Anotimpuri

De Valeria Tamas

Când zăpada se topeşte

Sub raze blânde de soare
Cine gingaş vezi c-apare
Primăverii să-i dea veste?

Ghiocelul, clopoţelul,
Care dup-o iarnă lungă
Frigul de pe văi alungă
Şi porneşte caruselul.

Cling,cling,cling el clopoţeşte
Dând suratelor de veste
Din seminţe adormite,
Că-i timp să fie trezite.

Şi nici bine nu-ţi dai seama

Cum înverzeşte poiana,
Tot mai cald bătrânul soare
Umple pământul de floare.

În rochiţe colorate
Frumoase şi parfumate
Pe ritmuri de ciocârlii
Flori dansează, mii şi mii.
 Iarna
de Lidia Batali

Păsări mici stau zgribulite

Printre ramuri argintate,
Casele sunt troienite,
Luna raze albe-mparte.

Fulgii moi, fără oprire,

Sunt steluţe ce dansează
Şi-n costumul alb de mire
Rândunelul se visează!

Goi, copacii prinşi de geruri

Dorm sub mantie de gheaţă,
Plopii-şi leagănă spre ceruri
Sus, coroana lor semeaţă.

Prin văzduh plutesc nămeţii

Ca năluci ameţitoare
Iar pe cer zboară ereţii
Printre valuri de ninsoare.

Bradul verde-n plină iarnă

A albit de fericire
Din văzduh ninsoarea toarnă
Ninge fără de oprire!
 Iarna pe uliţă
de George Cosbuc
A-nceput de ieri să cadă
Câte-un fulg, acum a stat,
Norii s-au mai răzbunat
Spre apus, dar stau grămadă
Peste sat.
Nu e soare, dar e bine,
Şi pe râu e numai fum.
Vântu-i liniştit acum,
Dar năvalnic vuiet vine
De pe drum.
Sunt copii. Cu multe sănii,
De pe coastă vin ţipănd
Şi se-mping şi sar râzând;
Prin zăpadă fac mătănii;
Vrând-nevrând.
Gura fac ca roata morii;
Şi de-a valma se pornesc,
Cum prin gard se gâlcevesc
Vrăbii gurese, când norii
Ploi vestesc.
Cei mai mari acum, din sfadă,
Stau pe-ncăierate puşi;
Cei mai mici, de foame-aduşi,
Se scâncesc şi plâng grămadă
Pe la uşi.
Colo-n colţ acum răsare
Un copil, al nu ştiu cui,
Largi de-un cot sunt paşii lui,
Iar el mic, căci pe cărare
Parcă nu-i.
Haina-i măturând pământul
Şi-o târăşte-abia, abia:
Cinci ca el încap în ea,
Să mai bată, soro, vântul
Dac-o vrea!
 El e sol precum se vede,
Mă-sa l-a trimis în sat,
Vezi de-aceea-i încruntat,
Şi s-avanta, şi se crede
Că-i bărbat;
Cade-n brânci şi se ridică
Dănd pe ceafa puţintel
Toată lâna unui miel:
O căciulă mai voinică
Decât el.
Şi tot vine, tot înoată,
Dar deodată cu ochi vii,
Sta pe loc să mi te ţii!
Colo, zgomotoasa gloată,
De copii!
El degraba-n jur chiteşte
Vrun ocol, căci e pierdut,
Dar copiii l-au văzut!
Toata ceaţa năvăleşte
Pe-ntrecut.
Uite-i, mă, căciula, frate,
Mare cât o zi de post
Aoleu, ce urs mi-a fost!
Au sub dânsa şapte sate
Adăpost!
Unii-l iau grăbit la vale,
Alţii-n glumă parte-i ţin
Uite-i, fără pic de vin
S-au jurat să-mbete-n cale
Pe creştin!
Vine-o babă-ncet pe stradă
În cojocul rupt al ei
Şi încins cu sfori de tei.
Stă pe loc acum să vadă
Şi ea ce-i.
S-otârăşte rău bătrâna
Pentru micul Barbă-cot.
Aţi înnebunit de tot
Puiul mamii, dă-mi tu mâna
Să te scot!
Cică vrei să stingi cu paie
Focul când e-n clăi cu fân,
Şi-apoi zici că eşti român!
Biata bab-a-ntrat în laie
La stăpân.
Ca pe-o bufnit-o-nconjoara
Şi-o petrec cu chiu cu vai,
Şi se ţin de dânsa scai,
Plina-i strâmtă ulicioara
De alai.
Nu e chip să-i faci cu buna
Să-si păzească drumul lor!
Râd şi sar într-un picior,
Se-nvârtesc şi ţipă-ntruna
Mai cu zor.
Baba şi-a uitat învăţul:
Bate,-njură, dă din mâini:
Dracilor, sânteţi păgâni?
Maica mea! Să stai cu băţul
Ca la câini!
Şi cu băţul se-nvârteşte
Ca să-şi facă-n jur ocol;
Dar abia e locul gol,
Şi mulţimea năvăleşte
Iarăşi stol.
Astfel tabăra se duce
Lălăind în chip avan:
Baba-n mijloc, căpitan,
Scuipă-n sân şi face cruce
De Satan.
Ba se răscolesc şi câinii
De prin curţi, şi sar la ei.
Pe la garduri ies femei,
Se urnesc miraţi bătrânii
Din bordei.
Ce-i pe drum atâta gura?
Nu-i nimic. Copii ştrengari.
Ei, auzi! Vedea-i-aş mari,
Parcă trece-adunătura
De tătari!
Noapte de iarnă
de George Toparceanu
Cad din cer mărgăritare
Pe oraşul adormit...
Plopii, umbre solitare
In văzduhul neclintit,
Visători ca amorezii
Stau de veghe la fereastră,
Şi pe marmura zăpezii
Culcă umbra lor albastră.
Iarna!... Iarna tristă-mbrăca
Streşinile somnoroase,
Pune val de promoroacă
Peste pomi şi peste case.
Scoate-o lume ca din basme
In lumini de felinare
Umple noaptea de fantasme
Neclintite şi bizare.
Din ogeagul de cărbune
Face albă colonadă
Si pe trunchiuri negre pune
Capiteluri de zăpadă,
Iar prin crengile cochete
Flori de marmură anină,
O ghirlandă de buchete
Care tremură-n lumină.
Reci podoabe-n ramuri goale
Plouă fără să le scuturi,
Ici, risipa de petale,
Colo, roi usor de fluturi...
*
Si din valul de zăpadă,
Ca o mută arătare
Legănându-se pe stradă,
Un drumeţ ciudat răsare...
Vine cu popasuri multe,
Face-n calea lui mătănii.
Cate-odata stă s-asculte
Clopoţeii de la sănii.
Alteori uimit tresare,
 Dă din mâini şoptind grăbit
Parcă spune-o taina mare
Unui soţ închipuit...
Ca o umbră din poveste
Se strecoară-ncet, şi iar
Stă deodată fără veste
Rezemat de-un felinar.
Fata lui se lămureşte,
Pare-nduiosat acum...
Visător şi lung priveşte
Casele de peste drum:
Poarta mică... pomi în floare...
O fereastră luminată...
Streşini albe de ninsoare...
Toate-i par ca altadată!
Si păreri de rău trecute
Cad pe inima-i trudită,
Ca un stol de păsări mute
Pe-o grădină părăsită:

„Bulgaraş de gheaţă rece,

Iarna vine, vara trece
Si n-am cu cine-mi petrece...
Bulgaraş topit în foc,
Dacă n-am avut noroc!
Dacă n-am avut noroc...“
Glasul, înecat, se curma.
Omul, şovăind în stradă,
Pleacă iar, lăsând în urmă
Pete negre pe zăpadă.

Miezul iernii
de Vasile Alecsandri
 În paduri trasnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par înghetate, cerul pare otelit,
Iar zapada cristalina pe câmpii stralucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârtâie sub picioare.

Fumuri albe se ridica în vazduhul scânteios

Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Si pe ele se aseaza bolta cerului senina,
Unde luna îsi aprinde farul tainic de lumina.

O! tablou maret, fantastic!... Mii de stele argintii

În nemarginitul templu ard ca vecinice faclii.
Muntii sunt a lui altare, codrii - organe sonoare
Unde crivatul patrunde, scotând note-ngrozitoare.

Totul e în neclintire, fara viata, fara glas;

Nici un zbor în atmosfera, pe zapada - nici un pas;
Dar ce vad?... în raza lunii o fantasma se arata...
E un lup ce se alunga dupa prada-i spaimântata!

Iarna
de Vasile Alecsandri

Din văzduh cumplita iarnă cerne norii de zăpadă,

Lungi troiene călătoare adunate-n cer grămadă;
Fulgii zbor, plutesc în aer ca un roi de fluturi albi,
 Răspândind fiori de gheaţă pe ai ţării umeri dalbi.
Ziua ninge, noaptea ninge, dimineaţa ninge iară!
Cu o zale argintie se îmbracă mândra ţară;
Soarele rotund şi palid se prevede printre nori
Ca un vis de tinereţe printre anii trecători.
Tot e alb pe câmp, pe dealuri, împregiur, în depărtare,
Ca fantasme albe plopii înşiraţi se perd în zare,
Şi pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum,
Se văd satele pierdute sub clăbuci albii de fum.
Dar ninsoarea încetează, norii fug, doritul soare
Străluceşte şi dismiardă oceanul de ninsoare.
Iată-o sanie uşoară care trece peste văi...
În văzduh voios răsună clinchete de zurgălăi.

La gura sobei
de Vasile Alecsandri

Aşezat la gura sobei noaptea pe când viscoleşte

Privesc focul, scump tovarăş, care vesel pâlpâieşte.
Şi prin flacăra albastră vreascurilor de aluni
Văd trecând în zbor fantastic a poveştilor minuni.

Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur;

Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punţi de aur;
Iată cai ce fug ca gândul; iată zmei înaripaţi
Care-ascund în mari palaturi mândre fete de-mpăraţi.

Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume,

Aducând pe lumea albă feţi-frumoşi cu falnic nume;
Iată-n lacul cel de lapte toate zânele din rai...
Nu departe stă Pepelea, tupilat în ilori de mai.
Dar pe mine ce m-atrage, dar pe mine ce mă-ncântă
E Ileana Cosânzeana!... în cosită floarea-i cântă.
Până-n ziuă stau pe gânduri şi la ea privesc uimit,
Că-mi aduce viu aminte de-o minune ce-am iubït!
 Sfârşitul iernei,
de Vasile Alecsandri

S-a dus zăpada albă de pe întinsul ţării,

S-au dus zilele Babei şi nopţile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.

Lumina e mai caldă şi-n inimă pătrunde;

Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde.
Pâraiele umflate curg iute şopotind,
Şi mugurii pe creangă se văd îmbobocind.

O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde!

În câmpul veşted iată un fir de iarbă verde
Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel,
Şi sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.

Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare,

Un gândăcel, un flutur, un clopoţel în floare,
După o iarnă lungă ş-un dor nemărginit,
Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
 Moş Crăciun

Moş Crăciun te-am aşteptat

Ca să vii neapărat
Şi îmi pare minunat
C-ai ajuns la noi în sat

Stiu că drumul a fost greu

Şi te rog să te-odihneşti
Pe un scaun ca-n poveşti

Iar de Rudolf n-am uitat

El va sta cuminte afară
Până ce vei împărţi
Darurile pregătite dinainte
Pentru noi,cuminţi copii...
 Povestea fulgului de zăpadă

Era odată, demult, tare demult, o fetiţă care se numea Roua. Roua se
născuse în casa unui om bun şi harnic. Parinţii o iubeau ca pe lumina ochilor.
Ziua şi noaptea se gândeau numai la fericirea copilei lor.
Mama îi ţesea rochiţe din culorile tuturor florilor, iar tata îi făcea coroniţe de pus
în păr din cele mai frumoase pietricele găsite în râul ce curgea în fundul grădiniţei.
Roua era tot atât de bună pe cât era de frumoasă. Avea doi ochi ca doua scântei,
limpezi şi plini de bunătate. Privirile ei blânde alinau cea mai mare durere. Părul
ei, un val mătăsos, moale şi strălucitor, atingea pământul în mers. Mâinile ei erau
aşa de îndemanatice, ca ce lucru luau îl şi terminau; dar nu oricum, ci frumos şi
bine. Intr-un cuvânt, toţi erau aşa de fericiţi, ca pereche în lume nu aveau. Părinţii
nu-şi mai găseau loc de aşa mare bucurie ce dăduse peste ei.
Cum uneori, însă, zilele senine sunt umbrite de nori tot aşa şi în sufletul
părinţilor fetei era o umbră care le întuneca fericirea. Mama, de câte ori îşi aducea
aminte, şi îşi aducea destul de des, se ascundea în cea mai întunecată cameră şi
plângea, şi plângea până se liniştea. Astfel, zilele treceau, Roua creştea, se făcea
tot mai frumoasă, dar şi durerea în sufletul părinţilor creştea.
Mama avea mare grijă de fetiţă. O urmărea pas cu pas şi niciodată nu o lăsa să iasă
afară în plin soare. Ea o scotea pe fată la plimbare numai seara.
In grădina care era plină de cele mai frumoase flori, Roua zburda, se ducea în
serile cu lună plină şi îşi privea chipul frumos în oglinda apei. Acolo vedea ea că
ochii ei străluceau ca două pietre scumpe, că părul ei era un val înspumat de
mătase. Când nu era lună, licuricii îşi aprindeau felinarele şi se înşirau pe malul
apei ca să facă lumină în calea fetei. Uneori, obosită de atâta alergat, se oprea cu
mama ei sub un pom şi asculta susurul râului, piuitul păsărelelor care se pregăteau
de ,somn, foşnetul frunzelor, şoaptele vântului cald de vară care îi mângâie obrajii,
înfierbântaţi de atâta zburdat şi se desfăta în parfumul florilor care-i erau atât de
dragi. Fiecare floare era socotită o fiinţă căreia Roua avea să-i spună ceva.
Tuturora le şoptea uşor „Noapte bună.” Mângâindu-le cu degetele ei subţiri şi moi
când pleca să se culce. Această fericire şi multumire nu dura mult. Venind într-
o zi la ea prietenele ei, una mai vorbăreaţă o întreba de ce nu iese şi ea afară, iar
alta, de ce nu vine şi ea în vizită la ele. Roua ridică cei doi ochi limpezi spre fete şi
nu răspunse. După plecarea lor, alergă la mama ei, spunandu-i; "Mama, mama, de
ce nu merg şi eu niciodată ziua afară la joc?"
- Copila mea, copila mea! strigă mama înspăimântată şi o îmbrăţişă pe fata
ca şi cum ar fi apărat-o de o primejdie. După puţin timp, mama îi spuse: "în clipa
în care te va atinge soarele, noi te vom pierde, aşa a vrut zâna cea rea." De atunci,
neliniştea mamei a crescut şi în curând se îmbolnăvi. Roua o îngriji, cu dragoste,
asigurând-o că e destul de mare ca să înţeleagă primejdia ce o aştepta. In curând
mama s-a făcut bine şi şi-a început iar munca de toate zilele. Intr-o zi, venind de la
lucru, ea aduse un voal de mătase subăţire ca pânza de paianjen, alb şi sclipitor,
pentru a-i face o rochie. Când rochia a fost gata, Roua s-a aşezat în faţa oglinzii şi
s-a îmbrăcat. Era atât de frumoasă în seara aceea, ca licuricii alergau de colo colo
prin grădina, să vestească toate cântătoarele, gângăniile, florile, frunzele, vântul ca
Roua este mai frumoasă ca oricând şi să poftească toţi s-o vadă. Si, într-adevăr,
privindu-se în undele lacului, Roua nu se mai recunoscu. De fericire bagă mâna în
apa s-o tulbure, să vadă dacă nu e vreo nălucire. Nu, cu adevărat era ea.
Mama fetei pleca zilnic la lucru şi Roua rămânea cu gospodăria, acasă.
Când pleca, nu uita totdeauna să-i spună: „Ai grijă de casă şi mai ales de tine.
Roua zâmbea, o îmbrăţişa, o săruta şi mama pleca liniştită.
Intr-una din zile, dupa ce Roua termină toată treaba, luă rochia cea
frumoasă şi se îmbrăcă. Se privi în oglindă. Era încântată. Ce-ar fi să ma duc la
prietenele mele, să le arăt ce rochie frumoasa am? Si se îndreptă spre uşă, dar… Işi
aduse aminte de sfatul mamei. Atunci, se întoarse şi începu să danseze prin
cameră. Invârtindu-se, atinse perdeaua care îi dezvălui minunile de afară. Privi pe
fereastră. Soarele arzător arunca raze de aur care învăluia tot pământul. Păsărelele
ciripeau, zburdand de ici-colo, cântând cântece de bucurie câtre soare. Florile cu
rochiţele lor care de care mai frumoase, îşi ridicau căpşorul, pline de fericire,
înspre el. Fluturaşii în haina lor de sărbătoare treceau pe la fiecare floare îi
spuneau ceva şi plecau la alta şi tot aşa mereu. “Ce bine trebuie să fie afară”, gândi
Roua. Cum aş vrea să fiu şi eu în soare, să mă bucur cu toate vieţuitoarele! Duse
mâna la cap,îşi mângâie fruntea încălzită de tot ce văzuse şi dădu să meargăla uşă.
„Nu, nu, nu trebuie!” şi se întoarse.
Trecu ziua, veni mama, merseră în grădină şi se culcară.
A doua zi, în capul fetei se înfiripa aşa de tare gândul să iasă afară că nu o mai
slăbea. Işi luă rochia cea minunată, se privi în oglindă, însă bucuria nu-i mai fu
atât de mare. Se duse la fereastră plictisită. Privi. Acelaşi tablou. De câteva ori se
îndrepta spre uşă şi se întoarse. Trecu şi ziua aceasta cu bine.
Veni a treia zi. Roua îşi puse rochia, se privi în oglindă vru să danseze, să cânte.
Zadarnic. Nimic nu-i mai scotea din cap gândul de a ieşi la soare.
"Si ce-o să fie dacă ies?" gândi ea… apoi cu glas tare: „Mă duc doar în prag, mai
departe, nu". Se mai suci, se mai învârti, privi pe fereastră. Fluturii zburau de colo
până colo, parcă ziceau: "Vino, vino!" Işi luă inima în dinţi şi se duse la uşă.
O deschise. Vai, ce încântare! Căldura îi învălui trupul. Ce bine se simţea acum.
Nu o durea nimic, nu simţea nimic rău. Ieşi în curte. Incepu să alerge, să cânte, să
mângâie florile, încerca să prindă un fluture. Obrajii i se rumeniră, ochii îi
străluceau mai tare. Dar părul, părul era numai din fire de aur în care sclipeau
pietre scumpe. Fericirea era nemăsurată. Roua se simţea uşoară, parcă plutea.
Râdea, se învârtea, nu mai avea astâmpăr. De-îndată, vrând să se oprească în loc,
să se odihneaască, simţi că nu mai poate atinge pământul. Bucuria îi fu mai mare.
Se lăsa în voia vântului şi simţi cum se urcă tot mai sus, tot mai sus.
— "Ajung la soare, ajung la soare! cât am dorit şi doresc să fiu lângă el.
Ce frumos e!" Privi în jos. Ce frumos se vedeau casele, grădinile, pământul! Se
gândi: "Cum de n-a ieşit până acum afară? Toate au fost numai nişte născociri.
Cum o să-i povestească mamei tot ce a văzut!"
In acest timp, Roua era tot mai uşoară şi urca tot mai sus. Părul ei despletit
îi învăluia corpul şăi rochiţa umflată de vânt o ajuta să urce mai repede, tot mai sus
şi tot mai sus. Urcând aşa, Roua simţi că-i este frig. Se ghemui dar frigul era tot
mai mare. Simţea că se îngreunează de parcă i-ar fi atârnat cineva pietre de
picioare. Se uita împrejur şi văzu că ajunsese într-un palat plin cu apă şi în ce parte
voia să pună piciorul sau să întindă mâna, dădea numai de apă. Era palatul lui Nor
Cenuşiu. Nici n-avu timp să se dumirească că se şi deschise o uşă şi prin ea
năvălira o sumedenie de copii, care mai mari, care mai mici şi fiecare avea câte un
nume: Nor Alb, Nor Pufusor, Nor Cenusiu, Norulet Albastrui. Se înghesuiau
aşa de tare, încât s-au amestecat unii cu alţii de nu-i mai cunoşteai.
Roua abia îşi găsise un loc să stea. N-au intrat bine cu toţii că uşa se trânti şi apăru
Nor Cenusiu, tunând şi fulgerând. Cu glas ca din butoi sau ca şi cum ar fi bătut în
tobă le spuse să meargă fiecare şi să strângă cât mai multe picături de apă ca pe
pământ trebuie ploaie. Nor Pufusor spuse că el a şi găsit o picătură care e chiar
lângă el, arătând-o pe Roua. Fetiţa începu să strige că nu rămâne la ei, că se duce
la soare. Striga degeaba. Nimeni n-o asculta. Si cu toţii se îngrămadeau la uşă, care
mai de care să iasă mai repede afară. Acolo s-au întânlit cu Bate Vant, care i-a luat
pe aripile lui şi a început să-i ridice pe toţi sus. Rouai i se lumină faţa de un
zâmbet. Tot va ajunge la soare. Deodată, norii se împrăştiară care încotro şi Roua
rămase în barba lui Bate Vant, care îi zise: „Prinde-te cu mâinile de barba mea şi
ţine-te bine, că te duc eu la soare.” Si au zburat ei aşa până ce l-au întâlnit în cale
pe Vajiie-Vant care o căuta pe fată. El auzise de la Nor Cenusiu că sus, în văzduh,
undeva, o fetiţă şi cu Ger Napraznic avea nevoie de cineva care să-i aprindă pipa şi
să-i scuture pletele de brumă, fetiţa aceasta era tocmai ce-i trebuia..
Si aşa Vajaie Vant veni în căutarea ei, ca să-i mai intre în voie moşului care era
tare supărat, mai ales în ziua aceea, căci raza de soare se strecurase strengăreşte
prin fereastră şi îi topise un fir de gheaţă, din mustaţa. Aşa că Vajaie Vant, dând
peste cei doi călători, o înşfăcă pe fată şi plecă cu ea. Bate-Vint nici n-avu timp să-
şi dea seama ce se întâmplase. Roua începu să plângă. Işi dădea seama că acum
merge la râu, şi chiar aşa era. Ajunseseră la porţile palatului de gheaţă, unde locuia
Ger Năpraznic.
Vijâie Vânt bătu la poartă cu un ciocan de gheaţă. Poarta
se deschise, iar când intrară, la uşa palatului văzură doi oameni
de zăpadă nemişcaţi, care făceau de strajă. Palatul era foarte
mare, înalt, făcut numai din gheatţă şi era aşa de rece, că-ţi
îngheţa suflarea. Vijâie Vânt sufla şi în faţa lor se deschise
printre bolovanii de gheaţă o potecuţă, pe unde trecură cei doi
călători, suflând din greu. Au mers ei aşa o bucată de vreme şi
au ajuns în odaia în care se afla Ger Napraznic. El şedea pe un scaun înalt de
gheaţă. Era învelit cu o pătură de zăpadă, iar în gură avea o pipăî de gheaţă şi când
pufăia ieşea din ea o pulbere ce se lipea unde nimerea. Asta era bruma. Cum o
văzu pe Roua, o trimise să ia pieptenele din lada ce se afla într-un colţ al camerei
şi să-l pieptene, că de mult nu-şi mai scuturase bruma din păr. Roua — tremurand
de frig — se apropie de ladă, o deschise şi scoase, spre mirarea ei, un pieptene
făcut din ţurţuri. Incepu să-l pieptene şi să plângă de frig ce-i era.
Ger Napraznic simţi o lacrimă caldă pe frunte. Se încruntă şi zise: "Nu-i de ajuns
că mi-a topit raza de soare un fir din mustaţă, tu vrei să ma topeşti cu totul? Ai
grijă, un fir de păr de-mi va lipsi e vai de tine!" Roua suspină şi încercă
să-şi oprească lacrimile, dar dorul de mama, de casă, de grădină, de râuleţul în care
îşi oglindea altădată mândrul chip o îndemnă la plâns. Si plângea fără oprire. Ger
Napraznic, ca să scape de lacrimile ei, le prefăcea pe loc în pufuşor de brumă,
care, din cauza răsuflării lui, se învolbura prin cameră şi se lipea la ochi, pe faţă,
pe gât şise îngheţa. Atunci, Roua deschise geamul. Bruma ieşi afară şi, cu grabă
mare, dusă de vânturi, alergă în jos cât mai aproape de pământ. Roua privea după
ea şi dorul de casă îi topea inima. Ea slăbea din zi în zi tot mai tare şi se simţea
tare, tare uşoară. Se gândi ce-ar fi dacă o dată cu bruma de gheaţă ar sări şi ea pe
fereastră, şi aşa făcu. Ger Napraznic simţi că, nu mai e pieptănat, lovi cu pumnul
într-un clopot de gheaţă care zgudui tot palatul şi îndată se înfăţişă înaintei Vijaie
Vânt. "Aleargă iute dupa fata aceea! De n-o poţi prinde, suflă de poţi şi prefă-o
în fulg de zăpadă!"
Vâjâie Vânt ieşi val-vârtej pe uşă, cu barba în vânt, cu toiagul de gheaţă în
mână şi cu mantaua fluturând. Alerga se alerga, dar bagă de seamă că Roua se
departa tot mai tare. Atunci, începu să sufle, Roua simţi că-i îngheaţă spatele, apoi
mâinile, picioarele, capul şi încet, încet simţi că o cuprinde un somn odihnitor.
când să închidă ochii, ea se mai uita odată spre pământ, să vadă ce-i era mai drag.
Si, spre marea ei bucurie, i se înfăţişa tot ce iubise ea mai mult — casa, curtea,
grădina, însă florile nu mai erau, păsărelele plecaseră de mult, fluturii se
ascunseseră, merele, perele, strugurii nu mai erau. In grădini şi vii pomii erau goi.
Pământul era pustiu. Trecuse multă vreme de când plecase. Roua, totuşi a
recunoscut locurile dragi. : "N-am să te las moşule să îngheţi pământul, n-am să te
las," gândi ea. Işi prinse rochiţa înspumată cu mâinile tremurande şi, întinzând-o,
se lăsă uşor în jos, apărând pământul de furia gerului năpraznic.
Si, aşa, fiecare fir din ţesătură minunatei rochiţe se prefăcu în câte un firişor
sclipitor de zăpadă care tocmai acoperi pământul să-l încălzească, să ocrotească
seminţele care dormeau somnul lung de iarnă, asteptând primăvara să încolţească,
să înveselească şi să îmbogăţească pământul cu rod îmbelşugat.
De priviţi cu atenţie fiecare fulguşor de zăpadă, în el veţi vedea ochii strălucitori ai
Rouăi, care zâmbesc cu drag tuturor copiilor şi-i îmbie la joc.
 Legenda Iernii

