UNIVERSITATEA MARITIMA CONSTANTA

DREPT CIVIL
Si
DREPT COMERCIAL

NOTE DE CURS
 CUPRINS

PARTEA I – INSTITUŢII DE DREPT CIVIL

CAPITOLUL I. NOTIUNEA SI IZVOARELE DREPTULUI CIVIL

1. Noţiunea de drept în general

2. Definiţia dreptului civil
3. Analiza elementelor esenţiale ale definiţiei
4. Izvoarele dreptului civil
5. Aplicarea legii civile
6. Interpretarea legii civile

CAPITOLUL II : RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Noţiune, caractere şi structură

2. Partile raportului juridic civil
3. Capacitatea civilă
4. Conţinutul raportului juridic civil. Dreptul subiectiv civil. Obligaţia civilă
5. Obiectul raportului juridic civil
6. Izvoarele raportului juridic civil concret

CAPITOLUL III ACTUL JURIDIC CIVIL

1. Definiţia actului juridic civil

2. Clasificarea condiţiilor actului juridic
3. Condiţiile actului juridic civil
4. Condiţiile de formare si validare ale actului juridic civil
5. Eroarea actului juridic civil
5.1 Viciile de consimtamant
5.1.1 Eroarea
5.1.2 Dolul
5.1.3 Violenta
5.1.4 Leziunea
6.Obiectul actului juridic civil
7.Cauza actului juridic civil
8. Forma actului juridic civil
9.Termenul actului juridic civil
10. Conditia actului juridic civil
11. Sarcina actului juridic civil
12 Efectele actului juridic civil
13. Nulitatea actului juridic civil

CAPITOLUL.IV CONTRACTUL DE VINZARE CUMPARARE.

1.Notiunea caracterele juridice si conditiile de validitate ale contractului de vânzare-cumpărare

2.Condiţii de validitate a contractului de vânzare-cumpărare
3. Efectele contractului de vânzare-cumpărare

2
PARTEA A II-A – INSTITUTII DE DREPT COMERCIAL

CAPITOLUL I : DEFINITIA, OBIECTUL, IZVOARELE SI SUBIECTELE DREPTULUI

COMERCIAL

1. Definiţia dreptului comercial

2. Obiectul dreptului comercial
3. Izvoarele dreptului comercial
4. Subiectele Dreptului Comercial

CAPITOLUL II : SOCIETĂŢILE COMERCIALE

1. Noţiune si clasificare
2. Formele societăţii comerciale
3. Contractul de societate
4. Constituirea societăţilor comerciale
5. Funcţionarea societăţilor comerciale
6. Modificarea societăţilor comerciale
7. Dizolvarea societăţilor comerciale

CAPITOLUL III : CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE

1. Contractul de vânzare-cumpărare comerciala

5. Contractul de franciza
bibliografie
Legislatie

3
 CAPITOLUL I
NOTIUNEA SI IZVOARELE DREPTULUI CIVIL ROMAN
1.Noţiunea de drept în general
Din punct de vedere etimologic, cuvântul “drept” provine din latină, dar nu din cuvântul cu care
romanii desemnau dreptul (jus) ci din latinescul directum, luat în sensul său figurat, şi anume: fără
ocolişuri, potrivit regulii, corect, potrivit dreptăţii.
Expresia "drept civil" poate fi luatã în trei sensuri si anume:
1.În primul său sens, noţiunea de drept desemnează totalitatea regulilor de conduită impuse de
stat în scopul reglementări relaţiilor inter-umane. Acesta este sensul dreptului obiectiv, deoarece
se defineşte prin raportare la obiectul său (regulile de conduită). Ansamblul normelor juridice în
vigoare la un anumit moment dat, într-un stat, constituie dreptul pozitiv.
2.În al doilea sens, noţiunea de drept reprezintă prerogativa, facultatea, posibilitatea unei
persoane de a avea o anumită conduită şi de a pretinde celorlalţi o anumită conduită. Într-un
asemenea sens este folosit cuvântul drept în expresii ca: ”am dreptul la salariu” sau “am obţinut
dreptul de proprietate”. Acesta este sensul de drept subiectiv, deoarece se defineşte prin raportare
la persoana care exercită prerogativa respectivă.
3.În sfârşit, într-un al treilea sens, cuvântul drept desemnează ştiinţa socială care studiază
statul şi regulile adoptate de el, instituţiile politice şi juridice, principiile generale de conducere şi
reglementare a societăţii. Este sensul în care folosim această noţiune când ne referim la disciplina
de studiu “drept civil”.

2. Definiţia dreptului civil

Definiţia dreptului civil trebuie să releve trăsăturile sale proprii ca ramură de sine stătătoare
a dreptului raţional privat român.
Dreptul civil este acea ramură de drept privat care reglementează raporturile juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale dintre subiecte de drept - persoane fizice şi juridice - aflate pe
poziţii de egalitate juridică.
3. Analiza elementelor esenţiale ale definiţiei
Dreptul civil aparţine diviziunii dreptului privat, deoarece reglementează, în principiu, raporturi
dintre particulari. Dreptul civil este baza comună din care s-au desprins, în timp, toate celelalte
ramuri de drept privat. În acest cadru, el constituie drept comun pentru celelalte ramuri de drept
privat. Aceasta înseamnă că ori de câte ori o anumită situaţie juridică nu este reglementată în nici
un fel în ramura specială de drept, soluţia va fi aplicarea normelor de drept civil.
- Obiectul de reglementare al dreptului civil îl constituie două categorii de raporturi juridice:
▪ raporturi juridice patrimoniale;
▪ raporturi juridice personal-nepatrimoniale.
Raporturile patrimoniale sunt acele raporturi juridice care au un conţinut evaluabil în bani. Nu
toate raporturile juridice patrimoniale sunt reglementate de normele dreptului civil. De exemplu,
fac parte din raporturile patrimoniale 4 reglementate de dreptul civil raporturile care au în
conţinutul lor dreptul de proprietate.
Raporturile personal-nepatrimoniale sunt acele relaţii sociale reglementate de normele
dreptului civil care au un conţinut ce nu este evaluabil în bani. De exemplu, raporturile referitoare
la atributele de identificare ale persoanei fizice sau juridice.

4
 - Raporturile se stabilesc între persoane fizice (oamenii priviţi individual) sau persoane
juridice (subiecte colective de drept);
- Subiectele raportului juridic civil se află pe poziţie de egalitate, neexistând vreun fel de
subordonare între ele în ceea ce priveşte încheierea actelor juridice.

4.Izvoarelor dreptului civil în general

Noţiunea de izvor de drept are două înţelesuri:
● în sens material, ea desemnează condiţiile materiale de existenţă care generează normele
juridice;
● în sens formal, ea reprezintă forma de exteriorizare (de exprimare) a normelor juridice, cu alte
cuvinte unde anume se găsesc normele juridice într-un sistem de drept dat.
Prima noţiune priveşte actele normative, cea de a doua se referă la actele şi faptele juridice
(individuale).În dreptul civil, normele îmbracă forma – generică – de acte normative, adică acte ce
emană de la organele de stat investite cu prerogativa legiferării.
Legea
Principalul izvor de drept, în sistemul nostru este legea. Termenul “lege”, ca izvor de drept, are
de asemenea două înţelesuri:
- în sens larg, ea desemnează orice act normativ adoptat de organismele competente ale
statului (legi, decrete, ordonanţe, hotărâri etc.);
- în sens restrâns, ea priveşte numai o anumită categorie de acte normative, şi anume cele
adoptate de Parlament. Potrivit art. 72 din Constituţie, “Parlamentul adoptă legi
constituţionale, legi organice şi legi ordinare”.
Deci principalele forme juridice în care se exprimă izvoarele de drept civil sunt: legile – acte
normative adoptate de Parlamentul României şi hotărârile Guvernului. Caracter de izvor al
dreptului civil îl are şi actul normativ adoptat de ministru ori şeful unui alt organ al administraţiei
de stat – indiferent de denumire:
ordin, instrucţiune, regulament etc. (dacă are ca obiect de reglementare relaţii sociale
ce intră în “obiectul dreptului civil”.
În categoria izvoarelor de drept civil trebuie încadrate şi reglementările internaţionale –
convenţii, pacte, acorduri, etc. – cu condiţia ca România să fie parte la ele (prin aderare sau
ratificare) şi binenţeles să privească relaţii sociale ce intră în obiectul dreptului civil român.
În doctrină se face deosebire între legea fundamentală, care este Constituţia şi legile celelalte
numite ordinare. Deşi este principalul izvor de drept constituţional, Constituţia este şi izvor
important pentru dreptul civil. Codul civil român are ca model Codul civil francez din 1804 (numit
şi Codul Napoleon); a fost adoptat în 1864 şi a intrat în vigoare la 1 Decembrie 1865. Acesta
reprezintă principalul izvor al
dreptului civil. Codul civil a suferit unele abrogări (exprese sau implicate) sau modificări.
Alte legi civile: Codul familiei (Legea nr.4/1954, cu modificările suferite), Legea nr.31/1990
privind societăţile comerciale, republicată ,Legea fondului funciar 18/1991 republicată.
Exemple de decrete: D.31/1954 privitor la persoana fizică şi persoana juridică; D.32/1954 de
punere în aplicare a Codului familiei şi Decretul nr.31/1954, D.167/1958 privitor la prescripţia
extinctivă.

Alte izvoare de drept mai sunt considerate a fi:

1. Obiceiul (cutuma) reprezintă o regulă de conduită stabilită în practica vieţii sociale şi
respectată un timp îndelungat, în virtutea deprinderii, ca o normă socotită obligatorie.
Trebuie să se facă următoarea distincţie:
- obiceiurile la care trimit anumite texte din acte normative în mod expres, nu pot fi socotite ca
izvoare de drept distincte de aceste acte normative, ele fac prin încorporare parte din dispoziţia
normelor juridice respective:

5
 - art.970 alin.2 C.civil convenţiile “obligă nu numai la ceea ce este expres întrînsele, dar la toate
urmările, ce echitatea, obiceiul sau legea dă obligaţiei, după natura sa”.
- art.980 C.civil, “Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat
contractul”.
- în privinţa gardului şi zidului comun, art.600 C.civil, precizează că înălţimea se hotăreşte după
“regulamentele particulare”.
- obiceiurile la care normele juridice cuprinse în acte normative nu fac trimitere, dar au valoare.
Exemple de obiceiuri din a doua categorie – adică cele care au valoare de izvor de drept distinct şi
pot fi folosite în interpretarea unor acte juridice se găsesc, îndeosebi în dreptul maritim şi se
numesc “uzuri interpretative”.
Acestea din urmă se manifestă în două moduri :
- fie prin explixarea expresiilor şi termenilor din contract ;
- fie prin completarea clauzelor contractului cu ceea ce în mod obişnuit se presupune că părţile
au voit.
2. Morala (regulile de convieţuire socială) urmează soluţia de la obicei. Nu sunt izvor de
drept distinct, dar în măsura în care legea face trimitere la ele, atunci sunt încorporate sau
notificate de actul normativ respectiv.
3. In principiu nici jurisprudenţa nu reprezintă izvor al dreptului civil, deoarece organul de
judecată nu are atribuţia de a edicta norme ci de a soluţiona cauza cu care a fost sesizat prin
aplicarea normelor de drept. Hotărârile judecătoreşti produc efecte numai între părţile din proces,
potrivit principiului relativităţii, pe când izvorul de drept reprezintă o normă generală, opozabilă
tuturor. Trebuie însă avute în vedere două excepţii:
- deciziile Curţii Constituţionale au caracter obligatoriu;
- hotărârile pronunţate de Înalta Curte de Casţie şi Justiţie în soluţionarea recursurilor în
interesul legii au caracter obligatoriu pentru instanţe.
4. Doctrina – este formată din lucrările scrise prin care se comentează sau interpretează normele
juridice, sunt opinii formulate de specialişti de tehnicieni ai dreptului care contribuie la
perfecţionarea normelor de drept. Ea este analizată totuşi în acest context, deoarece poate influenţa
soluţiile judecătorilor sau, prin propunerile formulate, poate conduce la adoptarea de noi norme
juridice sau abrogarea ori modificarea celor existente.
5. Principiile de drept – în general, iar cele de drept civil în special, nu pot fi considerate
izvoare de drept, ele se aplică în calitatea lor de dispoziţii ale actelor normative.

