Sunteți pe pagina 1din 101

UNIVERSITATEA “DUNĂREA DE JOS” GALATI

FACULTATEA DE STIINTE ECONOMICE

MICROECONOMIE
Suport de curs ID/IFR

Prof. Dr Daniela SARPE

2008
ANALIZA MODELULUI DE CONSUM

CAPITOLUL 1 - INTRODUCERE IN TEORIA


CONSUMATORULUI: ANALIZA MODELULUI DE CONSUM
Obiective:
-intelegerea procesului de modelare a restrictiilor bugetare in procesul
consumului
-definirea conceptelor de baza cu care opereaza microeconomia in cadrul
teoriei consumatorului

1.1. Constrangerile bugetare ale consumatorilor


Orice consumator întâmpină anumite restricţii bugetare, deoarece el nu
poate cheltui, pe termen lung, mai mult decât venitul de care dispune.
Această restricţie bugetară este reprezentată analitic prin ecuaţia bugetară,
iar grafic prin dreapta bugetului (vezi fig.1.1).
x2

m/p2

panta dreptei = -p1/p2

Fig. 1.1.

m/p1 x1

Fără a afecta gradul de generalitate al concluziilor, se poate opera cu un


set de consum (pachet de consum) format din două bunuri x1 şi x2, ale căror
preţuri sunt P1 şi respectiv P2. Preţurile se consideră predeterminate pentru
consumator.
Drepta bugetului este formată prin unirea tuturor combinaţiilor
(seturilor) de consum (x1,x2) care costă exact valoarea m a venitului, ecuatia
bugetara fiind de forma:
P1x 1 + P2 x 2 = m

în care: x1, x2 - cantităţile consumate din cele două bunuri.

Panta dreptei bugetului (-p1/p2) are o semnificaţie economică


interesantă. Ea măsoară raportul în care piaţa, prin condiţiile de preţ, permite
schimbul unui bun cu altul, în procesul consumului. Dacă presupunem că
persoana ce consumă doreşte să-şi mărească consumul din primul bun cu
Δx1, atunci ea trebuie să-şi modifice consumul din al doilea bun, pentru a se

MICROECONOMIE
ANALIZA MODELULUI DE CONSUM

conforma aceloraşi restricţii bugetare. Cum, initial, ecuatia bugetara era de


forma:
P1x 1 + P2 x 2 = m

şi în urma modificărilor în consum ea devine:


P1 (x 1 + Δx 1 ) + P2 (x 2 + Δx 2 ) = m

Făcând diferenţa dintre prima ecuaţie şi cea de-a doua, obţinem:


P1Δx 1 + P2 Δx 2 = 0

Această relaţie indică faptul că valoarea totală a variaţiilor cheltuielilor


cu consumul celor două bunuri trebuie să fie nulă. Rezolvând pentru Δx2/Δx1
obţinem:
Δx 2 Δx 1 = −(P1 P2 )

Aceasta corespunde pantei dreptei bugetului. Semnul negativ al


pantei rezultă din variaţiile de sens contrar ale consumurilor celor două
bunuri. Panta dreptei bugetului măsoară, de asemenea, costul de
oportunitate al consumului primului bun.
Setul bugetar este aria descrisă de toate perechile (seturile) de bunuri
ce pot fi achiziţionate în anumite condiţii de preţ şi de venit. În figura 1.1, setul
bugetar acoperă spaţiul dintre dreapta bugetului si axele de coordonate.

1.2 Analiza preferintelor in consum


1.2.1. Relatiile de preferinta
În acest subcapitol vom examina modalităţile de manifestare a preferinţelor
pentru consumul diferenţiat al bunurilor, astfel încât consumatorul să atingă
un prag cât mai înalt de satisfacţie.
Definim pentru început obiectul alegerii pentru consum ca fiind setul
de consum şi anume lista completă a bunurilor şi serviciilor ce constituie
opţiunea consumatorului.
Când se studiază preferinţele consumatorului, foarte mare importanţă
trebuie acordată descrierii bunurilor, adică unde, când şi în ce circumstanţe
sunt puse acestea la dispoziţia consumatorului. Aceasta deoarece
consumatorul poate aprecia diferit acelaşi bun dacă circumstanţele de timp
sau spaţiu o impun.
Considerând că structura consumului cuprinde o multitudine de
bunuri, continuăm însă a folosi diagrame bidimensionale (asociate
consumului a două bunuri) pentru a descrie aspectele legate de preferinţele
consumatorului.
Astfel dacă (x1,x2) şi (y1,y2) sunt două seturi de consum, utilizatorul le
poate ordona după intensitatea nevoii pe care o resimte pentru fiecare.
Relaţiile dintre cele două seturi pot fi simbolizate astfel:

MICROECONOMIE
ANALIZA MODELULUI DE CONSUM

> - relaţie de strică (puternică) preferinţă;


~ - relaţie de indiferenţă;
≥ - relaţie de slabă preferinţă (atunci când un set e preferat sau
indiferent în raport cu altul).
Aceste relaţii de strictă preferinţă, slabă preferinţă sau indiferenţă nu
constituie concepte independente, ele generând determinări reciproce.
De exemplu:
daca (x 1 , x 2 ) ≥ (y1 , y 2 )⎫
⎬ atunci → (x1,x2)∼(y1, y2)
si (y1 , y 2 ) ≥ (x 1 , x 2 ) ⎭

Adică, dacă consumatorul consideră că setul (x1,x2) este cel puţin la


fel de bun ca setul (y1,y2) şi invers, consumatorul este indiferent în ceea ce
priveşte consumul unuia sau altuia dintre seturile respective, oricare dintre
ele generându-i acelaşi grad de satisfacţie. Dacă, însă consumatorul
consideră setul (x1,x2) ca fiind cel puţin la fel de bun ca setul (y1,y2), dar nu-i
este indiferentă structura consumului [(x1,x2)∼(y1,y2)] atunci setul (x1,x2) va fi
strict preferat setului (y1,y2).
1.2.2. Curbele de indiferenţă
Curbele de indiferenţă reprezintă descrierea grafică a preferinţelor
consumatorului.
Determinarea grafică a curbei de indiferenţă presupune unirea tuturor
punctelor ce corespund seturilor de consum între care consumatorul este
indiferent, adică cele care-i conferă acestuia un acelaşi grad de satisfacţie.
Expresia grafică generală a unei curbe de indiferenţă este prezentată
în figura 1.2, în care aria haşurată este determinată de totalitatea seturilor de
consum ce sunt cel puţin la fel de bune ca şi cele ce determină respectiva
curbă de indiferenţă.

x2

Fig. 1.2. x'2

x'1 x1

Determinarea curbelor de indiferenţă se poate face şi utilizând teoria


colinelor de utilitate, astfel:
- se consideră un
sistem format din trei axe de coordonate pe care se reprezintă, în ordine,
cantitatea consumată din bunul 1 (x1), cantitatea consumată din bunul 2 (x2) şi

MICROECONOMIE
ANALIZA MODELULUI DE CONSUM

respectiv nivelul utilităţii asociate fiecărei opţiuni privind combinaţii de bunuri în


consum (u) (vezi fig.1.3);

U U(x20)

U(x10)
Fig. 1.3.
x1

x2

x10

x20 0

- originea axelor (0) marchează punctul în care utilitatea totală este


minimă;
- varful colinei (punctul de saturaţie S) marchează nivelul maxim al
utilităţii generate de consumul bunului 1 şi 2.
Secţionând cu planuri orizontale colina utilităţii prezentată în figura
1.3., se obţine o hartă a curbelor de indiferenţă de tipul celei prezentate în
figura 1.4.

x2

IV III

x2S S
Fig. 1.4.

I II

x1S x1

Aşa cum rezultă şi din figură, singurul cadran ce exprimă un


comportament raţional al consumatorului este cadranul I. Aici se observă că
orice creştere a cantităţii consumate din bunurile 1 şi 2 duce la creşterea
utilităţii, avansându-se spre vârful colinei. Pentru menţinerea pe aceeaşi
curbă de indiferenţă, creşterea în consum a bunului 1 trebuie să fie însoţită
de o scădere cantitativă în consum a bunului al 2-lea sau invers.

MICROECONOMIE
ANALIZA MODELULUI DE CONSUM

Cadranul II este caracterizat de faptul că limita consumului din bunul 1


a fost atinsă, în sensul că, cu cât va creşte consumul acestui bun utilitatea
percepută de consumator se va diminua. Acest cadran descrie, de fapt, un
comportament neraţional al consumatorului.
Situaţia în care, pentru ambele bunuri sunt depăşite limitele de con-
sum, suplimentarea acestuia din urmă generând un deficit de utilitate, este
descrisă în cadranul III. Şi aceasta constituie expresia unui comportament
neraţional al consumatorului.
Cadranul IV este caracterizat de faptul că limita consumului din bunul
al 2-lea a fost atinsă, astfel că orice supliment va genera o pierdere ulterioară
de utilitate. Şi acest cadran descrie un mod neraţional de comportament al
consumatorului.
În urma acestei analize rezultă, credem cu claritate, raţiunea conform
căreia singurul cadran ce sintetizează preferinţele general - valabile ale
consumatorilor, rămâne cadranul I, forma cea mai întâlnită a curbelor de
indiferenţă fiind cea indicată de curbele marcate din figura 1.4.
În general, construirea unei curbe de indiferenţă are ca punct de
plecare descrierea verbală a preferinţelor.
Astfel, se stabileşte un set de consum, ex.: (x1,x2), se modifică x1 cu
Δx1, generând un alt set de consum (x1+Δx1,x2). Se caută în continuare
cantitatea cu care trebuie să se modifice consumul bunului al 2-lea (Δx2)
astfel încât consumatorului să-i fie indiferent ce set va consuma.
(x1+Δx1,x2+Δx2)∼ (x1,x2)

Modificarea ulterioară a consumului unuia dintre bunuri şi găsirea


soluţiei pentru modificarea consumului celuilalt, astfel încât să nu fie afectat
gradul de satisfacţie al consumatorului, va genera apariţia unui al treilea set
de consum, respectiv al treilea punct ce aparţine aceleiaşi curbe de
indiferenţă.
Curba de indiferenţă este, în fapt, locul geometric al punctelor care
desemnează combinaţii de bunuri ce au utilităţi totale egale, deci genereaza
acelasi nivel de satisfactie consumatorului.
1.2.3. Rata marginala de substituire a bunurilor in consum
Rata marginală de substituţie (RMS) măsoară proporţia în care
consumatorul schimbă un bun cu altul în procesul consumului fără a-şi afecta
gradul de satisfacţie. Ea reprezintă, de fapt, panta curbei de indiferenţă, in
orice punct al acesteia.
Aşa cum reiese şi din figura 1.5., parcurgerea curbei de indiferenţă din
punctul A în punctul B, presupune creşterea cantitativă a consumului bunului
1 (cu Δx1) şi, în compensaţie, reducerea consumului bunului 2 (cu Δx2).
Proporţia în care se schimbă cele două bunuri este Δx2/Δx1. Pentru
Δx1→0, modificarea marginală a consumului este dată de: RMS = Δx2/Δx1,
aceasta reprezentând panta curbei de indiferenţă (ce rezultă a fi de semn

MICROECONOMIE
ANALIZA MODELULUI DE CONSUM

negativ, deoarece modificările consumurilor de bunuri sunt de sensuri


x2

Fig.1.5. Δx2
B
Δx1

x1
opuse).

1.3 Aplicatii rezolvate

1. Un consumator dispune de un venit de 40 u.m., pe care îl consumă


pe două categorii de bunuri x şi y. Se ştie că preţurile celor două bunuri sunt
Px = 10u.m. şi Py = 5u.m..
a. scrieţi ecuaţia bugetară;
b. determinaţi cantităţile maxime ce pot fi consumate din fiecare bun în
parte în condiţiile cheltuirii integrale a venitului pentru x sau y;
c. să se reprezinte grafic dreapta şi setul bugetar;
d. dacă preţul bunului x scade la 5 u.m., rescrieţi ecuaţia bugetară şi
determinaţi noua dreaptă a bugetului şi setul bugetar;
e. dacă venitul consumatorului scade la 30 u.m., iar preţurile celor do-
uă bunuri se menţin la nivelul de 5 u.m., rescrieţi ecuaţia bugetară,
determinaţi noua dreaptă a bugetului şi setul bugetar.
Rezolvare:
a.
Px = 10 u.m.
Py = 5 u.m. ec. bugetară: m = x ⋅ Px + y ⋅ Py ⇒ 40 = 10x + 5y
m = 40 u.m.
b.
m 40
x= = ⇒ x = 4;
Px 10 ( 4,0)

m 40 (0,8)
y= = ⇒ y = 8;
Py 5
c. y

8 dreapta bugetului

set bugetar

0 4 x
8

MICROECONOMIE
ANALIZA MODELULUI DE CONSUM

d.
Px = 5 u.m.
Py = 5 u.m. m = x ⋅ Px + y ⋅ Py ⇒ 40 = 5x + 5y
m = 40 u.m.
m 40
x= = ⇒ x = 8;
Px 5
m 40
y= = ⇒ y = 8;
Py 5

8 dreapta bugetului

set bugetar

0
8 x

e.
Px = Py = 5 u.m.
30 = 5x + 5y
m = 30 u.m.
m m
x=y= = =6
Px Py

6 dreapta bugetului

set bugetar

0
6 x

2. Structura consumului unei persoane este la nivelul unui an de 20 de


bunuri de tip 1 şi 5 bunuri de tip 2, iar toate celelalte seturi de bunuri ce gene-
100
rează acelaşi grad de satisfacţie consumatorului, verifică relaţia x 2 = . În
x1
anul următor, structura consumului devine 10 unităţi 1 şi 15 unităţi 2, toate
ce-lelalte seturi satisfăcând relaţia x 2 = 150 x 1 . Se cere:

a. determinaţi grafic curbele de indiferenţă corespunzătoare structurii


consumului din fiecare an;

MICROECONOMIE
ANALIZA MODELULUI DE CONSUM

b. stabiliţi adevărul următoarelor afirmaţii:


(30,5) ∼ (10,15)
(10,15) > (20,5)
(20,5) ≥ (10,10)
(24,4) ≥ (11;9,1)
(11,14) > (2,49)
c. determinaţi rata marginală de substituţie (RMS) corespunzătoare
consumurilor (5,20); (10,10); (20,5) şi analizaţi evoluţia acesteia.

Rezolvare:

⎧x ⋅ x = 100 = C1 = I an
a. ⎨ 1 2
⎩x 1 ⋅ x 2 = 150 = C 2 = II an
Reprezentările grafice C1 şi C2 sunt date de toate combinaţiile de bu-
nuri ce satisfac cele două relaţii.

x2

20

10
C2
5 C1

5 10 20 x1

b.
(30,5) ∼ (10,15) = Adevarat ⇒30⋅5=10⋅15⇒150=150. Ambele
combinaţii se află pe aceeaşi curbă de indiferenţă;
(10,15) > (20,5) = Adevarat ⇒ setul (10,15) se află pe o CI
superioară, deci va fi preferat setului (20,5);
(20,5) ≥ (10,10) = Adevarat;
(24,4) ≥ (11;9,1) = Fals⇒ 24⋅4 ≤ 11⋅9,1⇒ setul (24,4) se află pe o
CI inferioară celei pe care se situează setul (11;9,1);
(11,14) > (2,49) = Adevarat ⇒11⋅14 > 2⋅49
c.
100
x2 = ,
x1

⎛ 100 ⎞ 100
iar RMS este derivata funcţiei x2 ⇒ RMS = ( x 2 )′ = ⎜⎜ ⎟⎟ = − 2
⎝ x1 ⎠ x1
100 100
- pentru setul (5,20): RMS = − 2 = − = −4
5 25
10

MICROECONOMIE
ANALIZA MODELULUI DE CONSUM

100 100
- pentru setul (10,10): RMS = − 2
=− = −1
10 100
100 100 1
- pentru setul (20,5): RMS = − 2 = − =−
20 400 4

Rezultă că RMS scade când consumul din bunul 1 creşte pentru că,
pentru a avea o unitate suplimentară din bunul x1, trebuie să se sacrifice 4, 1,
1/4 unităţi din bunul x2, proces datorat acţiunii legii utilităţii marginale
descrescânde.

1.4. Teste de autoevaluare

1. Setul bugetar reprezintă :


a. ansamblul posibilităţilor de consum ce se încadrează în bugetul
considerat
b. din punct de vedere grafic, aria descrisă de toate perechile
(combinaţiile) de bunuri ce se pot achiziţiona în condiţiile date de preţ şi de
venit
c. totalitatea bunurilor ce pot fi consumate in conditiile bugetului de stat
d. suma venitului si preturilor bunurilor.

2. Dreapta bugetului reprezintă:


a. ansamblul seturilor de consum ce costă exact valoarea (m) a
venitului consumatorului
b. diferenta dintre venit si preturile bunurilor consumate
c. expresia grafica a ecuatiei bugetare a consumatorului
d. o dreapta paralela cu originea axelor.

3. Panta dreptei bugetului reprezintă:


a. raportul in care sunt consumate, impreuna, bunurile de folosinta
indelungata
b. rata sau proporţia în care piaţa permite schimbul bunurilor între ele,
în cadrul consumului
c. marimea setului bugetar
d. tangenta la graficul functiei de utilitate.

4. Curbele de indiferenţă reprezintă:


a. descrierea grafică a preferinţelor consumatorului
b. restrictiile bugetare ale consumatorului
c. unirea tuturor combinatiilor de bunuri ce confera consumatorului
aceeasi satisfactie
d . nivelul venitului consumatorului.

11

MICROECONOMIE
ANALIZA MODELULUI DE CONSUM

5. Rata marginală de substituţie (RMS):

a. măsoară proporţia în care consumatorul combina un bun cu


altul în procesul consumului pentru a-si mari gradul de
satisfacţie
b. reprezintă panta unei curbe de indiferenţa
c. reprezintă cantitatea dintr-un bun economic la care
consumatorul este dispus să renunţe în schimbul procurării
unei cantităţi suplimentare dintr-un alt bun, astfel încât să fie
posibilă menţinerea aceluiaşi nivel de satisfacţie
d. toate cele de mai sus.

12

MICROECONOMIE
ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM

CAPITOLUL 2 - ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE


CONSUM

Obiective:
- Intelegerea procesului de optimizare a alegerii in consumul de bunuri
- Familiarizarea cu notiunile de utilitate a bunurilor, proces de selectie si de
substitutie a bunurilor in consum

2.1. Functia de utilitate

În epoca victoriană, utilitatea era definită ca un indicator al bunăstării unei


persoane, ca o măsură numerică a fericirii personale, problema care apărea
era legată, însă, de posibilitatea cuantificării cantităţii de utilitate asociată
diferitelor opţiuni.
Astăzi, în teoria economică, utilitatea a fost reformulată în termenii
preferinţelor consumatorului, ca fiind o modalitate de descriere a preferinţelor
acestuia.
Important este dacă un set de consum are o utilitate mai mare decât
altul, din punctul de vedere al consumatorului şi nu cu cât este mai mare
utilitatea unuia faţă de a celuilalt set.
În acest sens, funcţia utilităţii este definită ca fiind un mod de alocare
a unui număr fiecărui set de consum astfel încât seturilor mai preferate în
consum li se alocă numere mai mari decât celor mai puţin preferate.
⎧(x , x )
Fiind ⎨ 1 2 două seturi de consum, atunci, prin definiţie, funcţia de
⎩(y 1 , y 2 )
utilitate u asociază valori astfel:
dacă (x1,x2) > (y1,y2) → u(x1,x2) > u(y1,y2)

Singura proprietate a funcţiei de utilitate este aceea că ea ordonează


seturile de consum, neacordând importanţă mărimii diferenţei de utilitate.
Aceasta este şi semnificaţia conceptului de utilitate ordinală.
Cum ierarhizarea seturilor de bunuri are importanţă, se poate afirma că
nu există o unică modalitate de a aloca utilitate unui set de consum, ci există o
infinitate de asemenea modalităţi. Astfel, dacă u(x1,x2) reprezintă un mod de a
aloca un număr (nivel de utilitate) setului (x1,x2), atunci, de exemplu, 2u(x1,x2)
descrie aceeaşi modalitate, în sensul că ordonează în aceeaşi manieră
preferinţele consumatorului. Multiplicarea cu 2 este un exemplu de
transformare monotonă a funcţiei de utilitate.
Prin definiţie, o transformare monotonă este modalitatea de a
transforma un set de numere într-un alt set în aşa fel încât să se păstreze
ordinea iniţială a acestora.

13

MICROECONOMIE
ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM

În general, reprezentăm o transformare monotonă printr-o funcţie f(u)


ce transformă fiecare număr u într-un alt număr f(u) în aşa fel încât se
păstrează ordinea iniţială a numerelor, adică dacă: u1 > u2 → f(u1) > f(u2).
O funcţie monotonă şi o transformare monotonă sunt, în esenţă
acelaşi lucru.
Dacă f(u) este orice transformare monotonă a unei funcţii de utilitate
u(x1,x2) ce este expresia unor tipuri specifice de preferinţe, atunci f[u(x1,x2)]
este, ea însăşi, o funcţie de utilitate ce reprezintă aceleaşi preferinţe ale
consumatorului.
Din punct de vedere geometric, funcţia de utilitate este o modalitate de
fapt, de a numi sau eticheta curbele de indiferenţă. Cum toate seturile de
consum ce se găsesc pe aceeaşi curbă de indiferenţă prezintă acelaşi grad
de preferinţă în optica consumatorului, o funcţie de utilitate este, de fapt,
modalitatea de alocare a unui număr fiecărei curbe de indiferenţă astfel încât
curbele de indiferenţă superioare (mai depărtate de originea axelor de
coordonate) au alocat un număr mai mare decât cele inferioare (mai
apropiate de originea axelor).
Există în literatura economică teorii care conferă semnificaţie mărimii
absolute a utilităţii ataşate consumului unui bun sau serviciu. Aceste teorii
definesc, în fapt, conceptul de utilitate cardinală. Se consideră, în acest
sens, că este necesar şi posibil a se cuantifica mărimea utilităţii fiecărui set
de bunuri.
Se poate aprecia că o persoană preferă un bun altuia, dar cum s-ar
putea cuantifica situaţia în care o persoană ar aprecia un bun de două ori mai
mult decât altul ? De exemplu, s-ar putea răspunde astfel: când este dispusă
să plătească dublu pentru a obţine bunul preferat, când este dispusă să
aştepte o perioadă de timp dublă pentru a obţine bunul respectiv sau, să
zicem, când este dispusă să parcurgă de două ori mai mult spaţiu pentru a şi-l
procura etc.
Datorită dificultăţilor de ordin operaţional pe care le-ar ridica folosirea
conceptului de utilitate cardinală preferăm, în continuare, să rămânem în
cadrul procesului de alocare a utilităţii descris conform conceptului de
utilitate ordinală.