A fost o zână pe nume Iarna. Ea trăia în Tinutul Zăpezii, împreună cu

surorile ei, Primăvara,Vara şi Toamna. Iarna era cea mai minunată dintre ele.
Avea părul alb ca zăpada şi aripile-i erau ca de nea. Era îmbrăcată într-o
rochie alba şi moale ca mătasea. Cele trei surori Primăvara,Vara şi Toamna
erau foarte mândre de ea şi aveau mereu zâmbetul pe buze. Tinutul era
acoperit de zăpadă strălucitoare unde trăiau decât zâne şi animăluţele lor
mici cu aripi. Dar mai exista o zână rea în Tinutul Intunericului şi acolo era
numai fulgere şi creaturi oribile. Aceasta avea păr negru şi aripi de foc,
acestea le dădea tuturor oamnenilor frig, ploi, necazuri şi suferinţe. Zânele
nu le plăceau ca zâna cea rea îi chinuia pe oameni. De supărare Iarna,
Primăvara,Vara şi Toamna au aruncat numai raze de soare, căldură şi au
distrus Tinutul Intunericului şi pe zâna cea rea odată cu el.
De atunci Tinutul Zăpezii a continuat să le ofere oamenilor bucurie şi
fericire.
 Primăvară!
de Vali Slavu
Simfonie
de culori,
armonie,
zumzet, flori,

albinuţe,
fluturaşi,
părăluţe,
toporaşi,

bucheţele
pe câmpii,
păsărele-
stoluri mii,

furnicuţe
sub un dud,
pe crenguţe
verde crud,

cald afară,
flori pe ram…
Primăvară,
te-aşteptam!
Fulguleţ la primăvară
de Elia David

-Dacă iarna o să treacă?

Întrebă un băieţel,
Fulguleţ ce o să facă?
-Se transformă-n ghiocel!

Pardesiu din trei petale

Va avea… Şi pantofiori
Cu tălpi verzi, lăsând pe cale
Urme pentru mii de flori…

-Dar scufia pentru ger?

-A…, scufia o s-o dea
Unor puişori din cer,
Cuib să-şi facă, noaptea,-n ea…
 Primăvara
de Vasile Alecsandri

A trecut iarna geroasă, Câmpul iar a înverzit

Rândunica cea voioasă La noi iarăşi a sosit.

Dintr-o creangă-n alta zboară Sturzul galben, aurit

Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!

Turturelele se îngână,
Mii de fluturi vezi zburând
Şi pe harnica albină
Din flori miere adunând.

Cântă cucu-n dumbrăvioară

Pe copacul înflorit,
Salutare, primăvară,
Timp frumos, bine-ai venit!
 Primăvara
de George Toparceanu

După-atâta frig şi ceaţă

Iar s-arată soarele.
De-acum nu ne mai îngheaţă
Nasul şi picioarele!

Cu narcişi, cu crini, cu lotuşi,

Timpul cald s-apropie.
Primăvara asta totuşi
Nu-i decât o copie.

Sub cerdac, pe lăuruscă,

Cum trecură Babele,
A ieşit un pui de muscă
Să-şi usuce labele.

Păsările migratoare
Se re-ntorc din tropice.
Gâzele depun la soare
Ouă microscopice.

Toată lumea din ogradă

Cântă fără pauză.
Doi cocoşi se iau la sfadă
Nu ştiu din ce cauză.

Un curcan stă sus, pe-o bârnă,

Nu vrea să se bucure.
Moţul roşu îi atârnă
Moale ca un ciucure.

Doar Grivei, bătrânul, n-are

Cu ce roade oasele.
 Că de când cu postul mare,
Toate-i merg de-a-ndoasele.

Pentru câte-a tras, sărmanul,

Cui să ceară daune?…
Drept sub nasul lui, motanul
A venit să miaune.

Dar acum l-a prins potaia

Şi-a-nceput să-l scuture…
Peste toată hărmălaia
Trece-n zbor un fluture.

Pe trotuar, alături saltă

Două fete vesele…
Zău că-mi vine să-mi las baltă
Toate interesele!
 Vestitorii primăverii
de George Coşbuc

Dintr-alte ţări, de soare pline,

Pe unde-aţi fost şi voi străine,
Veniţi, dragi păsări, înapoi
Veniţi cu bine!
De frunze şi de cântec goi,
Plâng codrii cei lipsiţi de voi.
In zarea cea de veci albastră
Nu v-a prins dragostea sihastră
De ceea ce-ţti lăsat? Nu v-a fost dor
De ţara voastră?
N-aţi plâns văzând cum trece-n zbor
Spre miazănoapte nor de nor?
Voi aţi cântat cu glas fierbinte
Naturii calde imnuri sfinte,
Ori doine dragi, când v-aţi adus
De noi aminte!

Străinilor voi nu le-aţi spus

Ca doine ca a noastre nu-s?
Si-acum veniţi cu drag în ţară!
Voi revedeţi câmpia iară,
Si cuiburile voastre-n crâng!
E vară, vară!
Aş vrea la suflet să vă strâng,
Să râd de fericit, să plâng!
Cu voi vin florile-n câmpie
Si nopţile cu poezie
Si vânturi line, calde ploi
Si veselie.
Voi toate le luţti cu voi
Si iar le-aduceţi înapoi!
 Primul mărţişor
A fost o dată o lună în care iarna încă mai era. Acea iarnă era în luna
Martie când soarele trebuia să apară deja pe cer. Insă nu era chiar aşa, afară încă
ningea. Ningea cu fulgi mari. Oamenii aşteptau primăvara, primăvara nu mai
venea. Afară era frig şi trebuia să fie cald. Acei oameni credeau că primăvara nu
mai venea şi vor mai vedea copii cu bicicletele în sat, ghioceii ieşind din pământ şi
înflorirea florilor. ”Nu mai vine primăvara, iarna va rămâne mereu!”, spuneau
oamenii îngrijoraţi. Tot aşa a trecut încă o lună şi oamenii aşteptau să iasă o rază
de soare din cerul senin ce trebuia să apară de mult.

1 Aprilie a apărut dar oamenii nu mai aduceau nici un chiot de veselie.

Acea zi era ca toate zilele. Veselie nu era deloc. Glumele încetau să mai apară.
Iarna încă mai era. Ea dormea peste sat şi nu se trezea să o lase pe Primavară să
apară. Nimeni nu mai ştia ce este o bucurie, un cadou sau să fii vesel. Bucuria nu
mai exista. Anul s-a terminat şi iarna era tot peste sat.
Era deja 1 Martie. Dumnezeu a trimis îngeri s-o ajute pe iarnă să se
trezească. ”Scoală-te!”, spuse îngerii calmi. E timpul ca primăvara să revină peste
acest sat!”. Iarna s-a trezit şi primăvara a reapărut. Era un soare minunat care
strălucea cu razele sale calde în fiecare casă. Fetele au confecţionat un mic dar
pentru cei dragi şi iubiţi. Un fir alb împletit cu un fir roşu ţineau atârnat un ineluş
de aur. Acesta s-a numit mărţişor. El va reprezenta mereu sosirea primăverii.
1 Martie este prima zi de primăvară.
 Vara

Vară dragă tu începi

Cu cireşe la urechi.
Ne hrăneşti pe săturate
Cu frăguţe aromate.

Murele le înnegreşti
Zmeura o înroşeşti
Îndulceşti merele-n ram,
Caise, piersici, bat în geam.

Ne aduci doar bucurii

Gârla umpli de copii,
Într-a undelor răcoare
E doar râset şi candoare.

Pentru cei mari şi cei mici

În vancanţe la bunici
Sau la munte ori la mare,
Loc ai pentru fiecare.

Vacanţa să ne ajungă
Vară, te-am dori mai lungă.
Jur că am fi copii buni
Şi de-ai ţine şase luni!
 UNDE-I VARA?
Fluturaş hoinar prin crâng,
Spune-mi, oare-a cui e vina
Că de cum m-am deşteptat
Lacom, mi-ai băut lumina?
*
Nu mai pot măcar să strâng
Nici un pumn de raze line
Să le-adun c-un fir parâng
Ca pe micile sulcine.
*
C-au furat-o în găleţi
Vrednicuţele albine
Şi-au zidit-o-n groşi pereţi
Melci-n casele lor pline.
*
M-am trezit săracă-n zori
De parfum şi de culori.
Jefuită-s de polen
Ce-l păstrasem pentru ten.
*
Parcă mă apucă mila…
Unde-i loare clorofila,
Unde-s sevele gustoase
Ale fructelor zemoase?
*
Dragă fată, nu fi tristă,
Nu mai căuta pricină
Cu privirea pesimistă
Fiindcă nimeni n-are vină.
*
Că grădina, ăsta-i baiul,
Mai solemnă ca o toamnă
Şi-a schimbat azi noapte straiul.
Vara a plecat hai-hui
Până-n Ţara Nimănui.
 Toamna
de Octavian Goga

Văl de brumă argintie

Mi-a împodobit grădina
Firelor de lămâiţă
Li se uscă rădăcina.

Peste creştet de dumbravă

Norii suri îşi poartă plumbul,
Cu podoaba zdrenţuită
Tremură pe câmp porumbul.

Şi cum de la miazănoapte
Vine vântul fără milă,
De pe vârful şurii noastre
Smulge-n zbor câte-o şindrilă.

De viforniţa păgână
Se-ndoiesc nucii, bătrânii,
Plânge-un pui de ciocârlie
Sus pe cumpăna fântânii.

Îl ascult şi simt subt gene

Cum o lacrimă-mi învie:
- Ni se-aseamănă povestea,
Pui golaş de ciocârlie.
 Sfârşit de toamnă
de Vasile Alecsandri

Oaspeşii caselor noastre, cocostârci şi rândunele,

Părăsit-au a lor cuiburi ş-au fugit de zile rele;
Cârdurile de cucoare, înşirându-se-n lung zbor,
Pribegit-au urmărite de al nostru jalnic dor.

Vesela verde câmpie acu-i tristă, veştezită,

Lunca, bătută de brumă, acum pare ruginită;
Frunzele-i cad, zbor în aer, şi de crengi se dezlipesc
Ca frumoasele iluzii dintr-un suflet omenesc.

Din tuspatru părti a lumei se ridică-nalt pe ceruri,

Ca balauri din poveste, nouri negre plini de geruri
Soarele iubit s-ascunde, iar pe sub grozavii nori
Trece-un cârd de corbi iernatici prin văzduh croncanitori.

Ziua scade; iarna vine, vine pe crivăţ călare!

Vântul şuieră prin hornuri răspândind înfiorare.
Boii rag, caii rănchează, câinii latră la un loc,
Omul, trist, cade pe gânduri şi s-apropie de foc.
 Toamna
de Demostene Botez

Toţi acei ce-ntreaga vară

Au lucrat din zori în seară,
Toamna au roade bogate
Au şi fructe, şi bucate ,
Mere,
Pere,
În panere.
Prune
Bune
Şi alune,
Şi gutui
amărui,
Cu puf galben
Ca de pui.
Şi tot felul de legume,
De nu le mai ştii pe nume.
 Toamna în parc
de George Toparceanu

Cad grăbite pe aleea

Parcului cu flori albastre
Frunze moarte, vorba ceea,
Ca iluziile noastre.
Prin lumina estompată
De mătasa unui nor,
Visătoare trece-o fată
C-un plutonier-major.

Rumen de timiditate
El se uită-n jos posac.
Ea striveşte foi uscate
Sub pantofii mici de lac.
Şi-ntr-o fină discordanţă
Cu priveliştea sonoră,
Merg aşa, cam la distanţă,
El major şi ea minoră...

Cifrele de la 1 la 10
 Unu este-un ghiocel,
Ce se leagănă uşor
Când bate un vânticel
La-nceput de mărţişor.

Este cam supărăcios,

Stă mereu cu nasu-n jos...
Şi se plânge că e singur,
Dar nu e, eu vă asigur!

El este urmat de doi,

Ce seamănă cu-un răţoi,
Sau cu-o lebădă frumoasă,
Gingaşă şi graţioasă...

Sau poate-i un bastonaş

Ce sprijină un conaş...
Unde-s doi, puterea creşte,
Şi se-mparte tot frăţeşte...

Treiul e un pic mai mare,

Două dealuri, în picioare,
Sau e un cocor în zbor,
Spre ţări calde călător.

El a fost un mic inel

Pe deget stând frumuşel...
Meşterul l-a rupt în două,
Să-i dea folosinţă nouă.

Dar asta nu mai contează...

După el... patru urmează,
Care e un scăunel
Răsturnat... nu stăm pe el...

Secera cu coadă ruptă

Ce din lanuri se înfruptă
E, desigur, cifra cinci...
 Câte degete-n opinci...
Peste şase n-am sărit...
Este un număr iubit!
E un lacăt desfăcut,
Pus la uşa de-nceput...

Parcă e un melc răcit,

În căsuţă răsucit,
Care stă să se răstoarne
Şi să scoată-n grabă coarne...

Şapte parc-ar fi o coasă

Mititică, netăioasă...
Şapte zile sunt, surori,
Trec ca şirul de cocori.

Ei sunt mici, ca doi pitici

Colăcei pentru furnici
Numai buni de pus la copt...
Ei formează cifra opt!

Rotunjori şi bucălaţi,
Sunt tot fraţi, mereu legaţi;
Unul pe-altul se urmează,
Cifra opt de o formează...

Maimuţica cea vioaie

Coada uşor îşi îndoaie,
De seamănă amândouă
Chiar leit cu cifra nouă .

Noi am fost copii cuminţi:

I-am ascultat pe părinţi,
Şi la şcoală-am învăţat,
Numai zece am luat!
 Păpădia
de Nina Cassian

Păpădie,
Străvezie,
Fruct uşor,
Tremurător,
Când suflăm, sar în văzduh
Umbreluţele de puf
Şi-ţi rămâne lujerul
Neted, gol, ca fluierul.

Balada unui greier mic

de George Toparceanu
 Peste dealuri zgribulite,
Peste ţarini zdrenţuite,
A venit aşa, deodată,
Toamna cea întunecată.
Lunga, slaba şi zaluda,
Botezând natura udă
C-un mănunchi de ciumafai,
Cănd se scutură de ciudă,
Imprejurul ei departe
Risipeşte-n evantai
Ploi mărunte,
Frunze moarte,
Stropi de tina,
Guturai...
Si cum vine de la munte,
Blestemând
Şi lăcrimănd,
Toţi ciulinii de pe vale
Se pitesc prin văgăuni,
Iar măceşii de pe cămpuri
O întâmpina în cale
Cu grăbite plecăciuni...
Doar pe coastă, la urcuş,
Din căsuţa lui de humă
A ieşit un greieruş,
Negru, mic, muiat în tuş
Şi pe-aripi pudrat cu brumă:
Cri-cri-cri,
Toamna gri,
Nu credeam c-o sa mai vii
Inainte de Crăciun,
Ca puteam şi eu s-adun
O grăunţă căt de mică,
Ca să nu cer împrumut
La vecina mea furnică,
Fi’ndcă nu-mi dă niciodată,
Şi-apoi umple lumea toată
Că m-am dus şi i-am cerut...
 Dar de-acuş,
Zise el cu glas sfârşit
Ridicând un picioruş,
Dar de-acuş s-a isprăvit...
Cri-cri-cri,
Toamna gri,
Tare-s mic şi necăjit!

