cuprinse, rupandu-ma pe interior.
Subtilitatile nu mai erau necesare.
“- Ne alaturam sau murim, nu-i asa?” Am scuipat cuvintele.  “Am banuit asta
cand am fost adusi in aceasta camera. Ce sa mai zic de legile voastre?” L-am privit atent

151
pe Aro permitand cuvintelor mele sa-si faca efectul.  El nu putea nega ca singur ar fi
incalcat legile daca ar fi decis sa ne ucida pentru refuzul de a ne alatura lor.

Caius sasai in mintea mea: Insolenta lui trebuie pedepsita!

Edward, atentie!  ma atentiona Alice.

Ce?? Aro clipi buimac pentru o clipa, dar apoi isi reveni.
“- Desigur ca nu. Deja ne adunasem aici, Edward, asteptand intoarcerea lui Heidi. Nu
pentru voi.” 

“- Aro”, suiera Caius  “Legea nu le da voie.” Caius era iritat de lipsa de respect
pe care le-o aratasem eu. Aro nu vede ca deja el a incalcat cea mai importanta lege. Ea
stie prea mult. A expus secretele noastre. Pedeapsa este moartea.  Ochii mei s-au
ingustat in timp ce ascultam gandurile lui Caius.

“- Cum asa?” Isi ridica degetul si il indrepta, tremurand, catre Bella. “Ea stie
prea multe. Ne-ai dezvaluit secretele.”

Planuiam un mic atac.


“- Sunt cativa oameni aici, printre voi.” am contracarat eu. Argumentul era slab, dar era
tot ce aveam de pertea mea.

Caius zîmbi usor, “- Da”, a dat usor din cap, gândindu-se la Gianna. “Dar cand
nu ne vor mai fi de nici un folos, vor trebui sa ne sustina. Asta este planul tau pentru ea.
Daca ne tredeaza secretele esti pregatit s-o distrugi? Nu cred.” 

Viziunile cu Gianna lipsita de viata în bratele Caius  se amestecau cu viziunile cu


Bella, împartasind aceeasi soarta.

“- Eu n-as…” incepu Bella, dar se opri brusc sub privirea de gheata a lui Caius

“- Nici nu intentionezi sa faci din ea una de-a noastra” continua el. “Prin
urmare, este un punct vulnerabil. Din punctul asta de vedere numai ea reprezinta un
pericol. Tu poti pleca, daca vrei.” Desi, îmi imaginez ca nu ai face aceasta alegere, nu-i
asa, Edward?

Mi-am dezvelit dintii de frustrare si am cuprins-o si mai strans pe Bella, langa


mine.

“- La asta m-am gandit si eu” proclama Caius, triumfator. Felix  se apleca


inainte, nerabdator, anticipand o lupta.

“- Decat daca…” Aro ii întrerupse discursul lui Caius. “Decat daca nu vrei sa
devina nemuritoare?” Ar fi asa de pacat s-o omoram, irosind astfel un talent atat de
mare ca al ei! Ochii lui Aro straluceau asteptand raspunsul meu.

152
Am ezitat, cântarind optiunile raspunsul meu. Atat de mult luptasem ca sa-i salvez
sufletul Bellei…mersesem atat de departe incat plecasem de langa ea, doar ca s-o protejez
de lumea mea…si acum ce o sa fac? Oare sa cedez si sa permit atat de usor ca ea sa-si
piarda sufletul? Ce alta optinune as avea? Daca i-as minti si le-as da raspunsul pe care ei
vroiau sa-l auda, doar ca sa ne lase sa placam, care erau sansele s-o pot proteja in cazul in
care ei ar fi venit dupa noi? 

“- Si daca vreau? am raspuns, intr-un final.

Un zâmbet se raspândi pe fata lui Aro.


“- Pai atunci esti liber sa pleci acasa si sa ii tranzmiti salutarile mele prietenului
meu Carlisle.”  El si-a coborat usor capul si ochii i s-au ingustat ca si cum ar fi stiut de
posibila mea inselaciune din raspuns. “Dar ma tem ca va trebui sa vorbesti serios.”

Caius era tensionat si se pregatea sa ne întrerupa, dar Aro si-a ridicat mâna, intr-
un protest tacut.

Mi-am coborat privirea si m-am uitat in ochii Bellei. Ea se uita la mine,


cercetandu-mi chipul. Ochii ei pledau pentru acceptul meu. Ea vroia asta. Imi ceruse de
atatea ori si eu o refuzase-m mereu, pentru binele ei. Cum as putea face asta cuiva pe
care-l iubesc? Cum as putea condamna sufletul ei? Dar ce alta alternativa am? Demonii
se luptau în mintea mea cat timp priveam în ochii ei.

“- Te rog”,  pleda ea. Lacrimile începura sa apara în ochii ei, dar a clipit repede
indepartandu-le. Isi musca buza de frustrare, chinul de pe chipul ei fiind greu de suportat.
“Te rog sa vorbesti serios”, a soptit.

Am continuat sa ma holbez la ea. Nu puteam gândi. Nu ma puteam misca. Mintea


mea înghetase sub greutatea deciziei. Oare ea inca ma vroia langa ea, chiar si dupa ce o
parasisem? Oare ma va uri daca spun “nu”? Mintea imi era chinuita de lupta ce se dadea
in mine.

Concentrarea mea a fost sparta, când am vazut-o pe Alice apropiindu-se de Aro.


Ce facea?  Si-a ridicat mâna ei, oferindu-i prilejul de a privi în mintea ei. M-am uitat la ea
cu neîncredere, dar a vazut ca gândurile ei erau hotarîte.

Aro pluti spre ea, intalnindu-se la jumatatea drumului si ii lua mana. Si-a închis
ochii, concentrandu-se pe gândurile, amintirile, viziunile ei.

Amintirile au inceput sa curga, incepand de la trezirea ei ca vampir, continuand cu


povestea vietii ei pana cand ea a devenit, in cele din urma, o Cullen. Era un amestec
interesant de amintiri si viziuni in ordine cronologica.

Am vazut viziunile lui Alice cu Bella înainte ca noi doi sa ne întâlnim. Amintirile
ei in privinta relatiei noastre au continuat, cand o imagine cu Bella imbracata in alb si
prinzandu-ma de mana, a aparut. Mi-am amintit ca mai vazusem aceasta imagine in

153
mintea lui Alice, dar nu mai stiam cand. Am zâmbit usor la acest gand, dar scurtul
moment de fericire a fost alungat de suferinta Bellei din timpul absentei mele.

Mi-am scrasnit dintii, urmarind inca o data, suferinta Bellei. Apoi mi-am vazut
fata mea proiectata in amintirile ei, in momentul in care ne-am intalnit si mi-a vazut
chipul. Am vazut durerea din ochii ei.  Era prea greu de suportat sa ma mai uit la atata
durere. Si a Bellei si a lui Alice, din nou si din nou… Mi-am apasat podul nasului,
incercand sa blochez fluxul de ganduri din mintea lui Alice. 

Când am reluat ascultarea, am vazut-o pe Alice in avion cu Bella. Printre soptele


lor, am auzit o conversatie pe care sunt sigur Alice o pastrase ascunsa de mine.

“- Imi doresc cu adevarat sa fi avut dreptate cu privire la mine. La inceput, cand ai vazut
lucruri despre mine, inainte sa ne fi intalnit…” ofta Bella.

“- La ce te referi?” intreba Alice, confuza.

“- M-ai vazut devenind una dintre voi.”

“- Era o posibilitate in acel moment.”

“- In acel moment…” repeta Bella cu dezamagire in glas.

“- De fapt, Bella… Sincer, cred ca totul a devenit mai mult decat ridicol. Ma tot gandesc
daca sa nu te schimb chiar eu.”

Am putut vedea privirea de pe fata Bellei cand ea intelegea ceea ce Alice ii


spusese. Pumnii mei s-au strans si maxilarul mi s-a inclestat in timp ce am continuat sa
ma uit la amintirile din mintea lui Alice.

“- Te-am speriat?” intreba Alice “Credeam ca asta e ceea ce vrei.”

“- Da, vreau! Hai Alice, fa-o acum! Te-as putea ajuta atat de mult – si nu m-as opune.
Musca-ma!”

Abia mi-am retinut scrasnetul dintilor vazand entuziasmul Bellei. Dupa tot ce-i 
facusem, ea inca dorea viata asta! Era atât de dispusa sa renunte la tot ceea ce eu nu
avusesem parte doar pentru a deveni ca si noi?  Ea nu intelegea ce sacrificiu facea?

“- Daca n-o faci acum, o sa te razgandesti.” exclama Bella.

“- Nu.  Nu cred ca ma voi razgandi. Edward va fi furios, dar ce va putea face?”

“- Absolut nimic.”

154
Un mârâit  scapa de pe buzele mele, uitandu-ma la sora mea. Cum indraznea sa
promita ceva ceva? Ea nu avea nici un drept! Furia mi-a fost repede intrerupta de rasul lui
Aro.

“- Ha, ha, ha. A fost fascinant! “, exclama el.

“- Ma bucur ca ti-a facut placere!” raspunse Alice, zâmbind politicos, dar refuzand sa se
uite în directia mea. Stia ca secretul ei nu mai era ascuns de mine.

Aro isi impreuna mîinile de bucurie.


“- Sa vad lucrurile pe care le-ai vazut tu – mai ales pe cele care nu s-au intamplat
inca!”, zise el scuturand din cap de uimire.

“- Dar care se vor intampla” , ii reaminti ea. Eram sigur ca ea se referea la promisiunea
pe care i-o facuse Bellei. 

“- Da, da, cu siguranta, nu e nici o problema.” Aro era de acord.

Caius a pasit înainte. “- Aro”, a protestat.

Aro a ridicat o mâna pentru a intrerupe protestul lui.


“- Draga Caius, nu te agita. Gândeste-te la posibilitati! Nu ni se alatura azi, dar putem
oricand sa ne pastram speranta pentru viitor. Imagineaza-ti bucuria pe care tanara Alice
ar aduce-o caminului nostru….Si apoi, sunt teribil de curios cum va reactiona Bella.”   
Nu-i asa, Edward?

“- Atunci suntem liberi sa plecam?” I-am cerut, nerabdator s-o iau pe  Bella din
acest loc si sa am o discutie lunga cu sora mea.

“- Da, da,” raspunse Aro zambind. “Dar, mai veniti in vizita. A fost absolut
minunat.”    Si nu uitati de oferta mea. Ti-as o feri o pozitie inalta printre noi. Si tie si
surori tale. Chiar si Bellei.

“- Si noi vom veni in vizita”, adauga Caius. “Sa verificam daca va tineti de
cuvant. Daca as fi in locul tau nu as amana foarte mult. Nu oferim a doua sansa.”    Eu
nu ma las înselat. Daca ea este înca umana data viitoare cand ne vom întâlni, voi avea
grija de ea pentru tine.

Maxilarului meu se înclesta la avertizarea lui Caius, dar am dat din cap fiind de
acord. Caius ranji si merse inapoi la tronul lui. M-am uitat la Marcus. Parca era rupt de
realitate, iar gandurile lui erau din nou indreptate spre Didyme. Apoi, brusc, mintea ii fu
golita de orice gand. Din nou, Chelsea. Mi-am coborat privirea, uitandu-ma la umerii
cazuti ai Bellei.  Am fost surprins sa vad pe fata ei dezamagire in loc de usurare si
speranta. Privirea ei a ramas, pentru un moment, prinsa intr-a mea, apoi privi in jos, la
picioarele ei, muscandu-si buzele. M-am incruntat, frustrat ca nu stiam cauza dezamagirii

155
ei. Gandurile mi-au fost intrerupte de un geamat venit din spatele nostru. Felix.  Mi-e
foame! Cat trebuie sa mai suport chinul asta?  

“- Ei, Felix,” zambi Aro. “Heidi trebuie sa ajunga aici dintr-o clipa intr-alta.
Rabdare.”      Ar trebui sa o iei pe Bella de aici cat mai repede, Edward, inainte ca
Heidi sa apara. Nu cred ca vrei sa asiste la asta. Numai daca doresti sa ni se alature….

“- Hmm,” am murmurat eu. “În acest caz, ar trebui sa plecam cat mai repede.”
M-am uitat în mod semnificativ la sora mea si ea a dat din cap fiind de acord.

“- Da,” incuviinta Aro. “E o idee buna. Se mai intampla si accidente. Va rog sa


asteptati dedesupt pana se intuneca, daca nu va deranjeaza.”     Nu am vrea sa fim
obligati sa luam masuri neplacute…

“- Desigur”, am dat din cap. Bella se uita la mine, cu ochii plini de nerabdare.
Stiam ca era nerabdatoare sa paraseasca locul asta.

“- Si inca ceva,” a adaugat Aro, gesticuland spre Felix. Aro ii desfacu pelerina gri
de pe umerii lui si o arunca spre mine. Tesatura grea a cazut în bratele mele. “Ia asta.
Iesi prea mult in evidenta.”

Am dat din cap, acceptand pelerina. Din pacate eram obligat sa accept cererea lui
Aro, punandu-mi pelerina pe mine.

“- Ti se potriveste,” ofta Aro.  Ai fost facut pentru a fi unul dintre noi, stii…

Am chicoti usor. “- Multumesc, Aro. Vom astepta jos.”

Am pus mana pe spatele Bellei, impingandu-o usor spre usa.

“- La revedere, tineri prieteni ,” zise Aro cu ochii stralucitori.

Ce este acest loc? Uita-te la pietre, acestea trebuie sa fie antice. Fascinant!

Picioarele mele sunt obosite. Ma întreb cât timp va mai dura acest tur.

Oare am luat-o pe un drum gresit? Aceasta camera nu era pe niciuna din harti.

Gândurile turistilor mi-au umplut urechile, atentionandu-ma de sosirea lui Heidi.


Am stiut ca trebuia s-o scot pe Bella inainte de venirea ei. Dupa tot ceea ce vazuse, nu voi
permite sa fie martora si la barbaria lor. 

“- Sa mergem”, le-am spus.

156
Demetri ne facu semn sa-l urmam. Am tras-o pe Bella aproape de mine si Alice ne
urma indeaproape. Grabeste-te Edward. 10 secunde! Trebuie s-o scoatem pe Bella de
aici inainte sa…O, nu!!

“- Ar trebui sa ne grabim.” mormai Alice.

Bella se uita la Alice confuza pentru ca apoi atentia i-a fost atrasa de vocile
turistilor care intrau. Multimea a început treaca de usa si Demetri ne-a facut semn sa le
facem loc sa treaca. M-am presat de peretele de piatra, imbratisandu-o strans pe Bella.

“- Bine ati venit dragi oaspeti! Bine ati venit la Volterra! “ ciripi Aro.  Ah, ce
selectie minunata ne-ai adus, Heidi ! Delicios!  Am putut vedea teama în ochii Bella cand
a realizat ce se va intampla. Am tras-o la pieptul meu, încercând sa-i protejez ochii de
iminentul masacru. Asta era o parte din mine pe care mi-am dorit sa n-o vada niciodata.
Nici nu vroiam sa ma gandesc la cosmarurile ei, daca v-a asista la spectacolul acestor
adevarati monstri.

Am vazut o deschidere în multime si am impins-o rapid pe Bella, prin ea. Un


vampir inalt, imbracat sumar statea în pragul usii. Am presupus ca ea era Heidi,
responsabila cu adusul oamenilor in acest loc.

“- Bine ai venit acasa, Heidi,” vorbi Demetri  din spatele nostru, confirmându-mi
suspiciunile.

“- Demetri,” a raspuns ea. Ochii ei s-au uitat la Bella si apoi la mine. Si-a ridicat
sprancenele usor. Trebuie sa fie una dintre animale de companie ale lui Aro. Hmm…

“- Bun vanat” continua Demetri.

“- Multumesc,” mi-a zambit cand a trecut pe langa noi. Se intoarse apoi spre
Demetri, aruncandu-si parul pe spate. “Tu nu vii?”

“- Într-un minut. Pastreaza cativa pentru mine.”

Apoi am închis usa si am tras-o pe Bella de-a lungul holului intunecos, cât de
repede am putut. Nu vroiam nimic mai mult decat s-o iau in brate, dar acum nu era timp
pentru asta.

Incercam cu disperare sa blochez gandurile ingrozite ale turistilor, dar frica lor era
atat de intensa incat trecea de bariera mea mentala.

Ceva nu e in regula aici.

Ce e în neregula cu ochii lor?

De ce au blocat usile? Oh, Doamne!

157
Nu exista nici o cale ade scapare! Te rog, te rog, sa nu ma omoare!

Groaza din gandurile lor m-a împins sa ma misc într-un ritm si mai alert. Am mers
cât de repede ii permiteau picioarele Bellei sa alerge, sustinandu-o cand se impiedica de
pietrele inegale. Coborandu-mi privirea spre ea, am putut vedea panica din ochii ei. Ea a
lasat sa-i scape un scâncet cand tipetele au ajuns la urechile noastre.

CAP 23 EVADAREA

Intr-un final, usile masive s-au inchis in urma noastra si tipetele agonizante au
tacut, cel putin pentru urechile umane. Dar nu si pentru mine. Nu numai ca auzeam
tipetele lor, dar si mintea imi era strapunsa de teroarea si durerea gandurilor lor. Unii
luptau, altii implorau, dar toti au sfarsit pierind, unul cate unul. Cei care n-au fost
suficient de norocosi sa intre in primul val de victime, asteptau dincolo de usa, avand
parte de o portie din puterea anestezica a lui Alec. El nu se gandea la noi si la evadarea
noastra, singurele lui ganduri fiind legate de resturile de sange si de trupuri de care
trebuia sa scape la final.
Printre gandurile terorizate ale oamenilor, erau amestecate si cele ale vampirilor –

158
se considerau specii superioare. Ii vedeau pe oameni, doar niste animale, reprezentau
doar hrana pentru ei, dar de fapt ei nu evoluasera mai mult decat animalele in sine. Hiene!
Nu, nu hiene. Vulturi! Ei nu se deranjau sa-si vaneze hrana, ci doar asteptau ca altii sa le-
o procure, lasandu-le lor sarcina de a o devora. Barbari! murmura Alice in mintea mea.

Am încetinit ritmul nostru atunci când am ajuns în cele din urma la lumina si
caldura din zona de primire. Bella statea în spatele meu, incercand sa-si recapete
respiratia normala si sa-si calmeze inima, dupa cursa infernala.

“- Nu plecati pana la lasarea serii” ne reaminti Demetri.

Am dat din cap si el a plecat nerabdator sa nu intarzie prea mult la masa. Mi-am
coborat privirea, uitandu-ma la Bella. Fata ei era palida si trasa, ochii ei – plini de lacrimi,
se uitau înainte într-o stare de soc total si intregul ei corp tremura.

Gianna se uita atenta la noi, iar gandurile ei erau confuze. El poarta o pelerina
de-a garzilor, dar de ce nu ia masa cu ei? Ochii ei trecura peste Bella. Se pare ca ea nu
ia convins sa-i ofere nemurirea. Si totusi, ea traieste??

Am blocat gandurile Giannei si m-am concentrat asupra Bellei.


“- Esti bine?” Am întrebat-o. Ochii ei i-au întâlnit pe-ai mei, dar parea sa priveasca prin
mine. Mi-am dat seama ca era în stare de soc. Corpul ei tremura si gura ei se deschise, ca
si cum avea de gând sa vorbeasca, dar nici un sunet n-a iesit. Lacrimile curgeau siroaie
din ochii ei, alunecand pe obraji palizi; fiecare picatura care cadea, ma lovea ca o lance in
inima.

Alice si eu am schimbat o privire îngrijorata.


“- Ar fi bine sa o faci sa stea jos” , a spus ea. ” Se prabuseste.”

Bella se uita în jurul ei, in timp ce lacrimile continuau sa curga pe obrajii ei de


fildej. Scâncetul ei a devenit mai puternic, realizand in cele din urma, gravitatea situatiei
prin care trecuse. Ochii inca ii erau infipti intr-ai mei, parca cautand siguranta ca totul se
terminase. Inca simteam ochii Giannei atintinti asupra noastra, confuza, neintelegand ce
se intampla.

“- Sss, Bella, Sss,” Am mângâiat-o, tragând-o pe canapeaua din celalalt capat al


camerei. Mi-am impreunat mainile in jurul ei, tagandu-o aproape de mine si ridicandu-mi
privirea catre Alice, nestiind ce sa fac, rugandu-o din priviri sa-l sune pe Carlisle.

“- Cred ca se isterizeaza. Poate ar trebui sa ii dai o palma,” sugera Alice.

Am fulgerat-o cu o privire salbatica, de avertizare, dar am revenit repede la Bella.


Alice ridica din umeri si se aseza pe canapea alaturi de mine. Relaxeaza-te! Era doar o
sugestie. Uneori, doar cuvintele nu sunt suficiente.

Bella continua sa planga si corpul ei tremura din cauza socului.

159
“- E in regula, esti in siguranta, e in regula” i-am soptit la ureche. Am ridicat-o
in poala mea si am invelit-o cu pelerina lui Felix, protejandu-o de raceala pielii mele.
Barbia mea se odihnea pe capul ei si inchizandu-mi ochii am continuat sa vorbesc incet
incercand s-o calmez. Vroiam sa-i spun sa nu-si faca griji, ca vom gasi o modalitate s-o
pastrez in viata, dar erau prea multe ureghi care ar fi auzit asta. Scrancetele ei se
linistisera dar lacrimile inca ii curgeau pe obraji. Am imbratisat-o mai strans,
murmurandu-i la ureche ca v-a fi bine, ca acum este in siguranta. Chiar si prin lana groasa
puteam sa simt caldura trupului ei inconjurandu-ma. Cat de mult timp visasem la aceasta
imbratisare! Egoist, nu ma puteam gândi la nimic altceva în acest moment, decât la
bucuria pura de a avea pe Bella in bratele mele, din nou. Dupa luni de tortura, dupa
vestea pierderii ei, care ma devastase, a o avea acum, in siguranta, in bratele mele, chiar
si pentru un scurt moment, era un miracol. “Este in regula. Esti in siguranta. Va fi bine.”
am continuat sa-i murmur la ureche. Dar asa cum ea continua sa planga, adevarul era
evident: ea intelesese intr-un final ce fel de monstri eram cu adevarat.Voi mai putea sa
traiesc daca o voi pierde din nou? Ritmul respiratiei ei revenea la normal si am asteptat,
cu teama cuvintele ei.

“- Toti oamenii aceia…”, a murmurat ea. Imaginea turistilor ignoranti, condusi la


Volturi, ca miei la sacrificare, m-a adus înapoi în prezent.

“- Stiu,” i-am raspuns, încercând sa-mi mentin calmul. Vroiam sa-i spun ca eu nu
eram asa, ca nu as putea face niciodata, nimic atat de brutal, dar focul din gatul meu inca
prezent, imi trada minciuna. Bella auzise deja destule minciuni de la mine ca sa mai
adaug inca una pe lista.

“- E atât de oribil.” a spus ea, vocea tremurandu-i la fel ca si intregul corp.


Tinandu-mi respiratia am asteptat, cu teama, clipa in care v-a modifica, adaugand: Esti
atat de oribil!

Dar modificarea n-a venit si o usurare imensa puse stapanire pe mine. Alice
murmura in mintea mea: Ce-a fost in capul tau sa gandesti asa ceva? Am zambit usor, cu
vinovatie pentru gandul meu si i-am murmurat Bellei:
” – Da, este. Mi-as fi dorit sa nu fi vazut asta.” Nu imi puteam imagina ceea ce ea
gândea despre mine, dupa ce asistase la adevarata mea natura, la ceea ce eram. Se va
teme de mine de acum inainte? În cele din urma ea si-a dat seama de pericol si se v-a
indeparta tipand, asa cum ar fi trebuit sa se intample inca de cand ne-am întâlnit prima
data?

Am putut auzi inima ei începnd sa sa linisteasca. Ea a respirat adânc de mai multe


ori si si-a sters lacrimile pe mantia groasa sprijinindu-si capul de pieptul meu, relaxandu-
se in bratele mele. Tocmai cand credeam ca tot ce fusese mai rau trecuse, Gianna s-a
decis sa ne “ajute”.

“- Pot sa va aduc ceva?” A întrebat-o pe Bella, aplecandu-se peste umarul meu.


Bella tremura, dar nu i-a raspuns, in schimb si-a ridicat privirea spre ea, holbandu-se cu o
expresie de surpriza si amaraciune pe fata.

160
“- Nu”, i-am raspuns calm, comunicand mai mult cu ochii decât cu vocea. Gianna
zîmbi politicos si încuviinta, revenind la biroul ei.

Bella a privit-o si apoi s-a întors uitandu-se la mine. Vorbind incet, ea m-a
întrebat:
“- Ea stie ce se petrece aici?” tonul ei suna acuzator.

“- Da. Stie totul,”  i-am raspuns, dînd din cap. Si vrea ceea ce vrei…ai vrut si tu.  Speram
ca dupa tot ceea ce vazuse sa-si fi revizuit hotararea.

Ochii ei s-au marit de uimire.


“- Stie ca o s-o omoare intr-o zi?”

“- Stie ca nu e exclus”

M-am uitat fata Bellei, dar reactia ei era dificil de descifrat. Parea surprinsa, dar
nu stiam daca acest lucru era bine sau nu.

“- Spera ca se vor decide sa o pastreze”, am adaugat.

Ea se uita la mine, incertitudinea umpland ochii ei. Confuz, a întrebat:


“- Vrea sa fie una de-a lor?”

Am dat din cap si am privit cu atentie reactia ei. Bella si Gianna nu erau atât de
diferite. Ambele erau oameni care-si riscau viata lor, dezvoltand relati cu vampiri si
doreau sa devina unul dintre ei. Dupa ce fusese martora la aceasta teroare, Bella înca
dorea sa fie transformata? Oare regreta promisiunea facuta lui Caius?

Ea se cutremura si respiratia i se accelera.


“- Cum poate sa vrea asta?” S-a oprit, putin, uitandu-se la Gianna cu o privire scârbita.
“Cum poate sa-i priveasca pe oamenii aceia ducandu-se in in camera aceea
hidoasa si sa vrea asta?”

Abia auzit ultima întrebare. Mintea mea ramasese fixata pe prima ei intrebare:
“Cum poate sa vrea asta?” O mica bucata din inima mea s-a rupt, întelegand faptului ca
Bella ar putea sa ma respinga. Atât de mult luptasem sa mentin umanitatea ei, sa-i protej
sufletul, incat ideea ca ei i-ar fi teama de mine sau chiar m-ar uri imi rupea inima. Nu
conta cât de mult încercasem s-o protejez, în inima mea, imi doream sa fie a mea pentru
totdeauna. Vroiam ca ea sa fie ca mine, sa stea cu mine pentru vesnicie. Dar stiam ca
aceste dorinte erau egoiste si pentru binele ei, pentru sufletul ei eram dispus sa le las
deoparte.

Edward, ea nu asta vrea sa spuna. Crede-ma. Am ignorat gandurile surorii mele.


Am încercat sa-mi opresc mirarea, dar Bella deja vadea schimbarea de pe chipul meu,
uitandu-se la mine cu o privire nedumerita pe fata ei. Inca o data, privirea ei se inmuie si
ochii incepura sa verse din nou lacrimi.

161
“- Vai, Edward”, a strigat ea, aruncandu-si bratele în jurul gâtului meu si plîngand
în pieptul meu. M-am uitat la Alice, dar si ea se uita la fel de surprinsa de reactia ei. Am
mangaiat-o usor, pe spate incercand s-o calmez.

Incruntandu-ma usor la reatia ei, am strans-o mai aproape de mine. Daca ei ii era
frica de mine, de ce se lipea mai strans de mine?
“- Ce s-a mai întâmplat?”, Am întrebat.

Ea a raspuns punandu-si bratele ei mai strâns în jurul gâtului meu si tragându-ma mai
aproape.
“- Este atat de urat din partea mea sa fiu fericita acum?” A soptit in pieptul meu.

Ea e… fericita? Ei nu-i e frica de mine?

Ti-am spus eu! Am vazut cu coltul ochiului cum Alice ranjea la mine cu o
expresie de superioritate pe fata. N-ai vrut sa ma asculti…

Printre suspine si lacrimi, Bella spusese un mare adevar. Ea inca ma iubea!


Caldura mi-a umplut inima, raspandindu-se apoi in intregul corp. Am cuprins-o,
strangandu-o si mai mult la pieptul meu, asa ca acum puteam simti fiecare centimetru din
corpul ei presat de al meu.
Mintea imi era cuprinsa de bucurie si de fericire ca dragostea mea se afla in
bratele mele. Dupa ce trecusem prin toata frica, oroarea, moartea – Bella mea, fragila mea
bucata de cer, era fericita. Ea a oftat usor, multumita, exemplificand perfect sentimentele
mele.

“- Stiu exact la ce te referi”, am soptit. Stiam ca aveam un zambet prostesc pe


fata dar nu-mi pasa. Dupa tot ceea ce traisem nu mai ma interesa nimic. “Dar avem multe
motive ca sa fim fericiti. In primul rand, suntem in viata.”

“- Da”, ea a dat din cap si a chicotit nervos. “E un motiv foarte serios.”

“- Si suntem împreuna”, am adaugat, expirand de usurare. Nimic nu ma putea


face mai fericit. Ea a aprobat usor in timp ce inima i-a tresarit putin, facand ca o mica
voce din mintea mea sa ma avertizeze ca ceva nu era in regula.
“- Si cu ceva noroc vom fi in viata si maine.”

“- Sa speram,” a raspuns ea.

“- Viitorul e destul de bun” adauga Alice. Ea se concentra pe Aro si am vazut


cum il trimitea pe Alec sa ne elibereze, in timp ce ultimele resturi ale macelului incepeau
sa dispara. Pivind mai mult in perspectiva, am vazut dragostea care i-a umplut ochii la
reintalnirea cu Jasper. O scurta imagine cu mine privind-o pe Bella in timp ce dormea,
incheia incursiunea in viitor a lui Alice. “Il voi vedea pe Jasper in mai putin de douazeci
si patru de ore”. Ea a zâmbit la noi si a închis ochii, in timp ce viziunea cu reintalnirea cu
Jasper persista inca in mintea ei. La inceput eram suparat pe Alice pentru situatia asta,

162
insa in timp ce-o priveam, recunostinta ma coplesi. Ea si-a riscat viata pentru a ma salva
pe mine. Daca ea nu ar fi intervenit, eu si Bella nu am mai fi avut parte de aceasta
reintalnire. Ii datoram surorii mele mai mult decat ea ar putea realiza vreodata.

Bella se misca usor in bratele mele, ridicandu-si ochii, privindu-ma intens. Nu


aveam nevoie de cuvinte pentru a comunica modul în care ma simteam în acel moment.
Ma uitam in ochii ei, incecand sa-i transmit toata dragostea mea, incercand sa-o asigur ca
totul va fi bine. Cum mai puteam sa ma indoiesc de grija ei pentru mine? Ea si-a riscat
viata pentru a ma salva pe mine, ea a traversat jumatate de lume doar ca sa vina dupa
mine si dupa tot ceea ce-i facusem, ea inca era in bratele mele. Cu toate acestea, o voce
mica, din mintea mea mi-a amintit ca reactia ei ar putea fi doar un rezultat al usurari
emotionale care a venit odata cu realzarea faptului ca era in siguranta. Ea ar fi putut sa
vina sa ma opreasta dintr-un sentiment de vinovatie sau obligatie. Adevaratul test va fi
dupa întoarcerea acasa noastre. O sa mai vrea sa ma aiba langa ea atunci? Am împins
gândul asta din mintea mea, permitandu-mi sa ma bucur de momentul acesta. Imi
imaginam ca ea inca ma iubea, macar acum, in acest minut, ma bucuram de acest moment
fara sa ma mai gandesc ce se va intampla dupa ce vom ajunge acasa.

Am inceput sa-i studiez fata. Pielea ei era mai palida decât imi aduceam aminte.
Parul ei crescuse mai mult si isi pierduse din stralucirea sa obisnuita. Am urmarit
cercurile intunecate de sub ochii ei cu degetele mele.

“- Arati atat de obosita” am remarcat.

“- Si tu arati insetat,” sopti ea înapoi, uitandu-se la ochii mei de abanos. Mi-am


reprimat un oftat. Bella mea intotdeauna gasea un motiv sa se ingrijoreze. Oare intelegea
ea cat de putin ma afecta setea acum? Se parea ca separarea nu a fost buna pentru nici
unul dintre noi.

“- Nu-i nimic,” am ridicat din umeri. Setea era cel mai îndepartat lucru din mintea
mea, parfumul ei dulce nu mai deranja acum si tot ceea ce vroiam era dragostea, nu
sangele ei.

“- Esti sigur?” A întrebat ea. “As putea sa stau cu Alice” ,adauga ea fara
entuziasm dar mainile ei se stransera mai mult, imbratisandu-ma mai stras, contrazicand
vorbele ei.

Am oftat si i-am intors imbratisarea.

“- Nu fi ridicola. Niciodata nu am fost mai stapan pe “acea” parte din natura


mea ca acum”,  i-am spus usor, tragand de un colt al pelerinei ca ea sa-si sprijine obrazul
pe ea si nu direct pe pielea mea rece.

Bella a continuat sa se holbeze la fata mea cat timp o tineam in brate. Vedeam
cum pleoapele ei se lasau in jos si nu putea intelege de ce se lupta sa stea treaza, de ce nu
incerca sa se odihneasca cand era evident foarte obosita. Incet, mi-am îndreptat atentia

163
spre Alice. Asta era o buna posibilitate de a discuta despre intoarcerea noasta. Nu mai
vroiam sa stam nici o secunda in plus decât era necesar, asa ca trebuia sa vorbesc Alice.
Am inceput sa vorbim, in tonuri discrete, ca sa n-o deranjez pe Bella.

- Am vazut ca ai avut parte de o intreaga aventura ca sa ajungi la mine, Alice… 


mi-am arcuit spranceana, asteapta raspunsul ei.

- Trebuia sa pun lucrurile la punct, Edward. Stiam ca singurul mod de a te opri


era s-o aduc Bella, cu toate ca am urât s-o fac. Imi pare asa de rau pentru ca am pus-o
in pericol…Dar ea a venit de buna voie, practic, ea a insistat.

Am dat din cap, acceptand scuza ei.

- Am înteles, Alice. Nu sunt suparat. In fond, in toata povestea asta, eu sunt cel
vinovat.

Ea si-a plecat capul la confesiunea mea.

Am chicotit usor, nedorind sa ma opresc asupra greselilor din trecut.


- Deci, ai furat un Porsche, hmm?

Ochii ei s-au aprins instantaneu.

- Oh, Edward! Ce  masina uimitoare! Era galbena si rapida si…superba! Am avut noroc
sa gasesc o astfel de masina pentru a putea ajunge la Volterra atât de repede. Fara ea,
niciodata n-am fi ajuns la tine în timp util.

Am chicoti din nou la entuziasmul ei.


- Chiar mi-a fost dor de tine, Alice. Am ratat atat de multe, nu? 

Ea a zâmbit.
- Si mie mi-a fost dor de tine. Mai mult decât atat! Stii, Carlisle si Esme vor fi
alaturi de tine si te vrem înapoi. Ea a ezitat, îngustandu-si ochii.   Vei veni inapoi, nu?

- Da,  vin inapoi. Nu conteaza ce se întâmpla dupa ce ne întoarcem, dar mi-am


dat seama ca nu pot fugi mereu de problemele mele.

Ea dadu din cap si isi impreuna mainile. Parea atât de încântata sa stie ca ma voi
intoarce acasa… Noi nu discutasem despre ce se va întâmpla, odata ce o vom lasa pe
Bella in Forks. M-as alatura familiei în Ithaca? Ne vom intoarce in Forks?

- Alice…?

Ea ofta, stiind deja ce vroiam sa spun, înainte sa formez intrebarea.


- Nu stiu, Edward. Viitor, nu este clar în acest moment. Exista înca decizii care trebuiesc
luate. Eu nu pot vedea lupii si pentru ca viata Bellei pare oarecum legate de acestia,

164
exista gauri în viitorul ei care fac dificila determinrea modul în care lucrurile se vor
desfasura.

Mi-am coborât ochii si am expirat adanc. Alice facu un semn usor cu mana si a
continuat.

- Acum, Edward, nu sari la concluzii. Am spus ca deciziile sunt înca pe cale sa se


se ia, dar nu am spus exact ce decizii.

Am privit-o cu atentie. - Explica.

- Ei bine, stii ca ea e ranita. Asta e evident. Ea a fost devastata când am plecat, si


pe buna dreptate. Ea te-a iubit, Edward, mai mult decât tu sau oricare dintre noi a
realizat. Stiu ca nu esti sigur de viitor, dar un lucru iti pot spune cu certitudine: ea înca
te iubeste.

M-am aplecat si i-am sarutat fruntea Bellei înainte de a-mi intoarce privirea catre
Alice. - Dar cum poti sa…?