2.2. Utilitatea totala, utilitatea marginala si rata marginala de


substitutie

Dacă setul de consum (x1,x2) este opţiunea iniţială a unui consumator, se


pune problema cum se modifică utilitatea, în optica consumatorului, dacă
variază cantitatea consumată din bunul 1 ? Sau din bunul al 2-lea ?
Utilitatea totală reprezintă satisfacţia globală resimţită de consumator
în urma consumării întregii cantităţi dintr-un bun/serviciu.

14

MICROECONOMIE
ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM

Utilitatea marginală (UM) se defineşte ca fiind sporul total de utilitate


generat de modificarea cantitativă a consumului unui bun, în condiţiile în care
consumul celuilalt bun rămâne constant (fig. 2.1.).

Utilitatea
totală

U(x)

q cantitatea
consumată
Utilitatea
marginală

Umg

Umg = 0 (punct de saturaţie)

q cantitatea
consumată

Fig. 2.1. Utilitatea totală şi marginală

Astfel, corespunzător modificării consumului din primul bun, vom avea:

ΔU1 u (x 1 + Δx 1 , x 2 ) − u (x 1 , x 2 )
UM 1 = =
Δx 1 Δx 1

în care: ΔU1 - schimbarea utilităţii totale;


Δx1 - modificarea consumului bunului 1.
ΔU1 = UM 1 ⋅ Δx 1

De fapt, cunoscând funcţia de utilitate asociată:

u (x 1 + Δx 1 , x 2 ) − u (x 1 , x 2 ) ∂u (x 1 , x 2 )
UM 1 = lim =
Δ x1 → 0 Δx 1 ∂x 1
corespunzător, în condiţiile în care se modifică consumul bunului al 2-lea iar
consumul primului bun rămâne constant:

15

MICROECONOMIE
ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM

ΔU 2 u (x 1 , x 2 + Δx 2 ) − u (x 1 , x 2 )
UM 2 = = ; ΔU 2 = UM 2 ⋅ Δx 2
Δx 2 Δx 2

iar, pentru modificări foarte reduse ale lui x2 şi în condiţiile cunoaşterii funcţiei
de utilitate:
u (x 1 , x 2 + Δx 2 ) − u (x 1 , x 2 ) ∂u (x 1 , x 2 )
UM 2 = lim =
Δx 2 →0 Δx 2 ∂x 2

De remarcat este faptul că mărimea utilităţii marginale depinde de cea


a utilităţii alocate prin forma specifică a funcţiei de utilitate. Prin ea însăşi,
utilitatea marginală nu descrie un comportament specific al consumatorului.
O funcţie de utilitate u(x1,x2) poate fi utilizată pentru a măsura rata
marginală de substituţie (RMS) definită în capitolul anterior.
Considerând consumurile din ambele bunuri modificându-se (Δx1,Δx2)
iar gradul de satisfacţie al consumatorului neschimbat, vom parcurge, de
fapt, aceeaşi curbă de indiferenţă (ΔU = 0):
UM 1Δx 1 + UM 2 Δx 2 = ΔU1 + ΔU 2 = ΔU = 0
Δx 2 UM 1
RMS = =−
Δx 1 UM 2
de fapt:
∂u (x 1 , x 2 ) ∂u (x 1 , x 2 )
RMS = −
∂x 1 ∂x 2

De remarcat este faptul că, dacă funcţia utilităţii marginale depinde de


alegerea funcţiei de utilitate iniţială (multiplicând u(x1,x2) cu 2, UM va deveni
2UM), rata marginală de substituţie nu este influenţată RMS = -2UM1/2UM2 =
-UM1/UM2, iar această proprietate este valabilă pentru orice transformare
monotonă a funcţiei utilităţii.

2.3. Alegerea optima a consumatorului


În cadrul acestui subcapitol, vom analiza în paralel restricţiile bugetare ale
consumatorului şi preferinţele acestuia, pentru a putea determina setul optim
de consum.
Cazul tipic de determinare a optimului este ilustrat grafic în figura 2.2.
În figură au fost reprezentate câteva curbe de indiferenţă corespunzătoare
diferitelor nivele de satisfacţie ale consumatorului, precum şi setul bugetar al
acestuia.

16

MICROECONOMIE
ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM

x2

curbe de
Fig. 2.2. indiferenţă
x*2

x*1 x1

Dorim să identificăm setul de consum din cadrul setului bugetar, care se află
pe cea mai depărtată curbă de indiferenţă (CI) faţă de origine.
Mişcarea de-a lungul dreptei bugetului, de la dreapta spre stânga, ne
duce spre CI din ce în ce mai depărtate faţă de origine, oprindu-ne în punctul
de tangenţă dintre dreapta bugetului şi CI. Alegerea setului (x 1* , x *2 ) constituie
aşa numitul optim al consumatorului, fiind cea mai bună structură a
consumului pe care acesta şi-o poate realiza în condiţiile de preţuri şi de
venit date.
Din punct de vedere economic, condiţia de tangenţă dintre linia
bugetului şi curba de indiferenţă presupune ca rata marginală de substituţie
dintre bunurile consumate să fie egală cu rata de schimb a bunurilor pe piaţă,
adică:
p1
RMS = −
p2

Cu alte cuvinte, dacă punctul în care rata schimbului la care


consumatorul poate înlocui un bun cu altul, în condiţiile unei curbe de
indiferenţă ce-i reprezintă preferinţele, corespunde ratei la care piaţa (prin
condiţiile de preţ) permite efectuarea acestui schimb, atunci putem afirma că
punctul respectiv (setul de consum) reprezintă alegerea optimă a
consumatorului.
Algoritmul alegerii optime a consumatorului poate fi descris şi analitic,
utilizând multiplicatorul Lagrange.
Dacă:
U = f(x,y) - este funcţia obiectiv
m = xPx + yPy - este ecuaţia bugetară
lagrangianul (£) se defineste astfel:
£ = f (x, y ) + μ(m − x ⋅ Px + y ⋅ Py )

Utilitatea consumatorului se maximizeză dacă următoarele condiţii


sunt îndeplinite:

17

MICROECONOMIE
ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM

∂ £ ∂U
= − μ ⋅ Px = 0
x ∂x
∂ £ ∂U
= − μ ⋅ Py = 0
y ∂y
∂£
= m − x ⋅ Px + y ⋅ Py = 0
μ
de unde:
∂U ∂x ∂U ∂y
μ= =
Px Py

Adaugând ecuaţia bugetară, vom creea un sistem de două ecuaţii cu


două necunoscute x si y, prin rezolvarea căruia vom determina setul optim
de consum (x*,y*).
Observaţie:
Putem obţine acelaşi rezultat definind funcţia de utilitate ca fiind o
funcţie de o singură variabila (x).
Avem:
m − x ⋅ Px
m = x ⋅ Px + y ⋅ Py ⇔ y =
Py
de unde:
⎛ m − x ⋅ Px ⎞
U = f (x, y ) ⇔ U = f ⎜ x, ⎟
⎜ Py ⎟
⎝ ⎠

Utilitatea consumatorului se maximizează când:


f ' (x ) = 0 si f " (x ) < 0

2.4. APLICAŢIE REZOLVATĂ

Funcţia de utilitate ce descrie preferinţele unui consumator este de forma


U( x, y) = x ⋅ y . Venitul disponibil pentru achiziţionarea celor două bunuri este
de 400 u.m., iar preţurile unitare ale bunurilor sunt de 4 u.m. şi 10 u.m. Să se
determine:
a. cantităţile optim consumate din x şi y;
b. rata marginală de substituţie între bunurile x şi y, în condiţiile de
echilibru ale consumatorului.

Rezolvare:

a. Ecuaţia bugetară: 4x + 10y = 400

18

MICROECONOMIE
ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM

UM x px y 4
Condiţia de optim: − =− ⇔ =
UM y py x 10

UMx = y
UMy = x

Sistemul de două ecuaţii cu două necunoscute va fi de forma:

⎧⎪4 x + 10y = 400 ⎧⎪4x + 10 y = 400 ⎧20 y = 400 ⎧ y* = 20


⎨y = 4 ⇔⎨ ⇔⎨ ⇔⎨
⎪⎩ x 10 ⎪⎩ 4x = 10y ⎩ 4x = 10 y ⎩x* = 50

Setul optim de consum va fi (50,20).


Grafic, soluţia problemei se prezintă astfel:

40
punct de optim

20

10

20 50 100 x

b.
Rata marginală de substituţie măsoară raportul în care consumatorul
este dispus să schimbe un bun cu altul, în procesul consumului, fără ca
nivelul de satisfacţie să se modifice.
UM x y
RMS = − =−
UM y x
2
În condiţiile consumului optim RMS = − , aceasta fiind şi panta curbei
5
de indiferenţă în punctul optim.

2.5 Teste de autoevaluare

1. Relaţia de preferinţă este:


a. relaţia ce ordonează două seturi distincte de consum conform
intensităţii nevoii resimţite de consumator
b. o relatie intre consumatori pe piata factorilor de productie
c. polivalenta si biunivoca
d. de indiferenta.

2.Utilitatea, ca si concept economic, este:


a. modalitatea de a descrie preferinţele consumatorului
19

MICROECONOMIE
ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM

b. sensul de miscare a restrictiilor bugetare


c. o forma de cheltuiala
d. capacitatea consumatorilor de a consuma.

3.Funcţia de utilitate, prin definitie:


a. constituie modul de alocare a unui număr mai mare sau mai
mic pentru fiecare set de consum, astfel încât pentru seturile
cele mai preferate în consum să se aloce numere mai mari
decât seturilor mai puţin preferate
b. reprezinta modul de alocare a utilitatii corepunzator ierarhiei
preferintelor consumatorului
c. asigura masurarea exacta a satisfactiei resrimtite prin
producerea unui bun
d. este o functie matematica

4.Utilitatea cardinală este:


a. utilitatea ce se pretează la o măsurare directă, privind un
anumit număr de unitati de utilitate pentru consumul unui bun
sau serviciu
b. satisfactia globala resimtita de un producator eficient
c. sporul total de utilitate generat de modificarea cantitativă a
consumului unui bun, în condiţiile în care consumul celuilalt bun
rămâne constant.
d. identica cu cea ordinala.

5. Utilitatea ordinală este:


a. tipul de utilitate care permite o anumită ierarhizare a preferinţelor de
consum la nivelul unui consumator
b. satisfacţia globală resimţită de consumator în urma consumării
întregii cantităţi dintr-un bun/serviciu.
c. sporul total de utilitate generat de modificarea cantitativă a
consumului unui bun, în condiţiile în care consumul celuilalt bun rămâne
constant.
d. o marime ce nu se poate preciza.

6. Utilitatea marginală (UM) se defineşte ca:


a. sporul total de utilitate generat de modificarea cantitativă a
consumului unui bun, în condiţiile în care consumul celuilalt bun
rămâne constant
b. satisfactia globala resimtita de un producator eficient
c. sporul de satisfactie adus de ultima doza consumata dintr-un
bun
d. utilitatea totala din care se scade venitul consumatorului

20

MICROECONOMIE
ALGORITMUL ALEGERII OPTIME DE CONSUM

7. Optimul consumatorului desemnează:


a. cea mai bună structură a consumului pe care o persoană o poate
realiza în condiţii de preţ şi de venit date (astfel încât să-şi maximizeze
satisfacţia/utilitatea)
b.alegerea de consum care epuizeaza venitul consumatorului
c.alegerea posibila in conditiile preturilor de pe piata
d.grafic, punctul de tangenta dintre dreapta bugetului si curba de
indiferenta.

21

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

CAPITOLUL 3 - CEREREA DE BUNURI

Obiective:

- Modelarea cererii de consum, pornind de la restrictiile bugetare si tinand


cont de preferintele consumatorilor
- Identificarea si analiza factorilor de influenta ai cererii
-Descrierea tipurilor principale de bunuri ce fac obiectul optiunii de consum

3.1. Conceptul de cerere de bunuri

Noţiunea de cerere vizează, în substanţa sa, relaţia dintre cantitatea ce se


doreşte a fi consumată dintr-un bun şi preţul unitar al acestuia.
Această cantitate depinde semnificativ de dorinţele consumatorilor
(înclinaţia lor spre achiziţia anumitor bunuri, gusturile etc.), adică reprezintă
cantitatea de bun pe care consumatorii sunt dispuşi a şi-o procura, în
condiţiile date ale preţului bunului, ale preţurilor altor bunuri şi ale venitului
disponibil. Ea depinde de asemenea, de repartiţia veniturilor la nivelul
societăţii, de mărimea populaţiei şi de cea a puterii de cumpărare a acesteia.
Am văzut în capitolul precedent că, în faţa unei alegeri între mai multe
bunuri (şi vom continua, pentru simplificarea expunerii, să considerăm
numărul bunurilor redus la două tipuri), consumatorul raţional acţiona astfel
încât raporturile utilitate marginală/preţ să se egaleze, respectând însă
restricţiile bugetare impuse de nivelul venitului său disponibil.
În această problemă de opţiune, am considerat (în precedentele
capitole) că preţurile şi veniturile sunt predeterminate. Necunoscutele
deveneau astfel cantităţile consumate, care constituie obiectul deciziei la
nivelul consumatorului. Aceste cantităţi depind deci, în evoluţia lor, de preţuri
şi de venit.
Problema este în ce manieră, cu ce intensitate influenţează aceşti
parametri opţiunea de consum. Creşterea preţului unui bun duce la creşterea
consumului din bunul respectiv sau a consumului unui alt bun? Care este
influenţa exercitată de o suplimentare a venitului asupra deciziei de consum?
Pentru a răspunde acestor întrebări, microeconomia a definit
conceptul central de funcţie a cererii, concept ce va face obiectul capitolului
de faţă.

3.2. Functia cererii de bunuri

Setul (x 1* , x *2 ) la nivelul preţurilor p1 şi p2 şi al venitului m, alegerea optimă a


consumatorului, mai poate fi numit şi setul cerut de consum din bunurile 1
şi 2.
22

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

În general, odată cu modificările de preţuri sau venit, alegerea optimă


a consumatorului se schimbă. În acest sens, funcţia cererii de bunuri este
acea funcţie ce descrie dependenţa dintre cantităţile cerute de bunuri şi
diferitele niveluri ale preţurilor sau ale venitului consumatorului.
Funcţiile cererii de bunuri 1, respectiv 2, sunt descrise astfel:

⎧x 1 (p1 , p 2 , m )

⎩x 2 (p1 , p 2 , m )
Fiecărui set de preţuri şi venit îi corespunde o combinaţie diferită de
bunuri, ce constituie, în acelaşi timp, alegerea optimă a consumatorului.
Presupunând că funcţia de utilitate ce descrie comportamentul
consumatorului este de tip Cobb-Douglas şi are forma:
u (x 1 , x 2 ) = x 1c x d2

se poate determina optimul consumatorului, respectiv funcţia cererii de


bunuri x1 şi x2 folosind multiplicatorul Lagrange.
Astfel, considerând transformarea monotonă a funcţiei de utilitate (ce
păstrează ordonarea preferinţelor consumatorului) de tipul:
ln u (x 1 , x 2 ) = c ln x 1 + d ln x 2

problema de rezolvat va fi:


max (c ln x 1 + d ln x 2 ) a.î. p1x 1 + p 2 x 2 = m
x1 , x 2

Definim Lagrangianul:
L = c ln x 1 + d ln x 2 − λ (p1x 1 + p 2 x 2 − m )

Derivăm pentru aflarea condiţiilor de ordinul întâi:


∂L c
= − λp1 = 0
∂x 1 x 1
∂L d
= − λp 2 = 0
∂x 2 x 2
∂L
= p1x 1 + p 2 x 2 − m = 0
∂λ
Rezolvăm întâi pentru λ şi apoi pentru x1 şi x2:
c = λp1x 1 ⎫

d = λp 2 x 2 ⎬
c + d = λ (p1x 1 + p 2 x 2 ) = λm ⎪⎭

Substituind în ecuaţiile iniţiale vom găsi expresiile funcţiilor cererii de


bunuri x1 şi x2:

23

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

c m
x1 = ⋅
c + d p1
d m
x2 = ⋅
c + d p2

3.3. Factorii ce influenteaza cererea de bunuri

Vor fi studiate în cadrul acestui subcapitol, situaţii statice comparative înainte


şi după influenţa schimbărilor de mediu concretizate în modificări ale
preţurilor bunurilor sau ale venitului consumatorului.

3.3.1. MODIFICĂRI INDUSE DE SCHIMBAREA VENITULUI


CONSUMATORULUI

Se pune problema, în acest caz, a determinării diferenţei dintre alegerea


optimă a consumatorului la un nivel al venitului său faţă de altul. Considerând
preţurile bunurilor constante şi aflându-ne în continuare în situaţia consumului
a două bunuri x1 şi x2, când venitul se modifică, va avea loc, din punct de
vedere grafic, o deplasare a dreptei bugetului (spre originea axelor de
coordonate, în situaţia diminuării venitului şi în sens opus, în cea a creşterii
acestuia).
După felul în care cererea de bunuri reacţionează la modificarea
venitului, identificăm două tipuri de bunuri:
a. Bunuri normale - sunt cele a căror cerere evoluează în
acelaşi sens cu venitul consumatorului,
adică, dacă x1 este un bun normal:
Δx1/Δm > 0
În figura 3.1 sunt prezentate două bunuri normale, x1 şi x2 şi
evoluţia alegerii optime a consumatorului în contextul creşterii venitului
acestuia.

x2
Alegerile optime
corespunzătoare celor două
niveluri ale venitului

dreptele bugetului înainte şi


Fig. 3.1 după modificarea venitului

x1

24

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

b. Bunuri inferioare - sunt cele a căror cerere evoluează în


sens invers evoluţiei venitului consumatorului,
adică, dacă x1 este un bun inferior, atunci:
Δx1/Δm < 0
Bunurile inferioare sunt o categorie aparte de bunuri, numele
lor derivând din calitatea inferioară ce le caracterizează. În viaţa reală
se întâmplă adesea ca populaţia cu venituri mici să-şi crească cererea
de bunuri inferioare, chiar când venitul înregistrează o creştere, dar,
peste un anumit nivel, consumul acestor bunuri va începe să scadă pe
măsură ce venitul înregistrează creşteri progresive.
În figura 3.2, bunul x1 este considerat a fi un bun inferior,
evoluţia cererii sale fiind de sens contrar evoluţiei crescătoare a
venitului.

x2

dreptele bugetului
înainte şi după mo-
dificarea venitului

Fig.3.2

x1

Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către


evoluţia venitului consumatorului se pot defini două tipuri de curbe ce
reuşeşc să surprindă particularităţile acestor procese paralele.
Este vorba de curba ofertei de venit (sau curba nivelului de trai,
cum mai este întâlnită în literatura economică) şi de curba lui Engel.
Construcţia curbei nivelului de trai presupune unirea tuturor seturilor
de consum corespunzătoare alegerii optime în condiţiile diferitelor niveluri ale
venitului. Dacă ambele bunuri sunt normale, curba nivelului de trai va fi de
pantă pozitivă, ca în figura 3.3.
Construcţia curbei lui Engel presupune unirea tuturor consumurilor
optime ale unui bun, pentru fiecare nivel al venitului consumatorului. Astfel,
dacă x1(p1,p2,m) reprezintă funcţia cererii de bunuri x1, în condiţiile în care p1
şi p2 sunt fixe, curba lui Engel evidenţiază cum se modifică cererea bunului
x1 când venitul consumatorului se modifică (vezi fig.3.4). Ea poate fi de pantă
pozitivă (pentru bunurile normale) şi de pantă negativă (pentru bunurile
inferioare).

25

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

x2 m

curba nivelului de
trai

punctele de optim cores-


punzătoare fiecărui nivel
al venitului în condiţiile în
care p1 şi p2 sunt constante

x1 x1

Fig. 3.3 Fig. 3.4 Curba lui Engel pentru un


bun normal

- dacă funcţia de utilitate descrie tipul de preferinţe Cobb-Douglas,


fiind de forma:
u (x 1 , x 2 ) = x 1a x 12−a ,

funcţiile cererii de bunuri sunt:


⎧ m p1
⎪x 1 (p1 , m ) = a ⋅ p ⇒ m = x 1 ⋅ a
⎪ 1

⎪x 2 (p 2 , m ) = (1 − a ) ⋅ m
⎪⎩ p2

- cum funcţiile cererii, în condiţiile preţurilor fixe, sunt liniare în


raport cu venitul m, funcţiile de venit vor fi şi ele tot liniare. Astfel, în
figura 3.5 este prezentată curba nivelului de trai, iar în figura 3.6 curba
lui Engel pentru acest tip de preferinţe.
x2 m
curbe de indiferenţă

curba nivelului
de trai

panta = p1/a
drepte ale
bugetului

x1 x1
Fig. 3.5. Fig. 3.6.

26

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

Toate exemplele analizate anterior au tratat cazuri de preferinţe pentru


bunuri a căror cerere evoluează proporţional cu evoluţia venitului
consumatorului (curbele lui Engel fiind reprezentate de drepte ce pornesc din
origine).
În viaţa reală însă, dinamica cererii de bunuri nu se identifică
întotdeauna cu dinamica venitului consumatorului, existând, din acest punct
de vedere două categorii de bunuri:
- bunuri de lux - dinamica cererii acestora
depăşeşte dinamica venitului consumatorului:
Δ%x1/Δ%m > 1
- bunuri de strictă necesitate - dinamica venitului
consumatorului depăşeşte dinamica cererii acestora:
Δ%x1/Δ%m < 1

3.3.2. Modificari induse de schimbarea preturilor bunurilor

În acest caz, se pune problema determinării alegerii optime a consumatorului


pentru diferite niveluri ale preţurilor bunurilor.
După cum evoluează cererea unui bun, când preţul acestuia se
modifică, distingem două tipuri de bunuri:
- bunuri obişnuite (ordinare) - a căror cerere evoluează în
sens opus evoluţiei preţului lor (vezi fig.3.7).

x2
Condiţii:
curbe de indiferenţă
p1↓
m,p1 =ct.
dreapta bugetului
Rezultat:
iniţială şi finală
Fig. 3.7 x1↑

puncte de optim înainte


şi după schimbarea pre-
ţului

m/p1 m/p'1 x1

- bunuri Giffen - a căror cerere evoluează în acelaşi sens cu


evoluţia preţului acestora (vezi fig.3.8)

27

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

x2

Condiţii:
p1↓
m,p1 =ct.