Alfabetul
de Tudor Arghezi

Cine vine mîndru şi călare

 Şi nici cal măcar nu are ? ( M )
Urechile au crescut
Pe măgarul nevăzut. ( V )
Ce borţos şi ce fudul
Şi niciodată sătul ! ( B )
O să-ţi fac o întrebare :
Cine-i gol, rotund şi mare? ( O )
Ca să-i rămâie peltică
I-a rămas limba mai mică. ( F )
Mi-a venit de la părinţi
Un pieptene cu trei dinţi. ( E )
Are la bază un glonţ
Sau un păr cu scîrlionţ. ( G )
Fuge după coadă
Şi n-o poate prinde. ( C )
Cine seamănă din voi
C-un căţel de usturoi ? ( D )
Deşelat răscăcărat,
Spune, cum te-am botezat ? ( H )
Îi atârnă, de căldură,
Până-n praf limba din gură. ( R )
Râma o literă ştie
Şi numai pe ea o scrie. ( S )
Aţi văzut cumva să stea
Băţul drept, fără proptea ? ( I )
Cobiliţa din spinare
Îi stă-n cap şi nici nu-1 doare. ( T )
Vine şchiop, dar umblă bine :
Aşa şchiop nu-i orişicine. ( N )
Trei s-a-ntors de-a-ndoasele
Să-şi numere oasele. ( E )
Ca să nu-i rămâie goală
Inima, i-am pus pedală. ( Q )

ALFABETUL CU MIRĂRI
 Am găsit un Alfabet
De la A până la Zet.
*
Alfabetul cu mirări
Are-o mie de-ntrebări.
*
Eu sunt mic, ca fiecare
Şi mă mir de-orice-ntrebare.
*
Vreau răspunsuri imediat
Toate neîntârziat.
*
Mă tot mir de-atât privit
Şi rămân nedumerit.
*
O întreb pe bunicuţa;
Are treabă – sărăcuţa.
*
O întreb apoi pe mama
Însă ea,nu prea ia seama.
*
Când tăticul vine-acasă
Se aşeză-ntâi la masă.
*.
Ia ziarul, îl răsfoieşte
De-ntrebări se plictiseşte.
*
Să întreb… Pe cine oare?
Iat-un semn de întrebare!
*
Merg îndată la bunicul;
El învârte-ncet ibricul.
*
Tare-i place lui cafeaua
Şi o soarbe cu…ocaua.
*
Lucru-mi pare curios:
E dispus şi e sfătos.
 .
Mă aşez pe-al său genunchi;
El oftează din rărunchi
*
Şi pufneşte des din nări.
Eu am sute de-ntrebări.
*
Doar bunicul pridideşte
Să-mi răspundă…buniceşte.
*
Gata. Capu-i sună toacă.
Am plecat acum la joacă…

ALFABETUL DIN VIS

 A – era un avion de placaj
Meşterit la traforaj
De colegul lui Ion.

C – un cangur săritor
Tot strigând dup-ajutor
Tăvălindu-se pe-un ţol
Că-i cu…buzunarul gol…

E – fireşte-un dromader;
Stă pitit după cuier.

N – era un nor, vezi bine,

Plin de ceaţă
(şi albeaţă, sau dulceaţă?)
Şi legat de cer c-o aţă.

P – păpuşa
Care nu ştia să meargă
Decât buşa!
.
R – degrabă se-ntrupase-n rândunică
Pe la streşine de case.
Locul vechi pentru cuibar
Nimerise, ai habar?

S – o stea din înălţime

Dintre cele anonime
Care tot aşteapt-anume
De la astrologi un nume.

T – frumosul trandafir
Era roşu abitir
Şi scotea, după mult chin
Cu timiditate-un spin,
Însă nu ca să înţepe
Nici vreun deget, nici mânuţa
Ci doar pentru apărare
 Ca să nu-l lovească-n glumă, cu lăbuţa
Căţeluşul cel de humă.

Şi mai cred că zmeul Zet

E-un balaur get beget,
Însă de proporţii mici,
Altfel, te-ar vârî în frici.
.
Totuşi, eu m-am speriat
Şi-am alunecat din pat!

TOTU-I SEMN DE ÎNTREBARE

Ochii lui iscoditori

Sunt minunea ce ascunde
O duzină de candori
 Numai să le poţi pătrunde.
.
Orişicărui fapt, se pare,
Îi răspunde c-o mirare:
Când, de unde a venit
El pe lume-aşa-deodată?

Cum de totuşi s-a ivit

În lumină prima dată?
Şi-ntrebările mijesc
Uite-aşa, pe negândite,

Râduite-n chip firesc

Parcă mai nelămurite.
.
Oare tu poţi înţelege
Tălmăci dintr-o suflare
A copilăriei lege?

DARURI ÎN NATURĂ

Orice lucru sau fiinţă

Îşi găseşte-o trebuinţă.

Toate ne-au fost date-n dar

Cu-ndurare şi cu har
.
De Preabunul Creator
Care-i Tatăl tuturor.
.
Apa, cerul şi pământul,
Ploaia, aurora, vântul,

Întuneric şi lumină
Se urmează, se îmbină,

Se-mpletesc, se-armonizează
Zilele delimitează.

Cu parfumul şi culoarea
Ştie să mă-ncânte floarea.
.
Roua mă înviorează,
Stelele îmi luminează,
.
Luna însăşi mă îmbie
La visări şi poezie.
.
Fiindcă ni le-a dat pe-aceste
Şi-alte avuţii celeste,
.
Domnului îi mulţumim
Şi-n cântări îl preamărim.

MIRĂRI

-Ce e un izvor?
-O sete nesecată de zbor!
.
-Dar un bob de grâu, spune, ştii?
-O şoaptă despre rumena pâine
Ce plămădită cu miere e mâine
 Pentru voi, năzdrăvanii copii.

-O dimineaţă, din ce se iveşte?

-Dintr-o noapte ce se albeşte.
Se naşte-ntâi o lumină plăpândă
Care creşte înaltă şi blândă
Risipindu-se-apoi în fereastră
Ca o pasăre albă, măiastră.

-Ai putea să-mi explici ce-i un plai?

-E o ţară frumoasă şi verde
Unde fluturii zburdă-n alai!
.
-Dar un zmeu, ştii ce este?
-Personaj negativ de poveste,
Sau o coală de verde hârtie
Care zboară, pluteşte zurlie.
.
Prinsă cu acul de-o aţă
De cer uneori se agaţă
Şi-aşteaptă scrisori de la noi
Să-i scriem de-aici din zăvoi.

Dar ce sunt aceste mirări?

Sunt răspunsurile la întrebări…

Iscoada
de Tudor Arghezi
 Decum s-a ivit lumina.
A ieşit din stup albina,
Sã mai văd, izma--creaţă
A-nflorit de dimineaţă?

Se-ngrijeste. gospodina
De-nfloreşte şi sulfina,
Cãci plutise val de ceaţă,
Astă-noapte, pe verdeaţă.

A găsit toată grădina

Inflorită, şi verbina,
Si s-a-ntors, după povaţa,
Cu o probă de dulceaţă.

O furnică de Tudor Arghezi

O furnică mică, mică

Dar înfiptă, va să zică,
Ieri, la prânz, mi s-a urcat
De pe vişinul uscat
Pe picioare, pentru căci
Mi le-a luat drept nişte crăci.

Mărunţica de făptură
 Duse, harnică la gură
O fărâmă de ceva
Care-acasă trebuia
Aşezat în magazie
Pentru iarna ce-o să vie.

Un' te duci aşa degrabă

Gândul meu mâhnit o-ntreabă
}ncă nu te-ai lămurit
Că greşeşti şi-ai rătăcit?
Cu merinda îmbucată
Te-ai suit până-n cravată
Şi mai ai până-n chelie
Două dealuri şi-o bărbie.
Nu vrei tată să-ţi arăt
Cum iei drumul îndărăt?

Să-ţi mai pun o întrebare

E aproape de culcare;
Unde dormi, aici, departe?
Intr-o pagină de carte?
S-ajungi virgulă târzie
Într-un op de poezie?

Mă gândesc ce-i de făcut

S-o feresc de neştiut,
Ingrijat de ce-o să zică
Maica stareţă furnică
De-o lipsi din furnicar,
Şi-o aşteaptă în zadar.

Zdreaţă de Tudor Arghezi

L-aţi văzut cumva pe Zdreanţă

Cel cu ochii de faianţă?
E un câine zdrenţuros
De flocos, dar e frumos,
Parcă-i strâns din petice
Ca să-1 tot împiedice
 Ferfeniţele-i atârnă
Şi pe ochi, pe nara cârnă,
Şi se-ncurcă şi descurcă,
Parcă-i scos din câlţi de furcă.
Are însă o ureche
De pungaş, fără pereche.
Dă târcoale la coteţ,
Ciufulit şi-aşa lăieţ,
Aşteptând un ceas şi două
O găină să se ouă,
Cate cântă cotcodace,
Proaspăt oul când şi-1 face
De când e-n gospodărie
Multe a-nvăţat şi ştie
Şi, pe brânci, târâş, grăpiş
Se strecoară pe furiş.
Pune laba, ia cu botul
Şi-nghite oul cu totul.
-Unde-i oul? a-ntrebat
Gospodina. "-L-a mâncat!"
- Stai niţel, că te dezvăţ
Fără mătură şi băţ
Te învaţă mama minte!
Şi i-a dat un ou fierbinte
Dar de cum l-a îmbucat
Zdreanţă l-a şi lepădat
Şi-a-njurat cu un lătrat.
Când se uită la găină
Cu culcuşul lui, vecină,
Zice Zdreanţă-n gândul lui
S-a făcut a dracului!

Maimuţa care se credea copac

Odată demult, o maimuţă vieţuia într-un copac unde se obişnuise aşa de

bine, încât a ajuns chiar să creadă ea însăşi că este un copac. Tare ciudat şi de
necrezut părea acest lucru! Maimuţica stătea în copac cât era ziua de lungă şi nu
cobora de acolo nici noaptea. Zi şi noapte stătea în copac şi nimeni nu i-a spus
niciodată că ea nu era de fapt copac. Nici copacul nu i-a şoptit niciodată că ea nu
era copac, pentru că şi pe el îl amuza şi i se părea chiar un compliment plăcut
faptul că acestă maimuţică se credea copac. Aşa că mai departe, maimuţica se lăsa
legănată în vânt odată cu copacul. Dormea în copac şi se hrănea cu frunzuliţele
fragede de pe crengile mai subţiri. Pe scurt maimuţica creştea an după an crezând
în continuare că era şi ea un copac.
În pădurea aceea nu se găsea nici o oglindă, aşa că nu era nici o posibilitate
pentru ca maimuţica să îşi dea seama că ea arăta cu totul altfel decât un copac.
Părea mulţumită că stă în copac, însă, totuşi pe undeva în adâncul sufletului ei,
parcă simţea că-i lipseşte ceva şi că viaţa ei era prea legată de copac într-un fel
ciudat şi chiar nepotrivit.
Într-o bună zi s-a întâmplat să treacă pe acolo un iepuraş. S-a uitat sus în
copac şi văzând-o pe maimuţică a strigat:
„Hei , tu de acolo! Dă-te jos şi hai să ne jucăm! Sunt tare singur şi mi-ar
plăcea să găsesc pe cineva cu care să mă împrietenesc şi să mă joc.”
Maimuţica nu vorbise până atunci aproape cu nimeni, aşa că nu prea avea
voce. Totuşi i-a răspuns: „Pe mine mă strigi? Dar eu sunt copac.”
Iepuraşului i s-a părut foarte comic răspunsul, aşa că a început să
chicotească, iar apoi s-a apucat să râdă de-a binelea, de se tavălea pe jos de râs.
NICIODATĂ nu mai văzuse o maimuţă care să se creadă copac!
Uitându-se la el cum râde de ea, maimuţica s-a înfuriat şi a ţipat: „Pentru ce
râzi aşa? Tot chicotind iepuraşul i-a răspuns:
„Păi nu eşti copac. Eşti MAIMUŢĂ. De unde ţi-a venit ideea asta
caraghiosă că eşti copac?”
Auzind aceste cuvinte, maimuţica şi-a dat seama că de fapt nu ştia sigur de
unde-i venise ideea. Acum ar fi vrut să se dea jos din copac, dar nu era deloc
sigură pe ea şi se temea. Totuşi, pentru că iepuraşul o tot îndemna cu binişorul, a
reuşit să coboare şi apoi şi-a petrecut tot restul zilei jucându-se şi distrându-se aşa
de bine cum nu i se mai întâmplase niciodată în viaţă până atunci. Seara după ce
facuse o mulţime de descoperiri amuzante şi se zbenguise cu poftă toată ziua, s-a
întors în copacul ei ca să se culce. În copac era foarte bine şi plăcut, însă, pe zi ce
trecea, maimuţicii i se părea tot mai uşor să renunţe la acest confort şi cobora ca să
se distreze jucându-se. Curând, părerea de rău după copac a dispărut de tot şi
maimuţica a ajuns să se simtă cu totul altfel în sufletul ei.
 Pentru prima oară în viaţă maimuţica simţea cine este ea CU ADEVĂRAT
şi se bucura chiar că este atât de diferită de un copac. Se bucura foarte mult pentru
că zi de zi descoperea lucruri noi despre ea însăşi, aşa că îşi dădea seama tot mai
mult ce fiinţă deosebită era ea. Acum îi venea chiar să zâmbească de câte ori îşi
amintea că înnainte putuse să creadă că este un copac.

Gândacii invizibili
 La marginea unui oraş îndepărtat, trăia un grădinar cu familia lui. Era foarte
vestit datorită pasiunii lui pentru grădinărit, aşa că multă lume venea să-i ceară
sfaturi. Dar cel mai mult stătea pe lângă el fetiţa lui, căreia îi plăcea de asemenea
grădinăritul. Avea şi ea câteva straturi, pe care tatăl ei i le încredinţase să le
îngrijescă singură. Sădea, săpa, plivea buruienile, muncea destul de mult şi se
străduia din răsputeri ca legumele şi zarzavaturile de pe straturile ei să fie
frumoase şi sănătoase. În fiecare dimineaţă fetiţa punea în lădiţe salată, fasole,
varză, morcovi, dovlecei, spanac, tot ce culegea în acea zi şi mergea la piaţă cu
ele, încercând să le vândă la un preţ cât mai bun. Avea mari emoţii, dar marfa ei
era prospătă, aşa că şeful pieţei îi arăta întotdeauna un loc mai bun unde să aşeze şi
o ajuta să le vândă. Cei din jurul ei o priveau cu simpatie, deşi era o fetiţă cam
temătoare şi tăcută din fire. Tatăl ei se bucura şi o lăuda pentru acestă treabă pe
care o făcea destul de bine. El nu ştia ce emoţii mari avea fetiţa în fiecare zi.
Din păcate, de un timp în coace, se întâmpla ceva foarte ciudat. Când
ajungea la piaţă, fetiţa nu mai găsea în lădiţe ceea ce pusese acasă. În locul
legumelor, era o învălmăşeală de frunze şifonate, ofilite şi cotoare putrezite, la
care dacă priveai cu greu puteai să îţi dai seama dacă fuseseră morcovi, sau
pătrunjel. Fetiţei nu-i venea să creadă. Se uita în lădiţe, dar acolo nu mai găsea
nimic demn de a vinde. Şeful pieţei a iertat-o o dată, de două ori dar apoi a
chemat-o la el şi a întrebat-o ce s-a întâmplat că vine la piaţă cu marfa aşa de
proastă? Fetiţei i s-a facut ruşine, a lăsat capul în pământ, s-a roşit la faţă şi abia
aştepta să se termine orele de piaţă ca să se ducă acasă. După aceea, zi de zi fetiţa
a fost tot mai atentă ce pune în lădiţe. Se apropia de piaţă cu emoţii tot mai mari.
Şi pe bună dreptate, pentru că în lădiţele ei nu se găsea decât frunze ofilite. Cei din
jur o priveau fix, râdeau pe sema ei, îi întorceau spatele, aşa că nu putea să mai
vândă nimic. Şi nu mai avea nici un prieten la piaţă.
La început fetiţa nu a spus nimic tatălui ei. Se gândea că poate cineva îi
încurcase coşurile din greşeală sau din glumă. Când a văzut însă că nu reuşeşte să
vândă nimic, plină de necaz, cu ochii în lacrimi i-a mărturisit tatălui ce păţeşte.
Grădinarul cel vestit s-a supărat şi el, însă pentru că avea mare încredere în fetiţă,
n-a certat-o prea tare pentru neglijenţă şi a început să împacheteze împreună
legumele şi zarzavaturile proaspete în lădiţele de dus la piaţă. Făceau împreună
acestă muncă, dar degeaba. Deşi tatăl său o ajuta, în următoarea zi, la piaţă lădiţele
erau din nou pline de gunoi în loc de verdeţuri proaspete. Şeful pieţei a început să
o privească plin de milă pe fetiţă, dar nu avea ce face, decât să o aşeze mai în
spate, unde nu trecea multă lume, pentru că marfa ei strica tot aspectul pieţei.
Fetiţa nu mai putea de ruşine. Viaţa i se părea un chin. De necaz, tot
gândindu-se la ce i se întâmplă, obosită şi ruşinată fetiţa s-a oprit pe marginea
drumului să se odihnească. Cum plângea ea încetişor, nu a observat că s-a apropiat
de ea o bătrânică cu ochi buni şi înţelepţi, care s-a oprit şi a privit-o. Vâzând cât de
supărată era fetiţa, a întrebat-o:
„Pentru ce eşti supărată?”
„Pentru că nu înţeleg ce se întâmplă cu legumele pe care le îngrijesc şi le
duc la piaţă să le vând. Deşi muncesc aşa de mult cu ele, deşi le împachetez pe
fiecare în lădiţe, când ajung la piaţă am foarte mari emoţii. Deschid lădiţele şi nu
găsesc în ele decât frunze veştejite, cotoare putrede, din care nu mai pot să vând
nimic. Nu mai ştiu ce să fac…”
„ O, doar asta te necăjeşte? Tu nu ai auzit de gândacii invizibili?”
„ Nu, nu am auzit şi nu i-am văzut niciodată”, a răspuns fetiţa.
„Păi nici nu ai cum să-i vezi, pentru că sunt invizibili. Ei apar atunci când
ai emoţii şi-ţi distrug munca pe loc.”
„Dar cum aş putea să ma apăr de ei?” a întrebat-o fetiţa.
Bătrânica a privit-o în ochi pe fetiţă:
„Am să-ţi dau o cehiţă fermecată. De câte ori te vei strădui şi vei munci
pentru ca legumele şi zarzavaturile tale să iasă frumoase ca să le poţi vinde, după
ce le-ai împachetat, încuie capacul fiecărei lădiţe cu acestă cheiţă. Când vei ajunge
la piaţă nu vei mai avea emoţii, pentru că verdeţurile pe care le-ai cultivat nu vor
mai fi atacate de gândacii invizibili” Zicând acestea bătrânica i-a întins fetiţei o
cehie mică, deosebită de toate ceheile pe care fetiţa le văzuse vreodată.
Mulţumindu-i, fetiţa a plecat mai bine dispusă spre casă. S-a apucat imediat
de treabă. A smuls buruienile de pe straturi, a curăţat plantele de frunzele uscate şi
a cules varza, slata, ardeii, morcovii, roşiile, tot ceea ce trebuia dus la piaţă a doua
zi. Le-a aşezat cu grijă în lădiţe, a încuiat capacele cu cheiţa fermecată şi s-a culcat
liniştită.
În dimineaţa următoare a plecat la piaţă. Şeful piţei s-a apropiat de ea şi a
întrebat-o: „Ei, ai marfă nouă astăzi?”
„Da, vino şi vezi”, i-a răspuns fetiţa sigură pe ea şi fără nici o emoţie. Când
a venirt lângă ea, fetiţa a descuiat lădiţele, rând pe rând, fără să-i fie deloc frică
sau ruşine. Au ieşit la iveală exact verdeţurile proaspete, pline de rouă, frumoase şi
sănătoase pe care le împachetase cu grijă. Şeful piţei a admirat marfa. Imediat s-
au strâns toţi cei din jur. Legumele şi zarzavaturile fetei erau cele mai frumoase
din piaţă aşa încât au fost cumpărate la cel mai bun preţ. Fetiţa nu mai putea de
bucurie. S-a dus acasă foarte mândră, iar tatăl ei a lăudat-o cu dragoste.
Fetiţa nu a spus nimănui de gândacii invizibili care i-au distrus munca
atunci când avea emoţii. Acum era foarte sigură pe ea şi nu-i mai era deloc ruşine
de nimeni. Cu timpul a reuşit să se ducă la piaţă absolut fără nici o emoţie, aşa că
nu a mai fost nevoie să folosescă acea cheiţă magică, pe care o păstra totuşi
ascunsă într-un loc secret ştiut numai de ea.
 Prinţesa şi mama sa regina

Odată, de mult, într-o ţărişoară foarte mică, trăiau un rege, o regină şi fiica
lor Simina. Toată lumea spunea că prinţesa semăna foarte tare cu regina chiar şi în
felul său de a fi . Se spunea că atunci când va fi mare , cu siguranţă, prinţesa va
conduce regatul axact aşa cum făcea mama ei acum. Prinţesa Simina auzea fără
încetare că unchii săi, profesorii săi şi toţi prietenii îşi tot dădeau cu părerea cât de
mult semăna cu mama sa.