- Edward, sunt sigura. Ai încredere în mine în acest sens. Nu trebuie sa fiu


clarvazator ca sa stiu ca ei înca îi pasa de tine. Este in mod clar, evident! Crezi ca ea ar
traversa toata Europa pentru a veni la tine, daca nu te-ar iubi? Tu n-ai vazut-o cum
arata când m-am intors. Ei bine…Cred ca acum ai vazut-o. se intrerupse ea, chicotind
usor cand a realizat ca de fapt vazusem totul in mintea ei.  Dar ea era la pamant când am
gasit-o. Eu pot vedea în ochii ei. Sunt complet aprinsi cand e in jurul tau. Ea nu a încetat
niciodata sa te iubeasca.

Un zambet moale a crescut pe buzele mele, auzind vorbele lui Alice. Degetele ei
delicate imi atingeau usor bratul, plimbandu-se de-a lungul lui, iar eu i-am zambit
linistitor.

- Esti un norocos, Edward! Sper sa realizezi asta, acum! continua Alice


zambindu-mi usor.

I-am intors zambetul si am intrebat-o: - Deci, ce decizii înca nu s-au luat?

- Acum, nu fi suparat pe mine…  Ochii mei s-au diminuat in timp ce asteptam sa


continue. Cred ca ar fi mai bine sa nu intervin, Edward. Ai vazut ce a cauzat ultima mea
predictie. Cred ca cel mai bine este sa lasam evenimente sa se desfasoare in mod
natural.Tu si Bella trebuie sa va rezolvati problemele, fara consultarea mea.

Am dat din cap. Acesta nu era raspunsul pe care vroiam sa-l aud, dar am înteles ce
vroia Alice sa spuna. Si ea a avea dreptate. Nu mai era mult pana voi discuta cu Bella si
nu ar fi corect daca sa stiu rezultatul în avans.

165
In timp ce dezbateam problema in minte, brusc, gandurile lui Alice m-au distras.
Prada, Armani, Versace…poate vom avea timp… 

 Ooo nu…

- Vom avea timp pentru ce Alice? am intrebat-o fiindu-mi teama de raspunsul ei.

- Doar un pic de cumparaturi…Stii, sunt pentru prima data in Italia… Gucci,


Ferragamo, Luisa…lista continua in mintea ei. Am clatinat usor din cap. Alice ramanea
tot Alice! Odata ce vazuse ca pericolul trecuse, mintea ei era din nou plina de magazine si
de haine. Aproape ca m-a pufnit rasul vazand scenariile din mintea ei. Alerga din
magazin in magazin cu o expresie de fericire totala imprimata pe chip.

- Te inteleg Alice, dar asta nu e o calatorie de placere. Nu uita ca exista oameni


care ne asteapta sa ne intoarcem acasa ,  i-am raspuns incet. Stiam ca nu toti vor fi
fericiti sa ma vada… Charlie cu siguranta era unul dintre ei. Alice aproba tacut,
incruntandu-se usor ca un copil mic.

Apoi, brusc zambi usor, in timp ce eu am gemut usor vazand gandurile ei.
- Da, eu pot sa-ti spun cu certitudine absoluta. Atunci când ne vor permite sa plecam, tu
vei iesi cu Bella din oras, iar eu ma voi întoarce la Fortezza Medicea pentru a aduna
lucrurile noastre si a procura o masina cu care sa plecam.

- Te duci sa furi o alta masina? , Am întrebat.  Nu cred ca Carlisle te-ar aproba.

- Dar eu nu fur Edward. Numai împrumut pentru o vreme, zise ea cu ranjet pana
la urechi pe fata ei.  Apoi, vom conduce la aeroportul din Florenta, vom lua primul zbor
înapoi in State, si apoi ne vom intalni cu Jasper si restul familiei in aeroportul din
Seattle , termina ea, cu ochii stralucind in anticipatie.

Am dat din cap, in timp ce Bella se misca usor in bratele mele si mi-am aplecat
capul sarutandu-i usor parul. Capsuni…ea inca folosea acelasi sampon m-am gandit
zambind usor si respirand adanc parfumul ei. Frezi si capsuni.

- Deci, spune-mi ceva, Edward, Alice a început.

- Hmm …? am murmurat, nedorind sa-mi iau ochii din nou de la Bella.

“- Ce-a fost vorbaria aia despre “cantareti”?” A întrebat ea.

“- La tua cantante”, Am citat cuvintele Aro a vorbit.

“- Da, aia,” raspunse Alice, dînd din cap.

166
“- Ei au o denumire pentru o persoana care miroase ca Bella pentru mine.O numesc
“cantareata” mea – pentru ca sangele ei canta pentru mine.”

Alice si-a dus mana la gura si a ras puternic. Descrierea era destul de exacta, intr-
adevar sangele Bellei cantase pentru mine.

Desigur, Alice întelesese analogia, dar imaginea care o nascocea mintea ei era
ridicola; Bella în picioare pe scena, intr-un bar de karaoke, cantand pentru mine. Mi-am
înabusit un râs si am privit-o din nou pe Bella

- N-o pot ajuta, Edward. Dar trebuie sa recunosc, ca ar fi distractiv.

Am zâmbit si i-am sarutat nasul Bellei. Nu imi pasa daca ea vorbea cu mine, canta
pentru mine sau doar tacea, atata vreme cat eram impreuna. M-am uitat inapoi la Alice.

- Si nu crezi ca ar fi întelept sa începem sa facem aranjamentele acum în timp ce


asteptam?

- Stiu, stiu. Lasa-ma sa-l sun pe Carlisle mai intai si apoi voi suna si la aeroport. 
Ea s-a ridicat si s-a indepartat putin, astfel încât sunetul vocii ei sa n-o perturbe pe Bella.
Am avut grija sa pastram volumul redus pentru conversatia noastra, pentru a-i permite
Bellei sansa de a se odihni si pentru a evita ca urechile curioase ale Giannei sa auda ceva
in timp ce statea in spatele biroului cu ochii pe noi.

In timp ce Alice vorbea la telefon, pregatind totul, mi-am închis ochii si mi-am
imaginat tot ce vroiam sa-i spun Bellei. Nu erau multe pe care sa i le spun, nu vroiam s-o
coplesec cu detaliile calatoriei mele, dar nu stiam de unde sa incep. Mi-era teama ca daca
voi spune prea multe, ea s-ar departa de mine; dar daca spuneam prea putine si nu o
convingeam de sentimentele mele?

Eram curios in legatura cu viata ei cat timp fusesem plecat, despre toate secretele
pe care ea le tinea ascunse de Alice. M-am întrebat despre noua ei relatie cu Jacob Black
si modul în care ar putea sa ne afecteze asta in viitor. Ea se misca din nou in bratele mele,
strangandu-se mai aproape de mine, iar eu i-am sarutat din nou parul respirand adanc
parfumul dupa care tanjisem atat de mult timp. Fiecare centimetru din corpul meu era
conectat cu al ei si fiecare atingere trimitea socuri electrice prin tot corpul facandu-mi
inima sa se umple de bucurie. Alice s-a întors si se aseza, dar nu a vorbit. Ea si-a închis
ochii gandindu-se la reintalnirea ei cu Jasper. Am vazut dragostea din ochii lui, in
viziunea ei. Mi-am dat seama cat de norocosi erau fratii mei, avandu-se unul pe altul.
Niciodata nu m-am gandit la asta prea mult, fiind un om ciudat, dar descoperirea iubirii
mi-a deschis ochii spre atât de multe lucruri noi pe care nu le observasem inainte. Am
continuat sa ma uit la Bella, in tacere, uimit ca inca era in bratele mele. Pleoapele ei se
deschisera usor luptandu-se sa ramana treaza. Dintr-o data, usile duble ale salii se
deschisera si Alec iesi, cu ochii stralucind intr-o nuanta de purpuriu vibrant. Instinctiv
mi-am indreptat postura la vederea lui, tragandu-o pe Bella si mai aproape de mine.
Uimita, ea s-a uitat la mine si apoi urmandu-mi privirea, ochii ei il intalni pe Alec.

167
“- Sunteti liberi sa plecati”, a spus el pe un ton placut. “Va rugam doar sa nu zaboviti în
oras.” Sper ca nu vrei sa ne mai dai un alt motiv de-a va aduce înapoi…

Nu aveam nevoie de avertizarile Volturilor. Avusesem deja parte de prea mult


chin din partea lor ca sa mai zabovim fie si o secunda in plus in Volterra.
“- Asta nu va fi o problema”, i-am raspuns rigid.

Alec zîmbi, dand din cap, si disparu din nou. Am schimbat o privire cu Alice. E
timpul sa plecam Edward.  Am slabit usor stransoarea din jurul Bellei si am ajutat-o sa se
ridice in picioare. Se clatina usor, dar am prins-o înainte sa-si piarda tot echilibru.

“- Mergeti prin coridorul din dreapta dupa colt, pana la primul ascesor” zise
Gianna. “Iesirea este cu doua etaje mai jos si da direct in strada. La revedere.” Ea si-a
impreunat mainile si s-a uitat linistita la noi in timp ce am inceput s-o conduc pe Bella
spre usa.

Alice si-a închis ochii pentru scurt timp înainte de-a se ridica de pe scaunul ei. Am
vazut în mintea ei viziunea cu Gianna lipsita de viata, în bratele lui Felix. Alice si-a
deschis ochii si a fulgerat-o pe Gianna intr-o avertizare tacuta. Mi-a fost mila de soarta ei,
dar nu puteam sa facem nimic. Nu va exista nicio scapare pentru ea.

CAP 24 INTOARCEREA

Urmand instructiunile Giannei, am iesit din castelul Volturilor exact cand amurgul
cobora asupra orasului si lumina purpurie umplea strazile. Mirosul de alcool plutea in aer.
Un cuplu ne taia calea, chicotind incontrolabil impleticindu-se pe strada. Bella isi intoarse
capul si pentru scurt timp, se uita la castelul Volturilor admirand felul in care culorile
amurgului se reflectau pe zidurile antice. Cu un zambet usor, se intoarse si ma privi cu
intensitate. Mi-am infasurat bratul in jurul taliei ei si am tras-o mai aproape de mine, ea
strangandu-se la pieptul meu. Era epuizata si abia isi mai tinea pleoapele deschise, sa nu
mai vorbesc de efortul de a sta in pozitie verticala. Mi-am ridicat privirea spre cer cand

168
franturi din gandurile garzilor ajunsera la mintea mea. Pelerinele negre zburau de pe un
acoperis pe altul, ca niste umbre intunecoase pe cerul inca purpuriu.

Edward, acum plec, dar voi reveni cât de repede pot. Ne intalnim dincolo de
poarta orasului. Voi fi acolo, cu o masina, pregatita pentru drum. Si…Edward, fi atent,
adauga Alice, referindu-se la umbrele intunecate de pe acoperisuri. Am dat din cap la
sora mea si ea se indeparta prin multime.

Inca un moment, Felix si apoi vom termina misiunea asta. Zise Demetri cu un mic
oftat.
Da, inca un moment….o misiune din care nu ne-am ales cu nimic, replica Felix.

Un mic grup de adolescenti trecu in fuga pe langa noi, pelerine lor din satin
parand ca niste aripi în vânt. Unul dintre ei s-a întors spre mine si mi-a zâmbit aratandu-si
coltii ieftini, de plastic.

“- Ridicol”, am mormait pentru mine.

De pe acoperis, Demetri murmura in mintea mea: Se pare ca nu esti atat de


groaznic.

Am continuat sa mergem prin multimile. Bella era atenta la mine si apoi se uita
usor in dreapta ei. Am auzit pulsul accelerandu-se in timp ce cauta in jurul ei, scanand
multimea.

“- Unde e Alice?”, întreba ea, cu panica în glas.

I-am atins usor crestetul capului, intr-un sarut moale inainte de a-i raspunde.
“- S-a dus sa ia bagajele voastre de unde le-a ascuns azi-dimineata.”

Bella respira usor si panica disparu din ochii ei. Parfumul delicios de frezie plutea
in jurul meu, inecandu-ma in aroma lui dulce. Focul din gat nu mai era atat de intens si nu
mai aveam nicio problema in a-l ignora chiar daca nu mai vanasem de ceva timp. Dupa
ce o pierdusem o data, stiam ca niciodata setea nu va mai avea acelasi impact asupra mea.
Ea dadu din cap si buzele ei se curbara, zîmbind usor.
“- Fura o masina, nu-i asa?”

Nu mi-am putut abtine ranjetul, amintindu-mi ca ea era fiica sefului de politie.


” – Nu, pana nu iesim din oras.”

Zambind usor la vorbele mele, isi rezema capul de pieptul meu in timp ce o
conduceam spre poarta cetatii. Picioarele ii tremurau, trupul ei se lupta cu oboseala, iar eu
nu vroiam decat sa ajung mai repede la poarta, sa o vad pe Alice si sa urcam in masina,
nerabdator s-o am din nou, in bratele mele. Eram atat de fericit…ea era in siguranta si o
aveam langa mine, cel putin pentru urmatoarele 12 ore. Nu era o fantezie, nu era o
amintire, totul era real. Bella era langa mine, umana, perfecta. Numai cateva strazi si vom

169
fi cu adevarat liberi. In cele din urma am ajuns la poarta. Alice deja ne astepta langa zidul
de piatra, intr-un Audi negru. Am deschis portiera pentru Bella si inainte de a urca langa
ea, pentru ultima data, mi-am aruncat ochii spre cer, privind pelerinele negre. O sa ne
mai vedem zise incetisor Demetri, avand amprenta mea intiparita in minte. Da, ma putea
gasi, dar in mintea lui nu am gasit nicio dovada a amprentei Bellei. M-am incruntat usor
la aceasta descoperire…poate ca-mi va fi de folos candva. Mi-am ascuns ranjetul si am
alunecat langa Bella, infasurandu-o in mantia mea si tragandu-o in brate. De cand
asteptam momentul asta! M-am uitat in jos si ea imi zambea usor nedumerita. Probabil si-
a dat seama ca era prima oara cand stateam pe bancheta din spate. I-am intors zambetul,
imposibil de fericit cand am simtit-o cuibarindu-se mai mult in bratele mele. Alice porni
brusc masina, accelerand spre aeroport si apoi imi arunca o privire.
“- Imi pare rau,” a început ea, gesticuland spre bord “Nu prea aveam de unde sa aleg.”

Am zambit usor amintindu-mi ca aceeasi masina o avusese Carlisle inainte sa-si


cumpere Mercedesul actual si cat de mult imi placuse masina aceast AudiA8. Hmm…ar
trebui sa aiba si Bella o asa masina. Cred ca ar fi timpul ca vechea camioneta sa iasa la
pensie. Am chicoti usor.
“- E in regula, Alice. Nu pot fi toate 911 turbo.”
Ea lasa sa-i scape un oftat.
“- S-ar putea sa trebuiasca sa achizitionez unul pe cale legala. A fost fabulos.”
Chiar si Bellei i-a placut. Imagini cu masina galbena mergand cu viteza ii umplu
mintea si am zambit stiind exact cum s-o rasplatesc pe sora mea pentru tot ce facuse
pentru mine…pentru noi.

“- O sa-ti iau unul de Craciun”, i-am promis.

Ochii ei s-au aprins cand se intoarse zambindu-mi in timp ce-si imagina


conducand noul Porche prin Forks, alaturi de Jasper. Nu-mi dadeam seama daca asta era
doar o imagine sau o viziune.
“- Galben”, zise ea intorcandu-si privirea spre drum in timp ce soseaua era
inghitita de viteza masinii.

Binenteles! Subtilitatea nu fusese niciodata punctul forte a lui Alice.

Craciun, Craciun, vino mai repede!! Am zîmbt din nou la entuziasmul surorii
mele.

Caldura corpului Bellei topea toata durerea si disperarea care mai ramasese în
mine si am imbratisat-o mai strans savurand senzatia ca ea era in viata si era cu mine.
Inca nu-mi venea sa cred ca totul e adevarat, ca ea era intr-adevar aici. Ma temeam ca ma
voi trezi brusc, ca totul nu e decat un vis, una din multele halucinatii pe care le avusesem
in padurea tropicala din America de Sud, asa ca mi-am ingropat fata in parul ei,
sarutandu-l usor si respirand adanc parfumul ei dulce, realizand ca totul e adevarat ca asta
nu e un vis.

170
Bella se uita la mine cu ochii obositi.
“- Poti sa dormi acum, Bella”, am soptit. “S-a terminat.”

Ochii ei ramasesera atintiti asupra mea, ca si cum ar cauta un înteles ascuns în


cuvintele mele. Apoi, clatina din cap.
“- Nu vreau sa dorm. Nu sunt obosita.”

Am sarutat-o usor pe ureche in timp ce-i sopteam, incurajandu-o: “- Incearca”

Ea clatina din nou din cap. Nu întelegeam de ce insista sa ramana treaza cand era vizibil
epuizata. Am oftat exasperat.
“- Esti la fel de incapatanata.”

Ea a zâmbit usor si s-a lipit mai tare de mine, iar eu mi-am aplecat capul
sarutandu-i usor parul si sprijinindu-mi barbia de crestetul lui. Usor, i-am gasit mana sub
mantie si i-am mangaiat fiecare deget al ei, inchizandu-mi ochii si imaginandu-mi inelul
mamei mele pe degetul ei fragil. Imaginea mi-a umplut inima de o bucurie atat de mare
ca pentru un moment am crezut ca inima o sa-mi exploadeze. Ideea de a fi sotia mea, de-a
o face a mea din toate punctele de vedere mi-a umplut corpul si mintea cu o fericire de
nedescris. Nu existau cuvinte ca sa pot descrie cum ma simteam acum, in acest moment,
cu Bela in brate, nu existau cuvinte ca sa pot exprima fericirea deplina pe care mi-o
provoca trupul ei cald in bratele mele.

Mi-am amintit viziunile lui Alice cu Bella îmbracata în alb si asta mi-a adus un
zambet pe buze. Ma întrebam daca aceasta viziune se va indeplini. M-am gândit la mine.
Nu stiam daca asta era ceea ce Bella vroia, dar ceea ce stiam cu o certitudine de neclintit
era faptul ca nu o mai puteam parasi din nou, timpul petrecut departe de ea invatandu-ma
un singur lucru: nu mai puteam sa suport goliciunea completa si totala pe care o
indurasem in lunile petrecute fara Bella în viata mea. Indiferent daca ea ma vroia doar ca
pe-un prieten sau, poate ca, într-o zi va deveni sotia mea, eu nu voi mai pleca niciodata de
langa ea. Nu mai puteam sa mai indur din nou pustiul ultimelor luni.

Bella se uita lung la întunericul care trecea prin fereastra. Fiecare bataie a inimii ei
trimitea o unda electrica prin mine. Respiratiile noastre cresteau si si scadeau in acelasi
timp, intr-o sincronizare perfecta, ca si cum ar fi fost doua parti care in cele din urma se
intalnisera, alcatuind un intreg.

Luminile din Florenta se vedeau tot mai mult in timp ce ne apropiam de oras,
Bella s-a ridicat usor ca sa vada mai bine. Imi parea rau ca ea nu avusese destul timp ca
sa admire frumusetea Italiei, dar mi-am promis ca intr-o zi vom reveni aici astfel incat ea
sa poata aprecia pe deplin frumusetea antica a tarii. Mi-am plecat capul ascunzandu-mi
fata in parul ei, sarutandu-l usor, respirand adanc parfumul ei dulce si imaginandu-ma
plimbandu-ma cu ea de mana prin toata Italia, aratandu-i toate frumusetile ei.
Desi aveam atatea lucruri sa-i spun, am ramas tacut, bucurandu-ma de confortul de-a o
avea in bratele mele, de-a o atinge, de-ai saruta parul si fiecare trasatura a chipului
ei.Vroiam atat de mult sa-i sarut buzele…dar ceva din ochii ei ma retinea, asa ca am

171
continuat sa-i mangai parul bucurandu-ma de senzatia ce mi-o dadea, uitand cu totul de
orice era in jurul nostru. Nu mai eram decat eu si ea izolati intr-un glob de cristal.

Un suspin usor m-a readus la realitate. Alice suspina si incetini fara tragere de
inima cand intra in oras. La inceput m-am gandit ca e iritata de traficul destul de
aglumerat din oras, dar o cunosteam prea bine ca sa nu cred asta. Numai Milano e mai
tare la capitolul moda, decat Florenta!! Verifica ceasul de pe bord in timp ce masina
continua sa mearga. S-ar putea sa mai am ceva timp…Cu o smucitura brusca, a intors
masina, traversand intersectia printre zecile de clanxone ale soferilor.
- Alice…am marait printre dinti la ea.

-Ce? Te-am avertizat, Edward! Si in plus tu nu poti intra in aeroport imbracat


doar cu o pereche de pantaloni uzati si cu o pelerina pe tine! Ce, vrei sa te retina paza?
continua ea…cu toate ca, banuiesc ca domnisoarele si doamnele de acolo nu le vor
parea rau sa se holbeze la pieptul tau, nu? zise ea si un ranjet enorm ii aparu pe chip. Mi-
am dat ochii peste cap retinandu-mi un geamat provocat de imaginatia debordanta a lui
Alice.

Se uita la Bella spunandu-i:


- Voi veni repede inapoi.

Bella s-a uitat la mine, dar eu doar am ridicat din umeri.


- Alice crede ca am nevoie de o noua garderopa, i-am spus.

Ea doar chicoti punandu-si inapoi capul pe pieptul meu in timp ce degetul ei mare
construia cerculete de-a lungul mainii mele. Am ramas asa, in tacere doar bucurandu-ne
unul de prezenta celuilalt.

Mintea mea era framantata de toate intrebarile pe care le aveam, pe care vroiam
atat de mult sa i le pun. Vroiam sa stiu daca ea m-a iertat pentru plecarea mea. Vroiam sa
stiu daca ea ma întelesese. Vroiam sa stiu daca ea era bine. Vroiam sa stiu daca ea ma
mai iubea inca…
Pierdusem notiunea timpului, prins in gandurile mele asa ca nu mi-am dat seama
cat intarziase Alice, dar mi-am amintit de ea cand fluxul intrebarilor din mintea mea mi-
au fost intrerupte de gandurile ei. Edward nu sti ce-ai pierdut! Astia au un mall superb
aici!! Trebuie sa revin intr-o zi sa-l explorez pe indelete! Deschise portiera masinii,
intinzandu-mi punga cu cumparaturile facute pentru mine.

- Poftim, zise ea cu un zâmbet si apoi merse la porbagaj lasand acolo inca doua
pungi pline. Am clatinat din cap. Era doar Alice!

- Multumesc, Alice, i-am raspuns neputandu-mi ascunde zambetul. Chiar ca-mi fusese dor
de ea!

M-am uitat la Bella pastrandu-mi zambetul pe fata.


- Bella, vrei sa iesi un pic din masina sa ma schimb? Te rog!

172
- Umm…Iti dau un pic de intimitate, raspunse ea si obrajii i se imbujorara in timp
ce cobora din masina. Fara tragere de inima, am lasat-o sa plece.

Imediat am scos pantalonii si camasa gri din punga si m-am imbracat cu ele,
recunoscator sa simt haine curate pe pielea mea. Aveam nevoie disperata de un dus, dar
deocamdata trebuia sa mai astept.

Am pus blugii uzati si pelerina în punga de cumparaturi si am iesit din masina.


Înainte sa ma indrept spre terminal, m-am oprit langa un cos de gunoi, aruncandu-le.
Eram bucuros ca scapasem de pelerina grea.

Dornic sa reven la Bella, am intrat în terminal si am inceput s-o caut pe Alice


printre gandurile pasagerilor.

Sper ca geanta mea nu este prea mare ca s-o iau cu mine in avion. Eu chiar nu
vreau s-o las in cala.

Italia a fost atât de frumoasa! Nu vreau sa merg acasa.

Nu mai am rabdare pana cand voi fi din nou în bratele lui Jasper. Ma întreb daca
Bella are nevoie de ajutor acolo.

Ah, aici era! Am trecut prin multimea de calatori care veneau si pleacau, pâna
când am ajuns langa Alice. Am aruncat o privire în jurul meu, cautandu-o pe Bella, dar
Alice a raspuns repede la întrebarea mea nerostita.

- Este la baie. A vrut sa se împrospateze putin si sa-si schimbe imbracamintea.


Alice profita de absenta Bellei si se uita la mine studiindu-ma bine.

- Arati groaznic, Edward. Poate ca ar fi trebuit sa ne oprim pentru a vana inainte


de a veni aici. Urasc gândul ca Esme te va vedea asa.

Am clatinat din cap.


- Alice, cred ca ea va fi fericita sa ma vada, indiferent cum. Chiar crezi ca ei ii va
pasa cum arat?

Alice si-a închis ochii pentru scurt timp, încercand sa caute in viitor.
- Nu, ai dreptate. Ai mereu…Ei bine, nu mereu, dar ai dreptate de data asta.
Toata lumea va fi foarte fericita sa te vada. Ne-ai lipsit atat de mult, zise Alice
apropiindu-se de mine si infasurandu-si bratele subtiri în jurul gâtului meu, îmbratiseaza-
ma strans. Mi-am dat seama, ca în toata nebunia asta, nu avusesem ocazia s-o salut asa
cum merita. Imbratisarea familiara a surorii mele mi-a facut dor de familia mea mai mult
decat pana acum. Nu m-am dat seama cat de nerabdator eram sa-i vad. Tot timpul cat am
stat departe, eram atât de concentrat asupra Bellei incat rar m-am gândit la ei.

173
Alice pasi înapoi cand Bella a iesit de la baie. Ea isi schimbase îmbracamintea si
parea mai odihnita. Simteam mirosul mentolat al pastei de dinti si vedeam ca isi spalase
obrajii. Ma holbam la ea. Era uluitoare! Ea privi în jos la picioarele ei cu timiditate. Imi
doream sa stiu ce gandea. Inca ma mai intrebam cum se simtea. Inca ma mai intrebam
daca mai vroia sa raman langa ea.

“Atentie, pasagerii zborului 247 spre Roma sunt rugati sa se indrepte catre
Poarta 3, imbarcarea va începe în doar câteva momente.”

Bella s-a uitat catre difuzorul din aeropoert si apoi si-a intors privirea catre mine,
zambindu-mi nervos, mi se parea….oare de ce? I-am intors zambetul si i-am luat mana,
strangandu-o afectuos, in timp ce ne-am facut loc prin multime, indreptandu-ne spre
Poarta. Alice ne-a urmat, dar gandurile ei erau indreptate catre Jasper. Intr-o viziune il
vazuse agitat, ingrijorat ca nu stia nimic despre ea, planificand s-o gaseasca, intr-un fel
sau altul. Se gadea sa faca o rezervare de avion si sa vina dupa ea. Si asta nu era tocmai
bine. Odata ajuns in avion, el ar fi fost imposibil de gasit si vedeam cum Alice incepea sa
se panicheze. Am sa-l sun. El nu stie ca suntem in siguranta. Baterie nenorocita, tocmai
acum trebuia sa te descarci! O sa-l sun pe Jasper, poate de la Roma…Jazz, te rog
asteapta inca putin, murmura ea, intr-o tacuta implorare.

Am ramas tacut, ascultand framantarile lui Alice si asteptandu-ne randul pentru


imbarcare. Intr-un final, eram in avion. Bella se aseza pe scaun si, dupa ce am pus geanta
de voiaj in compartimentul de deasupra capului m-am asezat langa ea. Alice statea in
spatele nostru, batand nerabdator cu degetele pe cotiera. Vedeam nerabdarea ei de ajunge
acasa.

Bella se uita pe fereastra la luminile din Florenta care deveneau mai mici si mai
mici odata cu departarea de oras. I-am prins mana intr-a mea si am inceput sa desenez
cerculete mici in palma ei, incercand sa-i linistesc ritmul respiratiei.

A refuzat sa se uite la mine, parand atat de ezitanta, de timida…Vroiam atat de


mult sa vorbesc cu ea, dar imi era frica de reactia ei. Ea parea atat de distanta incat nu
aveam nicio sansa sa vorbim acum. Trebuia sa astept si asta ma omora. Agonia asteptarii
era atat de greu de suportat…

Zborul a fost foarte scurt. In scurt timp, am aterizat si am urcat în celalalt avion, pentru
lungul zbor spre Atlanta. De îndata ce ne-am asezat, Alice, aproape ca rupse receptorul
telefonul atat de nervoasa era si a format repede numarul lui Jasper. Telefonul a sunat
doar o singura data.
- Jazz, opreste-te, noi suntem bine! A rostit atat de repede cuvintele incat a trebuit sa ma
concentrez ca sa le prind.
- Alice? chiar si fara prezenta lui, am simtit in vocea lui teama, frustrarea si apoi usurarea
care a insotit cuvintele lui: Esti bine?
- Da. Noi toti suntem bine!
- In cat timp ajungi?
- In saptisprezece ore si…ohh, cincizeci si opt de minute a raspuns ea, inchizand ochii.

174
Nu prea mult.
El inchiti in sec, intr-un evident dezacord.
- Am fost atat de ingrijorat…
- Stiu Jazz. Imi pare rau ca nu am sunat mai devreme. Dar ti-am spus ca totul va fi bine.
Ea incerca sa disimuleze gravitatea situatiei in care fusesem cu totii, incercand sa-
l linisteasca pe Jasper, nedorind ca el sa afle cat de aproape de moarte fusesem.
Pentru urmatoarele cinci secunde nu s-a mai auzit nimic. Apoi Jasper ofta usor,
confirmand ca inca mai era la telefon.
- Stiu ca m-ai mintit…
Alice ingheta pentru un moment, surprinsa, poate pentru prima oara. Stie? Oh,
nu…
El a continuat, vocea lui sunand moale si intelegatoare.
- Si stiu de ce ai facut-o! Ma intrebam daca el a ghicit reactia lui Alice sau legatura dintre
ei era atat de puternica incat nu tinea cont de distanta mare dintre cei doi.
- Poti tu sa ma ierti? Ea nu cauta raspunsul. Sentimentul de vinovatie apasa atat de tare
incat stergea orice dorinta de-a se uita in viitorul lor.
- Vino la mine si vei afla! Nici eu si nici Alice nu aveam nicio indoiala ca Jazz o iertase.

Am zambit usor si mi-am indreptat atentia catre ingerul de langa mine, dorind sa-i
las putina intimitate lui Alice si lui Jasper. Nu indrazneam sa compar situatia mea cu a lui
Alice. Iertarea mea nu va veni atat de usor! In schimb, m-am pierdut pe mine in ochii
Bellei, bucurandu-ma ca inca ma mai puteam cufunda in adancul lor de ciocolata.

Incet, ea isi pleca ochii intrerupand contactul vizual cu mine, oprind o insotitoare
de zbor, cerandu-i o cola.

“- Bella”, am certat-o. Puteam sa vad epuizarea de pe fata ei, oboseala din ochii
ei. Vroiam s-o intreb de ce insista sa ramana treaza cand eu nu-mi doream nimic mai mult
decat s-o legan usor in brate si sa-i murmur la ureche cantecul de leagan, in timp ce
savuram senzatia de liniste totala ce mi-o dadea somnul ei.

“- Nu vreau sa dorm“, a declarat pur si simplu. “Daca inchid ochii acum, o sa vad
lucruri pe care nu vreau sa le vad. O sa am cosmaruri.”

Socat, am ramas fara niciun raspuns. Ce facusem? Ce fel de monstru eram? ii


furasem una dintre cele mai mari binecuvatari ale umanitati: somnul! Mi-am inchis ochii
strangandu-mi cu putere maxilarul, uimit de dezastrul pe care il provocase decizia mea de
a pleca. Oare ma va ierta vreodata pentru toate astea sau…speranta mea era in van?

In spatele meu, Alice simti tensiunea mea. Edward, ea nu a dormit bine pentru o
vreme. Viziuni cu Bella ghemuita in mijlocul patului, chinuita de cosmaruri, ma
distrugeau. Acum, ca v-ati reintalnit, vad numai nopti odihnite si zile fericite, continua
Alice in mintea mea.
Am zambit usor catre sora mea, sperand, dorind sa aiba dreptate. Imi intoarse
zambetul si apoi ridica receptorul formand numarul lui Carlisle. Imi era dor de tatal meu
asa ca am ascultat in tacere discutia cu sora mea. Vocea lui era calda, plina de

175
compasiune cand ii multumi lui Alice.
- Multumesc Alice. Va vom astepta la aeroport , spuse el si am perceput in vocea
lui un zambet de usurare.
Stiam ca toti ne vor astepta, bucurosi de intoarcerea noasta. Toti, mai putin
Charlie. El, mai mult ca sigur o va pedepsi pe Bella, pentru ceea ce era probabil, cel mai
curajos lucru pe care Bella il facuse pana acum.

Mi-am deviat atentia de la Alice, uitandu-ma in jurul meu. Avionul era plin de
minti pe care le puteam asculta, conversatii pe care le-as putea folosi pentru a-mi distrage
atentia, dar singura care ma interesa era asezata in tacere langa mine. Am oftat usor
uitandu-ma la ea. Era aproape de mine, dar nu suficient, asa ca am ridicat-o usor si am
luat-o in brate zambind multumit in parul ei, amintindu-mi astfel ca totul era real, ca nu
aveam o halucinatie.

Ea a oftat, continuand sa-si bea cola. Am zâmbit la persistenta ei si i-am sarutat


fruntea. Vroiam sa-i spun cat de fericit eram s-o am din nou in bratele mele, sa-i spun
cum caldura trupului ei mic, topise toata durerea, toti fluturii inghetati care-mi chinuisera
pieptul pana acum, dar am ales, din nou, sa tac si doar sa ma bucur de prezenta ei, de
felul in care ea se ghemuia in poala mea ca si cum ultimele sapte luni nu existasera
niciodata.

I-am prins degetele si intr-o miscare usoara, gratioasa i le-am adus aproape de
buzele mele. Ea privi la degetele noastre impreunate si respiratia i se accelera facand ca
un colt al buzelor mele sa se ridica usor intr-o tentativa firava de zambet. Un mic V aparu
intre spancenele ei cand i-am lasat mana inapoi in poala ei si buzele mi-au disparut in
parul ei. Parfumul ei dulce si delicios, se odihnea pe buzele mele facundu-ma sa-mi
doresc cu disperare sarutul ei.

Si totusi, era ceva ce ma multumea:ea nu si-a luat privirea din ochii mei in timp ce
continuam sa-i sarut fruntea, parul, incheieturile mainilor, imbatat de parfumul ei, imbatat
de fericirea pe care mi-o adusese reaparitia ei in viata mea. Fiecare particula în corpul
meu vibra de emotia reinatlnirii.

De câteva ori, a deschis gura ca si cum avea de gând sa vorbeasca, dar a închis-o
repede, nedezlipindu-si ochii de la mine. Ea nu vorbi – doar se uita la mine de parca citea
o carte fascinanta. Desigur – eu ii ascunsesem toate pozele, asa ca nu era de mirare ca se
uita la mine de parca acum ma vazuse pentru prima oara.

Am impartit aceeasi veneratie si m-am uitat in jos la ea. Chiar daca ii memorasem
fiecare trasatura, fiecare geana, fiecare fir de par, mintea mea inca nu se satura privind
frumusetea ei. Nimic din natura sau din arta nu se putea compara cu ea.
Mi-am coborat ochii pentru a vedea cum degetele ei se pliau in jurul palmei mele
– petale de trandafir lipite de otel.
Bella a ramas in continuare tacuta. Poate ca era prea obosita pentru a se lasa
purtata de curiozitate.Sau poate ca ea luase deja o decizie. Si totusi, ochii ei niciodata nu
se dezlipeau de-ai mei. Ar putea ea vedea adevarul in ei?

176
Si am stat asa, rupti de restul lumii, pierzandu-ne unul in ochii celuilalt. As fi stat
asa pentru o eternitate.

Eternitatea a durat fix patruzeci si sapte de minute, pentru ca Bella sa inceapa sa


se agite usor in bratele mele. Doua minute mai tarziu, ea a repetat miscarea.
-Ti-e frig?Pot sa-ti aduc un plet…
- Nu, nu, sunt bine. Ea trebuie sa fi citit neincrederea din ochii mei, pentru ca imi
atinse usor bratul si cobori din bratele mele.
- Ma intorc imediat.

Toata cofeina aia…uram modul in care o afecta pe Bella. As fi preferat ca ea sa


doarma linistita in bratele mele decat sa bea atata suc si acum, sa aiba nevoie de baie!
- Voi lipsi doar un minut. Ma intorc repede.
Am aprobat din cap si m-am pregatit pentru cele 60 de secunde de iad, pe care le aducea
absenta ei.

Usa toaletei se inchise cu un mic click si Alice vorbi.


-Esme va fi atat de bucuroasa sa te vada. Ea mi-a aratat chipul luminos al mamei si ochii
ei de aur parca inotand in lacrimi, astepatandu-ne la aeroport. Odata cu imaginea asta,
inca una, involuntar isi facu aparitia. Alice si privirea pierduta din momentul viziunii cu
mine si Volturii.

M-am incruntat si pentru o secunda mi-am inchis ochii gandindu-ma la Alice si la


faptul ca ea isi parasise partenerul, riscandu-si viata doar ca s-o salveze pe-a mea.
- Alice…am murmurat. Recunostinta si remuscarile urlau in mine dar niciun
“multumesc”, niciun “imi pare rau” nu iesira de pe buzele mele.