Fig. 3.8 Rezultat:


x1↓

m/p1 m/p'1 x1

Numele acestor bunuri derivă de la cel al economistului din secolul al


XIX-lea, Giffen, care a studiat piaţa cartofilor din Irlanda, ocupându-se de
evoluţia cererii bunurilor inferioare în raport cu preţul lor.
Consumul din bunul inferior (Giffen) se va menţine cel mult constant, în
cazul scăderii preţului sau se disponibilizează resurse pentru consumul
suplimentar al bunului al doilea, decizându-se în final chiar să se consume mai
puţin din respectivul bun. Aceasta se întâmplă deoarece micşorarea preţului
bunului Giffen este percepută de consumator ca o modificare a venitului său
(sau a puterii de cumpărare) şi cum bunurile Giffen sunt bunuri inferioare,
mărirea venitului determină o reducere a cererii acestora.
Corespunzător modificărilor induse asupra cererii de bunuri de către
evoluţia preţurilor acestora, se pot defeni două tipuri de curbe ce surprind
particularităţile acestor procese paralele. Ele sunt curba ofertei de preţ (curba
preţ-consum) şi curba cererii.
Construcţia curbei preţ-consum presupune unirea tuturor punctelor de
optim ce reprezintă seturi de consum ce vor fi cerute la diferite preţuri ale
unui bun (vezi fig.3.9).
Construcţia curbei cererii unui bun presupune ca, pentru fiecare nivel
al preţului bunului, să se reprezinte nivelul optim al consumului acestuia. În
figura 3.10 este reprezentată forma generală a funcţiei cererii pentru un bun
obişnuit (Δx1/Δp1 < 0), curba fiind de pantă negativă.
x2 p1

p1↓
p2,m = ct.

Graficul funcţiei cererii:


curba preţ-consum x1(p1,p2,m) pt. care m,p2= ct.

x1 x1

Fig. 3.9 Fig. 3.10

28

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

În cazul bunurilor Giffen, curba cererii va fi de pantă pozitivă


(Δx1/Δp1 > 0).

3.4. APLICAŢII REZOLVATE

1. Dacă funcţia de utilitate este de forma: U(x1,x2) = clnx1 + dlnx2, venitul


consumatorului este m, iar preţurile unitare ale bunurilor sunt p1 şi p2, să se
determine funcţiile cererii de bunuri.

Rezolvare:

Sistemul de ecuaţii ce defineşte condiţiile de optim este de forma:

⎧ p1 x 1 + p 2 x 2 = m

⎨ p1
⎪ RMS = −
⎩ p2

UM 1 c ⋅ x2
în care: RMS = − =−
UM 2 d ⋅ x1

c
UM 1 =
x1
d
UM 2 =
x2
⎧ c m
⎧p1x 1 + p 2 x 2 = m ⎧p1x 1 + p 2 x 2 = m ⎪x 1 = c + d ⋅ p
⎪ ⎪ ⎪ 1
⎨ p1 cx 2 ⇔⎨ cp 2 x 2 ⇔⎨
⎪ p = dx ⎪x 1 = dp ⎪x 2 = d ⋅ m
⎩ 2 1 ⎩ 1
⎪⎩ c + d p2

deci funcţiile cererii de bunuri sunt;


⎧ cm
⎪x 1 (p1 , m ) = p (c + d )
⎪ 1

⎪x 2 (p 2 , m ) = dm
⎪⎩ p 2 (c + d )

2. Determinaţi funcţia cererii ce corespunde următoarei funcţii de utilitate:


U ( x 1 , x 2 ) = x 1 ⋅ x 22 , considerând că preţurile celor două bunuri sunt p1 şi p2 şi
venitul consumatorului este m.

Rezolvare:
Sistemul de ecuaţii ce defineşte condiţiile de optim este de forma:

29

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

⎧p1x 1 + p 2 x 2 = m

⎨ p1
⎪ RMS = − p
⎩ 2

UM 1 x
în care: RMS = − =− 2
UM 2 2x 1

⎧p1x 1 + p 2 x 2 = m ⎧p1x 1 + p 2 x 2 = m
⎪ ⎪
⎨ p1 x2 ⇔⎨ p2x 2
⎪− p = 2x ⎪x 1 = 2 p
⎩ 2 1 ⎩ 1

deci funcţiile cererii de bunuri sunt;

⎧ m
⎪ x 1 (p 1 , m ) =
⎪ 3p1

⎪x 2 (p 2 , m ) = 2m
⎪⎩ 3p 2

3.5 Teste de autoevaluare

1.Noţiunea de cerere vizează, în substanţa sa:


a. relaţia dintre cantitatea ce se doreşte a fi consumată dintr-un
bun şi preţul unitar al acestuia
b. cantitatea ce se produce la un anumit nivel al venitului
consumatorului
c. cat trebuie sa fie venitul unui consumator
d. relatia dintre pretul unui bun si venitul marginal al producatorilor

2.. Bunurile normale:


a. sunt cele a căror cerere evoluează în sens invers evolutiei
venitului consumatorului,
b. sunt cele a căror cerere evoluează în acelasi sens cu venitul
consumatorului
c. sunt cele a căror cerere evoluează în sens opus evoluţiei
preţului lor
d .sunt cele ce se gasesc normal pe piata.

3. Bunurile inferioare:

a. sunt cele a căror cerere evoluează în sens invers evoluţiei venitului


consumatorului
b. sunt cele a căror cerere evoluează în acelasi sens cu venitul
consumatorului
c. sunt cele a căror cerere evoluează în acelaşi sens cu evoluţia
preţului acestora
d.sunt, in general, de proasta calitate sau de categorie inferioara
30

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

4. Bunurile de lux:

a. dinamica cererii acestora depăşeşte dinamica venitului


consumatorului
b. dinamica venitului consumatorului depăşeşte dinamica cererii
acestora
c. sunt cele a căror cerere evoluează în acelasi sens cu venitul
consumatorului
d. sunt cele a căror cerere evoluează în acelaşi sens cu evoluţia preţului
acestora

5. Bunurile de strictă necesitate:

a. dinamica venitului consumatorului depăşeşte dinamica cererii acestora


b. sunt cele a căror cerere evoluează în acelasi sens cu venitul
consumatorului
c. sunt cele a căror cerere evoluează în acelaşi sens cu evoluţia preţului
acestora
d. sunt de calitate superioara.

6. Bunurile obişnuite (ordinare):


a. cererea lor evolueaza in acelasi sens cu pretul lor
b.cererea lor evoluează în sens opus evoluţiei preţului lor
c.pot fi de calitate superioara sau inferioara
d. dinamica venitului consumatorului depăşeşte dinamica cererii acestora

7. Bunurile Giffen:
a. cererea lor evoluează în acelaşi sens cu evoluţia preţului acestora
b. cererea lor evoluează în sens opus evoluţiei preţului lor
c. dinamica venitului consumatorului depăşeşte dinamica cererii acestora
d. cererea lor evoluează în sens invers evoluţiei venitului consumatorulrui

8. Curba nivelului de trai reprezintă:


a. curba care reuneşte ansamblul seturilor optime de consum
corespunzătoare diferitelor niveluri ale venitului
b. curba care reuneste toate dreptele bugetare
c. sistemul de referinta al monopsonistilor
d. curba care defineste nivelul aspiratiilor consumatorilor

9. Curba lui Engel este:


a. graficul functiei de utilitate ce descrie preferintele consumatorilor
b. curba ce pune în evidenţă modificarea cererii unui bun în situaţia în
care venitul consumatorului se modifică
c. identica cu cea a nivelului de trai
d. locul geometric al intersectiei dreptei bugetare cu axele de
coordonate.
31

MICROECONOMIE
CEREREA DE BUNURI

10. Curba preţ-consum :


a. pune in evidenta modificarea cererii unui bun in situatia in care
venitul consumatorilor se modifica
b. presupune unirea tuturor seturilor optime de consum ce vor fi cerute
la diferite preţuri ale unui bun
c. este identica cu cea a nivelului de trai
d. se intersecteaza cu cea a nivelului de trai in punctul de maxim

11. Curba cererii presupune:


a. ca pentru fiecare nivel al preţului bunului, să se reprezinte nivelul
optim al consumului acestuia
b. unirea tutror seturilor optime de consum corespunzatoare diferitelor
nivele ale venitului
c. stabilirea optimului in consum in conditiile impuse de concurenta
d. luarea in consideratie a veniturilor obtinute de producatori.

32

MICROECONOMIE
DETERMINAREA CERERII BRUTE SI NETE DE BUNURI

CAPITOLUL 4 - DETERMINAREA CERERII BRUTE SI


NETE DE BUNURI

Obiective:
- Analiza optiunii de consum in situatia existentei unei dotari initiale cu bunuri
- Definirea calitatii in care o persoana poate opera pe piata unui bun –
calitate de vanzator net sau cumparator net al bunului respectiv

4.1. Situatia existentei unei dotari initiale a consumatorului

În studiul anterior am considerat venitul consumatorului ca dat sau pre-


determinat şi nu obţinut de acesta prin vânzarea bunurilor pe care le posedă
(bunuri mobile, active fixe, forţă de muncă etc.).
Să presupunem acum că utilizatorul porneşte, în consumul său, de la
o dotare iniţială cu bunuri, notată simbolic:
(d1,d2)
în care : d1 - dotarea iniţială din bunul 1;
d2 - dotarea iniţială din bunul 2.

Definim cererea brută ca fiind cantitatea totală consumată dintr-un bun.


Cererea netă se defineşte, în acest context, ca fiind diferenţa dintre cererea
brută şi dotarea iniţială cu bunuri a consumatorului. Deci:
(x1,x2) - cererea brută;
(x1 - d1, x2 - d2) - cererea netă.

Ecuaţia bugetară pentru cazul existenţei dotării iniţiale cu bunuri va fi


de forma:
p1x1 + p2x2 = p1d1 + p2d2
sau
p1(x1 - d1) + p2(x2 - d2) = 0

Dacă totalul cantităţii consumate dintr-un bun depăşeşte dotarea


iniţială cu bunul respectiv, spunem că, consumatorul este un cumpărător
net al bunului respectiv, determinând cerere netă pentru acesta (vezi fig.4.1).
Dacă, însă, dotarea iniţială depăşeşte consumul total al unui bun,
consumatorul este un vânzător net al bunului respectiv, determinând oferta
netă pentru acesta (vezi fig.4.2).

33

MICROECONOMIE
DETERMINAREA CERERII BRUTE SI NETE DE BUNURI

x2 x2
dreapta bugetului
curba de indiferenţă
curba de indiferenţă

punct de optim

punct de optim
d2 x*2

x*2
d2 dreapta bugetului

d1 x*1 x1 x*1 d1 x1

Fig. 4.1. Fig. 4.2.


x*1 - d1 > 0 → cumpărător net al bunului 1 x*1 - d1 < 0 → vânzător net al bunului 1

Cum valoarea bunurilor cumpărate trebuie să egaleze valoarea bunurilor


vândute:
p1x1 + p2x2 = m
p1d1 + p2d2 = m
⎧p , p ⎫
Dacă ⎨ 1 2 ⎬ sunt fixe, dreapta bugetului va conţine întotdeauna
⎩d 1 , d 2 ⎭
setul dotării iniţiale, deoarece suma totală ce poate fi cheltuită de consumator
este exact valoarea dotării iniţiale.
Cererea netă negativă poartă numele şi de ofertă netă. Consumatorul
poate alege între a fi cumpărătorul sau vînzătorul unui bun în raport cu
preţurile bunurilor de pe piaţă.

4.2. Factorii de influenta a cererii brute si nete


Factorii ce influenţează comportamentul consumatorului şi alegerea optimă a
acestuia în condiţiile existenţei dotării iniţiale sunt:
1. modificarea cantitativă a dotării iniţiale cu bunuri;
2. modificarea preţurilor de piaţă ale bunurilor.

4.2.1. Modificarea cantitativa a dotarii initiale cu bunuri


Dacă dotarea iniţială creşte, p1d'1 + p2d'2 > p1d1 + p2d2, venitul ce poate fi
obţinut de consumator prin comercializarea acesteia sporeşte, situaţia
consumatorului îmbunătăţindu-se prin lărgirea posibilităţilor sale de consum.
Cererea pentru fiecare bun va evolua crescător sau descrescător, după
cum bunul respectiv este normal sau inferior (vezi fig.4.3).
x2

dreapta bugetului

Fig.4.3
d' dreapta bugetului
d2

d1 d' x1

34

MICROECONOMIE
DETERMINAREA CERERII BRUTE SI NETE DE BUNURI

4.2.2. Modificarea preturilor de piata ale bunurilor

Până acum am studiat separat influenţa modificărilor de venit sau preţuri


asupra comportamentului consumatorului.
În cazul existenţei dotării iniţiale, însă, schimbarea preţului unui bun duce
automat la schimbarea venitului creat pe baza acesteia.
Dacă consumatorul este un vânzător net al bunului 1, iar preţul acestuia
scade, aşa cum reiese şi din fig.4.4., dreapta bugetului se aplatizează, rotindu-
se în jurul setului (d1,d2), deoarece dotarea iniţială este întotdeauna
disponibilă. În această situaţie, dacă consumatorul decide să-şi păstreze
calitatea de vânzător, starea sa se va înrăutăţi, noua sa opţiune aflându-se în
cadrul vechiului set bugetar. Dacă, însă, decide să cumpere, în loc să vândă,
este dificil de prevăzut în ce sens va evolua situaţia sa.
În situaţia în care consumatorul este un cumpărător net, dacă preţul
bunului scade, nu se poate afirma cu certitudine dacă acesta va utiliza mai
mult sau mai puţin din bunul respectiv, dar sigur el nu-şi va schimba calitatea
de cumpărător. El va acţiona (vezi fig.4.5) pe porţiunea de pe noua dreaptă a
bugetului numai spre dreapta faţă de setul dotării iniţiale, îmbunătăţindu-şi
astfel situaţia.

x2 x2 dreapta bugetului
finală
set optim originar dreapta bugetului
iniţială

dreapta bugetului punct de optim iniţial


iniţială
dreapta bugetului punctul optim final va
d2 finală d2
fi pe această porţiune

d1 x1 d1 x1

Fig. 4.4. Fig. 4.5.

Dacă, prin absurd, ar decide să devină vânzător al bunului respectiv,


alegerea sa s-ar situa la stânga punctului corespunzător dotării iniţiale şi s-ar
realiza analizând seturi disponibile şi în cazul alegerii optime iniţiale, ceea ce
ar duce, evident, la înrăutăţirea situaţiei consumatorului.
În fig.4.6 este prezentată curba preţ - consum corespunzătoare dotării
iniţiale. Se observă că graficul preţ - consum conţine setul dotării iniţiale
deoarece, la un anumit preţ, consumatorul va prefera acest set, mulţumindu-
se cu autoconsumul şi nedorind să devină nici vânzător nici cumpărător al
vreunuia dintre bunuri. În fig. 4.7 este prezentată forma generală a curbei

35

MICROECONOMIE
DETERMINAREA CERERII BRUTE SI NETE DE BUNURI

cererii brute şi apoi, în fig. 4.8 sunt exemplificate distinct graficele cererii nete,
brute şi ale ofertei nete pentru cazul linear al acestora.

x2 p1

dreapta bugetului

curba preţ-consum curba cererii


d2 brute
p1*

d1 x1 d1 x1

Fig. 4.6. Curba preţ-consum în Fig.4.7.


cazul existenţei dotării iniţiale a
consumatorului

p1 p1 p1

p1*

x1n d1 x1b x10

cererea netă cererea brută oferta netă

Fig. 4.8. Graficele cererii nete, brute şi al ofertei nete pentru bunul 1

4.3. APLICAŢIE REZOLVATĂ

Funcţia de utilitate ce descrie preferinţele unui consumator este de forma:


U ( x 1x 2 ) = x 1x 2 . Dacă preţurile bunurilor sunt p1 = 1 şi p2 = 2, iar dotarea
iniţială cu bunuri a consumatorului este de 100 unităţi din bunul 1 şi 200
unităţi din bunul 2, să se determine cererea brută şi netă de bunuri a consu-
matorului şi calitatea in care acesta opereaza pe fiecare piaţă.

36

MICROECONOMIE
DETERMINAREA CERERII BRUTE SI NETE DE BUNURI

Rezolvare:

⎧p1x 1 + p 2 x 2 = p1d1 + p 2 d 2 ⎧ x 1 + 2x 2 = 100 + 400


⎪ ⎪
⎨ p1 ⇔⎨ 1 x ⇔
RMS = − RMS = − = − 2
⎪ p2 ⎪⎩ 2 x1

⎧x + 2x 2 = 500 x * = 125
⇔⎨ 1 ⇒ 4x 2 = 500 ⇒ *2 ⇒
⎩ x 1 = 2x 2 x 1 = 250
⎧ x 1* − d1 = 250 − 100 = 150 ⇒ cerere netă pozitivă
⇒⎨ *
⎩x 2 − d 2 = 125 − 200 = −75 ⇒ ofertă netă (cerere netă negativă )

Consumatorul este un cumpărător net pe piaţa bunului 1 şi este


vânzător net pe piaţa bunului 2.

x2

setul dotării iniţiale

set optim de consum


(cerere brută)
250
200

125

0 100 250 500 x1

4.4. Teste de autoevaluare

1. Cererea brută reprezintă:


a. cantitatea totală consumată dintr-un anumit bun
b. suma veniturilor tuturor consumatorilor
c. diferenta dintre cerere si oferta
d. toate raspunsurile de mai sus sunt corecte.

2. Cererea netă reprezintă :


a. cantitatea totală consumată dintr-un anumit bun
b. diferenţa dintre cererea brută şi dotarea iniţială cu bunuri a
consumatorului
c. suma dintre cererea bruta si dotarea intiala cu bunuri a
consumatorului
d. oferta neta.

37

MICROECONOMIE
DETERMINAREA CERERII BRUTE SI NETE DE BUNURI

3. Oferta netă reprezintă:


a. diferenţa dintre cererea brută şi dotarea iniţială cu bunuri a
consumatorului
b. suma dintre cererea bruta si dotarea intiala cu bunuri a
consumatorului
c. cererea netă negativă
d. cererea totala de bunuri pe o piata data
4. Cumpărătorul net:
a. descrie situaţia în care cantitatea consumată dintr-un bun
depăşeşte dotarea iniţială a bunului respectiv
b. este purtatorul cererii nete pozitive
c. reprezintă cazul în care pentru consumator, dotarea iniţială
depăşeşte consumul total al bunului
d. este doar un caz ideal.

5. Vânzătorul net :
a. reprezintă cazul în care pentru consumator, dotarea iniţială
depăşeşte consumul total al bunului
b. este in situatia de a consuma mai mult decat produce
c. este purtatorul cererii nete pozitive
d. este purtatorul cererii nete negative

38

MICROECONOMIE
CEREREA AGREGATA

CAPITOLUL 5 - CEREREA AGREGATA

Obiective:
- analiza cererii totale(agregate) la nivelul pietei unui bun
- definirea conceptului de elasticitate a cererii si analiza acestuia in corelatie
cu venitul obtinut de producatori

5.1. Determinarea cererii agregate

În capitolele anterioare s-a studiat modelul opţiunii consumatorului individual.


Pentru a se ajunge la determinarea cererii totale (agregate) la nivelul întregii
pieţe a unui produs, modalitatea o constituie însumarea cererilor individuale
pentru bunul respectiv. Astfel, dacă:
X1i (p1 , p 2 , m i ) - reprezintă funcţia cererii consumatorului i pentru bunul 1
X i2 (p1 , p 2 , m i ) -reprezintă funcţia cererii consumatorului i pentru bunul 2
în care : i = 1,n
cererea agregată pentru bunul 1 va fi:
n
X1i (p1 , p 2 , m1 , K , m n ) = ∑ X1i (p1 , p 2 , m i )
i =1

iar pentru bunul al doilea va fi:


n
X i2 (p1 , p 2 , m1 , K , m n ) = ∑ X i2 (p1 , p 2 , m i )
i =1

Aşa cum am văzut, fiecare cerere individuală depinde de preţurile


bunurilor şi de venitul consumatorului, deci şi cererea totală (agregată) va
depinde atât de preţuri cât şi de distribuţia veniturilor consumatorilor. Dar,
pentru simplificarea modelului, frecvent se consideră un consumator
reprezentativ ce dispune de un venit egal cu suma veniturilor tuturor
consumatorilor.
Şi în cazul cererii agregate putem determina atât forma directă cât şi
inversă a funcţiei cererii. Curba inversă a cererii agregate P(X) măsoară cât
trebuie să fie preţul bunului astfel încât acesta să fie cerut pe piaţă sau, altfel
spus, măsoară rata marginală de substituţie a oricărui consumator dispus să
cumpere respectivul bun.
Din punct de vedere geometric, cererea agregată se determină însu-
mând pe orizontală cantităţile dintr-un bun cerute individual de către fiecare
consumator. De exemplu, considerând cazul liniar al funcţiei cererii

39

MICROECONOMIE
CEREREA AGREGATA

individuale, funcţiile cererii pentru un bun, ce provin de la doi consumatori


sunt următoarele:
X1 (p ) = max{40 − p,0}
X 2 (p ) = max{10 − 2p,0}

Funcţia cererii agregate va fi, deci, de forma:

⎧50 − 3p ;0 ≤ p < 5

X TOT (p ) = ⎨40 − p ;5 ≤ p < 40
⎪0 ; p ≥ 40

Grafic, însumarea cererilor individuale se prezintă ca în fig.5.1:

p p

50 50

40 40

30 30

20 20

10 10
5 5

10 20 30 40 50 x1,x2 10 20 30 40 50 x1,x2

Fig. 5.1.

5.2. Elasticitatea cererii si influenta acesteia asupra


venitului obtinut de producatori

Felul în care cererea răspunde la modificările de preţ sau de venit este legat
de elasticitatea acesteia. Coeficientul de elasticitate a cererii funcţie de preţ
este, prin definiţie, dat de raportul dintre procentul modificării cantităţii cerute
şi procentul schimbării preţului. Astfel, formula de calcul a acestuia este:

Δq Δp
ε=
q p

în care: q - cantitatea cerută;


p - preţul bunului.