5 .Aplicarea legii civile

Norma juridică acţionează pe trei coordonate esenţiale: într-un anumit interval de timp, pe un
teritoriu determinat şi asupra unor anumite categorii de persoane.
1) Acţiunea în timp a normelor juridice
O cerinţă dictată de realitatea socială este ca legile să se succeadă în timp, fiind înlocuite pe
măsură ce se modifică datele şi cerinţele acesteia.
- Intrarea în vigoare marchează momentul din care legea devine aplicabilă. De regulă,
acesta are loc în termen de 3 zile de la data de la care legea este publicată în Monitorul
Oficial al României, putând fi cunoscută de către toate subiectele de drept cărora li se
adresează., însă este posibil ca în textul unui act normativ să se prevadă o dată ulterioară la
care legea urmează a intra în vigoare;
- Ieşirea din vigoare a unei legi este momentul din care aceasta încetează să se mai aplice.
Ieşirea din vigoare a unei legi se realizează prin abrogarea acesteia, care poate fi expresă
sau tacită.
Abrogarea expresă poate fi: directă şi indrectă.
Abrogarea directă - este aceea care nominalizează legea sau capitolele sau articolele dintr-o
lege care se abrogă.

6
 Abrogarea indirectă - prevede ieşirea din vigoare a legilor sau actelor normative, contrare legii
noi, formulându-se “orice alte dispoziţii contrare se abrogă”. Abrogarea este implicită (tacită) când
legea nouă conţine dispoziţii incompatibile cu legea veche, fără să prevadă care dispoziţii contrare
se abrogă. Desuetudinea nu este mod de ieşire din vigore, ea intervine în acele situaţii în care
datorită dispariţiei raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat, acesta nu mai este aplicat,
fără a fi abrogat.O situţie specială priveşte legile temporare pentru care nu este necesară abrogarea,
fiind suficientă scurgerea perioadei de timp pentru care au fost adoptate.
Între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legilor, acţiunea lor în timp este
supusă următoarelor principii care se completează reciproc:
1) principiul neretroactivităţii legii civile noi;
2) principiul aplicării imediate a legii civile noi.

1) Principiul neretroactivităţii legii civile noi este regula juridică potrivit căreia o lege civilă
se aplică numai situaţiilor ce se ivesc după adoptarea ei, iar nu şi situaţiilor anterioare.Constituţia
dispune în art.15 (2) că “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale mai
favorabile”.Acest principiu, este consacrat şi în Codul civil în art.1. “Legea dispune numai pentru
viitor; ea n-are putere retroactivă”. Totuşi -
legea penală mai favorabilă, retroactivează.Dacă de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea
definitivă a faptei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.
Un alt aspect al retroactivităţii îl reprezintă legile interpretative. Legea interpretativă se integrează
în actul normativ interpretat care este anterior.Legile interpretative au caracter retroactiv, deoarece
se aplică din momentul intrării în vigoare a legii pe care o interpretează.
2). Principiul aplicării imediate a legii civile noi - adică, de îndată ce a fost adoptată, legea
nouă se aplică tuturor situaţiilor ivite după intrarea ei în vigoare, excluzându-se astfel aplicarea
legii vechi.Acest principiu nu este consacrat expres, el este o consecinţă firească a principiului
neretroactivităţii.
Excepţiile de la aceste principii sunt:
1. retroactivitatea legii civile noi, adică legea civilă nouă se aplică şi pentru situaţii anterioare
adoptării ei.Această excepţie se aplică dacă este consacrată expres în legea nouă, deoarece
excepţiile nu se prezumă, ele fiind de strictă interpretare şi aplicare.În prezent este inadmisibilă
această excepţie, datorită textului imperativ al art.15 (2) din Constituţie.
2. ultraactivitatea legii civile vechi, adică legea veche îşi mai produce efectele un timp
oarecare, deci a intrat în vigoare o lege nouă, binenţeles la situaţii determinate, precizate de legea
nouă. Aceasta trebuie prevăzută expres în legea nouă, fiind o excepţie.

2) Acţiunea în spaţiu a normelor juridice

Aplicarea legii în spaţiu este denumită- principiul teritorialităţii.Există două aspecte ale
problemei:
- unul intern, vizează situaţia raporturilor civile stabilite între subiecte de drept civil de
cetăţenie ori naţionalitate română, pe teritoriul României.
- unul internaţional, care are în vedere ipoteza raporturilor civile cu un element de extraneitate
- cetăţenie, naţionalitate, locul încheierii şi executării contractului etc.
Aspectul intern ţine seama de regula: actele normative civile care emană de la organele centrale
de stat se aplică pe întregul teritoriu al ţării, iar cele ce emană de la un organ de stat local se aplică
doar pe teritoriul respectivei unităţii aministrativteritoriale (judeţ).
Aspectul internaţional se rezolvă de către “normele conflictuale” ale dreptului internaţional
privat, care presupun aşa zisul “conflict de legi” în spaţiu. Normele conflictuale sunt conţinute în
prezent în Legea 105/1992.

3) Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Legile civile pot fi împărţite în trei categorii, din punct de vedere al sferei subiectelor la care se
aplică:
7
 - legi civile cu vocaţie generală de aplicare: adică se aplică atât persoanei fizice cât şi persoanei
juridice ,în egală măsură exemplu Codul civil, D.31/1954 privitor la persoana fizică şi persoana
juridică şi D.167/1958 - prescripţia extinctivă.
- legile civile cu vocaţia aplicării numai la anumite persoane fizice sau juridice.

6. Interpretarea legii civile.

3. Interpretarea legii civile

1) Definiţie – Prin interpretarea legii civile înţelegem operaţiunea logicoraţională de lămurire,
explicare a conţinutului şi sensului normelor de drept civil, în scopul justei lor aplicări prin corecta
încadrare a diferitelor situaţii din viaţa practică.
Această definiţie conţine trei elemente:
- interpretarea legii este o etapă a procesului de aplicare a legii civile ;
- conţinutul interpretării este lămurirea sau explicarea sensului ;
- scopul interpretării - este corecta încadrare a diferitelor situaţii din circuitul civil, ceea ce
asigură justa aplicare a legii civile.

2) Clasificarea interpretării civile

1. În funcţie de forţa sa (obligatorie sau neobligatorie) se distinge:
- interpretarea oficială (obligatorie)
- interpretarea neoficială (neobligatorie)
2. În funcţie de rezultatul interpretării deosebim:
- interpretarea literală (declarativă)
- interpretarea extensivă
- interpretarea restrictivă
3. După metoda de interpretare folosită:
- interpretarea gramaticală
- interpretarea sistematică
- interpretarea istorico teleologică
- interpretarea logică
1.Interpretarea oficială şi neoficială
Interpretarea oficială – este realizată, în exercitarea atribuţiilor ce-i revin potrivit legii de către
un organ de stat ce aparţine puterii legislative, executive sau judecătoreşti. Dacă interpretarea
provine chiar de la organul de stat care a editat actul normativ - interpretarea oficială se numeşte
autentică şi se caracterizează în norme interpretative. Interpretarea oficială este şi cea realizată de
organele puterii judecătoreşti – numită şi interpretare juridică; care este obligatorie numai la speţă.
Este neoficială interpretarea care se dă legii civile în doctrină (literatura de specialitate) ori de un
avocat în pledoariile sale. Această interpretare nu are putere juridică obligatorie.
2. Interpretarea literală, extensivă, restrictivă
Interpretarea literală este determinată de faptul că între formularea textului legal interpretat şi
cazurile din practică ce se încadrează în ipoteza sa există
concordanţă. Această interpretare este impusă de texte clare, ori de dispoziţii ce conţin enumerări
limitative.
Interpretarea extensivă – este necesară atunci când între formularea textului legal intepretat şi
cazurile din practică la care se aplică acest text nu există concordanţă, în acest caz textul trebuie
extins şi asupra unor cazuri care nu se încadrează în litera textului; deci când un text legal este
formulat prea restrictiv faţă de intenţia reală a legiuitorului.
Spre exemplu, norma juridică ce reglementează problema comorienţilor se referă la aceştia ca la
persoane care au murit în aceleaşi împrejurări, dacă nu se poate preciza care dintre ele a murit mai
întâi. Prin extensie, textul este considerat aplicabil şi în ipoteza persoanelor care au murit în
împrejurări diferite, dacă nu se poate stabili care este ordinea în care au murit. O asemenea
interpretare este interzisă atunci când norma juridică cuprinde enumerări limitative sau prevederi
8
cu caracter de excepţie, deoarece în cazul acestora extinderea dispoziţiei ar contraveni în mod
evident intenţiei legiuitorului.
Astfel, nu poate fi interpretat extensiv art. 829 din Codul civil, care prevede că donaţia se poate
revoca pentru neîndeplinirea condiţiilor în care s-a făcut, pentru ingratitudine şi pentru naştere de
copii în urma donaţiunii. Cum acest text de lege cuprinde o enumerare limitativă, rezultă că
donaţia nu poate fi revocată pentru nici un alt motiv. Donatorul nu poate revoca donaţia pentru că,
de exemplu, sa răzgândit şi
doreşte să dăruiască bunul altcuiva;
Interpretarea restrictivă – este impusă de faptul că între formularea unui text legal şi cazurile de
aplicare în practică, există neconcordanţă, în acest caz formularea textului legal este prea largă faţă
de situaţiile care se pot încadra în text (exemplu art.1 din L.31/1990: “Societăţile comerciale cu
sediul în România sunt persoane juridice române”; în sensul că priveşte doar societăţile comerciale
înfiinţate potrivit acestei legi.
3. Interpreatera gramaticală, sistematică şi istorico-teologică:
Interpretarea gramaticală – presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale civile pe baza
regulilor gramaticii, ţinându-se seama de sintasca şi morfologia propoziţiei ori frazei, ca şi de
semnele de punctuaţie. O asemenea metodă este de folos, spre exemplu, în determinarea
caracterului limitativ sau exemplificativ al unei enumerări, în determinarea caracterului cumulativ
sau alternativ al unor sancţiuni etc.
Interpretarea sistematică – presupune lămurirea înţelesului unei dispoziţii legale ţinându-se
seama de legăturile sale cu alte dispoziţii din acelaşi act normativ ori din alt act normativ. Această
interpretare este întâlnită frecvent în practică, – plecînd de la calificarea unei dispoziţii ca normă
generală ori normă specială, prin respectarea următoarelor două reguli:
- norma generală nu derogă de la norma specială
- norma specială derogă de la norma generală. Intre aceste reguli, “norma generală” reprezintă
regula, iar norma specială constituie excepţia.
Interpretarea istorico- teleologică presupune stabilirea sensului unei dispoziţii legale, ţinându-se
seama de finalitatea urmărită de legiuitor la adoptarea actului normativ din care face partea acea
dispoziţie, într-un context istoric dat.
4. Interpretarea logică a legii civile
Această interpretare a normelor juridice a dobândit o aplicare frecventă în dreptul român, ceea
ce a dus la formularea unor reguli şi argumente de interpretare logică, adesea exprimate în adagii.
Reguli de interpretare logică
1. Excepţia este de strictă interpretare şi aplicare.
In interpretarea sistematică a legii civile se "ţine seama de raportul dintre legea generală
(regula) şi legea specială (excepţia). Sunt supuse aceste interpretări:
- textele legale care conţin enumerări limitative;
- textele legale care institue prezumţii legale;
- textele care conţin o excepţie.
2. Unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă.
Această regulă ţine seama de faptul că, unei formulări generale a textului legal trebuie să-i
corespundă o aplicare a sa tot generală, fără a introduce distincţii pe care legea nu le conţine.
3. Legea civilă trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul neaplicării.
Această regulă de interpretare este conţinută în art.978 Codul civil pentru interpretarea
convenţiilor, dar, pentru identitate de raţiune ea este extinsă şi la interpretarea normei de drept
civil.
4.Legea specială derogă de la legea generală. Ori de câte ori nu ne aflăm în aria de
aplicabilitate a normei speciale sau de excepţie, urmează să se aplice norma generală, cu valoare de
regulă.
Argumente de interpretare logică
- Argumentul per a contrario. Acest argument înseamnă că ori de câte ori un text de lege
prevede un anumit lucru, se poate prezuma că el neagă contrariul. Spre exemplu, potrivit art. 5 din
9
Codul civil, “Nu se poate deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri”. Prin interpretare logică se ajunge la concluzia că, per a
contrario, se poate deroga de la legile care nu interesează ordinea publică, adică la normele
juridice dispozitive.
- Argumentul a fortiori. Pe baza acestui argument se ajunge la extinderea aplicării unei norme,
edictată pentru o anumită situaţie, la un caz neregulamentar expres, deoarece raţiunile care au fost
avute în vedere la adoptarea acelei norme se regăsesc, şi mai evident, în cazul dat.Spre exemplu,
dacă prin efectul posesiei
îndelungate se poate dobândi dreptul de proprietate asupra imobilelor, a fortiori se poate dobândi
prin acest mod dreptul de servitute, care este un dezmembrământ al proprietăţii.
- Argumentul de analogie. Acest argument are în vedere faptul că, unde există aceleaşi raţiuni
trebuie aplicată aceeaşi soluţie. Acest argument este folosit îndeosebi, pentru rezolvarea “lacunelor
legii” ceea ce se realizează prin aplicarea “prin analogie” a normelor de drept civil.
- Argumentul reducerii la absurd. Pe baza acestui argument se are în vedere că numai o anumită
soluţie este admisibilă raţional, soluţia contrară fiind o absurditate , care nu poate fi acceptata.