Ea dadu la o parte suvita ce-mi cazuse pe ochi, zambindu-mi usor.


-Tu ai fost cel care mi-a aratat cat de maleabil este viitorul. Mintea ei s-a umplut
cu imagini cu mine sugand veninul din mana Bellei, o optiune pe care ea nu o prevazuse.
Si sincer, nici eu nu crezusem ca pot face asta. Esti fratele meu favorit!
Zambetul ei s-a accentuat, expunandu-si fiecare dintre dintii ei mici si otravitori.
-Stiu ca si tu ai face la fel pentru mine.

Rusinos, mi-am plecat capul, nefiind sigur ca as putea face asta, daca situatia ar fi
fost inversa. Oare as lasa-o in urma pe Bella si mi-as risca viata pentru a o salva pe
Alice? M-am gandit la Alice, confruntandu-se cu uriasul de Felix. Nu, nu o puteam lasa
pe Alice. M-as lupta pentru ea!

In cele din urma, mi-am ridicat privirea spre ochii ei si mi-am gasit cuvintele.
- Stii, ai avut dreptate… Ea a asteptat cu rabdare, sa spun primul “imi pare rau” dintr-un
lung si dureros sir. Imi pare asa de rau…
- Da, ar fi trebuit sa ma fi asculatat, a raspuns ea, atingandu-mi usor obrazul.
Aminteste-ti de asta! imi porunci ea si o urma de umor trecu prin ochii ei de aur.
Am asteptat ca ea sa continue, dar tot ce vedeam in mintea ei erau pregatirile pe
care Esme le facea pentru a ne muta din nou in Forks. Asta era tot? Nicio mustrare?

177
Nu aveam nicio indoiala ca Emmett si Jasper aveau ceva planificat pentru mine.
Carlisle si Esme deja ma iertasera iar Rosalie era prea apasata de vinovatie ca sa mai zica
ceva. Dar Alice? Nu era genul ei sa nu-si exprime parerea.
- Nu esti suparata pe mine? am intrebat-o. Avand in vedere legatura dintre ea si
Bella, ma asteptam ca ea sa urle la mine, mental si vocal.
- Pentru plecare? Binenteles ca am fost suparata, dar am trecut peste asta. Nu
mai cred totusi ca o vei face din nou. Data viitoare voi veni dupa tine si te voi aduce
inapoi, chiar si tragandu-te de par. Si-a imaginat scena, tragand de parul meu, traversand
padurea. Rasul ei muzical se adauga la absurditatea scenei.
Am chicotit.
- Imi voi aminti de asta.
Nu ca as mai pleca vreodata de langa Bella. Chiar daca ea m-ar trimite departe, eu tot as
gasi o cale sa am grija de ea. Dar, ce parerea avea ea despre…decizia mea de a-mi lua
viata?
- Nu esti suparata din cauza…calatoriei mele?
- Nu, a spus ea un pic cam prea relaxat. Am stiut mereu ca vei face asta.

Am ascultat gandurile ei, dar in mintea ei erau imagini cu mine, cand m-a vazut
luand decizia de a nu putea trai fara Bella, apoi amintiri din cantina liceului, cand ma
uitam la ea. Nu intelegeam ce vrea sa spuna…
- Nu inteleg. De unde ai stiut?
Ea murmura in mintea mea. Edward, am stiut din prima clipa, cand i-ai salvat
viata ca tu si Bella sunteti meniti sa fiti impreuna. Stiam ca iti gasisei sufletul pereche, cu
toate ca tu ai refuzat atat de mult sa admiti asta. E mult mai mult decat iubire… este
imensa finalizare. Este motivul pentru care tu ai existat si pentru care inca existi.
Pierderea Bellei, dupa ce ti-a adus atata fericire in viata ta, a fost devastatoare. Parul ei
negru strafulgera in lumina vaga cand si-a intors repede capul uitandu-se pe fereastra.
- Nu esti singurul a carui viata depinde de altul.
Un nor violet ii umplu mintea, dar nu era inmormantarea mea pe rug. Era doar un viitor
similar pentru Jasper, daca Alice n-ar fi scapat cu viata din Italia.
Curajul ei fusese extraordinar!
- Imi pare rau, am repetat.
Doar stii ca am inteles. Fie ca e din cauza dietei noastre, sau a moralei noastre, totusi
este clar ca familia noastra militeaza pentru viata. Victoria in mod clar nu simte astfel.
In mintea ei era un talmes-balmes de imagini cu “cap-rosu”, printre copaci, in orase,
victime. Vicios. Neplanificat. Salbatic.
Alice se misca brusc, plesnindu-ma cu putere pe brat. Sunetul se auzi in toata linistea
avionului ca si caderea unui bolovan de la mare inaltime, provocand trezirea pentru un
scurt moment a mai multor persoane, inainte sa se intoarca la somn.
- Dar ai dreptate, eu ar trebui sa fiu suparata pe tine. Ar fi trebuit sa ma suni pe
MINE dupa ce ai vorbit cu Rosalie.
Am strans cu putere dintii. Eram fericit ca o aveam pe Alice drept sora, dar
blestemam “bunavointa” lui Rose. Daca Rosalie si-ar fi tinut gura, nimic din toate astea
nu s-ar fi intamplat.
Lasa-ma sa-ti spun o poveste despre o suma mare de bani si un ibric…In fine,
poate ca eram egoist gadind asa, dar ea ma sunase de 27 de ori doar ca sa-mi arunce-n

178
fata ca Bella se sinucisese…
Mana mi s-a inclestat pe bartul scaunului. Nu! Rosalie era o persoana careia nu-i
datoram nimic- nici scuze, nici recunostinta, nici iertare. Daca n-ar fi fost Emmett, mi-
ar…
- Edward? sopti Alice, tragand de mana mea.
Obligandu-ma sa respir adanc, am dat drumul la cotiera inainte de a distruge plasticul.
- Da, ar fi trebuit sa te fi sunat pe tine, am admis. Dar, cu sau fara telefonul lui
Rose, eu…cred ca nu as mai fi rezistat. Inainte sa raspund la apelul ei eram mai mult de
50% hotarat sa ma intorc. Vroiam s-o sun si sincer, la auzul vocii ei, m-as fi intors in
Washington cu viteza luminii, fara a inchide telefonul daca asta ar fi fost posibil.

Alice isi trecu mana peste degetele mele intr-o incercare de a ma detensiona.
- M-am prins! Nu poti supravietui fara ea. Vezi, daca ai fi ascultat de mine…
- Te voi asculta cu mai multa atentie de aici inainte, promit. M-am aplecat usor,
sarutandu-i parul tepos. Iti multumesc pentru salvarea noastra, surioara!
Ea ma cuprinse usor cu un brat subtire soptindu-mi la ureche:
-Oricand!
Sunetul usii de la toaleta o facu pe Alice sa se retraga.
- Bine ai revenit! ii zise ea Bellei, facandu-i cu ochiul si punand un mic sarut pe obrazul
ei.

Prinzandu-i usor mana am ridicat-o din nou in baratele mele, inspirand aroma
proaspata a sapunului. M-am uitat la ea si am vazut cum ochii ii se umplura de dor. Fara
un cuvant, ea mi-a cautat mana, impletindu-si degetele cu ale mele, fara sa-si dezlipeasca
ochii de la fata mea. Mintea ei era in mod clar, preocupata de ceva. Avea momente cand
isi musca buza inferioara sau isi incretea fruntea, apoi, brusc, isi stergea orice expresie de
pe chipul ei, de parca nu ar fi vrut sa aflu despre ce era vorba.
Vroiam atat de mult s-o intreb la ce se gandea, dar lasitatea era un adversar
formidabil. Nu vroiam inca sa aud cuvintele ei. Inca vroiam sa ma bucur de ea, de faptul
ca ea inca era Bella mea. Mi-am ridicat mana libera si i-am atins obrazul, bucurandu-ma
de caldura lui. Ea ofta usor si ochii ii fluturara inchizandu-se, dar i-a deschis repede,
aruncand o scurta privire spre ecranul televizorului.
In avion, rula un film despre istoria avioanelor si m-am gandit daca nu cumva ea vroia sa-
l urmareasca.
-Ai vrea sa te uiti la film? am intrebat-o, gandindu-ma ca ea s-a plictist deja de mine.
- Nu. Buza ei a disparut intre dinti pentru o secunda, in timp ce ochii i se indreptara in jos.
Dar, daca tu vrei sa… murmura ea.
Si sa-mi iau ochii de la fata ei?
- Nu fi prostuta. Am urmarit usor conturul buzelor ei cu varful degetului si am fost
recompensat cu o mica rasuflare. Dulce si catifelata…
Ea si-a miscat usor capul si chiar si fara a vorbi, am auzit clar tipatul din ochii ei –
“te rog, nu!” Nu intelegeam frica din ochii ei. Mi-am luat degetele de pe buzele ei si am
sarutat-o repede pe frunte.

Rabdare, mi-am zis. Avea tot dreptul sa-si retina gandurile, avea tot dreptul sa-mi
refuze saruturile dupa tot ceea ce-i facusem. Faptul ca era aici, in bratele mele era mai

179
mult decat un miracol si mi-am rezemat capul de scaun, continuand sa ma bucur de nimic
si totusi de TOT ce-mi oferea ea.

Expresia ei s-a relaxat si, tremurand si-a ridicat o mana atingandu-mi cu precautie
obrazul. Mai incet ca o briza de vara si totusi cu energia data de viata care pulsa sub
pielea ei. Ochii ei urmareau traseul degetelor ei coborand spre barbie, urcand apoi, incet,
spre buze. Acum a fost randul meu sa inhalez brusc.
Obrazul i se colora in nuante delicioase de roz si un colt de gura se curba in sus.
Dar, ca in toate expresiile ei, ochii ii erau cuprinsi de un vid nefiresc. Aproape ca am
soptit intrebarea care ma tortura inca de la reintalnirea cu ea. Dar, cine eram eu sa-o
interoghez pe ea? Eu doar ar trebui sa fiu in genunchi, implorandu-i iertarea.

Pentru ca nu o oprisem pe Victoria. Pentru saritura de pe stanca. Pentru ca o


adusesem in mijlocul monstrilor din Italia. Pentru ca aproape fusese atacata de lupi.
Pentru minciuna, cea mai mare minciuna. Pentru ca distrusesem cu premeditare, inima ei.
Pentru ca o iubesc prea mult…si inca nu de ajuns.

Deci, aveam destule pentru a plati. Oare de unde sa incep cu scuzele? Lista neagra
a pacatelor mele continua sa mi se desfasoare in fata ochilor, incheindu-se cu cel mai
mare dintre pacatele mele – faptul ca ii luam Bellei nu numai umanitatea ci si sufletul ei!

Traseul degetului ei urma linia maxilarului meu indreptandu-se din nou catre
barbie. Inconstient, am inceput sa copiez traseul ei, ajungand la barbia ei, urmarind
subtila gropita. Apoi, usor degetele au urcat pe partea dreapta a maxilarului, ajungand pe
obrazul ei, desenand un mic cerc, intorcand apoi atingerea de unde a plecat, de la mica
gropita din barbia ei.

Simbolul pentru infinit.

Imi doream sa pot face ceva pentru a alunga monstrii, pentru a sterge din
amintirile ei calvarul din Volterra. Ma temeam ca, pe termen lung, toate astea ar putea-o
afecta, traumatizandu-o. Mi-am facut o nota mintala pentru a discuta acest lucru cu
Carlisle, cât mai curând posibil.

Raze din lumina soarelui au început sa traga cu ochiul printre nori, cand zorile au
inceput sa coboare peste Seattle. Bella era uluitoare cand lumina i-a lovit fata. Soarele
scoase in evidenta nuantele de rosu din parul ei si aprinse pielea ei de alabastru. Arata ca
un înger. Ea era îngerul meu! Am vazut stralucirea discreta a pielii mele cand lumina s-a
intensificat. În tacere, m-am aplecat asupra ei si am tras parasolarul. Ea a zâmbit si mi-a
luat mâna într-a ei. Am ramas asa pana avionul si-a inceput aterizarea pe pista si apoi,
ridicandu-o cu grija si sprijinindu-o am condus-o afara din avion. Alice era inaintea
noastra deschizandu-ne drumul.

In timp ce ne apropiam, am auzit gândurile de anxietate ale familiei mele.

180
Nu au coborat înca? Alice a spus ca Edward e cu ea, dar eu nu-l vad. N-o vad
nici pe Bella înca. Sper ca e bine.

Ah, uite-o pe Alice! Multumesc lui Dumnezeu. Ea n-are nici o idee cat de
ingrijorat am fost!

Va fi o usurare sa-l avem in sfârsit, din nou, acasa!

Stiam ca mergeam incet, dar mergeam atat cat ii permiteau picioarele si starea de
oboseala accentuata a Bellei. Intr-o mana tineam geanta, in timp ce cealalta era infasurata
in jurul taliei ei, sustinandu-o. Alice sprinta pentru a ajunge la Jasper care statea
asteaptandu-o cu rabdare. Când, intr-un final s-au regasit, s-au apropiat doar uitandu-se
cu dragoste unul in ochii celuilalt, Alice cerandu-si iertare si Jasper, adorandu-o din
priviri. N-am înteles niciodate, pe deplin, dragostea intensa si conexiunea dintre ei – pâna
când n-am cunoscut-o pe Bella. Zambind usor, mi-am dezlipit privirea de la ei, cautandu-
i prin multime pe Carlisle si Esme. I-am zarit stand pe partea cu umbra data de un pilon
mare. Zambetele lor au crescut cand am intrat in raza lor vizuala. La vederea familiei
vinovatia ma coplesi din nou. Vina pentru comportamentul meu stupid care aproape
costase viata mea, a surorii mele si a Bellei. Daca rezultatul evenimentelor din Italia, ar fi
fost altul, i-as fi distrus pe toti! Pe Jasper…pe Esme care-si pierduse deja primul copil;
aproape c-o facusem sa treaca prin durerea aceea…din nou. Mi-am clatinat usor capul
incercand sa scap de gandurile astea si ne-am apropiat de ei.

Esme s-a intins spre Bella îmbratisandu-o. Eu mi-am pastrat mana pe talia ei
nefiind inca pregatit sa-i dau drumul.
“- Iti multumesc atat de mult”, a soptit ea. L-ai salvat pe fiul meu. Nu stiu cum sa ma
revansez fata de tine…

Esme i-a dat drumul Bellei si si-a aruncat bratele în jurul meu. Corpul ei se
scutura ca si cum plîngea. Edward! La ce te gândeai?As fi putut sa te pierd!
Apoi se dadu in spate mentinandu-si mâinile pe umerii mei si ma privit drept în ochi.
“- Niciodata sa nu ma mai faci sa trec prin asa ceva” zise ea cu asprime. Carlisle si-a
ridicat mâna la gura, oprindu-si un chicotit.
Am zâmbit tandru dar vinovat la femeia care-mi era mama de mult timp.
“- Imi pare rau, mama,” mi-am cerut scuze sincer, plin de remuscari.

Edward, nici nu-ti dai seama cât de fericit sunt ca te-ai intors si toate s-au terminat cu
bine. Ea este o fata remarcabila. Tatal meu vorbi cu mine în gândurile sale.
“- Multumesc, Bella,” a spus Carlisle, “Iti suntem datori.”

Bella rosi cu furie.


“- N-aveti pentru ce” murmura ea. Ea s-a strîns langa bratul meu si Carlisle ma fulgera
cu o privire avertizandu-ma cu privire la echilibrul ei.

“- E moarta de oboseala,” ma certa Esme “Hai s-o ducem acasa.” Oare ea nu a dormit
în avion, Edward? Arata total epuizata. Buzele mele s-au strans într-o linie si mi-am

181
scuturat capul, raspunzand la întrebarea tacuta a lui Esme. Ochii ei s-au marit si s-a
încruntat în dezaprobare. Am ridicat din umeri, indicând faptul ca nu am putut sa fac
nimic in privinta asta.

Am cuprins talia Bellei, iar Esme a sprijinit-o pe cealalata parte si asa am mers
prin aeroport pana la parcare.

Esti în regula, Edward? Arati ca si cum nu ai mai fi vanat de luni de zile.

Am încuviintat, raspunzand la întrebarea mamei mele. Ea si-a presat buzele cand


s-a uitat la bezna din ochii mei. Ai nevoie sa vânezi, dragul meu. Arati slab, dar nu e
altceva. Este o pace ce vine dinspre tine, o pace pe care nu am mai simtit-o de ceva timp.
Sunt atât de bucuroasa ca tu si Bella v-ati regasit.

Mama mea a continuat sa ma atace cu intrebari si observatii, iar eu doar dadeam


din cap ca si raspuns.

Pe masura ce ne apropiam de parcare, i-am auzit pe Rosalie si Emmett soptind.

- El ma uraste, stiu ca asa e. Cum ma voi mai putea uita din nou in ochii lui? Si
Bella…O, Doamne, ea trebuie sa ma urasca de asemenea! Gândeste-te ce le-am facut!
Asta e numai si numai vina mea!

- Sss…nu-ti face griji. Ei te vor ierta. A fost o greseala. Ei vor intelege. Emmett
incerca s-o linisteasca.

Am simtit cum resentimentele ma cuprindeau ascultand conversatia lor. Ei stateau


rezemati de exteriorul negru al Mercedesului lui Carlisle, înghesuiti, conversand. Cu cat
ma apropiam de ei cu atat furia mea crestea. Am ajuns langa ei, dar Rosalie nu s-a uita în
ochii mei. Instantaneu, maxilarul mi s-a inclestat si l-am simtit pe Carlisle punand o mana
pe umarul meu, incercand sa ma linisteasca.

“- Las-o,” sopti Esme. “Se simte groaznic.”

“- Asa si trebuie,” i-am raspuns, asigurându-ma ca Rosalie ma auzea. Ea a


continuat sa se holbeze in pamant, in timp ce Emmett ii freca bratul si se uita la mine,
rugandu-ma din priviri pentru iertare.

Bella întoarse capul uitandu-se la mine.


“- Nu este vina ei”, a mormai.
Mi-am apasat funtea in încercarea de a-mi mentine calmul. Fiecare fibra din
corpul meu tanjea s-o arunce la pamant, s-o calce-n picioare pentru a pedepsi purtarea ei
egoista. Vroiam sa tip la ea sa fiu tot atat de dur pe cat fusese ea cand m-a sunat sa-mi
spuna de moartea Bellei. Mi-am amintit atât de clar conversatia…Pentru ea nu insemnase
nimic, fusese ca un joc. Ea nu avusese nicio idee despre ce ar face din mine vestea asta si
se pare ca nici nu-i pasase.

182
“- Las-o sa repare lucrurile”, a pledat Esme. “Noi vom merge in masina cu Alice
si cu Jasper.” M-am uitat la stânga si am vazut Jeep-ul lui Emmett parcat în apropiere.
Rosalie isi ridica ochii sa se uite la mine si igni vazand dispretul de pe fata mea. Isi
musca buza si se uita la mine implorand iertare din priviri. Am stat acolo pentru o clipa,
uitandu-ma cu acelasi dispret la ea, pâna cand Bella a rupt tacerea.

“- Te rog, Edward,” a rugat. M-am uitat în jos la ea si am vazut durerea din ochii
ei. Stiam ca daca as fi permis ca asta sa rupa familia, Bella ar lua vina asupra ei. Am oftat
si umerii mi-au cazut usor cand m-am miscat spre Mercedes. Emmett si Rosalie au
schimbat o privire si Emmett ii stranse mîna înainte de a inconjura masina pentru a intra
pe scaunul soferului. Rosalie a deschis usa din fata si, fara niciun cuvânt aluneca
inauntru.

Usor am pus-o pe Bella pe bancheta din spate si am m-am asezat langa ea. Am
tras-o in bratele mele si am zambit fericit cand ea si-a rezemat capul pe pieptul meu, în
cele din urma epuizarea doborandu-o. Si-a închis ochii cand motorul a pornit.

Îmi pare rau, Edward. Îmi pare teribil de rau. Nu m-am gândit. Te rog, ma poti
ierta?
“- Edward,” sopti Rosalie, cu ochii în parbriz, uitandu-se la reflectie mea în sticla.

“- Stiu”. Mi-as ierta sora, în timp, dar ea trebuie sa inteleaga ca increderea nu va


veni usor.

“- Bella?” A întrebat ea încetisor.

Bella se uita speriata la Rosalie.


“- Da, Rosalie?” A întrebat ea.

“- Imi pare foarte rau, Bella. Ma simt groaznic cu privire la tot ce s-a intamplat
si iti sunt foarte recunoscatoare ca ai fost atat de curajoasa sa te duci si sa-mi salvezi
fratele. Te rog, spune-mi ca ma ierti.” Am putut vedea regretul din ochii ei cand se uita la
Bella si se misca incomod astaptand raspunsul ei.

“- Desigur, Rosalie,” Bella mormai, cuvintele ei confuze de la epuizare. “Nu e


deloc vina ta. Eu am sarit de pe stanca aia afurisita. Desigur ca te iert.” Mi-am prins
podul nasului intre degete, cand viziunea cu Bella aruncandu-se de pe stanca mi-a invadat
constiinta. Am închis ochii si am strîns-o un pic mai strans la pieptul meu.

“- Nu e valabil ceea ce spune pana nu e treaza, Rose”, chicoti Emmett.

“- Sunt treaza,” replica Bella. Un zambet usor mi-a ridicat colturile buzelor. Asta
era Bella mea, încapatânata pâna la capat!

183
“- Lasati-o sa doarma,” Ie-am spus punandu-mi o mana pe spatele ei si tragandu-
o la pieptul meu, incurajandu-o sa doarma. Speram ca ea sa doarma pana ajungeam in
Forks. Nu-mi puteam imagina ce ar face Charlie cand o s-o vada in halul asta.

Cu Bella dormind pasnic în bratele mele, am reflectat asupra lunilor care au trecut
si la tot ce se întâmplase. Ceva în mine se schimbase in aceste luni. Suferisem imens, asta
era adevarat, dar de asemenea, ma si maturizasem. Am invatat mai multe despre mine
decât am crezut posibil. În toti anii astia, am crezut ca le vazusem si traisem pe toate, dar
ma înselam. Dupa ce trecusem prin toate astea -separarea si reintalnirea- acum stiam ca
sunt suficient de puternic pentru a face fata la orice ar fi venit in viitor. Important era s-o
am pe Bella langa mine.

- Edward? sopti Rosalie.

- Rosalie, nu acum, i-am raspuns.

- Eddy, haide, ranji Emmett. M-am strambat auzind porecla lui.

- Nu, Emmett. Rosalie, e in regula. Te iert, dar trebuie sa-mi dai ceva timp. Eu nu
sunt inca gata sa discuta asta cu tine. Sunt înca suparat si cel mai probabil, as spune
lucruri pe care le-am regreta amandoi dupa un timp. Pentru moment, doar sa stii ca te
iert, dar nu stiu când voi vorbi din nou cu tine.

Rosalie dadu din cap si se întoarse pe scaunul ei. I-am simtit ochii lui Emmett
urmarindu-ma în oglinda retrovizoare dar am ignorat gandurile lui. Mi-am rezemat capul
pe tetiera si am inchis ochii permitandu-i mintii mele sa se odihneasca.

Edward, suntem aproape.

Am deschis ochii pentru a vedea copacii familiari din Forks. Drumul serpuia
înainte si am putut vedea casa Bellei. Era lumina in camera de zi si am auzit vocile de la
televizor. Mi l-am imaginat pe Charlie stand pe canapea, asteptând întoarcerea Bellei.
Am oftat, gândindu-ma la confruntarea cu tatal ei. Stiam ca va da vina pe mine pentru
plecarea ei. Si ce era mai rau…era perfect adevarat!

Cand masina se opri in fata casei, l-am auzit pe Charlie ridicandu-se de pe


canapea si apropiindu-se de fereastra pentru a vedea de unde vine zgomotul. Ce…?
Masina Dr. Carlisle?

El zmuci usa iesind pe veranda, uitandu-se prin ceata. Îmbracaminte lui era în
dezordine, parul ciufulit si barba nerasa. Ochii i s-au marit instinctiv cand m-a vazut
coborand din masina, atitudinea i s-a schimbat instantaneu si o expresie plina de dispret
modifica trasaturile sale. Am mers pe partea pasagerului si am deschis usa, ridicandu-o
cu grija pe Bella în brate, iar el a sarit de pe veranda alergand pana la masina. Doamne ce
i-a facut?

184
“- Bella!”, a strigat el.

Bella si-a deschis ochii, la vocea familiara a tatalui ei.


“- Charlie”, a mormait.

“- Sss,” i-am soptit. “E in regula, esti acasa si în siguranta. Dormi.”

Fata lui Charlie se inrosi si am putut sa-i vad vena pulsand in tampla lui.
“- Nu-mi vine sa cred ca ai tupeul sa-ti arati fata pe aici.” Fumega de furie. De ce nu a
putut sa stea departe? Sa ramana departe de copilul meu, departe de Forks.

“- Inceteaza tata,” gemu Bella.

“- Ce-i cu ea?”, ma intreba el. Pare pe jumatate moarta! Ce i-ai facut?

“- E doar foarte obosita, Charlie,” l-am asigurat. “Te rog, las-o sa se odihneasca.” El s-
a uitat la mine incruntat.

“- Nu-mi spune tu mie ce sa fac! Da-o incoace. Ia-ti mâinile de pe ea!”

Tinandu-o înca in bratele mele, mi-am indreptat mainile oferindu-i-o, dar am


simtit degetele subtiri ale Bellei strangandu-se de camasa mea, nevrand sa-mi dea
drumul. Charlie a început sa traga de bratul ei, cu gandurile intunecate de furie.

“- Termina, tata”, protesa Bella. Ea si-a ridicat capul si se uita la el. “Fii suparat
pe mine” El a intepenit si si-a retras mainile ca si cum ar fi fost palmuit. Ea e suparata pe
mine? Ea nu ar trebui sa fie suparata pe el? El e cel care a abandonat-o!

Fruntea lui Charlie se increti si isi stranse buzele dezaprobator.


“- Fii sigura ca voi fi suparat. Intra inauntru.”

Bella isi deschise ochii si ofta.


“- Bine, lasa-ma jos” zise ea uitandu-se la mine.

Am pus-o pe picioare. Ea se clatina usor si imi era teama ca se va prabusi, în fata


noastra, dar am ramas tacut cand Charlie continua sa ma priveasca cu înversunare. Ea si-a
fortat picioarele sa merga si am privit cum se târa spre casa.

Edward, prinde-o! Am auzit gândurile lui Alice din cealalta masina si am vazut
cum Bella începea sa cada. Picioarele ei obosite tremurara si mai avea putin si se prabusa
pe trotuar. Charlie se misca spre ea, dar eu am ajuns înaintea lui prinzandu-o înainte sa
faca cunostinta cu trotarul.

“- Lasa-ma doar s-o duc sus,” am spus, uitandu-ma la Charlie care era inghetat.
“Apoi voi pleca.”

185
La aceste cuvinte, am simtit o zdruncinatura langa mine. Bella se uita la mine cu o
expresie de disperare intiparita pe chip.
“- Nu”, striga ea si isi arunca bratele în jurul gâtului meu. Am ridicat-o în brate si am
intrat pe usa din fata.

“- Nu voi fi departe,” i-am soptit la ureche. Ea s-a relaxat si a inchis din nou ochii.

Pentru binele lui, sper sa aiba de gand sa plece! Ar fi trebuit sa nu se întoarca


niciodata. Eu nu am de gând sa trec prin asta, din nou!

Am blocat în gândurile lui Charlie si m-am concentrat pe ingerul din bratele mele,
urcand scarile pana in camera ei. Mirosurile atat de familiare erau acum o consolare
pentru mine. Imi fusese atat de dor de camera asta, pierdusem atat de mult… M-am uitat
în jos la Bella, ochii erau inca închisi, epuizarea fiind evidenta.

Am deschis usa si am lasat-o usor pe pat. Chiar si în somn ei, degetele ei înca erau
agatate de camasa mea si am zâmbit desfacandu-i-le. Ea s-a intors pe-o parte, cazand intr-
un somn adanc. Mi-am aruncat o privire fugara spre balansoarul din colt, nerabdator sa
ma reintorc in camera, i-am mangaiat usor parul si m-am intors pregatit sa-i fac fata lui
Charlie.

CAP 25 REINTALNIREA CU FAMILIA

  M-am oprit în pragul usii, uitandu-ma la Bella cum dormea. Desi stiam ca ea era
în siguranta, gândul de a ma separa de ea, chiar si pentru o perioada scurta de timp, era
atat de dureros! L-am auzit pe Charlie plimbandu-se nerabdator în camera de zi asa ca am
respirat adanc pregatindu-ma mental pentru orice ar fi avut Charlie de spus.

Suntem aici, daca ai nevoie de noi, Edward. Gândurile lui Carlisle pluteau în
mintea mea in timp ce ma indreptam spre scari. Esme si eu suntem aici daca ai nevoie de
ajutor in discutia cu Charlie.

Charlie se plimba prin camera ca un leu in cusca, dar se opri imediat ce a auzit
scartaitul scarilor sub picioarele mele. Se opri la baza scarilor si se uita la mine in timp ce

186
ma apropiam. Trasaturile fetei ii erau modificate de furia ce fierbea in el si pumnii ii erau
stransi in pumni intr-un aer amenintator.

- Tu, vino cu mine, a spus el aratand spre pieptul meu. Trebuie sa vorbim.

Imi facu un mic semn sa-l urmez afara. Daca crede ca va scapa asa de usor se
inseala amarnic. Poate ca, Bella ma va uri pentru asta, dar este pentru binele ei. Sper ca
doarme si ca nu va auzi aceasta conversatie.

Am urmat pasii lui Charlie pe aleea din fata casei. Jeep-ul lui Emmett era plecat,
dar i-am vazut pe Carlisle si Esme asteptand în Mercedes. Brusc, Charlie s-a întors spre
mine confrundu-ma cu o privire amenintatoare.

- Ei bine, ce ai de spus despre toate astea, tinere? a întrebat, vocea fiindu-i caustica.

- Eu nu stiu ce pot sa spun, nu stiu ce sa spun altceva decât…imi pare rau! Stiu ca
plecarea brusca a familiei mele a fost dificila, dar…

- Dificila? Asta trebuie sa fie subestimarea secolului! Ai vreo idee ce-ai facut cu ea? Ce
s-a intamplat cu ea de când ai plecat? Ea a fost complet distrusa. Ai luat-o afara, în
padure si ai lasat-o acolo. Am cautat-o ore intregi si când am gasit-o era complet
distrusa. Ea a fost deprimata luni de zile! striga el la mine in timp ce vena de la tampla ii
pulsa cu putere.

Am vazut amintirile lui cu Bella de cand am plecat si pana in prezent. Erau lucruri
noi, erau piesele de puzzle care lipseau din viziunile lui Alice, dublate de disperarea lui.
Era mult mai greu sa le rezist , perspectiva lui Charlie era mult mai rea decat ce vazusem
in mintea lui Alice.

M-am uitat în jos, fixand pietricelele mici din betonul de sub picioare, in timp ce
amintirile imi invadau minea. Desigur, stiam exact ce facusem cu ea. O distrusesem! Mi-
am trecut nervos degetele prin par.

- Ei bine…? m-a intreba Charlie, incrucisandu-si bratele pe piept si batand nervos din
picior.

M-am uitat în sus, vazând ura din ochii lui.


- Au fost situatii care nu au putut fi controlate. Este rau ca am las-o, dar nu pot schimba
ceea ce s-a întâmplat. Tot ce pot face este sa va promit ca, de aici inainte, voi face tot ce-
mi sta în putere s-o fac fericita pe Bella. Eu n-o voi mai parasi niciodata. O iubesc prea
mult ca s-o mai ranesc. Am încercat sa-i împartasesc regretul meu sincer si dragostea
pentru fiica sa, dar îndoiala i-a umplut ochii.

Dragoste? Glumeste?! Fata lui Charlie se înrosi, atat de tare incat parea ca exploadeze.

187
- Sa fi sigur ca n-o vei mai rani! Eu nu-ti voi mai da posibilitatea asta. Ea doar a inceput
sa traiasca din nou, sa treaca peste durerea cauzata de plecarea ta, de ce chiar acum a
trebuit sa te intorci? Daca crezi ca am de gând sa-ti permit sa te joci cu inima ei….ei
bine, mai gandeste-te! Nu esti binevenit în viata ei, ma auzi? Nu vreau sa te mai vad
vreodata trecand de usa asta, din nou! adauga el aratand nervos spre usa casei lui.

- Cu tot respectul, domnule, dar cred ca asta este decizia Bellei, i-am raspuns calm.

Si-a strans cu putere mainile in pumni.

- Iti interzic sa te mai apropi de ea! striga el agitand un deget spre mine.
Ea este fiica mea si atâta timp cât traieste sub acoperisul meu, va asculta de regulile
mele. Si în cazul în care nu functioneaza, o voi trimite inapoi sa locuiasca cu mama ei,
adauga el, dar vocea era deja ezitanta. Totusi, sper sa nu se ajunga aici. Nu vreau sa ma
despart de ea,  completa el in gand.

- Doar pleaca. Te rog, pleaca si nu te mai întoarce. Tu nu esti bun pentru ea. Ea
incepuse sa fie fericita din nou. De ce a trebuit sa se întoarca? Nu pot s-o vad trecand
iar prin iadul acela. Eu…doar nu pot…

Simteam cum culoarea se scurge din ochii mei in fata durerii incredibile din
gandurile lui Charlie. Si avea dreptate! Nu eram bun pentru ea, dar nu mai puteam lupta
cu asta. O iubeam pe Bella cu fiecare fibra din corpul meu si nu exista nimic care sa
schimbe asta. Speram ca inca, ma mai iubea si ea. Daca mi-ar cere ea sa plec, as face-o
pentru ea, dar decizia asta trebuia s-o ia Bella si nu altcineva. La naiba! Nu-i voi permite
lui Charlie sa ia decizia in locul ei.

Am aruncat o privire fugara spre Mercedes si i-am vazut pe Carlisle si pe Esme


coborand din masina. Charlie se uita la parintii mei apropiindu-se.

- Charlie, imi pare bine sa te vad din nou, Carlisle l-a salutat, intinzandu-i mâna. Charlie
i-o scutura si dadu din cap aprobator.

- Dr. Cullen, cred ca trebuie sa vorbim despre aceasta situatie.

- Desigur. Edward, cred ca ar trebui sa faci o mica plimbare in timp ce noi vom discuta
cu seriful Swan! apoi, doar pentru mintea mea adauga: Nu-ti face griji. Cred ca pot
rezolva situatia. Doar ca el e prea furios acum pentru a avea aceasta conversatie cu tine.
Stai pe aproape.

Am dat din cap si m-am întors, mergand spre padure, infundandu-mi mâinile în
buzunarele pantalonilor. Ii puteam simtii ochii lui Charlie arzandu-mi ceafa in timp ce ma
indepartam usor.

- De ce nu mergem în casa sa stam jos? Ar fi bine, Charlie? il intreba Carlisle folosind


tonul lui linistitor.

188
- Da, haide sa intram, raspunse Charlie.

Am asteptat sa intre în casa dupa care am urcat urcat repede in copacul de langa
dormitorul Bellei si am incercat sa deschid fereastra, rugandu-ma ca ea sa nu fie blocata.
Din fericire nu era, asa ca am deschis-o si am intrat in liniste in camera ei.

Bella dormea in aceeasi pozitie in care-o lasasem eu si parul i se revarsa,


incadrandu-i fata. Buzele ei erau curbate într-un zambet usor in timp ce dormea, iar fata ii
era pasnica. Respiratia si bataile inimii ei erau muzica pentru urechile mele.

M-am asezat în balansoar si am închis ochii, ascultand conversatia din camera de


jos.

Prin ochii lui Carlisle, am vazut ca Charlie inca se plimba prin fata lor, intr-un du-
te-vino fara sens. Era vizibil agitat, dar încearca sa-si controleze temperamentul în fata
Carlisle.

- Charlie, incepu Carlisle. Charlie s-a oprit pentru moment, ridicandu-si privirea catre
tatal meu. Ochii lui erau obositi si fata trasa. A ridicat o cutie de bere de pe masa si lua o
inghititura.

- Charlie, nu am avut nici o idee ca lucrurile vor evalua in acest mod, atunci când ne-am
mutat. Mi s-a oferit o pozitie foarte profitabila într-un spital din Los Angeles si am decis
sa-l accept. Uram ideea de a dezradacina familia atât de brusc, dar cu o asa familie
mare, pentru a-i sprijini, am simtit ca e mai bine sa accept postul. Sunt sigur ca poti
întelege asta. Carlisle mintea fara probleme.

Charlie si-a trecut degetele prin parul ciufulit si lua o alta gura de bere.
- Bineînteles ca nu e vina ta pentru mutare. Ai o familie si trebuie sa faci ce este mai bine
pentru ei. Nu e vorba de asta. Este doar…modul în care fiul tau s-a comportat cu Bella.