40

MICROECONOMIE
CEREREA AGREGATA

Am considerat modul din ε pentru a avea măsura exactă a elasticităţii,


neluând în considerare semnul coeficientului de elasticitate (în general
negativ).
Este interesant de analizat elasticitatea cererii pe diferite segmente
ale acesteia. De exemplu, considerând forma directă a funcţiei liniare a
cererii:
q(p) = a - bp (panta = -b)
cum:
p dq p dq − pb
ε= ⋅ , iar dq/dp = -b, înseamnă că: ε = ⋅ =
q dp q dp a − bp

Dacă:
p = 0→ ε = 0
q = 0→ ε → ∞
bp a
ε = 1→ − = −1 → − bp = −a + bp → − 2bp = −a ⇒ p =
a − bp 2b
Grafic, situaţia este prezentată în fig. 5.2, evidenţiindu-se porţiunile pe
care cererea este elastică, cu elasticitate unitară sau inelastică.
În general, elasticitatea cererii unui bun depinde de cât de apropiaţi
substituenţi are ca şi concurenţi. În acest sens, cererea foarte elastică
prezintă bunurile cu foarte mulţi substituenţi şi cererea foarte inelastică
prezintă bunurile cu puţini substituenţi.

⎪ε⎪= ∞
a/b cerere elastică ⎪ε⎪ > 1

Fig. 5.2.
⎪ε⎪= 1 cerere inelastică ⎪ε⎪ < 1
a/2b

⎪ε⎪= 0
a/2 a q

Venitul obţinut de producător este dat de produsul dintre cantitatea


vândută şi preţul practicat. Este interesant de analizat cum evoluează venitul
odată cu modificarea preţului, acesta depinzând de cât de elastică este
cererea în raport cu preţul.
V = pq
în care: V - venitul obţinut de producător;
p - preţul bunului produs;
q - cantitatea cerută (deci vândută).

dacă: p↑ → q↓ → V?
41

MICROECONOMIE
CEREREA AGREGATA

Răspunsul depinde de elasticitatea cererii, măsurată prin coeficientul


de elasticitate. Considerând că:
- preţul se modifică cu Δp, devenind p+Δp;
- cantitatea vândută se modifică cu Δq, devenind q+Δq;

noul venit obţinut de producător va fi:


V' = (p+Δp)(q+Δq) = pq +pΔq + qΔp + ΔqΔp
deci variaţia totală a venitului:
ΔV = V'-V = pΔq + qΔp + ΔqΔp

Pentru valori foarte mici ale lui Δp şi Δq, produsul acestor modificări
poate fi neglijat, astfel încât variaţia totală a venitului va fi dată de relaţia (vezi
fig.5.3):
ΔV = V'-V = pΔq + qΔp

p+Δp
qΔp ΔpΔq
Fig. 5.3. Modificarea
venitului producătorului p
odată cu schimbarea
preţului bunului produs
pΔq

q+Δq q q

Variaţia venitului producătorului în raport cu modificarea preţului


bunului poate fi măsurată cu ajutorul formulei:
ΔV Δq
= p⋅ +q
Δp Δp

p dq ΔV ⎛ p Δq ⎞
şi cum: ε = ⋅ , rezultă că: = q ⋅ ⎜⎜ ⋅ + 1⎟⎟ = q (1 − ε )
q dp Δp ⎝ q Δp ⎠

Se observă că variaţia venitului este de acelaşi sens cu variaţia


preţului (venitul producatorului creşte sau scade când preţul creşte sau
scade) numai în cazul în care cererea este inelastică ( ε < 1 ).

ΔV
> 0⇔ ε <1
Δp

42

MICROECONOMIE
CEREREA AGREGATA

În cazul unei cereri elastice a bunului respectiv ( ε > 1 ) venitul


producătorului se modifică în sens invers modificării preţului bunului.

5.3. Elasticitatea cererii in raport de pret si influenta ei asupra


venitului marginal al producatorului

Prin definiţie, venitul marginal obţinut de producător reprezintă sporul de venit


generat de producerea unei unităţi suplimentare dintr-un bun. Astfel, pornind
de la relaţia de determinare a variaţiei venitului total al producătorului şi
raportând-o la variaţia cantităţii de bunuri produse, vom avea:
ΔV Δq
= q⋅ +p
Δp Δp

p dq ΔV ⎛ q Δp ⎞ ⎛ 1⎞
şi cum: ε = ⋅ , atunci: = Vm arg = p ⋅ ⎜⎜ ⋅ + 1⎟⎟ = p⎜⎜1 − ⎟⎟
q dp Δp ⎝ p Δq ⎠ ⎝ ε⎠
În condiţiile unei cereri cu elasticitate unitară, venitul marginal este nul,
venitul total al producătorului nemodificându-se odată cu schimbarea
producţiei.
În cazul cererii inelastice, însă, venitul producătorului evoluează în
direcţie opusă evoluţiei cantităţii produse. Aceasta se întâmplă deoarece, în
cazul cererii inelastice, pentru a creşte cantitatea oferită trebuie ca preţul să
scadă, ducând la diminuarea venitului total obţinut de producător.
1 1 ΔV
ε < 1→ > 1→1 − < 0 → = Vm arg < 0
ε ε Δq

deci venitul creşte când cantitatea scade şi invers.


Pentru a determina grafic evoluţia venitului marginal, să pornim tot de
la cazul liniar al funcţiei cererii unui bun, folosind însă forma inversă a acestei
funcţii, astfel:
p(q) = a - bq (panta = -b)
cum:
p dq
ε= ⋅
q dp
Δp(q ) dp ⎫
Vm arg = p(q ) + q ⋅ = p( q ) + q ⋅ ⎪
Δq dq ⎪
⎬ ⇒ Vm arg = p(q ) − bq = a − 2bq
dp ⎪
= −b
dq ⎪⎭

Deci funcţia venitului marginal este tot liniară, graficul acesteia


împreună cu cel al funcţiei cererii iniţiale fiind prezentate în fig.5.4.

43

MICROECONOMIE
CEREREA AGREGATA

a Vmarg (panta -2b)

Fig. 5.4. ⎪ε⎪= 1


a/2 cererea (panta -b)

a/2b a/b q

5.4. APLICAŢII REZOLVATE

1. Funcţia cererii individuale a bunului x pentru consumatorul A este


x A ( p) = 20 − 5p , iar a cererii bunului x pentru consumatorul B este x B ( p) = 15 − 3p .
Ştiind că există 100 consumatori de tip A şi 50 de tip B, să se determine
cantitatea totală cerută la nivelul pieţei bunului x, dacă preţul de piaţă este 3
u.m. Reprezentare grafică.

Rezolvare:
x A ( p) = 20 − 5p , pentru p < 4
x B ( p) = 15 − 3p , pentru p < 5

Pentru un consumator:

⎧35 − 8p, 0 ≤ p < 4



x tot ( p) = ⎨15 − 3p, 4 ≤ p < 5
⎪ 0, p≥5

La nivelul întregii pieţe:

⎧2750 − 650p, 0 ≤ p < 4



x tot ( p) = ⎨ 750 − 150p, 4 ≤ p < 5
⎪ 0, p≥5

p = 3 ⇒ x tot = 2750 − 650 ⋅ 3 = 800buc.

p p p

5
4

0 20 x1 0 15 x2 0 x1,x2
44

MICROECONOMIE
CEREREA AGREGATA

2. Funcţia cererii unui bun este dată de relaţia: q ( p) = 200 − 6p . Care va fi


valoarea coeficientului de elasticitate al cererii la preţ, pentru p = 4 u.m.?

Rezolvare:
Δq p
εc / p = ⋅
Δp q
Δq dq
= = −6
Δp dp
− p⋅b 4⋅6 24
εc / p = =− =−
q ( p) 200 − 6 ⋅ 4 176
3
εc / p = − = −0,136 ⇒ ε < 1 ⇒ bunul are cerere inelastică.
22

5.5. Teste de autoevaluare

1. Cererea agregată (totală) reprezintă:


a. suma cererilor individuale pentru un anumit bun la nivelul întregii
pieţe
b. diferenta dintre cererea neta si dotarea initiala
c. produsul dintre cererile individuale pentru un anumit bun
d. suma cuvenita producatorilor oligopolisti

2. Funcţia inversă a cererii agregate, respectiv p(x):


a. nu se poate determina intotdeauna
b. măsoară cât trebuie să fie preţul bunului, astfel încât el să fie cerut
pe piaţă
c. masoara rata marginala de substitutie a oricărui consumator dispus
să cumpere bunul respectiv
d. este determinata de nivelul asteptarilor producatorilor si
consumatorilor

3. Elasticitatea cererii reprezintă:


a. modificarea preturilor bunurilor de consum
b. sensibilitatea cererii la variatia preturilor sau a venitului
c. modul în care cererea răspunde la modificările factorilor (preţ,
venit) care o influenţează
d. suma cererilor individuale pentru un anumit bun

4. Coeficientul de elasticitate a cererii la preţ:


a. masoara rata marginala de substitutie a bunurilor in consum
b. reprezinta un indicator important pentru orientarea producatorilor
c. reprezintă raportul dintre modificarea procentuală a cererii şi
procentul modificării preţului

45

MICROECONOMIE
CEREREA AGREGATA

d. masoara inclinatia marginala spre economii a producatorilor de


bunuri

5. Venitul producătorului reprezintă:

a. diferenta dintre profit si cheltuieli


b. produsul dintre cantitatea vândută şi preţul practicat pe piata
c. suma incasata din comercializarea bunurilor si serviciilor pe piata
d. obiectivul unic al consumatorilor
6. Venitul marginal reprezintă:

a. costul total al factorilor de productie


b. suma dintre venitul mediu si costul marginal al unei firme
c. sporul de venit obţinut ca urmare a producerii unei unităţi
suplimentare dintr-un bun
d. valoarea nominala a salariului

46

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

CAPITOLUL 6 - MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI


FIRME

Obiective:
- identificarea conceptelor ce definesc modelul de decizie a firmelor
- analiza corelatiei dintre pretul produsului final, costul si productivitatea
factorilor de productie, pentru a determina modelul maximizarii profitului
- determinarea, analitica si grafica, a functiilor costurilor la nivel de firma

6.1. Tehnologie, productie, costuri

Într-o economie bazată pe proprietatea privată, deciziile firmelor pot fi


examinate prin prisma teoriei studiate anterior, aceea a alegerii între mai
multe variante de comportament, pentru maximizarea gradului de satisfacţie.
Economia firmei (sau teoria producătorului) studiază comportamentul
acesteia, modul de luare a deciziei sub influenţa consumatorilor, a
concurenţei şi nu în ultimul rând al naturii tehnologiei utilizate, precum şi
influenţa acestor decizii asupra pieţei bunurilor şi bunăstării sociale. Înainte
de a analiza diverse structuri de piaţă şi modul lor de funcţionare, este nevoie
să înţelegem cum pot fi determinate şi măsurate costurile producţiei.
Studierea combinaţiilor productive constituie primul pas în abordarea
teoriei comportamentului firmelor. Deciziile acestora privind oferta de piaţă
precum şi cererea de factori de producţie depind în mod hotărâtor de
restricţiile tehnologice în cadrul cărora operează. Natura tehnologiei utilizate
de fiecare firmă presupune existenţa numai a anumitor moduri de combinare a
intrărilor în procesul productiv - factorii de producţie - pentru a obţine anumite
cantităţi de produs final.
Abordarea teoriei firmei o vom realiza în aceeaşi manieră ca şi pe cea
a teoriei consumatorului, prezentată anterior. Astfel, rolul tehnologiei în teoria
producătorului (sau a firmei) este similar cu cel jucat de preferinţele
consumatorului în teoria comportamentului acestuia. Firmele combină factori
de producţie (muncă, pământ, capital etc.) pentru a produce bunuri finale,
consumatorul combină bunuri în consum pentru a produce utilitate
(satisfacţie personală). Firmele urmăresc minimizarea cheltuielilor cu factorii
de producţie pentru fiecare nivel al producţiei finale considerate, analog cu
tendinţa consumatorilor de a-şi maximiza utilitatea pentru fiecare nivel al
cheltuielilor ocazionate de procurarea bunurilor în consum. Am aplicat teoria
alegerii optime a consumatorului pentru a putea determina cererea de bunuri
la nivel individual şi agregat (la nivelul pieţei) şi oferta de factori de producţie.
Putem acum aplica teoria producătorului (a firmei) pentru a determina oferta
de bunuri şi cererea de factori de producţie.

47

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

Cele mai întâlnite tipuri de combinaţii tehnologice de factori de


productie la nivel de firma sunt cele descrise prin funcţii de producţie de tip
Cobb-Douglas si reprezentate grafic prin izocuante (cu aceleasi
caracteristici ca si curbele de indiferenta din teoria consumatorului)
Formula completă a funcţiei Cobb-Douglas ce descrie tehnologia unei
firme care combină două categorii de factori de producţie x1 şi x2 este
următoarea:
f (x 1 , x 2 ) = A ⋅ x 1a ⋅ x 2b

În teoria producătorului , nivelul de produs final asociat prin funcţia de


producţie are o semnificaţie importantă, astfel că parametrul A măsoară
nivelul producţiei obţinute ca urmare a folosirii unei unităţi din fiecare factor
de producţie.
Parametrii a, b măsoară în ce fel cantitatea de produs final variază
odată cu variaţia intrărilor. Ei reprezintă coeficienţii de elasticitate a producţiei
în raport cu evoluţia fiecărui factor de producţie (cu câte procente sporeşte
producţia, când consumul dintr-un factor sporeşte cu un procent).

6.2. Productia totala, productivitatea medie si productivitatea


marginala a unui factor de productie

Deciziile privind producţia unei firme vizează în primul rând viitorul imediat,
pe termen lung fiind operante doar planurile şi programele strategice ale
acesteia.
În general, pe termen scurt se consideră că modalităţile tehnologice
de combinare a factorilor de producţie nu se schimbă şi cel puţin consumul
unui factor de producţie rămâne constant.
Astfel, considerând în continuare o tehnologie ce utilizează doi factori
de producţie x1 şi x2, din care cel de-al doilea, pe termen scurt, este fix, putem
defini curba producţiei totale a factorului de producţie variabil ca fiind cea care
descrie relaţia dintre cantitatea de factor de producţie utilizată şi producţia
finală maximă posibilă a fi obţinută. În fig.6.1 este reprezentată curba
producţiei totale a factorului de producţie x1, pe termen scurt, pornind de la
harta izocuantelor corespunzătoare tehnologiei date, ce utilizează o cantitate
fixă din factorul x2: ( x 2 ) . Se observă că proporţia în care se combină factorii
de producţie se modifică odată cu sporirea cantităţii din x1 consumate în
condiţiile menţinerii constante a factorului x2.

48

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

x2
ya
yc

A B C D
x20

Fig. 6.1
x1a x1b x1c x1d x1
y
yc
c
d
b

ya a

x1
Există, de asemenea, alte două modalităţi de măsurare a
productivităţii factorului de producţie variabil: productivitatea medie şi
productivitatea marginală (W) ale acestuia.
Productivitatea medie a factorului de producţie variabil se determină
ca raport între produsul total realizat prin consumul acestuia şi cantitatea
totală consumată din factorul de producţie respectiv :
y
Wm1 =
x1

În fig. 6.2 este ilustrată curba productivităţii medii a factorului de


producţie x1 pentru o anumită funcţie a producţiei totale creată de acesta.
Pornind din origine, raportul y/x1 creşte până la nivelul punctului a, unde
atinge maximul, în condiţiile în care o dreaptă din origine este tangentă la
curba producţiei totale. Trecând de punctul a, raportul y/L descreşte cu cât
consumul din x1 creşte, chiar dacă, cantitativ, producţia finală y continuă să
sporească. Curba producţiei totale creată de factorul x1 prezintă, astfel o
tendinţă de creştere iniţială a productivităţii medii a factorului x1, pentru ca apoi
aceasta să descrească.
Productivitatea marginală a unui factor de producţie este dată de
sporul producţiei finale obţinută prin sporirea cantităţii utilizate din respectivul
factor, în condiţiile în care ceilalţi factori de producţie rămân constanţi.
Astfel, continuând exemplul anterior, dacă x2 este fix, iar x1 este factorul
variabil, productivitatea marginală a factorului de producţie x1, (PM1) va fi dată
de raportul dintre variaţia producţiei şi variaţia consumului din x1:
Δy
PM 1 = ; x 2 =ct.=x 2
Δx 1

49

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

În condiţiile în care se cunoaşte forma funcţiei de producţie ce descrie


tehnologia firmei, productivitatea marginală se poate determina folosind
formula:
∂f ( x1 , x 2 )
PM 1 =
∂x1

În fig.6.2 este prezentat şi graficul productivităţii marginale a factorului


de producţie x1. Productivitatea marginală în orice punct al curbei producţiei
totale este, de fapt, panta tangentei la graficul funcţiei producţiei totale în acel
punct. Aşa cum rezultă din fig.6.2, productivitatea marginală creşte până în
punctul de inflexiune de-a lungul curbei producţiei totale a factorului de
producţie.
y
max Wm1
b
PM1 = 0
a

punct de
inflexiune

Stadiul Stadiul Stadiul


I II III
x1

y/x1

max PM1

Wm1
PM1 = Wm1

PM1 = 0

x1a x1b x1

Fig 6.2
50

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

Punctul de inflexiune apare acolo unde producţia totală încetează să


sporească cu mărimi crescătoare şi începe să crească cu valori
descrescânde. După punctul de inflexiune, productivitatea marginală a
factorului de producţie x1 începe să descrească, depăşind ca mărime însă,
productivitatea medie a factorului respectiv, până la nivelul punctului a. În
acest punct, unde productivitatea medie atinge maximul, productivitatea
marginală este egală cu productivitatea medie. Trecând de acest punct,
productivitatea marginală continuă să descrească. El este chiar depăşit de
valoarea productivităţii medii.
Producţia finală (y) atinge maximul în punctul b, unde productivitatea
marginală este nulă. După acest punct, productivitatea marginală devine
negativă, deoarece producţia finală descreşte odată cu sporirea consumului
din x1, atât timp cât x2 se menţine constant.
Pot fi identificate, pornind de la evoluţiile producţiei totale,
productivităţii medii şi productivităţii marginale a factorului de producţie
variabil x1, trei stadii ale producţiei unei firme:
stadiul I Corespunde perioadei de creştere a productivităţii
medii a factorului variabil.Punctul de tranziţie dintre
stadiile I şi II apare în momentul în care
productivitatea medie egalează productivitatea
marginală, iar productivitatea medie atinge valoarea
sa maximă
stadiul II corespunde porţiunii pe care productivitatea medie
este în scădere iar productivitatea marginală ia valori
pozitive. Punctul de tranziţie dintre stadiile II şi III
apare când productivitatea marginală este nulă, iar
producţia totală atinge maximul
stadiul III corespunde situaţiei în care, productivitatea
marginală ia valori negative (sau cel mult este nulă).

Legat de conceptele prezentate anterior, se poate defini coeficientul


elasticităţii producţiei în raport cu modificarea consumului dintr-un factor de
producţie (ηx1) astfel:
% Δy
ηx1 =
% Δx1

Coeficientul de elasticitate apare ca raport între modificarea


procentuală a producţiei finale şi modificarea procentuală a consumului din
factorul de producţie. Cum %Δy = Δy/y şi %Δx1 = Δx1/x1, rezultă:

Δy Δx1 Δy Δx1 PM 1
ηx1 = = =
y x1 y x1 Wm1
Deci, coeficientul de elasticitate a producţiei funcţie de modificarea
cantitativă a consumului unui factor de producţie este dat de raportul dintre
productivitatea marginală a factorului de producţie şi productivitatea medie a
acestuia. Se observă că în punctul de tranziţie între stadiul I şi II, acest
51

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

coeficient de elasticitate este unitar şi scade spre valoarea 0 cu cât se apropie


de stadiul al III-lea al producţiei.
Stadiul al III-lea este, din punct de vedere tehnologic, ineficient, deoa-
rece producţia scade sau cel mult rămâne constantă când numai un factor de
producţie variază. Deci, regiunea economică (raţională) a producţiei se află
numai în intervalul pe care tehnologia prezintă valori pozitive ale
productivităţii marginale a factorului de producţie variabil, aşa cum este
ilustrat şi în fig.6.3

x2

PM2 = 0

Fig. 6.3 yc
yb
ya
PM1 = 0

PM1 > 0
PM2 > 0

x1

Aria ce descrie regiunea economică (raţională) a producţiei este cea


delimitată de liniile punctate ce reprezintă situaţia în care productivităţile mar-
ginale ale factorilor de producţie se anulează (PM1=0, PM2=0).
Pe termen lung, toţi factorii de producţie sunt variabili iar combinaţiile
tehnologice permit substituţia factorilor în cadrul procesului productiv.
Mişcarea de-a lungul unei izocuante descrie procesul înlocuirii în producţie a
factorilor utilizaţi, astfel încât producţia finală să rămână neschimbată.
Raportul în care se substituie factorii, deoarece este determinat de specificul
tehnologiei, poartă numele de rată tehnică de substituţie.
Rata tehnică de substituţie măsoară cantitatea dintr-un factor de
producţie ce trebuie suplimentată pentru a compensa scăderea cantitativă a
celuilalt factor de producţie, astfel încât producţia totală să rămână
neschimbată (să se menţină pe aceeaşi izocuantă, în regiunea economică a
acesteia).
Rata tehnică de substituţie măsoară panta izocuantei, fiind
determinată de raportul variaţiilor factorilor de producţie, în condiţiile
menţinerii constante a producţiei (vezi fig.6.4).
Dacă factorul de producţie x1 se modifică cu Δx1, iar x2 cu Δx2, pentru
a menţine constantă producţia (Δy=0) trebuie ca: PM1Δx1 + PM2Δx2 = 0.

