Mesianismul în poezia lui Octavian Goga

Deiac Andreea

„Vremea noastră este o vreme de luptă. Aceste zile nu au ceasuri menite pentru truda migăloasă a sporurilor
încete... Astfel e vremea noastră. Ne cere tuturor o înfrăţire de forţe, o strângere a rândurilor pentru apărarea
unei averi comune.”1 Acesta era îndemnul lui Octaviam Goga din anul 1908. Totuşi, perioada în care a fost
redactat nu este aici relevantă deoarece această chemare la luptă a caracterizat întreg spiritul poeziei gogiene de
la început, mai ales, şi până la sfârşit.
Ardealul trecea printr-o continuă criză încă din anul 1699 când, odată încheiată pacea de la Karlowitz,
Transilvania trecea sub tutelă austro-ungară. Odată cu trecerea timpului situaţia s-a înrăutăţit, ajungându-se
până în punctul în care românilor le erau negate cele mai de bază drepturi sociale: erau consideraţi o naţiune
„tolerată”, iar religia ortodoxă era exclusă. Ţăranii munceau, dar nu pentru folosul lor, ci pentru stăpâni cruzi
care îi exploatau. În faţa acestei soarte nedrepte, românii au încercat să riposteze prin diferite metode:
memorandumuri, scrisori către împărat sau chiar revolte violente, dar toate metodele au dat însă greş. Ion Dodu
Bălan în cartea sa despre Octvian Goga citează o cronică maghiră care spune că „nu este popor a cărui soartă
tristă s-ar putea asemăna cu a românilor.”2
Au fost alţii însă, care au protestat diferit. Oameni ca Andrei Mureşanu, George Coşbuc, Ştefan Octavian
Iosif care au văzut poezia ca pe o armă de luptă şi nu ca pe o artă închisă în ea însăşi. Putem lua ca exemplu
poezia lui George Coşbuc, Noi vrem pământ din 1894. Această poezie reprezintă revolta scrisă a ţăranului
român care tânjeşte după o buctă de pământ,pământ care îi aparţine de drept, dar care i-a fost furat pe nedrept.
Tonul poeziei este unul tensionat, alimentat de furia simţită la vederea atâtor nedreptăţi. Tema pământului
pierdut va fi dezvoltată şi de Goga în poezii ca Plugarii, Clăcaşii sau De demul,iar al doilea volum de poezii se
va numi Ne cheamă pământul. Pentru amândoi poeţii, pământul are o funcţie profundă, mitică. Pământul
străbunilor este un lucru sacru cu o funcţie mitică. Pentru ţăranul român pământul nu este doar o utilitate pentru
semănat, ci este o parte integrantă a personalităţii şi vieţii lor. Natura şi pămâmtul simt alături de ei, în pământ
sunt îngropaţi părinţii şi bunicii, pe acest pământ s-au dat luptele cele mai importante ale poporului român.
Acest pământ nu poate fi înstrăinat şi durerea este cu atât mai mare, cu cât acest lucru s-a întâmplat în mod
brutal şi neaşteptat.
Octavian Goga continuă această viziune. Departe de a fi un mod de exprimare individulistă, poezia este
pentru el o exprimare a colectivităţii, a sentimentelor mulţimii, în special a mulţimilor tăranilor săraci şi
oprimaţi. Turnul de fildeş nu este o opţiune pentru el; crescând la sat, Goga nu poate uita nici mediul şi nici
oamenii care i-au influenţat viaţa şi nici nu poate uita că ei au nevoie de ajutor, au nevoie de un purtător de
cuvânt. Goga vrea o literatură de acţiune, vrea ca poetul să îmbrăţişeze societatea, nu să se izoleze departe de
ea. Tocmai de aceea el spunea că scriitorul „trebuie să fie un luptător, un deschizător de drumuri, un mare
pedagog al neamului din care face parte, un om care filtrează durerile poporului prin sufletul lui şi se transformă
într-o trâmbiţă de alarmă. Am văzut în scriitor un sămănător de credinţe şi un sămănător de biruinţe.”3 Goga ia
asupra lui sarcina de a „cânta” aceste dureri, aducând speranţă acolo unde părea să fi murit demult. Goga
adoptă o atitudine profetică, militând şi încurajând oamenii să lupte pentru un viitor care cu siguranţă va fi mai
bun. Poezia lui Goga este vocea profetului care vede vremuri mai bune ,dând totodată poeziei un caracter
mesianic. Termenul de mesianism are rădăcini evidente în credinţa creştină. Mesia, Isus, a venit pe pământ ca să
propovăduiască o altă lume, ca să salveze oamenii pierduţi, ca să-i vindece pe cei bonavi. Pozia lui Goga are
acealşi rol. El doreşte să propovăduiască ţăranilor oropsiţi ai Ardealului vremi mai bune şi să le aline durerile
prin chiar această propovăduire şi dezvăluire extraordinară a vieţii transilvănene.