- El se simte teribil, interveni Esme. Daca este o consolare, din momentul in care i-am
spus despre plecare, el a fost absolut pierdut. Niciodata nu l-am vazut atat de suparat.

Charlie pufni neincrezator, micsorandu-si ochii in timp ce mai lua o gura de bere.

  - Daca lui i-a pasat atât de mult de ea, de ce-a lasat-o? De ce nu a cautat-o niciodata?
Niciun telefon, niciun e-mail, nicio scrisoare…nimic. Daca si lui i-a fost tot atat de greu
pe cat spune-ti de ce nu a incercat sa ia legatura cu ea?

- Suntem partial de vina pentru asta, Charlie. Am simtit ca ar fi mai usor pentru amândoi
daca rupeau orice legatura. Stiu ca relatiile la distanta sunt adesea mai dificil de
suportat, decât o separare. Am crezut ca o despartire era mai buna decat o relatie la
distanta.

189
- Alice ne-a spus cat de dificila a fost separarea pentru Bella, a adaugat Esme. Imi pare
atat de rau sa aud asta… Stii cât de dramatici sunt adolescenti, pentru ei totul este o
chestiune de viata si de moarte. Nu am avut nicio idee ca sentimentele lor erau atat de
puternice.

Charlie clatina din cap în frustrare.


- Oricine putea vedea ca ei doi erau nebuni unul dupa altul. Dar, totusi sunt prea tineri.
Ei n-au experimentat inca viata. Este nevoie de maturitate si intelepciune pentru a
intelege cu adevarat ce este dragostea.

Carlisle dadu din cap fiind de acord.


- Ai perfecta dreptate, Charlie. Ei sunt tineri si de multe ori dragostea este mai mult
alimentata de hormoni decât de intelect. Cu toate astea, suntem de parere ca interzicerea
relatiei lor ar fi o greseala…

Charlie il întrerupse repede uitandu-se stupefiat la el.


- Ce vrei sa spui?

- Cresterea a cinci adolescenti a fost o provocare, Carlisle chicoti, punandu-si usor mana
pe genunchiul lui Esme. Dar unul din lucrurile pe care le-am învatat este ca, atunci când
le interzici ceva, nu faci decat sa-i impingi exact in acea directie. Daca le vom interzice
sa se mai vada, mai mult ca sigur ei vor gasi o metoda de a incalca interdictia, vazandu-
se in secret. Eu unul, prefer sa mentin un dialog deschis si sincer cu fiecare dintre copii
mei, in felul asta reusind sa-i monitorizez mai atent. Mi-e teama ca, daca vom eticheta
relatia lor ca un subiect tabu, atunci ei vor gasi o multime de minciuni si tot vor continua
sa se vada.

Charlie isi mîngîie barba gândindu-se. Hmm, are dreptate Dr. Carlisle. Nu-mi
place sa recunosc dar are dreptate. Bella este încapatânata si stiu ca, daca vrea sa-l
vada, n-o voi putea opri. Eu n-o pot controla mereu.

Charlie lasa sa iasa un oftat învins.


- Eu chiar nu stiu ce sa fac. Niciodata n-am mai vazut-o pe Bella asa. Ea a fost deprimat
de luni de zile. Nu mai vorbea cu prietenii ei, abia manca, isi petrecea cea mai mare
parte din timp inchisa in camera ei. Si nu era nimic pe care sa-l pot face pentru a o
ajuta. Ea era, practic, catatonica. Daca ma intrebi pe mine, nu e sanatos. Nimeni nu ar
trebui sa depinda atat de mult de cineva. Sincer, nu a fost ca si cum cineva o parasise, a
fost ca si cum cineva ar fi murit. Mi se rupe inima. Vreau s-o protejez. Nu mai vreau sa
treaca din nou prin asta. Ea seamana atat de mult cu mine si…chiar nu stiu ce sa fac. Nu
stiu daca exista ceva ce pot face.

Carlisle se intinse usor si-si puse o mana, reconfortant pe umarul lui Charlie.
- Stiu ca este dificil, dar cred ca ar fi mai bine sa lasam lucrurile sa curga de la sine. Pot
sa te asigur ca sentimentele lui Edward fata de Bella sunt foarte puternice. Descrierea
reactiei Bellei nu este diferita de cea a lui Edward. Poate ca sunt tineri, dar sunt convins

190
ca ei sunt cu adevarat indragostiti. Eu nu vreau sa-mi pierd fiul si banuiesc ca nici tu nu
vrei asta pentru Bella…

- Ai dreptate, aproba Charlie. Nu-mi place sa spun asta, dar ai dreptate. Daca le vom
interzice relatia mi-e teama ca vor fugi impreuna si niciodata nu-i vom mai vedea.

- Ai luat decizia corecta, Charlie, il incuraja Esme zîmbind usor. El i-a intors zambetul si
apoi il intreba pe Carlisle, schimband subiectul:

- Deci, asta inseamna ca va veti muta inapoi in Forks?

- Este o posibilitate, raspunse Carlisle. Am descoperit ca am pierdut linistea din Forks.


Un oras mare precum Los Angeles, nu ni s-a potrivit prea bine. Dar asta trebuie sa
discut cu toata familia, plus ca trebuie sa vorbesc mai intai cu conducerea spitalului.
Daca orasul ne vrea înapoi, as dori sa ne reintoarcem.

Charlie dadu din cap si lua mâna lui Carlisle, strangandu-o scurt, indreptandu-se
apoi sovaielnic catre Esme dandu-i o imbratisare usoara. Carlisle privea amuzat.

Ascultasem in liniste conversatia, simtindu-ma mizerabil. EU cauzasem toate


problemele, EU imi ranisem si familia si pe Bela si pe toti cei dragi ei…si totusi, tatal
meu lua asupra lui toate greselile mele. Mi-am plecat capul, apasat de jugul vinovatiei!
Cu siguranta soarta era mult prea buna cu mine…eu nu-mi meritam familia, nu meritam
bunatatea si iubirea tatalui meu si cu siguranta nu meritam nici iubirea Bellei! Dar, aici
chiar nu mai puteam face nimic! O iubeam prea mult ca sa mai pot renunta la ea!

Oftand usor, m-am ridicat si m-am indreptat spre patul Bellei, apelcandu-ma si
sarutandu-i usor fruntea. Ea zâmbi stins si se cufunda mai adânc în perna ei.

- Ma intorc în curând, i-am promis. Apoi, fara zgomot am sarit pe fereastra indreptandu-
ma spre padure.

Edward! Carlisle ma striga in minte. Poti sa te intorci.

Am zambit usor si m-am indreptat spre ei. Parintii mei stateau la baza scarilor,
tinandu-se de mana si Charlie statea pe veranda, tinandu-si mainile in buzunar. Ochii ii
erau fixati asupra mea, inca furios si neincrezator. Daca o vei mai rani vreodata, vei avea
de-a face cu mine…

- Haide, fiule. E timpul sa mergem, ma instrui Carlisle. Doar juca-ti rolul de adolescent,
Edward.

- Dar…?l-am intrerupt eu.

191
- Edward, trebuie sa avem o reuniune de familie. Sa-l lasam pe seriful Swan cu Bella. Ea
are nevoie de odihna si îmi imaginez ca au si ei destule de vorbit.  Carlisle si Charlie au
schimbat o privire de întelegere.

Jucandu-mi rolul de adolescent suparat, m-am bosumflat uitandu-ma in jos, analizandu-


mi pantofii si luand atitudinea unui adolescent incapatanat.

- Voi putea s-o vad mai târziu? am întrebat.

- Vom vorbi despre asta. Haide acum, a spus Esme, ajungând langa mine. Si-a infasurat
bratul in jurul taliei mele conducandu-ma catre masina.

- Iti multumesc pentru timpul acordat, Charlie. Te voi tine la curent.

Charlie dadu din cap privindu-ne cum urcam in Mercedes. A stat pentru un
moment, uitandu-se dupa masina noastra si, intr-un final se intoarse intrand in casa.

- Multumesc, i-am spus tatalui meu.

Carlisle dadu din cap si Esme mi-a zâmbit.

- Totul se va rezolva, dragul meu. Pentru moment, doar sa mergem acasa. Nu-ti face
griji, sunt sigura ca Bella va dormi ceva timp.

Am aprobat usor indreptandu-mi apoi privirea catre copacii ce se estompau in fata


mea, in timp ce Carlisle acelera spre casa noastra. Gândurile mele erau doar la Bella.
Dupa aceste luni in care fusesem despartiti, chiar si aceasta scurta separare era
zguduitoare pentru mine. Mi-am strans bratele pe piept simtind cum senzatia familiala a
golului din mine se intorcea din nou. Mi-am strans ochii si m-am concentrat sa-mi alung
aceste ganduri din mintea mea. In schimb mi-am umplut mintea cu amintirile recente cu
Bella: felul în care am simtit-o în bratele mele, sentimentul de bucurie completa atunci
când mi-am dat seama ca era în viata, pielea ei moale cand mi-am apasat buzele pe
fruntea ei.

Am deschis ochii pentru a vedea casa noastra apropiindu-se. In toate aceste luni,
am crezut ca nu voi mai vedea niciodata casa noastra. Aceasta era prima casa pe care cu
adevarat o simteam ca o casa pentru mine. Forks era primul oras unde m-am simtit ca
acasa. Totul era din cauza Bella. Când eram cu Bella, eram acasa. Ea era bucata din viata
mea, care-mi lipsise intotdeauna, ca un puzzle incomplet, ea a completat imaginea.

Rosalie statea pe capota BMW-ul ei, strangandu-si mâinile, cand am intrat in


garaj. Ea s-a uitat la mine, cu ochii plini de regrete. Nu puteam inca sa merg spre ea, dar
i-am zambit usor cand am coborat din masina. Ea mi-a intors zâmbetul si a sarit de pe
capota, urmandu-ne în casa.

192
De îndata ce am deschis usa, Alice navali peste mine, înfasurandu-si bratele în
jurul meu. M-am dat un pas înapoi, luat prin surprindere de brusca si viguroasa ei
îmbratisare.
- Sunt atât de fericita, Edward! Totul va fi foarte bine, jubila Alice.

- Nu te bucura inca. Trebuie mai intai sa vorbesc cu Bella, i-am raspuns.

Alice mi-a prins barbia între degetele ei subtiri si mi-a zâmbit.

- Taci, baiete stupid, ma certa ea, atingandu-mi tampla cu degetul ei. Nu trebuie sa
astepti pentru asta. Eu pot vedea deja ca totul va fi minunat. Vei fi din nou impreuna cu
Bella. Si ea va fi din nou prietena mea! Oh, nu mai pot astepta! Se indeparta de mine,
intr-o exuberare totala sarind in sus si batand din palme. Arata ca un mic spiridus si
entuziasmul ei ma molipsi si pe mine asa ca m-am trezit instantaneu razand. Doamne, ce
dor imi fusese de Alice!

M-am uitat in jur la chipurile membrilor familiei mele. Toate erau luminoase. Ma
asteptam sa vad furie si frustrare dupa plecarea mea, dar toti erau cu adevarat fericiti ca
ma intorsesem. Gandurile lor erau pline de dragoste si de speranta, acum ca intregul chin
trecuse.

Am simtit o palma pe spate.


- Ce bine ca te-ai intors acasa, frate. Pur si simplu nu era la fel fara tine, exclama
Emmett. Toti au dat din cap, aproband spusele lui, impartind aceleasi sentimente.

Bratul lui Esme aluneca în jurul meu tragandu-ma spre canapea, indemnandu-ma
sa stau langa ea. Ne-am asezat în tacere si pentru o clipa degetele ei imi mangaie fata
obosita. Mi-am aplecat capul sprijinindu-mi obrazul de palma ei micuta in timp ce ea
continua sa se uite in ochii mei.

- Dragul meu, esti bine? m-a întrebat ea ingrijorata, asa cum numai o mama ar putea fi.

Am dat din cap.


- Da mama, sunt bine. Nici nu-ti pot spune cat de rau imi pare pentru ceea ce ti-am
facut…pentru ceea ce v-am facut tuturor. M-am oprit, uitandu-ma in jur la chipurile
familiei mele. Am fost egoist si tot ce pot spune este: IMI PARE RAU! Stiu ca e putin,
dar…

Esme ma intrerupse, clatinand din cap.


- Nu, dragul meu. Te rog, nu-mi cere scuze. Ai facut ceea ce ai considerat ca e bine. Noi
întelegem asta. Suntem pur si simplu fericiti ca tu si Bella sunteti in siguranta si sunteti
acasa.

Carlisle statea în spatele meu, si i-am simtit mainile pe umerii mei. M-am uitat in
sus, la tatal meu, asteptându-ma sa vad dezamagirea în ochii lui, dar tot ce am gasit a fost
compasiune. El a înteles durerea mea, el a vazut agonia mea, el imi sprijinise fiecare

193
decizie pe care-o luasem, indiferent daca era sau nu de acord cu ea. Si acum, iata-l aici in
spatele meu, cu ochii plini de dragoste pentru fiul care, în cele din urma, s-a întors acasa.
Am schimbat un zâmbet, vazând întelegere în ochii lui.

- Deci, trebuie sa mai discutam despre intoarcerea noastra sau deja decizia e luata? Am
întrebat, privind în jurul camerei, la fetele familiei mele.

- Se pare ca decizia a fost deja luata, raspunse Carlisle, aratand spre Alice, care continua
sa sara in sus de entuziasm. Chicoti vazand entuziasmul ei si, in curand, toti ne-am
alaturat si camera s-a umplut de rasete.

- Haide, Eddie, ma ataca Emmett cu celebra lui porecla, haide sa mergem sa gasim niste
lei de munte. El apuca de bratul meu si începu sa ma traga spre usa. Cu coltul ochiului,
am vazut-o pe Alice îndreptandu-se spre scari, murmurand un cantec in gand. M-am
întrebat ce vazuse si de ce imi bloca accesul la mintea ei, dar am indepartat gandul cand
Emmett vorbi.

- Hai omule, cred ca esti mort de foame!

- De fapt, eu sunt bine. Mai pot astepta. As dori cu adevarat sa ma întorc la Bella.

El mi-a dat o privire surprinsa uitandu-se cand la Carlisle, cand la mine.

- Esti sigur?

- Da, absolut, am zâmbit.

Carlisle încuviinta, si cu asta, am iesit din casa indreptandu-ma spre padure. Aerul
rece se simtea minunat pe pielea mea. Stiam ca ar trebui sa merg la vanatoare, dar nevoie
mea de a fi langa Bella anula totul. Stiam ca ar trebui sa fiu slab, dar fiind cu ea ma
simteam puternic. Am fugit repede si doar in cateva momente, eram la fereastra ei.

Intrand in camera, am închis ochii si am respirat adânc, zîmbind la familiaritatea


parfumul ei. În tacere, m-am asezat langa ea, am imbratisat-o, strangandu-o usor la
pieptul meu si, chiar daca ea dormea, in somn, s-a ghemuit langa mine. Am sarutat-o usor
pe frunte si mi-am inchis ochii. Eram acasa!

194
CAP 26 CONFESIUNI

“Acum te rog! Din suflet, te implor

Nu sa ma ierti…nu-s vrednic,

Dar da-mi o sansa, tu, izvor de dor

S-arat iar ca te merit!

Abia acum, cand ti-am gresit amar,

195
Cand sufar consecinte,

Vad ca viata-mi este in zadar

De nu ti-o darui tie!”

Orele treceau si Bella dormea în bratele mele. Din fericire, Charlie nu a intrat in
camera ei, inca era in camera de zi, gandindu-se la discutia pe care o avusese cu Carlisle.
Incet, se ridica de la masa, indreptandu-se spre telefon. A petrecut putin timp discutand
cu prieteni si colegi, explicând ca Bella venise într-adevar acasa. Nu ma interesau in mod
deosebit aceste discutii asa ca mi-am indreptat privirea catre ingerul din bratele mele,
bucurandu-ma de zambetul ei firav, de respiratia ei dulce, de parfumul parului ei.

Contemplarea mea fu intrerupta de o frantura din conversatia lui Charlie. “Nu, nu


e nevoie sa vii…” Charlie insista, repetand ca acum nu e un moment bun sa vina s-o vada
pe Bella. Veninul mi-a ars gatul si stomacul s-a revoltat cand am auzit vocea lui Iacob
Black la celalalt capat al telefonului. El insista s-o vada pe Bella, dar Charlie il refuza,
explicandu-i ca ea are nevoie de odihna.

- E bine, Charlie? Te rog spune-mi ca este in regula, pleda el.

- Da, Jacob ea e bine, doar epuizata. Eu nu stiu ce-a facut in aceste trei zile de
este atat de obosita, dar fi sigur ca voi afla de indata ce se va trezi.

- Pot s-o vad maine?

- Sigur, desi cred ca isi va petrece mult timp cu Cullen, raspunse Charlie cu ochii
inca scanteind de manie.

- Scuza-ma? Ai spus Cullen? Vocea lui Iacob era ezitanta când imi rosti numele.

- Da, Edward este cel care a adus-o acasa.

Tacere la celalalt capat al liniei.

- Jake? Mai esti acolo? intreba Charlie.

- Umm…da, eu sunt aici. Uite, trebuie sa plec. Te sun eu in curand.

Telefonul era mort. Charlie se uita uimit la telefon, apoi il inchise facandu-si o
nota mentala sa nu uite sa-l intrebe pe Billy ce se intampla. Bietul Jake! Am vazut cat de
bine se simte cu Bella si cred c-o place. Sper sa nu renunte. Ar fi bine pentru Edward sa
aiba putina concurenta adevarata!

196
Am strîns-o pe Bella mai aproape de mine si am incercat sa ignor arsura din
stomac. Daca acest Jacob Black vrea sa ma provoace, atunci provocare sa fie! Voi
accepta daca Bella il va alege pe el, dar in niciun caz nu voi renunta fara sa lupt. Mi-am
apasat usor tampla, incercand sa ma calmez si ochii mi s-au indreptat, din nou, spre
ingerul din bratele mele. Am zambit in parul ei, lasand ca parfumul dulce sa-mi alunge
orice gand, umpland si inchizand golul din pieptul meu, stergand toata durerea lunilor
trecute. Am pierdut notiunea timpului, pana cand un zgomot de pasi imi atrase atentia.
Charlie isi întrerupse drumul spre camera lui, oprindu-se in fata usii Bellei intrebandu-se
daca o va trezi zgomotul ei. In secunda urmatoare eram dupa usa. Am putut sa vad umbra
lui in lumina slaba de pe hol cand si-a ridicat mana apasand usor clanta ascultand atent ca
nu cumva sa-si trezeasca fiica. L-am auzit oftand, de relaxare si de epuizare, apoi la fel de
incet inchise usa si porni spre camera lui.
In aceeasi secunda eram din nou langa Bella, relaxandu-ma total cand sforaitul lui Charlie
ajunse la urechile mele.

Incet, mi-am ridicat mana si doua degete s-au curbat usor, atingand, mangaind
finetea obazului de pe pieptul meu, studiind din nou si din nou trasaturile ei. Desigur,
memoria mea perfecta nu mi-ar permite sa uit, dar era extraordinar ceea ce vedeam. Ea
era atat de senina, atat de pasnica, atat de diferita de Bella din amintirile mele, amintiri
pline de suferinta si durere. Zâmbi usor în somn si intinzandu-se incet, se ghemui mai
aproape de mine, aruncandu-si un brat peste pieptul meu. Nu mi-am putut retine zambetul
si respirand parfumul ei i-am prins mana delicata, uimit de caldura ei, mangaindu-i
degetul al treilea si oftand usor cand, inca o data, mi-am imaginat inelul mamei mele
odihnindu-se pe degetul ei. Intr-o zi o voi face. Intr-o zi, ii voi oferi inelul, cerandu-i sa
fie a mea. Am zambit la gandul asta si Bella se misca din nou.

Fruntea ei se incrunta usor si inhala profund, iar eu mi-am aplecat usor capul
dandu-i un sarut pe frunte. Expresia ei a devenit ironica in timp ce incerca sa se trezeasca.
Si-a strans bine ochii ca si cum se lupta sa nu se trezeasca. Avand in fata ochilor
realitatea pe care o citisem in mintea lui Charlie, nu puteam sa dau vina pe ea, ca prefera
mai repede somnul si visele.

Ea lasa sa iasa un oftat moale si încet clipi deschizandu-si ochii. Eu i-am zambit
strengareste. Stiam ca iubea acel zambet si vroiam s-o fac sa inteleaga ca totul e real, ca
sunt langa ea. Ochii i s-au marit cand m-a vazut.

“- Vai! “ igni usor, sarind in sus si punandu-si mainile peste ochi. M-am aplecat
usor spre ea, surprins de reactia ei neasteptata, ascultand cum bataile inimii i se accelerau.
Ce se intampla? O speriasem? Of, Doamne, de ce nu-i pot citi gandurile?! Mi-am
imaginat, cosmarurile pe care ea trebuie sa le fi avut, vise pline de monstri si vazandu-ma
in fata ei, trebuie sa fi fost destul de socant.

Ezitant, ea si-a coborât mâinile si se uita în ochii mei.

“- Te-am speriat?” Am întrebat linistit.

197
Am asteptat cu rabdare sa raspunda, dar tot ce facea ea, era sa-mi studieze fata. Isi
musca buza inferioara si fruntea ei era brazdata de liniile concentrarii. Parea confuza.
Deodata scutura puternic din cap, ca si cum incerca sa risipeasca o viziune din fata ei.
Atat de inspaimantator eram pentru ea?

Si-a strans inca o data ochii si si-a palmuit usor fruntea.


“- Vai, la naiba! “ exclama ea.

Ce se intampla? M-am intins incet spre ea cu intentia de-a o atinge, dar ea tresari
usor.

“- Ce s-a intamplat, Bella?”, am întrebat-o cu nerabdare.

Ea si-a coborât mîna si buzele i s-au strans într-o încruntatura profunda.


“- Sunt moarta, nu?” A întrebat ea. “Chiar m-am inecat. La naiba, la naiba, la naiba!
Asta il va ucide pe Charlie.”

Nu puteam sa-mi imaginez gândurile care-i treceau prin cap. Nu asa anticipasem
ca se va derula conversatia noastra si nu mi-am putut ascunde dezamagirea de pe chip.

“- Nu esti moarta”, i-am raspuns.

“- Atunci, de ce nu ma trezesc?” intreba ea, ridicandu-si sprâncenele.

“- Esti treaza, Bella”, am insistat.

Ea clatina din cap cu furie.

“- Sigur, sigur. Asta vrei tu sa cred. Si apoi, cand ma voi trezi va fi mai rau. Daca ma voi
trezi, ceea ce nu se va intampla, pentru ca sunt moarta. Asta e ingrozitor. Bietul Charlie.
Si Renee si Jake…” Un fior de gheata trecu prin mine auzind ultimul nume.

Cu putin efort, am reusit sa zambesc vazand nedumerirea de pe chipul ei.


“- Pot sa-mi dau seama de ce m-ai confunda pe mine cu un cosmar.” Zambetul meu se
stinse cand ea se uita in ochii mei. “Dar nu-mi pot imagina ce-ai fi putut sa faci ca sa
ajungi in iad. Ai comis multe crime cat am fost plecat?”, am glumit, incercand sa
detensionez admosfera.

Ea se stramba.
“- Evident ca nu. Daca as fi in iad tu nu ai fi cu mine.”

Am oftat, nestiind ce sa fac, cum sa-i explic ca nu e moarta, astfel incat ea sa ma


creada. Probabil, era inca in stare de soc. Nu imi doream nimic mai mult decat ca ea sa-si
revina si sa pot sa vorbesc cu ea. Avea atatea raspunsuri pe care trebuia sa mi le dea…
Oare isi dorea sa plec? Sau sa raman? Desi vroiam sa aud raspunsurile, o parte din mine
se bucura de tacerea si confuzia ei. Imi era frica ca raspunsul ei va fi negativ si atunci va

198
trebui sa plec de langa ea, asa ca, doar mi-am inclestat maxilarul fortand cuvintele sa nu
iasa, alegand tortura tacerii, dar si fericirea de a fi langa ea.

Ea trebuie sa fie înca socata. M-am incruntat usor oftand din nou, intrebandu-ma
daca sa-l sun sau nu pe Carlisle. Deodata, privirea ii zbura spre fereastra deschisa si apoi,
inapoi, la fata mea. Realizarea incepea sa-si faca aparitia pe chipul ei si obrajii i se
inrosira, luminindu-i fata.

Si-a coborât vocea, soaptind.


“- Deci, chiar s-au intamplat toate lucrurile alea?” , a intrebat, vocea fiindu-i ezitanta.
Pentru o clipa am cochetat cu ideea de a-i spune ca totul a fost un vis, ca monstri nu
existau in realitate, ca niciodata nu o parasisem, ca ultimile luni nu existasera cu adevarat,
cu atat mai mult ultimele trei zile, dar trebuia sa fiu sincer, trebuia sa stie adevarul, viata
ei fusese in joc, din cauza mea. Fusesera mult prea multe minciuni care ne desparteau,
mintisem destul si nu mai vroiam s-o fac din nou. Nu mai puteam.

“- Depinde,” Am început eu, zambind retinut. “Daca te referi la faptul ca am fost pe


punctul de a fi masacrati in Italia, atunci, da.”

“- Ce ciudat.” ma întrerupse ea, uitandu-se la mine, cautand siguranta adevarului pe


chipul meu. “Chiar am fost în Italia. Stiai ca eu nu am fost niciodata mai departe de
Albuquerque?”

Mi-am dat ochii peste cap. Era evident ca inca mai avea nevoie de odihna. Nu avea niciun
sens ceea ce spunea.

“- Poate ar trebui sa te culci la loc”, am sfatuit-o. Nu esti coerenta.”

Ea clatina din cap în semn de protest.


“- Nu mai sunt obosita.” Încapatânata, ca de obicei. Se lasa pe spate, clipind de mai
multe ori pentru a vedea clar ceasul.

“- Ce ora e? Cât timp am dormit?” Si-a ridicat bratele deasupra capului, intinzandu-se si
am auzit sunetul usor al articulatiilor ce se relaxau dupa atatea ore de somn.

“- E trecut de unu dimineata. Deci, aproximativ paisprezece ore.”

“- Charlie?” Întreba ea, aproape în soapta.

M-am incruntat amintindu-mi de Charlie si de interdictia lui.

“- Doarme,” i-am raspuns. “Ar trebui sa stii, ca incalc regulile acum. De fapt nu-i chiar
asa, pentru ca el a zis sa nu mai intru niciodata pe usa in casa lui, iar eu am intrat pe
fereastra…Dar, oricum interdictia a fost clara.”

199
Ochii ei s-au marit cu neîncredere.
“- Charlie te-a dat afara din casa?”, suiera ea. Obrajii i s-au îmbujorat si mâinile i s-au
strans in pumni.

“- Te asteptai la altceva?”, am întrebat-o cu ochii plini de tristete. Din partea ei, oare la
ce sa ma astept?

Ea a schimbat repede subiectul.


“- Care-i povestea?” întreba ea.

“- La ce te referi?”, am întrebat confuz.

“- Ce ii spun lui Charlie? Care e motivul pentru care am disparut?…Cat timp am fost
plecata?” Ochii i s-au indreptat spre fereastra, incruntandu-se usor, probabil, incercand
sa numere orele in gand.

“- Doar trei zile,” Cu toata sinceritatea, recunosteam ca fusesem atat de coplesit de


emotiile de a o avea din nou pe Bella in viata mea, asigurandu-ma ca ea va fi in siguranta,
incat nu m-am gandit la o justificare adecvata pentru brusca ei plecare.

M-am gândit pentru o clipa si apoi am zâmbit la ea.


“- De fapt, speram ca ai tu o explicatie potrivita. Eu nu gasesc niciuna.” Am ridicat din
umeri.

Ea geamu usor.
“- Nemaipomenit”.

M-am gândit pentru un moment.


“- Pai, poate ii vine lui Alice ceva in minte”, m-am oferit eu, incercand s-o consolez.

Ea dadu din cap si isi presa buzele, intr-un gest nervos.

“- Deci,” a început ea. “Ce-ai mai facut, pâna acum trei zile?”

Mi-am lasat privirea-n jos cand buzele ei au soptit intrebarea ce-o framanta. Ce
puteam sa-i spun? Ca fusesem doar o umbra a omului pe care ea il cunostea? Ca mi-am
petrecut majoritatea timpului chircit intr-o padure tropicala din America de Sud, bantuit
de halucinatii cu ea?

“- Nimic interesant,” i-am oferit.

“- Desigur ca nu,” a raspuns ea, iritata de raspunsul meu vag.

“- De ce faci fata aia?” Am întrebat.

200
“- Pai…” isi presa buzele gandindu-se la un raspuns. “Daca ar fi doar un vis, cam asta
mi-ai spune. Imaginatia mea trebuie sa fie epuizata.”

Am oftat scuturandu-mi capul. Ea inca nu credea ca era treaza, ca totul era real.
“- Daca iti spun, vei crede in sfarsit ca nu ai un cosmar?”

“- Cosmar!”, striga ea. Protestul ei m-a prins cu garda jos si am ascultat intens pentru a
auzi sforaitul lui Charlie, temandu-ma ca izbugnirea ei il putea trezi.

Ea se uita la mine înainte de a continua.


“- Poate…Daca imi spui.”

Am cautat prin amintirile din ultimile sapte luni, în încercarea de a gasi ceva ce
puteam sa-i spun, fara a adauga alte detalii dureroase.

“- Am fost…la vânatoare.” Asta era tot ce-i puteam spune fara a-i da de banuit chinul
meu. Speram sa fie suficient.

“- Asta-i tot ce poti sa spui?”, ma critica cu un ranjet. “Asta nu dovedeste ca sunt


treaza.”

Am ezitat, nefiind sigur ce sa-i spun. Nu vroiam sa mentionez de Victoria, asa ca


mi-am ales cu grija cuvintele.
“- Nu am vanat pentru hrana…de fapt mi-am incercat mana la…cautat. Nu sunt foarte
bun la asta.”

Ea parea mirata.
“- Ce cautai?”, a întrebat ea, curiozitatea razbind din vocea ei.

Întrebarile ei începeau sa ma puna in incurcatura. Nu vroiam s-o sperii mai mult


decat era necesar. Era evident ca nu-si revenise inca dupa intalnirea cu Volturi si imi era
teama ca povestindu-i “aventurile” mele, nu faceam decat sa-i provoc si mai multa
suferinta.

“- Nimic important”, în final, i-am raspuns.

Ea se uita cu atentie la mine, neacceptand refuzul meu de a-i divulga mai multe
informatii.

“- Nu înteleg.”

Constient de faptul ca ea nu va lasa lucrurile asa, am oftat si am renuntat la ideea


de a ma mai ascunde. Venise momentul. Momentul explicatiilor, scuzelor, momentul de
care ma temeam cel mai mult. Ma simteam sfasiat de conflictul din mine: necesitatea de a
o proteja si dorinta de a-i spune tot ceea ce ea vroia urlau in mintea mea. Era o linie
subtire pe care eram obligat sa merg.

201
“- Eu…” Am ezitat, luând o gura de aer înainte de a continua. “Iti datorez o scuza.”

Ochii ei s-au înmuiat si mi-am scuturat capul, suparat ca nu aveam suficiente


cuvinte pentru a descrie modul în care ma simteam.

“Desigur, iti datorez mult mai mult. Dar trebuie sa stii…” Ea si-a pus mâna usor pe
pieptul meu cand mi-am trecut nervos degetele prin par. S-a uitat atent în ochii mei,
asteaptand cu rabdare sa continui.

Si atunci s-a întâmplat. În acel moment, vazând-o înaintea mea, simtind caldura
maini de pe pieptul meu, mi-am dorit sa împartasesc totul cu ea, sa vorbesc deschis,
sperand ca ea va intui si-mi va intelege durerea.

“… ca nu am avut nici cea mai mica idee. Nu mi-am dat seama ce dezastru las in urma
mea. Am crezut ca aici vei fi in siguranta. Nu mi-am inchipuit ca Victoria…” m-am oprit,
aproape sufocandu-ma la rostirea numelui ei. Doar sunetul numelui ei imi umplea gura de
venin. “…se va intoarce. Recunosc ca atunci cand am vazut-o, eram mai atent la
gandurile lui James. Dar pur si simplu n-am vazut in nici unul din gandurile ei ca va
avea o astfel de reactie si nici ca era atat de legata de el. Cred ca acum imi dau seama
de ce n-am putut sa-i vad aceste ganduri: era atat de sigura de el, niciodata nu s-a
gandit ca el ar putea da gresi. Increderea oarba pe care o avea in el ii invaluia
sentimentele pe care le avea pentru el – ceea ce m-a impiedicat sa vad in adancimea lor.
Nu am nicio scuza pentru ca te-am implicat in aceasta situatie. Cand am auzit ce i-ai
spus lui Alice – ceea ce a vazut si ea – mi-am dat seama ca a trebuit sa-ti incredintezi
viata varcolacilor, imaturi, schimbatori, cele mai rele creaturi de pe planeta in afara de
Victoria…” m-am oprit, cutremurandu-ma si m-am uitat la Bella. Atunci am realizat cat
de repede vorbisem si cat efort facea ea sa-mi inteleaga cuvintele. Am incercat sa-mi mai
temperez agitatia, vorbind mai rar.

“…te rog sa ma crezi ca habar nu aveam de toate astea. Ma simt oribil, oribil pana in
strafunduri, chiar si acum, cand te vad si te simt in siguranta in bratele mele. Nu am nici
cea mai mizerabila scuza pentru…”

Degetele ei imi atinsera buzele, intrerupandu-ma.

“- Opreste-te”, a soptit. Degetele ei au ezitat putin înainte de a-si cobori mîna în poala.
Se uita în ochii mei, si am vazut cum privirea i se umplea de incertitudine. Si-a muscat
buza de jos gandindu-se ce sa spuna. Privirea ii aluneca in jos, ochii umplandu-i-se de
lacrimi, dar clipi repede, indepartandu-le inainte sa alunece pe obraz si isi ridica din nou
privirea spre mine. Cred ca tot chinul, toata suferinta mea, toata frica pe care o simteam
era reflecatat pe chipul meu, pentru ca in momentul cand ochii ei ii reintalnira pe ai mei,
o unda de ingrijorare trecu prin ei. Incepu sa vorbeasca, pastrandu-si calmul.

“- Edward”, începu ea. “Trebuie sa incetezi chiar acum. Nu poti sa gandesti in felul
acesta. Nu poti…sa lasi aceasta vina…sa-ti conduca viata. Nu poti sa-ti asumi
responsabilitatea pentru ceea ce mi se intampla mie aici. Nu e catusi de putin vina ta, e

202
doar o parte din felul in care eu imi traiesc viata. Asa ca, daca ma impiedic in fata unui
autobuz, sau orice mi se va intampla data viitoare, trebuie sa intelegi ca nu e din vina
ta.Nu poti sa fugi in Italia pentru ca te simti vinovat ca nu m-ai salvat. Chair daca m-as
fi aruncat de pe stanca aceea ca sa mor, ar fi fost alegerea mea si nu vina ta. Stiu ca e…
in firea ta sa iti asumi raspunderea pentru tot ce mi se intampla, dar, pe bune, nu poti sa
ajungi la asemenea extreme! Gandeste-te la Esme si la Carlisle si…”

Ma uitam la ea, înmarmurit de cuvintele pe care le auzeam. Ea sincer credea ca m-am dus
la Volturi pentru ca ma simteam vinovat? Ea nu intelegea? Atunci am realizat ca ea
continua sa creada ceea ce-i spusesem in padure cu luni in urma. Brusc, eram furios pe
mine, pentru toate minciunile oribile pe care le spusesem atunci.

“- Isabella Marie Swan”, am soptit. Se uita la mine nedumerita. “Crezi ca i-am rugat pe
Volturi sa ma ucida pentru ca ma simteam vinovat?”

Ea se uita în ochii mei, parand si mai confuza decat inainte.

“- Si nu-i asa?” A întrebat ea.

“- E drept ca m-am simtit foarte vinovat. Mult mai vinovat decat poti intelege.”

“- Atunci… la ce te referi? Nu înteleg.”

Trebuia sa spun totul, asta daca mai vroiam sa mai am o sansa sa ma creada.

“- Bella, m-am dus la Volturi pentru ca am crezut ca esti moarta,” glasul meu suna spart
cand am rostit ultimul cuvant. Pentru o secunda mi-am inchis ochii respirand adanc,
pentru ca apoi sa-i redeschid si sa vad vehementa din ochii ei. Trebuia sa inteleaga
adevarul.

“Chiar daca nu as fi avut nimic de-a face cu moartea ta” – m-am cutremurat la acest
cuvant – “chiar daca nu ar fi fost vina mea, tot m-as fi dus in Italia. Evident, ar fi trebuit
sa fiu mai atent, ar fi trebuit sa discut direct cu Alice si sa nu ma multumesc cu relatarile
de mana a doua ale lui Rosalie. Sincer vorbind, ce sanse as fi avut sa cred cand baiatul
acela a spus ca Charlie era la inmormantare? Ce sanse as fi avut sa inteleg ce s-a
intamplat?”