52

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

x2

A
Δx2

Fig. 6.4 izocuantă

B
Δx2
Δx1
Δx1
x1
Rata tehnică de substituţie va fi dată de formula:
Δx 2 PM 1
RTS = =−
Δx1 PM 2

6.3. Randamentul de scara pe termen lung

Randamentul de scară este o modalitate de a caracteriza evoluţia


producţiei totale a unei firme în condiţiile modificării simultane şi cu aceeaşi
mărime a cantităţilor de factori de producţie utilizate. Cum, pe termen lung se
consideră că toţi factorii de producţie variază, randamentul de scară
caracterizează evoluţia tehnologică a firmei pe termen lung. Aşa rezultă şi
din fig.6.5, curba producţie totale a unei firme este dată de evoluţia producţiei
totale în condiţiile modificării factorilor de producţie, păstrându-se însă
proporţiile existente între aceştia în cadrul tehnologiei date.

x2

x2/x1 = 1,5

30 B

y =100
15 A

y =50

Fig. 6.5 10 20 x1
y

curba producţiei
100 b totale

50 a

10,15 20,30 x1,x2


53

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

Se observă că, prin mişcarea de la A la B, producţia finală a firmei se


dublează, în condiţiile dublării cantităţilor de factori de producţie utilizate.
În exemplul anterior, se poate spune că funcţia de producţie ce
descrie tehnologia este caracterizată de randamentul de scară constant.
Această caracteristică se verifică pentru orice valoare a multiplicatorului
consumului de factori de producţie (t), astfel: dacă (∀)t >1, f(tx1,tx2) =
tf(x1,x2), atunci f(x1,x2) prezintă randamentul de scară constant.
Daca dinamica producţiei totale depăşeşte dinamica modificării
factorilor de producţie, funcţia de producţie prezintă randament de scară
crescător. Astfel:
(∀) t > 1, f(tx1,tx2) > tf(x1,x2)
Figura 6.6 prezintă această situaţie, în care dublarea intrărilor
conduce la obţinerea unei producţii finale de 2,4 ori mai mare.
x2

x2/x1 = 1,5

30 B

y =120

15 A

y =50

10 20 x1
Fig. 6.6
y

curba producţiei
120
b totale

50 a

10,15 20,30 x1,x2

Dacă dinamica modificărilor factorilor de producţie depăşeşte


dinamica modificării producţiei totale, funcţia de producţie prezintă
randament de scară descrescător , adică:
(∀) t > 1, f(tx1,tx2) < tf(x1,x2)

54

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

6.4. Conditiile maximizarii profitului si a minimizarii


costurilor la nivelul unei firme

6.4.1. Maximizarea profitului

Analizând problema maximizării profitului unei firme pe termen scurt,


considerând că unul din factorii de producţie utilizaţi este fix (x2=ct.), funcţia
de producţie ce descrie tehnologia firmei este f(x1,x2), iar preţurile de achiziţie
de pe piaţă ale factorilor de producţie sunt ω1 şi ω2, preţul produsului final
fiind p, problema de optim va fi formulată astfel:

[
max p ⋅ f ( x1 , x 2 ) − ω1x1 − ω 2 x 2
x1
]
în care : x2 - cantitatea fixă consumată din factorul de producţie x2.

Condiţia de optim ce determină cantitatea din factorul de producţie x1


ce trebuie consumată pentru obţinerea profitului maxim, se va obţine anulând
prima derivată a funcţiei profitului mai sus menţionată:

∂f ( x1 , x 2 )
p⋅ − ω1 = 0
∂x1
deci:
( )
p ⋅ PM 1 ⋅ x1* , x 2 = ω1 ,

valoarea productivităţii marginale a factorului de producţie x1 trebuie să


egaleze valoarea preţului de achiziţie a acestuia în condiţiile maximizării
profitului firmei.
Condiţia de optim poate fi şi rezultatul unei analize grafice. Astfel,
dacă din funcţia generală a profitului:
Pr =p ⋅ y − ω1x 1 − ω2 x 2

se deduce cantitatea de produs final y ca o funcţie de x1:


Pr ω2 ω
y= + x 2 + 1 x1
p p p

Această ecuaţie descrie o întreagă familie de drepte de pantă ω1/p,


numite drepte ale izoprofitului (vezi fig.6.7).

55

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

y
drepte izoprofit

A y = f(x1,x2)
y*

Pr/p + (ω2/p)x2
Fig. 6.7

x*1 x1

Orice dreaptă a izoprofitului este dată de toate combinaţiile intrări/ieşiri


ce generează un anumit nivel constant al profitului Pr. Intersecţia fiecărei
drep-te cu axa ordonatelor depinde de nivelul profitului total al firmei, fiind
dată de suma: Pr p + (ω2 p ) ⋅ x 2
Cu cât dreptele izoprofitului au intersecţia cu ordonata mai depărtată
faţă de origine, cu atât ele sunt asociate unor niveluri mai ridicate ale
profitului total al firmei.
Problema maximizării profitului firmei devine astfel, aceea a găsirii
punctului în care, tehnologic, producţia este posibilă, iar profitul asociat este cel
mai mare. Acesta este punctul A din fig.6.7 adică punctul de tangenţă dintre
dreapta izoprofitului şi graficul funcţiei de producţie.
Condiţia de tangenţă impune egalitatea dintre panta dreptei
izoprofitului (ω1/p) şi panta tangentei la graficul funcţiei în punctul de optim,
adică exact valoarea productivităţii marginale a factorului de producţie (PM1):
ω1
= PM 1
p

adică înseamnă, de fapt, tot egalitatea dintre valoarea productivităţii


marginale a factorului de producţie variabil şi preţul de achiziţie al acestuia,
în condiţiile obţinerii profitului maxim.
Pe termen lung, în condiţiile în care toţi factorii de producţie variază,
problema maximizării profitului presupune determinarea funcţiilor cererii de
factori de producţie x1 şi x2.

[
max p ⋅ f ( x1 , x 2 ) − ω1x1 − ω 2 x 2
x1 , x 2
]
⎧p ⋅ PM 1 = ω 1
Condiţiile de optim vor fi de forma: ⎨ , iar funcţiile cererii
⎩p ⋅ PM 2 = ω 2
de factori vor depinde de preţurile de achiziţie ale acestora precum şi de
preţul produsului final: x1(ω1, ω2, p) şi x2(ω1, ω2, p).

56

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

Funcţia inversă a cererii de factori (vezi fig.6.8) măsoară cât trebuie să


fie preţul factorului pentru ca o anumită cantitate din acel factor să fie cerută
de către producător.
ω1

pPM1(x1,x*2)
Fig. 6.8

x1

6.4.2. MINIMIZAREA COSTURILOR FIRMEI

I. Problema de optim în cazul minimizării costurilor se formulează astfel:


min (ω1x1 + ω 2 x 2 ) a.î. f(x1,x2) = y
x1 , x 2

Rezolvarea acestei probleme de minim permite determinarea funcţiei


costurilor firmei c(ω1, ω2, y) care măsoară costurile minime pentru
producerea a y unităţi de produs final în condiţii de preţuri ω1 şi ω2 ale
factorilor de producţie x1 şi x2.
Condiţia de optim se deduce pornind de la restricţiile tehnologice
(reprezentate grafic prin izocuante) şi de la cele privind cheltuielile (repre-
zentate grafic prin izocosturi) (vezi fig.6.9).
Izocosturile sunt dreptele generate de toate combinaţiile posibile de
factori de producţie ce determină un acelaşi nivel total al costului firmei. Astfel,
dacă costul total (c) este suma cheltuielilor cu fiecare factor de producţie: c=
ω1x1 + ω2x2, cantitatea posibil a fi consumată din x2 în condiţiile costului c va fi:
x2

izocosturi

Fig. 6.9
x*2

izocuanta

x*1 x1

c ω
x2 = − 1 ⋅ x1
ω2 ω2

57

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

Această ecuaţie descrie o întreagă familie de drepte izocost ce au


panta negativă (ω1/ω2), iar intersecţia cu ordonata depinde de nivelul costului
total al firmei (c/ω2).
Relaţia de optim se deduce analitic din condiţia de tangenţă dintre
izocuantă şi cea mai apropiată, de origine, dreaptă a izocostului, astfel: panta
izocuantei trebuie să egaleze panta izocostului în punctul de optim.
Panta izocuantei este dată de rata tehnică de substituţie dintre factorii
de producţie (RTS), iar panta izocostului este dată de raportul dintre preţurile
de achiziţie ale factorilor de producţie, deci:
PM 1 ω
RTS = − =− 1
PM 2 ω2

ecuaţia de mai sus reprezentând condiţia de optim pentru minimizarea


costurilor firmei.
Alegerea optimă a producătorului pentru minimizarea costului duce la
determinarea funcţiilor cererii de factori de producţie, ce pun în relaţie
cantităţile consumate din aceştia cu preţurile de achiziţie a factorilor şi cu
nivelul producţiei finale y. Astfel, x1(ω1,ω2,y) şi x2(ω1,ω2,y) descriu alegerea
producătorului în condiţiile minimizării costului total pentru obţinerea unui
anumit nivel al produsului final y.
Acestea se mai numesc şi funcţii ale cererii condiţionate de factori
de producţie şi diferă de funcţiile cererii de factori rezultate din problema de
optim privind maximizarea profitului firmei.

6.5. Functiile costului si randamentele de scara

În cazul tehnologiilor ce prezintă randament de scară constant, costurile


totale ale firmei depind liniar de volumul producţiei finale a acesteia.
Astfel, presupunând că s-a rezolvat problema minimizării costului
pentru obţinerea unei unităţi de produs final c(ω1,ω2,1), cea mai ieftină cale
pentru a produce y unităţi de produs final va fi c(ω1 , ω 2 ,1) ⋅ y , deci:
c(ω 1 , ω 2 , y) = c(ω1 , ω 2 ,1) ⋅ y - în cazul randamentului de scară constant
În cazul tehnologiilor cu randament de scară crescător, costurile totale
cresc în mai mică măsură decât produsul final al firmei, deci, dacă firma
decide, de exemplu, să producă de două ori mai mult, va realiza acest lucru
fără să-şi dubleze costurile.
Dacă tehnologia unei firme prezintă randament de scară descrescător
însă, dinamica costurilor totale va depăşi dinamica producţiei în sensul că,
cheltuielile vor spori în măsură mai mare decât creşterea producţiei.
Deoarece, în general, preţurile de achiziţie a factorilor de producţie
sunt predeterminate (fixe), în continuare vom pune în relaţie costul firmei
numai cu volumul producţiei acesteia, pentru simplificarea argumentaţiei.
Problema determinnării costurilor minime pentru orice nivel al
producţiei firmei se pune atât pe termen scurt cât şi lung.
58

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

Astfel, pe termen scurt se consideră că unii dintre factorii de producţie


se folosesc în cantităţi fixe, iar pe termen lung, toţi factorii de producţie
variază cantitativ.
Problema minimizării costurilor pe termen scurt îmbracă forma:
CS ( y, x 2 ) = min (ω1 x1 + ω 2 x 2 ) a.î. f ( x1 , x 2 ) = y
x1

unde cu x 2 am notat cantitatea fixă utilizată din factorul de producţie x2.


Rezolvând, vom determina funcţiile cererii condiţionate de factori :

⎪⎧x1 = x1 (ω1 , ω 2 , x 2 , y)
S


⎪⎩x 2 = x 2

şi respectiv forma funcţiei costului minim : CS ( y, x 2 ) = x1S (ω1 , ω 2 , x 2 , y) + ω 2 x 2


Pe termen lung, problema minimizării costurilor este formulată astfel:
C( y) = min (ω1 x1 + ω 2 x 2 ) a.î. f ( x1 , x 2 ) = y
x1 , x 2

⎪⎧x1 (ω1 , ω 2 , y)
rezultând funcţiile cererii condiţionate : ⎨ şi funcţia costului:
⎪⎩x 2 (ω1 , ω 2 , y)

C( y) = ω 1 ⋅ x1 (ω 1 , ω 2 , y) + ω 2 ⋅ x 2 (ω 1 , ω 2 , y)

De menţionat este faptul că se poate vorbi atât de costuri fixe


(asociate consumurilor de factori de producţie ficşi) ce sunt independente de
volumul producţiei şi care, în particular, trebuie suportate indiferent dacă
firma produce sau nu ceva, precum şi de costuri quasi - fixe, care sunt şi
ele independente de volumul producţiei, dar ele trebuie plătite numai dacă
firma produce o anumită cantitate (oarecare) de produs final.
Pe termen lung se consideră că orice categorie de cost, asociată
consumului de factori de producţie, este variabilă.

6.6. Determinarea si analiza evolutiei curbelor costurilor

a. Costul mediu (unitar)

Pornind de la definiţia costului total al firmei, ca sumă a costurilor


variabile şi fixe ale acesteia, costul unitar (mediu) se determină ca raport
între valoarea costului total şi volumul total al producţiei sau ca sumă a
costului variabil unitar şi costului fix unitar.
C(y ) = C V (y ) + CF
C(y ) C V (y ) CF
c u (y ) = = + = c vu (y ) + c fu (y )
y y y

59

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

în care : C(y) - costul total;


CV(y) - costul variabil total;
CF - costul fix total;
cu(y) - costul unitar (mediu);
y - volumul producţiei;
cvu(y) - costul variabil unitar;
cfu(y) - costul fix unitar.

În general, alura curbei costului fix unitar este a unei curbe


descrescătoare (vezi fig.6.10.a), a curbei costului variabil unitar este
crescătoare (vezi fig.6.10.b), rezultând deci curba costului unitar (vezi
fig.6.10.c).
cfu(y) cvu(y) Cu

y y y
a. Evoluţia costului b. Evoluţia costului c. Evoluţia costului
fix unitar variabil unitar unitar

Fig. 6.10.

Curba costului mediu (unitar) va fi descrescătoare iniţial, datorită


descreşterii costurilor fixe unitare şi crescătoare ulterior, ca urmare a creşterii
costurilor variabile unitare.

b. Costul marginal

Prin definiţie, costul marginal măsoară sporul de cost generat de


producerea unei unităţi suplimentare de produs.

Dacă se cunoaşte funcţia costurilor totale ale unei firme, funcţia


costului marginal va rezulta ca derivată a funcţiei costului total:
dC( y)
C m arg ( y) =
dy

Cum costurile variabile sunt nule când nu se produce nici o unitate de


produs final, înseamnă că, în cazul primei unităţi de bun produse, costul
marginal se identifică cu costul variabil unitar. Astfel:
60

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

C V (1) + CF − C V (0) − CF C V (1)


C m arg (1)= = =c vu
1 1
Pe porţiunea descrescătoare a curbei costului variabil mediu (unitar)
fiecare nouă unitate produsă are un cost marginal mai mic decât costul
variabil în acel punct (deoarece, pentru a determina costul mediu să
descrească trebuie adăugate unităţi suplimentare ce costă mai puţin decât
media).
Analog, pe porţiunea crescătoare a curbei costului variabil mediu,
fiecare unitate nou produsă are asociat un cost marginal mai mare decât
costul variabil unitar. De aceea, curba costului marginal trebuie să se
găsească sub curba costului mediu, la stânga punctului de minim al acesteia
şi deasupra curbei costului mediu, la dreapta punctului de minim al acesteia
(vezi fig.6.11).
Cmarg
Cu(y)
cvu(y) Cmarg Cu

Fig. 6.11.

cvu

De fapt, curba Cmarg trece prin punctele de minim atât al curbei costului
variabil unitar cât şi al curbei costului mediu.

6.7. APLICAŢII REZOLVATE

1. Tehnologia unei firme este descrisă de funcţia de producţie:

f (x 1 , x 2 ) = x 1 x 2 .

Se cere:
a. să se reprezinte grafic izocuanta corespunzătoare unei producţii de
4 unităţi;
b. ce tip de randament de scară caracterizează tehnologia firmei?
c. determinaţi productivitatea marginală a factorului de producţie 1 şi
analizaţi evoluţia acesteia în raport cu cantitatea consumată din
respectivul factor de producţie.

Rezolvare:

a.
y = f (x 1 , x 2 ) = x 1 ⋅ x 2
y = 4 → 4 = x 1 ⋅ x 2 → 16 = x 1 ⋅ x 2
61

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

x2

4
y=4

0 2 4 8 x1

b.
1 1 1 1 1 1
f (tx 1 , tx 2 ) = t ⋅ x ⋅ t ⋅ x = t ⋅ x ⋅ x
2 2
1
2 2
2
2
1
2
2
123
f ( x1 , x 2 )

f (tx 1 , tx 2 ) = t ⋅ f (x 1 , x 2 ), ∀t > 1
n = 1 → tehnologia lucrează cu un randament constant.
c.
df (x 1 , x 2 ) 1 − 2 2 1 x 2
1 1
PM 1 = = ⋅ x1 ⋅ x 2 =
dx 1 2 2 x1

Evoluţia PM1 este invers proporţională cu cea a cantităţii


consumate din factorul de producţie 1.

2. Funcţia de producţie a unei firme ce utilizează un singur factor de


producţie este de forma f (x ) = 4 x , unde x reprezintă numărul de unităţi de
factor de producţie consumate. Dacă preţul de vânzare al produsului final
este de 100 u.m., iar preţul de achiziţie al factorului de producţie este de 50
u.m., determinaţi:
a. forma funcţiei profitului;
b. cantitatea de factor de producţie ce maximizează profitul firmei şi
în acest caz valoarea profitului şi a productiei finale.

Rezolvare:

f (x ) = 4 x = y; p = 100; ω = 50
a.
Pr = py − ωx → Pr = 100 ⋅ 4 x − 50x = 400 x − 50x

b. Condiţia de optim folosită pentru determinarea cantităţii de factor de


producţie ce maximizează profitul este:

62

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

df (x )
p ⋅ PM = ω ⇒ 100 ⋅ = 50 ⇔
dx
df (x ) 1 4 1
⇔ = ⇔ = ⇒ x = 16
dx 2 2 x 2
y = 4 x = 4 ⋅ 4 = 16 − vol. prod. finale
Pr = 400 x − 50x = 800 − val.profitului maxim

3. Funcţia costului total este dată de relaţia: C(y) = 2y2+10. Să se deter-


mine analitic şi grafic toate tipurile de funcţii ale costurilor la nivel de firmă.

Rezolvare:

- funcţia costului fix total: CF = 10


- funcţia costului variabil total: Cv(y) = 2y2
- costul fix mediu: CFu(y) = CF/10 = 10/y
- costul variabil mediu: Cvu(y) = Cv(y)/y = 2y
- costul mediu (unitar) : cu(y) = C(y)/y = cfu(y) + cvu(y) = 10/y + 2y
- costul marginal: Cmg(y) = dC(y)/dy = 4y

C
cu(y)
Cmg(y) cvu(y)

CF
10
8,92

cfu(y)

0 2,26 y

6.7. Teste de autoevaluare

1.Coeficientul elasticităţii producţiei în raport cu modificarea consumului dintr-


un factor de producţie se determină ca:

a. raport între modificarea procentuală a producţiei finale şi


modificarea procentuală a consumului din factorul de
producţie
63

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

b. raport între productivitatea marginală a factorului de producţie


şi productivitatea medie a acestuia
c. diferenţă între coeficientii de elasticitate a cererii funcţie de
preţ, respectiv funcţie de venit
d. sumă a elasticităţilor încrucişate ale factorilor

2. Funcţia de producţie:
a. defineşte nivelul maxim al cantităţii de produs final posibil a fi obţinut în
condiţiile tehnologice date
b. in cazul utilizarii a doi factori de productie este de forma: y = f(x)
c. reprezintă raportul dintre modificarea procentuală a produsului final şi
modificarea procentuală a consumului din factorul de producţie
d. este specifică modelului alegerii optime în consum

3. Productivitatea medie a factorului de producţie variabil:


a. este măsura productivităţii marginale a consumului unui bun
b. reprezintă raportul în care se substituie factorii de producţie, în condiţiile
menţinerii constante a producţiei.
c. reprezintă raportul dintre produsul (productia) total(a) realizat prin
consumul acestuia (y) şi cantitatea totală consumată din factorul de producţie
respectiv (x)
d. defineşte nivelul maxim al cantităţii de produs final posibil a fi obţinut în
condiţiile tehnologice date

4. Produsul marginal sau productivitatea marginală al/a factorului de


producţie:
a. reprezintă raportul în care se substituie factorii de producţie, în condiţiile
menţinerii constante a producţiei
b. reprezintă sporul produsului final determinat de creşterea cantităţii
utilizate din acel factor, în condiţiile în care consumul celorlalţi factori de
producţie rămâne neschimbat
c. se determină doar in cazul tehnologiilor cu randament de scară crescător
d. nu se poate determina decât la nivelul intregului profit

5. Rata tehnică de substituţie a factorilor de producţie (RTS):


a. reprezintă raportul în care se substituie factorii de producţie, în condiţiile
menţinerii constante a producţiei
b. RTS = -(PM1 / PM2), unde PM1 si PM2 reprezintă productivităşile
marginale ale factorilor de producţie
c. reprezintă raportul dintre produsul total realizat prin consumul acestuia (y)
şi cantitatea totală consumată din factorul de producţie respectiv (x)
d. se determină doar in cazul tehnologiilor cu randament de scară crescător

6. Randamentul de scară:

64

MICROECONOMIE
MODELUL DE PRODUCTIE AL UNEI FIRME

a. reprezintă o modalitate de a caracteriza evoluţia producţiei totale a unei


firme în condiţiile modificării simultane şi cu aceeaşi mărime a cantităţii de
factori de producţie utilizati
b. reprezintă raportul în care se substituie factorii de producţie, în condiţiile
menţinerii constante a producţiei.
c. reprezintă raportul dintre produsul total realizat prin consumul acestuia (y)
şi cantitatea totală consumată din factorul de producţie respectiv (x)
d. se mai numeşte şi randament global al facorilor de producţie

7. Profitul firmei:
a. este proporţional cu costul
b. reprezintă diferenţa dintre venituri şi cheltuieli
c. reprezintă suma veniturilor şi cheltuielilor firmei
d. nu se poate determina decât pentru firmele ce operează în condiţii de
concurenţă perfectă

8. Dreapta isoprofitului:
a. reprezintă totalitatea combinaţiilor intrări /ieşiri ce generează un anumit
nivel constant al profitului
b. se reprezintă pentru orice tehnologie
c. este generată de toate combinaţiile posibile de factori de producţie care
determină acelaşi nivel total al costului firmei
d. reprezintă raportul dintre valoarea costului total şi producţie

9. Isocosturile:
a. reprezintă raportul dintre valoarea costului total şi producţie
b. sunt drepte generate de toate combinaţiile posibile de factori de producţie
care determină acelaşi nivel al costului total
c. reprezintă totalitatea combinaţiilor intrări /ieşiri ce generează un anumit
nivel constant al profitului
d. nu se pot determina decât pentru firmele ce operează în condiţii de
concurenţă imperfectă

10. Costul mediu:


a. nu se poate determina decât pentru firmele ce operează în condiţii de
concurenţă perfectă
b. reprezintă scopul central al oricărei firme
c. reprezintă raportul dintre valoarea costului total şi volumul producţiei
d. reprezintă suma costului variabil unitar (mediu) şi a costului fix unitar
(mediu)

65

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

CAPITOLUL 7 - COMPORTAMENTUL
PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI CU
CONCURENTA PERFECTA

Obiective:
- Descrierea mediului economic specific concurentei perfecte
- Analiza deciziei de oferta cantitativa a firmelor, avand ca obiectiv
maximizarea profitului
- Identificarea modalitatilor de obtinere a echilibrului general pe piata
bunurilor; analiza principalelor forme de echilibru/dezechilibru

7.1. Mediul concurential si decizia de oferta a firmelor

În cadrul acestui subcapitol vom analiza modalitatea de determinare a curbei


ofertei unei firme ce operează în condiţii de competiţie perfectă, pornind de la
funcţia costului acesteia şi folosind modelul maximizării profitului.
Deoarece o firmă, pe piaţa cu concurenţă perfectă, nu poate influenţa
preţul, problema maximizării profitului acesteia presupune formularea deciziei
cu privire la cantitatea de produs final y oferită pentru a obţine cel mai mare
profit.
Profitul fiind dat de diferenţa dintre venituri şi costuri, problema
maximizării profitului poate fi formulată astfel:

[
max p ⋅ y − c( y)
y
]
unde: p·y = V(y) - funcţia venitului total al firmei;
iar condiţia de optim va fi dată de egalitatea dintre venitul marginal obţinut de
firmă şi costul marginal: Vmarg(y) = Cmarg(y) (obţinută prin anularea primei
derivate a funcţiei profitului total).
Firma va opera la acel nivel al producţiei finale y unde venitul
suplimentar obţinut de o unitate suplimentară de producţie egalează costul
suplimentar ocazionat de producerea acestei unităţi de produs. Dacă această
condiţie nu este îndeplinită, firma ar putea oricând să-şi mărească profitul
modificând nivelul producţiei finale.
În cazul firmei ce operează în condiţii de concurenţă perfectă, venitul
marginal obţinut este chiar preţul de echilibru al pieţei. Pentru a demonstra
aceasta este suficient să ne întrebăm: cât venit suplimentar realizează o
firmă când îşi sporeşte producţia y cu Δy ?
Răspunsul este: ΔV = pΔy şi cum preţul p nu se modifică, rezultă că
ΔV/Δy = p = Vmarg. Concluzia ce se impune este aceea că nivelul optim al lui
y pentru maximizarea profitului firmei se află acolo unde Cmarg(y) = p, sau
altfel spus, curba costului marginal este chiar curba ofertei firmei.
66

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

Se poate demonstra însă, că nu întreaga curbă a costului marginal se


poate identifica cu cea a ofertei firmei.
Astfel, aşa cum rezultă şi din fig.7.1, pe porţiunea curbei costului
marginal aflată sub curba costului variabil unitar există mai multe niveluri ale
producţiei (y) pentru care Cmarg(y) = p. În fig.7.1, aceste niveluri au fost notate
cu y1 şi y2. Care dintre acestea este nivelul optim ?