1
 Viziunea lui Goga era o inovaţie binevenită în gama poeziei româneşti de la acea vreme. Cei mai mulţi îşi
pierduseră toate speranţele şi poezia era cuprinsă de un spirit patetic, plângăreţ4 şi pesimist, fiind încă sub
semnul liricii eminesciene. Cu toate acestea, Goga a reuşit să combine lirica eminesciană cu spiritul popular şi
să creeze o poezie militantă, dar plină de substanţă. Citindu-i poeziile, până şi Maiorescu a trebuit să îşi schimbe
părerea despre literatura care avea ca sursă de inspiraţie satul.
Un alt element inovator al poeziei lui Goga a fost lepădarea absolută de sine. Ca un adevărt profet, el trăia
şi scria doar pentru scopul social cu care a fost învestit. Totul în poezia lui Goga aduce aminte de ţăranii oropsiţi
si cauza lor. De aceea, în poezia Rugăciune el se roagă Divinităţii să alunge patimile şi dorinţele lui deoarece
vrea să înveţe să plângă „de durerea altor inimi.”5
Rugăciune este arta poetică prin care Goga îşi exprimă punctul de vedere în ce priveşte funcţia poeziei şi
rolul său în societate. Acesta este momentul în care poetul-profet îşi asumă soarta. Concepută ca o rugăciune, ca
un dialog cu Transcendetul, Goga zugrăveşte portretul unui eu liric sfârşit, înfrânt de soartă, asemănându-se cu
ţăranii pe care îi apără: „Rătătcitor cu ochii tulburi,/ Cu trupul istovit de cale,/ Eu cad neputincios, stăpâne,/ În
faţa strălucirii tale.”6 Eul liric se roagă să primească viziune şi putere îndeajuns pentru a cânta patimile
poporului oprimat în întregime. Această rugăciune se aseamănă cu rugăciunea rostită de adevăratul Mesia în
grădina Ghetsimani înainte de răstignire, rugăciune consemnată atât în Evanghelia după Matei, cât şi după
Marcu. Acolo Isus mărturiseşte, la fel de istovit, că este cuprins de „o întristare de moarte”7, pe deplin conştient
de magnitudinea sorţii sale. Prin versurile:„Nu rostul meu, de-a pururi pradă/ Ursitei maştere şi rele,/ Ci jalea
unei lumi, părinte,/ Să plângă-n lacrimile mele”8,eul liric manifestă aceeaşi încredere în Divinitate, ca şi Mesia
atunci când se roagă ca voia Tatălui să se facă, şi nu voia Lui. Aşa cum Isus s-a făcut om ca să înţeleagă
omenirea, tot aşa, şi poetul-profet trebuie să cunoască toată suferinţa şi toate greutăţile poporului pentru a le
putea înţelege şi transpune în limbaj liric.
Aşa cum Evangheliile au rolul de a contura portretul lui Mesia, tot aşa, şi poezia lui Goga, în totalitatea ei,