CAPITOLUL II

RAPORTUL JURIDIC CIVIL

1. Notiune , caractere , structura

1. 1. Definiţie

Raportul juridic civil este o relaţie socială patrimonială sau nepatrimonială reglementată de o
normă juridică civilă.

2. Caractere
• Raportul juridic civil are un caracter social, în sensul că se stabileşte între oameni,
persoane fizice sau persoane juridice.
• Raportul juridic civil are un caracter voliţional, în sensul că relaţia socială devine raport
juridic civil prin respectarea normei juridice civile care o reglementează de către organul
legiuitor, deci prin voinţa acestuia (voinţa de stat). Atunci când raportul juridic civil are ca
izvor actul juridic civil, (actul juridic civil este manifestarea de voinţă făcută cu intenţia
de a produce efecte juridice, de a naşte, modifica sau stinge un raport juridic) intervine şi
voinţa uneia sau ambelor părţi între care se stabileşte raportul juridic (adică, dacă acestea
îşi manifestă voinţa, raportul juridic ia naştere, se modifică sau se stinge); prin urmare, în
acest caz, raportul juridic civil are un dublu caracter voliţional.
• Raportul juridic civil se caracterizează prin aceea că părţile (subiectele) au o poziţie de
egalitate juridică, în sensul că nici una dintre ele nu-şi poate impune voinţa faţă de
cealaltă sau celelalte; fiecare parte (subiect) îşi manifestă voinţa (sau nu) în direcţia pe
care i-o dictează propriul interes. Dacă nu se realizează acordul de voinţă al părţilor,
raportul juridic civil nu ia fiinţă.

3. Structura raportului juridic civil

Raportul juridic civil, sub aspect structural, este alcătuit din următoarele trei elemente, care
trebuie să existe cumulativ:
• subiectele (partile)(1),
• conţinutul (2) şi
• obiectul (3).

10
 Subiectele (părţile) raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele juridice, ca
titulare de drepturi şi obligaţii civile (1).
Conţinutul raportului juridic civil este format din drepturile şi obligaţiile subiectelor
(părţilor) (2).
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acţiunile sau
inacţiunile acestora (3).

2. Partile raportului juridic civil

a) Noţiune
Prin noţiunea de subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular de
drepturi şi obligaţii civile. Subiecte ale raportului juridic civil sunt persoanele fizice şi persoanele
juridice.
Persoana fizică este omul, privit individual, ca titular de drepturi şi obligaţii civile.
Persoana juridică reprezintă colectivul de oameni, care odată cu îndeplinirea condiţiilor cerute
de lege, este titular de drepturi şi obligaţii civile.

3. Capacitatea subiectelor raportului juridic civil

Pentru a participa la raportul juridic civil subiectele de drept civil trebuie să aibă capacitate
civilă.
Capacitatea civilă este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. Capacitatea
civilă are în componenţa sa capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a avea
drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind acte juridice civile.
Capacitatea civilă – cu cele două elemente ale sale – prezintă particularităţi în cazul persoanei
fizice şi a celei juridice.

Capacitatea civila a persoanelor fizice

Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice este recunoscută tuturor persoanelor fizice, în mod
egal. Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei fizice; prin excepţie, se recunoaşte şi
o capacitate de folosinţă anticipată, care începe de la concepţia copilului, cu condiţia ca acesta să
se nască viu. Textul articolului 7, alineat 2 din Decretul nr. 31/1954 cere ca acel copil să fie viu, nu
pune condiţia ca el să fie şi viabil.
Conform art. 6, alin. 1 din Decretul 31/1954 nimeni nu poate fi îngrădit în capacitatea de
folosinţă decât în cazurile şi în condiţiile stabilite de lege. Conform alin. 2, nimeni nu poate
renunţa, nici total, nici parţial la capacitatea de folosinţă.
Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice încetează la moartea acesteia, constatată fizic sau
declarată prin hotărâre judecătorească.
-Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice se dobândeşte la majorat (18 ani). Până la această
vârstă se deosebesc următoarele situaţii:
- până la 14 ani, persoana fizică este lipsită total de capacitate de exerciţiu; încheierea actelor
juridice se face în numele ei de către reprezentantul legal (adică de către părinţi sau tutore,
ori curator după caz);
- de la 14 – 18 ani, persoana fizică are o capacitate de exerciţiu restrânsă; ea încheie acte
juridice singură, cu încuviinţarea ocrotitorului legal (părinţi sau tutore, ori curator, după caz);

11
 - minora de 16 ani sau chiar 15 ani, care se căsătoreşte dobândeşte capacitate de exerciţiu
deplină.
Persoanele fizice debile sau alienate mintal, care sunt puse sub interdicţie judecătorească, sunt
lipsite total de capacitate de exerciţiu. (Până l4 ani, de regulă, nu sunt puse sub interdicţie, ci se
bucură de protecţia instituită pentru toate persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu. După
această dată sunt puse sub interdicţie, astfel încât nu pot încheia acte juridice decât prin
reprezentantul lor legal).
Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice încetează odată cu încetarea capacităţii de folosinţă,
adică la moartea acesteia.

Capacitatea persoanelor juridice

-Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se deosebeşte de capacitatea de folosinţă a

persoanei fizice prin aceea că ea nu este recunoscută în mod egal, tuturor persoanelor juridice, ci
este specială pentru fiecare categorie de persoane juridice. Aceasta înseamnă că, persoana juridică
nu poate avea decât acele drepturi şi obligaţii, care corespund scopului ei, stabilit prin lege, prin
actul de înfiinţare sau prin statut (art. 34, alin. 1 din Decretul 31/1954). Deci, fiecare persoană
juridică poate avea numai acele drepturi şi obligaţii care se încadrează în specificul activităţii pe
care o desfăşoară în vederea atingerii scopului pentru care a fost creată. Este ceea ce se numeşte
specialitatea capacităţii de folosinţă a persoanei juridice.
Conform art. 43 din Decretul 31/1954, capacitatea de folosinţă a persoanei juridice se
dobândeşte la data înregistrării sau la o altă dată şi anume, la data actului de dispoziţie care o
înfiinţează, la data recunoaşterii ori a autorizării înfiinţării ei sau la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de lege. Si persoana juridică – ca şi persoana fizică – poate avea o capacitate de
folosinţă anticipată, de la o dată anterioară datelor specificate mai sus; astfel, ea poate avea numai
acele drepturi şi obligaţii necesare constituirii ei valabile (art. 33 alin. ultim din Decretul 31/1954).
Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice încetează odată cu desfiinţarea ei.
-Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice constă în încheierea de acte juridice de către
organele de conducere ale acesteia. Ea se dobândeşte la data desemnării organelor de conducere
ale persoanei juridice. Conform art. 35 din Decretul 31/1954, persoana juridică îşi exercită
drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale. Actele juridice care se încheie de
organele de conducere, în limitele competenţelor ce le-au fost atribuite, se consideră acte ale
persoanei juridice însăşi. Faptele licite sau ilicite săvârşite de organele persoanei juridice obligă
însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite cu ocazia exercitării funcţiei lor. Faptele ilicite
atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de
terţi.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează la data încetării capacităţii de folosinţă,
adică la data desfiinţării acesteia

4. Conţinutul raportului juridic civil. Dreptul subiectiv civil.

Obligaţia civilă
A. Conţinutul raportului juridic civil

1) Noţiune
Conţinutul raportului juridic civil este alcãtuit din drepturile si obligațiile pãrţilor (subiectelor)
adicã din drepturile subiectului activ si din obligaţiile subiectului pasiv între care se stabileşte
raportul juridic. Elementele conţinutului raportului juridic civil sunt: dreptul subiectiv si obligatia
civilã.

12
 Dreptul obiectiv recunoaşte indivizilor largi prerogative de acţiune sub forma unor drepturi
individuale, adicã drepturi subiective.
Prin drept (civil) subiectiv înţelegem posibilitatea titularului (subiect activ) de a desfãşura o
anumitã conduitã, garantatã de lege prin putinţa de a pretinde subiectului pasiv o anumitã
comportare corespunzãtoare care poate fi impusã la nevoie prin forţa de constrângere a statului.
Reciproca dreptului subiectiv este obligaţia, adicã legãtura de drept prin care debitorul se
gãseşte obligat faţã de creditor sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva, sub constrâgere statalã;
obligaţia este aspectul negativ al raportului obligaţional.
Obligaţia civilă corelativă dreptului subiectiv civil poate fi definită ca fiind îndatorirea
subiectului pasiv de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ, adică de a da, de a face sau
de a nu face ceva, această conduită putând fi impusă, la nevoie, prin forţa de constrângere a
statului.
De exemplu, într-un raport juridic care are ca izvor un contract de împrumut de bani, subiectul
pasiv – împrumutatul – are îndatorirea de a avea o anumită conduită faţă de subiectul activ –
împrumutătorul – adică de a face, de a-i restitui suma împrumutată la termenul convenit, în caz
contrar, subiectul activ putând apela la forţa de constrângere a statului.
Interdependenţa corelativă a conţinutului drepturilor si al obligaţiilor caracterizează toate
raporturile de drept civil, indiferent că este vorba de un raport real sau de un raport obligaţional,
însă dimensiunile conţinutului drepturilor si al obligaţiilor variază in funcţie de natura raportului de
drept civil.

Astfel, raportul juridic real este întotdeauna un raport simplu, întrucât subiectul activ are în
principiu numai drepturi, iar subiectul pasiv, care este nedeterminat, are numai obligaţia negativă
de a nu stânjeni exerciţiul acestor drepturi (ca de pildă, în raportul de proprietate, subiectul activ,
proprietarul, are dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bun, în vreme ce toate celelalte subiecte
pasive, nedeterminare, au obligaţia negativă să nu facă nimic de natură să lezeze dreptul
proprietarului).

Raportul obligaţional poate fi însă şi unul complex, atunci când ambele subiecte au atât drepturi,
cât şi obligaţii (de pildă în raportul de vânzare-cumpărare, dreptului vânzătorului de a obţine preţul
lucrului vândut îi corespunde obligaţia cumpărătorului de a-i plăti preţul, iar obligaţiilor
vânzătorului de a transmite proprietatea şi de a preda şi garanta lucrul vândut, le corespund
drepturile cumpărătorului de a i se face transferul proprietăţii şi de a i se preda şi garanta bunul
cumpărat).

Drepturile civile subiective prezintã urmãtoarele caractere specifice:

a) Dreptul subiectiv presupune întotdeauna existenţa unei obligaţii corelative;
b) Dreptul subiectiv conferã titularului sãu posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv sã-şi
îndeplineascã obligaţia corelativã;
c) Dreptul subiectiv conferã titularului sãu posibilitatea de a desfãşura o anumitã conduitã;
d) Dreptul subiectiv ia fiinţã ca atare din momentul naşterii raportului juridic.