Cmarg
Cu
Cmarg
Cvu
Cu

Fig. 7.1
Cvu

y1 y2 y

Considerând că y1 este nivelul optim (deci în cazul căruia profitul este


maxim), cum pe această porţiune curba costului marginal este
descrescătoare, prin creşterea cantităţii produse, costul fiecărei unităţi
suplimentare de produs va descreşte ducând, în condiţiile în care preţul p
rămâne constant, la creşterea profitului. Deci, y1 nu reprezintă nivelul optim
al ofertei. Curba ofertei firmei se regăseşte pe partea crescătoare a curbei
costului marginal (vezi fig.7.1)
Cmarg(y) = p este o condiţie necesară, nu şi suficientă, în sensul că se
pot determina niveluri y ce satisfac egalitatea de mai sus, dar care nu
generează maximul profitului firmei.
Reciproca este însă adevărată, deoarece în orice punct ce
corespunde unui nivel cantitativ y al ofertei ce asigură atingerea profitului
maxim, costul marginal egalează preţul de piaţă al produsului.
Comentariul anterior a pornit de la premisa că este întotdeauna
profitabil să produci un anume volum de producţie. În unele cazuri însă, cel
mai bun lucru pentru o firmă este să nu producă nici o unitate de produs final.
Să analizăm în continuare cum se poate aplica modelul maximizării profitului
în această situaţie.
Astfel, dacă o firmă nu produce nimic într-o anumită perioadă (y = 0),
ea trebuie să-şi plătească însă, costurile fixe. În acest caz, profitul va fi dat
de (-CF), adică valoarea negativă a costurilor fixe totale.
În general, profitul generat de obţinerea unei anumite cantităţi y este:
py - CV(y) - CF
67

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

iar firma este mai bine să-şi întrerupă activitatea când: -CF > py - CV(y) - CF,
C ( y)
adică în cazul în care: C vu ( y) = V > p.
y
Această demonstraţie argumentează faptul că numai porţiunea curbei
costului marginal ce se găseşte deasupra curbei costului variabil unitar
reprezintă curba ofertei firmei (vezi fig.7.2).
Cmarg
Cu
Cmarg
Cvu
Cu

Fig. 7.2.
Cvu

7.2. Echilibrul general pe piata cu concurenta perfecta

Combinând analiza comportamentului consumatorilor cu cea a


comportamentului firmelor ce operează în condiţii de concurenţă perfectă, se
poate studia rezultatul echilibrului generat de interacţiunea acestora pe piaţă.
Preţul de echilibru (p*) şi cantitatea tranzacţionată în condiţii de echilibru (q*)
se vor obţine punând semnul egalităţii între funcţia cererii totale (CTOT) şi cea
a ofertei totale (OTOT) la nivelul pieţei (vezi fig.7.3) :

⎧p*
C TOT ( p) = O TOT (p ) → ⎨ *
⎩q
p OTOT

p2

Fig. 7.3

p*
CTOT
p1

qc qo q* qc qo q

68

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

Preţul de echilibru este unic, practicarea oricărui alt preţ diferit de acesta fiind
posibilă doar pe perioade scurte. Astfel, dacă s-ar stabili un preţ p1 < p*,
cantitatea cerută ar depăşi cantitatea oferită şi atunci unii ofertanţi vor realiza
că-şi pot vinde produsele la preţuri mai mari. Cu cât vor fi mai mulţi cei ce vor
realiza acest lucru, cu atât mai puternic va fi stimulat preţul p1 să crească spre
nivelul preţului de echilibru p* (vezi fig.7.3).
Dacă s-ar impune practicarea unui preţ p2 > p*, în acest caz, cantitatea
cerută ar fi depăşită de cea oferită şi atunci câţiva ofertanţi nu vor fi capabili
să-şi vândă produsele conform previziunilor lor. Singura cale care le-ar salva
situaţia ar fi să reducă preţul şi, dacă unii o fac îi vor obliga şi pe ceilalţi ofer-
tanţi să se adapteze, preţul p2 reducându-se până la nivelul preţului de echili-
bru p* (vezi fig.7.3).
Pot exista şi două cazuri speciale, determinate de caracteristicile
ofertei. Astfel, în cazul ofertei fixe perfect neelastice (vezi fig.7.4.a)
cantitatea de echilibru (q*) este determinată integral de condiţiile ofertei, iar
preţul de echilibru (p*), de condiţiile cererii.
În cazul ofertei perfect elastice (vezi fig.7.4.b), industria va putea
oferi orice cantitate la un preţ constant, preţul de echilibru (p*) fiind
determinat de condiţiile ofertei, iar cantitatea de echilibru (q*) de condiţiile
cererii.

p p
OTOT CTOT

b
a
OTOT
p*

CTOT

q* q q* q

Fig. 7.4

Pentru determinarea echilibrului se pot folosi şi formele inverse ale


funcţiilor cererii totale şi ofertei totale:
po(q) = pc(q)

în care : po - preţul primit de ofertant;


pc - preţul plătit de consumator.

În acest cadru, preţul de echilibru este determinat prin găsirea


cantităţii de produse în cazul căreia suma pe care componenţii cererii

69

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

(consumatorii) sunt dispuşi s-o plătească pentru a consuma respectiva


cantitate, corespunde cu suma pe care trebuie ofertanţii să o primească
pentru a fi dispuşi să ofere această cantitate.
Pentru a exemplifica modalitatea de determinare a cantităţii şi preţului
de echilibru pe o piaţă cu concurenţă perfectă, să pornim de la cazul liniar
general al funcţiilor cererii şi ofertei totale:
CTOT = a - bp
OTOT = c + dp

Preţul de echilibru se va determina acolo unde:


a−c
a − bp = c + dp ⇔ p* =
b+d
(a − c) = ad + bc = q *
C TOT ( )
p * = a − bp = a − b ⋅
b+d b+d

La acelaşi rezultat se ajunge şi considerând funcţiile inverse ale cererii


şi ofertei totale, astfel:

a −q⎫
p c (q ) =
b ⎪⎪ a−q q −c ad + bc
⎬ ⇒ p c (q ) = p o (q ) ⇔ = ⇒ q* =
q − c⎪ b d b+d
p o (q ) =
d ⎪⎭

7.3. Influenta taxelor, subventiilor si a limitarii preturilor


asupra echilibrului

Intervenţionismul statal în economie se manifestă pentru o serie de motive,


cum ar fi:
- protejarea mărfurilor industriilor autohtone;
- crize prelungite în anumite domenii;
- descurajarea producţiei unor mărfuri dăunătoare sănătăţii
populaţiei;
- stimularea producţiei anumitor bunuri etc..
Intervenţiile statului pot fi directe (prin limitări inferioare sau
superioare ale preţurilor) sau indirecte (impunerea de taxe sau subvenţii,
stocări de mărfuri, blocări ale importurilor sau exporturilor etc.).

7.3.1. Influenta taxelor aplicate producatorilor

Să examinăm cazul impunerii unei taxe producătorului unui bun.


Iniţial, în punctul de echilibru, cantitatea totală de marfă vândută, respectiv
cumpărată este Q*, tranzacţiile realizâdu-se la nivelul preţului p*.

70

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

Impunându-se o taxă t pe fiecare unitate de bun vândută, producătorul


va fi descurajat şi-şi va micşora producţia, curba ofertei deplasându-se spre
stânga (de la O la O').
Creşterea preţului p* nu va corespunde, însă, integral valorii taxei, ci va
fi Δp (de la p* la p"). Corespunzător, cererea şi oferta se vor reduce cu ΔQ (de
la Q* la Q").

p O'

p'

Fig. 7.5. p" t


Δp
*
p
C
ΔQ

Q" Q* Q

După cum reiese şi din figura 7.5, taxa va avea efecte negative atât
asupra producătorilor cât şi a cumpărătorilor. Astfel, producătorii care iniţial
vindeau Q* cu preţul p*, în urma aplicării taxei vor vinde mai puţin (Q") la un
preţ mai mare (p"), dar care nu acoperă integral valoarea taxei (Δp < t).
Cumpărătorii, pe de altă parte, vor fi şi ei afectaţi negativ, deoarece, la
acelaşi nivel al veniturilor disponibile vor achiziţiona cantitatea Q" (Q" < Q*),
la preţul p" > p*.
Elasticitatea cererii şi ofertei în raport cu preţul este elementul
determinant al proporţiei în care se împarte taxa între producători şi
consumatori.
În condiţiile unei cereri foarte elastice în raport cu preţul (vezi fig.7.6.a),
sporul de preţ Δpc suportat de cumpărători este de mică mărime, în timp ce
diminuarea preţului suportată de vânzători (Δpv) este semnificativă ca
mărime.
p O' p

O O'

b O
C a

Δpc p"
p"
p* Δpc
Δpv p*
C
Δpv

Q" Q* Q Q" Q* Q

Fig. 10.12.
71

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

Dacă cererea este mai puţin elastică, cei mai afectaţi sunt consumatorii,
suportând o variaţie (în sensul creşterii) a preţului semnificativă (Δpc), pe când
o-fertanţii vor fi afectaţi de reducerea preţului numai cu Δpv (vezi fig.7.6.b).
Repartizarea taxei între cumpărători şi vânzători este diferită şi în
funcţie de gradul de elasticitate al ofertei (vezi fig.7.7).
În condiţiile unei oferte foarte elastice în raport cu preţul (vezi fig.7.7.a),
ponderea taxei suportate de cărte cumpărător este semnificativă, în timp ce
variaţia preţului primit de vânzător este de mai mică amploare.
Dacă oferta este mai puţin elastică însă (vezi fig.7.7.b), proporţia taxei
suportate de către cumpărător se reduce, în timp ce aceea a taxei suportate
de vânzător este semnificativă.
p p
O'
C
O
O'
a b

O
p" p"
Δpc
p* p* Δpc
Δpv C
Δpv

Q* Q Q* Q

Fig. 7.7.

Se poate spune, în concluzie, că greutatea taxării suportate de


cumpărători este invers proporţională cu mărimea elasticităţii cererii şi direct
proporţională cu mărimea elasticităţii ofertei, în timp ce, povara taxei în
sarcina vânzătorilor este direct proporţională cu elasticitatea cererii şi invers
proporţională cu cea a ofertei.

7.3.2. Influenta taxei aplicate cumparatorilor

Dacă taxa s-ar impune nu ofertanţilor (pe unitate de bun vândută), ci,
cumpărătorilor (pe unitate de marfă cumpărată), efectele sunt similare, după
cum urmează:
- curba cererii înregistrează un salt spre stânga (de la C la C');
- vânzătorii reduc preţul cu Δpv, ca urmare a reducerii cererii cu
ΔQ (Q -Q*).
"

Şi în acest caz, elasticitatea cererii şi a ofertei funcţie de preţ,


influenţează mărimea în care povara taxei afectează atât cumpărătorii cât şi
vânzătorii.
72

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

Astfel, în cazul unei oferte elastice în raport cu preţul, reducerea de


preţ înregistrată de vânzător este mică (vezi fig.7.8.a), iar cumpărătorul su-
portă o diferenţă de preţ Δpc substanţială. Dimpotrivă, în cazul unei oferte
inelastice (vezi fig.7.8.b), Δpv este mai mare, iar Δpc mai mic.
În condiţiile unei cereri elastice, variaţia preţului (Δpv) suportată de
vânzător ca urmare a taxării cumpărătorului este, de asemenea, substanţială,
în timp ce partea din taxă ce-i revine cumpărătorului este destul de redusă
(vezi fig.7.8.c). Variaţia preţului la cumpărător este mai mare, iar la vânzător
mai mică numai dacă elasticitatea cererii în funcţie de preţ este foarte redusă
(vezi fig.7.8.d).
În concluzie, şi în acest caz se verifică faptul că, povara taxei
suportate de cumpărător este direct proporţională cu gradul de elasticitate a
ofertei funcţie de preţ şi invers proporţională cu nivelul de elasticitate al
cererii.
De asemenea, chiar dacă taxa este aplicată de data aceasta
cumpărătorului, vânzătorul o suportă în proporţie mai redusă dacă cererea
este puţin elastică iar oferta foarte elastică. În mod corespunzător, taxa
devine împovărătoare pentru ofertant dacă gradul de elasticitate al ofertei
este redus, iar cel al cererii este foarte mare.

p p O
C C
C
C

p p
Δp Δp
t t
Δp Δp

Q Q Q Q
a b

p p C

O C O

C
p
Δp p
t Δp
t
Δp
Δp

Q Q Q Q
c d

Fig. 7.8.
73

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

7.3.3. Implicatiile subventiilor

7.3.3.1. Subventii acordate producatorilor

Acordarea unei subvenţii cantitative (S lei pe bucată) în plan grafic


deplasează curba ofertei totale din O în O', preţul de echilibru reducându-se
la nivelul p' (vezi fig.7.9).

p
O
C O'

Fig. 7.9.
p* Δpc
p'
S

Q* Q' Q

Aşa cum rezultă din figură, Δpc reprezintă partea din subvenţie
acordată producătorilor, de care beneficiază cumpărătorii. Volumul vânzărilor
creş-te cu ΔQ (de la Q* la Q'), vânzătorii percepând o reducere de preţ nu de
S lei ci de Δpc lei pe bucată.

7.3.3.2. Subventii acordate cumparatorilor


Când subvenţiile se acordă cumpărătorilor, cererea se deplasează din C în
C' (vezi fig.7.10), generând o creştere a volumului vânzărilor, variaţia preţului
Δpv fiind partea din subvenţie de care beneficiază vânzătorii.

p
C' O

Fig. 7.10
p*
Δpv
S
p'

Q* Q' Q

74

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

7.3.4. Limitarea preturilor de catre stat

După cum am menţionat anterior, intervenţia statului presupune, în mod


direct şi frecvent, limitarea (superioară sau inferioară) a preţurilor.
Astfel, când statul îşi propune să protejeze cumpărătorii uzând de o
legislaţie economică specifică, fixează limita maximă a preţului la care poate
fi comercializat un bun cu pondere importantă în structura consumului
populaţiei. Figura 7.11 descrie grafic o astfel de situaţie.
p
C' O

Fig. 7.11 pn

p*
C
pmax
exces de cerere
Qo Q* Qc Q

Situaţia iniţială este aceea în care cererea totală egalează oferta totală
la nivelul preţului de echilibru p*, iar cantitatea de echilibru este Q*. Prin impu-
nerea unei limite maxime a preţului (pmax) sub nivelul preţului p*, echilibrul
cerere-ofertă va fi afectat, în sensul că se va manifesta un exces de cerere
(ΔQ = Qc - Qo)(unde: Qc - cantitatea cerută; Qo - cantitatea oferită).
Producătorii vor fi astfel forţaţi să stabilizeze oferta la nivelul Qo,
întrucât un nivel mai ridicat al ofertei n-ar fi acceptat decât dacă preţurile ar
creşte peste limita pmax (impusă de stat), iar un nivel mai redus ar diminua
profiturile producătorilor (vânzând mai puţin).
În acest fel, capacităţile productive n-ar fi utilizate integral, iar pe piaţă
s-ar instala penuria de mărfuri cu efecte negative, atât asupra consumatorilor
cât şi a producătorilor.
Un efect al penuriei de mărfuri se poate concretiza şi în apariţia aşa -
numitei pieţe negre, pe care marfa se vinde ilegal la preţuri pn mai mari şi
de-cât preţul de echilibru p* (vezi fig.7.11).
Pentru a contracara efectele negative induse de manifestarea pieţei
negre, statul recurge adesea, în astfel de cazuri, la raţionalizări ale
consumului respectivului bun. În fig.7.11, raţionalizarea va fi expresia
transformării curbei C în dreapta C', cererea devenind constantă şi egală cu
cantitatea oferită la acel nivel de preţ (pmax), prin cupoanele de raţionalizare.
În cazul în care limita maximă a preţului stabilit de către stat se
situează deasupra nivelului preţului de echilibru, nu se manifestă influenţe
majore asupra cererii sau ofertei, în această situaţie apărând un exces de
ofertă (vezi fig.7.12) ΔQ=Qo - Qc, cu atât mai mare cu cât diferenţa dintre
plafonul maxim de preţ şi preţul de echilibru este mai mare.

75

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

p O
exces de ofertă
pmax

Fig. 7.12.

p*
C

Qc Q* Qo Q

Nu se va manifesta, în această situaţie, tendinţa preţurilor de piaţă de a


depăşi pmax impus de către stat, deci limitarea îşi pierde astfel raţiunea de a fi.
Singura tendinţă ce s-ar manifesta ar fi cea legată de gravitarea preţului în jurul
preţului de echilibru p*.
Pentru stimularea producţiei, a ofertanţilor în general, statul poate
recurge şi la plafonarea inferioară a preţurilor. Dacă plafonul minim de preţ
(pmin) este situat deasupra nivelului preţului de echilibru (p*), oferta va avea
tendinţa de scădere spre nivelul Q* (vezi fig.7.13), dar va rămâne la nivelul Qo.
p O
O'

exces de ofertă
pmin

Fig. 7.13.
p*

pc C

Qc Q* Qo Q

Consumatorii ar fi dispuşi, în acest caz, să consume acest exces de


ofertă numai dacă preţul ar fi sub nivelul celui de echilibru, adică pc, lucru
inacceptabil pentru stat care fixase limita minimă de preţ, pmin. Sporul de
ofertă în acest caz ar putea fi absorbit numai prin achiziţii ale statului, altfel ar
conduce la stocuri de producţie nevandabilă care, ulterior, ar descuraja pe
ofertanţi, curba ofertei transformându-se într-o dreaptă perpendiculară pe
abscisă în punctul Qc (dreapta O'). Consecinţele acestei situaţii vizează
utilizarea necorespunzătoare a capacităţilor productive, ca urmare a reducerii
forţate a volumului vânzărilor, ca şi diminuarea gradului de satisfacţie a
consumatorilor.
Dacă limita minimă de preţ s-ar situa sub nivelul preţului de echilibru
*
(p ), cum cantitatea cerută o devansează pe cea oferită, tendinţa acesteia din
urmă va fi să crească (vezi fig.7.14).

76

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

p
C O

Fig. 7.14.

p*
pmin

Qc Q* Qo Q

În aceste condiţii, cererea s-ar reduce, deci ambele tendinţe s-ar


înscrie în evoluţia firească a componentelor pieţei, neinfluenţată de
plafonarea inferioară a preţului.

7.4. Analiza statica si dinamica a echilibrului

Echilibrul pieţei poate fi analizat atât în condiţii statice cât şi în dinamica sa.
Privit static sau dinamic, echilibrul are determinări distincte din perspectiva
stabilităţii sale. Astfel, dacă echilibrul se realizează ca atare şi orice variaţie a
sa este urmată de o revenire în aceeaşi stare, echilibrul este stabil.
Dimpotrivă, echilibrul este instabil dacă el nu se mai restabileşte după ce a
fost distrus.

7.4.1. Echilibrul stabil

Leonid Walras şi Alfred Marshall au oferit, în cadrul teoriei microeconomice,


două variante de restabilire a echilibrului, în cazul static.