“- Sansele…” Mi-am amintit din nou ziua in care incepusera toate astea. Ziua de nastere,
ziua care fusese ca un domino, ziua care declansase totul. Si apoi, baiatul acela – Jacob.
Dca nu ar fi raspuns, daca nu ar fi existat in viata Bellei, ea ar fi raspuns la telefon. M-am
gândit la Romeo si Julieta. Relatia lor, la fel ca si a noastra fusese plina de necazuri si
neintelegeri. Ironia ma izbia din plin. La fel ca Romeo, am auzit de la alti ca dragostea
mea era moarta. Si am crezut si m-am dus sa-mi iau viata. Din fericire, pentru Julieta
mea, eu nu avusesem la fel de mult succes ca si Romeo.

203
“- Sansele sunt întotdeauna împotriva noastra. Greseala dupa greseala. Nu-l voi mai
critica pe Romeo niciodata.”

Ea continua sa se holbeze la mine nedumerita.

“- Dar tot nu înteleg,” a spus ea. “Exact la asta ma refer. Si ce daca?”

Cuvintele ei m-au luat prin surprindere.


“- Poftim?”, am întrebat.

“- Si ce daca as fi murit?”

Am privit-o pentru o clipa, încercând sa gasesc o modalitate prin care s-o fac sa inteleaga
adevarul.
“- Nu-ti amintesti nimic din ceea ce ti-am spus mai inainte?” Am întrebat-o.

“- Îmi amintesc tot ce mi-ai spus,” a raspuns ea, vocea ei accentuand cel mai important
cuvant din propozitie…tot!

M-am uitat în ochii ei si ridicandu-mi mana, mi-am trecut degetul peste buza ei
inferioara. Ea rosi si tremura usor.

“- Bella, se pare ca ai fost indusa in eroare.” Mi-am închis ochii si am clatinat din cap,
un zâmbet de frustrare trecand pe fata mea. “Credeam ca ti-am explicat clar mai
devreme. Bella, nu pot trai intr-o lume in care tu nu existi.”

Ea a stat acolo pentru un moment, gandindu-se la cuvintele ce le auzise.


“- Sunt confuza…”

Mi-am pus mana pe obrazul ei si am privit-o adanc in ochi. Ea se uita la mine, cu o


expresie expectativa, dar incerta. Am vorbit foarte clar, asigurându-ma ca nu va mai
exista nici o confuzie.
“- Sunt un mincinos, Bella, trebuia sa te mint.”

Ea îngheta instantaneu, neintelegand nici acum cuvintele mele. Ochii ei au început


sa se lupte cu lacrimile si si-a strîns mîna pe piept. I-am atins usor umarul, incercand s-o
relaxez.
“- Lasa-ma sa termin! Sunt un mincinos, iar tu m-ai crezut asa de repede.” Am tresarit
amintindu-mi ziua aceea. “Asta a fost…chinuitor.”

Ea a înghetat la loc, înca uitandu-se în ochii mei.

“- Când eram în padure, când iti spuneam la revedere…” am vazut cum amintirea acelei
zile se reflecta in ochii ei cu o claritate perfecta. Tortura era infernala pentru amandoi.
“…Nu aveai de gand sa ma lasi sa plec”, am soptit. “Imi dadeam seama de asta. Nu
vroiam s-o fac – simteam ca asta ma va ucide – dar stiam ca, daca te voi convinge ca nu

204
te mai iubesc, vei reusi foarte repede sa-ti revii si sa iti vezi de viata ta. Speram ca, daca
vei crede ca eu am trecut peste asta, vei face si tu la fel.”

Am putut vedea întelegere în ochii ei.


“- O ruptura curata”, a soptit.

“- Exact. Dar niciodata nu mi-am imaginat ca va fi atat de usor de facut! Am crezut ca


va fi aproape imposibil – ca vei fi atat de sigura care e adevarul incat va trebui sa mint
ore intregi pana sa pot sadi samanta indoielii in sufletul tau. Am mintit si-mi pare atat de
rau- imi pare rau ca te-am ranit,imi pare rau ca a fost un efioort zadarnic. Imi pare rau
ca nu te-am putut proteja de ceea ce sunt. Am mintit ca sa te salvez, dar n-a mers. Imi
pare rau. Dar cum m-ai putut crede? Dupa ce ti-am zis de mii de ori ca te iubesc, cum ai
putut sa lasi un singur cuvant sa iti distruga increderea in mine?”

Inca statea încremenita, asa ca am continuat.

“- Puteam s-o vad in ochii tai, sa vad ca erai convinsa ca nu te mai vroiam. Cea mai
absurda si mai ridicola situatie – de parca s-ar fi putut ca eu sa exist fara sa am nevoie
de tine!”

Ea statea înghetata în tacere. Incepeam sa ma intreb daca nu cumva am socat-o


prea mult, starea ei catatonica ma ingrijora. I-am scuturat din nou umarul, incercand s-o
fac sa reactioneze cumva.

“- Bella”, am oftat. “Vorbesc serios, ce-a fost in capul tau?”

Incet, ea se trezi din amorteala ei si lacrimile incepura sa-i curga pe obrajii. Si-a
acoperit fata pentru o secunda si suspina, in timp ce eu stateam acolo, in fata ei, nefiind
sigur ce sa fac. Ea plangea din nou. Si din nou din cauza mea. M-am intrebat a mia oara,
oare cum de mai putea pielea obrazului sa suporte lacrimile, dupa atatea luni de chin, de
lacrimi si durere… Si totusi, nu intelegeam, eu ii declarasem din nou dragostea mea, ii
spusesem ca plecarea mea fusese doar o minciuna si ea…plangea? Eram sigur ca acestea
nu erau lacrimi de bucurie. Inima mi se smuci in piept, cand am realizat cat de izbitor
semana situatia din acum cu viziunea chinuitoare pe care-o avusesem in padurea
tropicala.

——————————OOO——————————–OOO——————–
—————-OOO——————————–OOO———————–

Am îngenuncheat în fata ei, cuprizandu-i bratele cu mainiile mele. Ea a privit în


sus, privirea ei intalnindu-o pe-a mea. Ochii ei frumosi, de ciocolata calda, s-au fixat in
ai mei. O singura lacrima se prelingea în jos pe obrazul ei si atârna pe barbie,
amenintând sa picurare în jos. O alta o urma. Mi-am ridicat degetele tremurând si usor,
cuprinzandu-i fata în mâinile mele, i-am sters cu dragoste lacrimile.

205
Ea si-a închis ochii si ofta. O alta lacrima a cazut. A deschis gura sa vorbeasca,
dar nici un sunet nu a iesit. Am asteptat cu rabdare. Respiratia ei se accelera cand si-a
deschis din nou ochii.

“Spune ceva, te rog,” am rugat-o. “Eu nu pot suporta tacerea asta.”

O alta lacrima cazu.

Durerea i-a umplut ochii. “Eu…” a ezitat. “Nu stiu. Nu înteleg.” Ma privea printre
genele pline de lacrimi.

“Bella, eu te iubesc. Intotdeauna te-am iubit. Imi pare rau. Eu nu ar fi trebuit…” Vocea
mi s-a rupt, emotia blocandu-mi gatul.

Bataile inimii ei s-au intetit si a inceput sa respire mai profund, parand ca lupta pentru
fiecare respiratie. Si-a inchis ochii intr-un efort de concentrare. Un fior de durere ii
zgudui tot corpul si am cuprins-o mai strans incercand s-o linistesc.

“Edward, eu…”

Mi-am pus mana pe fata ei si am asteptat. Vedeam cum suferinta ei crestea si durerea
din pieptul meu ma ucidea. Secundele treceau fara ca ea sa spuna ceva. Fiecare secunda
care trecea dubla durerea din piept, amenintandu-ma sa ma inchita cu totul. Nu mai
puteam suporta nici macar o secunda in plus.

“Bella, te rog…”

Tic-tac, tic-tac, tic-tac

Ea se uita lung la perete, evitându-mi privirea. “Eu nu cred… Edward, cred ca este prea
târziu.” Si-a lasat capul in jos si corpul i se scutura de suspine. Isi trecu mainile prin
par, iar degetele i se incalcira in el.

—————————OOO————————–OOO————————————-OOO
—————————-OOO———————————————-

Mi-am inchis ochii, strangandu-mi maxilarul cu putere si scuturandu-mi capul,


incercand din rasputeri sa-mi scot din minte viziunea, sa raman in prezent si sa nu las
golul disperari sa puna din nou stapanire pe mine. Mi-am deschis ochii, asteptand cu
nerabdare ca ea sa vorbeasca.

“- Stiam eu”, suspina ea. “Stiam ca visez.”

“- Esti imposibila,” Am ras, frustrat si usurat în acelasi timp.

206
“Cum sa-ti explic ca sa ma crezi? Nu dormi si nu esti moarta. Sunt aici si te iubesc!
Intotdeauna te-am iubit si te voi iubi mereu. M-am gandit la tine, am avut in fata ochilor
imaginea fetei tale, in fiecare secunda cat am fost plecat. Cand ti-am spus ca nu te mai
vreau a fost cea mai urata blasfemie.”

Ea clatina din cap si lacrimile au continuat sa cada.

“- Nu ma crezi, nu-i asa?”, Am soptit. Incepeam sa ma intreb daca ea ma va mai crede


vreodata. Ce puteam sa mai fac, sa mai zic ca s-o conving? Nu mai stiam ce cuvinte sa
folosesc…Mi-am inchis strans ochii simtind cum inima mi se zguduie din nou.

“- De ce poti sa crezi o minciuna, dar adevarul nu?” Am întrebat.

Printre suspine, cu vocea franta, ea imi explica.


“- N-a avut niciodata sens ca tu sa ma iubesti. Intotdeauna am stiut asta.”

Asta era tot! Ajunsesem la capatul rabdarii. Daca exista cineva care sa merite
dragostea mea, aceea era Bella, iar ea se incapatana sa nu inteleaga adevarul. Ochii mi s-
au ingustat si maxilarul mi se inclesta, hotarand s-o fac sa ma creada, intr-un fel sau altul.

“- O sa-ti dovedesc ca esti treaza.”

I-am cuprins fata in maini si m-am aplecat spre ea, ignorand eforturile ei de a se
elibera. Confuzia a trecut peste fata mea, vazand reactia ei.

“- Te rog, nu”, sopti ea.

M-am oprit chiar înainte ca buzele mele sa le atinga pe ale ei.

“- De ce?” am intrebat-o.

“- Când ma voi trezi” începu ea. Am deschis gura, pregatit sa protestez, dar ea si-a pus
degetele pe buzele mele înainte sa apuc sa vorbesc. “Bine, uita de asta – cand vei pleca
din nou, imi va fi indeajuns de greu si fara asta.”

M-am tras înapoi, cautând fata ei. Era prea tarziu pentru noi, pentru a fi din nou
intimi? Mintea m-a purtat inapoi, gandindu-ma la reactiile ei, cand in cele din urma ne
reintalnisem. Acum era, fara indoiala, timpul pentru raspunsuri. La inceput nu-mi puteam
gasi cuvintele care sa exprime nevoia mea disperata pentru iubirea ei, pentru pezenta ei in
viata mea si teama de respingere ma tinea in loc. Cum as mai putea supravietui vreodata
daca va decide sa ma respinga? Strangandu-mi mainile in pumni si respirand adanc am
decis sa vorbesc.

“- Ieri, când te atingeam, erai atat de ezitanta, de atenta, si totusi, aceeasi.


Trebuie sa stiu de ce. E pentru ca am ajuns prea tarziu?” Am inghitit cu greu punand
aceasta intrebare, dar era o intrebare la care trebuia sa stiu raspunsul. “Pentru ca te-am

207
ranit prea mult? Pentru ca intr-adevar ti-ai vazut de viata ta, asa cum am intentionat sa
faci? Asta ar fi destul de…cinstit. Nu ti-as contesta decizia. Asa ca nu incerca sa-mi
menajezi sentimentele, te rog – spune-mi doar daca ma mai poti iubi, dupa tot ce ti-am
vacut. Poti?” Am soptit, pregatindu-ma pentru raspunsul ei.

“- Ce intrebare tampita mai e si asta?” întreba ea.

“- Raspunde! Te rog!” practic, am implorat. Cu fiecare secunda care trecea, inima mea
ameninta sa se rupa in milioane de bucati. Ea se uita la mine, incruntata, in timp ce ochii
mei se rugau, in tacere, ca raspunsul ei sa-mi linisteasca inima.

“- Ceea ce simt eu pentru tine nu se va schimba niciodata. Desigur ca te iubesc – si nu


poti face nimic sa impiedici asta!”

Cuvintele ei… cuvintele pe care atat de mult le asteptasem, pe care atat de mult
imi dorisem sa le aud, imi incalzira inima si aduse din nou speranta in viata mea. Dintr-o
data, aveam nevoie de ea mai mult decat oricand. Am nevoie s-o ating. Aveam nevoie s-o
simt langa mine. Aveam nevoie de alintul buzelor ei.

“- Asta e tot ce vroiam sa aud”, i-am spus lipindu-mi buzele de ale ei, eliberand
toata dorinta pe care o simtisem in ultimele sapte luni. Am cuprins-o strans, iar ea se topi
in bratele mele. Am gemut usor cand am simtit buzele febrile ale Bellei, inapoindu-mi
sarutul, dezlantuind intreaga ei pasiune. Mi-am împins corpul peste al ei cand i-am simtit
degetele delicate, cautandu-mi fata. Parfumul ei ma imbata, bataile inimii ei imi bucura
auzul, degetele mele, corpul meu memora fiecare particica din corpul ei, bucurandu-ma
de senzatiile ce-mi invadau corpul si mintea. Un fior puternic trecu prin mine,
aprinzandu-mi venele, starnindu-mi setea. Limita fusese incalcata, stiam ca trebuie sa ma
opresc dar nu vroiam, asa ca am refuzat sa-mi desprind buzele de ale ei.

Toate lunile de separare, toate noptile de disperare, toate au disparut in acest sarut.
Eram al ei pentru totdeauna, cu sau fara inel. Fericirea imensa si completa imi umplu
fiecare celula din corp si cand, intr-un final, buzele noastre se despartira, i-am rostit
numele, ca o rugaciune.

Bella.

CAP 27 IMPASUL

“Prea mult am suferit si eu si tu,

Ca sa mai fiu in stare

Sa-ti mai ranesc – nici trup, nici suflet -

208
Spre neagra mea pierzare

Mai da-mi o sansa, una vreau,

Sa vezi ca-ti sunt fidel

Sa-ti darui tot, sa fiu al tau,

Caci astfel simt ca mor!”

Buzele noastre s-au despartit si Bella s-a retras usor punandu-si din nou capul pe
perna, incercand sa-si calmeze pulsul. Am zambit usor si am tras-o langa mine,
odihnindu-mi capul pe pieptul ei, ascultand sunetul inimii ei, in timp ce degetele ei imi
mangaia tandru parul.

“- Apropo,” i-am spus. “Nu te parasesc.” Bataile inimii ei se accelerara. Mi-am ridicat
capul urmarindu-i reactia. Ochii ei se pierdusera din nou, in privirea mea. Nu mi-am
putut abtine un mic zambet gandindu-ma ca inca mai aveam puterea asta asupra ei.

“- Nu plec nicaieri”, i-am spus. “Nu fara tine.” am adaugat cat de serios puteam. Mi-a
zambit si mi-a luat mâna într-a ei, uitandu-se în jos, la degetele noastre împreunate.

“Am plecat numai pentru ca vroiam ca tu sa ai sansa de a trai o viata normala,


fericita, umana.” Isi ridica privirea de la mainuile noastre si ma privi. “Imi dadeam
seama ce iti faceam – te expuneam in permanenta unui pericol, luandu-te din lumea in
care trebuia sa fii, riscandu-ti viata in fiecare moment in care eram cu tine. Asa ca a
trebuit sa incerc. Trebuia sa fac ceva si mi se parea ca singura solutie era sa plec. Daca
nu as fi crezut ca iti va fi mai bine fara mine, nu m-as fi hotarat sa plec. Sunt mult prea
egoist.” Ea a deschis gura sa argumenteze, dar eu nu am lasat-o, continuand. “Numai tu
esti mai importanta decat ceea ce vreau…ceea ce am nevoie.” M-am oprit, strângandu-i
mana, pentru a accentua ceea ce urma sa spun. “Si ceea ce vreau si am nevoie este sa fiu
cu tine si stiu ca nu voi mai fi niciodata indeajuns de puternic sa plec din nou. Am prea
multe motive sa raman – slava Domnului pentru asta! Se pare ca nu esti in siguranta
indiferent cati kilometri pun intre noi.”

Isi desprinse privirea de la mine, coborandu-o din nou la mainile noastre


impreunate si o cuta ii aparu intre sprancene.

“- Nu-mi promite nimic”, a soptit.

Am pus degetul sub barbia ei, fortând-o sa se uite în ochii mei.


“- Crezi ca te mint acum?” Am întrebat, cu vocea plina de durere si de manie.

Ea clatina din cap.

209
“- Nu – nu ma minti.” Se opri putin, ca si cum isi cauta cuvintele potrivite. Am asteptat
cu rabdare, dorindu-mi cu disperare sa stiu ce gandea. Un mic oftat imi scapa printre
buze. Ce usor ar fi fost daca stiam ce era in mintea ei, i-as fi risipit toate temerile, as fi
stiut exact ce cuvinte sa folosesc, as fi stiut exact ceea ce ea ar fi vrut sa auda.

“Poate vorbesti serios…acum. Dar ce va fi mane, cand o sa te gandesti la toate


motivele pentru care ai plecat? Sau luna viitoare, cand Jasper se va repezi la mine?” Ea
si-a coborat barbia. Am vazut un scurt fulger de regret în ochii ei.

Am tresarit din reflex la cuvintele ei. Ea avea tot dreptul sa creada ca e in pericol,
dar as proteja-o. Era datoria mea. Ceea ce am realizat insa, m-a durut mai mult decat
absenta ei. Neincrederea in mine! Nu conta ca o iubeam, ca ea inca ma mai iubea,
samanta mica a neicrederii ramanea in mintea ei si asta va distruge totul. Si totul de la o
minciuna. O minciuna care a anulat orice speranta si incredere. O minciuna care a
provocat atata durere, punand acum, la indoiala fiecare cuvant pe care-l spuneam. O
minciuna care avusese puterea de a distruge totul. Oare voi mai putea vreodata sa-i castig
increderea?

Ea parea sa reflecteze la ceea ce-i spusesem, uitandu-se la mine cu ochii plini de


intrebari, dar si cu o sclipire de intelegere in ei.

“- Nu e ca si cum nu te-ai gandit cu atentie si la prima decizie, nu-i asa? Vei sfarsi prin
a face ceea ce crezi tu ca e bine.”

Mi-am scuturat capul, nefiind de acord. Stiam ca nu mai aveam puterea de a pleca
din nou, indiferent daca Bella decidea sau nu sa mai aiba din nou incredere in mine.
Amintirea lunilor trecute trimise un fior de gheata prin mine. Nu, nu, nu mai puteam sa
plec si daca as fi vrut. Corpul meu nu mai raspundea comenzilor mintii mele.

“- Nu sunt atat de puternic pe cat crezi tu ca sunt”, i-am raspuns. “Notiunile de


bine si de rau au incetat sa mai insemne ceva pentru mine; aveam de gand sa ma intorc
oricum.” Ochii ei se accentuara usor la aceasta revelatie. Am dat din cap, continuand.
“Înainte de Rosalie sa-mi dea vestea, eram deja trecut de stadiul in care incercam sa
traiesc pe rand cate o saptamana sau cate o luna. Ma luptam sa trec de o singura ora.
Era doar o chestiune de timp – si nu mult – inainte sa apar la fereastra ta s ate implor sa
ma primesti inapoi. As fi fericit sa te implor acum daca ti-ar placea.”

“- Fii serios”, se stramba ea.

Puteam întelege ezitarile ei, dar, cu toate acestea, deja ma exaspera. Vroiam sa
inteleaga exact ceea ce eu simteam pentru ea, ce reprezenta ea pentru mine, cat de multa
nevoie aveam de ea si de ce aveam atata nevoie de ea, in viata mea.

“- O, dar sunt”, am insistat. I-am cuprins fata in mainile mele, aducandu-o mai aproape
de mine. “Te rog, vrei sa incerci sa asculti ce iti spun? Ma lasi sa incerc sa-ti explic ce

210
insemni pentru mine?” Am asteptat, studiindu-i fata, asigurandu-ma ca ma asculta. Ea se
uita in ochii mei, cu o privire expectativa, dar inca ezitanta.

Cum i-as putea spune, intr-un mod corespunzator ceea ce simteam pentru ea cu
adevarat? M-am gândit înapoi la cel mai întunecat timp din viata mea, timpul petrecut
fara ea. Bella era viata mea, lumina mea si fara ea fusesem pierdut. Mi-am amintit de
noaptea intunecata din Texas, cand incercam în zadar s-o urmaresc pe Victoria, mi-am
amintit de cerul negru si de cat de elocvent ilustra asta viata mea fara ea.

———————-OOO————————-OOO————————
——————-OOO————————–OOO————————-

Nu exista nici o lumina, nici o raza a lunii in noaptea asta. Nimic care sa-mi
lumineze calea, nu ca as fi avut nevoie de ea. O luna noua. Ironia situatiei ma lovii cu
toata forta ei. O luna noua ar trebui sa semnifice un nou inceput. Dar atunci cand nu
exista nicio luna noua, nu exista nicio luna, nicio lumina, doar intuneric…oare ce ar
trebui sa fac?

O noapte fara luna.

Cat de bine reprezenta acest lucru viata mea! Existenta mea devenise o noapte
nesfarsita. Un intuneric in care ma chinuiam sa supravietuiesc. Bella imi umpluse lumea
cu stralucire, ea dadu-se un nou sens existentei mele plictisitoare. Brusc lumea devenise
fascinanta si pentru mine. Ea ma adusese la viata, dragostea ei ma schimbase definitiv.
În absenta sa, lumea mea a devenit la fel cum fusese inainte, cufundata in intuneric. EU
eram din nou cufundat in intuneric. Viata mea, lumea, nu mai prezenta niciun interes
pentru mine.

Totul era lipsit de sens.

———————————OOO—————————OOO———————————
——————————-OOO——————————–OOO————————-

Cu amintirea asta in minte, am început sa-i explic Bellei exact cum m-am simtit.

“- Înainte sa te intalnesc pe tine Bella, viata mea era o noapte fara luna. Foarte
intunecoasa, cu putine stele – puncte de lumina si motivatii…Apoi ai traversat cerul meu
ca o cometa. Brusc, totul a luat foc; exista lumina si frumusete. Cand n-ai mai fost, cand
cometa a cazut peste orizont, totul s-a facut negru. Nimci nu se schimbase, dar ochii imi
erau orbiti de lumina. Nu mai puteam sa vad stelele. Si nu mai exista nicio motivatie
pentru nimic.” M-am oprit, asteptand ca ea sa-mi inteleaga cuvintele. M-am uitat la ea,
urmarindu-i reactia, cautand un licar de intelegere in ochii ei.

Ochii ii erau plini de lacrimi si tot ce am putut vedea in ei era indoiala. Blestemata de
indoiala! Simteam ca ma sfaram din nou si mi-am strans puternic maxilarul,

211
concentrandu-ma sa raman in prezent, sa nu-mi pierd speranta. Ea isi cobori ochii,
evitandu-mi privirea.

“- Ochii tai se vor adapta”, murmura ea.

“- Tocmai asta e problema, ca nu mai pot sa se adapteze”, am insistat.

“- Dar distractiile tale?” Întreba ea, vocea rupandu-i-se la ultimul cuvânt.

Un chicotit nervos imi scapa.


“- Fac parte din minciuna, iubito. Nu a fost nicio distractie, decat…agonie. Inima mea n-
a batut timp de aproape nouazeci de ani, dar acum era altfel. Parca inima mea nu mai
era acolo – parca eram gol pe dinauntru. Parca am lasat tot ce aveam aici, cu tine.”
Amintirile din vremea aceea mi-au rupt inima. Nici macar nu stiu cum am reusit sa
supravietuiesc atat de mult timp fara ea. Nu stiu cum am fost in stare sa ma mentin.
Fusesem atat de pierdut fara ea.

“- Ce amuzant”, mormai ea.

“- Amuzant?”, am întrebat, confuz.

“- Amuzant? Am vrut sa spun ciudat”, clarifica ea. “Credeam ca doar eu ma simt asa. Si
din mine lipseau bucati. Nu am reusit sa respir cu adevarat de atata timp.” Se intrupse
luand o gura de aer. Mi-am amintit de sentimentul de a nu putea respira.

“Si inima mea era cu siguranta pierduta”, continua ea.

Inima mi se topi la auzul cuvintelor ei. Ea si cu mine eram atât de asemanatori…


cum ar putea acest lucru sa nu fie destinul? M-am invinovatit ca m-am indoit de
sentimentele ei, ca am pus la indoiala faptul ca ea era cu adevarat, sufletul meu pereche.
Mi-am închis ochii si mi-am plecat capul, inca o data ascultand ritmul incet al inimii ei.
Ea si-a odihnit obrazul pe capul meu, ramanand asa pentru un moment, bucurandu-ne
unul de celalalt.

Sunetul vocii ei a rupt tacerea.


“- Deci cautarea nu a fost o distractie?” întreba ea si am auzit ritmul crescand al inimii
ei.

“- Nu” am oftat. Nu contase cât de mult încercasem, nimic nu putuse sa ma distraga de la


golul din piept.

“- N-a fost niciodata o distractie”, am continuat. “A fost o obligatie.”

“- Ce vrei sa spui?” A întrebat ea.

212
“- Vreau sa spun ca, desi nu m-am asteptat niciodata la un pericol din partea Victoriei,
nu aveam de gand s-o las sa scape…Am urmat-o pana in Texas, dar apoi am urmat o
pista falsa pana in Brazilia – iar ea, de fapt, a venit aici.” Am gemut, trecandu-mi mana
peste fata. Bella, statea nemiscata, uitandu-se la mine, asteptand sa continui. Imi era
rusine de mine, de esecul meu, dar am continuat.

” Nici macar nu eram pe acelasi continent. Si in tot acest timp, era mai rau decat in cel
mai groaznic cosmar…” M-am oprit, dandu-mi seama ca am spus prea mult. Ea se uita la
mine cu ochii larg deschisi, culoarea scurgandu-i-se din obraji, de frica. Mainile au
inceput sa i se agite si i-am prins degetele, in incercarea de-a o calma.

“- O vanai pe Victoria?”, striga ea, cu vocea plina de furie si frica. Am ridicat degetele,
atingandu-i usor buzele, ascultand sforaitul lui Charlie din camera alaturata. Tresarise
pentru o secunda dar, din fericire nu era complet treaz.

Când am fost sigur ca Charlie adormise din nou, mi-am coborât mâna.

“- Da, dar ineficient”, i-am raspuns, uitandu-ma atent la chipul ei, neintelegand pe deplin
reactia ei. “Dar ma voi descurca mai bine de data asta. Nu va mai face umbra
pamantului prea multa vreme.”

Culoare ii inunda obraji si mâinile i se agitau din nou.


“- Asta…iese din discutie”, a insistat ea. Am putut vedea de îngrijorarea din ochii ei, dar
nu voi lasa lucrurile asa. Victoria ma pacalise, conducandu-ma intentionat pe un drum
gresit, doar pentru a se intoarce s-o ucida pe Bella. Daca ea ar fi reusit sa… Oh Doamne!
Nu mi-am putit retine geamatul. Nu mai puteam supravietui daca as pierde-o din nou, mai
ales stiind ca as fi putut evita asta…

“- E prea tarziu pentru ea. Poate ca as fi trecut cu vederea ce s-a intamplat data trecuta,
dar nu acum, dupa…”

Ea ma intrerupse din nou, aplecandu-si capul intr-o parte in timp ce vorbi.

“- Tocmai mi-ai promis ca nu o sa pleci, nu-i asa? Asta nu e tocmai compatibil cu o


expeditie prelungita de cautare, nu-i asa?” ma intreba ea, ridicandu-si usor o spranceana.

Ea avea dreptate. M-am incruntat cand razboiul izbucnii din nou in inima mea – cele
doua jumatati ale inimii mele luptau una impotriva alteia. Jumatate din inima vroia s-o
pastreze aproape de mine pe Bella, in siguranta, pentru totdeauna; cealalta jumatate cauta
razbunarea pentru ceea ce-mi facuse Victoria si as fi mers oriunde numai s-o pot gasi. Ma
simteam rupt in doua din cauza acestui conflict si nu mi-am putut abtine maraitul plin de
frustrare.

“- Imi voi tine promisiunea, Bella. Dar, Victoria”- am marait din nou – “va muri.
Curand.”

213
Ea mi-a strîns mâna.
“- Hai sa nu ne grabim”, ma încura. “Poate ca nu se mai intoarce. Poate ca haita lui
Jake a speriat-o. Nu exista niciun motiv sa pleci in cautarea ei. Si apoi, avem probleme
mai mari decat Victoria.”

Avea din nou dreptate. Lupii urmau sa fie o problema. Trebuie sa discut cu Carlisle ce
putuse declansa reaparitia genetica a acestei trasaturi. M-am cutremurat la gandul ca
Bella a interactionat cu aceste creaturi atat de instabile.

“- E adevarat. Vârcolaci sunt o problema.”

Ea pufni.
“- Nu vorbeam despre Jacob. Problemele sunt mai grave decat cele ale catorva
adolescenti care o cauta cu lumanarea.”

Am deschis gura sa protestez, dar am inchis-o repede. Daca as castiga din nou
afectiunea Bellei, atunci mi-ar fi mai usor sa ma concentrez pe Jacob si haita lui. Dintii
mi s-au inclestat si cuvintele mi-au iesit ca niste maraituri.

“- Serios?” I-am cerut, încercând sa-mi ascund exasperarea. “Atunci, care ar fi problema
ta cea mai mare – in comparatie cu care intoarcerea Victoriei ar parea o chestie
neinsemnata?” Nu-mi puteam imagina ce gandea si nici n-am mai incercat sa-mi
imaginez. Oricum gandurile si deciziile ei erau mai mereu lipsite de sens pentru mine. Ca
de exemplu, hotararea cu care-si dorea transformarea.

“- Ce zici de a doua “cea mai mare”? ma intreba ea, evitandu-mi privirea.

“- Foarte bine,” am fost de acord cu un zâmbet superior, asteptând sa continuie.

Ea isi framanta mainile.


“- Mai sunt si altii care vin sa ma caute”, sopti ea, ca si cum daca ar vorbi despre ei cu
voce tare acestia ar aparea brusc.

Am oftat.
“- Volturi sunt pe locul doi?” Nu mi-am putut stapani surprinderea. Ce ar fi putut fi mai
rau decat Volturi, Victoria sau varcolacii?

“- Nu pari foarte suparat”, remarca ea.

“- Pai avem destul timp sa ne gandim la asta. Timpul inseamna pentru ei altceva decat
inseamna pentru tine sau chiar pentru mine. Ei numara anii asa cum numeri tu zilele. Nu
m-ar surprinde daca o sa implinesti treizeci de ani pana cand o sa-si mai aminteasca de
tine”, am adaugat eu saltand din umeri si zambind usor.

Gura i se deschise de uimire si spaima modifica trasaturile chipului ei frumos. Isi musca
buza atat de tare incat imi era teama ca se va rani si ochii i se umplura de lacrimi.

214
Doamne, e ingrozita! Mi-am amintit toata experienta traumatizanta din Italia si un geamat
usor imi scapa din piept. Cum putusem sa fiu atat de prost si sa-i aduc aminte de asta!

Mi-am înfasurat bratele în jurul ei.


“- Nu trebuie sa-ti fie teama”, am soptit. “Nu ii voi lasa sa te raneasca.”

“- Cat timp esti aici”, a murmurat.

Ea înca nu ma credea ca n-o voi mai parasi niciodata. Incepeam sa ma intreb la modul cel
mai serios daca ea va mai avea vreodata incredere in cuvintele mele, in mine. I-am
cuprins fata, fortând-o sa se uite în ochii mei, privind atent la chipul ei, cu ochii fixati
intr-ai ei. O lacrima se prelinse printre degetele mele, in timp ce ea imi sustinea privirea.

“- Nu te voi mai parasi niciodata.” I-am spus, accentuand in mod deliberat fiecare cuvant
in parte.

“- Dar ai spus treizeci de ani”, sopti. Mai multe lacrimi au început sa cada si suspinele
puternice ii zguduiau corpul. “Ce? O sa stai cu mine in timp ce o sa imbatranesc? Da,
sigur.”

Deci, asta era! Ea era înca îngrijorata de faptul ca imbatranea si ca eu voi sfarsi
parasindu-o. Aproape ca m-a pufnit rasul dar am reusit in ultimul moment sa-l inabusi
intr-un oftat de usurare.

“- Exact asta am sa fac” am spus, sa pastrandu-mi tonul ferm. “Ce alegere am? Nu pot
trai fara tine, dar nici nu-ti pot distruge sufletul.”

Ea se întoarse catre mine. Mâinile ii erau agitate.


“- Este chiar…”

Am asteptat cu rabdare ca ea sa continue. Aproape ca puteam vedea cum se construia


intrebarea pe buzele ei, dar ea nu spuse nimic.

“- Da?”, Am întrebat, fapt care a determinat-o sa continue.

“- Dar ce se va intampla cand voi fi atat de batrana incat lumea va crede ca sunt mama
ta? Bunica ta?” vocea ii tremura si lacrimile continuau sa alunece pe obrajii ei.

M-am apropiat de ea, stergandu-i si sarutandu-i lacrimile.


“- Asta nu înseamna nimic pentru mine,” am asigurat-o. “Intotdeauna vei fi cel mai
frumos lucru din lume pentru mine. Desigur…” Stiam ca eu n-o voi mai parasi, dar ce se
intampla daca ea decidea sa ma paraseasca? As fi destul de puternic incat s-o las sa
plece? M-am cutremurat la acest gand, dar era o intrebare care ma macina si trebuia
cumva sa aflu un raspuns.

215
“Daca cresti mai mare decat mine si daca iti vei dori altceva – voi intelege asta, Bella.
Iti promit ca nu-ti voi sta in cale, daca te vei decide sa ma parasesti.”

Privirea ei s-a transformat ironic cand se uita la mine. Ea parea extrem de confuza,
ca si cum as fi vorbit o limba straina.

“- Iti dai seama ca voi muri in cele din urma?”, ma intreba pe un ton batjocoritor.

Uram gândul ca ea va parasi lumea asta, dar raspunsul la aceasta întrebare era
unul usor.
“- Te voi urma de indata ce voi putea s-o fac” , am jurat.

Ea si-a închis ochii, stangandu-si manile in pumni.


“- Hai sa dam timpul inapoi cu un minut…” Am fost surprins de tonul ei dur. Ea era
vizibil suparata, cand ochii i-au fulgerat deschizandu-se, uitandu-se la mine, cerandu-mi
s-o ascult.

“Iti amintesti de Volturi? Nu pot ramane umana pentru totdeauna. Ma vor ucide. Si
chiar daca nu se gandesc la mine pana implinesc treizeci de ani” maxilarul i se inclesta
si ochii i se inchisera strans pentru o secunda, “crezi ca vor uita?”

Mi-am trecut, nervos, degetele prin par. Vroiam sa evit aceasta conversatie. O
mica parte din mine spera ca vazand adevarata noastra natura se va speria si v-a realiza
adevarul despre ceea ce eram in esenta. Niste monstri.

“- Nu”, i-am raspuns încet. “Nu vor uita. Dar… ”

“- Dar?”

Nu mi-am putut abtine ranjetul. Erau cateva detalii pe care le descoperisem si care
imi puteau permite s-o protejez pe Bella.

“- Am cateva planuri”, în final, am recunoscut.

Ea isi arcui sprancenele si ochii i se marira usor.


“- Si planurile astea…Planurile acestea pleaca toate de la faptul ca sunt o fiinta
omeneasca.”

“- Normal,” i-am raspuns.

Ea se uita la mine, stupefiata pentru un moment. Aproape ca puteam sa vad


rotitele invartindu-se in mintea ei si eram pregatit pentru replica ei. Dar, spre surprinderea
mea, m-a impins deoparte si s-a ridicat in sezut. Nu am putut ascunde faptul ca reactia ei
ma durea oarecum. Tot ce vroiam era sa fiu aproape de ea.

“- Vrei sa plec?”, Am întrebat, nefiind sigur daca chiar vroiam sa aud raspunsul.

216
“- Nu”, a spus cu fermitate. “Eu plec.”

Pleca? Unde? Asta era cu siguranta, un raspuns neasteptat. Am privit-o curios cum ea
cotrobaia prin intunericul camerei.

“- Pot sa întreb unde te duci?”

“- Ma duc la tine acasa”, a raspuns ea inca cautand orbeste prin camera.