13
Subiect (12) Clasificarea drepturilor civile subiective.
Dupa continut:1. dr nepatrimoniale;2. Dr. patrimoniale
dr. de uz (dr. de a poseda si folosi un bun)

dr. de uzufruct(dr. de a culege fructele)

dr. de abitatie(dr. de a locui)

dr. principale dr. de servitute(instituirea unei sarcini)

(proprietatea sidezmebramintele)
dr. de superficie(dr. asupra constr. si plantatiilor
pe terenul altei persoane)

dr. de folosinta al regiilor autonome si institutiile

publice(dr. de a intrebuinta bunurile in folosul
sau)

dr. de concesiune(a expoata un bun pina la 99

drepturi reale ani)

dr de ipoteca(satisfacerea creantei in momentul

executarii bunului imobil)

dr. de gaj(satisfacerea creantei in momentul

executarii bunului mobil)

dr. de garantie reala mobiliara(se garanteaza cu

dr. accesorii bunul afectat garantiei)

1.dr.patrimoniale privilegiile(dr. de a fi preferat inaintea altor

creditori)

dr. de retentie (sa-l retina)

din conventii sau acte juridice

generale unilaterale si bilaterale)

gestiunea de afaceri
dr. principale izvoare
(nelimitate datorita licite imbogatirea fara justa
multiplelor izvoare) cauza
din fapte plata nedatorata
juridice
pt fapta proprie

dr. de creante ilicite pt fapta altuia

pt animale

dr. la dobinda

clauza penala(in contracte evaluarea anticipate a prejudiciilor)

dr. accesorii
arvuna(cind se incheie un antecontract)

dr. relativ fidejusiunea(garantie personala garantul la banca)

dr. absolut
dr. la viata

dr. referitoare la existenta si integritatea fizica dr. la sanatate

dr. la invatamint

dr.la libera exprimare

nume

14
 2.dr. nepatrimoniale dr. referitoare la atributele de identificare a persoanei domiciliu

sediu

dr de autor(dr la paternitatea operei)

dr ce rezulta din creatia individuala dr de inviolabilitate a operei
dr la divulgare a operei

B-Clasificarea drepturilor subiective civile

Drepturile subiective civile pot fi clasificate astfel:

1 După gradul de opozabilitate, sunt
- drepturi absolute şi
-drepturi relative;
1. După natura conţinutului drepturilor, sunt
-drepturi patrimoniale şi
-drepturi personale nepatrimoniale;
2. După corelaţia dintre drepturi, sunt
-drepturi principale şi
-drepturi accesorii;
3. După gradul de certitudine conferit titularilor drepturilor, sunt
-drepturi pure şi simple şi
-drepturi afectate de modalităţi.

1) După gradul de opozabilitate

-Dreptul absolut poate fi definit ca fiind acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său
poate avea o anumită conduită, fara a face apel la altcineva pentru a și-l realiza; el produce efecte
faţă de toate persoanele fizice şi juridice (erga omnes); presupune un raport juridic între subiectul
activ determinat şi subiectul pasiv, nedeterminat, reprezentat de toţi ceilalţi, care au obligaţia de a
se abţine de la încălcarea dreptului absolut.
Sunt drepturi absolute toate drepturile personale nepatrimoniale şi drepturile patrimoniale reale.
Caracteristicile dreptului absolut
- titularul dreptului absolut este cunoscut;
- titularul obligaţiei corelative este necunoscut, format din toate celelalte subiecte de drept civil;
- dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu i se aduce atingere – a nu
face;
- este opozabil era omnes – tuturor persoanelor
- sunt prevăzute de lege, limitate.
Un exemplu de drept absolut îl constituie dreptul la nume. Titularul dreptului la nume are
posibilitatea de a pretinde tuturor membrilor comunităţii respectarea acestuia, adică abţinerea de la
orice act sau fapt de natură a aduce atingere numelui său (de exemplu, de la utilizarea ilicită a
numelui, de la acte de plagiat etc.).

-Dreptul relativ poate fi definit ca fiind acel drept subiectiv civil în temeiul căruia titularul său –
subiectul activ – poate pretinde o anumită conduită subiectului pasiv, adică să dea, să facă sau să
nu facă ceva; el produce efecte numai între titularul său ca subiect activ şi una sau mai multe
persoane individualizate, ca subiect pasiv (inter partes).
Sunt drepturi relative toate drepturile patrimoniale de creanţă.
Caracteristicile dreptului relativ
-sunt cunoscute atât titularul dreptului, cât şi cel al obligaţiei (subiectul activ şi subiectul pasiv);

15
-îi corespunde o obligaţie ce are ca obiect: a da, a face ori a nu face (ceva ce s-ar fi putut face în
lipsa obligaţiei pe care şi-o asumă subiectul pasiv determinat);
-este opozabil numai subiectului pasiv determinat;
-sunt nelimitate ca număr.
De exemplu, dacă o persoană îi împrumută alteia o anumită sumă de bani, ea va avea calitatea de
creditor, putând să-i pretindă celui împrumutat şi numai lui restituirea sumei de bani.

2) După natura conţinutului drepturilor, sunt

-drepturi patrimoniale
-drepturi nepatrimoniale

-Drepturile patrimoniale sunt drepturile subiective civile care au conţinut economic, evaluabil
în bani. (Totalitatea drepturilor patrimoniale, precum şi a obligaţiilor cu un conţinut economic,
evaluabil în bani, care aparţin unei persoane alcătuiesc patrimoniul persoanei respective). Ele pot fi
fi clasificate în
- drepturi reale şi
- drepturi de creanţă.
• Dreptul real – este acel drept subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia titularul său îşi
poate exercita prerogativele asupra unui bun determinat, în mod direct, fără a fi necesară
intervenţia unei alte persoane.In cazul dreptului real, subiectul activ este determinat, iar
subiectul pasiv, nedeterminat. Subiectul pasiv (reprezentat de toţi ceilalţi) are obligaţia
generală şi negativă de a se abţine, să aducă atingere drepturilor subiectului activ.
Drepturile reale sunt limitate ca număr. Astfel, sunt drepturi reale, dreptul de proprietate şi
dezmembrămintele dreptului de proprietate, precum şi drepturile reale accesorii.
• Dreptul de creanţă- este acel drept subiectiv civil patrimonial în temeiul căruia titularul
său, subiectul activ (creditorul), poate pretinde subiectului pasiv (debitorul) să dea, să facă
sau să nu facă ceva.
In cazul dreptului de creanţă, atât subiectul activ (creditorul), cât şi subiectul pasiv (debitorul)
sunt determinate. Subiectul pasiv are obligaţia de a da, a face sau a nu face ceva. Drepturile de
creanţă sunt nelimitate ca număr şi au ca izvor actele şi faptele juridice (în sens restrâns).

-Drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective civile care nu pot fi evaluate în
bani; ele sunt strâns legate de personalitatea umană.
Din categoria drepturilor personale nepatrimoniale fac parte:
- drepturile care privesc existenţa şi integritatea fizică şi morală a persoanei; de exemplu,
dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică, la onoare, la reputaţie, la demnitate etc.;
- drepturile care privesc atributele de identificare a persoanei;
de exemplu, dreptul la nume,la pseudonim, dreptul la domiciliu, la reşedinţă etc.;
- drepturile care privesc creaţia intelectuală;
de exemplu, dreptul de autor, de inventator etc.; aceste drepturi nepatrimoniale pot avea şi o
latură patrimonială, reprezentată de remuneraţia dreptului de autor, de dreptul de recompensă
a inventatorului etc.

3) După corelaţia dintre drepturi, sunt:

-drept principal
-drept accesoriu

Dreptul principal este dreptul subiectiv civil care are o existenţă independentă, nedepinzând de
un alt drept.

16
 Dreptul accesoriu este dreptul subiectiv civil care nu are o existenţă independentă, el depinzând
de un drept principal. Accesoriul urmează întotdeauna soarta principalului, conform principiului
accesorium sequitur principale.
Toate drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi principale.

 Drepturile reale principale sunt dreptul de proprietate şi dezmembrămintele dreptului

de proprietate; astfel:
• Dreptul de proprietate publică (a statului şi a unităţilor administrativ-teritoriale) şi
dreptul de proprietate privată (a persoanei fizice, persoanei juridice şi a statului şi unităţilor
administrativ teritoriale, ca persoană juridică). (Dreptul de proprietate este dreptul care
permite titularului său, persoană fizică sau juridică, să posede, să folosească şi să dispună
liber de un lucru, care se află supus în mod exclusiv şi perpetuu în puterea proprie a
titularului său);
• Dreptul de uzufruct constă în prerogativa recunoscută uzufructuarului de a poseda şi
folosi bunul proprietatea unei alte persoane, întocmai ca şi proprietarul, cu obligaţia de a-i
conserva substanţa – art. 517 C. civ.
• Dreptul de uz constă în prerogativa recunoscută uzuarului de a poseda şi de a folosi un
lucru, proprietatea altuia şi de a-i culege fructele numai pentru nevoile lui şi ale familiei
sale – art. 565 şi urm. C. civ.
• Dreptul de abitaţie constă în prerogativa recunoscută titularului de a poseda şi folosi o
locuinţă, proprietatea altei persoane, în scopul satisfacerii nevoilor sale de locuit şi ale
familiei sale – art. 565 şi urm. C. civ.
• Dreptul de servitute constă în prerogativa recunoscută titularului dreptului de proprietate
asupra unui imobil de a pretinde instituirea unei sarcini asupra unui alt imobil, având alt
proprietar, pentru uzul şi utilitatea propriului său imobil – art. 576 şi urm. C. civ.
• Dreptul de superficie constă în prerogativa recunoscută superficiarului de a avea un drept
de proprietate asupra construcţiilor sau plantaţiilor realizate pe terenul proprietatea altei
persoane, cu consimţământul acesteia şi de a avea un drept de folosinţă asupra terenului pe
toată durata existenţei construcţiilor sau plantaţiilor;
• Dreptul de folosinţă al regiilor autonome şi instituţiilor publice , ca drept real
corespunzător dreptului de proprietate publică; dreptul de folosinţă a unor bunuri
proprietate publică sau privată a statului sau unităţilor administrativ teritoriale conferit unor
persoane fizice sau juridice; dreptul de folosinţă constituie acea prerogativă în temeiul
căreia titularul poate întrebuinţa bunul în interesul său, percepându-i fructele (naturale,
civile şi industriale);
• Dreptul de concesiune constă în prerogativa recunoaşterii dreptului concesionarului de a
exploata un bun, proprietate publică sau privată a statului sau unităţilor administrativ
teritoriale, o activitate sau un serviciu public, pe o perioadă determinată de cel mult 99 ani
– art. 1 din Legea 219/1998 privind regimul concesiunilor.
 Drepturile reale accesorii sunt:
• Dreptul de ipotecă constă în prerogativa recunoscută creditorului ipotecar de a obţine
satisfacerea creanţei sale din valoarea imobilului ipotecat, cu preferinţă şi indiferent în
proprietatea cui s-ar găsi bunul în momentul executării – art. 1746 şi urm. C. civ.; dreptul
de ipotecă este dreptul real accesoriu, care depinde de soarta unui drept de creanţă
principal;
• Dreptul de gaj(amanetul) constă în prerogativa recunoscută creditorului gajist de a-şi
satisface creanţa din valoarea unui bun mobil gajat, al debitorului său, cu preferinţă faţă
de alţi creditori – art. 1685 C.civ. şi urm.; şi dreptul de gaj ca şi dreptul de ipotecă depinde
de un drept de creanţă principal;
• Dreptul de garanţie reală mobiliară este un drept real accesoriu, care acordă creditorului
garantat dreptul de a-şi satisface creanţa cu bunul afectat garanţiei, înaintea oricărui
17
 creditor negarantat şi înaintea altor creditori ale căror garanţii reale sau drepturi asupra
bunului afectat garanţiei au un grad de prioritate inferior (art. 9(2) din titlul IV al Legii
99/1999);
• Privilegiul este dreptul recunoscut unui creditor, care decurge, de regulă, din calitatea
creanţei sale, de a fi preferat celorlalţi creditori, chiar dacă aceştia sunt ipotecari – art. 1722
şi urm. C. civ.; nu toate privilegiile sunt drepturi reale accesorii, ci numai cele imobiliare şi
unele privilegii speciale mobiliare, adică privilegiul creditorului gajist şi privilegiul
locatorului (celelalte privilegii, adică restul privilegiilor speciale mobiliare şi toate
privilegiile generale sunt simple cauze de preferinţă);
de exemplu, conform art. 1730, pct. 1, C. civ. proprietarul unei locuinţe are privilegiul
asupra bunurilor mobile ale chiriaşului cu privire la plata chiriei şi la cheltuielile pentru
reparaţiile locative, pe care proprietarul le-a făcut în locul chiriaşului. Privilegiul, ca drept
accesoriu, stă pe lângă drepturile locatorului (de a pretinde plata chiriei, şi de a pretinde
chiriaşului să facă reparaţiile locative) care sunt drepturi de creanţă ce decurg dintr-un
contract de închiriere. Conform art. 1737, pct. 4, C. civ., arhitectului, constructorului şi
lucrătorului li se recunoaşte un privilegiu asupra imobilului construit sau reparat, pentru
sumele datorate acestora, ca preţ al construirii sau reparării imobilului; privilegiul stă pe
lângă dreptul de creanţă principal, ce rezultă din contractul de antrepriză;
• Dreptul de retenţie este dreptul în temeiul căruia cel ce deţine un bun mobil sau imobil al
unei alte persoane, pe care trebuie să-l restituie, are dreptul să-l reţină (să refuze restituirea)
până când nu i se plătesc cheltuielile necesare şi utile făcute cu acel bun;
de exemplu, depozitarul are dreptul de a reţine bunul din depozit până când deponentul nu-i
plăteşte toate cheltuielile făcute cu acel bun; de exemplu, conform art. 1444, C. civ., chiriaşul
are un drept de retenţie asupra locuinţei atâta timp cât locatorul sau, după caz, dobânditorul
imobilului nu îl despăgubeşte de cheltuielile pe care le-a făcut cu bunul şi la care nu era
obligat; dreptul de retenţie depinde de un drept de creanţă principal, la fel ca şi celelalte
drepturi reale accesorii.