7.4.1.1. Varianta Walras

Porneşte de la premisa că, dacă cererea depăşeşte oferta (exces de cerere),


cumpărătorii vor fi dispuşi să ofere preţuri mai mari. Analog, pentru cazul în
care oferta depăşeşte cererea (exces de ofertă), vânzătorii vor fi dispuşi să
practice preţuri mai reduse.
Echilibrul este stabil, după L. Walras, atunci când o creştere a preţului
anulează cererea excedentară sau când reducerea preţului anulează excesul
de ofertă (vezi fig.7.15).

77

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

p O
exces de ofertă
pmax

Fig. 7.15.

p*
C
exces de cerere

Q* Q

În concluzie, echilibrul se restabileşte pe piaţă prin variaţia, într-un sens sau


altul, a preţurilor, spre nivelul preţului de echilibru p*.

7.4.1.2. Varianta Marshall


Marshall consideră că refacerea echilibrului la nivelul unei pieţe este posibilă
exclusiv prin modificarea cererii şi ofertei.
Astfel, conform fig.7.16, dacă producţia s-ar situa la nivelul Q1, sub cea
de echilibru Q*, preţul sperat a fi primit de producători ar fi p o1 , iar cel oferit de
consumatori p c1 .

p
C O

pc1

po2

Fig. 7.16.

p*
pc2
po1

Q1 Q* Q2 Q

Restabilirea echilibrului în această situaţie se va realiza prin creşterea


ofertei, ca urmare a faptului că diferenţa (p c1 − p o1 ) numită şi preţ
excedentar al cererii va încuraja producătorii să-şi mărească producţia,
obţinând mai mult decât speraseră.
În mod analog, dacă producţia s-ar situa la nivelul Q2, mai mare decât
cea de echilibru Q*, preţul sperat a fi primit de producători ar fi p o2 , iar cel plătit
de consumatori ar fi p c2 . Oferta va fi descurajată în acest caz, înregistrându-se

78

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

un preţ excedentar al ofertei p o2 > p c2 , deci producţia va scădea până la


nivelul de echilibru Q*.
Rezultă, deci, că piaţa este stabilă în situaţia în care, prin creşterea
ofertei se anulează preţul excedentar al cererii sau prin reducerea ofertei se
anulează preţul excedentar al acesteia.

7.4.2. Echilibrul instabil

Echilibrul instabil pe o piaţă poate fi determinat de înclinaţia negativă, atât


a curbei cererii, cât şi a ofertei (vezi fig.7.17).
p
O

Fig. 7.17. p*
p'c
p'

Q* Qo Qc Q

După cum se observă, înclinaţia curbei ofertei o depăşeşte pe cea a cererii.


La nivelul unui preţ sub nivelul p*, de exemplu p', cererea excedentară ar
proveni din diferenţa Qc - Qo.
Excesul de cerere, în varianta Walras, ar provoca o creştere a preţului
până la nivelul p*, echilibrul restabilindu-se. Totuşi, corespunzător cantităţii
Qo va apărea un preţ excedentar al cererii (p'c). Conform variantei Marshall,
acest preţ excedentar ar fi diminuat până la eliminare prin creşterea ofertei,
ceea ce, în acest caz, nu se întâmplă, preţul excedentar mărindu-se odată cu
mărirea ofertei. Din punctul de vedere Marshall, echilibrul este instabil.

7.4.3. Analiza dinamica a echilibrului


Analiza în dinamică a echilibrului pe piaţă, porneşte de la premisa că oferta
la momentul t este funcţie de preţul la momentul t - 1, în timp ce compo-
nenta cererii depinde de preţul perioadei t:
C(pt) = O(pt-1)
analog:
C(pt+1) = O(pt)

În cazul echilibrului dinamic stabil, atât Walras cât şi Marshall conside-


ră că acesta se poate realiza atunci când diferenţa între cerere şi ofertă sau

79

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

între preţuri poate fi eliminată în timp prin modificări ale preţurilor, respectiv
ale cererii şi ofertei (vezi fig.7.18).

O
p1
p3
p*
Fig. 7.18. p2
C

Q1 Q3 Q5 Q* Q6 Q4 Q2 Q

Astfel, producând iniţial la nivelul Q1, preţul oferit de consumatori va fi


p1, mai mare decât p*. Ofertanţii vor fi încurajaţi să producă la acest nivel de
preţ, cantitatea Q2, care însă poate fi achiziţionată la preţul p2 de către
consumatori.
Preţului p2 îi corespunde, ducând proiecţia pe abscisă, o cantitate Q3
oferită de producători. Cantitatea Q3 poate fi consumată, însă, la preţul p3,
deasupra nivelului de echilibru p*. În continuare, ofertanţii sunt încurajaţi (de
nivelul preţului p3) să producă la nivelul Q4. Această din urmă cantitate poate
fi achiziţionată de consumatori la preţul p4 ş.a.m.d., până când cererea şi
oferta se egalizează la nivelul preţului de echilibru p*.
Se observă astfel că, legătura preţ - producţie este decalată în timp,
echilibrul cerere - ofertă realizându-se prin oscilaţii succesive ale preţurilor şi
producţiei (vezi fig.7.19).

p Q

p1 Q2

p3 Q4

p5

p* Q*
Q5

p4
Q3
p2
Q1

1 2 3 4 5 t 1 2 3 4 5 t

a b

Fig. 7.19
80

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

7.4.4. Echilibrul dinamic instabil

Echilibrul dinamic instabil se manifestă în cazul anumitor înclinaţii ale cererii


şi ofertei, înclinaţii ce amplifică, în loc să elimine, dezechilibrele (vezi
fig.7.20).
p C O

Fig. 7.20
p3
p1

p*

p2

Q3 Q1 Q* Q2 Q4 Q

Astfel, pentru un nivel al producţiei Q1, preţul dispus a-l plăti


consumatorul este p1. Ofertanţii vor fi, atunci, stimulaţi să producă la nivelul
Q2. Această cantitate va putea fi consumată însă, la nivelul preţului p2. În
perioada următoare, oferta se va reduce la nivelul Q3, căreia îi corespunde,
din punctul de vedere al consumatorului, preţul p3.
Se observă, în acest fel, că ecartul cerere-ofertă şi preţ-ofertă-preţ-
cerere se măreşte din ce în ce mai mult. Evoluţia preţurilor şi a producţiei în
acest ultim caz constituie obiectul figurii 7.21.

p Q
p5
Q4

p3
Q2
p1
p* Q*
Q1
p2
Q3

p4
Q5

1 2 3 4 5 t 1 2 3 4 5 t

a b

Fig. 7.21.
81

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

O situaţia aparte poate fi descrisă în cazul în care pantele curbelor


cererii şi ofertei sunt egale (în mărime absolută). Oscilaţiile preţurilor şi ale
canti-tăţilor vor evolua la infinit spre punctul de echilibru (vezi fig.7.22).
p
O
p1

p*
Fig. 7.22.

p2

Q1 Q* Q2 Q

Dezechilibrul se va menţine deoarece, producând la nivelul Q1, preţul


posibil a fi plătit de consumatori ar fi p1, ceea ce ar încuraja oferta să devină
Q2. La acest nivel, preţul posibil de suportat de către consumatori ar fi p2,
corespunzător cantităţii Q1 ş.a.m.d., ciclul repetându-se la infinit.

7.6. APLICAŢII REZOLVATE

1. O firmă ce lucrează în sistem de concurenţă perfectă are o funcţie de cost


C(y) = 2y2 + 4, şi se confruntă cu o curbă a cererii dată de relaţia: y(p) = 10 -
p. Determinaţi preţul practicat pe piaţă, producţia optimă şi profitul maxim al
firmei.

Rezolvare:
dC(y )
C mg (y ) = = 4y
dy
Condiţia de optim:
C mg (y ) = p ⇒ 4 y = 10 − y ⇔ 5y = 10 ⇒ y * = 2

p(y ) = 10 − y = 10 − 2 ⇒ p* = 8
2y 2 + 4 4
Pr = p − Ct m (y ) = 8 − = 8 − 2y −
y y
4
Prmax = 8 − 2 ⋅ 2 − =2
2
Prmax total = yPrmax = 4

82

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

2. Funcţia cererii totale pe piaţă este C(p) = 40 - p, iar cea a ofertei totale
este 0(p) = 10 + p. Să se determine analitic şi grafic preţul şi cantitatea de
echilibru.

Rezolvare:
a. analitic, la echilibru:
C(p*) = O(p*) ⇒ 40 - p* = 10 + p* ⇔ 30 = 2p* ⇒ p* = 15
Q* = C(p*) = O(p*) = 25
b. grafic:
p

40
O

20
*
15 p
10
C
Q*
10 20 25 30 40 Q

7.5. Teste de autoevaluare

1.In conditii de echilibru, in cazul unei oferte perfect elastice:


a. pretul de echilibru este determinat de conditiile cererii
b. cantitatea de echilibru este determinata de conditiile ofertei
c. pretul si cantitatea de echilibru nu se pot determina
d. pretul de echilibru este determinat integral de conditiile ofertei

2.Elementul determinant al proporţiei în care se împarte taxa între


producători şi consumatori este:
a. optiunea consumatorilor
b. politica de impozite si taxe practicata de stat
c. elasticitatea cererii şi ofertei în raport cu preţul
d. venitul consumatorilor si influenta lui asupra preferintelor in consum

3.Povara taxelor suportate de cumparatori:


a. este invers proporţională cu mărimea elasticităţii cererii
b. este direct proporţională cu elasticitatea cererii
c. este direct proporţională cu mărimea elasticităţii ofertei
d. este determinata de inclinatia marginala spre consum a acestora
83

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA PERFECTA

4. Intervenţiile de natura indirecta ale statului se refera la:


a. impunerea de taxe sau subvenţii
b. limitări inferioare sau superioare ale preţurilor
c. stocări de mărfuri
d. blocări ale importurilor sau exporturilor

84

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

CAPITOLUL 8 – COMPORTAMENTUL
PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI CU
CONCURENTA IMPERFECTA

Obiective:
- analiza deciziei de oferta a firmelor in conditii de concurenta imperfecta
- descrierea mediilor concurentiale de tip monopol, oligopol sau concurenta
monopolistica si a implicatiilor acestora asupra comportamentului firmelor

8.1. Problema concentrarii pietelor si geneza structurilor de


concurenta imperfecta

Pe piaţa cu concurenţă perfectă nu există nici o rivalitate între întreprinzători


în încercarea de a câştiga întâietatea. Pe o astfel de piaţă, fiecare firmă vede
în fiecare dintre celelalte firme un concurent mult prea neînsemnat pentru ca
acesta să poată schimba condiţiile jocului pe piaţă.
Există însă şi pieţe intermediare cu structură oligopolistică sau
specifică tipului de concurenţă monopolistică, structuri de piaţă ce fac
obiectul de studiu al prezentului capitol.
În primul rând, este util a analiza câteva concepte cheie ce
diferenţiază un tip de piaţă de altul, în funcţie de gradul de concentrare al
fiecăreia.
Prin concentrarea pieţei se înţelege gradul în care o piaţă este
dominată de câteva firme mari, spectrul fiind de la o concentrare totală (în
cazul monopolului), la o concentrare nesemnificativă (în cazul concurenţei
perfecte).
Rata de concentrare exprimă măsura în care piaţa este dominată de
câteva firme. Cea mai uzuală rată este aceea a primelor patru firme de pe
piaţă, respectiv procentajul vânzărilor acestora în cadrul vânzărilor total
înregistrate, folosindu-se şi măsura în care îşi împart piaţa primele opt firme.
Din păcate, aceste rate ignoră concurenţa pe care o poate face
importul, pentru că, în realitate sunt relativ puţine pieţele dominate exclusiv
de firmele naţionale. Problema se pune şi invers, căci multe din firmele
naţionale acţionează pe piaţa mondială, caracterizată prin importul şi exportul
de bunuri înalt prelucrate, piaţă mondială pe care şi-au făcut apariţia şi
firmele multinaţionale. Se poate afirma de aceea, că piaţa mondială este mult
mai concentrată decât ar sugera-o rata de concentrare.
Deşi există mai multe teorii ce încearcă să explice procesul
concentrării pieţelor, esenţiale sunt economia de scară şi barierele la
intrarea unei noi firme pe piaţă.
O firmă prezintă economie de scară atunci când costurile sale medii
sunt în scădere iar vânzările în creştere. La una din extreme se află monopo-
85

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

lul, în cazul căruia economia de scară este atât de puternică încât costul
minimizat al producţiei îi permite acestei firme să acapareze întreaga piaţă.
La cealaltă extremă, este posibil ca punctul de minimă eficienţă al unei firme,
punctul în care curba costului mediu total încetează să coboare şi începe să
urce, are un nivel atât de mare încât numai câteva firme pot coexista pe
piaţă.
Barierele puse noilor firme la intrarea pe o piaţă sunt un alt motiv
pentru care o industrie este mai concentrată decât o arată indicatorii săi
economici. Barierele pot fi definite ca fiind orice factor ce împiedică o nouă
firmă să concureze în condiţii egale cu firmele deja existente pe piaţă. Uneori
barierele la intrarea în industriile oligopol sunt puse în mod deliberat de către
autorităţile locale sau guvernamentale. În astfel de cazuri, guvernul încearcă
să împiedice monopolul, dar limitează numărul întreprinderilor ce ar putea
apărea prin intrarea liberă. Un alt mod de a crea bariere la intrarea într-o
ramură (sau industrie) este legat de proprietatea asupra resurselor
neregenerabile (mine, petrol etc.). Patentele şi drepturile de autor sunt o altă
categorie de bariere, putând fi privite ca reglementări restrictive ca orice altă
proprietate asupra resurselor nereproductibile.
De fapt, bariera la intrare este adesea aceea care nu permite noilor
firme să atingă performanţa celor existente în ceea ce priveşte costurile şi
calitatea produselor. Aceasta nu înseamnă, însă, că fiecare efort şi cheltuială
pe care o firmă trebuie să le facă la intrarea pe piaţă ar putea fi interpretat ca
o piedică. În scopul lansării unei noi firme, întreprinzătorul îşi asumă riscuri,
caută investitori, angajează lucrători, practică diverse forme de promovare
pentru a-şi atrage clientela etc., toate aceste activităţi dovedindu-se, pentru
unii, suficient de grele pentru a-i descuraja să le întreprindă. Dar, necesitatea
acestor eforturi nu se constituie într-o barieră la intrarea într-o ramură, în
sensul economic al cuvântului.

8.2. MONOPOLUL

8.2.1. Decizia de oferta a firmei monopoliste

Concurenta imperfecta de tip monopol apare in conditiile existenţei unei


singure firme ce domină piaţa unui produs, firmă ce nu va accepta sa preia
pretul liber format pe piata, ci va urmari sa-si impuna propriul pret , avand in
vedere acelasi obiectiv al maximizarii profitului.
Formularea problemei de maxim in cazul firmei monopoliste este
urmatoarea:

⎧⎪p( y) − este functia inversã a cererii pietei


- dacă ⎨ , atunci:
⎪⎩c( y) − este functia costului firmei

[
v ( y) = p( y) ⋅ y este funcţia venitului firmei: max v( y) − c( y)
y
]
86

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

Rezolvarea problemei de maxim presupune găsirea nivelului y al ofer-


tei pentru care Vmarg(y) = Cmarg(y), sau ΔV/Δy = ΔC/Δy.
În cazul firmei ce opera pe o piaţă cu concurenţă perfectă exista, în
plus, egalitatea dintre venitul marginal şi preţul pieţei [Vmarg(y) = p] de unde
se deducea relaţia de optim pentru determinarea nivelului y ce maximizează
profitul firmei, de forma: p = Cmarg(y).
În cazul monopolistului însă, mecanismul formării şi evoluţiei venitului
marginal este ceva mai complicat. Astfel, dacă monopolistul decide să-şi
mărească oferta y cu Δy, vor apare două tipuri de efecte asupra profitului
total al acestuia. În primul rând, monopolistul va putea vinde mai mult,
primind suma pΔy pentru aceasta. În al doilea rând, prin creşterea cantitativă
a ofertei, preţul produsului va tinde să se diminueze (cu Δp), noul preţ fiind
valabil pentru întreaga cantitate y vândută.
Efectul total asupra venitului producătorului va fi:
ΔV = pΔy + yΔp
deci venitul marginal se poate deduce astfel:
ΔV Δp
= p+ ⋅ p (formulă pe care am menţionat-o şi comentat-o anterior)
Δy Δy

⎡ 1 ⎤
cum: Vm arg ( y) = p( y) ⋅ ⎢1 − ⎥ , iar condiţia de optim impune ca: Vmarg(y) =
⎢⎣ ε( y) ⎥⎦
Cmarg(y), unde ⎜ε(y)⎥ reprezintă modulul coeficientul de elasticitate a cererii
⎡ 1 ⎤
funcţie de preţ, atunci: p( y) ⋅ ⎢1 − ⎥ = C m arg ( y) .
⎢⎣ ε( y) ⎥⎦
După cum am mai arătat, în cazul concurenţei perfecte, firma percepe
o curbă a cererii plată (cerere infinit elastică), deci ⎜ε⎥ → ∞, 1/⎜ε⎥ → 0,
condiţia de optim devenind p(y) = Cmarg(y).
În ceea ce-l priveşte pe producătorul aflat în condiţii de monopol,
acesta nu va decide niciodată să opereze în regiunea cu cerere inelastică.
Dacă cererea ar fi inelastică, acesta ar înregistra pierderi, venitul marginal
neputând egala costul marginal:
⎜ε⎥ < 1 → 1/⎜ε⎥ > 1 → Vmarg < 0 → Vmarg ≠ Cmarg

Se poate analiza mai profund ce se întâmplă în condiţiile cererii


inelastice. Astfel, în cazul reducerii ofertei firmei (y), venitul producătorului ar
creşte ca urmare a faptului că, în condiţiile cererii inelastice, venitul marginal
este negativ. De asemenea, o reducere a ofertei (y) ar duce şi la diminuarea
costului total al firmei. Aceste două efecte ar genera, pe ansamblu, o sporire
a profitului, deci punctul în care cererea este inelastică (⎜ε⎥ < 1) nu poate fi

87

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

un punct ce corespunde ofertei ce maximizează profitul, atât timp cât


profiturile monopolistului pot creşte producând mai puţin.
Pornind de la funcţia cererii unui bun se poate determina şi grafic aria
profitului unei firme în condiţii de monopol (vezi fig.8.1). Se consideră forma
liniară a funcţiei inverse a cererii:
p( y) = a − by

venitul producătorului: V( y) = p( y) ⋅ y = ay − by 2 , deci funcţia venitului


marginal va fi de forma:
dV( y)
Vm arg ( y) = = a − 2by
d( y)

a Cu
Cmarg

Fig. 8.1
yM - producţia optimă a
monopolistului
conditii de monopol
profitul firmei in

graficul
cererii

punct optim
Vmarg

yM a/2b a/b y

8.2.2. Ineficienta monopolului

Dacă pe piaţa cu concurenţă perfectă firma operează în condiţiile în care


preţul pieţei egalează costul marginal, iar pe piaţa cu concurenţă imperfectă de
tipul monopolului, firma acţionează în condiţiile în care preţul depăşeşte costul
marginal, dezavantajaţi sunt consumatorii ce trebuie să plătească un preţ mai
ridicat decât în condiţiile competiţiei perfecte. O primă concluzie ar afirma că
firma monopolistă este întotdeauna avantajată, în acest context, ceea ce, vom
vedea în continuare, nu este exact. Luând în considerare atât consumatorul
cât şi firma, nu este suficient de clar care aranjament este mai convenabil: cel
ce funcţionează în cadrul concurenţei perfecte sau cel din cazul monopolului?
Să luăm, de exemplu, situaţia de monopol descrisă grafic în fig.8.2.
Cu yM am notat oferta firmei în condiţii de monopol, iar cu pM, preţul practicat
de aceasta.

88

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

opţiune în condiţii
de monopol
opţiune în condiţii
de concurenţă
perfectă
pM
Fig. 8.2 Cmarg
pc

Vmarg cererea

yM yc y

Dacă am putea constrânge firma să se comporte ca în contextul


concurenţei perfecte, atunci yc ar corespunde ofertei acesteia, iar pc ar
corespunde preţului de echilibru de pe piaţa cu concurenţă perfectă.
Aprecierea eficienţei din punct de vedere paretian (după numele
economistului Pareto, care a studiat formele de manifestare ale acesteia) se
bazează pe afirmaţia conform căreia, un aranjament economic este Pareto
eficient dacă nu există nici o cale de a îmbunătăţi situaţia unei părţi implicate
în respectivul aranjament, fără a înrăutăţi situaţia altei părţi.
Este, în acest sens, util a analiza dacă monopolul este eficient din
punct de vedere paretian.
Pornind de la definirea curbei inverse a cererii [p(y)] care măsoară, la
fiecare nivel y al cantităţii produse, cât de mult este dispus să plătească
consu-matorul pentru o unitate suplimentară de produs, cum p(y) > Cmarg(y)
(∀) y ∈ (yM,yc), există un întreg interval de niveluri ale producţiei y pentru care
consumatorii sunt dispuşi să plătească (pentru fiecare unitate de bun) mai mult
decât costul realizării acelei unităţi. Înseamnă că este posibilă (şi probabilă)
realizarea unei îmbunătăţiri în sensul eficienţei de tip Pareto.
De exemplu, pornind de la nivelul ofertei monopolistului yM, p(yM) >
Cmarg(yM) ştim că va exista cel puţin o persoană dispusă să plătească mai
mult decât costul acelei unităţi suplimentare. Dacă firma produce acea
unitate suplimentară şi o vinde cu preţul p astfel încât:
Cmarg(yM) < p < p(yM)

atunci se va putea realiza o ameliorare în sens paretian a situaţiei ambelor


părţi. Pe de o parte, consumatorul îşi va îmbunătăţi situaţia, deoarece era
dis-pus să plătească p(yM) şi în final a plătit doar la nivelul preţului p. Pe de
altă parte, firma monopolistă operează eficient obţinând pe produsul său
preţul p, aceasta costând-o, însă, numai valoarea Cmarg(yM). Concluzia este,
deci, că monopolul este un aranjament ineficient din punct de vedere Pareto.

89

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

Motivul acestei ineficienţe rezultă din faptul că nivelul optim al


produsului final este acolo unde capacitatea şi dorinţa de plată a unei unităţi
suplimentare egalează costul producerii acesteia (situaţie realizabilă numai
în condiţii de concurenţă perfectă). Producătorul monopolist este însă
preocupat de efectul creşterii ofertei asupra venitului perceput din unităţile
marginale. El va fi oricând dispus să vândă o unitate suplimentară la un preţ
mai redus decât cel fixat, dacă aceasta nu afectează preţul celorlalte unităţi
suplimentar produse.