Trebuie ştiut că regina mamă era o femeie foarte deosebită, care se gândea
deseori că mincul său regat va fi atacat de duşmani. Era chiar obsedată de această
idée, aşa că supraveghea mereu uitându-se pe ecranul radarului special instalat ca
să detecteze din timp dacă micul regat urma să fie atacat. Într-o zi, când tocmai
făcea acest lucru, a observat o mică virgulă pe ecran (care putea să fie prezenţa
unei păsări sau numai un fir de praf), Regina mamă a dat însă imediat alarma:
“Vin duţmanii!” drept urmare a cerut pe loc tuturor ostaşilor care păzeu să fie gata
de apărare pentru că regatul era atacat. Din fericire, regina inerpreta greşit semnale
de pe radar atât de des, încât ostaşii au început să se plictisească tot pregătindu-se
degeaba pentru atacurile imaginare. În plus, reginei ajunsese să I se pară că aude şi
unele sunete suspecte pe care bine înţeles nimeni nu le auzea. Ea credea că
duşmanul se strecurase până în camera ei, inde făcea anumite zgomote, sau îi
deranjau instalaţia de la telefon. Sau I se părea că noaptea duşmanul făcea gălăgie
la etaj. Convinsă că toate acestea erau adevărate, regina se apucase să strige:
“Săriţi! Chemând gărzile în ajutor.

De fiecare dată când regina începea să ţipe, soldaţii de pază se uitau unul la
altul şi oftau: “ Auzi, Regina a început iar cu bazaconiile ei”. Însă penreu că regina
era totuşi şefa lor, alergau la ea, prefăcându-se că îl caută pe duşman. Se străduiau
din răsputeri să facă tot ce ordona regina pentru că ştiau foarte bine că în ACEL
regat , dacă cineva nu i-ar fi făcut pe plac, ea ar fi putut oricând sa ordone să le taie
capetele.

Prinţesa Simina creştea imitând-o pe regină. Ea a început să creadă că un

aşa-zis lup o urmărea, mai ales când se ducea la culcare. Era sigură că văzuse aşa-
zisul lup la fereastră, ba I se părea că îl auzise la uşă. Atunci se apuca şi ea să
strige: “Săriţi! Săriţi”. Soldaţii de pază se grăbeau să vină şi la ea, dar îşi făceau
unul altuia cu ochiul şi comentau îngrijoraţi: “Simina a început să fie ca mama ei.”

Mai este important de ştiut că în acel mic regat soldaţii care păzeau primeau
acestă slujbă pe toată viaţa, fără să poată renunţa la ea. Aşa că, într-o zi sătui de
atâte false alarme, ei s-au hotărât să discute despre prinţesă. Voiau să găsescă o
soluţie pentru ca nu cumva să crescă, ajungând ca mama ei. Pur şi simplu nu mai
suportau să se prefacă de fiecare dată. Tot discutând, soldaţii s-au hotărât să îl
roage pe un om bătrân şi foarte înţelept din regat sa stea de vorbă cu prinţesa.

Din fericire acesta a fost de accord să-i sprijine pe soldaţi, pentru că la

rândul său se săturase să le tot audă pe prinţesă şi pe regină ţipând. Aşa că
înţeleptul s- dus la prinţesa Simina, şi a ajutat-o să priceapă că nu era nici un
pericol, nici un lup care să încerce să îi facă rău. Atât a vorbit şi a sfătuit-o pe
prinţesa Simina, până când aceasta a înţeles că totul era doar în închipuirea ei care
îi juca feste facând-o să vadă sau să audă ceea ce de fapt nu exista. Apoi bătrânul a
continuat să o înveţe pe prinţesă să vadă lumea aşa cum este ea în realitate.
Prinţesa şi-a dat seam ace lucru important este ca ea să vreadă în felul ei propriu şi
să devină o regină cât se poate de bună. Înţeleptul a mai ajutat-o să înţeleagă că ea
nu era obligată să crească pentru a deveni exact ca mama ei.

Prinţesa Simina a stat de vorbă îndelung cu înţeleptul. S-a putut observa că

de la acea dată Simina a început să se comporte diferit. Nu a mai stigat niciodată,
când a mai crescut şi a devenit adolescentă, nu a mai lăsat-o pe mama ei să o
păcălească făcând-o să creadă că vin duşmanii. Ea îi spunea: “Vai, dragă mamă,
doar ştii că e numai o pasăre pe ecranul radarului! Pentru ce vrei să ne purăm de
parcă ar veni duşmanii?”

După mai mulţi ani a venit şi timpul ca Simina să devină regină. Trebuie să
ştii că ea a condus ţara cu totul altfel decât făcuse mama ei. În primul rand pentru
că ea vedea lucrurile aşa cum erau ÎN REALITATE. Se simţea sigură pe ea, era un
om sensibil şi drept, bun cu toţi supuşii, mai ales cu soldaţii de gardă.
 Păpuşa Mara

Odată demult s-a întâmplat ca un bărbat şi o femeie căsătoriţi, dar ceva mai
în vârstă, au dat naştere unuie fetiţe, minunat de frumoasă. Era un copil
extraordinar şi au hotărât ca numele ei să fie Mara. Fetiţa ştia să facă tot ce face un
bebeluş obişnuit, adică gângurea, dădea din mâini şi picioare, facea pipi în scutece
şi urla când îi era foame.nu îi lăsa pe părinţii ei să doarmă noaptea, iar ziua nu îi
lăsa în pace să mănânce în linişte. Îşi murdărea hainele şi era teribil de gălăgioasă.
Din cauza tuturor acestor fapte, părinţii ei şi-au dat seama că făcusera o mare
greşeală, pentru că ei de fapt nu-şi doriseră un copil care să fie chiar aşa, adică să
se poarte numai cum voia el.
Drept care cumva-cumva, au găsit ei o modalitate de a o transforma pe
fetiţă într-o păpuşă. S-au hotîrât să facă astfel încât să-i poată controla purtarea în
toate privinţele, la fel cum păpuşarii mânuiesc trăgând de sfori marionetele.
Desigur Mara era o păpuţă cu totul neobişnuită. Ea creştea exact cum creşte o
fetiţă, numai că îi lăsa pe părinţii ei să o conducă în toate privinţele: să-i spunbă
cum să se mişte, ce să îţi dorească, ce să vorbească, ce să facă.
Anii s-au scurs şi Mara a devenit o adolescentă, iar apoi a terminat şi
şcoala.
Treptat cu trecerea timpului însă, în sufletul fetiţei s-a ivit un fel de
sentiment foarte ascuns, un fel de dor de a fi o persoană, o fiinţă adevărată. Acest
dor devenea tot mai puternic. Mara a aîncercat să vorbescă despre acest lucru chiar
cu unele colege de clasă, dar nimeni, absolut nimeni nu o înţelegea. Totuşi, într-o
noapte, în timp ce dormea, a visat ceva deosebit, un vis care avea un înţeles special
pentru ea însăşi.mesajul era foarte calar: EA NU ERA absolut deloc o păpuşă. Se
pare că părinţii făcuseră ceva ochilor ei, în aşa fel încât ea nu se mai vedea deloc
aşa cum era în realitate. Însă în visul pe care tocmai l-a avut, a reuşit să se vadă
exact aşa cum era ea de fapt, adică o fată care avea propriile dorinţe, propriile ei
păreri şi care ştia ce să facă pentru a realiza ceea ce voia.
A doua zi dimineaţa, când s-a trezit, a sărit din pat şi a fugit în faţa oglinzii
în care se putea vedea din cap până în picioare. A privit la imaginea sa din oglindă
şi s-a văzut cu totul altfel. S-a convinscă într-adevăr nu era deloc, dar deloc, o
păpuşă. Era o fată ca toate fetele, cu visele şi dorinţele pe care orice fată de vârsta
ei le avea. Plină de nerăbdare a zbughit-o să-i caute pe părinţii ei ca să le spună şi
lor ceea ce descoperise. Numai că din păcate, părinţii ei pur şi simplu nu apreciau
acestă descoperire şi nu împărtăşeau deloc bucuria ei. Ei continuau să creadă
despre Mara că este o păpuşă care le permite să o controleze şi să o manevreze în
toate privinţele, aşa cum se întâmplase până atunci.
 Din acestă cauză, Mara încerca în acelaşi timp două sentimente opuse. Unul
de bucurie şi unul de tristeţe, pentru că îşi dădea seama că pentru a creşte mare nu-
i mai rămâne decât să continue ea însăşi să se vadă ca o persoană reală, ca o fiinţă
adevărată. Pentru aceasta profitând de tot ceea ce ştia, Mara a putut să afle cum să-
şi găsească propriul ei loc în acestă lume. Pe zi ce trecea, s-a maturizat tot mai
mult şi de atunci a reuşit cu succes să nu mai permită nimănui să facă din ea o
păpuşă pe care să o dirijeze pur şi simplu fără a ţine cont de voinţa ei.

***************
 Viţeluşa şi pietrele din râu

Odată, de mult era o viţeluşă care trăia împreună cu mama ei într-o luncă
largă, verde şi foarte frumoasă pe malul unei ape. Mai trăiau acolo o mulţime de
alţi vecini, vaci, cai mari dar nu mai erau deloc alţi viţeluşi. Aşa că, micuţa
viţeluşă putea să fugă şi să se joace numai cu mama sa. Totuşi , deşi o iubea foarte
mult, se simţea teribil de singură şi era tristă pentru că nu mai erau în vecini şi alţi
viţei de vârsta ei cu care ar fi dorit să se joace. Se ştie ce bine se simt împreună
viţeii când se pot ămprieteni cu cei de o vârstă cu ei. Aşa că viţeluşa simţea
permanent că ei îi lipseşte ceva.
Într-o zi, când parcă era mai tristă ca niciodată, viţeluşa s-a aşezat lângă
trunchiul unui copac şi a început să viseze. În vis se făcea că era într-o vale nu
prea mare, pe malul uinui râu. Pe malul celălalt putea să vadă o turmă întreagă de
viţei şi viţeluşe care fugeau şi se zbenguiau distrându-se de minune. Parcă toţi erau
de vârsta ei şi doreau foarte mult s-o întâlnească şi s-o cunoască. O tot strigau să
vină să se joace cu ei, dar viţeluşa nu-şi dădea seama cum ar putea trece râul ca să
ajungă la ei. Nici nu ţtia dacă va fi vreodată în stare ea, cea obişnuită cu
singurătatea, să se joace cu alţi viţei. Aşa că a rămas privind lung la râu. Cum se
tot uita aşa ea, a văzut deodată ceva interesant în apă. Erau pur şi simplu nişte
pietre, care traversau râul. Deodată viţeluşei îi veni o idee. Ce-ar fi dacă ar trece pe
malul celălalt călcând cu grijă pe fiecare piatră, PAS CU PAS până pe malul
celălalt. Şi chiar aşa a făcut. Ne putem închipui ce bine s-a distrat apoi alergând
împreună cu ceilalţi viţei prin lunca verde…
Spre seară, s-a întors şi a trecut din nou râul, călcând cu atenţie pe pietre
înapoi.
Deodată visul viţeluşei luă sfârşit, iar ea se trezi tot acolo, stând aşezată
lângă mama ei. Numai că de data asta , se ridică repede în picioare şi exact aşa
cum făcuse în vis, privi spre malul celălalt al apei. Descoperi cu mare încântare că
acolo se jucau într-adevăr câţiva viţei veseli. De data aceasta însă viţeluşa ştia ce
să facă să ajungă la ei. Şi aşa a şi făcut.

*******************
 Adevăratele bijuterii ale prinţesei.

Era odată de mult, o prinţesă mică şi frumoasă, care trăia împreună cu

părinţiiei. Ei locuiau împreună într-un palat minunat. Micuţa prinţesăera foarte
fericită. Ea avea o comoară într-o casetă, în care păstra niste bijuterii strălucitoare
de-ţi luau ochii nu altceva. Erau acolo nenumărate lănţişoare, brăţări şi inele care
sclipeau, reflectând toate culorile curcubeului. Toate bijuteriile erau din aur.
Trebuie să ştim că micuţa prinţesă ţinea într-un mod special la caseta cu bijuterii,
pentru că erau numai ale ei şi nimeni nu mai avea una la fel. De aceea, oriunde
mergea, ea îşi lua neapărat şi caseta cu bijuterii.
Însă, într-o zi, nu se ştie cine, a ascuns caseta. Biata prinţesă se simţea
foarte nenorocită pentru că-i dispăruse caseta şi nu ţtia cum ar putea face să o
primească înapoi. Era atât de dezamăgită şi supărată, încât a încetat să mai râdă, să
se întâlnească şi să se joace cu prietenii ei. Stătea tot timpul posomorâtă şi închisă
în cameră. Cu un civânt, prinţesa s-a schimbat de tot. Mama ei regina, a întrebat-o
ce s-a întâmplat, dar ea nu ştia cum să-i explice că cineva i-a ascuns caseta cu
comoara.
Într-o noapte, în timp ce plângea disperată în camera ei, i-a apărut în faţa
ochilor zâna ursitoare care a întrebat-o: „ Ce ţi s-a întâmplat, mică prinţesă?”
„Cineva mi-a ascuns bijuteriile” a suspinat prinţesa. „Nu ştiu deloc cum fac
să le găsesc”.
Auzind acestea, ursitoarea a zâmbit şi a făcut peste prinţesă un semn magic
cu bagheta ei fermecată, zicând:”Ceea ce vrei tu să găseşti, se află chiar în tine
însăţi. Priveşte înăuntrul tău şi vei găsi adevăratele bijuterii la cer trebuie să ţii.
Mulţi nu-şi dau seama că au acestă putere de a se privi pe dinăuntru. Ei nu se uită
niciodată înăuntrul sufletului lor, aşa că nu se cunosc şi nu ştiu ce calităţi au,
calităţi care sunt mai preţioase decât orice bijuterie. Dacă ţii la propria ta fiinţă, cu
toate calităţile pe care le ai, vei avea puterea să le vezi cu ochii minţii tale. Semnul
magic pe care ţi l-am făcut asupra ta te va ajuta să descoperi acest lucru.”
Zâna ţi-a luat rămas bun şi a dispărut deodată, tot aşa cum apăruse.
În chip minunat, exact după prevederile zânei, mica prinţesă a descoperit
cum să se uite cu ochii minţii înăuntrul propriului ei suflet şi să descopere acolo o
comoară de un cu totul alt fel decât bijuteriile din casetă. Din ziua aceea, a părăsit
camera în care se închisese când era supărată, şi i-a căutat pe ceilalţi copii, cărora
să le dăruiască prietenia ei. Din acel moment, plină de fericire că şi-a recuperat
adevărata comoară, mica prinţesă n-a mai permis nimănui să i-o fure din suflet, iar
toţi ceilalţi o iubeau foarte mult pentru bunătatea ei.

*************
 Fetiţa înconjurată de un zid

Demult, odată, s-a născut un copil. Când a crescut destul de mare ca să

observe ce se găse în jurul lui, -i-a dat seama că se născuse în plin război. Cei din
jur erau împărţiţi în două tabere. Parcă înebuniseră de tot încercând să se ucidă
unii pe alţii. Se luptau din greu. Puştile trăgeau, gloanţele şuierau. Fetiţa era prea
mică ca să se poată apăra singură. Nu ştia să lupte şi nu avea chef să tragă cu puşca
sau să facă rău cuiva rănind pe cineva.. Însă pentru că se afla în plin război era şi
ea nevoită să facă ceva, pentru că altfel ar fi putut să o lovească o bombă, sau
vreun glonte.
Din acestă cauză, a construit ziduri de jur împrejurul ei sperând că cele
două tabere nu-l vor observa dacă se ascunde. Credea că dacă se va ascunde şi va
rămâne neobservată nimeni n-o va răni. A folosit tot feluzl de lemne şi pietre ca
să-şi construiască adcunzătoarea. Pentru mai multă siguranţă nu a lăsat loc nici de
fereastră, nici pentru uşă. A mai făcut un acoperiş gros şi întunecat. Statea pitită în
adăpostul său şi încerca să fie cât mai liniştită ca să fie sigură nu o găseşte cineva.
Pentru că înăuntru nu pătrundea deloc lumina zilei, singurul fel în care îşi putea da
seama cum trecea timpul era simţind temperatura. După cum era cald, frig, ştia
dacă a venit vara sau iarna.Bineînţeles că se simţea teribil de singură, dar nu ştia ce
altceva ar putea face, pentru că afară cele două tabere se războiau încă, iar ei îi era
teribil de frică.
Într-o zi, un şoricel s-a strecurat printr-o crăpătură a peretelui şi a început să
alerge prin ascunzătoare. Fetiţa l-a observat surprinsă, şi l-a întrebat: „ Cum ai
ajuns aici? Credeam că nimeni nu poate pătrunde prin pereţii mei puternici, fără
uţă şi ferestre.”
„Nu fi prostuţă” i-a răspuns şoricelul. Totdeauna se găseşte o intrare sau o
ieşire. Chiar atunci când crezi că ai construit pereţii cei mai groşi, descoperi că ei
nu sunt deloc groşi sau de nepătruns! Eşti singură pe aici? Mi se pare cam aiurea,
cam trist şi cam întunecos aici, nu crezi?”
„ Ba da” a răspuns fetiţa. „Nu-i prea plăcut aici, dar nu ştiu ce să fac
altceva, pentru că afară este război şi nu am unde să plec în altă parte.”
„BINEÎNŢELES CĂ MAI EXISTĂ LOC UNDE SĂ TE DUCI” a zis
foarte convins şoricelul. În lumea asta nu este peste tot război. Aici se dă cu
adevărat o bătălie. Dar vom putea işi de aici, te vei putea duce într-un alt loc unde
nu este război. Pun pariu că o să îţi placă foarte mult să trăieşti în altă parte. O să
te poţi juca, o să faci sport sau orice ai chef, la fel cum fac copii de vârsta ta.”
Aşa că fetiţa şi şoricelul s-au aşezat ca să se gândească ce-ar putea face
pentru ca fetiţa să îasă de după ziduri şi din zona unde se purta războiul. Mai întâi
li s-a părut bine să sape un tunel lung. Numai că asta cerea mai multă putere de
muncă decât avea ea. În plus, se putea surpa pe ea.
 Apoi s-au gândit ce s-ar întâmpla dacă fetiţa ar ieşi afară şi ar lua-o la fugă
tare de tot sperând să n-o lovescă nici o bombă în acest timp. Totuţi nici ideea asta
nu părea mai bună decât cealaltă.

Atunci şoricelul a făcut o observaţie interesantă: „Ai văzut că atunci când

cineva ridică un steag alb în timpul bătăliei nimeni nu mai are voie să tragă în el,
pentru că este un semn de pace? Stegul alb le dă de înţeles celorlalţi că nu eşti
periculoasă şi că nu vrei să faci nimănui rău. Atunci poţi trece prin tabere
neînarmat fără să păţeşti nimic.”

Fetiţa a rupt o zdreanţă de culoare albă şi a legat-o de un băţ. Pe şoricel l-a

băgat în buzunar şu tremurând de frică a ieţit afară dintre petreţii ascunzătorii pe
care şi-o construise de jur împrejurul său, fluturând steagul alb. Mergea repede, în
timp ce şoricelul din buzunar îi spunea cum să iasă din zona de război. Cei care se
luptau au încercat s-o atragă fiecare de partea sa. Dar fetiţa a refuzat. Fiecare
tabără voia s-o facă să ţină cu cineva şi să lupte împotriva celuilat, devenind soldat
în război. Numai că fetiţa era tare sătulă de război, era sătulă de ură şi mânie. Se
săturase să stea pitită, singură şi tristă după pereţii groşi pe care îi ridicase în jurul
său.

Fetiţa contiuă să mergă până a ajuns la marginea câmpului de bătălie, într-

un loc unde nu se mai lupta nimeni împotriva altcuiva. Nu erau gloanţe, bombe
sau alte pericole. A găsit oameni care să aibă grijă de ea cu dragoste şi bunăvoinţă.
Împreună cu ei a învăţat foarte multe lucruri despre ea însăşi , despre lumea sa.
Lucrul cel mai important pe care l-a învăţat, a fost cum să se ţină departe de
războaie, în aşa fel încât să nu mai trebuiască să-şi ridice ziduri de apărare în jurul
ei. Ea a priceput că se poate întâmpla ca şi ea să fie furioasă, dar atunci c’nd furia
o va stăpâni însemnă că a şi intrat într-un război.

După ce a reuţit să înveţe toate astea, lumea a devenit pentru ea un loc

fericit care a ajutat-o să uite că a trecut mai demult şi ea prin acel război,
ascunzându-se după ziduri grose, despre care acum nu-şi mai aduce aminte.