prezintă portretul apostolului frământat de chinurile sorţii lui. Viaţa apostolului este arareori uşoară. Sufletul lui
este încărcat cu durerea provenită din sufletele celor pentru care trăieşte. El suferă alături de ei, chiar şi atunci
când este departe. Goga, chiar şi atunci când era departe de casă, îşi aducea aminte de ţăranii Ardealului.
Apăsarea pătimirii poporului nu părăseşte niciodată prorocul. Găsim aceste sentimente exprimate în mai multe
poezii începând cu Rugăciune, Despărţire, Profetul,Învins, Părăsit, Toamna etc. Aşa cum se poate observa,
poetul se simte adeseori deznădăjduit, învins de atâtea oprelişti şi atâta durere. El nu poate fi niciodtă pe deplin
fericit, deoarece durerea poporului său îi este adânc întipărită în inimă. De aceea, în poezia Noi, deşi sunt „codri
verzi de brad/ Şi câmpuri de mătasă”9, deşi sunt atâţia fluturi, este totodată şi atâta jale şi lacrimi nenumărate.
Oricât de perfectă ar fi natura, ea este umbrită de situaţia politică şi spirituală dezolantă.
Poetul este atât de legat de pământul natal încât, oridecâteori este departe de el, îl încearcă un seniment
profund de înstrăinare şi tristeţe. Aşa cum Isus a frapat societatea timpului său, stând la masă cu cei de la
marginea societăţii, tot aşa iubeşte şi Goga ţăranul român şi satul într-o societate care se dezvolta în special din
punct de vedere urban. Într-o perioadă modernă, Goga se întoarce la origini, la sat şi îi redescoperă
originalitatea şi puritatea. El exprimă acest dor de lumea natală în numeroase poezii ca Bătrânii, Reîntors,
Zadarnic sau Departe:”Aş vrea să fiu acuma/ În sat la noi, acasă/S-ascult cântarea blândă/Cum picură domoală,
Şi capul greu de gânduri/Să-l culc la mama-n poală.”10
Limbajul folosit este de asemenea important. Cuvinte ca jale, plâns, agonie, sunt frecvent utilizate. Dar
plânsul pentru Goga nu este un plâns înjositor, nedemn, ci este un plâns „demn şi protestatar”11 deoarece există
o urmă de speranţă în el. Plânsul pentru Goga nu înseamnă renunţare, ci este expresia unui suflet sensibil care
are încă speranţă în el. Până şi plânsul în poezia lui Goga duce cu gândul la ţelul iniţial. Este una dintre
capcanele măreţiei, aceea de a uita scopul dorit. Puterea lui Goga însă,vine din dreptatea luptei pe care o duce,
din forţa poporului pe care o descrie în termeni extrem de sugestivi ca „vântul înfricoşat” sau „viforul care
urlă”,”fulger”, „al răzvrătirii noastre tunet”etc. Goga are credinţa că „visul neîmplinit” va deveni, în ciuda
tuturor piedicilor, o realitate.