8.2.3. Cauzele aparitiei monopolurilor

Una din cauzele apariţiei monopolurilor este legată de relaţia ce există între
curba costul unitar al unei firme şi curba cererii la nivelul pieţei.
Factorul crucial, în acest sens, este aşa numitul minim eficient, adică
nivelul producţiei (y) ce minimizează costul unitar, raportat la mărimea cererii
totale a pieţei.
Aşa cum reiese şi din fig.8.3, dacă minimul eficient y este redus în
raport cu dimensiunea cererii pieţei, condiţiile concurenţei perfecte vor
prevala. În acest caz, este loc pe piaţă pentru multe firme, fiecare stabilind un
preţ apropiat de nivelul p* şi operând la scară redusă.
În cazul prezentat în fig.8.4, deoarece minimul eficient are un nivel
ridicat, numai o firmă poate obţine profituri pozitive. Ramura respectivă de
activitate va face obiectul intervenţiei regulatoare a statului (puterii centrale
sau locale).
p p

yef - minimul eficient


cererea pieţei
cererea pieţei

Cu Cu

p*

yef y yef y

Fig. 8.4. Monopolul

În concluzie, alura curbei costului unitar, care este determinată, de


fapt, de natura tehnologiei utilizate, este un aspect foarte important ce
determină dacă pe o piaţă se operează conform concurenţei perfecte (vezi
fig.8.3) sau în condiţii de monopol (vezi fig.8.4).
Politica economică promovată poate influenţa însă, mărimea pieţei unui
produs, prin practicile comerciale pe care le promovează. Astfel, dacă o ţară
90

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

elimină barierele vamale în comerţul său internaţional, atunci firmele autohtone


trebuie să facă faţă concurenţei străine, abilitatea lor în ceea ce priveşte domi-
narea preţului reducându-se. În mod similar, dacă o ţară adoptă politici
comerciale restrictive, este de aşteptat ca firmele să aibă un comportament
monopolist.
O a doua cauză a apariţiei monopolurilor o constituie formarea
cartelurilor ce se constituie prin fuziunea mai multor firme ce-şi propun să
restricţioneze oferta pentru a putea creşte preţul şi a-şi mări astfel profiturile.
O altă cauză a dezvoltării monopolurilor o poate constitui existenţa unei
firme dominante, pe considerente istorice, în cadrul unei industrii. Această
firmă este, de regulă. prima intrată în cadrul industriei, având suficient avantaj
de cost pentru a descuraja alte firme să intre în industria respectivă.

8.3. Oligopolul

Oligopolul descrie situatia existentei pe o piata a unui numar redus de firme


ce se confrunta cu o mare masa de consumatori (pastreaza atomicitatea
cererii, dar nu si a ofertei).
In teoria economica, pentru simplificarea expunerii modului de operare
al firmelor in conditii oligopoliste, se recurge la modele bidimensionale .
Aceste modele au in vedere cazul existentei a doar doua firme pe o piata,
interdependenta deciziilor lor facand obiectul analizei in cadrul modelului
(duopol). Studiul acestuia va permite relevarea caracteristicilor specifice ale
firmelor angajate într-o strategie interactivă, rezultatele fiind valabile si in
cazul modelelor ce presupun existenţa a mai mult de două firme.
Modelarea comportamentului firmelor în condiţii de duopol face
obiectul jocurilor de decizie ce sunt amplu tratate în cadrul teoriei
microeconomice privitoare la interacţiunea deciziilor firmelor.
În teoria jocurilor sunt descrise modele de decizie secvenţială, de
decizie simultană sau jocuri de decizie cooperative. Există patru concepte ce
descriu un model (joc) de decizie secvenţială:
- decidentul (sau firma principală) este cel ce fixează primul
preţul produsului oferit;
- firma secundară este cea care preia preţul astfel fixat
sau:
- decidentul (firma principală) fixează cantitatea de producţie
finală oferită;
- firma secundară preia ca predeterminată cantitatea oferită de
firma principală, adaptându-şi apoi propria producţie.
Modelul de decizie simultană descrie situaţia în care o firmă îşi
formulează decizia de ofertă neştiind care este alegerea celeilalte firme
(presupunând-o doar).
Jocul de decizie cooperativ descrie comportamentul firmelor ca
fuzionează formând carteluri şi căutând să fixeze preţurile şi cantităţile oferite
astfel încât să maximizeze suma profiturilor lor.
91

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

8.3.1. Modelul Stackelberg de decizie secventiala

Modelul Stackelberg este folosit deseori în cazul industriilor (ramurilor) în


care există o firmă dominantă (un lider natural).
Modelul teoretic construit de Stackelberg presupune existenta a doua
firme 1 şi 2, care trebuie să decidă asupra cantităţii ce o vor oferi pe piaţă.
Firma 1 este (firma principală, ea stabilind prima cât să ofere pe piaţă:
volumul ofertei sale fiind simbolizat cu y1. Firma 2 este firma secundară şi
răspunde stabilind oferta y2.
Fiecare firmă cunoaşte faptul că preţul de echilibru depinde de totalul
producţiei firmelor 1 şi 2, funcţia inversă a cererii pieţei fiind de forma: p(y1 +
y2).
În procesul deciziei privind oferta sa cantitativă (pentru maximizarea
profitului), firma 1 trebuie să prevadă şi cum va reacţiona cealaltă firmă (secundară),
adică trebuie să ia în considerare problema maximizării profitului firmei secundare.

Formularea problemei de optim în cazul firmei secundare apare astfel:


max p( y1 + y 2 ) ⋅ y 2 − c 2 ( y 2 )
y2

în care : p(y1 + y2) - cererea totală a pieţei;


y2 - oferta firmei secundare;
y1 - oferta firmei principale;
c2(y2) - costul firmei secundare.

Din punctul de vedere al firmei secundare, producţia firmei principale


este predeterminată, considerând-o ca pe o constantă. Firma secundară, în
aceste condiţii va alege un nivel al producţiei (y2) astfel încât venitul marginal
să egaleze costul marginal în condiţiile respectivului nivel y2. Astfel:
Δp
Vm arg2 = p( y1 + y 2 ) + ⋅ y 2 = C m arg2
Δy 2

Din această condiţie de optim va rezulta funcţia de reacţie a firmei


secundare: y2 = f2(y1), ce măsoară cantitatea ce maximizează profitul firmei
secundare ca o funcţie a producţiei firmei principale.
Să luăm un exemplu:
- considerăm funcţia liniară a cererii totale de piaţă: p(y1 + y2) =
a - b(y1 + y2)
- din ipoteză presupunem că c(y1 + y2) = 0
- atunci funcţia profitului va fi de forma:
Pr2 (y1 , y 2 )=[a − b(y1 + y 2 )] ⋅ y 2

deci profitul firmei secundare va fi dat de ecuaţia:


Pr2 (y1 , y 2 )=ay 2 − by1 y 2 − by 22
92

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

Această ecuaţie descrie o întreagă familie de curbe ale izoprofitului da-


tă de combinaţiile diverse de cantităţi y1 şi y2 ce generează un acelaşi nivel al
profitului Pr2 (vezi fig.8.5). Profitul firmei secundare (Pr2) creşte cu cât curbele
izoprofitului sunt mai apropiate de ordonată. Aceasta se explică analizând
funcţia profitului determinată anterior. Dacă se fixează y2 la un anumit nivel, se
observă că profitul creşte (Pr2↑) pe măsură ce y1 scade. Profitul este maxim
când y1 = 0, deci când firma 2 se află în poziţie de monopol.
Pentru fiecare nivel al ofertei firmei principale (y1), firma secundară va
fixa oferta sa (y2) acolo unde, grafic, se întâlneşte cea mai apropiată curbă a
izoprofitului faţă de ordonată. Acest punct (de optim) satisface condiţia de
tangenţă: tangenta la curba izoprofitului trebuie să fie verticală în punctul de
optim. Unirea tuturor acestor puncte de optim (corespunzătoare diverselor
niveluri ale profitului firmei secundare) determină dreapta corespunzătoare
funcţiei de reacţie a firmei secundare f2(y1).
y2

curbele izoprofit

f2(y1)

Fig. 8.5.

dreapta de reactie a
f2(y1)
firmei secundare

y1 y1

Pornind de la funcţia profitului firmei secundare (Pr2) se poate


determina funcţia venitului marginal:
Vm arg2 = a − by1 − 2by 2

iar condiţia de optim: Vm arg2 = C m arg2 în ipoteza C(y1 + y2) = 0, deci a


C m arg2 = 0 devine:
a − by1 − 2by 2 = 0

Rezultă ca ecuaţia curbei de reacţie a firmei secundare pentru


exemplul considerat este de forma:
a − by1
y2 =
2b
In cazul firmei principale, aceasta, când ia decizia de ofertă, prevede
reacţia firmei secundare. De aceea, problema de optim în acest caz este
formulată astfel:
93

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

[
max p( y1 + y 2 ) ⋅ y1 − c1 ( y1 )
y1
] a. î . y 2 = f 2 ( y1 )
sau
{[ ]
max p y1 + f 2 ( y1 ) ⋅ y1 − c1 ( y1 )
y1
}
Continuând exemplul anterior, preluând rezultatul referitor la oferta
firmei secundare:
a − by1
y2 =
2b
cum şi C(y1) = 0
a − by1
Pr1(y1, y2 )=p(y1 + y2 ) ⋅ y1 =ay1 − by12 − by1y2 =ay1 − by12 − by1f2 (y1 )=ay1 − by12 − by1 ⋅
2b
a b 2
Pr1 (y1 , y 2 )= y1 − y1
2 2
a d Pr1
Vm arg1 = − by1 deoareceVm arg ( y1 )=
2 dy1
C m arg ( y1 ) = 0
⎧ * a
⎪ y1 = 2b
a ⎪
− by1 = 0 → ⎨ a
2 ⎪ * a − b 2b a
⎪y2 = =
⎩ 2b 4b
3a
y1* + y*2 =
4b

Grafic, soluţia modelului Stackelberg privind decizia secvenţială este


prezentată în fig.8.6.
Firma principală (lider) alege punctul de pe curba de reacţie a firmei
secundare ce atinge cea mai joasă (apropiată de abscisă) curbă izoprofit a
firmei 1. Punctul de optim, de coordonate (y*1,y*2) este, de fapt, punctul de
tangenţă dintre graficele celor două funcţii.
y2

dreapta de reacţie a

optim

y*2
f2(y1
Fig. 8.6.

curbe
izoprofit

y* y1
94

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

8.3.2. Modelul Cournot de decizie simultana

Modelul Cournot descrie comportamentul simultan a două firme, fiecare


trebuind să prevadă decizia de ofertă a celeilalte. Odată făcută previziunea,
firma va alege propriul nivel al producţiei. Echilibrul (soluţia optimă privind
oferta cantitativă) se realizează în situaţia în care fiecare firmă se comportă
exact aşa cum a prevăzut cealaltă firmă că o va face, într-un cuvânt, când
realitatea confirmă previziunile.
Astfel:
- firma 1 prevede că firma 2 va produce o anumită cantitate y a2 ;
- cantitatea totală cerută de piaţă este y1 + y a2 , deci funcţia
cererii pieţei este p( y1 + y a2 ) ;
- problema maximizării profitului firmei 1 are formularea:

[( )
max p y1 + y a2 ⋅ y1 − c( y1 )
y1
]
( )
unde: y1 = f1 y 2a - este funcţia de reacţie care, în acest caz, pune
în relaţie alegerea optimă a unei firme cu previziunile acesteia privind
alegerea optimă a altei firme.

Analog, oferta stabilită simultan de firma a 2-a este y 2 = f 2 y1a . Când ( )


y1* = f1 ( y*2 ) şi y*2 = f 2 ( y1* ) , deci când oferta reală a firmei 1 ( y1* ) corespunde
cu previziunile făcute de firma 2 şi acelaşi lucru se aplică ofertei reale a firmei
2, se realizează echilibrul în modelul Cournot. Fiecare firmă îşi maximizează
profitul în condiţiile în care produce exact cât a previzionat cealaltă firmă că o
va face (vezi fig.8.7).
y2

punct optim
echilibru Cournot

izoprofituri
Fig. 8.7.

f2(y1)

f1(y2)

y1

8.4. Concurenta monopolistica

Firmele implicate în concurenţa monopolistică îşi asumă sarcina de a


face faţă pantei negative a curbei cererii, acţionând asupra preţurilor cu
scopul de a-şi adapta cantitatea oferită. Cu toate acestea, ca şi firmele
95

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

implicate în concurenţa perfectă, concurentul monopolistic acceptă să


împartă piaţa cu multe alte firme de dimensiuni reduse. Spre deosebire, însă
de modelul oligopolistic, cel al concurenţei monopolistice nu ia în seamă
posibilele interdependenţe, considerând că fiecare firmă este mult prea mică
pentru a putea afecta semnificativ deciziile celorlalte.
În figura 8.8 sunt ilustrate poziţiile de echilibru pe termen scurt (fig.
8.8.a) şi lung (fig.8.8.b) pentru cazul tipic al unei firme monopolistice. Panta
curbei cererii este negativă, iar produsele fiecărei firme diferenţiază
semnificativ producătorii între ei. De aceea, fiecare firmă poate mări în mod
substanţial preţul fără riscul de a-şi pierde clienţii, aceasta datorită faptului
că, anumiţi clienţi acordă mai multă atenţie decât alţii unui anume produs,
stil, calităţi, prezentări etc., avantaje pe care, în opinia lor, nu le oferă alte
firme. Modul de maximizare a profitului pe termen scurt este realizat, după
cum o ilustrează şi figura, ca în cazul monopolului pur. Volumul vânzărilor
este determinat de punctul de intersecţie al curbelor costului marginal şi al
venitului marginal, iar preţul este obţinut la nivelul punctului de intersecţie
dintre curba cererii şi verticala din punctul de intersecţie al curbelor costului
marginal şi venitului marginal (vezi fig.8.8.a).

p p
cererea Cmarg Cmarg
cu

cu

supraprofit Vmarg
min cu

min cu
cererea
Vmarg

Q Q
(a) - termen scurt (b) - termen lung
Fig. 8.8.

În cazul concurenţei monopolistice, fiecare firmă percepe o curbă proprie a


cererii, de pantă negativă, dar nu există piedici în calea intrării de noi firme.
Pe termen scurt, o firmă care produce la punctul de intersecţie al curbelor
Cmarg - Vmarg poate câştiga un (supra)profit, astfel încât pe termen lung sunt
atrase pe piaţă firme noi. Tocmai de aceea, panta negativă a cererii pentru
unele dintre firmele existente deja pe piaţă se va accentua. În consecinţă,
acele firme vor trebui să lupte pentru a-şi păstra segmentul lor de piaţă, ceea
ce înseamnă folosirea unor mijloace ce conduc la creşterea costurilor.
Intrarea noilor firme va continua până ce echilibrul pe termen lung este atins
prin eliminarea (supra)profitului, aşa cum apare în figura 8.8.b.
Supraprofitul atrage, aşadar, firme noi pe piaţă, odată cu apariţia
acestora având loc două fenomene:

96

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

a) - curba cererii proprie fiecăreia din firmele deja existente se


aplatizează (cererea se reduce şi mai elastic la creşterea preţurilor)
deoarece produsele firmelor nou - venite, deşi nu identice cu acelea
ale firmelor vechi, sunt valabile ca substituienţi ai acestora;
b) - ca reacţie în faţa noilor veniţi, firmele vechi măresc cheltuielile cu
reclama, îmbunătăţesc calitatea produsului etc., tocmai pentru a-şi
recâştiga clientela. Aceasta măreşte costurile vechii întreprinderi, astfel
încât curba costurilor medii suferă o translatare în sus.
Aplatizarea curbei cererii vechilor firme, simultan cu translatarea în sus a
curbei costurilor unitare ale acestora, continuă, până ce, devenind tangente
una alteia, supraprofitul dispare (nu mai există nici o diferenţă între cele două
pe verticala ce trece prin intersecţia curbelor costului marginal şi venitului
marginal), astfel încât nu mai sunt atrase noi firme pe piaţă.
Diferenţa dintre preţul de vânzare şi costul marginal reprezintă
valoarea adăugată potenţială, de care pot beneficia atât producătorul cât şi
consumatorul. Mai mult, în concurenţa monopolistică, o firmă nu este
exploatată la punctul de minim al curbei costului unitar pe termen lung. Dacă
există puţine firme, atunci fiecare va produce la maximul posibil al volumului
vânzărilor, aceeaşi cantitate de bunuri fiind produsă la costuri mai mici.

8.5. APLICAŢIE REZOLVATĂ

O firmă monopolistă se confruntă cu o cerere pe piaţă dată de funcţia


p(y) = 100 - 2y. Ştiind că firma nu are costuri fixe, ea lucrând cu un cost
variabil mediu constant şi egal cu 10, să se determine oferta monopolistului
care îi maximizează profitul.

Rezolvare:

Nivelul ofertei la care monopolistul îşi maximizează profitul este


dat de relaţia:
Vmg (y ) = C mg (y )

dC(y )
Ct (y ) = 10y → C mg (y ) = = 10
dy
V (y ) = p(y ) ⋅ y = (100 − 2 y )y = 100y − 2 y 2
dV(y )
Vmg (y ) = = 100 − 4 y
dy

Din condiţia de optim rezultă că:

97

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

90
100 − 4 y = 10 ⇒ y = → y * = 22,5
4
8.5. Teste de autoevaluare

1. Piaţa de monopol presupune:


a. maximizarea profitului in condiţii de concurenţă perfectă
b. existenţa unui singur consumator
c. existenţa unei singure firme care concentrează întreaga ofertă a unui
produs
d. concentrarea excesivă a producţiei unui bun sau serviciu

2. Maximizarea profitului firmei în condiţiile de monopol presupune:


a. determinarea acelui nivel y al ofertei la care venitul marginal
egalează costul marginal
b. existenţa unei singure firme oligopoliste
c. determinarea acelui nivel y al ofertei la care preţul pieţei egalează
costul marginal
d. anularea primei derivate a funcţiei costului total

3. Oligopolul:
a. se referă la existenţa pe piaţă a unui număr redus de firme ce oferă
acelaşi produs
b. descrie situaţia existenţei unei singure firme pe piaţa unui bun
c. este cea mai răspândită formă de piaţă
d. este o formă a concurenţei perfecte

4. Duopolul:
a. este situaţia în care pe piaţa unui produs operează două firme (care
concentrează întreaga ofertă a bunului respectiv)
b. este o formă a concurenţei imperfecte
c. este o formă de monopol contrat
d. descrie existenţa a patru firme pe piaţa unui bun

5. Modelul de decizie simultană Cournot:


a. descrie situaţia firmelor in condiţii de concurenţă perfectă
b. presupune jocul liber al ofertei şi cererii pe piaţa unui bun
c. descrie comportamentul simultan a două firme, fiecare trebuind să prevadă
decizia de ofertă a celeilalte
d. pleacă de la aceleaşi premise ca şi modelul Stackelberg

98

MICROECONOMIE
COMPORTAMENTUL PRODUCATORILOR IN CONDITIILE PIETEI
CU CONCURENTA IMPERFECTA

6. Modelul de decizie secvenţială Stackelberg:


a. descrie comportamentul firmelor ce sunt de putere economică si mărime
diferite
b. presupune decizia interactivă a firmelor, firma lider având prioritate în
stabilirea ofertei
c. descrie comportamentul simultan a două firme, fiecare trebuind să prevadă
decizia de ofertă a celeilalte
d. pleacă de la aceleaşi premise ca şi modelul Cournot

99

MICROECONOMIE
Raspunsuri corecte teste de autoevaluare:

Cap.1: 1. a,c; 2. a,c; 3.b; 4.a,c; 5.b,c;


Cap.2: 1.a; 2.a; 3.a,b,d; 4.a; 5.a; 6.a,c; 7 a,d;
Cap.3: 1.a; 2.b; 3.a,d; 4.a,c; 5.a,b; 6.b,c; 7.a,d; 8.a; 9.b; 10.b; 11.a;
Cap.4: 1.a; 2.b; 3.c ; 4.a,b ; 5.a,d ;
Cap.5: 1.a ; 2.b,c ; 3. b,c ; 4. b,c ; 5.b,c ; 6.c ;
Cap.6: 1.a,b ; 2.a ; 3.c ; 4.b ; 5.a,b ; 6.a,d ; 7. b ; 8.a,b ; 9.b ; 10.c,d ;
Cap.7: 1. d; 2. c; 3. a,c; 4. a,c,d;
Cap 8: 1.c,d ; 2.a ; 3.a,c ; 4.a,b ; 5. c ; 6. a,b.

100
BIBLIOGRAFIE
Abraham Frois, G., Economie politique, ed. 4a, Economica, Paris, 1988.
Brozen, Y., The Competitive Economy, Morristonn, New York, General Learning Press,
1975.
Dixit, A.K., Optimization in economic theory, Oxford, University Press, 1990.
Eaton, B.C., Microeconomics, W.H. Freeman and Company, New York, 1988.
Gherasim, T., Microeconomie, vol.1, Editura Economica, 1993.
Lancaster, K., Introduction to Modern Microeconomics, Rand McNally College Publishing
Company, Chicago.
Lindsey, D., Microeconomics, The Dryden Press, New York, 1987.
Marrio, R., The Economic Theory of Managerial Capitalism, MacMillan, London, 1964.
Marshall, Alfred, Principles of Economics, MacMillan Press, London, 1920.
Samuelson, P.A. - Economics, 12th ed., Mc Graw - Hill Book, Company, 1985.
Sarpe, D. , Gavrila, E., Microeconomie – Teorie si aplicatii, Ed. Economica, Bucuresti, 2002

101
CUPRINS

1 Analiza modelului de consum .............................................................. 3


2 Algoritmul alegerii optime de consum .................................................. 13
3 Cererea de bunuri ................................................................................ 22
4 Determinarea cererii brute si nete de bunuri ....................................... 33
5 Cererea agregata ................................................................................. 39
6 Modelul de productie al unei firme ....................................................... 47

Comportamentul profucatorilor in conditiile pietei cu concurenta


7
perfecta ................................................................................................ 68

Comportamentul profucatorilor in conditiile pietei cu concurenta


8
imperfecta ............................................................................................ 85
9 Raspunsuri corecte teste de autoevaluare .......................................... 100
10 Bibliografie ........................................................................................... 101