******************
 Lacul cel mic

Într-un anume ţinut, se afla mai demult un lac mititel şi frumos. Era cu totul
acoperit de nuferi galbeni şi roz, iar în undele lui înotau puzderie de peştişori
coloraţi. Pe valuri se zbenguiau raţuşte gălăgioase. De jur împrejurul lacului
creşteau cele mai frumoase flori, iar sălciile îşi aplecau ramurile bogate până în
apele lui. Numai că lacul se simţea tare nefericit. Nu se ştie de unde, îi venise
ideea că ar fi bine pentru el să aibă mai multă apă. Credea că dacă ar avea mai
multă apă ar fi fost cu mult mai fericit. Aşa că a început să fie preocupat să aibă
apă în plus de unde putea, tot mai multă apă. Nu conta cât de multă apă se aduna
în el mai ales când ploua. El dorea tot mereu mai multă apă. Era pur şi simplu de
nesăturat, pentru că îşi fixase ideea că va fi fericit numai dacă va avea enorm de
multă apă. Aşa că indiferent câtă strângea, nu i se părea deloc suficientă. Nici nu
se mai gândea la altceva, decât cum să facă să găsească alte căi de a mai strânge
apă. Nu-ţi dădea seama că pe măsură ce aduna mai multă apă în el, înfăţişarea lui
se schimba din ce în ce mai mult. Se pare că schimbarea nici nu era în bine, pentru
că lăcuţorul nu devenea mai frumos absolut deloc. A crescut şi s-a întins în tot
ţinutul care s-a transformat într-o zonă umedă, plină de băltoace şi de ţânţari.
Undele lui care odinioră erau aşa albastre, deveniseră acum tulburi. Nici broaştele
râioase nu mai stăteau cu plăcere în el. peştii cei coloraţi muriseră rând pe rând
sufocaţi de nămol, nuferii roz şi gaşlbeni se uscaseră, iar raţele care nu mai găseau
hrană acolo au zburat să caute un loc mai bun în altă parte. Astfel împrejurimile au
devenit tăcute şi pustii.
Lacul nu putea să înţeleagă ce se petrece? Îşi spunea în sinea sa: „ Credeam
că dacă apa mă face să mă simt atât de frumos, adunând în mine toată apa de pe
lume, mă voi simţi şi eu cu mult mai bine. Acum îmi dau seama că nu este deloc
adevărat. Dar ce aş putea să mai fac?” pe măsură ce se tot gândea îşi dădea seama
că făcuse o mare greşeală. Aşa că după un timp s-a hotărât să renunţe la ideea de a
mai strânge apă. Treptat a împins înapoi toate apele pe care le absorbise în el. se
bucura şi când soarele evapora băltoacele care-l înconjurau. Treptat, treptat a
redevenit la forma şi mărimea lui naturală de altădată. Nămolul a dispărut, iar
undele lăcuşorului au redevenit albastre. Răţuştele s-au întors bucuroase înapoi.
Alţi peştişori coloraţi s-au hotărât să înoate în lăcuşor.
Lăcuşorul a învăţat ceva foarte important din păţania lui. Şi anume că a
avea mult nu însemnă neapărat a te simţi mai bine. În schimb a fi mai mic şi a avea
mai puţin nu este chiar deloc neplăcut. De asemenea şi-a dat seama că ceea ce îţi
doreşti uneori din tot sufletul, se poate întâmpla să nu fie spre binele tău. Acestă
întâmplare a fost atât de importantă în viaţa lăcuşorului , încât i-a deschis ochii ţi l-
a învăţat un nou mod de a privi lumea, şi bineînţeles de a înţelege altfel fericirea.
Fetiţa care a învăţat să coloreze
 Mai demult era o fetiţă căreia îi plăcea foarte mult să coloreze. Folosea cu
mare plăcere toate creioanele de colorat, dar îi plăcea mai ales roşu, portocaliu,
verde şi albastru. Prefera culorile luminoase. Însă fetiţa avea probleme pentru că
depăşea mereu liniile desenelor care trebuiai colorate. Colora cu spor, dar culorile
ei se împrăştiau pe pagină. Colora cu atâta poftă încât părea că nici nu observă
marginile desenelor şi le depăşea întotdeuna, de parcă nu ar fi fost linii acolo pe
care să le respecte. Când arăta prietenilor sau învăţătoarei ceea ce făcuse, aceştia o
întrebau: „Ce-i asta?”
„Păi nu vede-ţi ?„ după care le explica desnele. Nimeni nu era în stare să
priceapă ce colorase ea.
Într-o zi învăţătoarea s-a hotărât să discute cu fetiţa despre cum se
colorează. A rugat-o pe fetiţă să aducă şi o carte de colorat, s-a uitat în ea şi i-a
spus: „Văd că atunci când colorezi, depăşeşti liniile şi colorezi peste tot. Nu eşti în
stare să respecţi liniile contur.”
„Care linii? Nu văd niciuna. Nimeni nu mi-a spus vreodată nimic despre
linii.” A răspuns fetiţa, uitându-se nelămurită la învăţătoare.
Învăţătoare i-a arătat cu multă răbdare despre ce linii era vorba. După ce
fetiţa a colorat pagina aceea, învăţătparea a întors foaia şi i-a arătat cu degetul pe
noul desen care erau liniile care trebuiau respectate când colorezi.
Fetiţa a putut înţelege despre ce era vorba „aceste linii sunt puse aici anume
iar tu trebuie să înveţi să le respecţi, să nu le depăşeşti.”
„Oare din cauza asta am avut eu probleme că nu eram deloc atentă la aceste
linii şi nu le-am respectat deloc.?” A întrebat fetiţa cu lacrimi în ochi.
Învăţătoarea a sus „Da”, fără să mai adauge nimic altceva.
Fetiţa a continuat să privesă tristă învăţătoarea.
„Ştii ceva? Uneori ma simt de parcă nici în interiorul meu nu ar fi linii din
acestea care trebuie respectate. Mă uit la brţul meu şi nu reuşesc să văd unde se
termină. Ca şi cum cineva ar fi colorat peste tot, depăşind liniile şi l-ar fi amestecat
cu tot ce se află în jurul meu.”
„Hmmm.. Poate de aceea nu ai reuşit să vezi şi să respecţi liniile când
colorai. Hai să facem nişte exerciţii. Eu o să întăresc liniile care nu trebuie
depăşite, ca să le poţi vedea mai uşor şi să le poţi respecta. Nu va dura mult până
când o să-ţi dai seama exact cât de lungi sunt braţele tale, unde se termină ele şi
unde se află restul corpului tău.”
Din acea zi învăţătoarea a ajutat-o să înveţe despre liniile care trebuiau
respecate, despre colorat şi despre cum să se privească pe ea însăşi. Fetiţa exersa
în fiecare zi, iar desenele ei ieşeau din ce în ce mai bine.
Aventura unei frunze de toamnă
 A fost odată, tare demult un împărat bătrân care avea numeroşi slujitori
voinici ca ursul şi tari ca piatra. Aceştia işi asumau răspunderea asupra unor sute
de copile care mai de care mai blânde şi mai frumoase. Omenii încă de mult, pe
acest bătrân împărat l-au numit Copac, pentru că sta de veghe toată noaptea şi
toata ziua adăposteşte pe toţi trecătorii lăsându-i să stea la umbra frunzelor care
erau copilele. Slujitorii, după iscusinţa lor aveau nume de ramuri. Toţi aceştia
formau împreună un singur copac cu multe ramuri şi frunze, un copac bătrân de
neintrecut la numărul anilor.
Ziua era tot mai zglobie şi copacul juca diferite jocuri cu ramurile şi frunzele
care trăiau în linişte şi pace. Intr-o zi se năpusti asupra lor un vânt tare şi puternic
de spărgea ferestrele oamenilor şi ridica în slavă hârtiile şi praful de pe drum.
Atunci, copacul tata-împărat chema toate frunzele şi pe toţi slujitorii şi le spuse:
- Dragii mei copilaşi, suntem aproape în pragul despărţirii, vântul suflă aspru
spre frunze fără pic de milă. Nu se ştie care dintre voi va aşterne un covor de
rugină şi nici nu se ştie care va avea mai multe zile. Eu, ca tată, vă sfătuiesc să nu
umblaţi hai-hui, ci ţineţi-vă de frunza mamă şi aveţi grijă să nu vă dezlipiţi de
ea.Vorbele împăratului sunau tare şi zgomotos: se auzea cum vântul trece prin el
ca o sabie, se vedea cum tremura şi cât pe ce era să se aplece la pământ cu toată
împărăţia. Dar să lăsăm asta pentru mai tarziu şi să vedem ce s-a întâmplat mai
departe. Mezina, frunza rea şi neascultătoare, dar totodată grijulie pentru
împărăţiile din jur, se strecura pe sub ramuri şi o lua din loc prin vecini să
vestească de sfaturile bătrânului. Merse ce merse din loc în loc şi mai vestea pe
câte un împărat care îi ieşea în cale de primejdia şi nenorocirea ce avea să urmeze.
Unul dintre împăraţi o opri din drum şi o luă de mână zicându-i:
- Draga mea copilă, dulce şi blajină, am aflat ce vremuri vor veni dar de asta
nu-ţi face griji şi să nu-ţi fie teamă. Să ştii că va veni toamna. Fata-frunza facu
nişte ochi mari şi îşi închipui că toamna este un monstru, o stafie, o sperietoare de
ciori,......
- Ce-ar fi să-l întreb "cum e toamna?", îşi zise în gând mezina frunză. Şi
hotărâtă de acest lucru prinse curaj şi spuse:
-Bătâanule unchi, ce este toamna?
- Toamna este a treia fiică a anului ce coboară din înaltul cerului să-şi
aştearnă trena ei de culoare galben-brun-arămie, trena fiind voi frunzele care veţi
aşterne un covor de rugina peste întreaga natură. De cum soseşte de pe dealuri,
începe a stropi cu mănunchi de ciumafai, natura udă, dând pentru ea culoarea ei
simbolică de toamnă. Atunci soarele va coborâ spre asfinţit. Răcoarea va brăzda
întinsul şi deodată sămânţa se va scutura, frunzele îngălbenite se vor desprinde de
pe ramulrile copacilor şi se vor cufunda într-un somn adânc pentru totdeauna.
Bruma rece şi vântul sturlubatic sunt prieteni nedespărţiţi ai toamnei.
Impreună vor sălta frunzele în sus până în înaltul cerului iar apoi le vor lăsă din
nou pe pământ. Voi vă veţi apleca în faţa toamnei părăsind copacul definitiv, tatăl
care v-a susţinut atâta timp în adierea vântului slab. Dar pentru oamnenii vrednici,
toamna este ca o pagina din cartea vieţii care iîşi aduce roadele ei cu ea. De cum o
zăresc se apucă cu grijă să-i culeagă veşmintele cum sunt: perele, merele, nucile,
gutuile pentru care au muncit tot anul. Dar toamna nu este mai prejos căci ea e
mândră şi fericită de vrednicia lor şi de aceea le acordă toată încrederea şi speranţa
ei. După câteva secunde, din fantezia povestirii fata frunză făcu nişte ochi mari şi
galbeni ca semn de dezmorţire, îl salută cuviincios pe bătrânul copac, îi spuse "La
revedere" cu un glas stins subţire şi se îndreptă iute spre casa părintească. Ajunsă
acasă fu întrebată de părinţi pe unde a umblat iar ea, cu lacrimi în ochi, istorisi tot
ce i s-a întâmplat. Cum termină, se uită pe dealuri şi frumoasa toamnă se apropie
de ea.
Fructele îi ţineau trena, coroniţa de flori strălucea din ce în ce mai tare, în
calea ei se aşeza frunze de miresme de flori. Dar, în sfârsşit, ajunse la tatăl împărat
ţi cu încuviinţarea lui lua toată calea frunzelor, copilele şi le duse cu ea, rămânând
în urmă dorul părinţilor, lacrimi amare, pustietate, iar înainte frunze ce se roteau în
jurul toamnei. Doar o urmă a mai rămas, o lacrimă de frunză şi rouă ce se aşeza pe
copacul împărat. El urma să stea de veghe şi să adăpostească în continuare toţi
trecătorii care făceau popasuri sub el.

***************
 Fetiţa cu chibriturile

Era un ger grozav; ningea şi începuse a înnopta: era ajunul Anului Nou.
Pe frigul acela şi pe întunericul acela, mergea pe stradă o biată fetiţă cu capul
gol, şi cu picioarele goale. Avusese ea doar nişte papuci când plecase de-
acasş, dar nu-i folosise mult: erau niste papuci mari, pe care mama ei îi rupsese
aproape, şi erau aşa de largi pentru ea, încât mititica-i pierdu grăbindu-se să
treacă o stradă, unde cât p-aci era să fie strivită între două trăsuri.
Unul din papuci nici nu-l mai găsise, iar celălalt îl luase un baiat care zicea că
vrea să facă din el leagăn pentru copilul lui, când o avea şi el unul.
Fetiţa mergea cu picioarele ei goale, roşii-vinete de frig; şi-n şorţul ei vechi
ţinea strâns un vraf de cutii cu chibrituri şi mai avea şi-n mână o cutie.
Fusese o zi rea pentru dânsa şi nimeni nu-i cumpărase în ziua aceea nimic, şi n-
avea prin urmare nici un ban; şi-i era foame şi frig tare.
Biata fetiţă! Fulgii de zăpadă cădeau pe părul ei lung şi bălai, care se încreţea
frumos pe lângă ceafă, dar nu se gândea ea acum la părul ei creţ.
Luminile străluceau pe la ferestre, miros de fripturi se răspândea în stradă; era
ajunul Anului Nou, iata la ce se gândea ea.
Se opri şi se ghemui într-un colţ dintre două case, din care una ieşea în
stradă mai mult ca cealaltă. Işi strânse picioruşele sub ea. Frigul o
pătrundea din ce în ce mai mult, şi totuşi nu-i venea să se ducă acasă; aducea
înapoi toate chibriturile, şi nici un bănuţ măcar.
Tatăl său are s-o bată; şi afară de asta, şi acasă nu era tot aşa de frig ?
Ei locuiau tocmai sub acoperiş şi vântul sufla în voie, cu toate că fuseseră
astupate crăpăturile cele mari cu paie şi cu zdrenţe vechi. Mânuţele ei
erau aproape îngheţate de frig.
A! Un chibrit aprins le-ar putea face bine. Dac-ar îndrăzni să
scoată unul, numai unul din cutie, să-l zgârie de zid şi să-şi încălzească
degetele! Scoase unul: hârşti! Cum mai trosni, şi cum se aprinse! Chibritul
ardea ca o lumânărică, ţinu mânuţa deasupra flacării.Ce lumină ciudată.
I se păru fetiţei că stă lângă o sobă mare de fier, care avea deasupra un capac
lucios de aramă. Inăuntru ardea focul şi era aşa de cald; dar ce-i oare asta ?
Fetiţa îşi întindea acum picioruşele ca să şi le încălzească şi pe ele; flacăra se
stinse şi soba pieri; fetiţa rămase stând cu rămăşiţa de chibrit în mână.
Hârşcai un altul, care se aprinse, străluci, şi zidul în care bătea lumina se făcu
străveziu ca o pânză subţire. Fetiţa putu vedea până-ntr-o odaie unde era o
masă acoperită c-o faţă albă, pe care sclipeau porţelanuri subţiri; în mijloc era o
gâscă friptă umplută cu prune şi cu mere ce răspândeau un miros plăcut; şi,
lucru de necrezut, deodată gâsca sări de pe masă, şi veni cu furculiţa şi cutiţul în
spinare până la biata fetiţă.
 Chibritul se stinse: şi nu mai avu în faţa ei decât zidul rece şi gros.
Mai aprinse încă unul. Deodată se văzu şezând sub un pom frumos de
Crăciun; e mult mai mare şi mai împodobit decât a văzut prin geamuri la
negustorul cel bogat. Mii de lumânărele ardeau pe crengile verzi, şi poze de tot
felul, ca cele ce împodobesc ferestrele prăvăliilor, păreau că-i zâmbesc.
Fetiţa ridică amândouă mâinile: chibritul se stinse: toate lumânărelele din
pom se înălţau tot mai sus, tot mai sus, şi ea vaăzu deodată că luminişele acelea
erau stele. Una din ele căzu şi trase o dungă mare de foc pe cer.
"A murit cineva", îşi zise micuţa; căci bunica ei, care fusese foarte bună pentru
dânsa şi care acum nu mai trăia, îi spusese adesea: "Când cade o stea, un suflet
se înalţă la Dumnezeu".
Mai trase încă un chibrit pe zid: şi se făcu o lumină mare, în mijlocul
căreia era bunica ei în picioare, şi era aşa de strălucitoare, o privea blând şi
duios! - Bunica, strigă fetiţa, ia-mă cu tine. Când s-o stinge chibritul,
ştiu că n-o să te mai văd. Ai să pieri şi tu din faţa ochilor mei, ca şi soba
de fier, ca şi gâsca friptă, ca şi frumosul pom de Crăciun.
Şi aprinse repede toate chibriturile ce-i mai rămăsese în cutie, căci voia să vadă
mereu pe bunicuţa ei.
Se făcu o lumină ca ziua. Niciodată bunica nu fusese aşa de
frumoasă, aşa de mare. Ea lua pe fetiţă în braţele ei, şi amândouă zburară
vesele în strălucirea aceea, aşa sus, sus, şi nu mai era acolo nici frig, nici foame,
nici griji; erau la Dumnezeu.

****************
 Iepuraşul cel haios

Trăia odată în pădure Iepurasul cel Haios, care îşi petrecea toată ziua în
căutarea mierii. Bineinteles că îi placeau morcovii şi spanacul, dar mierea era
favorita lui!
Câteodata avea noroc să găsească uşor miere în scorbura vreunui copac
bătrân. Dar, de cele mai multe ori, trebuia să găsească diverse metode să pătrundă
în vizuina Doamnei Urs, unde putea să mănânce pe săturate miere din borcanul
acesteia.
La un moment dat însă Doamna Urs a observat că borcanul ei cu miere se
tot goleşte. "Cineva îmi mănâncă mierea, şi am să-l prind," şi-a spus ea.
Doamna Urs a întins o capcană. A pus borcanul de miere pe raftul cel mai de sus
al dulapului, dar pe marginea lui, astfel încât acesta să cadă când va fi atins.
Ziua următoare, când Doamna Urs a plecat la vânătoare, Iepurasul cel Haios a
pătruns în vizuina ei. A văzut borcanul de miere sus pe raft şi s-a urcat să-l ia. Dar
când l-a atins, borcanul a căzut, Iepurasul cel Haios a căzut şi mierea s-a întins
toată peste Iepurasul cel Haios!
Vai de mine! Iepurasul cel Haios a încercat şi a încercat să se mişte, dar
mierea era aşa de groasă încât el se lipea de orice atingea. Când Doamna Urs s-a
întors acasă, Iepurasul cel Haios era lipit de podea. "E, şi acum să vedem ce am
prins," şi-a zis râzând Doamna Urs. "Se pare că voi avea ciorbă de iepure în seara
asta la masă."
Doamna Urs a umplut cu apă o oală mare neagră şi a pus-o pe sobă. A
aprins apoi focul, sub oală, şi a ieşit afară să adune câteva ridichii şi cartofi pentru
ciorbă. Iepurasul cel Haios a încercat şi a încercat să fugă, dar se lipea tot mai rău.
"Oh, dacă aş putea să scap de aici, niciodată nu aş mai încerca să fur miere!" şi-a
spus el plângând.
Pe masură ce focul aprins sub oală devenea din ce în ce mai puternic,
mierea din jurul Iepurasului cel Haios devenea tot mai subţire. A început să se
scurgă pe lângă urechi, de peste tot, în jos spre labuţe. Curând Iepurasul cel Haios
a fost în stare să-şi mişte un picior, apoi pe celălalt. Cu o mişcare din coadă
Iepurasul cel Haios a sărit afară din vizuina Doamnei Urs şi a pornit-o repede spre
pădure.

Din acea zi, Iepurasul cel Haios nu a mai mâncat niciodata miere. S-a mulţumit cu
morcovi, spanac şi salată ca şi restul iepuraşilor.