 Drepturile de creanţă principale sunt majoritatea drepturilor de creanţă.

De exemplu, într-un contract de rentă viageră, credirentierul are dreptul de a pretinde plata
rentei de la debirentier, care are obligaţia corelativă de a-i plăti renta la termenele stipulate. Dreptul
credirentierului nu depinde de un alt drept, este independent.
.
 Drepturile de creanţă accesorii sunt acele drepturi care depind de drepturile de creanţă
principale. Sunt drepturi de creanţă accesorii:
• Dreptul la dobândă al creditorului, care decurge dintr-un contract de împrumut cu
dobândă; dreptul de creanţă principal constă în restituirea împrumutului, iar dreptul
accesoriu în plata dobânzii;
• Dreptul subiectiv care are ca izvor fidejusiunea (sau cauţiunea), adică acel contract prin
care o persoană numită fidejusor se obligă faţă de creditorul altei persoane să execute
obligaţia celui pentru care garantează, dacă acesta nu o va executa;
de exemplu, încheierea unui contract de vânzare-cumpărare în rate; dreptul de creanţă
principal al vânzătorului constă în a pretinde plata preţului de la debitorul cumpărător; dacă
acesta nu-şi execută obligaţia, vânzătorul are un drept de creanţă accesoriu împotriva
fidejusorului (garantului) cumpărătorului;
- Dreptul de a pretinde arvuna, adică suma de bani pe care una dintre părţi o dă celeilalte
părţi în temeiul unei convenţii accesorii la încheierea unui contract, urmând ca, în cazul
neexecutării contractului, partea în culpă să piardă suma dată sau, după caz, să restituie
dublul sumei primite – art. 1297, 1298, C. civ.;
- Dreptul subiectiv care are ca izvor clauza penală, adică acea convenţie accesorie unui
contract prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului suferit de creditor, în

18
 cazul neexecutării, executării necorespunzătoare sau cu întârziere a obligaţiilor contractuale
de către debitor.

4) După gradul de certitudine conferit titularilor drepturilor, sunt

Dreptul pur şi simplu este dreptul subiectiv civil care conferă titularului său deplină certitudine
şi siguranţă, el putând fi exercitat de la naşterea sa, în mod necondiţionat. Majoritatea drepturilor
subiective civile sunt pure şi simple.
Dreptul afectat de modalităţi nu conferă titularului său aceeaşi certitudine şi siguranţă ca un
drept pur şi simplu, existenţa sau exercitarea lui, depinzând de un eveniment viitor, sigur sau
nesigur, ca realizare, adică de o modalitate :
-de un termen,
-de o condiţie sau
-de o sarcină
• Dreptul subiectiv afectat de un termen, care este un eveniment viitor şi sigur ca realizare
– poate fi exercitat de la împlinirea termenului sau se stinge la împlinirea termenului,
după caz.
De exemplu, dreptul vânzătorului de a pretinde plata preţului este afectat de un termen
(suspensiv), când părţile au stabilit prin contract că plata se va face în termen de 3 luni de la
încheierea contractului.
• Dreptul subiectiv afectat de o condiţie – care este un eveniment viitor şi nesigur ca
realizare – este incert în ceea ce priveşte însăşi existenţa sa.
De exemplu, dreptul cumpărătorului de a pretinde predarea obiectului contractului – un
apartament – este afectat de o condiţie (suspensivă), atunci când părţile au stabilit prin contract că
vânzarea va avea loc dacă vânzătorul se va căsători; condiţia afectează însăşi existenţa dreptului
cumpărătorului, pentru că până la realizarea condiţiei, contractul nu se consideră încheiat, nu există
şi, deci, nici dreptul subiectiv al cumpărătorului nu există.
• Dreptul subiectiv afectat de o sarcină – care este o obligaţie impusă gratificatului în
actele cu titlu gratuit – este nesigur în ceea ce priveşte eficacitatea lui.
De exemplu, dreptul donatarului afectat de sarcina impusă de donator de a plăti o datorie a
acestuia din urmă, nu este sigur în ceea ce priveşte eficacitatea lui, în sensul că donaţia poate fi
desfiinţată dacă donatarul nu execută sarcina (conform art. 1020 – 1021, C. civ.).

În literatura juridică sunt analizate şi alte drepturi, care conferă titularului lor mai puţină
siguranţă şi certitudine, chiar decât un drept afectat de modalităţi. Este cazul :
-dreptului eventual şi
-al dreptului viitor.
Dreptul eventual este dreptul subiectiv civil căruia îi lipseşte fie obiectul, fie titularul
(subiectul).
De exemplu, dreptul la repararea unui prejudiciu care ar putea fi produs în viitor (lipseşte
obiectul).

Dreptul viitor este dreptul subiectiv civil căruia îi lipsesc atât obiectul, cât şi subiectul
(titularul).
De exemplu, dreptul la o succesiune viitoare. Aceste drepturi – eventual şi viitor – sunt, însă,
caracterizate, nu ca adevărate drepturi subiective, ci ca simple elemente ale capacităţii de folosinţă,
deoarece ele apar ca o atitudine abstractă de a deveni titular al unui drept subiectiv civil.

19
Clasificarea obligaţiilor civile.

CLASIFICAREA OBLIGATIILOR

Actul juridic unilateral(vointa unei singure persoane)

Act juridic(manifestare de dorinta)
contractul(acordul de voita intre cel putin doua persoane)

1.După izvoare
delictul(cu scopul de a păgubi)
fapte ilicite(acţiunea persoanei)
quasidelictul(din imprudenţă)
fapt juridic
(evenimetul gestiunea de afaceri(acte sau fapte în
sau acţiunea interesul altei persoane)

fapte licite plata nedatorată(plata din eroare)

îmbogăţirea fără justă cauză

(patrimoniul este marit în detrimentul altei
persoane)

o. de a da(transmite sau constitui

o. de a da,de a face, de a nu face o. de a face(presta,executa)

o. ne a nu face(a se abţine la actiuni

sau inacţiuni)

o. pozitive(acţiune şi anume o. de a da sau a

face)
2.După obiectul lor o. pozitive şi negative
o. negative(inacţiune, de a nu face)

o. de rezultat(se va ajunge la rezultatul bine

stabilit)
o. de rezultat si o. de mijloace
o. de mijloace(tot efortul si stăruinţa de a
obţine un rezultat)

o. perfectă(poate fi dusă la îndeplinire prin forţa de constrîngere a statului)

3.După sancţiune
o. imperfectă(nu poate fi cusă la îndeplinire prin forţa de constrîngere a statului)

o. obisnuită(aşa cum rezultă din raportul obligaţional)

4.După opozabilitate o. reală(proprer rem)(drept real asupra bunului)

o. opozabilă terţilor(scriptae rem) (se transmite şi unui terţ)

20
 o. simple(mu au elemente de compexitate)

o. afectate de termen
5.După complexitate o. afectate de modalitate
o. afectate de condiţie
o. complexe
o. alternative(pt stingerea obligatiei să
poată executa măcar una)
o. plurale
o, facultativ()se opate executa o altă o)

D- Clasificarea obligaţiilor civile

Obligaţiile civile pot fi clasificate după mai multe criterii şi anume:
1. După izvoare, sunt obligaţii care se nasc din:
a) acte juridice, adică din acte juridice unilaterale şi din contracte;
b) fapte juridice în sens restrâns, adică din fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte
sau quasidelicte) şi fapte licite (sau quasicontracte), adică gestiunea de afaceri, plata
nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.
2. După obiectul lor, sunt trei categorii de obligaţii civile:
a) obligaţii de a da, de a face şi de a nu face;
b) obligaţii pozitive (de a da şi de a face) şi obligaţii negative (de a nu face);
c) obligaţii de rezultat (sau determinate) şi obligaţii de mijloace (sau de prudenţă şi
diligenţă).
3. După sancţiunea care asigură respectarea lor, sunt:
a) obligaţii perfecte;
b) obligaţii imperfecte.
4. După gradul lor de opozabilitate sunt:
a) obligaţii obişnuite;
b) obligaţii reale (propter rem);
c) obligaţii opozabile terţilor (scriptae in rem).
5. După complexitatea lor, obligaţiile sunt:
- simple sau
-complexe. După elementul care dă complexitate raportului obligaţional, obligaţiile
complexe pot fi clasificate în:
a) obligaţii afectate de modalităţi (de termen sau de condiţie);
b) obligaţii plurale; cele plurale pot fi: cu pluralitate de subiecte (obligaţii conjuncte,
obligaţii solidare şi obligaţii indivizibile) şi cu pluralitate de obiecte (obligaţii
alternative şi obligaţii facultative). Obligaţiile care nu sunt complexe, sunt simple.

1. După izvoare, sunt obligaţii care se nasc din:

-act juridic
-fapt juridic
Izvoarele raportului juridic civil – aşa cum am mai arătat – sunt şi izvoare ale drepturilor şi
obligaţiilor civile, care constituie conţinutul raportului juridic civil.
a) Actul juridic reprezintă manifestarea de voinţă, unilaterală, bilaterală sau multilaterală,
săvârşită cu intenţia de a produce efecte juridice. Din categoria actelor juridice fac parte:
-actul juridic unilateral şi
-contractul.
Actul juridic unilateral constă în manifestarea de voinţă a unei singure persoane, care dă
naştere unei obligaţii a acesteia, fără a fi nevoie de acceptarea din partea titularului dreptului
corelativ (a creditorului).
De exemplu, permisiunea publică de recompensă.