M-am ridicat si eu, continuand sa ma uit la ea cum bajbaie prin intuneric. Mi-am dat
seama ca-si cauta pantofii. Neputandu-mi abtine zambetul i-am intins pantofii.
“- Uite-ti pantofii. Si cum ai de cand sa ajungi acolo?” , am intrebat.

“- Cu camioneta mea.”

“- Asta il va trezi pe Charlie”, am avertizat-o.

Ea s-a uitat la mine si ofta, dând din cap.


“- Stiu. Dar, si-asa voi fi pedepsita saptamani intregi. Ce mi se poate intampla mai rau
decat atat?”

“- Nimic. Ma va invinovati pe mine, nu pe tine.” Ea putea sa intre in conflicte cu tatal ei,


dar stiam ca Charlie va arunca totul asupra mea.

M-am intristat cand am realizat ca nu voi mai putea niciodata sa construiesc din
nou relatia pe care o avusesem cu tatal ei, inainte de plecarea mea. El ma dispretuia acum
si nu ma mai considera demn de fiica lui. Si poate ca nici nu mai eram… Zambetul imi
disparu de pe fata si un fior de vina si tristete trecu prin mine.

“- Daca ai o idee mai buna, sunt numai urechi.”

“- Stai aici,” i-am oferit, rugandu-ma ca macar o singura data, sa ma asculte.

Fara speranta.

“- Nicio sansa. Dar tu poti sa ramai si sa te simti in largul tau”, ma tachina ea. Se
întoarse indreptandu-se spre usa.

Am aprut brusc in fata ei, blocandu-i iesirea.

Ea se încrunta si rasucindu-se usor pe calcaie isi indrepta privirea spre fereastra.

Am oftat, stiind ca nu va renunta.

“- Bine. Te duc eu.”

217
“- Mi-e indiferent,” ridica ea din umeri. “Dar probabil, ca ar trebui sa fii si tu acolo.”

“- De ce?” Am întrebat. Ce era in mintea ei? M-am incruntat usor.

“- Pentru ca ai opinii foarte puternice si sunt sigura ca ti-ar placea sa ai ocazia de a-ti
exprima punctul de vedere.”

Imediat mi-am dat seama ca opiniile mele si ale ei nu vor coincide. Din nou.

“- Punctul meu de vedere cu privire la ce subiect?” Am intrebat printre dinti, deja


intuind raspunsul ei.

Ea si-a indreptat umerii, privindu-ma drept în ochi.

“- Nu mai e vorba doar de tine. Nu esti centrul universului, sa stii. Daca ai de gand sa-i
asmuti pe Volturi asupra noastra din cauza a ceva atat de stupid cum ar fi faptul ca nu
mai vreau sa fiu o fiinta omeneasca, atunci familia ta trebuie sa aiba ceva de spus.”
Vorbi repede, fara pauze, fara macar sa respire.

“- Cu privire la ce?”

Asteptand raspunsul ei, mi-am dat seama ca asta era exact ceea ce Alice incercase sa-mi
ascunda inainte de a pleca de acasa. Ea a stiut ceea ce urma sa se întâmple si nu a facut
nimic pentru a opri asta. Desigur, ea nu ar fi putut. Era decizia Bellei.

“Totul va fi asa cum ar trebui sa fie”, spusese ea. Mi-am tinut respiratia, asteptand
raspunsul.

Ea se uita lung la mine si un zâmbet mic aparu pe buzele ei.

“- Cu privire la faptul ca sunt muritoare”, spuse ea. “Supun la vot aceasta problema.”

CAP 28 DECLARATII

Era din ce în ce în ce mai dificil pentru mine sa-mi ascund exasperarea. Aceasta
problema nu era de dezbatut si cu siguranta nu era ceva de supus la vot. Am început sa-
mi imaginez scena, incercand sa-mi dau seama ce ar vota familia mea. Stiam cu

218
certitudine doar votul lui Alice. Ea imi spusese destul de clar ca Bella va deveni un
membru al familiei in toate modurile posibile.

Nelinistea a început sa-mi dea dureri, dandu-mi seama ca Alice poate cunostea
deja rezultatul. Asta imi ascunsese inainte sa plec de acasa. Ea stia ca, daca as fi aflat, i-as
fi pus capat chiar atunci. Si nu ar fi fost drept.

Nemultumirea era gravata pe fata mea, dar nu aveam vointa de a lupta cu Bella.
Buzele ei erau stabilite într-o linie determinata si nu exista nicio cale s-o intorc de la
decizia ei. Fara tragere de inima, am luat-o în brate si am sarit de la fereastra. Am lasat-o
jos, pe picioarele ei si mi-a zambit slab, sesizand nelinistea mea.

“- Bine atunci,” i-am spus, sprijinindu-ma de un copac, ajutandu-o sa se catere in


spatele meu. “Hai sus.”

Ea si-a înfasurat bratele în jurul gâtului meu si picioarele în jurul mijlocului meu.
Am tinut-o în siguranta si am început sa alerg prin noapte, contrastul dintre aerul racoros
al noptii de pe fata mea si caldura corpului Bellei furnicandu-mi pielea. Puteam din nou
sa ma bucur de senzatia inveselitoare a vitezei, acum ca Bella era cu mine…ma facea din
nou intreg. Razele lunii coborau printre copacii facand frunzele sa straluceasca argintate,
inconjurandu-ne si pe noi cu o lumina ireala. Fumoasa noapte inconjura padurea, dandu-i
o stralucire de basm, lumina lunii parca dansand printre copaci. Singurele sunete erau
aerul ce fluiera in jurul nostru cand fugeam si tropotul picioarelor de animale ce alergau
prin noapte, cautandu-si hrana.
Am lasat toata furia sa se scurga din corp si m-am concentrat pe caldura corpului din
spatele meu. În acest moment, ma simteam ca si cum niciodata nu fusesem despartiti,
niciodata nu fusesem singur. Eram doar eu si Bella alergand prin padure asa cum o
facusem de atatea ori. I-am simtit barbia sprijinita de umarul meu, obrazul ei atingandu-
mi pielea rece a gatului. I-am simtit bataile constante ale inimii cand ea se agata mai
strans de mine; parea ca se simte bine si asta m-a linistit. Si-a intors usor capul si am
simtit caldura buzelor ei sarutandu-mi pielea gatului. Pielea de sub buzele ei m-a ars ca
un jaratic trimitand caldura direct la inima mea.

“- Multumesc”, am soptit. “Asta înseamna ca esti treaza?”

Râsul ei imi lumina chipul si imi umplu urechile de bucurie. Sunetul era magnific.
Era un sunet frumos, un sunet pe care, nu cu mult timp in urma, ma temeam ca nu-l voi
mai auzi din nou.

“- Nu chiar,” a raspuns ea. “Mai mult decat atat, nu mai incerc sa ma trezesc. Nu in
seara asta.” Ea parea atât de calma, atât de la linistita, dar înca precauta.

“- Iti voi recastiga increderea”, am murmurat mai mult pentru mine.”Chiar daca e
ultimul lucru pe care il fac.” Voi face orice este necesar. Promit.

“- Am încredere în tine,” a raspuns ea. “In mine nu am incredere.”

219
O multime de ganduri au început sa zboare prin capul meu. Ce înseamna asta?
Gândurile ma duceau înapoi la viziunea de cosmar în care ea imi spunea ca era prea
tarziu, ca nu putea sa ma primeasca inapoi. Respirand usor am intrebat-o.

“- Explica-mi, te rog”.

Am încetinit ritmul, nu pentru ca simteam nevoia de odihna, ci pentru ca aveam


nevoie sa ma concentrez complet pe cuvintele ei. Ceva din inima mea imi spunea ca
aveam nevoie de asta pentru a vorbi. Ceva din vocea ei imi spunea ca avea nevoie de o
pauza pentru a o asculta, de a fi sigur ca nu v-a mai fi nicio neintelegere.

“- Ei bine …” a început ea, strangandu-si nervos mainile. I-am cuprins mainile intr-ale
mele, incepand sa desenez cercuri mici intr-un efort de a o detensiona. ” Nu sunt
sigura…ca te merit. Nu are ce sa te retina langa mine.”

Ea nu ma merita…pe mine? Ea credea ca nu era destul de buna pentru mine? Oare


ea ma vedea in mod clar pe mine? Cum putea sa inteleaga totul atat de gresit? Eu eram
cel care n-o merita. Cum de nu vedea asta? Usor, am dat-o jos din spatele meu, uitandu-
ma la ea. Se uita nervos la mine, asa ca mi-am infasurat bratele in jurul ei, tragandu-o in
siguranta, la pieptul meu. Mi-am ingropat fata in parul ei, strangandu-o bine. O tineam
strans langa mine, avand siguranta ca daca ii dadeam drumul m-as fi pierdut pe mine
insumi.

“-Atractia pe care o exerciti asupra mea e permanenta si indestructibila” am soptit. “Sa


nu te indoiesti niciodata de asta.”

Ea rasufla usor, parand ca vrea sa spuna ceva, dar eu am continuat s-o tin strans in
imbratisarea mea. I-am simtit inima accelerandu-se si mainile ei cuprizandu-mi mai
strans mijlocul, ca raspuns la cuvintele mele.

“- Nu mi-ai spus niciodata…” am murmurat uitandu-ma la ea.

“- Ce?”

“- Care e cea mai mare problema a ta.”

Se lasa pe spate usor, putand sa-mi vada chipul.


“- Ai dreptul la o incercare” , ma tachina ea, atingandu-mi usor varful nasului si oftand.

Am clatinat din cap. Ohh!


“- Sunt mai rau decat Volturii.” Mi-am plecat capul. “Banuiesc ca merit asta”

Ea isi dadu ochii peste cap si un mic zambet ii curba colturile gurii.
“- Cel mai rau lucru pe care mi-l pot face Volturii este sa ma omoare.”

220
Ce era mai ingrozitor decat moartea? Inima mi s-a strans cand am gasit raspunsul
chiar si nerostit inca de ea. EU! Eu eram mai rau decat moartea! Realizarea m-a lovit cu
forta unei tone de caramizi cazute peste mine. Inchizandu-mi ochii am asteptat in
tensiune ca ea sa-si termine declaratia, ca ea sa sopteasca ceea ce mintea mea deja stia.

“-Tu ma poti parasi…” a continuat ea.

Si o facusem. Imi pare asa de rau!

“Volturi, Victoria…nici nu se compara cu asta.” Tacu, cautând-mi ochii. Era


imposibil sa-mi ascund angoasa, cand ea spusese adevarul. Cel mai rau lucru imaginabil
era exact ceea ce ea spusese. O lasasem. O facusem sa creada ca nu o mai iubesc, o
condamnasem la o pedeapsa mai rea decat moartea. In eforturile mele de a-i proteja
inima, sufletul, nu facusem decat sa o distrug. Si implicit, sa ma distrug. Imaginile cu
Bella in bratele lui Charlie imi invadara mintea. Ce facusem cu ea? Ce facusem cu mine?
Marginile zdrentuite ale golului din pieptul meu ma ameninta inca o data cu durerea.

“- Nu”, a spus ea, vazând tristetea pe fata mea. Cu mâna delicata s-a intins usor si
mi-a mîngaiat obrazul. “Nu fi trist.” Mi-am ridicat privirea uitandu-ma in ochii ei. Am
vazut compasiune si dragoste în ei. Am vazut iertare în ei. Am vazut-o pe Bella, Bella
mea, ingrijorata pentru mine, chiar si dupa ce o ranisem peste masura.

Am reusit un zîmbet timid.


“- Daca as putea sa te fac sa crezi ca nu pot sa te parasesc”, am oftat. “Banuiesc ca
doar timpul te va convinge.”

Un zambet larg s-a raspândit pe fata ei.


“- OK”, a fost de acord. Ideea de timp parea s-o linisteasca.

Incearcam sa-mi dau seama cum as putea scapa din lanturile greselilor mele.
Simteam din nou durerea si disperarea luptandu-se sa puna stapanire pe mine. Golul se
casca din nou in mine. Ea ar putea sa ma ierte, dar eu ma puteam ierta pentru ceea ce
facusem? Voi fi capabil sa gasesc consolare in intelegerea ei? Sa ma regasesc pe mine in
imbratisarea ei iubitoare?

M-am uitat in jos la mainile noastre impreunate, cautand parca forta in mana mica
si fragila ce se ghemuia in palma mea. Mi-am ridicat privirea uitandu-ma la ea, intalnind
zambetul usor al ei ce incerca parca sa-mi usureze starea de spirit.

“- Deci – daca tot ramai…”incepu ea, incercand sa-mi distraga atentia de la starea mea
de melancolie. “Imi dai lucrurile inapoi?”

Am lasat sa-mi scape un chicotit. Daca ar fi stiut ea cat de aproape au fost lucrurile ei…

“- Lucrurile tale nu au disparut niciodata,” i-am raspuns rânjind viclean. Ea se uita la


mine, complet ametita.

221
“Stiam ca e gresit”, i-am explicat, “pentru ca-ti promisesem ca vei fi linistita, fara ca
amintirile sa te asalteze. A fost stupid si copilaresc, dar am vrut sa las o parte din mine
cu tine. CD-ul, fotografiile, biletele de avion – sunt toate sub scandurile podelei din
camera ta.”

Ochii i s-au marit si gura i se deschise usor de surpriza.


“- Serios?” Întreba ea, aproape ametita de revelatie. Ea crezuse, probabil ca le
distrusesem.

Am dat din cap, zambind la deliciu ei. Expresia ei s-a schimbat. Inca mai zîmbea, dar
ochii ei se uitau prin mine ca si cum era adanc prinsa in ganduri. Usor nelinistit am
asteptat ca ea sa-mi impartaseasca gandurile ei.

“- Cred ca,” a început ea. “Nu sunt sigura, dar ma intreb…Cred ca am stiut tot timpul.”

“- Ce ai stiut?” Am privit-o precaut.

“- O parte din mine, subconstietul poate, n-a incetat niciodata sa creada ca inca iti mai
pasa daca traiesc sau mor. Probabil din cauza asta auzeam vocile.” Ea isi musca usor
buza, uitandu-se la mine, evaluandu-mi reactia. Eu eram confuz. Voci? Bella avusese
halucinatii? Ca mine? Oare ce altceva nu mai stiam?

“- Vocile?”, am întrebat, confuz.

“- Pai doar o singura voce. A ta. E o poveste lunga.” Se uita la mine cu…teama(?) in
ochi. Vroiam sa stiu despre ce era vorba. Dupa un scurt moment, teama care era in ochii
ei disparu fiind inlocuita de un licar de speranta. Oare ce vazuse pe chipul meu de
determinase schimbarea asta? Incruntandu-ma usor, i-am raspuns.

“- Am timp.” Trebuia sa aud asta. Era oare posibil ca ea sa auda vocea mea, la fel cum eu
o auzisem pe a ei?

Ea privi în jos la mâinile ei, miscandu-si picioarele, imprastiind frunzele cazute din
copaci. Am asteptat cu rabdare sa continue.

“- E destul de emotionant.” Nu putea fi mai rau decat halucinatiile mele. Felul in care
reactionasem eu, in timpul cat fusesem departe de ea, era simbolul absolut al pateticului.

“- Iti amintesti ce a spus Alice despre sporturi extreme?” ma întreba ea.

“- Ai sarit de pe stânca pentru ca vroiai sa te distrezi”, am recitat. Inca nu-mi puteam


imagina ce o determinase sa faca un asemenea lucru. Stiam ca ea era ca un magnet de
pericole, dar nu intelegeam de ce le provoca.

“- Aa, da. Si inainte de asta, cu motocicleta…”

222
“- Motocicleta?” Ea nu ar face asta… Incercam sa-mi pastrez vocea calma, dar simteam
cum furia punea stapanire pe mine.

“- Banuiesc ca Alice nu ti-a vorbit despre asta.” Ea si-a coborât ochii, refuzand sa ma
priveasca.

“- Nu”, i-am raspuns categoric, încearcand cu disperare sa-mi maschez nelinistea în


crestere.

“- Pai despre asta…Vezi tu, am descoperit ca… atunci cand faceam ceva
periculos sau prostesc…mi te puteam aminti mai bine”, a marturisit ea. “Imi puteam
aminti cum suna vocea ta cand erai furios. O puteam auzi de parca ai fi stat chiar acolo,
langa mine. In majoritatea timpului, am incercat sa nu ma gandesc la tine, dar asta nu
ma durea atat de mult – era ca si cum ma protejai din nou. Ca si cum nu vroiai sa ma
ranesc.” Eu plecasem doar ca ea sa fie in siguranta si totusi…ideea ca ea isi pusese
intentionat viata in pericol doar pentru a avea o halucinatie cu vocea mea, mi-a facut rau
la stomac. Eram chiar mai condamnabil decat presupusesem la inceput. M-am luptat sa-
mi mentin calmul.

“Si, ma intreb daca motivul pentru care te puteam auzi atat de clar era ca,
undeva, in subconstient, am stiut intotdeauna ca nu ai incetat sa ma iubesti…” Tacu, un
zâmbet mic inflorandu-i pe buze.

“- Iti…riscai…viata…ca sa auzi…” M-am luptat sa spun cuvinte, dar ea nu ma lasa sa


termin, punandu-si degetele pe buzele mele, reducandu-ma la tacere.

“- Sss…Stai o clipa. Cred ca tocmai am o revelatie.”

M-am uitat cu anticipatie si neliniste la ea. Practic puteam vedea cum rotitele se
miscau in capul ei, ochii ei se uitau in intunericul padurii si o sclipire trecu prin ei, ca si
cum gasise rezolvarea la ghicitoare, ca si cum completase puzzle-ul de care se ocupase
atata timp si pe care-l abandonase intr-un moment de ratacire. Ochii i s-au marit si un
zambet larg se raspandi pe intregul ei chip. Mâinile i-au zburat pâna la fruntea ei,
lovindu-o usor, alunecandu-si incet degetele in par.

“- Oh!”, exclama ea.

“- Bella?”, am întrebat, simtind cum trec rapid de la perplexitate la ingrijorare.

“- Oh. Imi dau seama.”

Isi dadea seama…de ce anume isi dadea seama?

“- Revelatia ta?” Am întrebat, sperând cu disperare la o explicatie, care sa ma scoata din


negura gandurilor mele.

223
“- Ma iubesti”, a proclamat ea cu o convingere surprinzatoare. Am putut vedea în
ochii ei ca ea, credea cu adevarat cuvintele. In cele din urma ea intelesese. Inima mi s-a
umflat la aceste doua cuvinte mici, golul din piepul meu disparand cu totul. Nu am putut
sa-mi retin euforia si un zambet mi-a luminat intreaga fata.

“- Sincer, asa e.” i-am raspuns.

Ochii ei erau plini de dragoste si de intelegere. Nu m-am putut abtine si


cuprinzandu-i fata in maini, am adus-o langa buzele mele. Am sarutat-o cu fervoare,
demonstrandu-i exact cat de mult o iubeam, cat de mult aveam nevoie de ea. Buzele
noastre se miscau in perfecta armonie, comunicand mai mult decat cuvintele noastre ar fi
putut-o face vreodata. Degetele mele s-au incalcit in parul ei tragandu-i fata si mai
aproape de mine. Cand, intr-un final ne-am despartit, a fost doar pentru ca ea avea nevoie
de aer. Dar, recunosc ca si respiratia mea era mult mai agitata decat de obicei. Si asta nu
avea nicio legatura cu sangele ei. Am zambit usor rezemandu-mi fruntea de a ei.

Fara sa-mi dau seama gandurile m-au purtat inapoi la mine, la timpul cat fusesem
departe de Bella. În comparatie cu comportamentul meu, Bella parea o sfanta. Ea
incercase sa supravietuiasca, facuse un efort, zi de zi, sa-si continue viata. Eu – doar ma
pierdusem in singuratate, lasandu-ma devorat de durere.

“- Ai fost mai buna la asta decat mine, sa stii”, i-am spus, trecandu-mi absent degetele
prin parul ei.

“- Mai buna la ce?” ma intreba ea.

“- La supravietuit. Macar tu ai facut un efort. Te-ai trezit dimineata, ai incercat


sa te porti ca un un om normal pentru Charlie, ti-ai urmat cursul normal al vietii. Cand
nu eram pe urmele cuiva, am fost…complet inutil. Nu puteam sa fiu in preajma familiei
mele – nu puteam sa fiu in preajma nimanui. Mi-e rusine sa recunosc ca ma ghemuiam
ca o minge, mai mult sau mai putin, si ma lasam coplesit de nefericire.” Am zambit
stangaci, continuand. “A fost mult mai chinuitor decat sa aud voci.”   Eu  fusesem in
mintea ei. Ea  fusese mereu in mintea mea. In subconstient, noi fusesem mereu impreuna.
Poate ca o mica parte din amintirile noastre subliminale ne-au permis sa supravietuim.

Bella si-a pus mana pe obrazul meu, iar eu am inchis ochii, aplecandu-ma spre ea,
bucurandu-ma de caldura atingerii ei, simtindu-ma atat de intreg! Cum as putea sa mai
supravietuiesc fara ea? Am deschis ochii, studiindu-i trasaturile fetei ei, uitandu-ma in
ochii ei, vazand iubirea si adoratia din ei. Buzele ei au zambit usor, parca cersind un nou
sarut, mainile ei imi mangaiau fata, atingandu-mi fruntea, sprancenele, trecand usor peste
pleoape, coborand peste nas, trasand cu un deget conturul buzelor mele, coborand mai jos
pe maxilar pentru ca, apoi, sa le lase sa-i cada in poala.

“- Doar o singura voce” ma corecta ea.

224
Am râs si am tras-o langa mine, conducandu-o pana la casa mea, care nu era la
mai mult de cincizeci de metri de locul in care statusem pana acum. Fara indoiala familia
mea auzisese mica noastra discutie, dar mie nu-mi pasa. Mi-as striga bucuria si fericirea
si de pe acoperisuri daca as putea, m-am gandit zambind complet satisfacut.

“- De data asta iti fac pe plac”, i-am spus gandindu-ma la iminenta votului. Bella ma
iertase si ma iubea, eram impreuna si asta era tot ce conta in acest moment. Nimic si
nimeni nu putea sa schimbe asta. “Nu conteaza catusi de putin ce spun ei.”

Ea clatina din cap în dezacord.


“- Asta ii afecteaza si pe ei, “ imi raspunse ea.

Am ridicat din umeri, stiind ca ea nu va putea face mare lucru. Ii permiteam sa


continue aceasta sarada, doar de dragul ei, doar ca ea sa simta ca a facut ceva, dar ceea ce
conta cu adevarat erau rezultatele. Desigur, familia mea nu ar face nimic impotriva
vointei mele si chiar daca Bella vroia sa fie un membru al familiei mele, stiam ca nimeni,
cu exceptia lui Carlisle, nu era in stare sa finalizeze dorinta ei. Alice cu siguranta isi
dorea asta, dar puneam serios sub semnul intrebarii capacitatea ei de a se opri la timp.
Eram destul de sigur ca Carlisle nu va fi de acord cu ea, stiind rezervarile mele si
promisiunea pe care-o facuse dupa transformarea lui Emmett. Promisese ca aceea va fi
ultima transformare.

In timp ce mergeam spre casa, am ascultat gandurile familiei mele. Fiecare


pereche era in dormitoarele lor. Jasper si Alice se regasisera intr-o imbratisare linistitoare.
Degetele lui ii mangaiau usor fata, cantand cu ea. Jasper canta? Un zambet imi inflori pe
buze. Nu-l auzisem niciodata pe Jasper cantand si, din respect, m-am retras, permitandu-
le intimitatea de care aveau nevoie.

Am continuat cu Emmett si Rosalie. Stateau imbratisati pe canapea uitandu-se la


televizor, Emmett, imbratisandu-o din cand in cand pe Rosalie, consolandu-o. Rose se
simtea in continuare vinovata pentru evenimentele recente.

Mi-am indreptat gandurile spre Carlisle si Esme, care stateau unul langa altul într-
o tacere confortabile, mintea lor emanând calm si iubire. Mi-am putut imagina nelinistea
prin care trecusera in urma actiunilor mele.

Usa din fata era deschisa. Fara îndoiala, Alice stia ca venim. Am aprins luminile
de cum am intrat în casa si Bella privi în jur, studiind camera. Totul arata exact asa cum
fusese in urma cu sapte luni. Nu existau folii de plastic, praf sau cearceafuri albe. Toate
urmele absentei noastre fusesera sterse, ca si cum nu existasera niciodata.

“- Carlisle? Esme? Rosalie? Emmett? Jasper? Alice? “, I-am chemat.

Instantaneu Carlisle statea alaturi de Bella si ea a tresarit la aparitia lui brusca.

225
“- Bine ai revenit, Bella”, a zâmbit. “Cu ce te putem ajuta in dimineata asta?Avand in
vedere ora, presupun ca nu e o simpla vizita de curtoazie?” Apoi, s-a uitat repede la
mine. Alice ne-a spus ca veti veni.

Bella dadu din cap.


“- As dori sa vorbesc cu toti deodata, daca se poate. Cu privire la ceva important.”

226
CAP 29 VOTUL

Am oftat usor iar Carlisle mi-a aruncat o privire semnificativa. Alice a petrecut o
parte din aceasta dupa amiaza povestindu-ne despre ceea ce s-a intamplat in Volterra.
Stim despre promisiunea ce a fost facuta lui Aro. Am incuviintat in tacere, incepand in
gand sa-mi formez un plan pentru a o proteja pe Bella de Aro si de Demetri. Fara
indoiala, ea nu va fi multumita de insistenta mea de a-i pastra umanitatea.

“- Desigur,” zise Carlisle, cu un zâmbet. “Hai sa discutam in cealalta incapere”.

Carlisle si-a pus mâna pe spatele Bellei, indrumandu-o spre sala de mese si eu am
urmat-o îndeaproape, trecandu-mi nervos degetele prin par, incercand zadarnic sa-mi
domolesc starea de neliniste. Trebuia sa pun capat nebuniei asteia si sa gasesc un mod de
a o tine departe de Volturi pentru tot restul vietii ei.

Cand am intrat in sala de mese am fost lovit de ironia situatiei. Ultima data cand
intrasem aici cu familia mea, fusese in urma cu sapte luni cand Carlisle propusese sa
supunem la vot plecarea noastra din Forks. Se pare ca aceasta camera era un fel de sala de
judecata pentru noi.

Carlisle a tras un scaun, in capul mesei facandu-i semn Bellei sa se aseze, iar ea s-
a asezat, sprijinindu-si coatele de tablia mesei, impreunandu-si mainile intr-o pozitie
ferma. Se uita usor la mine cand am tras scaunul din stanga ei asezandu-ma si am putut
vedea incertitudine pe chipul ei. Inima i-a tresarit si-a muscat buza inferioara, asa cum
facea intotdeauna cand era nervoasa, ridicandu-si apoi privirea catre restul familiei care
se aseza in jurul mesei.

Esme si-a pus usor mâna pe umarul meu cand a trecut pe langa mine. Este atât de
bune s-o vad din nou pe Bella in aceasta casa! Asta e exact asa cum trebuie. Fiica mea
este din nou printre noi! Un geamat de agonie se nascu in pieptul meu auzind gandurile
lui Esme. Asta nu era deloc bine.

M-am uitat la scaunele de langa Bella cand fratii mei s-au asezat in jurul ei. Alice
aproape ca dansa in scaunul ei, ranjind la mine. Le-am spus tot ce s-a întâmplat, dar nu
le-am explicat de ce Bella este aici. M-am gândit ca ar fi cel mai bine pentru ei sa le
explice Bella. Ar trebui sa apreciezi asta. Le-as fi putut spune tot ce va urma. Ai vrea sa
stii rezultatul? Ea isi arcui sprancenele iar eu nu mi-am putut abtine un marait.

Jasper o urma îndeaproape pe Alice. Este asa de bine ca v-ati impacat! Îti promit,
nu se vor mai repeta actiunile de la petrecerea de ziua ei! Jur! Am zâmbit slab,
încuviintand astfel angajamentul tacut al lui.

Emmett trase scaunul pentru Rosalie, iar ea a zâmbit timid spre Bella, gândurile ei
de obicei vitriolice, fiind înlocuite de remuscari. Emmett ii freca umerii cu dragoste,
aruncandu-mi o privire. Este un moment greu, Eddie, ea se simte groaznic… Doar iarta
si uita, bine?

227
Acum ca toata familia era asezata, Carlisle dadu din cap aprobator catre Bella.
“- Ai cuvantul.”, ii zise el.

Bella privi în jos nervos, framantandu-si mainile in poala, pregatandu-se sa


vorbeasca. I-am luat mana pe sub masa, strangandu-i-o linistitor. Nu avea de ce sa-i fie
frica. Oricare dintre vampirii din camera si-ar fi dat viata lor ca s-o protejeze de Volturi.

“- Ei bine,” a început ea. “Sper ca Alice v-a spus deja tot ce s-a intamplat in Volterra.”

Alice dadu din cap cu sinceritate.


“- Totul.”

Bella schimba o privire semnificativa cu Alice si pentru o secunda m-am întrebat


daca ele cumva comunicau telepatic. Am zambit usor la acest gand. Era absurd.

“- Si ceea ce s-a intamplat pe drum?” A întrebat ea.

“- Si asta”, incunviinta Alice dand din cap.

Conversatia dintre Alice si Bella din avion fulgera în memoria mea. “Edward va fi
furios, dar ce va putea face?” Am suierat la sora mea, ea ingustandu-si ochii la mine.

“- Bine,” ofta Bella. “Atunci stim cu toti despre ce e vorba.” La naiba, stiam!

“- Deci, avem o problema”, a continuat ea. “Alice le-a promis celor din familia Volturi
ca voi deveni una de-a voastra. Au de gand sa trimita pe cineva sa verifice si sunt sigura
ca asta e un lucru rau – ceva ce trebuie sa evitam.” I-am vazut pe fratii mei aruncandu-i
o privire nervoasa lui Carlisle, intrebandu-se despre gravitatea acestei amenintari.

“Deci, acum, asta va implica pe toti. Imi pare rau ca s-a intamplat asa.” Ea s-a oprit sa
se uite la fetele noastre. Familia noastra formata din sapte persoane ar putea fi rotunjita
frumos la opt. Patru cupluri.

Nu puteam sa neg, nimic nu-mi doream mai mult decat sa-mi petrec eternitatea
alaturi de Bella, dar as putea oare suporta vina care ar insoti acest act egoist? Bella se uita
repede la mine, dar eu mi-am ferit privirea uitandu-ma la Alice, concentrandu-ma sa
sparg bariera mintii ei in incercarea de a afla rezultatul votului. Mi-am ingustat ochii, dar
asta n-a facut decat s-o determine pe Alice sa se concentreze mai mult pe…ultima
colectie de costume de baie semnate de Luiza Bonadiman? Mi-am dat ochii peste cap in
timp ce Alice ranja la mine. La naiba!!

Bella s-a uitat în sus si a continuat discursul. “Dar, daca nu ma vreti, atunci nu o sa va
impun sa ma acceptati, indiferent de ceea ce vrea Alice.”

Cum poate ea sa creada ca noi nu o dorim? Esme deschise gura sa vorbeasca, dar Bella o
reduse la tacere ridicand un deget.

228
“- Te rog, lasa-ma sa termin”, a spus ea. Carlisle i-a strîns linistitor mâna lui
Esme. “Toti stiti ce vreau. Si sunt sigura ca stiti si ce crede Edward. Cred ca singurul
mod corect de a decide este sa votati cu totii. Daca veti decide ca nu ma vreti, atunci…
banuiesc ca ma voi duce in Italia singura. Nu vreau sa vina ei aici.”

Am inchis ochii frustrat de abilitatea ei de a prezenta totul in aceasta maniera,


facand foarte dificil pentru noi sa-i refuzam cererea. Mi-am amintit de converatia pe care-
o avusese cu Carlisle de ziua ei de nastere. Poate ca ea a inteles mai mult din acea
conversatie, decat am putut sa-mi dau eu seama. Bella mi-a ignorat maraitul vag ce-mi
iesise din piept, indreptandu-si umerii si continuand.

“- Deci, luand in consideratie faptul ca nu vreau sa va pun in pericol pe nici unul din
voi, vreau sa votati pentru sau impotriva transformarii mele intr-un vampir.”

Emmett chicoti înabusit la auzul cuvantului “vampir”. Practic saliva la gandul de


a se lupta cu un nou-nascut. I-am aruncat o privire aspra si zambetul de pe fata i-a
disparut imediat.

Bella a apelat la Carlisle, facandu-i semn ca poate incepe. Acesta e momentul, mi-
am zis.

“- Un minut”, i-am întrerupt eu. Bella se uita la mine cu o privire taioasa, dar eu i-am
strans mana si mi-am ridicat sprancenele in semn de raspuns.

“- Am ceva de adaugat inainte sa votam.”

Bella ofta, resemnata, dar mi-a permis sa vorbesc.

“- Cu privire la pericolul la care se refera Bella, nu cred ca trebuie sa fim extrem de


nelinistiti.” Ochii lui Jasper s-au largit curiosi.

“- Vedeti voi, sunt mai multe motive pentru care nu am vrut sa dau mana cu Aro
la sfarsit.” Alice se uita amenintator la mine, dar am continuat. “Existau ceva la care nu
s-au gandit si n-am vrut sa le dau idei.” Nu mi-am putut abtine ranjetul de multumire ce
mi-a aparut pe fata.

“- Si anume?” imi solicita Alice cu o voce din care picura suspiciunea.

“- Volturi sunt prea încrezatori si pe buna dreptate. Cand se decid sa gaseasca pe


cineva, n-au niciun fel de probleme. Iti amintesti de Demetri?” M-am uitat la Bella si ea
se cutremura amintindu-si de vampirul care ne urmarea pe alei.

“- El gaseste oameni – acesta e talentul lui, de aceea il pastreaza.”

229
Uimirea era gravata pe fata lui Esme. Un cautator, ca James? Dar, fara îndoiala,
mai periculos daca este un membru al Garzilor Volturilor.
Inima Bellei batea mai tare, dar ea se lupta sa ramana calma.

“Acum, in tot timpul cand am fost cu ei, le-am cercetat creierele ca sa gasesc
ceva care sa ne salveze, adunand cat mai multe informatii. Asa ca am vazut cum
functioneaza talentul lui Demetri. E un cautator – un cautator de o mie de ori mai
talentat decat James.” Am dat din cap spre Esme, raspunzandu-i astfel gandurilor ei.
“Talentul lui e oarecum legat de ceea ce fac eu sau de ceea ce face Aro. Prinde…
mirosul, sau nu stiu cum sa spun…urma…mintii cuiva, apoi incepe urmarirea. Poate sa
o faca de la o distanta imensa. Dar dupa micul experiment al lui Aro, ei bine…” M-am
oprit uitandu-ma la Bella sperand ca ea sa inteleaga ceea ce spuneam. Umerii i-au cazut
putin si o urma de ezitate se citea pe chipul ei.

“- Crezi ca nu va reusi sa ma gaseasca”, termina ea in locul meu.

“- Sunt sigur de asta. El se bazeaza complet pe celalalt simt. Cum acesta nu functioneaza
in cazul tau, vor fi complet orbi.”

Alice isi stranse bratele clatinand din cap. Asta nu va functiona, Edward.

“- Si cum rezolva asta lucrurile?” intreba Bella.

“- Evident, Alice va fi capabila sa ne spuna cand planuiesc sa ne faca o vizita, iar eu te


voi ascunde. Vor fi neajutorati. Va fi ca si cum ar cauta acul in carul cu fan!” Am zambit
un pic prea larg, multumit de argumentul meu infailibil.

Emmett si Jasper zambira, în mod evident multumiti. Asta e de fapt o strategie


foarte buna, Edward. Sunt impresionat.

Alice arunca pumnale din ochi in timp ce ma privea. Esti idiot, Edward…asta vrei
tu sa faci? Dar, gandeste-te! Volturi ne vor gasi pe noi in primul rand si ce crezi ca vor
face? Poti sa stai linistit in timp ce ei iti vor tortura familia pentru a obtine informatii?
Bella poate fi acul din carul cu fan, dar atunci cand ai o eternitate la dispozitie, poti sa
iei fiecare fir de paie, pana cand vei gasi acul. Nici Demetri, nici Caius nu vor renunta
asa usor.

Converasatia cu Alice imi fu intrerupta de vocea Bellei.

“- Dar te pot gasi pe tine”, imi aminti ea.

“- Pot sa am grija de mine.”

Emmett zâmbi larg si se apleca peste masa, intinzand pumnul spre mine.

230
“- Un plan excelent, frate,” exclama el emotionat. In sfarsit voi avea sansa de a ma lupta
cu ei! Esti cel mai tare, Eddie! I-am zambit si mi-am izbit pumnul de al lui.

“- Nu,” Rosalie suiera, strangand bratul lui Emmett, incercand sa-i domoleasca
entuziasmul.

“- Cu siguranta ca nu”, contracara Bella.

“- Dragut!” Jasper a dat din cap aprobandu-mi ideea. Nici macar eu nu as fi putut
planifica o strategie mai buna!

“- Idiotilor,” exploada Alice.

Bella isi îndrepta postura si vorbi, vocea ei fiind ferma.