2
 Goga foloseşte de asemenea o gamă largă de termeni religioşi. Mircea Goga în studiul său despre lexicul şi
structura poeziei lui Octavian Goga analizează aceste elemente aşa cum apar ele în primul volum publicat
Poezii. „Epitetul cu cea mai mare frecvenţă în volumul Poezii este sfânt...Epitetul contribuie, aşadar, la
intensificarea mesjului mesianic-revoluţionar ...Paradoxal e faptul ca această sursă a epitetului nu creează la
Goga nicidecum o poezie cu caracter mistic-religios, ci o poezie militantă...”12 Observăm aşadar că deşi poezia
lui Goga are legătură cu mesianismul biblic, acesta se supune mesianismlui social predicat de Goga. Totul în
poezia lui Goga se supune cauzei sociale fiind astfel, din punct de vedere al importanţei, inferior ei.
Goga se diferenţiază şi prin modul lui de a aborda problema Transcendentului. Alţi poeţi ca Blaga sau
Arghezi sunt într-o permanentă căutare , dorind să Îl cunoască pe Acela care a creat universul, sau măcar să
vadă un semn al existenţei lui. Goga însă nu se angajează în această căutare. El nu pune la îndoilaă existenţa lui
Dumnezeu şi nici nu doreşte să pătrundă acest mister. El este asemenea ţăranului român care acceptă existenţa
lui Dumnezeu cu o inimă curată, dar care nu doreşte să îşi pună alte întrebări şi nici să se afunde în mister.
Desigur, trebuie luat în considerare şi contextul istoric. Credinţa ortodoxă şi practicarea ei erau interzise în
detrimentul religiei catolice şi românilor le erau promise avantaje materiale dacă treceau la cea din urmă. Prin
păstrarea elementelor de rit ortodox (hirotonire, patrafire, icoane) Goga se revoltă implicit împotriva acestei
situaţii, nerenunţând la credinţa strămoşilor.
Ataşamentul lui Goga faţă de lumea satului trebuie analizat mai îndeaproape. Doar aşa se poate înţelege pe
deplin caracterul mesianic al poeziei lui. Pentru Goga, satul este leagănul civilizaţiei române, acesta este punctul
lui de origine. Ţăranul este mai aproape de natură, mai aproape de forţele nevăzute care guvernează universul.
Asta îl face mai pur, mai bun. Oamenii de la oraş s-au pierdut printre turnuri de aramă, nu mai are flori, fluturi,
nici soare. Viaţa de la oraş nu are culoare. În schimb oamenii de la ţară au fost înzestraţi de către Dumnezeu cu
o capacitate extraordinară :”El v-a dat suflet să tresară/ Şi inimă să se-nfioare,/De glasul frunzelor din codru,/De
şopot tainic de izvoare.”13 Dar situaţia disperată a românilor umbreşte această caracteristică idilică a vieţii de la
ţară. În poezia De demult,ţăranii, nemaisuportând ca să le fie pământurile luate pe nedrept, ca oameni să fie
ucişi şi feciori să fie luaţi în armată, decid să îi trimită o scrisoare împăratului. Este modul lor paşnic de a
protesta. Ei ameninţă totuşi că situaţia nu va mai fi paşnică mult timp şi, dcă nu vor avea alternativă, se vor
răscula. Tonul poeziei este tragic, în conformitate cu sentimentele disperate ale românilor care au ajuns la
capătul puterilor.
În poezii ca Plugarii, Clăcaşii, Cosaşul, Goga oferă o descriere extraordinară a situaţiei ţăranului român
subjugat de un stăpân care are „pasul greu de-atâta sănătate”14 în timp ce ţăranii, „cei logodiţi de veacuri cu
durerea”,15 gârboviţi trudesc toată ziua la câmp, fiind biciuiţi şi dacă se opresc să-şi şteargă fruntea de sudoare.
Dar speranţa renaşte chiar şi în această imginne dezolantă. O femeie se ridică şi merge să-şi alăpteze nou-
născutul. Acest nou-născut întruchipează speranţa generaţiilor viitoare, „nou-întrupatul suflet de Mesia/Va fi
judeţul ceasului de mâine,/Ce-ntr-un zorit aprins de dimineaţă,/Cu mâna lui vitează, îndrăzneaţă,/Zdrobi-va
cartea legilor bătrâne.”16El este ca un Moise menit să-şi scoată poporul din robie. El nu poate să devină un
eliberator dacă nu are spiritul român în el, dacă nu „este frate bun cu glia”17, dacă nu se înfrăţeşte cu vulturul şi
cu doina. El trebuie deci să dobândească acea calitate specială şi specifică tuturor ţăranilor, să fie în deplină
comuniune cu natura şi tradiţiile satului.
Doina este ades menţiontă în poeziile lui Goga. Ea reprezină vocea străbunilor, voce care poate să-L
înduioşeze şi pe Dumnezeu. Ea este cântecul de jale, glasul pe care nici o ocupaţie străină nu-l poate fura:
„Parcă-i alta lumea asta/Când ne zice Laie Chioru...Când de dor ne zice Laie,/Tremură cupa pe masă;/Când de
jale cântă Laie,/Zboară cupa pe fereastră.”18
Goga a reuşit să creeze o lume aparte, o lume a satului cu propriile personaje:dascălul, lăutarul Laie Chiorul,
dăscăliţa, Mura, moş Istrate, Radu Roată şi, poate cel mai important dintre toţi, preotul. El este ca şi un învăţător
care modelează mintea oamenilor; el este un apostol al vremurilor viitoare pe care le poate prevedea cu infinita-i
înţelepciune.
Goga devine purtătorul de cuvânt al acestei lumi pline de înţelepciune şi culoare,tocmai pentru că aceste
lucruri i-au fost furate sau au fost aruncate la o parte. De aceea, versul lui Goga nu este o revoltă politică, este