21
 Contractul este un acord de voinţă între două sau mai multe persoane, prin care se constituie, se
modifică sau se stinge un raport juridic.
De exemplu, contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză etc.
b) Faptul juridic, în sens restrâns, reprezintă evenimentul sau acţiunea unei persoane săvârşită
fără intenţia de a produce efecte juridice, dar care se produc, totuşi, în temeiul legii. Din această
categorie fac parte:
- faptele ilicite cauzatoare de prejudicii, adică
-delictul şi
-quasidelictul;
Delictul este acel fapt ilicit cauzator de prejudicii, săvârşit printr-o acţiune sau inacţiune, cu
scopul de a păgubi pe altul (art. 998, C. civ.). Quasidelictul este un fapt ilicit şi producător
de prejudicii săvârşit de o persoană din imprudenţa sau neglijenţa sa (art. 999, C. civ.). Deşi
Codul civil face distincţie între delict şi quasidelict (ultimul fiind săvârşit fără intenţie), în
literatura şi practica juridică actuală nu există vreo diferenţă între ele, ambele dând naştere la
obligaţia de a repara prejudiciul cauzat, în cadrul răspunderii civile delictuale;
- faptele licite; sunt cele , care dau naştere unor obligaţii civile:
• Gestiunea de afaceri este faptul licit prin care o persoană, numită gerant, săvârşeşte
fără mandat, din proprie iniţiativă, acte juridice sau fapte materiale, în folosul sau în
interesul altei persoane, numită gerat;
de exemplu, gerantul înstrăinează bunuri ale geratului, în timp ce acesta execută o
pedeapsă privativă de libertate, în scopul întreţinerii copiilor acestuia, ai geratului;
gestiunea de afaceri este izvor de obligaţii în sensul că, geratul este obligat să-l
despăgubească pe gerant pentru cheltuielile efectuate în interesul său;
• Plata nedatorată este faptul licit prin care o persoană, numită solvens, execută din
eroare o obligaţie (face o plată) faţă de o altă persoană, numită accipiens (art. 1092 şi
992, 993 C.civ.); accipiensul, care a primit plata ce nu-i era datorată este obligat să o
restituie solvensului, care din eroare, crezându-se debitor, a plătit o datorie inexistentă;
• Imbogăţirea fără justă cauză este acel fapt licit prin care, în absenţa oricărui raport
juridic, patrimoniul unui persoane este mărit în detrimentul patrimoniului altei
persoane; din acest fapt juridic se naşte obligaţia persoanei al cărei patrimoniu s-a
mărit, de a restitui celeilalte, care şi-a micşorat patrimoniul, cuantumul măririi
nejustificate;
de exemplu, proprietarul unui teren care s-a folosit la muncile agricole de ajutorul unei
persoane, căreia i-a promis că o va angaja cu contract de muncă şi pe care nu a plătit-o,
are obligaţia de a-i restitui contravaloarea muncii prestate, în temeiul îmbogăţirii fără
justă cauză.
2. După obiectul lor, sunt trei categorii de obligaţii civile:
a) Obligaţia de a da, de a face şi de a nu face
• Obligaţia de a da constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional, de
a transmite sau de constitui în folosul creditorului un drept real asupra unui lucru. Deci
„a da” nu are sensul din vorbirea curentă şi anume „a preda”.
De exemplu, obligaţia donatorului, ce rezultă, din contractul de donaţie, de a transmite dreptul
de proprietate asupra bunului către donatar este o obligaţie de a da. Predarea bunului ce constituie
obiectul donaţiei este o obligaţie de a face.
• Obligaţia de a face constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic obligaţional,
de a presta un serviciu, de a executa o lucrare ori de a preda un bun creditorului.
• Obligaţia de a nu face constă în îndatorirea debitorului dintr-un raport juridic
obligaţional de a se abţine de la anumite acţiuni sau inacţiuni, pe care ar fi putut să le
facă în lipsa obligaţiei asumate faţă de creditor.
De exemplu, obligaţia pe care şi-o asumă autorul unui articol, cu conţinut juridic, de a nu
publica acelaşi articol şi în altă revistă de specialitate. În cazul în care obligaţia de a nu face este
corelativă unui drept absolut, acesta constă în abţinerea generală şi abstractă de a nu aduce atingere
22
dreptului absolut (exemplu, obligaţia negativă (de a nu face) şi generală a tuturor subiectelor de
drept de a nu aduce atingere dreptului de proprietate a unei persoane).
b) Obligaţii pozitive şi obligaţii negative.
• Obligaţiile pozitive sunt acelea care implică o acţiune , obligaţiile de a da şi de a face.
• Obligatiile negative sunt obligaţiile care implică o inacţiune, sunt obligaţiile de a nu
face .
c) Obligaţii de rezultat şi obligaţii de mijloace
• Obligaţia de rezultat (sau determinată) constă în îndatorirea debitorului faţă de
creditorul unui raport obligaţional, de a desfăşura o anumită activitate în scopul de a
ajunge la un rezultat bine stabilit;
de exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda cumpărătorului obiectul contractului, obligaţia
chiriaşului de a plăti chiria locatorului etc. Neîndeplinirea rezultatului prevăzut conduce la tragerea
la răspundere a debitorului, existând prezumţia de culpă a acestuia.
• Obligaţia de mijloace (sau de prudenţă şi diligenţă) constă în îndatorirea debitorului faţă
de creditor, într-un raport obligaţional, de a depune tot efortul şi stăruinţa în vederea
atingerii unui anumit rezultat; obligaţia debitorului nu constă în atingerea efectivă a
rezultatului propus;
de exemplu, obligaţia avocatului de a câştiga procesul clientului este o obligaţie de mijloace şi
nu de rezultat; la fel şi obligaţia medicului de a vindeca pacientul; dacă rezultatul nu este
îndeplinit, nu există prezumţia că debitorul este în culpă, ci trebuie să se facă dovada că acesta nu a
depus tot efortul şi diligenţa în vederea atingerii scopului.
3. După sancţiunea care asigură respectarea lor, sunt:
• Obligaţia perfectă este aceea a cărei executare poate fi adusă la îndeplinire, în caz de
nevoie, prin apelarea la forţa de constrângere a statului. Adică, dacă debitorul nu îşi
execută de bună voie obligaţia, creditorul poate introduce o acţiune în justiţie, prin care
să solicite ca acesta să fie obligat să-şi execute îndatorirea faţă de creditor. Majoritatea
obligaţiilor civile sunt perfecte.
• Obligaţia imperfectă (sau naturală) este aceea a cărei executare nu poate fi adusă la
îndeplinire prin apelarea la forţa de constrângere a statului, dar dacă este executată de
bunăvoie, debitorul nu poate cere restituirea prestaţiei.
De exemplu, conform art. 20 alin. 1 din Decretul 167/1958, debitorul care a executat obligaţia
după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are dreptul să ceară înapoierea prestaţiei,
chiar dacă la data executării nu ştia că termenul prescripţiei era împlinit.
Un alt exemplu, este cazul plăţii nedatorate; astfel, conform art. 1092 C.civ.: „Orice plată
presupune o datorie; ceea ce va fi plătit fără să fie debit este supus repetiţiunii. Repetiţiunea nu este
admisă în privinţa obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”; de exemplu, bunicii nu
pot cere de la copiii lor contravaloarea întreţinerii prestate nepoţilor, deşi nu aveau obligaţia legală
de a presta întreţinere acestora.
4. După gradul lor de opozabilitate sunt
• Obligaţia obişnuită este aceea pe care debitorul are îndatorirea să o aducă la îndeplinire
faţă de creditor aşa cum rezultă din raportul lor juridic obligaţional. Majoritatea
obligaţiilor civile sunt obişnuite.
• Obligaţia reală (sau propter rem) este obligaţia titularului unui drept real asupra unui
bun determinat, pe care o dobândeşte împreună cu bunul – de regulă, în temeiul legii –
din considerente precum, importanţa bunului pentru societate, exploatarea în condiţii
optime sau păstrarea calităţilor unui anume bun etc.
De exemplu, obligaţia proprietarului terenului de a permite inginerului cadastral să execute
lucrări de cadastru pe terenul lui (art. 12 din Legea 7/1996 a cadastrului şi a publicităţii
imobiliare); obligaţia proprietarului terenului de a-l cultiva (art. 74 din Legea 18/1991) etc.

23
 • Obligaţia opozabilă terţilor (sau scriptae in rem) este obligaţia debitorului dintr-un
contract, care este atât de strâns legată de obiectul contractului, încât se transmite şi unui
terţ care nu a participat la încheierea contractului.
De exemplu, obligaţia locatorului de a asigura locatarului folosinţa bunului închiriat se
transmite şi terţului care a cumpărat de la locator bunul, înainte de ajungerea la termen a
contractului de locaţiune (art. 1441, C. civ.).
5. După complexitatea lor, obligaţiile sunt:
-obligatii simple
-obligatii complexe
Obligaţiile simple sunt acelea care nu au în conţinutul lor un element de complexitate.
Obligaţiile complexe sunt:
a) obligaţii afectate de modalităţi, (de termen sau de condiţie).
• Obligaţia afectată de termen este obligaţia care trebuie executată la împlinirea
termenului sau care se stinge la împlinirea termenului, după caz.
De exemplu, obligaţia chiriaşului de a plăti chiria, în fiecare lună, la data stipulată în contract,
este afectată de termene suspensive.
• Obligaţia afectată de condiţie este obligaţia a cărei existenţă depinde de un eveniment
viitor şi incert ca realizare.
De exemplu, obligaţia vânzătorului de a preda lucrul vândut nu există, dacă nu s-a îndeplinit
condiţia stipulată în contract conform căreia vânzătorul îşi vindea apartamentul, dacă se căsătorea.
b) Obligaţiile plurale pot fi cu pluralitate de subiecte şi acestea au fost deja analizate (la
pluralitatea subiectelor raportului juridic civil) şi cu pluralitate de obiecte. În categoria obligaţiilor
cu pluralitate de obiecte intră:
- obligaţiile alternative şi
- obligaţiile facultative.
• Obligaţia alternativă este obligaţia care are ca obiect două sau mai multe prestaţii,
dintre care debitorul, pentru stingerea obligaţiei, trebuie să execute numai una.
De exemplu, debitorul se obligă prin contract să predea o icoană pictată pe sticlă sau una
pictată pe lemn; fie că predă icoana pe sticlă, fie pe lemn, este eliberat de obligaţie.
• Obligaţia facultativă este aceea în care debitorul se obligă la o singură prestaţie, cu
facultatea de a se elibera de obligaţie, executând o altă prestaţie determinată.
De exemplu, prin contract debitorul trebuia să predea un cal, dar se poate elibera prin plata unei
sume de bani.

5 Obiectul raportului juridic civil. Definiţie.

Clasificarea bunurilor raportului juridic civil.

Obiectul raportului juridic civil

a)Definiţie.
Obiectul raportului juridic civil constă în conduita subiectelor, adică în acţiunea sau
inacţiunea pe care subiectul activ o poate pretinde subiectului pasiv şi pe care acesta trebuie să o
îndeplinească. Obiectul raportului juridic nu se confundă cu conţinutul acestuia. Astfel, pe când
conţinutul constă în drepturile şi obligaţiile subiectelor, adică în posibilitatea juridică a unei acţiuni
, a unei conduite şi în îndatorirea juridică corespunzătoare, obiectul constă în însăşi conduita
subiectelor.
De exemplu, într-un raport juridic care îşi are izvorul într-un contract de donaţie, obligaţia
donatorului de a preda lucrul donat şi dreptul donatarului de a pretinde predarea lucrului, intră în
noţiunea de conţinut al raportului juridic; acţiunea însăşi de predare, adică conduita donatorului şi
acţiunea de primire a lucrului donat, adică conduita donatarului, intră în noţiunea de obiect al
raportului juridic civil.

24
 În exemplul dat, acţiunea (conduita) subiectelor se referă la un lucru (lucrul donat).

b)Notiunea de bun

Noţiunea de lucru reprezintă tot ceea ce se află în natură şi este perceptibil prin simţurile
omului, adică are o existenţă materială. În limbaj juridic, lucrul ia denumirea de bun, dacă
îndeplineşte următoarele condiţii: este util omului, are o valoare economică şi poate fi însuşit
(apropriat) sub forma drepturilor patrimoniale.
Prin urmare, conduita subiectelor reprezintă obiectul juridic al raportului juridic civil, iar
bunul reprezintă obiectul material al raportului juridic civil, care este un obiect derivat, la care se
referă conduita subiectelor. Toate raporturile juridice civile au un obiect juridic dar nu toate au un
obiect material.

c)Clasificarea bunurilor

Varietatea bunurilor şi necesitatea stabilirii regimului lor juridic impun o clasificare a lor.
(Regimul juridic al unui bun constă în normele juridice care se aplică modului lor de dobândire, de
utilizare şi de dispoziţie). Bunurile pot fi clasificate după mai multe criterii; cele reprezentative
sunt:
CLASIFICAREA BUNURILOR

mobile prin natura lor(se pot transporta)

b. mobile (miscătoare) mobile prin determinarea lor(bunuri necorporale, abstracte

mobile prin anticipatie(reclotele neculese)

1.În fct de natura lor şi
de calificarea dată de lege imobile prin natura lor(fondurile de pămint, clădirile

b. imobile(nemiţcătoare) imobile prin obiectul la care se aplică(........dreptului de

proprietate)

imobile prin destinaţie(obiectele pentru serviciu si

exploatarea fondului)

b. in circuitul civil(pot fi dobîndite ţi înstrăinate prin act juridic)

2.După posibilitateade a face
obiectul unor acte juridice civile
b. scoase din circuit civil(nu pot fi dobîndite prin act juridic)

b. determinate individual(însuşiri proprii,..............)