“- Foarte bine, atunci. Edward v-a propus o alternativa pe care s-o luati in calcul. Hai
sa votam.”

Dintii mi s-au înclestat in timp ce analizam fetele familiei mele, toti pareau
preocupati – o încercare evidenta de a-mi contracara capacitatea de a le citi mintile. Toti,
cu exceptia lui Alice. Practic am putut auzi cum tipa raspunsul ei in capul meu. DA!

Tensiunea din camera era palpabila si maxilarul mi s-a inclestat in timp ce ma


luptam sa-mi gasesc curajul si stapanirea de a suporta aceasta situatie.

Bella a apelat la mine mai întâi si am putut vedea zbuciumul din ochii ei. Ea cauta
cu disperare aprobarea mea, dar indiferent de raspunsul meu ramanea ferma in decizia pe
care-o luase. Ochii ei ma ardeau, parca vedea toate nesigurantele trecutului meu, parca se
uita direct in inima omului ce o iubea si o vroia pentru totdeauna. Ca o oglinda, ea chiar
vedea prin mine.

“- Vrei sa fac parte din familia ta?” ma intreba.

Felul in care alesese sa formuleze intrebarea mi-a trimis un soc in inima. Desigur
ca vroiam sa faca parte din familia mea. Vroiam sa fie prietena mea, iubita mea, sotia
mea. Vroiam sa faca parte din familia mea mereu si mereu si mereu, dar nu eram dispus
sa-i sacrific sufletul in procesul transformarii. Mi-am consolidat decizia si am privit-o cu
ochii duri ca sa inteleaga hotararea mea.

“- Nu în modul acesta,” i-am raspuns. “Ramai o fiinta omeneasca.”

Ea a încuviintat, pastrandu-si expresia de seriozitate si s-a intors uitandu-se la


Alice.

“- Alice?”

231
“- Da.”  Nu lupta, Edward. Este ceea ce vrea ea. Este ceea ce vrei si tu, indiferent ca
recunosti sau nu.

“- Jasper?”

Jasper ezitat pentru o fractiune de secunda înainte de a se pronunta.

“- Da,” raspunse el.

Instantaneu am ramas socat. Am sperat sincer ca Jasper va refuza. El, mai mult
decât oricare altcineva, întelegea ce insemna sa schimbi un om intr-un vampir. El stia ce
ar deveni ea – un nou-nascut fara suflet cu o sete de sânge insatiabila. Se uita cu parere de
rau peste masa, la mine.

Imi pare rau, Edward. Pot sa simt emotia ce o emana Bella si nu exista nicio
îndoiala ca aceasta este ceea ce vrea ea. De ce mai lupti? Ea va fi un nou-nascut pentru
o perioada scurta de timp si apoi veti avea o eternitate pentru a fi împreuna. Si daca e sa
fiu sincer, aceasta va face lucrurile mult mai usoare pentru mine; sunt egoist stiu, iarta-
ma! Simteam cum trimitea valuri de liniste spre mine, incercand parca sa-mi suprime
temperamentul. Nu functiona. Se opri imediat, simtind ca azi nu voi tolera ca starea de
spirit sa mi se modifice.

“- Rosalie?” Bella a continuat.

Rosalie, de asemenea, a ezitat si am putut vedea zbuciumul din mintea ei, in timp
ce-si formula raspunsul. Isi imagina cum ar fi fost viitorul ei inainte de transformare. S-a
vazut pe ea insusi casatorita, fericita, cu un copil mic de mana si insarcinata cu un altul.
S-a vazut imbatranind, inconjurata cu dragoste de copii si de nepoti. Si-a coborat ochii si
muscandu-si buza de jos, sopti.

“- Nu.”

Bella se întoarse, dar Rosalie isi ridica ambele maini parca aparandu-se. Te rog,
nu, nu asta am vrut sa spun…

“- Lasa-ma sa-ti explic”, o ruga ea. “Nu am nimic impotriva sa-mi fi sora. Doar ca…nu
aceasta este viata pe care as fi ales-o pentru mine insumi. Mi-as fi dorit sa fi fost cineva
acolo care sa nu-mi fi dat un vot favorabil.”

Emmett tresari usor la cuvintele ei, dar isi ascunse bine reactia. Respectul pentru
sora mea a crescut imens în clipa aceea. Ea, la fel ca mine, a avut o perioada dificila dupa
transformare, neacceptandu-si noul statut. Nu conta ceea ce castigase prin aceasta
transformare, ea mereu se gandea si tanjea dupa ceea ce pierduse. Mi-am plecat usor
ochii. Ea, in ciuda tuturor neintelegerilor noastre, intelegea cel mai bine toate sacrificiile
pe care le faceam pentru a pastra umanitatea Bellei. Bella nu intelege acum , dar intr-un
viitor, cand isi va da seama de toate lucrurile pe care le-ar fi putut avea ca fiinta umana

232
si care ar fi insemnat atat de mult, v-a regreta decizia de azi – imi tranzmise Rose doar
mie.

Bella dadu usor din cap si se intoarse spre Emmett.


“- La naiba, da!”, Ranji cu toata fata. “Putem gasi alt motiv sa ne luam la cearta cu
Demetri asta.”

Imi pare rau, Eddie, dar fata are dreptate. Nu ne putem proteja de Volturi pentru
totdeauna si aceasta este ceea ce vrea ea. Nu pot sa va spun cât de fericit m-ar face sa te
vad cu Bella. Crede-ma, e super-cool! Minunat!

Bella a zâmbit la auzul vorbelor lui Emmett si apoi se intoarse catre Esme. Esme
mi-a aruncat o privire fugara inainte de a se uita la mainile ei, pentru un moment.

“- Da, desigur, Bella. Deja ma gandesc la tine ca facand parte din familia mea.”

Imi pare rau, Edward. Stiu ce simti si ca vrei s-o protejezi de asta, dar nu te pot
ajuta. Eu simt ca asa e drept. Veti fi atat de fericiti impreuna! Imagineaza-ti
posibilitatile.Te rog!

“- Multumesc, Esme,” raspunse Bella înainte de a se uita la Carlisle.

Un val de greata ma izbi si am strans scaunul pentru sprijin, capul mi se invartea


si simteam ca lesin. Masca mea construita cu grija incepea sa-mi paraseasca chipul.
Degetele mele au cuprins marginea mesei de lemn amenintand s-o rup in mii de aschii.
Votul era de patru la doi in favoarea transformarii, dar stiam ca, Carlisle lua decizia
finala. Ca si cap de familie, opinia sa cantarea mai mult decat oricare alta. Cu siguranta,
el ma intelegea cel mai bine. Si el renuntase la atatea din momentul in care fusese
transformat si luptase sute de ani ca sa poata sa-si urmeze visul pe care-l avea inca de
cand era om. El va recunoaste ca nu puteam sa-i iau intentionat sufletul Bellei. M-am
uitat la el, rugandu-l sa ia in considerare pozitia mea si sa refuze cererea Bellei.

Carlisle s-a întors sa se confrunte cu mine. Ochii lui erau plini de compasiune si
de îngrijorare.

“- Edward?”

Fiule, n-am sa ma gândesc la asta rational. Ceea ce simti pentru Bella, iubirea ta este
pura, dar intensa. Aceasta va creste cu timpul si niciodata nu vei putea fi cu adevarat cu
ea cata vreme ramane un om. Poti sa fi cinstit cu tine insuti si sa recunosti. Ce vei face?
Te vei uita la ea cum imbatraneste in timp ce tu vei ramane pururi tanar? Cum crezi ca
se va simti Bella? Asta este ceea ce ea vrea si sincer, ar fi o cruzime prea mare s-o refuz.

“- Nu,” un marait puternic imi iesi din piept in timp ce dintii imi erau inclestati.
Trecuse atata timp de cand eram cu Carlisle si niciodata nu avusesem cu adevarat un

233
conflict, dar in acest moment, auzind gandurile lui, am simtit nevoia sa-l lovesc. El si-a
coborat ochii incet si clatina din cap.

Edward, te rog sa te gândesti la asta. Daca Bella va ramane umana si vei


continua relatia cu ea, ce se va intampla atunci cand ea va muri de batranete sau din
alte cauze? Te vei duce din nou la Volturi? Nu-mi place sa-ti spun asta dar trebuie sa te
gandesti si la aceasta familie. La fel cum tu iti doresti s-o protejezi pe ea, asa vrem si noi
sa te protejam pe tine. Spre deosebire de pacientii mei, eu niciodata nu ma voi confrunta
cu realitatea de a pierde un copil. Copiii mei sunt practic indestructibili. Când am auzit
ce ai intentionat sa faci…nu-ti pot explica ce am simtit… Noi toti suntem legati in viata
asta si daca unul din noi este distrus, o parte din fiecare moare impreuna cu el. Imi pare
rau, fiule, dar nu mai vreau sa trec din nou prin ceea ce-am trecut.

Mi-am scuturat capul, nedorind sa accept argumentul lui.

“- E singura cale care are sens. Ai ales sa nu traiesti fara ea si asta nu imi lasa nicio
alta optiune.”

Am renuntat la mana Bellei. Camera era cuprinsa într-o ceata rosie. Carlisle, tatal
meu, ma tradase. Familia mea ma tradase. Singura care respectase pozitia mea fusese
Rosalie…Rosalie, pentru numele lui Dumnezeu! Un mârâit salbatic imi iesi din gât si m-
am ridicat de la masa, furios, rasturnand scaunul pe podea. Cu ochii mariti, familia mea
ma urmari iesind din camera.

“- Banuiesc ca stii care e votul meu”, l-am auzit pe Carlisle spunand exact in momentul
in care ieseam pe usa. Imi pare rau, fiule.

Edward, te rog sa fi rezonabil. Tie iti este rusine de ceea ce sunt? De ceea ce
suntem?

Haide, Eddie, ea e deja surioara mea. Nu-mi spune ca tu nu vrei sa fi cu ea


mereu! Asta nu se poate intampla atata timp cat ea e umana. Stii asta.

Ti-am spus ca acest lucru se va întâmpla, Edward, dar nu m-ai ascultat. Ti-am
spus atunci când Bella a intrat în viata noastra ca intr-o zi ea o sa devina una de-a
noastra. Viziunea nu s-a schimbat, chiar si în lipsa ta. Calea nu a fost niciodata
redirectionata. Asta e destinul. De ce continui sa incerci sa schimbi asta? Asa este menit
sa fie.

Ragnetul interior continua sa se construiasca in pieptul meu, in timp ce familia


mea insista, bombardandu-ma cu gandurile lor. Cu cat incercau ei sa ma convinga cu atat
furia devenea mai intensa. Cum puteau sa-mi faca asta? Mai important, cum puteau sa-i
faca asta Bellei?

Furia fierbea in mine, dandu-mi binecunoscuta durere de stomac. Trebuia sa fie


ceva, trebuia sa fac ceva sa-i conving ca asta nu era ceea ce Bella isi dorea cu adevarat.

234
Mi-am trecut repede degetele prin par gandindu-ma la o solutie in timp ce tot
corpul imi tremura de furie si toata ratiunea disparuse. Inainte de a-mi da seama ce
faceam am luat plasma si am trantit-o de podea. Sunetul de metal rupt, plastic si sticla
sparta atrase atentia fratelui meu.

Nu, nu plasma! Edward, era noua!

Gândurile lui Emmett m-a adus înapoi la prezent, dar nu-mi parea rau. Ii voi
cumpara un televizor nou. Inca furios, mi-am strans pumnii, uitandu-ma la gramada de
sticla sparta de la picioarele mele. Trebuia sa ies de acolo. Aveam nevoie de aer. Aveam
nevoie de spatiu. Aveam nevoie de…

“- Alice, unde vrei sa facem asta?” Tonul dulce al vocii Bellei ajunsese la urechile mele,
ca printr-un tunel, printre straturile de furie si de dezamagire.

Ce?!

Am vazut în mintea surorii mele viziunea cu Bella lipsita de viata într-o balta de
sânge în timp ce Alice statea aplecata peste ea, ascunzandu-si fata si hohotind
incontrolabil. Si-a ridica incet privirea din mainile ei pentru a se uita la mine cu ochii…
purpuri!!

Realitatea ma lovi cu putere si intr-o fractiune de secunda am navalit in camera.

“- Nu! Nu! NU!” Am sarit peste masa aplecandu-ma peste Bella, fata ei fiind un amestec
de confuzie si groaza.

“Esti nebuna?” Am strigat. “Te-ai pierdut complet mintile?” Ea ar putea sa te omoare!


Asta e ceea ce vrei?

Edward, draga, te rog sa te calmezi!

Bella se departa de mine, cu fata contorsionata intr-o masca a terorii, acoperindu-


si urechile cu mainile. O voce mica din mintea mi-a amintit ca ea e sufletul meu pereche
si ca acum o terorizez. Dar…trebuia sa fac ceva ca ea sa realizeze cat de infricosetor era
totul.

“- Hm, Bella,” ne intrerupse Alice. M-am întors aruncandu-i o privire rece surorii
mele. Asta era numai vina ei. Ea nu ar trebui sa-i faca promisiuni Bellei, promisiuni pe
care nu le putea indeplini. Ea nu ar fi trebuit sa-i ofere ceva ce nu-i era dat sa faca. Alice
gemu slab, vazând în mintea mea ceea ce aveam de gînd sa fac cu ea, daca facea un
singur pas spre Bella. Jasper statea în fata ei, pregatit s-o apere daca as fi atacat.

Edward, te rog. Fii rezonabil.

235
Vocea lui Alice se balbai, “Nu cred ca sunt pregatita pentru asta. Va trebui sa
ma pregatesc…”

“- Mi-ai promis”, pleda Bella.

“- Stiu, dar… Pe bune, Bella! Nu am nici cea mai mica idee cum sa fac sa nu te omor.”

“- Poti s-o faci. Am încredere în tine.” Un alt mârâit furios imi iesi din gat cand
Bella a incercat sa faca un pas spre Alice. Mi-am schimbat pozitia, în mod eficient
blocandu-o sa avanseze. Ea se uita la mine, teama de la început dizolvandu-se în furie.
Ignora prezenta mea si se uita spre Carlisle.

“- Carlisle?” A întrebat ea. Stiam ceea ce ea solicita si asta mersese deja prea
departe. I-am cuprins maxilarul fortandu-o sa se uite la mine, implorandu-o sa vada
durerea de acolo, cersindu-i o farama de intelegere pentru parerea mea in timp ce mana
imi era intinsa catre Carlisle cerandu-i astfel sa ia decizia corecta.

Dar, Carlisle ma ignora si raspunse: “- Eu pot s-o fac.”

Imi pare rau, Edward. Nu exista nicio alta alegere.

“Nu exista riscul ca eu sa imi pierd controlul.”

L-am privit pe Carlisle complet stupefiat. Vocea mi-a scazut pentru ca Bella sa nu
auda si am suierat la el.

Ai promis! Ai jurat ca Emmett va fi ultimul! Cum poti sa-i oferi asta? Nu ai


inteles nimic? Carlisle clatina din cap, dar a ramas ferm.

Edward, fiul, stiu ca eu nu sunt tatal tau biologic, dar te privesc ca si cum ai fi si
cred ca e timpul sa te tratez ca atare. Daca as fi fost un tata bun pentru tine, nu te-as fi
lasat sa fugi atunci, in septembrie. Ar fi trebuit sa refuz cererea ta si sa te fortez sa te
confrunti cu problemele nu sa fugi de ele. Nu pot schimba trecutul, tot ceea ce pot face
este sa previn ca tu sa faci înca o greseala.

Îmi doresc ca, într-un fel sa-ti pot da o farama din credinta mea. Cum putem avea
o dragoste atât de mare unul fata de altul, daca nu avem suflete? Crezi sincer ca toate
faptele bune pe care le facem nu conteaza? Tu poti pune la indoiala motivele pentru care
te-am transformat, dar niciodata nu am regretat. Ai fost, esti si vei ramane cel mai bun
lucru din viata mea! Bella vrea sa-ti dea acest cadou. Pentru tine o face! Eu, doar te rog,
lasa-ma s-o ajut! Lasa-ma sa te vad fericit!

M-am uitat la tatal meu, un amestec de tristete si ingrijorare fiind gravata pe fata
lei. În toti acesti ani, Carlisle a încercat sa sa nu lase pe nimeni sa-i vada adevaratele
emotii, incercand mereu sa-i protejeze, sa fie calm pentru toti cei din jurul lui…dar acum,

236
lunile de stres si suferinta se arata pe chipul lui obosit. Am ramas, pentru un moment
pierdut in ochii lui…

“- Suna bine”, raspunse Bella. M-am uitat la ea, mâna mea înca ii tinea barbia, ochii ei
erau plini de satisfactia ca obtinuse ceea ce vroia. Nu era nicio indoiala in ochii ei.

“- Stai asa” , am pledat. “Nu trebuie sa fie acum.”

Ea se încrunta si scutura din cap.


“- Nu exista niciun motiv pentru care nu ar trebui sa fie acum”, afirma ea.

“- Ma pot gândii la cateva”, am raspuns printre dintii strânsi. Mintea mea cauta de
urgenta un motiv pentru a o convinge, un argument pe care sa nu-l poata respinge.

“- Desigur ca poti”, a replicat calm. “Acum, sa-mi drumul.”

I-am eliberat repede fata si ea si-a incrucisat bratele pe piept, dandu-si capul pe
spate, asteptand motivele mele. Edward, gandeste-te! TIMP! Asta era ce-mi trebuia!
Putin timp ca s-o conving de toate lucrurile pe care ea vroia sa le sacrifice, lasandu-le in
urma.

“- În aproximativ trei ore, Charlie va veni aici sa te caute. Nu m-as mira daca ar implica
si ar mobiliza politia.”

“- Toti trei…”, murmura ea, incruntandu-se, dar am putut sa vad ca atinsesem o coarda
sensibila. Ar mai vrea sa faca asta gandindu-se la mama ei? La Charlie?

M-am întors spre Carlisle, sperând sa câstig putin teren si in fata lui.

“- Ca sa ramanem in continuare nedescoperiti, sugerez sa amanam discutia asta, cel


putin pana cand Bella termina liceul si se muta din casa de la Charlie.”

Carlisle se gandi pentru o clipa si am putut sa vad in ochii lui ca imi dadea dreptate.

“- E o solicitare rezonabila, Bella” , sublinie el.

Am putut vedea determinarea Bellei clatinandu-se putin. Fara îndoiala, ea lua in


considerare modul in care parintii ei ar fi reactionat daca ea ar fi disparut brusc.

M-am cutremurat, gandindu-ma la reactia varcolacilor. Transformarea Bellei ar fi


insemnat incalcarea tratatului si asta ar fi declansat razboiul! Poate ca ar trebui sa
folosesc si acest argument ca sa-l conving pe Carlisle sa renunte la promisiunea facuta
Bellei, cu toate ca, sigur, Carlisle ar gasi o modalitate diplomatica sa faca fata tribului
Quileutes.

237
“- Ma voi gandi la asta”, raspunse Bella. Multumesc lui Dumnezeu! Atitudinea mea s-a
relaxat si maxilarul mi s-a desclestat.

“- Probabil ar trebui sa te duc acasa,” i-am spus. “Charlie s-ar putea trezi devreme.” Ea
a dat din cap si si-a intors din nou fata catre Carlisle.

“- Dupa absolvire?”

“- Ai cuvantul meu.”

A zâmbit cu satisfactie si apoi s-a uitat la mine.

“- OK. Ma poti duce acasa.”

Într-o clipa, am scos-o pe Bella din casa, înainte ca familia mea sa mai poata face
si alte promisiuni, simtind cum toata furia mea se evapora, inlaturata de caldura trupului
din bratele mele.

Nu puteam infirma faptul ca ea ma iubea; ea si-a negociat viata pentru perspectiva


de a petrece o vesnicie cu mine. Nu stiam daca voi reusi sa-l fac pe Carlisle sa rupa
promisiunea facuta Bellei, asa ca singura capabila sa opreasca nebunia asta nu era decat
ea! Numai ea putea sa se salveze – razgandindu-se!

Am spus o rugaciune tacuta si mintea mea a început formularea unui plan pentru a
opri, sau cel putin amâna decizia ei. Tot ceea ce aveam nevoie era putin timp. Doar un pic
de timp…

238
CAP 30 NEGOCIEREA

  Respiratia Bellei era fierbinte pe gatul meu cand ea lasa sa-i scape un oftat. Inima
ei isi incetini ritmul si corpul parea ca se relaxeaza , acum ca stia rezultatul votului. Ea
obtinuse ceea ce dorise si reusise chiar mult prea usor decat ma gandisem eu. Acum, tot
ce puteam face era s-o conving sa amane momentul. Daca as reusi sa strecor o farama de
indoiala in mintea ei, probabilitatea succesului ar creste exponential.

Gandurile mi se invalmasau in speranta de a gasi un mod de-a intarzia cat mai


mult transformarea ei si aproape ca nici n-am realizat cand am traversat padurea ajungand
acasa la Bella. Am sarit pe fereastra si am asezat-o cu atentie pe pat. Ea se uita la mine in
timp ce eu ma plimbam inainte si inapoi prin dormitorul ei mic.

Isi impreuna bratele si o usoara încruntare strica chipul ei frumos.


“- Orice planuiesti nu o sa functioneze”, spuse ea.

“- Shh, ma gandesc,” i-am raspuns facand un semn cu mana pentru a inabusi


protestul ei. Mintea mea lucra febril incercand sa gaseasca o modalitate de-a o convinge
sa mai astepte. Poate ca as putea sa negociez cu ea. Trebuie sa fie ceva care s-o faca sa se
razgandeasca.

“-Of “, ea a gemut, aruncand-si mainile in aer si azvirlindu-si corpul înapoi pe pat.


Salteaua scartai usor sub greutatea ei. Frustrata, si-a aruncat patura peste cap.

Nu, asta nu voi permite! Instantaneu eram langa ea, tragînd usor de patura in asa
fel incat sa-i pot vedea chipul. Aveam nevoie sa-i vad fata, sa-i vad ochii de ciocolata.
Dupa sapte luni de separare, cu nimic mai mult decat o fotografie zdrentuita si propriile
mele amintiri, nu puteam suporta sa n-o vad. I-am mangaiat usor chipul indepartandu-i
firele de par lipite de obraji. Inima ei flutura si ochii ei de ciocolata se topeau cu fiecare
dezmierdare blanda, adorandu-o in tacere.

“- Daca nu te superi, as prefera sa nu-ti ascunzi fata. Am trait fara s-o pot vedea mai
mult decat as putea suporta.” Culoarea ii inunda obraji si am zâmbit, savurand reactiile
mici care-mi lipsisera atat de mult.

“- Acum … spune-mi ceva,” am început.

“- Ce?” A întrebat ea, tonul fiindu-i sceptic.

“- Daca ai putea avea orice lucru din lume, orice, orice, care ar fi acela?”
M-am uitat in ochii ei asteptand raspunsul. Înainte de plecarea mea, devenisem destul de

239
bun la a-i lectura gândurile, prin expresiile sale faciale, dar se pare ca plecarea mea
intrerupsese aceasta legatura.

“-Pe tine”, a raspuns încetisor.

Am zâmbit, scuturandu-mi capul.


“- Ceva ce nu ai.”

Ea isi musca buza, fruntea fiindu-i concentrata. Am asteptat cu rabdare, rugandu-


ma ca ea sa-mi dea raspunsul pe care-l cautam ca sa pot negocia. Isi dadu parul dupa
ureche si inchizandu-si ochii incepu sa vorbeasca.

“- Mi-as dori…sa nu o faca Carlisle. Mi-as dori sa ma transformi tu.”


Se uita la mine printre gene, tinandu-si respiratia asteptand replica mea, temandu-se de
reactia mea.

“- Ce ai fi dispusa sa dai pentru asta?” Am întrebat-o.

Ochii ei se marira de uimire si exclama fara sa se gandeasca prea mult.


“-Orice”.

Perfect!

Reactia ei fusese exact ceea ce sperasem. Un zambet mic mi se strecura, trecand


prin masca mea, atent compusa. Daca as fi fost sincer cu mine însumi, dorinta ei era de
fapt si dorinta mea, dar nu vroiam s-o transform atat de repede. As fi vrut sa aiba parte de
cat mai multe experiente umane inainte de schimbare…
Carlisle deja schimbase patru dintre membrii familiei sale. Bella era a mea si doar eu
trebuia sa-mi asum responsabilitatea asta.

Am ezitat cand m-am uitat în ochii ei. Ea astepta sa auda cu exactitate oferta mea.

“- Cinci ani?”

Tresari si gura i se deschise înainte de-a o închide clatinand din cap.

“- Ai spus orice” i-am amintit.

“- Da, dar …”, se bîlbîi ea. “Vei folosi acest timp ca sa gasesti o cale de scapare.”
Exact! “Trebuie sa bat fierul cat e cald. Si in plus e prea periculos sa raman o fiinta
omeneasca-pentru mine, cel putin. Asa ca orice, in afara de asta.”

Am asteptat sa termine, dar nu-mi puteam ascunde dezamagirea.

“- Trei ani?” Am pariat.

240
“- Nu”

Simuland ofensa, m-am uitat în ochii ei.


“- Nu valoreaza chiar nimic pentru tine?”

“- Sase luni?”, a contracarat ea.

M-am gandit…sase luni… Timp, care nu ar fi suficient, dar totusi era mai bine
decat trei luni cat mai era pana la absolvire. Nu! Tot nu eram multumit. Ochii mi s-au
marit, facandu-i astfel cunoscuta nemultumirea mea.

“- Nu e suficient.”

Ea isi indrepta umerii, pregatita sa negocieze. Pana in acel moment nu mi-am dat
seama cat de mult insemna asta pentru ea. Un sentiment ciudat de mandrie puse stapanire
pe mine, stiind ca ea inca vroia sa fie cu mine pentru eternitate, mai ales dupa felul in
care o parasisem. Si mai mult de atat, vroia ca veninul meu sa-i curga prin vene dupa
transformare. Doamne, cat o iubeam!!

“- Un an de atunci.” mi-a raspuns. “Nimic in plus”. Asta-i mai bine, dar sa vedem …

“- Da-mi macar doi”,i-am propus.

“- Nici gand. Nouasprezece ani sunt de ajuns. Nici nu ma gandesc sa ma apropii de


douazeci. Daca esti adolescent pentru totdeauna, asa voi fi si eu. ”

Deci, înapoi din nou…m-am gândit pentru un moment. Daca Bella nu e dispusa sa
negocieze mai mult de un an, ce altceva mi-ar putea oferi? Ce conditie as putea stabili
pentru a-mi acorda mai mult timp decat era ea dispusa sa-mi ofere? Brusc, am inteles!
Ideea era atât de simpla, pe cat era de geniala.

“- Bine. Uita de limitele impuse de timp. Daca vrei sa fiu eu acela-atunci va trebui sa-mi
indeplinesti o singura conditie.”

“- Conditie?” A întrebat ea cu precautie. “Ce conditie?”

Am ezitat in timp ce ea astepta cu interes. Viziunea lui Alice cu Bella îmbracata în


alb mi-a strafulgerat mintea si visul de a vedea inelul mamei mele pe degetul ei mi-a
inclestat gatul de emotie. Fiecare celula din corpul meu exploada de emotie. Am vorbit
încet, intentionat, pastrându-mi emotia sub control.

“-Marita-te cu mine mai intai.”

Ea se uita la mine cu indiferenta, asteptând sa continui.

“- Bine…care e poanta?”

241
Aoleu! Am lasat sa-mi scape un oftat dezamagit.
“- Ma jignesti, Bella. Eu tocmai te-am cerut de nevasta si tu crezi ca e o gluma”

“- Edward, te rog, fii serios.”

“- Sunt foarte serios.” Eram foarte sigur, vroiam sa fie sotia mea. Niciodata, in toata
existenta mea nu fusesem mai sigur de ceva, ca acum.

“- Of, ce naiba” Vocea era alarmanta cand si-a dat seama ca vorbeam intr-adevar serios.
“N-am decat optsprezece ani.”

Exact, ca parintii ei care s-au casatorit de tineri si, ulterior, au divortat. Am stiut
ca acest lucru era in avantajul meu si ca punctul ei de vedere nu era tocmai pozitiv. Desi,
sincer, nimic nu-mi doream mai mult decat ca ea sa fie mireasa mea, stiam ca aceasta
abordare era cea mai buna sansa a mea de-a castiga mai mult timp.

“- Ei bine, eu am aproape o suta zece. Ar cam fi timpul sa ma asez la casa mea. “, am


tachinat-o.

Ea inca se uita la mine si eu astreptam cu nerabdare raspunsul ei. Mi-as fi dorit sa


am la mine inelul mamei, desi suspectam ca Bella nu l-ar fi purtat in acest moment. Fara
indoiala, in cazul in care ar fi de acord, ea ar vrea sa pastreze secret angajamentul nostru.

Bella isi intoarse privirea de la mine, uitandu-se pe fereasta intunecata apoi, in jos,
rasucind nervoasa patura intre degete si vorbi.

“- Uite ce e, casatoria nu e tocmai in capul listei mele de prioritati, intelegi? Pentru


Renee si Charlie a fost o nenorocire.”

“- E interesant cum iti alegi cuvintele”

“- Stii la ce ma refer”, spuse ea.

“- Te rog, nu-mi spune ca ti-e teama sa iti iei un angajament”, i-am raspuns. În
mod evident, în cazul în care ea dorea sa fie schimbata într-un vampir, pentru a petrece o
eternitate cu mine, nu existau îndoieli despre nivelul ei de angajament. Dar, având în
vedere indecizia ei, a trebuit sa întreb.

Ea a continuat sa rasuceasca patura, atât de incordat, incat degetele incepura sa i


se albeasca. I-am luat usor mainile într-ale mele, masandu-le, indepartand tensiunea din
degetele ei delicate.

“- Nu e chiar asa”, murmura ea. “Mi-e…teama de Renee. Are niste opinii foarte
puternice cu privire la casatoria inainte de treizeci de ani.” Deci, varcolacii si vampirii
nu o sperie deloc, dar mama ei…da! Am lasat sa-mi scape un chicotit.

242
“- Pentru ca ar prefera sa te vada nefericita toata viata decat sa te casatoresti”

Bella a ridicat o sprânceana si buzele ei s-au strans într-o linie serioasa.


“- Am impresia ca glumesti.”

Mi-am scuiturat capul gandindu-ma. Desi, aparent ea ezita sa-si dea


consimtamantul, in mod evident lua serios in consideratie perspectiva casatoreiei cu mine
inainte de transformare. Momeala fusese lansata, acum trebuia sa reusesc s-o conving sa
muste. M-am uitat in ochii ei, cautand ca ea sa vada si sa inteleaga toata dezamagirea
mea.

“- Bella, daca compari neincrederea ta in casatorie cu dorinta de a renunta la


sufletul tau pentru a deveni pe veci vampir…” am scutuirat din cap si am continuat “…
Daca nu esti indeajuns de curajoasa sa te mariti cu mine, atunci…”

Ea isi musca buza de jos.

“- Ei bine,” m-a întrerupt . “Si daca da? Daca ti-as spune sa ma duci la Vegas chiar
acum? As deveni vampir in trei zile?” Asta-i o nebunie!

Am zâmbit stralucitor , stiind foarte bine ca ea era departe de a fi de acord cu asta.

“- Sigur,” i-am raspuns. Am început sa ma ridic de pe pat urmarind cum ochii ei se


mareau socata si inima ii batea in ritm alert. “Aduc masina.”

“- La naiba”, mormai, tragand de camasa mea, fortandu-ma sa ma asez din nou langa ea.
“Iti dau optsprezece luni.”

“- Nu facem targul” , i-am raspuns ranjind. “Îmi place conditia asta.”

Si-a incrucisat bratele pe piept, ingustandu-si ochii la mine.

“- Bine. Il rog pe Carlisle s-o faca dupa absolvire”, a pufnit.

“- Daca asta e ceea ce-ti doresti. “, am raspuns dand din umeri, fiindu-mi imposibil sa-
mi sterg zambetul de pe fata.

“- Esti imposibil”, mormai ea. “Un monstru.” Oh, da, cu siguranta a muscat momeala.
Excelent!

Am chicoti din nou.

“- De asta nu vrei sa te mariti cu mine?”

243
Ea marii ochii si gemu de frustrare. M-am aplecat in fata, uitandu-ma adanc in
ochii ei. Speram ca inca o mai puteam zapaci. M-am aplecat si mai mult spre ea, pana
cand buzele mele i-au atins usor pielea fina a obrazului.

“- Te rog, Bella?” Am soptit.

Inima ei a tresarit si respiratia i s-a oprit o secunda. Se uita la mine, complet uluita
si nu mi-am putut abtine zambetul de satisfactie. Clatina apoi, din cap, incercand sa-si
revina.

“- Ar fi fost mai bine daca aveam timp sa-ti iau un inel?”, am întrebat.

“- Nu! Fara inele! “, a strigat.

Ce…? Sforaitul lui Charlie se intrerupse brusc. Pentru un timp se gandi daca e
necesar sa se duca sa verifice zgomotul ce-l trezi din somn. Patul scartaii usor cand se
ridica cu intentia de a verifica camera Bellei.

“- Acum ai acceptat,” am soptit .

“- Ups.”

“- Se trezeste Charlie; ar fi bine sa plec.” Inima ei se opri pentru o secunda. M-am


gândit pentru un moment, daca sa plec sau nu. Dar daca ea va crede ca o abandonez din
nou?

“- Ar fi foarte pueril din partea mea sa ma ascund in sifonierul tau?” am întrebat.

Inima ei si-a reluat bataile si a oftat usurata.

“- Nu”, a soptit. “Ramai. Te rog.”

Am zâmbit, i-am atins usor buzele si intr-o fractiune de secunda eram in


intunericul din dulapul ei, inghesuindu-ma printre hainele ei, inchizand ochii si respirand
adanc, am lasat parfumul ei sa ma invaluie complet. Dupa ce am petrecut atat de multe
nopti fara Bella, m-am simtit ciudat sa ma ascund în umbra dormitorului ei înca o data.
Amintiri, din alte timpuri, cand ma furisam pe fereastra in camera ei s-o privesc cum
doarme, mi-au inundat mintea.

Bella se misca nervosa, uitandu-se catre dulap. Usa se deschise larg si lumina de pe hol
inunda camera. Charlie se uita prin camera, privirea oprindu-i-se in final asupra Bellei.

“- Neata, tata.”

La naiba, e treaza!
“- A, buna, Bella. Nu stiam ca esti treaza.”

244
Bella se ridica incet din pat.

“- Asteptam sa te trezesti ca sa fac dus”, raspunse ea.

“- Stai putin”zise Charlie, aprinzand lumina. Bella clipi de cateva ori in incercarea de a-
si obijnui ochii cu lumina puternica.”Hai sa vorbim un minut mai intai”

Charlie se aseza pe marginea saltelei frecandu-si ceafa. E timpul sa stabilesti


reguli, Charlie. Esti tatal ei, asta este treaba ta. Ea poate sa te urasca mai târziu, dar
ceea ce faci acum este in interesul ei. Am zîmbit usor ascultand monologul interior a lui
Charlie.

“- Stii ca ai probleme”, spuse el.

“- Mda, stiu.”

“- Aproape ca am inebunit in astea trei zile. Vin acasa de la inmormantarea lui Harry si
tu esti plecata. Jacob nu putea sa-mi spuna decat ca ai fugit cu Alice Cullen si ca el
credea ca ai necazuri. Nu mi-ai lasat niciun numar de telefon si nu m-ai sunat. Nu stiam
unde esti si nici cand – sau daca – te mai intorci. Ai vreo idee cat…cat…” Cat de
ingrozit, devastat… m-am simtit? Haide Charlie, spune-o! El lua o gura de aer înainte de
a continua. “Imi poti da un singur motiv pentru care sa nu te trimit la Jacksonville chiar
in clipa asta?”

Bella sari în sus indreptandu-si umerii in semn de sfidare. “- Nu o sa plec”,


raspunse calm.

Teniunea arteriara a lui Charlie incepu sa creasca.


“- Ia stai putin, domnisoara…”

“- Uite ce e, tata, imi asum rasponsabilitatea pentru actiunile mele si ai dreptul sa ma


pedepsesti cat vrei”. Poti conta pe asta! “O sa fac treburile in casa, o sa spal rufele si
vasele pana cand o sa consideri tu ca mi-am invatat lectia. Si banuiesc ca ai tot dreptul
sa ma dai afara din casa…dar asta nu ma va face sa plec in Florida.”

Fata lui Charlie se înrosi in timp ce ca tensiunea arteriala continua sa creasca . Ea


nu este în masura sa-mi spuna ce poate si ce nu poate face!

Isi inchise ochii, amintindu-si conversatia avuta mai devreme, cu Carlisle si Esme.
Stia ca, daca el a impingea lucrurile prea departe, ar pierde-o din nou. Respira adanc de
mai multe ori frecandu-si ceafa.

“- Imi explici unde ai fost?”, întreba el.

245
Acum tensiunea Bellei era in crestere. Sangele i-a colorat obrajii in timp ce,
pentru un scurt moment, arunca o privire nervoasa spre dulap. Am strans incet din dinti.
Nu puteam face nimic ca s-o ajut.