3
mai mult o revoltă ideologică. El se luptă pentru păstrarea sufletului şi spiritului românesc, vestind o zi de
mâine mai bună, însufleţind spiritul celor care l-au inspirat. Totuşi, versul lui Goga este unul de revoltă,
puternic,”Goga era prin toate fibrele sale un poet luptător, protestatar, răzvrătit, care vestea prin versul său
dinamitard o <înfricoşată zi de mâine>”.19

4
1
Cf. „Ţara nostră, II, 1908, în. Mircea Popa, Octavian Goga-Între colecitivtate şi solitudine, Cluj-Napoca, Ed.
Dacia,1981,p .70
2
Ion Dodu Bălan, Octavian Goga. Monografie, Bucureşti, ed. Minerva, 1971,p. 166
3
Cf.Octavian Goga, Discursuri,în Ion Dodu Bălan, op. cit, p. 158
4
Mircea Popa, op. cit., p.23
5
Octavian Goga,Ne cheamă pământul. Poezii, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, 2003, p.14
6
Octavian Goga, op. cit.,p.14
7
Biblia, traducerea Cornilescu,SUA, ed. a-V-a,1998
8
Octavian Goga, op. cit.,p.16
9
Octavian Goga, op. cit.,p19
10
Octavian Goga, op. cit.,p.34
11
Ion Dodu Bălan, op. cit.,p.193
12
Mircea Goga, Lexicul şi structura stilului în poezia lui Octavian Goga, Bucureşti,ed. Minerva, 1989
13
Octavian Goga, op.cit.,p.17
14
Octavian Goga, op. cit., p73
15
Octavian Goga, op. cit., p.74
16
Octavian Goga, op. cit.,p.76
17
Octavian Goga, op. cit.,p.75
18
Octavian Goga, op. cit.,p.52
19
Cf. Radu Enescu, Goga, poet militant, în Aurel Rău, Octavian Goga cenzurat, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2004

Bibliografie

1. Bălan, Ion Dodu, Octavian Goga. Monografie, Bucureşti, Ed. Minerva, 1971

2. Biblia, traducerea Cornilescu,SUA ed. a-V-a,1998

3. Goga, Mircea, Lexicul şi structura stilului în poezia lui Octavian Goga, Bucureşti,Ed. Minerva,

1989

4. Goga, Octavian, Ne cheamă pământul. Poezii, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, 2003

5. Popa, Mircea, Octavian Goga-Între colecitivtate şi solitudine, Cluj-Napoca, Ed. Dacia,1981

6. Rău, Aurel, Octavian Goga cenzurat, Cluj-Napoca, ed. Dacia, 2004