3.După modul de determinare
b. determinate generic(însuşirile categoriei: cîntărire, măsurare)

b. fungibile(poate fi înlocuit cu altul)

4.După posibilitatea de a fi
schimbate unele cu altele
b. nefungibile(nu poate fi înlocuit cu altul)

b. consumptiibil(fără consumarea substanţei sau înstrăinarea lui)

5.După cum prin folosire b.
se pierd sau nu substanţa
b neconsumptibil(poate fi folosit repetat)

fructe naturale(pămîntul produce de la sine)

fructe industriale(cultura ca urmare a activităţii omului)

b. frugifer(produce periodic fructe)
fructe civile(chirii, dobînzi, venit din rentă)
6.După cum sunt sau nu
producătoate de fructe productele(foloase prase dintr-un buncu consumarea substanţei)

b. nefrugifere(nu produce periodic fructe)

b. divizibile(poate fi împărţit)
25
7. După posibilitatea
împărţirii fără schimbarea
destinaţiei lor
b. indivizibile(nu poate fi împărţit)

b. principale(poate fi folosit independent)

8.După corelaţia dintre ele
b. accesorii(servesc la întrebuinţarea unui bun principal)

bun corporal(existenţă materială perceptibilă simţurilor)

9.După modul de prezentare proprietăţile incorporale(drepturile altora)

a bunului
bun incorporabil(existenţa materială titlurile de valori(valori imobiliare,acţiuni ,obligaţiuni)
ideală, abstractă)
creanţele

b. sesizabile(poate forma obiectul executării silite a unei datorii)

10.După posibilitatea
executarii silite
b. insesizabile(bunul ce nu poate fi urmărit silit)

1) După natura bunurilor şi calificarea dată lor de lege sunt:

a) Bunuri imobile; bunurile imobile sunt acelea care au o aşezare fixă, stabilă; conform art.
462, C. civ., bunurile imobile sunt de trei feluri:
- imobile prin natura lor;
- imobile prin destinaţia lor;
- imobile prin obiectul la care ele se aplică.
• Bunurile imobile prin natura lor sunt: terenurile, clădirile, morile de vânt sau de apă
aşezate pe stâlpi, recoltele care se ţin de rădăcini şi fructele neculese.
• Bunurile imobile prin destinaţia lor, sunt bunurile mobile care în mod fictiv se
consideră imobile datorită faptului că ele sunt destinate exploatării unui imobil, de către
proprietarul acestora (art. 468, C. civ.).
De exemplu, animalele destinate lucrărilor agricole, uneltele şi maşinile agricole, ţevile de
irigaţii, ornamentele aşezate pe ziduri etc. Enumerarea din art. 468, C. civ. nu este limitativă.
Pentru ca un bun mobil să devină imobil prin destinaţie trebuie îndeplinite două condiţii: bunul
mobil şi bunul imobil pentru exploatarea căruia serveşte primul să aparţină aceluiaşi proprietar şi
între cele două bunuri să existe un raport de accesiune; raportul de accesiune se poate stabili printr-
o legătură materială, de exemplu, ornamentele aşezate pe ziduri sau printr-o legătură intelectuală,
voliţională, de exemplu, uneltele agricole.
• Bunurile imobile prin obiectul la care se aplică sunt considerate în mod fictiv drepturile
care se referă la bunuri imobile. Deşi art. 471, C. civ. prevede că „sunt imobile prin
obiectul la care se aplică: uzufructul lucrurilor imobile, servituţile, acţiunile care tind a
revendica un imobil”, în literatura juridică s-a considerat că în această categorie intră toate
drepturile reale imobiliare, drepturile de creanţă care privesc un imobil şi dreptul la
acţiunile reale imobiliare (care au ca scop valorificarea unui drept real asupra unui imobil).
b)Bunuri mobile; bunurile mobile sunt acelea care se pot deplasa dintr-un loc în altul, fie prin forţă
proprie, fie cu ajutorul unei forţe străine; conform dispoziţiilor Codului civil, bunurile mobile sunt
de trei feluri:
- mobile prin natura lor;
- mobile prin determinarea legii;
- mobile prin anticipaţie.
• Bunurile mobile prin natura lor sunt, conform art. 473, C. civ., corpurile care se pot
transporta dintr-un loc în altul, atât acele care se mişcă prin forţă proprie, cum sunt
26
 animalele, precum şi cele care nu se pot mişca din loc, decât printr-o forţă străină, cum sunt
lucrurile neînsufleţite.
• Bunurile mobile prin determinarea legii sunt considerate în mod fictiv, conform art. 474,
C. civ., aşa cum a fost interpretat în literatura juridică, drepturile reale asupra unui bun
mobil, drepturile de creanţă care privesc un bun mobil şi dreptul la acţiunile în justiţie
referitor la un drept mobiliar;
de exemplu, dreptul de creanţă care priveşte plata unei rente viagere.
• Bunurile mobile prin anticipaţie sunt bunurile imobile prin natura lor, dar pe care părţile
prin voinţa lor, datorită caracterului pe care urmează a-l avea în viitor, le consideră mobile;
de exemplu, fructele şi recoltele vândute înainte de a fi culese, materialele care vor rezulta din
demolarea unei construcţii ce sunt înstrăinate înainte de demolare etc. Aceste bunuri au caracterul
bunurilor mobile prin anticipaţie numai în relaţiile dintre subiectele raportului juridic, nu şi faţă de
terţi.
Importanţa clasificării constă în stabilirea regimului juridic al bunurilor imobile şi a celor
mobile, care este diferit. Astfel, în dreptul civil:
- în ceea ce priveşte înstrăinarea lor, formele de publicitate se aplică în principal, actelor
juridice având ca obiect bunuri imobile; la înstrăinarea unor bunuri imobile se cere
respectarea formei solemne (de exemplu, la înstrăinarea terenurilor);
- în ceea ce priveşte efectul posesiei, bunurile mobile se prezumă că se află în proprietatea
posesorului de bună credinţă (art. 1909, alin. 1, C. civ.); bunurile imobile pot fi dobândite
prin posesia îndelungată, adică prin uzucapiune;
- în ceea ce priveşte garanţiile reale, bunurile mobile pot forma obiectul unui gaj, sau a unei
garanţii reale mobiliare conform Legii 99/1999, iar bunurile imobile pot forma obiectul unei
ipoteci;
- în ceea ce priveşte prescripţia extinctivă, acţiunea în revendicare se prescrie diferit după cum
priveşte un bun mobil sau imobil.
Regimul juridic diferit al bunurilor mobile şi al celor imobile reiese şi din alte ramuri ale
dreptului privat: dreptul familiei (regimul bunurilor soţilor), dreptul procesual civil (competenţa
teritorială), dreptul internaţional privat (legea aplicabilă).

2) După posibilitatea de a face obiectul unor acte juridice civile sunt:

a) Bunuri care se află în circuitul civil; din această categorie fac parte bunurile care pot
constitui obiectul oricărui act juridic civil, deci care pot fi dobândite şi înstrăinate prin acte
juridice civile; regula este că bunurile sunt în circuitul civil, cu excepţiile prevăzute expres
de lege;
b) Bunuri care sunt supuse unui regim special de circulaţie; intră în această categorie
bunurile care pot fi dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea unor condiţii expres
prevăzute de lege;
de exemplu, produsele şi substanţele stupefiante; armele, muniţiile şi materialele explozive;
produsele şi substanţele toxice; bunurile care fac parte din patrimoniul cultural naţional;
documentele care fac parte din fondul arhivistic naţional; obiectele de cult ş.a.
c) Bunuri care sunt scoase din circuitul civil; din această categorie fac parte bunurile care nu
pot face obiectul unor acte juridice translative sau constitutive de drepturi reale. Astfel, sunt
scoase din circuitul civil:
- bunurile care, prin natura lor, nu sunt susceptibile de a forma obiectul dreptului de
proprietate sau a altor drepturi reale, adică bunurile numite comune: aerul, razele
soarelui, apa mării etc.;
- bunurile care fac obiectul dreptului de proprietate publică, deci ce fac parte din
domeniul public al statului şi al unităţilor administrativ-teritoriale.
Importanţa clasificării constă în stabilirea îndeplinirii condiţiilor de validitate ale actului
juridic civil.

27
 Astfel, dacă un bun scos din circuitul civil sau cu un regim special de circulaţie face obiectul
unui act juridic (în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, în ceea ce priveşte bunul cu un regim
special de circulaţie), acel act este lovit de nulitate absolută; subiectele raportului juridic pot fi
trase şi la o răspundere administrativă sau penală în afară de răspunderea civilă.
De exemplu, cumpărarea unei puşti de vânătoare se poate face numai de la unităţile autorizate
în acest scop de către o persoană care are permis de vânătoare; în caz contrar, contractul de
vânzare-cumpărare este lovit de nulitate absolută.

3) După modul în care sunt determinate sunt:

a) Bunuri determinate individual sau certe; bunurile certe sunt acelea care se deosebesc de alte
bunuri asemănătoare, prin însuşirile lor specifice, proprii, prin caracterele lor individuale;
de exemplu, un autoturism se individualizează prin marcă, număr de înmatriculare, seria şi
numărul motorului; intră în această categorie şi bunurile unicat, cum ar fi de exemplu, o
pictură ce aparţine unui anumit pictor;
b) Bunuri determinate generic sau de gen; bunurile de gen sunt acelea care se caracterizează
prin însuşiri comune unei anumite categorii de bunuri din care fac parte; aceste bunuri se
individualizează prin numărare, măsurare, cântărire;
de exemplu, banii, fructele, cerealele etc.; bunurile de gen pot deveni certe prin voinţa
părţilor; de exemplu, părţile unui contract de împrumut pot conveni ca obiectul contractului,
reprezentat de o casetă video neînregistrată, să devină un bun cert, deoarece împrumutătorul
a primit-o cadou.
Importanţa clasificării constă în regimul juridic diferit al acestor bunuri.
Astfel:
- în ceea ce priveşte momentul transmiterii dreptului de proprietate (sau a altui drept real)
asupra unui bun cert printr-un contract translativ de proprietate (sau de alte drepturi reale)
acesta coincide cu realizarea acordului de voinţă între părţi, chiar dacă bunul nu s-a predat
încă (art. 1295, C. civ.); în cazul bunurilor de gen, dreptul de proprietate (sau alte drepturi
reale) se transmite odată cu individualizarea bunurilor prin măsurare, numărare sau cântărire
sau cu predarea acestuia, dacă părţile nu au convenit altfel;
- în ceea ce priveşte riscul contractului, adică stabilirea părţii din contract, care suportă
consecinţele pieirii bunului, ce face obiectul contractului, în cazul bunurilor certe, riscul este
suportat de creditorul obligaţiei imposibil de executat;
de exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect o motocicletă,
dacă obiectul este distrus (piere) înainte de a fi predat de către vânzător, care este debitorul
obligaţiei de predare, riscul este suportat de creditorul obligaţiei de predare, adică de
cumpărător (ca proprietar al bunului), el fiind obligat la plata preţului; în cazul bunurilor de
gen, riscul contractului este suportat de debitorul obligaţiei imposibil de executat, deoarece
bunurile de gen nu pier; de exemplu, în cazul unui contract de vânzare-cumpărare având ca
obiect un sac de grâu, dacă obiectul contractului este distrus într-un incendiu (piere), riscul
este suportat de debitorul obligaţiei de predare a bunului, adică de vânzător, pentru că el
poate înlocui sacul cu grâu vândut, cu altul;
- în ceea ce priveşte locul unde trebuie executată obligaţia de predare, în cazul bunurilor certe
regula este că locul predării este acolo unde se află bunul în momentul încheierii contractului
(art. 1319, C. civ.); în cazul bunurilor de gen, locul predării este la domiciliul debitorului
obligaţiei de predare, conform principiului că plata este cherabilă şi nu portabilă (art. 1104,
C. civ.).

4) După cum se pot sau nu se pot schimba unele cu altele, bunurile sunt:
a) Bunuri fungibile; bunurile fungibile sunt acelea care pot fi schimbate, înlocuite unele cu
altele, în executarea unei obligaţii civile; în principiu, numai bunurile determinate generic
(de gen) sunt fungibile;
28
 b) Bunuri nefungibile; bunurile nefungibile sunt acelea care nu pot fi schimbate unele cu altele
în executarea unei obligaţii civile, care au o anumită individualitate; sunt nefungibile, în
principiu, bunurile determinate individual (certe).
Subiectele raportului juridic civil pot conveni ca un bun fungibil să fie considerat nefungibil şi
invers.
De exemplu, o maşină de cusut Singer este un bun fungibil dar poate deveni nefungibil prin
convenţia părţilor unui contract de vânzare-cumpărare; un câine de rasă cu pedigri este un bun
nefungibil, dar poate deveni fungibil prin convenţia părţilor unui contract de schimb.
Importanţa clasificării se evidenţiază în materia executării obligaţiilor civile. Astfel, dacă
debitorul datorează un bun fungibil el se poate elibera de obligaţie dacă predă creditorului un bun
de acelaşi gen (şi aceeaşi calitate); dacă debitorul datorează un bun nefungibil, el face o plată
valabilă numai dacă predă bunul nefungibil care face obiectul raportului juridic dintre el şi
creditor.

5) După cum întrebuinţarea bunurilor conduce sau nu la consumarea substanţei lor sunt:
a) Bunuri consumptibile; bunurile consumptibile sunt acelea care la prima lor întrebuinţare îşi
consumă substanţa sau sunt înstrăinate;
de exemplu, alimentele;
b) Bunuri neconsumptibile; bunurile neconsumptibile sunt acelea care printr-o întrebuinţare
normală nu-şi consumă substanţa, ele putând fi utilizate în mod repetat sau continuu; de
exemplu, terenurile.
Subiectele raportului juridic civil pot conveni ca bunurile consumptibile prin natura lor să
devină neconsumptibile şi invers.
Majoritatea bunurilor consumptibile sunt şi fungibile, iar cele neconsumptibile sunt şi
nefungibile. Există situaţii, însă, când un bun neconsumptibil este şi fungibil, cum ar fi, de
exemplu, cazul a două pulovere, de acelaşi model, calitate şi producător.
Importanţa clasificării se regăseşte în materia contractului de împrumut şi al uzufructului.
Astfel, obiectul contractului de împrumut de folosinţă (comodatul) îl poate forma numai un bun
neconsumptibil, pe când obiectul contractului de împrumut de consumaţie (mutum) poate fi numai
un bun consumptibil. În cazul uzufructului, când obiectul este un bun neconsumptibil,
uzufructuarul trebuie să-i conserve substanţa şi să-l restituie proprietarului la încetarea
uzufructului; dacă uzufructul are ca obiect bunuri consumptibile, se transformă într-un
quasiuzufruct, iar uzufructuarul are obligaţia de a restitui proprietarului bunuri de aceeaşi calitate,
cantitate şi valoare cu cele primite (art. 526, C. civ.).