“- Am avut…o urgenta”, se balbai ea.

“- Nu stiu ce sa-ti spun, tata.” Bella expira brusc si începu nervos sa rasuceasca din nou
patura intre degete. ” In mare parte a fost o neîntelegere. Unul a spus una, altul a spus
alta si lucrurile au scapat de sub control.”

Asta nu e un raspuns! Charlie isi incrucisa bratele, isi arcui o spranceana,


asteptand explicatii suplimentare.

M-am uitat cu interes la Bella incercand sa-mi dau seama ce explicatie ar putea
da.

“- Vezi tu, Alice i-a spus lui Rosalie ca am sarit de pe stanca… ”

Ai facut ce?? Charlie era in pragul unui atac si Bella rosii, uitandu-se în jos la mâinile ei.

“- Cred ca nu ti-am vorbit despre asta,” mormai ea. “N-a fost nimic. Doar m-am prostit,
am inotat cu Jake…”
Daca el a avut vreo legatura cu asta o sa-l omor!! Da, cum ma asteptam, gandurile lui
Charlie erau…criminale!

“Rosalie i-a spus lui Edward si el s-a suparat. A inteles de la Rosalie ca as fi incercat sa
ma sinucid sau cam asa ceva. Dupa aia, el n-a mai vrut sa raspunda la telefon, asa ca
Alice m-a tarat la…Los Angeles sa ii explic personal ce s-a intamplat.”

Oh, Doamne! Stiam ca ea nu e bine, dar niciodata nu m-am gandit ca se va arunca dupa
stanca ca sa se sinucida!

“- Ai incercat sa te sinucizi, Bella?” Te rog, spune-mi ca nu!

“- Nu, desigur ca nu.” Bella aproape ca a strigat. ” Doar ma distram cu Jake. Saream de
pe stanca. Pustii de la La push o fac tot timpul. Cum am spus, nimic deosebit.”
Se uita in jos, la mâinile ei asteptand raspunsul lui Charlie.

Am putut vedea în mintea lui, încercarea de a intelege toate informatiile primite. Ea a


sarit de pe o stânca… pentru a se distra? Ok, am inteles asta. Nu-mi place, dar m-am
prins. Dar cum a aflat Rosalie despre asta? Familia Cullen fusese in Los Angeles in tot
acest timp. Si lui Edward, de ce i-ar fi pasat? In fond, el a parasit-o!

“- Si ce ii pasa lui Edward Cullen?”, striga Charlie


“In tot acest timp, te-a lasat sa umbli ca o haimana fara sa spuna niciun cuvant…” fata
lui Charlie se inrosa cu fiecare secunda care trecea.

246
“- O alta neîntelegere”, l-a întrerupt Bella.

“- Deci, s-a intors?”

“- Nu stiu ce au de gand sa faca, dar cred ca s-au intors cu totii.”

Charlie clatina din cap. Nevoia de a-si proteja fiica era pe primul plan.Vedeam in
mintea lui imagini cu Bella cazuta la podea cu lacrimile brazdandu-i obrajii. Nu pot sa
permit ca ea sa treaca din nou prin asta. Daca ea se va intoarce din nou la el si el ar
parasi-o iar, nu cred ca Bella si-ar mai revenii vreodata. Nu-mi pasa de ce a spus
Carlisle, asta nu e sanatos! El nu e bun pentru ea! M-am intristat auzind gandurile lui
Charlie. Si cel mai rau era ca avea dreptate. Eu nu o meritam pe Bella! Dar nici departe
de ea nu mai puteam sa stau.

“- Vreau sa stai departe de el, Bella”, a vorbit el, în soapta dar dur. “N-am încredere în
el. Nu este bun pentru tine.Nu-l voi lasa sa te distruga din nou.”

“- Bine,” Bella raspunse taios.

Charlie se lasa pe spate, surprins de raspunsul ei.

“- Credeam ca o sa fii dificila”

Ochii Bellei se micsorara, uitandu-se la Charlie.

“- Sunt. Asta inseamna ca ma mut.”

Ochii lui Charlie se largira si inima ii batea in piept atat de tare incat m-am temut
ca ar putea face atac de cord. Mi-am dus mana la buzunar tinand telefonul, pregatit sa-l
apelez pe Carlisle, daca era necesar.

Ea nu poate face asta! Cum poate sa-mi spuna asa ceva? M-am asteptat sa fie
dificil, dar nu m-am gandit niciodata ca-mi va spune asta. Esme a avut dreptate, nu pot
face nimic.

“- Tata, nu vreau sa ma mut,” Bella vorbi încet în încercarea de a linisti


temperamentul efervescent al tatalui ei. “Te iubesc. Stiu ca esti îngrijorat, dar trebuie sa
ai încredere în mine in privinta asta. Si va trebui sa nu te mai iei de Edward, daca vrei
sa raman. Vrei sa stau aici sau nu?”

Umerii lui Charlie cazura infranti si ofta adanc.


“- Nu e drept Bella. Stii ca vreau sa stai.”

“- Atunci fii dragut cu Edward pentru ca acolo unde sunt eu va fi si el”, declara
Bella, cu încredere. Am zâmbit ascultandu-o cum ma apara. Daca i-as fi putut spune lui
Charlie intreaga poveste, cu siguranta ar fi inteles de ce am plecat si de ce acum nu mai

247
pot pleca. Din pacate, trebuia sa-l tin pe Charlie departe de lumea mea si o sa trebuiasca
sa muncesc din greu pentru a-i recastiga increderea.

“- Nu sub acoperisul meu”, declara el.

Bella ofta exasperata.


“- Uite, nu o sa-ti mai dau niciun ultimatum in seara asta-sau ar trebui sa spun, in
dimineata asta. Doar gandeste-te cateva zile. OK? Dar tine minte ca Edward si cu mine
suntem de nedespartit.”

Charlie stranse din ochii încercand sa-si pastreze calmul.

“- Bella…”

“- Gandeste-te,” a insistat ea. “Si cat faci asta, imi poti oferii putina intimitate? Am
nevoie sa fac un dus.”

Aceasta conversatie nu s-a terminat! Gura lui Charlie era stabilita într-o linie
stransa, dar se intoarse sa paraseasca camera, la cererea Bellei.

Am nevoie de aer! El tranti usa în spatele lui si cobori apasat scarile. Bella se uita
dupa el cu neîncredere si isi închise ochii, clatinînd din cap. Am iesit din sifonier si m-am
asezat în balansoar.

Bella se uita cu tristete în ochii mei. Ura sa se lupte cu tatal ei.

“- Îmi pare rau de asta” sopti ea.

“- Putea fi si mai rau”, i-am raspuns. “Nu incepe sa te certi cu Charlie din cauza
mea, te rog.”

Ofta usor si incepu sa-si pregateasca lucrurile pentru a merge la baie. Cred ca
spusese adevarul cand i-a zis lui Charlie ca are nevoie de un dus. Stomacul mi s-a strans
la ideea de a ma desparti de ea. Chiar si pentru cateva minute si chiar daca exista doar un
zid subtire ce ne separa, mintea si trupul meu refuza despartirea de ea.

“- Nu-ti face griji. O sa ma cert exact cat trebuie. Sau incerci sa-mi spui ca nu
am unde sa ma duc?” Se uita la mine, cu ochii mari in timp ce intrebarea ramase
suspendata in aer. Ea cu adevarat era nesigura. Inca nu ma credea ca nu o voi mai parasi
niciodata. Daca as putea tine-o cu mine în fiecare secunda din fiecare zi si tot nu ar fi
suficient.

“- Te-ai muta intr-o casa plina de vampiri”, i-am raspuns, rânjit.

248
“- Probabil ca acolo e cel mai sigur loc pentru mine. Si oricum…”mi-a zambit larg.
“Daca Charlie ma da afara, atunci nu mai e nevoie sa asteptam ziua absolvirii, nu-i
asa?”

Maxilarul mi se inclesta auzind raspunsul ei.

“- Esti atat de nerabdatoare sa fii condamnata pentru eternitate”, am murmurat


clatinand din cap.

“- Stii ca nu crezi asta cu adevarat”, a contracarat ea, zambind.

“- A, nu?”

“- Nu. Nu crezi”, declara ea.

Sincer, ea nu intelege nimic? Daca eu nu credeam cu adevarat asta, de ce as fi


mers atat de departe in incercarea de a-i proteja sufletul? Am deschis gura sa protestez,
dar ea si-a plasat un deget peste buzele mele, oprind in mod eficient discursul meu.

“- Daca ai fi crezut cu adevarat ca ti-ai pierdut sufletul, atunci cand te-am gasit
in Volterra ai fi inteles imediat ce se intampla, in loc sa crezi ca suntem amandoi morti.
Dar n-ai facut-o – ai spus:” Uimitor. Carlisle avea dreptate.” Ma întrerupse ea, zambind
triumfator. “Exista speranta pentru tine, pana la urma.”

Am privit-o cu neîncredere. Mintea mea sa întors la acel moment, instantaneu


amintindu-mi extazul pur ce l-am incercat atunci cand Bella era in bratele mele. Lunile
chinuitoare petrecute departe de ea, si-au lasat amprenta asupra psihicului meu. Nu mai
eram eu insumi…

“- Asa ca hai sa fim amandoi plini de speranta”, spuse ea, atingandu-mi jucausi varsul
nasului. “Daca ramai cu mine, nu am nevoie de rai”

M-am ridicat de pa scaun si i-am cuprins fata cu mainile mele reci si privind
adanc in ochii ei, am vazut salvarea mea. Cum de-am fost atat de norocos sa gasesc pe
cineva atat de minunat? Cineva care sa ma iubeasca atat de mult incat sa fie dispusa sa
renunte la tot pentru mine?

“- Pentru totdeauna!”, am jurat.

“- Asta e tot ce-ti cer .” Un zambet larg i se asternu pe întreaga fata cand se ridica pe
varfuri pentru a ajunge la buzele mele. Atingerea ei raspandi caldura prin mine,
invadandu-ma.

M-am simtit întreg. M-am simtit complet. M-am simtit iubit.

249
CAP 31 ALTERCATIA

- Haide, Eddie, poti mai bine decat atat!


Emmett striga la mine in timp ce alergam prin padure. Picioarele m-au propulsat,
ajungand langa leul de munte, atractia mea gastronomica.

Viata a revenit la normal, atat cat se putea pentru o familie de vampiri. Tensiunile
s-au estompat, mai putin intre mine si Rosalie, dar incet, incepusem din nou sa vorbim.
Alice era, ei bine, ea era Alice – ametitoare, dansa in jurul casei, incantata ca fratele ei si
cel mai bun prieten era din nou in viata ei.

Jasper a devenit, oarecum o umbra de la întoarcerea mea. Dupa lunile in care


indurase toata tristetea celor din jur, era in sfarsit usurat ca poate simtii si alta emotie in
afara de disperare si tristete. Era fericit sa vada ca Bella facea din nou parte din viata mea
si cea a familiei.

Carlisle si Esme erau doar usurati ca familia era din nou impreuna.

Si Emmett era fericit sa aiba partener de vânatoare, evident asta insemnand mai multe
provocari pentru el.

M-am trezit ca petrec mai mult timp cu Emmett decât înainte de plecarea mea. Si
asta nu din cauza fizicului sau, ci din cauza gandurilor sale-erau simple si directe. Dupa
toate emotiile ce le incercasem in ultimile luni, era o adevarata usurare sa ascult
simplitatea gandurilor lui Emmett. În timp ce ceilalti membrii ai familiei erau ocupati,
Emmett se bucara de compania mea si elabora noi si noi concursuri…si eu le primeam pe
toate cu o nemarginita bucurie. Chiar imi fusese dor de Emmett!

Am ajuns leul si l-am supus cu usurinta. Dupa ce mi-am potolit setea, am strigat la
Emmett.

- Am castigat!

El alerga printre copaci spre mine la viteza maxima, abia atingand solul. M-am
strcurat cu usurinta si in cateva secunde eram afara din padure. Oftand frustrat, Emmett
recunoscu:

- Bine, bine, ai câstigat!

250
Cu un zîmbet larg, mi-am ridicat ochii privindu-l, amuzandu-ma de gandurile lui.
Ok, dublu sau nimic, o noua cursa, acum ca te-ai intors!

- Emmett, esti serios, ma provoci la o a alta cursa? Ai uitat cu cine vorbesti? l-am
tachinat,trangandu-l jucaus de brat.

– Bine atunci, pentru a fi corect, trebuie sa-mi dai un avans de zece secunde, zambi el.

- OK! Unu…

Emmett trecea deja pe langa mine, alergand in directia casei. Alerga in galop, in
timp ce eu inca mai numaram în tacere.

Opt…noua…zece!

Si in urmatoarea secunda deja il depaseam lasand in urma strigatele lui de frustrare.

Vantul imi biciuia obrajii, dar asta era nimic in comparatie cu sentimentele din
inima mea. Bella trebuia sa se concentreze pe scoala, munca de dupa si teme. O mare
parte din timp il vom petrece sub atenta supraveghere a lui Charlie, care înca, mai era
suparat pe mine. Imi va lua ceva timp sa-i câstig încrederea din nou. Un fior m-a trecut
cand am realizat ca nu m-ar ierta niciodata daca ar stii ca vreau sa-i iau fiica pentru
eternitate!
Dar în timp ce Charlie v-a dormi, imi voi petrece noptile avandu-o pe Bella in
brate. Aceste scurte, dar minunate ore petrecute cu ea vor fi cele mai importante pentru
mine. Ne vom petrece orele soptindu-ne dragostea, bucurandu-ne unul de celalalt. O voi
asculta spunandu-mi visele ei si toate planurile pe care le va face cand v-a fi schimbata.
Si, desi nu eram impacat cu transformarea ei iminenta, stiam ca pentru asta ea v-a fi
mireasa mea. In timp ce ea dormea, visand la mine, viziuni cu Bella in rochie alba, landu-
ma de mana si promitandu-mi dragostea ei nesfarsita, nu-mi dadeau pace.

Wow, omule!

Am ras jubiland cand am vazut pe fata fratelui meu, o privire de frustrare totala.
M-am apropiat de casa si am vazut-o pe Rosalie rezemata de usa cu bratele încrucisate si
un zâmbet usor pe fata ei.

Stii, l-ai fi putut lasa sa câstige macar o data. Acum, o sa fie morocanos pentru
tot restul zilei si v-a trebui sa ma confrunt cu el. Iisuse, multumesc!

- Rose, sunt sigur ca tu vei putea face ceva care sa-i ridice moralul! I-am raspuns ranjind
la ea si intrand in casa. Ea a zambit un pic mai larg si ochii i s-au luminat.

Casa era linistita. Imi era din ce in ce mai dificil sa-mi gasesc o ocupatie care sa
ma distraga pana plecam acasa la Bella. Imi petreceam din ce in ce mai mult timp la pian.
Dintre toate lucrurile mele, de el imi fusese cel mai dor in tot timpul in care fusesem

251
plecat. M-am asezat pe banca si am mangaiat usor clapele care au cedat sub degetele
mele si muzica armonioasa a umplut camera. Am inchis ochii, lasandu-mi degetele sa
alunece de-a lungul clapelor, serpuind lin, creand melodia perfecta- cantecul de leagan al
Bellei.

Cântecul de leagan a trecut prin multe transformari in tot acest timp. Cu greu mai
putea fi numit un cantec de leagan. Era mai mult decat atat. Chiar daca inceputul a ramas
dulce si linistitor, cu cat inainta, ritmul depasea melancolia initiala constituindu-se int-un
crescando maiestos. Era mai mult decât un cântec de leagan; era un omagiu, o piesa
frumoasa ce ilustra povestea iubirii noastre, care se încheiea pe o nota de pasiune intensa
ce arata dragostea imensa ce i-o purtam.

O mâna mica se odihni pe umarul meu, strangandu-l usor. M-am oprit si m-am
întors pentru a o vedea pe mama suspin încetisor.

- Este atat de frumos, Edward. Nu pot sa-ti spun cât de fericita sunt sa aud din nou
casa plina de muzica ta! Esme zambi si se apleca îmbratisandu-ma iubitor. I-am luat
mana intr-a mea si am depus un sarut usor pe degetele ei.

Carlisle a venit în spate înfasurandu-si bratele în jurul taliei ei. Ea isi lasa capul
sprijinindu-l de pieptul lui. Am zambit usor imaginandu-mi ca intr-o zi, eu si Bella vom fi
la fel. In curand, vom fi la fel ca parintii mei, ne vom bucura de dragoste, zi de zi, pentru
eternitate.

M-am ridicat de la pian si m-am aplecat spre ei, mangaind usor obrazul mamei si
zambindu-i cald lui Carlisle. Nu era nevoie de multe scuze; fusesem iertat inca de la
primul gand si primit inapoi cu bratele deschise. Fusese mai mult decat sperasem si,
desigur, mai mult decat meritam.

M-am uitat la ceasul pe perete si înapoi la Carlisle. El a dat din cap zâmbind,
lasandu-ma sa merg la Bella. De la intoarcerea mea, am insistat sa o conduc pe Bella, cu
masina mea oriunde ar trebui sa mearga, vroiam sa petrec absolut fiecare minut cu ea dar,
binenteles ca nu avusesem castig de cauza. Bella refuzase sa-si abandoneze camioneta.
Incercam s-o conving sa-mi permita sa-i cumpar o alta masina, ceva mai nou, mai sigur,
dar ea nici nu vroia sa auda atata vreme cat inca camioneta ei functiona.

Am simtit ca si cum inima mi-a sarit din piept cand am vazut-o pe Bella iesind din
magazinul cu articole sportive. Si-a pus gluga in cap protejandu-se de picaturile de ploaie
si a fugit catre masina ei. I-am deschis portiera zambindu-i si ea si-a aruncat geanta si
incrucisandu-si bratele pe piept, adopta un aer amenintator

“- Este pur si simplu badaran!”, A declarat ea.

Se uita pe fereastra iar eu m-am asezat în tacere langa ea. M-am gandit ca cel mai
bine e sa n-o intrerup cand e nervoasa. Cel mai adesea, ea doar vroia s-o ascult si nu era

252
deloc interesata de opiniile mele, mai ales in cazul in care subiectul implica un anumit
lup.

“- Billy a spus ca Jake nu vrea sa vorbeasca cu mine.” Oh, din nou el. Ma
infioram pe dinauntru de fiecare data cand Bella ii mentiona numele. Jacob Black. Daca
tot mai continua s-o provoace nejustificat pe Bella, aveam de gand sa ma ocup personal
de el. Mi-ar face o enorma placere sa vada si cealalta parte din mine, mult mai terifianta –
monstrul.

“Ca era acolo si ca nu vroia sa mearga trei pasi ca sa ia telefonul! De obicei,


Billy ca Jake e plecat, sau ocupat, sau doarme, sau orice altceva. Stiam ca ma minte, dar
macar era un mod politicos de a raspunde. Cred ca Billy ma uraste acum. Nu e drept!”

“- Nu evina ta, Bella,” am spus calm. “Nimeni nu te uraste.”

“- Asa mi se pare,” mormai ea, foindu-se pe scaunul de langa mine. Din clipa în clipa –
am gândit mergand incet, incercand s-o distrag, dar stiam ca Charlie e cu cu ochii pe
ceas, asteptând-o acasa pe Bella. Arest la domiciliu, m-am gandit, zambind usor.

“- Jacob stie ca m-am intors si sunt sigur ca a presupus ca sunt cu tine” , i-am spus. “Nu
se va apropia de mine. Dusmania e prea adanc inradacinata!”

Bella deschise larg ochii si expira fortat.


“- E o prostie. El stie ca nu esti…precum alti vampiri.”

Are asta vreo importanta? Pentru el, noi suntem toti sugatori de sange fara suflet.
“- Tot are motive intemeiate sa se tina la distanta!”, i-am amintit.

Bella fixa dansul ce-l facea picaturile mici de ploaie pe geamul parbrizului, buzele
ei fiind stabilite într-o linie. Nu mi-am putut abtine zambetul usor. Era pur si simplu
adorabila cand era nervoasa! Mi-am intins bratul spre ea, dandu-i incet parul dupa ureche,
permintand degetelor mele sa intarzie pe obrazul ei, intr-o mangaiere suava.

“- Bella, suntem ceea ce suntem. Eu ma pot controla, dar ma îndoiesc ca el


poate. E foarte tanar. Cel mai probabil conflictul ar degenera intr-o bataie si nu stiu
daca m-as putea opri inainte sa il o… “ M-am oprit vazandu-i ochii îngustandu-se.
“Înainte sa il ranesc,” am terminat. “Ai fi foarte nefericita. Nu vreau ca sa se intample
asta.”

“- Edward Cullen,” m-a certa ea. “Erai pe punctul de a spune “sa il omor?”Asa e? ”

Culoarea rosie a semaforului se facu verde in timp ce gandurile ma purtau spre


ceea ce vroiam sa-i fac lui Jacob Black. Am încetinit masina, incercand sa-mi controlez
emotiile. Maxilarul mi s-a inclestat instinctiv. El era o creatura volatila, cu o afinitate
neobisnuit de puternica pentru Bella mea. Doar gândul ca acea corcitura ar avea vreo

253
pretentie asupra ei imi facu stomacul sa se revolte si gura sa-mi fie invadata de venin. Am
refuzat sa-i raspund Bellei în starea in care ma aflam.

“- As incerca…pe cat posibil…sa nu fac asta”, i-am raspuns printre dintii strânsi.

Gândurile mele criminale au fost întrerupte de gândurile similare ale altcuiva. M-


am concentrat si l-am auzit pe Charlie gandindu-se la uciderea fiicei sale, la figurat,
desigur. Ce crede ea ca face?! Oh, doar astept sa vina acasa! Chiar si de la aceasta
distanta, am putut auzi bataile repezi ale inimii lui Charlie si tensiunea lui arteriala
crescand la un nivel periculos. Ascultam atat de intens incat aproape ca uitasem ca Bella
era langa mine.

Ea a continuat sa se uite la mine cu neîncredere si luand o respiratie adanca mi-a


intrerupt concentrarea.
“- Pai, nu se va intampla nimic de genul asta niciodata, asa ca nu avem motive sa ne
ingrijoram. Si stii ca Charlie se holbeaza la ceas chiar acum. Ai face bine sa ma duci
acasa inainte sa ma bag in si mai multe belele pentru ca am intarziat.”

“- Deja esti bagata in mai multe belele, Bella”, am soptit.

Ochii ei au strafulgerat deschizandu-se si capul intorcandu-i-se in toate partile, cautand


pericolul.
“- Ce? Ce e? “, a strigat.

Am luat o gura de aer.


“- Charlie …”

“- Tata?” Inima ei a început sa bata mai tare.

M-am uitat la ea, încercând sa ramân calm.


“- Charlie … probabil nu te va omori, dar se gandeste la asta”
Ea se facu mica in scaunul ei in timp ce casa se ivea in fata noastra. Am parcat masina
de-a lungul liniei copacilor, in apropierea casei.

“- Ce am facut?”, era uimita.

Eu arunca o privire înapoi, uitandu-se in parcare vazand ceea ce se presupunea a fi


motocicleta ei rosie. Se uita inapoi la mine muscandu-si nervos buza de jos in timp ce
obrajii ei au inceput sa se coloreze.

“- Nu! De ce? De ce mi-ar face Jacob una ca asta?”, exclama ea. M-am uitat la
mâinile ei – erau stranse în pumni si buza de jos începuse sa-i tremure. Mirosul sarat al
lacrimilor mi-a ajuns la nas. Mi-am ridicat mâna mangaindu-i usor obrazul inrosit,
incercand s-o calmez.

254
Ea ma privi, cu ochii plini de furie. Iacob era prietenul ei cel mai bun si imi
imaginam cum trebuia sa se simta ea. Tradata! Nu puteam sa-mi dau seama ce sperase el
sa realizeze aducand motocicleta Bellei acasa ca s-o vada Charlie, dar voi afla in curand.

“- Mai e acolo?”, A suierat.

Oh, ce bine, sunt aici! Gândurile lui Jacob mi-au rasunat in minte in timp ce
treceam pe langa padure. Gândurile lui erau în conflict, ezita între dragostea pentru Bella
si ura lui pentru mine. Pumnii ii erau strânsi in timp ce se plimba furios inainte si inapoi.
Ca un leu in cusca.

“- Da. Ne astepata acolo”, am raspuns în cele din urma, indicand cu gesturi mici,
marginea padurii. Bella isi indrepta imediat ochii în directia indicata incercand sa vada
prin intunericul ce ne inconjura. Inima ii batea violent in piept. Fata ei frumoasa era
transfigurata de furia profunda ce o simtea. A deschis portiera cu putere, coborand in
padure, cu mainile stanse in pumni.

Oh nu, asta nu se poate! Am alunecat din scaun si am ajuns la ea fara efort,


punandu-mi bratul în jurul taliei ei incercand s-o calmez. Aproape am tras-o la mine,
ignorând miscarile ei in timp ce se lupta pentru as mentine directia.

“- Da-mi drumul!”, A tipat. “Il omor! Tradatorule!”

Auzindu-i vocea, Iacob s-a apropiat de noi. Ochii lui erau intunecati de furie, dar
o mintea ii era acaparata de o tristete profunda. Mânia ii invada gândurile, dar am putut
vedea clar ca el suferea pentru pierderea brusca a prieteniei Bellei.

A facut un pas spre mine, intregul lui corp tremurand. Trebuie sa vorbim, gândi el.
Am inceput sa ma gandesc la un plan, in perspectiva. Eram dispus sa discut cu ei, dar ma
temeam ca el nu va putea sa-si controleze temperamentul si uram gandul de a-i face rau
Bellei. Stiam ca ea nu m-ar ierta daca ii raneam prietenul cel mai bun…

“- Te va auzi Charlie” am avertizat-o. “Si odata ce ajungi inauntru, s-ar putea sa


baricadeze usa.” Nu ca ar putea cineva sa ma indeparteze de ea. În acest moment, nimic
nu m-ar putea tine departe de ea. Nici Charlie, si cel mai sigur, nici Jacob Black.

Ochii ei fixara casa si apoi pe Iacob.


“- Lasa-ma doar un minut cu Jacob si apoi ma ocup si de Charlie,” suiera ea, Continua
sa se zbata, ca un pisoi suparat, dar am tinut-o ferm langa mine. Se schimbase atât de
mult în lipsa mea, nu mai era fata cea blanda, care facea tot ce putea pentru a multumii pe
toata lumea, chiar si in detrimentul sentimentelor proprii. Nu, Bella, se maturizase,
devenise o femeie care era dispusa sa lupte pentru ceea ce vroia, chiar daca asta insemna
ca cineva sa fie ranit. Mandria mi-a umplut inima si am zambit usor tinandu-o mai strans
in bratele mele.

“- Jacob Black vrea sa ma vada pe mine”, am soptit. “De asta mai e acolo.”

255
Trupul ei a inghetat pentru o secunda.
“- Sa vorbiti?” Întreba ea, frica insinuandu-se in vocea ei.

“- Mai mult sau mai putin.”

“- Cum vine asta?” Întreba ea, cu ochii ei îngustati, analizandu-ma.

Palmei mele au zabovit putin pe obrajii ei, incercand sa o linistesc. Cu coada


ochiului l-am vazut pe Jacob tensionandu-se, in timp ce urmarea micul nostru moment de
intimitate.

“- Stai linistita,” am asigurat-o. “Nu a venit aici sa se bata cu mine. Face pe…
purtatorul de cuvant al haitei”

“- Aha” mormai ea. Am prins o urma de dezamagire în glas, fara îndoiala, pentru
ca Jacob vroia sa vorbeasca cu mine si nu cu ea. Am cuprins-o de mijloc, in timp ce ne
apropiam de copaci. Gandurile imi oscila între cei doi barbati din viata Bellei, pe care
acum trebuia sa-i înfrunt. Jacob pe de o parte, bolborosind, îngrijorat ca Bella este cu un
vampir si Charlie pe de alta parte, nerabdator, îngrijorat pentru fiica sa, dar, din alte
motive.

“- Trebuie sa ne grabim”, am soptit spre ea.“Charlie devine nerabdator.”

Jacob se îndrepta spre noi cand ne-a vazut apropiindu-ne. Respiratia Bellei se
ingreuna cand vazu expresia de pe fata lui. Nu mai era baiatul zambitor care se
imprietenise cu ea. Nu, în acel moment, el era dusmanul meu de moarte. Corpul ii era
incordat, vibrand în intensitate cu fiecare pas pe care il faceam spre el. Ochii Bellei il
studia, privind la modificarile fizionomiei lui.

Esti aici doar pentru a vorbi. Stai calm! Nu iti poti pierde calmul, nu cu Bella
aici. Stai calm! Doar vom vorbi. Nu poti sa rupi tratatul! Jacob încerca frenetic sa-si
pastreze calmul si, implicit, forma umana. Eu nu as putea permite ca Bella sa se apropie
de el în cazul în care se intampla sa-si piarda calmul. Era un risc prea mare. Narile i-au
ars si se stramba mirosindu-mi parfumul.

Nici el nu mirosea mai bine. Parca era un caine plouat.

Ne-am oprit în fata lui, mentinând o distanta apreciabila. Bella se holba la Jacob
cu furie si dezamagire.

“- Bella”, a salutat-o el cu raceala, neluandu-si ochii de la mine. Daca ai ranit-o,


pregateste-te de moarte!

“- De ce?” Sopti ea. “Cum ai putut sa-mi faci una ca asta, Jacob?”

256
Trasaturile fetei i s-au înmuiat putin cand auzi durerea din vocea ei. Am putut
vedea, în mintea lui ca-l durea aproape la fel de mult cat o durea si pe Bella.

“- Asa e cel mai bine”, a raspuns.

“- Ce vrea sa insemne asta?”, A suierat ea. “Vrei ca Charlie sa ma stranga de


gat? Sau ai vrut sa aiba un atac de cord, asa cum a patit Harry? Indiferent cat esti de
furios pe mine, cum ai putut sa ii faci lui asta?”

Jacob s-a retras ca si cum ar fi fost palmuit. Bella, niciodata n-am … Dumnezeule,
ea ma uraste! Cum de lucrurile au luat aceasta intorsatura? De ce a trebuit el sa se
intoarca? Lucrurile ar fi mers asa de bine… Dar, nu, a trebuit el sa se intoarca!! Si tot
ce vroiam era sa-l tin departe de ea. N-am vrut sa-i fac rau…

“- N-a vrut sa raneasca pe nimeni”, i-am explicat “vroia doar sa fii pedepsita ca
sa nu mai ai voie sa petreci timp cu mine.” Ochii lui Jacob m-au sfredelit, suparat ca i-am
invadat gândurile sale. Desigur, Bella ii spusese de capacitatea mea, dar era altceva sa
experimenteze pe pielea lui asta.

“- Of, Jake!”, A gemut ea. “Deja sunt pedepsita! De ce crezi ca n-am venit in La
Push sa iti trag o mama de bataie pentru ca nu vorbesti cu mine la telefon?”

Ochii lui erau plini de confuzie. Charlie? Dar lipitoarea…m-am gândit ca….
“- De asta?” A întrebat el.

“- Credea ca eu nu te las, nu Charlie,” I-am explicat.

“- Inceteaza!” Jacob marmai. Vibratiile în trupul sau se intensificara. Si-a închis


ochii pentru o clipa, strangand din dinti, încercând sa-si pastreze calmul si sa nu se
transforme.

“- Bella nu exagera cu privire la…abilitatile tale”, a bombait el. “Deci, stii deja
de ce sunt aici.”

“- Da, dar înainte sa incepi, trebuie sa spun ceva.”

Se opri, continuand sa se concentreze pe controlul corpului sau.

“- Multumesc,” am început. “Nu voi putea niciodata sa iti spun cat de


recunoscator iti sunt. Iti raman dator pentru tot restul…existentei mele.”

Ce-i asta? Totul se opri. Respiratia calda a Bellei, ce o simteam pe gatul meu se
opri. Tremuraturile corpului lui Jacob se oprira si ele brusc. Aparent,era socat. Lupii nu
stiau si nu credeau ca vampirii pot sa simta inca emotiile umane si chiar sa fie cavaleri.

257
“- Pentru ca ai tinut-o pe Bella in viata”, am clarificat. “Când eu…” vocea mi s-
a rupt, “n-am putut.”

“- Edward -” a început Bella, dar mi-am ridicat mâna oprindu-i cuvintele.

Am vazut o pâlpâire scurta de întelegere în ochii lui Jacob, înainte sa continue.


“- N-am facut-o de dragul tau,”pufni batjocoritor.

“- Stiu. Dar asta nu sterge toata recunostinta pe care o simt. Am crezut ca ar


trebui sa stii. Daca e ceva ce pot face pentru tine…”

Sprânceana lui se arcui la oferta mea. Las-o! Pleca de aici si nu mai reveni
niciodata. Permite-mi sa fiu cu ea, permite-i ei sa ramana om. Permite-mi sa-i dau
lucurile pe care tu nu i le poti da niciodata. Familie, copii, viata…

Am clatinat din cap.


“- Asta nu e în puterea mea.” Nu conta cat de multa dreptate avea Jacob, eu nu mai putea
sa plec, nu mai puteam s-o las. Era decizia ei.

“- In a cui, atunci?”, A mormait.

Privirea imi cobori catre Bella, vazând ca-si face griji privind conversatia noastra.
M-am pierdut in ochii ei, uitand de Jacob, uitand unde ma aflu si de ce eram acolo. Ochii
ei de ciocolata ma inundara intr-o caldura nefireasca, conferind intensitate cuvintelor
mele.

“- A ei. Invat repede, Jacob Black, si nu fac aceeasi greseala de doua ori. Raman pana
imi ordona ea sa plec.”

Ea se uita înapoi la mine, vazând angajamentul în ochii mei. Eu nu o voi parasi niciodata.

“- Niciodata”, a soptit ea, pierduta in privirea mea.

Jacob si-a dres glasul si Bella si-a indreptat privirea incruntata spre el.
“- Mai vrei ceva, Jacob? Ai vrut sa-mi creezi probleme – misiune indeplinita. Probabil
ca Charlie ma va trimite la scoala militara. Dar asta nu ma va tine departe de Edward.
Nimic nu ne poate desparti. Ce altceva mai vrei?”

“- Vroiam doar sa le amintesc prietenilor tai strigoi cateva puncte cheie din tratatul pe
care l-au semnat. Tratatul este singurul lucru care ma impiedica sa nu-i sfasii gatul
chiar in clipa asta.”

Doar incearca, corcitura, am marait in gand.


“- N-am uitat.”

“- Ce punct cheie?” intreba Bella.

258
“- In tratat se specifica foarte calar: daca vreunul din ei musca un om, armistitiul s-a
terminat.” Se opri, înainte de a continua încet, asigurându-se ca subliniaza cuvintele sale
pentru un efect maxim. “Musca, nu ucide.”
Stiu ce vrea Bella. Este atât de orbita de dragoste, ca s-ar sacrifica pentru tine. Si asta
nu o pot permite. Nu pot sa-i pemit sa devna unul dintre voi. Cred ca as muri
literalmente daca s-ar ajunge la asa ceva. Nu pot s-o pierd în acest fel, continua el, doar
pentru mine.

“- Asta nu e treaba ta,” striga Bella.

Ce? NU!
“- Pe dracu nu…” Ea nu poate sa vrea asta! Nu, n-o pot pierde asa! Nu pot sa cred ca
ea vrea asta! M-am indepartat putin de el, privindu-l pe Jacob cum se cutremura auzind
marturisirea Bellei. Corpul lui a început sa se zdruncine în spasme ondulate, amenintând
sa-si dezlantuie lupul din el. Cazu în genunchi si-si aduse pumnii inclestati la tample,
incercand cu disperare sa-si mentina calmul.

“- Jake? Esti bine?” il intreba Bella, facand un pas spre el. Am cuprins-o repede de brat,
fortandu-o sa stea in spatele meu.

“- Atentie!” am avertizat-o. “Nu se controleaza.”

Jacob se uita la mine, cu ochii plini de ura. Vibratiile au inceput sa dispara si el se ridica
de la pamant.
“- Ah. Eu nu as rani-o niciodata.” Nu pot spune acelasi lucru si despre tine. Ai distrus-o
deja o data, esti dispus s-o faci din nou? Daca o iubesti cu adevarat, pleca si nu te mai
intoarce niciodata. Ai elibera-o de obligatie. Nu o poti iubi cu adevarat daca esti dispus
sa-i distrugi viata, sa-i iei sufletul!

Am suierat la acuzatiile lui. O iubeam pe Bella, mai mult decât aceasta corcitura putea
vreodata s-o faca! Era dorinta ei sa o schimb, nu a mea. Si eu chiar nu mai puteam sa-i
refuz nimic, indiferent ce-mi cerea. Eram sclavul ei, legat de ea pentru totdeauna.

Converatia noastra a fost brusc intrerupta de mugetul plin de furie a lui Charlie.

“- BELLA! INTRA IN CASA IN CLIPA ASTA!”

259

S-ar putea să vă placă și