********************
 Povestea cuvântului

A fost odată ca niciodată un împărat pe nume Cuvânt. Şi stăpânea împăratul

peste o împăraţie întinsă, cu supuşi bogaţi şi fericiţi. O sigură mare durere avea el
însă, în toată fericirea ce-l înconjura: nu avea copii. Şi ajunsese împăratul la
bătrâneţe de mare supărare îl cuprinsese şi numai plângea şi altceva nu mai făcea.
Azi aşa, mâine aşa, într-o zi, stând împăratul la poartă şi plângându-şi trista soartă,
ia că trecu un moş pe lângă el şi-i dădu bineţe, apoi îi zise:
- Impărate, ai milă de un biet călător şi dă-mi, rogu-te, o cană cu apă şi o
bucată de pâine.
Impăratul îi răspunse: - Moşule, d-apoi nu ţi-oi da numai atât pofteşte
în casă şi ţi-o da împărăteasa mea de mâncare şi-oi înnopta la noi, că poate ai drum
lung de făcut.
Şi-l duse împăratul pe moş în casă şi-i dădu împărăteasa mâncare caldă
şi-i turnă împăratul o cană de vin, apoi îi urară somn bun şi-l lăsară odihnei nopţii.
Iar peste noapte împăratul avu un vis: se făcea că moşul îi spunea:
- Drept mulţumire pentru bunătatea ta şi a împărătesei tale, vă voi lua
durerea din suflet. Ascultă cele ce-ţi voi spune, fă întocmai şi rău nu va fi: să
meargă împărăteasa în curtea palatului şi va vedea un pomişor. Să-l ude, să-l sape
şi să-l cureţe de uscături. Fructele ce le va da pomişorul să le mănânce
împărăteasa. Aşa să faceţi şi nicicum altfel şi bine vă va fi.
Dimineaţa împăratul îi povesti împărătesei visul şi fugiră amândoi la moş
să-l întrebe ce a fost aceasta. Dar moşul nu mai era, plecase. Si au stat ei la sfat şi
au hotărât să facă ce îl sfătuise moşul pe împărat în vis. Si s-a dus împărăteasa în
curtea palatului şi mare-i fu mirarea când găsi pomişorul acolo unde nu fusese
până deunăzi nimic. Si-l săpă, îl udă, îl curăţă de uscături. A doua zi imparateasa
gasi in pomisor trei poame pe care le manca. Iar la sorocul potrivit împărăteasa
dădu naştere la trei fete. Mare bucurie fu pe împărat şi în întreaga împărăîie, având
acum cine să-i mângâie bătrâneţile.
In ziua hotărâtă, puseră împăratul şi împărăteasa masa cu făină, lapte,
miere, sare şi apă, să le fie ursitoarelor de hrană. Acestea se înfruptară din cele
date, apoi le ursiră fetelor: -Si se va numi această fată, cea mare fiind, Vorba
Dreaptă. Si va fi aprigă, va lovi, va sfărâma şi va îndrepta, cu dreptate şi adevăr,
numai pe voie, fără de nevoi.
- Si se va numi această fată, cea mijlocie fiind, Vorba de Duh. Si va stârni
minţi şi va căuta sâmbure de cunoaştere.
- Si se va numi această fată, mezina fiind, Vorba Bună. Si va fi blândă şi
miloasă, şi va mângâia durere şi va închide răni. Si va fi dulce şi frumoasa inimii.
Crescură fetele, bucurând părinţii în toate cele ce făceau. Iar cele ce li se
ursiseră se vădeau adevărate: Vorba Dreapta era aşa de înţeleaptă, încât împăratul
o pusese în locul său la judecaţile cele mari; Vorba de Duh atâta era de mintoasă,
că numai cu cei mai mari învăţaţi stătea la vorbă şi tălmăcea cele mai grele cărţi;
Vorba Buna mângaia pe toti cei aflaţi în durere şi pe unde trecea tot zâmbet şi
bucurie lşsa în urmă. Iar împăratului şi împărătesei li se umpleau sufletele de
bucurie şi nu era zi de la Dumnezeu în care sş nu multumească pentru ziua în care
moşul se oprise la ei la poartă. Şi ar fi fost tot o fericire peste împăraţia lor,
până într-o zi, când la marginea împăraţiei îşi făcu sălaş un balaur. Ardea satele,
mânca bucatele oamenilor. Ce nu făcuse împăratul: trimisese soli, trimisese oşti,
dăduse sfoără-n ţară că va da o fată de nevastă celui ce va înfrânge balaurul…
degeaba, balaurul nu putea fi învins. Atunci, nemaigăsind scăpare, împăratul
merse el însuşi la balaur.
- Ia spune, balaure, ce vrei tu de la noi, de atâta necaz ne faci?
- Apoi, împărate, eu n-aş vrea nimic, dar tare sunt cătrănit din cauza stăpânei
mele, imparateasa Litera. Căci a rămas fără gânduri şi numai învălmăşeală este în
împăraşia noastră. Mare supărare are, căci nu se mai ştie descurca. Iar eu mă mânii
şi eu unde şi pe cine pot.
Când auzi împăratul atare vorbe, se gândi că ceva trebuie să facă, să îşi scape
împărăţia de balaur. Si zise: - Mai balaure, eu am trei fete, care or descurca-o pe
împărăteasa ta. Le-oi trimite la ea şi or să-i dea de cap, numai pleacă de pe
pământurile mele şi lasă-mi oamenii în pace.
- Apoi fie ca tine, împărate, zise balaurul şi, luându-şi ziua bună, plecă în ale
sale.
Se duse împăratul şi îşi chema fetele. Le spuse cum stă toată tărăşenia şi
cuvântul ce-şi dăduse, iar ele îşi luară cele trebuincioase drumului şi plecară.
In mare supărare o găsiră fetele pe împărăteasa Litera. Iar ea, cum le văzu, le
omeni ca pe orice drumeţ venit de la drum lung, apoi le povesti:
- De toate-s vinovată numai eu. Stând la sfat cu oamenii mei, m-am lăudat
într-o zi că nimeni nu ar putea încurca ce eu pun pe hârtie-n scris. Atunci a apărut
furioasă tare – dar parcă alta i-ar fi starea? – zâna Bombăneală. Si m-a blestemat
rău m-a blestemat… să nu-mi fie odihna odihnă şi spuse curate să nu mai fie în
împărăţia mea, numai încâlceala şi bâlbâiala, pană ce n-oi aduce ruga isteţimii aici.
Cum o fi aceea, nu ştiu, doar mi-a zis c-o voi găsi în Lege, Invăţătură şi
Mângâiere. Am căutat şi-am tot căutat dar n-am găsit nimic din cele ce mi-a spus
zâna. Iar voi, de veţi afla şi rupe blestemul, eu slugă mă voi face la curtea
Cuvântului, iar vouă vă voi da împărătţa mea s-o stăpâniţi.
Ei, şi-au stat fetele la sfat se sfătuiră şi-ntrebară care pe unde ştia, dar
răspuns nu aflau. Când li se luase gândul că ar afla capăt de unde să apuce, iată că
li se înfătişa moşul ce-i apăruse şi împăratului în alte timpuri. Si ospătându-l ele,
moşul le zise:
- Fetele tatii, de pornit să va fie drumul unde răsare soarele şi apune
moartea. De aflat însă, numai de vă este dat veţi afla.
Si plecară fetele spre soare-răsăre. Merseră ele preţ de doua pâini şi un urcior cu
apă şi ajunseră într-o pădure. Dar ce pădure, cum nici în lume nu întâlniseră:
neagra şi învolburată, numai gânduri rele şi mânie bântuind-o. Flamande şi
obosite, fetele merseră pe o cărare plină de mărăcini şi ajunseră la o casă ce sta să
se năruiască. Bătură la poartă şi le deschise o bătrână atât de bătrână, că nici anii
bătrâneţii nu se mai puteau număra. Fetele se rugară de o cană cu apă şi o bucată
de pâine.
- Apa v-oi da, că-i de la Dumnezeu lăsată, dar pentru pâine trebuie să îmi
munciţi o zi.
Fetele se învoiră şi intrară slugi la bătrână. Vorba Dreapta ajunse la ograda
orătăniilor. Le curăţă, le spală, apoi se grăbi să le dea de mâncare. Si mare îi fu
uimirea, când văzu că mâncarea păsărilor era amestecată cu a vitelor şi a câinilor.
Cu răbdare ea alese pentru fiecare şi le împărţi cinstit să le ajungă tuturor. Vorbei
de Duh îi fu dat să facă curat şi ordine în scrisorile şi cârţile bătrânei. Si erau tare
încurcate, nici gând să fi înţeles ceva din ele. Dar fata, cu răbdare şi amintindu-şi
învăţăturile înţelepţilor cu care îşi împărţea vremea în împărăţia Cuvântului, le
descurca şi le aseza cum nu se putea mai bine. Cât despre Vorba Buna, bătrâna o
puse să o spele şi să o îngrijească chiar pe ea. Iar baba era tare arţăgoasă şi
urâcioasă, dar fata, cu felul ei de a fi, o îngriji şi o mângâie, de zâmbet apăru în
ochii femeii. Ziua de muncă terminându-se, bătrâna le spuse:
- Aţi fost atât de pricepute şi aţi pus atâta suflet în tot ce aţi făcut încât vă voi
spune ce mai aveţi de făcut. Intoarceţi-vă la curtea împărătesei Litera. Spuneţi-i să
urce în turnul părăsit şi să aducă sipetul ce-l va găsi acolo. Restul veţi ştii, poate,
singure ce aveţi de făcut.
Fetele mulţumiră de sfat şi se întoarseră la împărăteasa Litera. Găsiră
sipetul şi-l deschiseră. Nu găsiră în el decât trei hrisoave, pe care stăteau scrise
numele fetelor. Mirate, îşi luară fiecare hrisovul şi le citiră. Vorba Dreapta citi
‚zanogan’, Vorba de Duh ‚direovin’, iar Vorba Buna ‚caslachin’. Aflând ce stătea
scris în hrisoave, împărăteasa Litera se puse pe un plâns de se scutură cămaşa pe
ea, gândind cş asta tot lucrătura zănei Bombăneală trebuie să fie. Dar fetele, se
sfătuiră, mai citiră şi aflară ce scria în hrisoave. Citiră cu glas puternic, să spargă
vraja: ‚ZÂNO GÂNDIREO, VIN CĂ-S LA CHIN!’. Si-atunci, ca de niciunde,
apăru o minune de zână, însoţită fiind de trei flăcăi cum nu se mai aflau alţii. Si
zise: - Aceasta e ruga isteţimii, iar voi aţi reuşit să descâlciţi scrisele. Eu sunt zâna
Gândire, iar ei sunt copiii mei, Lege, Invăţătura şi Mângâiere. Iar ei vă sunt vouă
sortiţi de soţi, dar trebuia să dovediţi că-i puteţi afla.
Si astfel, fetele se măritară cu cei trei flăcăi, Litera intră slujnică la Cuvânt iar
Gândirea îi veghează pe toţi pentru linişte şi împlinire a minţii şi sufletului.
 Fluturele şi albăstrica
de Ana Maria Ciobanu
Un lucru nemaipomenit mi s-a întâmplat acum câteva săptămâni dragii mei
şi trebuie neapărat să vi-l povestesc şi vouă. Eram la pădure, soarele strălucea şi te
încălzea plăcut. Deşi încă ar fi trebuit să fie iarnă, ziua despre care vă vorbesc era
o zi de primăvară în toată puterea cuvântului. Pe când stăteam întinsă pe iarbă
şi priveam norii ce luau forme misterioase am auzit o foşnitură lângă un copac.
Mi-am întors privirea într-acolo şi ce să vezi?! Un fluture de toată frumuseţea, cu
aripile mari, colorate cu albastru, galben, violet, alb si roşu, stătea zgribulit pe un
fir de iarbă. M-am mirat foarte tare de una ca aceasta, că doar ce să caute un
fluture iarna în pădure?! Fluturii zburdă vara şi ne bucură privirile, trebuia să fie
ceva fermecat la mijloc. M-am întors încet pe burtă ca să nu-l sperii şi am încercat
să ascult mai atent. Ce credeţi că mi-au auzit urechile? Fluturele cel frumos vorbea
cu o micuţă albăstrică, abia ieşită şi ea la soare: - Vaai dar ce floare
frumoasă, n-am mai văzut aşa ceva! zise Albăstrica uitându-se la fluture.
- Dar eu nu sunt floare, sunt fluture…
- Fluture? Ce e un fluture? Iţi spun sincer că nu am mai văzut niciodată
aşa ceva şi nici n-am mai auzit până acum de „fluture”
- Cred şi eu că nu ai mai văzut pentru că noi toamna dispărem, ne alungă
vântul şi frigul, ne Îngreunează ploaia aripile…
- Aripile? Astea aşa frumos colorate nu sunt petale?
- Nu albăstrico, ţi-am spus că nu sunt floare. Sunt fluture şi pot să zbor de
aceea am aripi.
- Poţi să zbori? Să pleci din pădure şi să vezi alte locuri???
- De fapt…puteam să zbor. Toamna trecută pe când mă pregăteam să plec
spre un loc mai cald cu prietenii şi familia mea un bondar neatent a dat peste mine
şi mi-a frânt o aripă. N-am mai putut să mă ridic şi ceilalţi au plecat făra mine. Am
stat toată toamna şi toată iarna ascuns într-o magazie.
- Vorbeşti foarte ciudat pentru că nici de „magazie” nu am mai auzit…Dar
cum ai ajuns până aici dacă nu mai poţi zbura?
- Albastrico eşti foarte simpatică. In magazia asta erau depozitate multe
haine şi pălării care mi-au ţinut puţin de cald. Dar când ningea sau bătea vântul
nimic nu mai putea să-mi ţină de cald. Astăzi a intrat o fetiţă în magazie şi a luat o
pălărie mare de soare. M-am ascuns şi eu în pălărie şi am venit cu ea până la
pădure.
- Da tare friguros mai eşti. Eu până de curând am stat învelită cu zpăpadă
şi îmi era tare bine, nu bătea vântul ca să mă rupă, nu mă culegea nimeni…acum a
venit soarele şi peste puţin timp sigur o să mă smulgă cineva de aici.
- Să te smulgă? Nu, eşti prietena mea şi nu am să permit nimănui să te rupă
de aici.
 - Fluturaşule aşa e soarta noastră sş ajungem în bucheţele, nu ai cum să te
împotriveşti. Chiar mai adineauri până să ne punem noi doi la vorbă au venit doi
copii şi le-au luat pe surioarele mele.
- Dar …din întâmplare nu ai nişte surioare mai mari?
- Mai mari? Nu…noi toate suntem aşa mici, brânduşele, albăstrelele,
toporaşii, ghioceii - primavara vrea să fim aşa .
- Inseamnă că o sa mor de foame. Speram că dacă scap din magazia aia o să
găsesc o floare mai mare să mă hrănească şi pe mine. N-am mai mâncat din
septembrie.
- Nu! Nu trebuie să mori de foame. Dacă mai rezişti câteva zile, poate o
săptămână, vor răsări şi florile mai mari. O să fie plin de lalele de toate culorile şi
o să ai mâncare din belşug. Până atunci o să ne ţinem de urât unul altuia.

Ascultam această conversaţie şi nu-mi venea să cred ce aud. Fluturii şi

florile vorbesc? Bietul fluture stătuse toată iarna nemâncat şi aş fi vrut să-l ajut dar
nu ştiam dacă ar vorbi cu mine. Aveam o pălărie de paie cu nişte
trandafiri galbeni prinşi în părţi. Nu prea mă pricepeam eu la ce mănâncă fluturii
dar merita să încerc. Aşa că, am întins pălăria cât mai aproape de copacul unde
vorbeau cei doi şi, fericire!! Fluturele a simţit mirosul florilor şi s-a năpustit
înfometat asupra lor. Albăstrica îşi apropia cele doua frunze ce-i străjuiau tulpina
de parcă ar fi bătut din palme de fericire pentru că fluturele se ridicase de la
pămaât şi zbura din nou.
Incercaţi şi voi să priviţi florile şi fluturii cu atenţie. Cine ştie ce poveşti
nemaipomenite veţi auzi?

***********************
 Elefantul cel curios

A fost odată, demult, un elefanţel foarte curios. Intr-o zi s-a trezit cu o nouă
întrebare: \"ce mănâncă crocodilul seara?\" Aşa că a plecat prin pădure să întrebe
animalele şi s-a întâlnit cu ursuleţul şi-l întreabă:
- Ursuleţule, ce mănâncă crocodilul seara?
- Nu ştiu, a răspuns ursuleţul, dar du-te la lac şi vei afla. Si a plecat mai
departe elefănţelul să caute lacul. Pe drum s-a întâlnit cu o broscuţă:
- Broscuţo, ce mănâncă crocodilul seara?
- Nu ştiu, a răspuns broscuţa, dar du-te la lac şi vei afla. In apropiere de lac,
elefănţelul s-a întâlnit cu şarpele boa:
- Şarpe, ce mănâncă crocodilul seara?
- Nu ştiu, a răspuns şi şarpele, dar uite lacul aici, sunt sigur că vei afla
răspunsul. Tocmai atunci ieşea din apă crocodilul. Elefănţelul s-a apropiat de el,
dar nu ştia că vorbeşte chiar cu crocodilul:
- Scuză-mă te rog, ştii cumva ce mănâncă crocodilul seara? Crocodilul
şiret îi spune:
- Vino mai aproape să-ţi spun la ureche să nu ne audă nimeni. Elefănţelul
s-a apropiat şi crocodilul -haţ!, l-a apucat de nas, că pe vremea aia elefănţelul avea
un nas ca toate nasurile, micuţ aşa ca al tău.
Şi cum se chinuia bietul elefănţel să scape din gura crocodilului a venit
repede, repede şarpele boa, care se afla în apropiere şi a început să-l tragă pe
elefănţel de coadă. Si atâta a tras crocodilul de nas şi şarpele boa de coadă, că până
la urmă şarpele a reuşit să-l salveze pe elefanţel, dar nasul i se întinsese atât de tare
că aproape îi atârna pe jos. Si uite aşa, de atunci are elefantelul trompă.

*******************
 Legenda cerbului

Dumnezeu, după ce a făcut toate animalele şi vietăţile, a orânduit apoi

fiecăruia felul de viaţă şi locul unde să-şi ducă traiul. A rânduit ca peştii să trăiască
în ape, păsările să zboare prin aer; şerpii şi alte jivine – în pământ; urşii, lupii,
cerbii şi căprioarele – în păduri şi aşa a dat fiecăruia locul de trăi şi felul de viaţă.
Dintre toate animalele care trăiesc în pădure, cerbul, mai mândru şi mai încrezut în
el, ceru să fie mai-marele pădurilor şi munţilor. Dumnezeu primi să împlinească
dorinţa cerbului, dar îi puse o singură condiţie şi anume:
- E sigur că va putea să dobândească ascultarea celorlalte dobitoace?!...
Cerbul, mândru, făgădui că da, el se simte în stare să se facă ascultat şi iubit de
supuţii săi. Dumnezeu, văzând aşa, a dat binecuvantarea cerbului şi-l trimise să-şi
împlinească obligaţia. Cerbul, plin de recunoştinţă, mulţumi lui Dumnezeu, şi-i
mai ceru ceva înainte de plecare, cam cu sfială ce-i drept, dar ceru.
- Doamne, ca sa fiu cunoscut de supuşii mei, dă-mi un semn după care să
mă deosebesc de toţi şi să fiu văzut de la depărtare!...
- Să-ţi vopsesc blana în rosu?...popuse Atotştiitorul, cerbului.
- Nu, Doamne, aş vrea ceva mai frumos.
- Atunci să te fac bălţat alb cu negru.
- Bunule Părinte, să-mi fie cu iertare, dar drept să spun, nu prea mi-ar
conveni.
- Ai, ce vrei?! Zise Dumnezeu puţin cam supărat, văzând că cerbul e
nemulţumit.
- Doamne, eu cred că mi-ar sta bine cu o coroana mare pe cap, aşa cum se
cuvine unei căpetenii peste pădurile munţilor.
- Bine, cerbule, fie precum ţi-e voia. Fiindcă ţie nu ţi-am dat coarne, cum
am dat boilor şi altor făpturi ale mele, iată te binecuvântez să porţi pe cap două
crengi verzi, frumoase şi rămuroase, de stejar, care să-ţi stea falnice ca două
pompoane. Si zicând aşa, înfipse în capul cerbului două crengi verzi de stejar.
Cerbul multumi lui Dumnezeu pentru podoaba ce i-a dat şi mărirea în care l-a
blagoslovit şi plecă să stăpânească pădurile. In clipa când îşi lua rămas-bun de la
Făcătorul lumii, acesta îi aminti să nu-şi uite făgăduiala.
Si plecând cerbul la datoria lui, întări din nou făgăduiala ce făcuse lui Dumnezeu,
că va şti să fie la înălţimea misiunii ce i s-a încredinţat. Dumnezeu, care ştia tot ce
are să se întâmple, urmărea cu priviri neîncrezătoare cum falnicul cerb o lua la
goană spre împăraţia tainică a pădurilor.
Cum ajunse la marginea pădurii, scoase cerbul un strigăt puternic, ca să
adune animalele care trebuiau acum să-i dea ascultare lui, noul voievod al brazilor.
Căprioarele, caprele, viezurii, vulpile, începură chiar să se adune, pentru a asculta
porunci de la cel ce de Dumnezeu era ursit să le fie acum stăpân.
Un lup flămând nu voia însă să bage în seamă cele ce spunea cerbul şi în fugă se
îndrepta către o stână din apropiere, pentru a-şi face rost de ceva de ale gurii.
Cerbul, se întelege, căuta să impună ascultare lupului, dar lupul, dispreţuindu-l, îi
arăta nişte colţi, încât a înfiorat de spaima pe cel care ceruse lui Dumnezeu să fie
mai mare peste păduri. Si dacă cerbul nu o lua la sănătoasa, nu se ştie ce se putea
întâmpla. Atunci cerbul înspăimântat, revoltat şi mâniat de obraznicia lupului, o
lua la goană la Dumnezeu, să i se plângă împotriva lupului.
Cum îl văzu, Atotputernicul îi zise:
- Aşa a fost vorba, îngâmfatule? Pai nu eşti tu cel care te încumetai a te
crede vrednic să te faci respectat şi ascultat de toate fiarele pădurilor?...
Cerbul, ruşinat, nu putu să răspundă nimic. Inţelesese că Dumnezeu i-a împlinit
voia, numai ca să-l convingă de neputinţa lui. Işi dădu seama acum de proverbul
care s-a adeverit că:" socoteala de-acasa nu se potriveşte cu cea de la târg". Văzuse
că a fost necugetat şi prea mult încrezut în puterile sale, care nu era deloc după
cum îşi închipuise el. De aceea pleca capul ruşinat în faţa Atotştiitorului şi tăcu
chitic.
Dumnezeu voi să-l pedepsească pe cerb, pentru că s-a încumetat să ceară
ce nu i se cuvenea şi nu merita, însă îl lăsa în pace zicându-i:
- Să rămâi fălos precum eşti şi fricos, cum mi te credeam! Ramurile verzi şi
frumoase ce ţi le-am înfipt ca o coroană pe cap, să se usuce, rămânand numai
lemnul lor, ca un semn că ţi-ai pierdut rangul de căpetenie al pădurilor.....
Şi în adevăr, povestea spune că de atunci a rămas cerbul falos, dar şi amarnic de
fricos; iar acele ramuri de stejar uscate i-au rămas pe cap până azi în chip de
coarne.
 Iepurele şi ariciul
Intr-o zi frumoasă de toamnă, se întâlni iepurele şi ariciul. De cum văzu
iepurele, ariciul se grăbi spre el să-i dea bună dimineaţa.
Iepurele îngâmfat, se uită de sus la arici şi-l întrebă:
- Tu ce alergi de zor aşa de dimineaţă?
- Mă plimb – răspunse politicos ariciul.
- Te plimbi? – zise râzând iepurele. Dacă nu mă înşel ţi-ai putea folosi
picioarele pentru lucruri mai importante decât plimbarea.

Ingâmfarea iepurelui îl jigni pe arici. Nu ajunge că s-a născut cu picioare

strâmbe, dar iepurele mai şi glumeşte pe seama lui.
- Ştii ceva – spuse ariciul – hai să ne luăm la întrecere! Pun pariu că te
întrec, dacă alergăm!
- Eşti tare glumeţ – spuse iepurele. Cum vrei să mă întreci când ai
picioarele aşa strâmbe? Dar fie, dacă asta vrei. Pe ce punem pariu?
- Pe un ban de aur – zise ariciul.
Iepurele se uită băţos la arici, îşi răsuci mustaţa. După care întinse laba
către arici şi spuse:
- Bine, fie, să ne întrecem!
- Ei, păi nu-i aşa de urgent! Cine a mai văzut aşa ceva, să mă iau la
întrecere cu stomacul gol. Mai întâi merg acasă să mănânc ceva, şi ne întâlnim
peste jumătate de oră.

Iepurele nu spuse nimic, aşa că, ariciul o luă spre

casă. De cum ajunse acasă, strigă:

- Femeie, unde eşti? Vino degrabă, mergem împreună pe câmp!

- La ce treabă? – întrebă femeia arici.

- Am pus pariu cu iepurele că-l întrec la fugă!

 - Vai de capul tau, nenorocitule, cum să-l întreci tu pe iepure? Ti-ai pierdut
minţile;

- Lasă asta pe seama mea. Hai, fuguţa, vino cu mine.

Cum mergeau ei pe camp, ariciul aşa grăi:

- Vezi arătura asta?
- O văd – zise nevasta ariciului.
- Acolo vom alerga cu iepurele. Eu alerg într-o brazdă, iepurele aleargă în
cealaltă brazdă. Tu n-ai altă treabă, decât să stai aici, la capătul brazdei, iar când
iepurele ajunge aici, tu să zici: Eu am ajuns deja!

Femeia dădu din cap că a înteles, şi porni spre capătul arăturii.

Ajunse şi iepurele:
- Incepem?
- Incepem! zise ariciul.
Iepurele numără:
- Unu, doi, trei si!
Iepurele porni în goană, ariciul abia îşi ridica picioarele. După câţiva paşi, se
piti în brazdă şi nici nu mai mişcă.

Iepurele ajunse la capătul brazdei, dar femeia arici ridică, capul din brazdă şi
spuse: Eu am ajuns deja. Iepurele rămase mut de uimire, nu-i venea să creadă că
ariciul a ajuns înaintea lui. Nici nu bănuia că ariciul îl păcăli, ştiut fiind că ariciul
nu se deosebeşte de femeia arici cu nimic.
- Nu-mi vine să cred – zise iepurele. Să alergăm încă o dată!
 Şi fără să aştepte răspunsul o luă la fugă spre celălalt capăt al arăturii.
Acolo însă îl aştepta ariciul. Când ajunse, ariciul îl întâmpină din nou.
- Incă o dată! - strigă iepurele, şi o luă iar la goană.

- Din partea mea, putem alerga de câte ori vrei – spuse ariciul.

Iepurele alerga cât îl ţineau picioarele, de vreo saptezeci de ori, dar de

fiecare dată ariciul era acolo înaintea lui. Când a simţit că nu-l mai ţin picioarele,
se dădu bătut. Nu înţelegea cum e posibil, dar asta e. Ii dădu ariciului banul de aur,
după care se prăbuşi la marginea arăturii. Ariciul luă ce câştigase, merse la
capătul arăturii îşi luă femeia, după care merseră liniştiţi acasă şi trăiră liniştiţi, dar
după această întâmplare, nici un iepure nu mai face glume pe seama picioarelor
scurte ale aricilor.

Povestea unui om leneş

Cică era odată într-un sat un om grozav de leneş; de leneş ce era, nici
îmbucătura din gură nu şi-o mesteca. Si satul văzând că acest om nu se dă la
muncă nici în ruptul capului, hotâri să-l spânzure pentru a nu mai da pildă de
lenevie şi altora. Si aşa se aleg vreo doi oameni din sat şi se duc la casa leneşului,
îl luă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimţitor, şi hai cu dânsul la
locul de spânzurătoare. Aşa era pe vremea aceea. Pe drum se întâlnesc ei cu o
trăsură în care era o cucoană. Cucoana, văzând în carul cel de boi un om care
semana a fi bolnav, întrebă cu mila pe cei doi ţărani, zicând:
- Oameni buni! Se vede că omul cel din car e bolnav, sărmanul, şi-l duceţi la
vro doftoroaie undeva, să se caute?
-Ba nu, cucoană - răspunse unul dintre ţărani, - să ierte cinstita
dumneavoastră, dar aista e un leneş care nu credem să fi mai având pareche în
lume, şi-l ducem la spânzurătoare, ca să curăţim satul de-un trândav.
- Alei! oameni buni! - zise cucoana, înfiorându-se - păcat, sărmanul, să
moară ca un câine fără de lege! Mai bine duceţi-l la moşie la mine; iacătă curtea pe
costişa ceea. Eu am acolo un hambar plin de posmagi, ia aşa pentru împrejurări
grele, doamne fereşte! A mânca la posmagi, şi a trăi şi el pe lângă casa mea, că
doar ştiu că nu m-a mai pierde Dumnezeu pentru o bucătţcă de pâine. Da, suntem
datori a să ajutăm unii pe alţii.
- I-auzi, mai leneşule, ce spune cucoana: că te-a pune la coteţ, într-un hambar
cu posmagi, zise unul ditre săteni. Iacă peste ce noroc ai dat, bată-te întunerecul să
te bată, luându-te sub aripa dumisale. Noi gândeam să-ţi dăm frânghie. Iar
cucoana, cu bunătatea dumisale, îţi dă adăpost şi posmagi; să tot trăieşti, să nu mai
mori! Să-şi puie cineva obrazul pentru unul ca tine şi să te hrănească că pe un
trântor, mare minune-i asta! Dar tot de noroc să se plângă cineva. Bine a mai zis
cine a zis, că boii ară şi caii mănâncă. Hai, dă răspuns cucoanei, ori aşa, ori aşa, că
n-are vreme de stat la vorbă cu noi.
- Dar muieţi-s posmagii? zise atunci leneşul cu jumatate de gura, fără să se
cârnească din loc.
- Ce-a zis? întreabă cucoana pe săteni.
- Ce să zică, milostivă cucoană -răspunde unul, -ia, întreabă că muieţi-s
posmagii?
- Vai de mine şi de mine -zise cucoana cu mirare-încă asta n-am auzit! Da
el nu poate să şi-i moaie?
- Auzi, mai leneşule: te prinzi să moi posmagii singur, ori ba?
- Ba, răspunse leneşul. Trageţi mai bine tot înainte! Ce mai atâta grijă
pentru asta pustie de gură!
Atunci unul dintre săteni zise cucoanei:
- Bunătatea dumneavoastră, milostivă cucoană, dar degeaba mai voiţi a
strica orzul pe gâşte. Vedeţi bine că nu-l ducem noi la spânzurătoare numai aşa de
flori de cuc, să-i luăm năravul. Cum chititi? Un sat întreg n-ar fi pus oare mână de
la mână, ca să poată face dintr-însul ceva? Dar ai pe cine ajuta? Doar lenea-i
împărăteasa mare, ce-ţi baţi capul! Cucoană atunci cu toată bunavoinţa ce avea, se
lehameste şi de binefacere şi de tot, zicând:
- Oameni buni, faceţi dar cum v-a luminat Dumnezeu! Iar sătenii duc pe
leneş la locul cuvenit, şi-i fac felul. Si iacă aşa a scăpat şi leneşul acela de săteni şi
sătenii aceia de dânsul. Mai pofteascş de acum şi alţi leneşi în satul acela dacă le
dă mâna şi-îi ţine cureaua.

Fetiţa cu părul de aur şi urşii din pădure

A fost odată o fetiţă care avea un păr auriu şi aşa de frumos încât toată
lumea îi spunea Fetiţa cu Părul de Aur. Fetiţa trăia cu mama ei într-o căsuţă, la
marginea pădurii. Intr-o zi, îi spuse mamei sale:
- Mămico, pot să mă duc în pădure să-ţi culeg un buchet frumos de flori?
- Ce drăguţ din partea ta, fetiţa mea! Dar ai grijă, pădurea este adâncă şi sa-r
putea să te rătăceşti, îi atrase atenţia mama.
O familie de urşi care trăia în pădure a plecat la plimbare cu fiul lor,
Ursuleţul, care se juca prinzând fluturi cu plasa. In timp ce ursuleţul se juca
admirân fluturii care zburau prin aerul proaspăt al dimineţii, Ursul şi Ursoaica se
uitau cu multă dragoste la jocul fiului lor, pe fata lor apărând un zâmbet de
încântare.
 - Vai ce bine e sa fii copil! - rosti Ursoaica.
- Si mie mi-ar place să fiu copil! Rosti Ursul tată. Apoi îşi continuă
drumul prin pădure, aplecându-se asupra florilor minunate cu miros îmbătător.
Fetiţa, cum ajunse în pădure, începu să culeagă flori pentru mama ei: margarete
minunate, albăstrele şi maci roşii ca focul. Cum era atât de preocupate de ceea ce
făcea, nu-şi dădu seama că înaintase prea mult în mijlocul pădurii şi că vremea
trecuse. In curând i se făcu foame şi sete şi se simţi foarte obosită. Spre norocul ei,
zări printre copacii din pădure o căsuţă. Era căsuţa urşilor! Se apropie tiptil de
casă, şi se uită prin gaura cheii şi cum nu văzu pe nimeni, deschise uşa şi intră.
Inăuntru zări o masă mare, întinsă, cu trei farfurii pline cu orez şi miere. Vai, ce
miros îmbietor aveau! Farfuriile de pe masă erau de mărime diferită: una mare,
una mijlocie şi o farfurie mica. In jurul mesei erau asezate trei scaune care păreau
foarte comode. Mai era acolo un fotoliu mare, unul mijlociu şi unul mic. Pentru că
îi era tare foame se hotărâ să guste din mâncarea de pe masă. Mâncă o lingură de
orez din prima farfurie, dar acesta era fierbinte şi îşi arse limba; apoi gustă din
farfuria mijlocie, dar orezul era prea des şi în cele din urmă, gustă şi din ultima
farfurie. Si ce să vezi? Mâncarea din farfuria cea mai mica era aşa de bună încât
mânca tot orezul, până la ultimul bob.
Fetiţa se aşeză întâi în fotoliul cel mare, dar pentru că era prea mare, nu-i
plăcu şi se ridică din el; apoi se aşeză pe scaunul mijlociu, dar nici acesta nu-i
plăcu: avea perna prea moale. Aşa că se hotărâ să se aşeze pe cel mai mic dintre
scaune, dar în momentul în care se puse pe el, acesta era aşa de şubred încât se
prăbuşi sub greutatea ei şi fata căzu pe podea! Cum era foarte obosită se hotărâ să
tragă un pui de somn. A urcat la etaj, a intrat în dormitor, unde a zărit trei paturi:
unul mare, unul mijlociu şi unul mic. Intâi se culcă în cel mare, dar era prea tare şi
incomod. Se culcă apoi în patul mijlociu, dar nici acesta nu i-a fost pe plac pentru
că pătura era aspră şi o înţepa. La urmă, îl încerca pe al treilea şi acesta era atât de
comod şi cald încât adormi pe loc. Pe vremea aceasta, familia de urşi care locuia în
căsuţa se întorcea de la plimbare. Când urşii au deschis uşa de la intrare au simţit
pe dată că cineva a umblat în casă şi au început să miroasă toate lucrurile pe rând:
- Cineva, s-a aşezat pe scaunul meu! a strigat Ursul-Tată pe o voce groasă.
- Cineva s-a atins de perna mea! strigă Ursoaica cu o voce mai blândă.
- Cineva mi-a rupt scăunelul! strigă Ursuleţul cu o voce plângăreaţă. Apoi,
întreaga familie s-a apropiat de masă:
- Cineva mi-a folosit lingura! mormăi Ursul-Tată cu vocea lui groasă.
- Cineva a mâncat din farfuria mea, spuse Ursoaica cu voce ei blândă.
- Uitaţi-vă, cineva mi-a mâncat mâncarea! N-a mai rămas nici o fărâmitură!
a strigat Ursuleţul şi lacrimi mari începură să se rostogolească pe obrajorii săi.
Apoi urşii au urcat la etaj. Ursul-Tată a început să adulmece prin cameră şi a spus
apoi cu vocea sa morocănoasă:
- Cineva s-a culcat pe perna mea!
- Cineva mi-a dat la o parte pătura, şopti Ursoica.
- Priviţi! O fetiţă doarme în patul meu! strigă ursuleţul cu o voce
surprinsă.
Fetiţa cu Părul de Aur se trezi brusc la auzul vocilor. Tare s-a mai
speriat când i-a zărit pe cei trei urşi aplecaţi asupra ei! Se sculă repede din pat, o
zbughi spre fereastră şi se avântă spre pădure. Incepu să alerge spre casă cât o
ţineau picioarele, repede-repede, fără să arunce măcar o privire înapoi. Si de-
atunci încolo, urşii din căsuţa din pădure n-au mai văzut-o niciodată pe Fetiţa cu
Părul de Aur.

Trenul bunicii

Era bătrâna. Viaţa i-a trecut ca un tren în viteză, cu o

mulţime de pasageri, care s-au urcat şi au coborât în diverse staţii. Unii au dispărut
pentru totdeauna, alţii au schimbat doar linia şi numai la ocazii mai ridicau
telefonul, mai trimiteau o telegramă. In jurul ei doar amintiri: în albume, pe pereţii
acoperiţi de fotografii şi în aerul casei. Desigur, nu pe toţi îi învrednicea cu egala
aducere-aminte.Trenul bunicii
-Bunico, când am să fiu eu medic, am să descopar leacul bătrâneţii, dar
până atunci, promite-mi că aştepţi. Tu n-ai să fi bătrână, a asigurat-o. Si bunica, a
făgăduit fetiţei de numai cinci ani, că o să aştepte.
Dina, îi era fiică, dar mereu plecată. Congrese, deplăsări de servici,
vacanţe. Mai mult în străinătate decât acasă. Chiar şi căsnica i s-a destrămat astfel.
-Dina, încercă bunica s-o convingă; fata are nevoie de mamă, de un om tânăr lângă
ea.
-Tu eşti un om tânăr, îi răspundea fiica. O poţi creşte mai bine decât mine.
Si Dina a plecat într-o zi definitiv. A lăsat casa, copilul, serviciul, chiar şi bagajul.
Camera ei a rămas intactă. A plecat şi a uitat să mai scrie. Aşa se întâmpla când te
măriţi tânără, a tras concluzia bunica. Dina, a fost unul din personajele care au
coborât din trenul ei, într-o direţie necunoscută.
Auzise apoi de la unii şi alţii, că s-ar afla în Canada. Alerga, se căuta pe ea
însăşi. Suflet pribeag, nestatornic, nefericit.
 -Cu cine-o fi semănând? se întreba uneori, că Tiberiu, regretatul ei soţ,
fusese un om calm şi tăcut. Chiar şi când a murit, a închis ochii, fără să ceară
măcar un pahar cu apă. Noroc cu Maria. Ea singură i-a încălzit viaţa, i-a dat sens.
Era atât de mândră cu nepoata ei la braţ, subţirică şi înaltă.
Seara aceia de februarie, a venit fără preaviz. Afară era frig, ploaie deasă,
măruntă şi beznă, să-ţi scoţi ochii, nu alta. Nici luminile străzii nu se vedeau prin
ceaţă. Maria nu s-a întors de la facultate, deşi se făcuse târziu.
-O fi având cursuri, şi-a spus bunica. O fi având un iubit, s-a gândit atunci
când nici în zori, fata încă nu se afla acasă. O fi la prieteni, o fi pe undeva ori unde,
numai să fie… Cum să ducă povara anilor? Unde e doctoria promisă? Intr-o
noapte a visat-o. Maria era la fel ca în ultima zi, cu poşeta pe umeri, cu paltonul
descheiat, cu părul fluturând în vânt. "Ai să răcesti" i-a spus. "Nu te teme, bunico,
aici nu e rece. Am venit să-ţi aduc doctoria". A deschis palma, şi-n căuşul ei, o
cheie. In sertarul meu, ai să găseşti medicametnul promis. Bunica s-a trezit. S-a
dus în camera fetei. De mii de ori a intrat acolo să şteargă praful, să aranjeze
cărţile în bibliotecă, hârtiile în sertar. Niciodata nu le-a încuiat. Si totuşi, acum în
broască zări cheia. Stia precis că nu fusese acolo, nu ieri, nu alaltăieri. Si pentru ce
să fi fost? Pe cine să intereseze hârtiile îngălbenite din sertar?
Aproape cu teamă, bătrâna deschise uşiţa. Deşi convinsă de inutilitatea gestului,
începu să caute. Printre foi şi mărunţişuri, în fundul sertarului, descoperi o cutiuţă
cu pastille mici sidefi.
- Oare astea sunt pastilele promise? Parcă ar fi mărgele, s-a gândit, uitându-
se vrăjită la ele. N-am să le înghit! Si poate, totuşi la ce-or fi bune? Dar dacă-i o
otravă? Ei şi! Cine ştie?

***************

Bunicul
 Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme. Bunicul stă pe prispă. Se
gândeşte. La ce se gândeşte? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul
grădinii. Se scărpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere. Pletele
lui albe şi creţe parcă sunt nişte ciorchini de flori albe; sprâncenele, mustăţile,
barba... peste toate au nins anii mulţi şi grei. Numai ochii bunicului au rămas ca
odinioară: blânzi şi mângâietori. Cine trânti poarta?
- Credeam că s-a umflat vântul... o, bată-vă norocul, cocoşeii moşului! Un
băietan ş-o fetiţă, roşii şi bucălai, sărutară "tata-mosu".
- Tata-moşule, zise fetiţa, de ce zboară păsările?
- Fincă au aripi, răspunse bătrânul sorbind-o din ochi.
- Păi, raţele n-au aripi? de ce nu zboară?
- Zboară, zise băiatul, dar pe jos. Bătrânul cuprinse într-o mână pe fată şi în
cealaltă pe băiat.
- O, voinicii moşului!... Si zâmbi pe sub mustăţi, şi-i privi cu atâta dragoste,
că în ochii lui era numai lumină şi binecuvântare.
- Tata-moşule, dar cocorii unde se duc când se duc?
- In ţara cocorilor.
- In ţara cocorilor?
- Da.
- Dar rândunicile unde se duc când se duc?
- In ţara rândunicilor.
- In ţara rândunicilor?
- Da.
- Tata-moşule, aş vrea să-mi crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot, până
în slava cerului, zise băiatul netezindu-i barba.
- Dacă ţi-o creşte ţie aripi, zise fata, mie să-mi prinzi o pasăre.
- Da... ha... ha... păi ce fel... şi mie? Fata se întristă. Bătrânul o mângâie şi zise
băiatului:
- Bine, să prinzi şi pentru tine, să prinzi şi pentru ea.
- Tie două şi mie două... nu este-aşa, tată-moşule?
- Fireşte, ţie două, lui două şi mie una.
- Vrei şi tu, tată-moşule? întrebă băiatul cu mândrie.
- Cum de nu?! Mie un scatiu. Ce fericiţi sunt!
Băiatul încălecă pe un genuchi şi fata pe altul. Bunicul îi joacă. Copiii bat din
palme. Bunicul le cânta "Mai cazace, cazacele, ce cânţi noaptea prin argele"... O
femeie uscăţivă intră pe poartă cu două găleţi de apă.

Copii tăcură din râs şi bunicul din cântec. E mama lor şi fata lui. Cum îl văzu,
începu:
 - I... tată, şi d-ta... iar îi râzgăi... o să ţi se suie în cap... Bunicul ridică mâna
în sus, aducând degetele ca un preot care binecuvântează, şi zise prelung:
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!
- Biiine, tată, biiine... dar ştii.... Femeia intră în casă.
- Să-i bată norocul şi sănătatea, şopti moşul ca şi cum ar fi mustrat pe cineva,
şi sărută în creştetul capului şi pe unul, şi pe altul. Si iar începu râsul, şi jocul, şi
cântecul.
Obosi bunicul. Stătu din joc. Copiii începură să-l mângâie. Din vorba în
vorbă, copiii se făcură stăpâni pe obrajii bunicului.
- Partea asta este a mea.
- Şi partea asta, a mea!
- Mustaţa asta este a mea.
- Şi asta, a mea! La barbă se-ncurcară. Bunicul îi împăcă, zicându-le:
- Pe în două. Si copii o şi despicară, cam repede, că bătrânul strânse din
ochi.
- Jumătate mie.
- Si jumătate mie. Si după ce o împărţiră frăţeşte, începu lauda. Băiatul:
- Mustaţa mea e mai lungă. Fata:
- Ba a mea e mai lungă! Si băiatul întinse de-o mustaţă şi fata de alta, ba
a lui, ba a ei sa fie mai lungă. Pe bunic îl trecură lacramile, dar tăcu şi-i împăcă
zicându-le:
- Amândouă sunt deopotrivă.
- Şi-a mea, şi-a ei!
- Şi-a mea, şi-a lui! La obraji cearta se aprinse mai tare.
- Partea mea e mai frumoasă.
- Ba a mea, că e mai albă! Bunicul zâmbi.
- Ba a mea, că e mai caldă!
- Ba a mea, că e mai dulce!
- Ba a mea, că nu e ca a ta!
- Ba a mea, că are un ochi mai verde!
- Ba a mea, că are un ochi şi mai verde! Bunicul abia se ţinea de râs.
- Ba a mea!
- Ba a mea! Si băiatul, înfuriindu-se, trase o palmă în partea fetei. Fata
ţipă, sări de pe genuchiul bătrânului, se repezi şi trase o palmă în partea bşiatului.
Bşiatul, cu lacrimile în ochi, sărută partea lui, şi fata, suspinând pe a ei. Mama lor
ieşi pe uşă şi întrebă răstit:
- Ce e asta! Obrajii bunicului erau roşii şi calzi. Şi surâzând fericit,
răspunse:
- Lăsaţi pe copii să vie la mine!
Cele două grăunţe
 Intr-o zi, un ţăran ieşi pe ogor, la semănat. Un grăunte, rămas pe
vârful unui bulgăre de pământ, a început să se laude către altul, aflat adânc
sub brazdă:
- Vezi tu, frate, zaci acolo luptându-te cu frigul pământului şi cu
bezna, tânjind după o rază de soare, după lumină şi căldură. Eu, frăţioare, o
duc mult mai bine, în timp ce tu te chinui.
Dar, în clipa aceea, o cioară a coborât pe neaşteptate din vâzduh şi a
înghiţit grăuntele rămas la vedere. In schimb, fratele său de sub brazdă
încolţi peste puţin timp şi, din micul grăunte, ieşi din pământ un spic frumos
şi trainic. De-abia acum, lumina şi căldura soarelui îi făceau cu adevărat
bine. Cu vremea, spicul deveni copt şi roada lui multă.
Astfel, speranţa şi smerenia celui de-al doilea i-au adus adevărata
viata, în timp ce mândria l-a costat scump pe primul. Greutăţile vieţii nu
trebuie să ne sperie şi să ne descurajeze, căci Dumnezeu vede suferinţa şi
credinţa noastră şi ne va răsplăti negreşit. Cu speranţă şi rugăciune, putem
trece peste orice obstacol al vieţii. Insă cei a căror inimă este plină de ei
înşişi, în care nu mai este loc şi pentru Dumnezeu, adică pentru iubire,
pentru speranţă şi încredere, aceia sfârsesc, asemenea primului grăunte, în
ghearele păsării negre.
 Omul iopcrit

După ce a muncit câteva ceasuri pe camp, un ţăran s-a aşezat la umbra

unui pom să se odihnească. Deodată, lângă el a venit în zbor o raţă sălbatică
şi s-a oprit chiar alături, să ciugulească boabele căzute pe ogor. Uşor, tăranul
şi-a scos căciula şi - zdup! - a prins pasărea.
- Ce noroc pe capul meu, şi-a zis. O să fac un foc de vreascuri şi o să
prăjesc raţa asta. Să vezi ce bună o să fie!
Dar în timp ce încerca să scoată pasărea de sub căciulă, aceasta se
strecură repede pe lângă mâna omului şi, ridicându-se imediat în zbor, dusă
a fost. Privind cu necaz după ea, ţăranul a mai zis:
- O, ce suflet bun am! Sper ca Dumnezeu să vadă cum m-am îndurat
de pasărea aceasta, dându-i drumul, şi să mă răsplătească pentru binele pe
care l-am făcut!
Oare ce răsplată ar fi meritat un asemenea om ? Cel ce încearcă să
ascundă un păcat cu alt păcat, o minciună cu altă minciună, un rău cu alt rău,
acela singur se păcăleşte. Aşa cum întunericul se alungă doar cu lumină, tot
astfel răul nu poate fi alungat decât cu bine.
"Păcatul este nedreptate. Cine păcătuieşte fie se nedreptăţeşte pe
sine, fie nedreptăţeşte pe altul."

*******************
 Răsplata

Intr-un sat de munte, era un om vestit pentru hărnicia sa. Dar, pe cât
de muncitor era omul, pe atât de leneş era fiul său. Toată ziua ar fi stat
degeaba şi tot nu s-ar fi plictisit. Numai că, într-o dupa-amiază, se duse la
tatăl său şi îi spuse:
- Tată, am văzut pe uliţă nişte băieţi încălţaţi cu ghete noi, foarte
frumoase. Aş vrea şi eu aşa ghete.
- Măi băiete, i-a răspuns omul, dacă ai munci şi tu cât de puţin, ţi-aş da
banii, dar aşa, pe degeaba, zi şi tu, e drept ?
N-a mai spus nimic copilul, dar a plecat supărat. Tare şi-ar fi dorit
asemenea ghete, aşa că, a doua zi, iar s-a dus să-i ceară bani tatălui sau. Dar
şi de data aceasta părintele l-a refuzat.
Când a venit şi a treia zi să-i ceară bani, ţăranul i-a spus:
- Uite, măi băiete -văd că nu mai scap de tine! Eu am treabă aici, în
grădină. Dar, în pod, e o grămadă de grâu ce trebuie vânturat, că altfel se
umezeşte şi se strică. Pune mâna pe lopată, vântură tu grâul şi pe urmă vino
aici şi-ţi dau bani să-ţi cumperi ghetele. N-a mai putut băiatul de bucurie. S-a
urcat repede în podul casei, dar nu prea îl trăgea inima la muncă. Aşa că s-a
culcat pe un braţ de fân, a tras un pui de somn, după care a alergat în curte,
strigând:
- Gata tată, am vânturat tot grâul. Acum îmi dai banii ?
- Nu! - a răspuns omul categoric. Ţi-am spus să vânturi grâul, nu să
pierzi vremea. Treci în pod şi fă ce ţi-am spus!
A plecat iar băiatul, dar nu putea înţelege de unde ştia tata că el nu
vânturase grâul. Probabil că l-a surprins dormind şi nu l-a trezit, că altfel nu
se poate ... Aşa că, după ce s-a urcat iarăşi în podul casei, s-a pus la pândă în
loc să aibă grijă de grâu. A stat el preţ de jumătate de ceas, cu ochii aţintiţi
spre tatăl său, care muncea de zor în curte, şi, socotind el că-i de ajuns, se
duse iarăşi în grădină.
- Tată, am terminat toată treaba, n-a rămas bob de grâu neîntors. Acum
îmi dai banii ?
 - Măi băiete, după ce că eşti leneş, mai eşti şi un mare mincinos. Nu ţi-
e ruşine ? Să ştii că, dacă nici de data asta nu te duci în pod şi nu faci treaba
cum se cuvine, nu mai vezi nici o gheată. Ai înţeles ?
Când a văzut băiatul că altfel nu se mai poate, s-a urcat în pod, a pus mâna
pe lopată şi a început să vânture grâul. Dar, cum a băgat lopata în grămadă, a
găsit ascunsă în grâu o pereche de ghete noi nouţe, exact aşa cum îşi dorea
el. De bucurat, s-a bucurat, cum era şi de aşteptat, dar, în acelaşi timp, îi
crapă obrazul de ruşine pentru minciunile sale de mai înainte. Fără să-l mai
pună nimeni, a vânturat tot grâul, după care s-a dus şi în grădina să îşi ajute
tatăl. Acum simţea, într-adevar, că merita ghetele, dar, mai mult decât atât,
simţea cât de bine este să fii alături de părinţi şi să îi ajuţi.

*****************

Preţul lucrurilor

Un om avea un băiat tare leneş. Atât de leneş, că nu făcea nimic toată

ziua, dar ştia să ceară bani de la părinţi ca să-şi cumpere dulciuri şi jucării.
Dar, într-o zi, tatăl său a hotărât să-l lecuiască şi, când băiatul a venit iarăşi
să-i ceară bani, i-a spus:
- Fiule, eu ţi-aş da banii aceştia, dar mă tem că tu nu ştii să-i preţuieşti.
Nu ştii valoarea lor şi îi cheltuieşti fără rost.
- Cum să nu, tată ? Ştiu foarte bine că banii se câştigă greu şi nu îi voi
mai risipi.
Dar în timp ce băiatul tot încerca să-şi convingă părintele să-i dea
bancnota după care îi scăparau deja ochii, tatăl său a aruncat-o deodată în
soba aprinsă. Băiatul a rămas locului, mut de uimire, neînţelegând de ce a
făcut tatăl său acest lucru.
- Acum să ştii că eşti pedepsit! - a mai spus tatăl. Pleacă din casa mea
şi să nu te mai întorci până nu vei fi şi tu în stare să câştigi un ban.
Băiatul nu a mai avut ce face şi s-a dus la brutarul din colţul străzii, rugându-
l să-l primească ucenic. O săptămână întreagă a muncit cărând sacii cu făina,
frământând coca şi trebăluind prin brutărie. Când se împlini o săptămână,
brutarul îi dădu o grămadă de bani. Fericit nevoie mare, băiatul s-a întors
acasă.
- Tată, tată - a strigat el, intrând val-vârtej - am câştigat şi eu bani. Uite
bancnotele astea! Uite ce multe sunt şi doar eu am muncit pentru ele, nimeni
nu mi le-a dat pe degeaba!
- Bravo fiule, i-a zis tatăl. Ia dă-mi-le şi mie să văd câte sunt ...
După ce le cercetă cu luare-aminte, tatăl le aruncă imediat în foc. De data
aceasta, băiatul a sărit ca ars, băgându-şi mâinile în flăcări să scoată banii
pentru care muncise atât.
- Vezi fiule, de-abia acum ştii valoarea banilor. Si doar cine le cunoaşte
valoarea ştie cu adevărat şi cum să-i cheltuiască - îi mai spuse tatăl cu
dragoste.
"Viaţa este muncă şi numai muncă îi dă omului dreptul la viaţa. Apa
curgătoare dă viaţă, cea stătătoare devine otrăvitoare."

*********************

Greşeala

In timp ce mergea pe drum, un călător a văzut într-o grădină un pom

frumos, de crengile căruia atârnau nişte mere mari şi roşii de-ţi lăsa gura apă.
Văzând omul că nu-i nimeni prin preajma, ce s-a gândit ? Bine ar fi dacă ar
gusta şi el câteva, aşa, de poftă! Dar cum să facă ? Până la pom trebuia
să treacă de un gard înalt şi de o mare băltoacă. A stat el ce-a stat, s-a sucit,
s-a învârtit, dar, nemaiavând răbdare, şi-a zis: "Fie ce-o fi!" şi a-nceput să se
caţăre pe gard. Cu greu, a reuşit să ajungă în curte, dar supărat nevoie mare,
fiindcă într-un ghimpe din gard îşi agăţase haina şi o rupsese. Acu, ce să mai
facă!
Nu mai putea schimba nimic. Ba, mai mult, grăbindu-se, a uitat de
băltoaca plină cu noroi şi s-a afundat în mal. Când, în sfârşit, a ajuns sub
pomul cu pricina, a luat câteva mere, dar, uitându-se la ele cum arăta, şi-a
spus:
- E drept că am obţinut eu ce-am vrut, dar a meritat oare ? Haina mea
cea bună e ruptă, încălţările şi pantalonii murdari ...
Cum stătea el aşa şi îşi plângea singur de milă, apare în curte stăpânul casei.
Când l-a văzut pe călător cum arăta, i-a spus:
- Bine, omule, trebuia să te munceşti atâta pentru câteva mere ? Uite
ce-ai păţit! Ca să nu mai spun că nu înţeleg de ce-ai încercat să le iei pe furiş
? Dacă băteai la mine în poartă şi mi-ai fi cerut câteva mere, eu ţi-aş fi dat cu
drag. Acum, haide în casă să te speli şi să te odihneşti şi apoi îţi vei vedea de
drum!
Tare bucuros şi mulţumit a fost călătorul, văzând bunătatea gazdei sale,
dar, în acelaşi timp, şi-a promis sieşi că altădată nu va mai fi atât de
nesăbuit.
In viaţă, nu este important doar să obţii, ci şi cum obţii! Sunt oameni
care vor să aibă mai mult şi, atunci muncesc fără tihnă. Alţii, însă, fură,
gândindu-se mereu cum să fugă de muncă şi să înşele. Aceştia, păcătoşii,
singuri se înşală, fiindcă nu este totul să ai un lucru; contează şi cum l-ai
obţinut!

"In cele trecătoare, nu poţi deveni bogat decât sărăcind pe altul.”

****************
 Ecoul vieţii

Aflându-se în excursie pe munte, o tânără familie a poposit într-o

cabană de la marginea unei văi. Băiatul cel mic, supărat pe fratele său, s-a
dus în spatele cabanei şi a strigat de ciudă: "Te urăsc!" Dar, imediat, un glas
puternic i-a răspuns:
"Te urăsc, te urăsc ...!".

Speriat, copilul a alergat în casă şi i-a povestit tatălui toată paţania,

spunându-i că, afară, cineva striga la el că-l urăşte. Au mers împreună la
locul cu pricina, unde tatăl i-a spus fiului său:

- Aici erai când ai auzit că cineva te urăşte ?

- Da!
- Ia spune-i că-l iubeşti!
- Te iubesc! - a strigat copilul şi, de îndată, văile i-au răspuns: "Te
iubesc, te iubesc! ..."
- Ţine minte, i-a mai zis tatăl, aşa este şi în viaţă: dacă faci fapte rele,
numai răutate vei întâlni, dar dacă faci fapte bune şi te porţi frumos cu
ceilalţi, atunci doar dragoste vei găsi, la tot pasul.
"Când un străin bate, caritatea îi deschide uşa ospitalităţii; odată intrat,
îl întâmpină bucuria; odată primit, îl găzduieşte omenia. Pe cel flămând, îl
hrăneşte bunătatea; pe cel deznădăjduit, îl călăuzeşte credinţa, iar pe cel
tulburat, dragostea."

*******************
 Bogaţii şi săracii

Demult, cu sute de ani în urmă, a trăit un rege puternic şi înţelept.

Intr-o zi, plimbându-se prin curtea palatului său, a auzit, dincolo de ziduri,
pe cineva care plângea. A dat imediat poruncă să fie deschise porţile şi a
ieşit să vadă ce se întâmplase. Nu-şi putea crede ochilor ... Dacă în palatul
său, toţi oamenii erau mulţumiţi şi aveau de toate, acum vedea, însă, că la
porţi erau adunaţi oameni nevoiaşi, ce întindeau mâna pentru o bucată de
pâine. Chiar lângă zid, era un copil ce plângea. Când regele l-a întrebat ce i
s-a întâmplat, copilul i-a răspuns că părinţii săi sunt bolnavi şi el nu are bani
nici de hrană şi nici de doctorii. In timpul acesta, în jurul regelui s-a strâns o
mulţime de oameni nevoiaşi, unul mai amărât decât celălalt, fiecare
încercând să-şi spună pasul. Mâniat de această situaţie pe care sfetnicii i-o
ascunseseră, regele s-a întors în palat şi i-a chemat pe toţi bogataşii la el.
Când aceştia s-au adunat în sala tronului, le-a spus:
- Voi sunteţi cei mai bogaţi oameni din regatul meu. Aveţi atâta avere
încât aţi putea să vă construiţi fiecare câte o casă numai din aur. Dar dacă v-
aţi uita şi în jurul vostru, aţi vedea că sunt oameni care mor de foame, care o
duc rău, fiindcă voi nu vă îngrijiţi de treburile cetăţii. Afară este plin de
oameni ce vor să muncească pentru o pâine, dar voi îi refuzaţi. Doar de voi
înşivă depinde că aceşti oameni să o ducă mai bine. Puteţi să îi ajutaţi şi vă
poruncesc să o faceţi!
După câteva zile, regele a văzut că nimic nu se schimbase. Chemându-i
iarăşi la el pe cei mai bogaţi dintre supuşii săi, le-a spus:
- Văd că nu aveţi suflet! Cum de nu vă e milă de cei ce se luptă cu
greutăţile, zi de zi ?! Dacă nu o faceţi voi, atunci o s-o fac eu! Iată ce
poruncesc: de azi înainte, pentru fiecare sărac mort de foame, în regatul meu,
va fi omorat şi un bogătaş! De mâine, ne vom întâlni în fiecare seară şi, dacă
aflu că, peste zi, un om a murit de foame la mine-n cetate, atunci sorţii vor
decide care dintre voi va fi executat. Pentru că voi înşivă vă faceţi vinovaţi
de moartea acelui om, căci l-aţi fi putut ajuta, dar n-aţi făcut-o. Ne vedem
mâine seară!
Se spune că, de a doua zi, nimeni nu a mai murit de foame în regatul
acela!
"Nu invidia gloria celui păcătos, căci nu ştii care va fi sfârşitul lui. (...)
 Cele patru piersici

Odataă, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat
dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp,
lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă.
Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe
cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Ce să fac, tată, am mâncat-o şi-ţi multumesc. A fost tare bună. Am
luat, apoi, sâmburele, l-am plantat în spatele casei, am udat locul şi
nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar.
Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta ?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă ...
- Şi apoi ?
- Păi, am aruncat sâmburele şi m-am dus la mama să-i mai cer câteva, că
tare bune erau.
- Fiule, zise atunci omul cu întristare în glas, ai grijă să nu ajungi un om
lacom că "lacomul mai mult pierde şi leneşul mai mult aleargă".
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica, a fost bună? - l-a întrebat ţăranul şi pe cel
de-al treilea fiu al său.
- Nu stiu.
- Cum nu ştii, dar ce-ai făcut cu ea ?
- Am vândut-o. M-am dus cu ea în târg şi am dat-o cu zece bani. Uite-i!

- Fiule, tu sigur o să ajungi mare negustor, dar ai grijă că nu toate sunt

de vânzare în viaţă; mai ales, nu ceea ce ai primit de la părinţi.
In sfârşit, ţăranul l-a întrebat şi pe ultimul băiat, cel mai mic dintre toţi.
- Dar ţie ţi-a plăcut piersica ?
- Nici eu nu stiu.
- Cum, şi tu ai vândut-o ?
- Nu, tată. Eu m-am dus în vizită la prietenul meu de peste drum, care e
bolnav, şi i-am dus-o lui. S-a bucurat mult pentru ea şi mi-a mulţumit din
suflet.
Cu lacrimi în ochi, tatăl şi-a luat copilaţul pe genunchi şi i-a spus:
- Nu ştiu ce te vei face tu în viaţă, dar ştiu că, indiferent ce drum vei
urma, vei fi un bun creştin şi asta e tot ce contează.
 Cei trei prieteni

Se povesteşte că un om a fost acuzat, odată, de o faptă pe care n-o

făcuse. Pentru a scăpa de pedeapsă, cineva trebuia să depună mărturie că
omul acesta este nevinovat. S-a dus el la cei trei prieteni pe care îi avea şi i-a
rugat ca, a doua zi, să meargă împreună cu el la judecător şi să-l scape astfel
de pedeapsă. A doua zi, primul prieten s-a scuzat că nu mai poate veni. Al
doilea l-a urmat până la uşa tribunalului, însă acolo s-a răzgândit şi a făcut
cale întoarsă. Cel de-al treilea prieten, pe care omul contase cel mai puţin, a
intrat, a depus mărturie pentru el şi l-a salvat, redându-i astfel libertatea.

La fel se întâmplă cu fiecare dintre noi. Cei trei prieteni pe care îi avem
în viaţă şi care ar putea vorbi despre noi, aşa cum suntem cu adevărat, sunt
averea noastră, rudele noastre şi toate faptele bune pe care le-am făcut. Insă,
când murim, realizările noastre, fie ele cât de mari, rămân aici, fără să ne
ajute cu ceva. Rudele ne urmează până la groapă, dar rămân şi ele tot aici, în
lumea aceasta. Doar faptele noastre bune, cel de-al treilea prieten, sunt cele
ce ne urmează şi dincolo de moarte, arâtându-I lui Dumnezeu adevărul
despre sufletul nostru. De aceea, valoarea unui om este dată de faptele bune
pe care le-a făcut.

*******************