6) După cum bunurile sunt producătoare de fructe sau nu, sunt:

a) Bunuri frugifere; bunurile frugifere sunt acele bunuri care produc alte bunuri numite fructe,
în mod periodic, fără a li se consuma substanţa;
b) Bunuri nefrugifere; bunurile nefrugifere sunt bunurile care nu pot produce alte bunuri, fără
a li se consuma substanţa.
Conform art. 483, C. civ. există trei categorii de fructe:
- fructe naturale, care se produc fără vreo intervenţie din partea omului; de exemplu,
fructele de pădure, vânatul etc. (art. 522, C. civ.);
- fructe industriale, care se produc ca urmare a activităţii omului; de exemplu, recolta
de cartofi culeasă de pe un teren etc. (art. 1522, C. civ.);
- fructe civile, care reprezintă echivalentul în bani sau în alte bunuri al folosirii unui
bun; de exemplu, chiriile, dobânzile, arenzile etc. (art. 523, C. civ.).
Există şi o altă categorie de bunuri, numite producte, pentru a căror producere bunul din care
provin îşi consumă substanţa; de exemplu, marmura dintr-o carieră, lemnul tăiat dintr-o pădure etc.
Importanţa clasificării reiese din determinarea modului de dobândire a diferitelor categorii de
fructe şi producte, (art. 524 – 525), din stabilirea titularului unui drept asupra acestor bunuri; de

29
exemplu, posesorul de bună credinţă culege şi păstrează fructele (nu şi productele, care se cuvin
proprietarului); uzufructuarul are dreptul la fructe (nu şi la producte).

7) După posibilitatea împărţirii bunurilor fără a li se schimba destinaţia sunt:

a) Bunuri divizibile; bunurile divizibile sunt acelea care se pot împărţi fără a li se schimba
destinaţia;
de exemplu, o bucată de caş, o tonă de benzină etc.
b) Bunuri indivizibile; bunurile indivizibile sunt acelea care nu pot fi împărţite, deoarece
împărţirea ar face improprie folosinţa lor conform destinaţiei;
de exemplu, o bicicletă, o rochie, un animal viu etc.
Importanţa clasificării rezultă din materia partajului şi a obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.
În ceea ce priveşte partajul, (Partajul este operaţiunea juridică prin care se pune capăt stării de
coproprietate sau indiviziune, fiecare coproprietar sau coindivizar devenind proprietar exclusiv
asupra unei părţi determinate sau asupra unui bun din masa de împărţit), se împart doar bunurile
divizibile între coproprietari sau coindivizari; bunurile indivizibile care intră în masa de împărţit,
se atribuie unuia dintre aceştia, ceilalţi primind alte bunuri, sau bunurile indivizibile se scot la
licitaţie şi se împarte suma de bani obţinută. În cazul obligaţiilor cu pluralitate de subiecte, când
obiectul obligaţiei este un bun divizibil, fiecare debitor este eliberat de obligaţie dacă plăteşte
partea care îi revine; dacă obiectul obligaţiei este un bun indivizibil, acea obligaţie este indivizibilă
prin natura ei şi fiecare debitor va fi ţinut să execute întreaga datorie.

8) După corelaţia dintre bunuri sunt:

a) Bunuri principale; bunurile principale au o existenţă de sine stătătoare şi pot fi folosite
independent de alte bunuri;
b) Bunuri accesorii; bunurile accesorii nu pot fi folosite decât în legătură cu un bun principal;
de exemplu, beţele de la schiuri, lopeţile de la barcă etc.
Importanţa clasificării constă în aceea că bunurile accesorii urmează întotdeauna soarta
bunurilor principale. De exemplu, dacă o pereche de schiuri formează obiectul material al unui
raport juridic ce are ca izvor un contract de vânzare-cumpărare, atunci beţele schiurilor, ca bun
accesoriu, vor fi vândute împreună cu bunul principal, schiurile. Este posibil, însă, ca prin voinţa
subiectelor, să se deroge de la această regulă.
Clasificarea bunurilor, în principale şi accesorii şi clasificarea drepturilor în principale şi
accesorii nu se confundă. Astfel, asupra unui bun principal poate exista un drept real accesoriu; de
exemplu, se instituie ipoteca asupra unui apartament; asupra unui bun accesoriu poate exista un
drept real principal; de exemplu, asupra beţelor de schi se exercită dreptul de proprietate al
proprietarului.

9) După modul de înfăţişare a bunului sunt:

a) Bunuri corporale; bunurile corporale sunt bunurile care au o existenţă materială, fiind
perceptibile simţurilor omului;
de exemplu, o casă, o haină etc.;
b) Bunuri incorporale; bunurile incorporale sunt bunurile care nu au o existenţă materială, ci
abstractă,
de exemplu, drepturile (drepturile de creanţă, dreptul de proprietate intelectuală etc.).
Importanţa clasificării reiese din stabilirea modului de dobândire sau de transmitere al
anumitor bunuri. Astfel, numai asupra bunurilor mobile corporale se poate dobândi dreptul de
proprietate prin posesia de bună credinţă, conform art. 1909, C. civ.; de asemenea, numai asupra
bunurilor mobile corporale se poate dobândi dreptul de proprietate prin tradiţiune, prin remiterea
materială a bunului; titlurile de valoare, ca documente ce privesc bunurile incorporale, se transmit
prin mijloace specifice dreptului comercial. (În categoria titlurilor de valoare intră valorile
mobiliare – acţiunile, obligaţiunile sau orice alte titluri de credit – precum şi efectele de comerţ –
cambia, biletul la ordin, cecul).
30
 10)După posibilitatea executării silite
a)Bunuri sesizabile şi
b)bunuri insesizabile
Este sesizabil bunul ce poate forma obiectul executării silite a debitorului
(enumerarea făcută de art.409 Codul proc.civ.).
Este insesizabil bunul ce nu poate fi urmărit silit pentru plata unei datorii.

11) După calitatea titularului din al cărui patrimoniu fac parte, sunt:
a) Bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate publică al statului sau a unităţilor
administrativ teritoriale; la aceste bunuri fac trimitere mai multe acte normative, din care le
amintim pe cele de bază şi anume, art. 135 din Constituţie, articolele 4 şi 5 din Legea
18/1991 a fondului funciar, Legea 213/1998, privind proprietatea publică şi regimul juridic al
acesteia;
b) Bunuri care formează obiectul dreptului de proprietate privată a statului şi a unităţilor
administrativ-teritoriale sau a cetăţenilor.
Importanţa clasificării constă în stabilirea regimului juridic diferit al acestora, în sensul că
numai bunurile din domeniul public (al statului sau unităţilor administrativ-teritoriale) sunt
inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Inalienabile, adică nu pot fi înstrăinate; insesizabile,
adică nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;
imprescriptibile, adică nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul
posesiei de bună credinţă a bunurilor mobile (a se vedea şi art. 11 alin. 1 din Legea 213/1998).
Bunurile care formează obiectul dreptului de proprietate privată, indiferent de titular, sunt supuse
regimului juridic de drept comun, dacă legea nu prevede altfel (a se vedea şi art. 5, alin. 2 din
Legea 213/1998).

6.Izvoarele raportului juridic civile concrete , Clasificare

Pentru naşterea unui raport juridic concret , pe lângă existenţa subiectelor de drept între care
acesta se încheie şi a normelor juridice care îl reglementează, este necesară intervenirea unei
împrejurări care să îl declanşeze: o acţiune umană sau un eveniment.
Izvoarele raportului juridic civil sunt împrejurările de care legea civilă leagă naşterea unui raport
juridic civil concret. Acestea nu se confundă cu izvoarele dreptului civil, care sunt normele
juridice.

Clasificarea izvoarelor raportului juridic civil se poate face după următoarele criterii:
- după legătura cu voinţa umană:
- acţiunile omeneşti (voluntare sau nevoluntare), fapte ale subiectelor de drept civil săvârşite
cu sau
fără intenţia de a produce efecte juridice, de care însă legea leagă naşterea, modificarea sau
stingerea
unor raporturi juridice concrete, ce pot fi licite sau ilicite.
Acţiunile umane se clasifică la rândul lor în:
a) acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica
sau a stinge un raport juridic civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice civile;
b) acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte juridice, dar de care
legea leagă totuşi producerea unor asemenea efecte. Aceste acţiuni poartă numele de
fapte juridice civile şi pot fi, la rândul lor, licite sau ilicite.
Faptele juridice civile se produc ca urmare a voinţei omului; deşi voluntare, faptele
juridice licite şi ilicite nu sunt săvârşite cu intenţia producerii efectelor juridice.

31
 Referitor la faptele ilicite, Codul civil prevede în art. 998: “orice faptă a omului care
cauzează altuia un prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara”; iar în
art. 999: “omul este responsabil nu numai de prejudiciul cauzat prin fapta sa, dar şi pentru cel
cauzat din neglijenţa sau imprudenţa sa”. Săvârşirea unei fapte juridice ilicite conduce la ceea ce se
numeşte răspunderea civilă delictuală. Un fapt juridic ilicit poate fi ,de exemplu, acţiunea de a
sparge un geam: autorul acestei fapte va avea, ca urmare, obligaţia de a acoperi prejudiciul astfel
cauzat. Chiar dacă geamul a fost spart intenţionat, nu suntem în prezenţa unui act juridic, ci a unui
fapt juridic deoarece ceea ce s-a urmărit nu este producerea efectelor juridice (adică obligarea
autorului de a acoperi prejudiciului cauzat).
Faptele juridice licite sunt cele prin producerea cărora nu sunt încălcate prevederile legale. În
categoria faptelor juridice licite pot fi cuprinse: gestiunea de afaceri; plata lucrului nedatorat;
îmbogăţirea fără justă cauză.
- Evenimentele sunt faptele naturale sau împrejurările care se produc independent pe voinţa
omului şi de care legea civilă leagă naşterea de raporturi juridice.
Spre exemplu, naşterea unei persoane este din punct de vedere juridic un “eveniment” deoarece
ea declanşează o serie de efecte juridice cum ar fi: începutul capacităţii de folosinţă, apariţia unui
subiect de drept civil etc. Moartea persoanei produce ca efecte juridice încetarea capacităţii de
folosinţă a acesteia, deschiderea succesiunii, încetarea contractului de rentă viageră etc.
Evenimente sunt şi împrejurările de forţă majoră care, potrivit legii, suspendă prescripţia
extinctivă, înlătură răspunderea civilă etc.
- după sfera lor:
- fapte juridice în sens larg (acţiunile omeneşti şi evenimentele);
- fapte juridice în sens restrâns (acţiunile omeneşti săvârşite fără intenţia de a
produce efecte juridice, efecte care însă se produc în temeiul dispoziţiilor normelor
juridice civile).

CAPITOLUL III

ACTUL JURIDIC CIVIL

Notiune. Clasificarea actelor juridice civile.

1. Definitia actului juridic civil

Actul juridic civil, alături de faptul juridic, reprezintă izvoare ale raportului juridic civil.
Spre deosebire de faptul juridic , actul juridic este savirsit chiar cu intenţia de a da nastere unui
raport civil.
Exemplu autorul unui delict civil nu urmareşte prin savirsirea acestui fapt producerea de efecte
juridice (care constau in obligare la acoperirea prejudiciului cauzat ) in schimb autorul unui
testament urmareste tocmai producerea de efecte juridice (transmiterea averii succesoriale).
Actul juridic civil reprezintă manifestarea de voinţă săvârşită cu intenţia de a naşte, modifica
sau stinge un raport juridic civil concret.
Noţiunea de act juridic civil are două accepţiuni şi anume:
- actul juridic, în sens de operaţiune juridică (negotium);manifestarea de vointa in scopul de a
produce efecte juridice,operatiunea juridica in sine.
de exemplu, manifestarea de voinţă exprimată pentru încheierea unui contract de vânzare-
cumpărare;
- actul juridic, în sens de instrument de probă (instrumentum), adică de înscris constatator al
manifestării de voinţă;
de exemplu, înscrisul autentic care constată încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

32
 Legiuitorul foloseşte noţiunea de act juridic în ambele accepţiuni, uneori chiar împreună, în
aceeaşi normă juridică.
De exemplu, în art. 1191, alin. 1, C.civ., se prevede că: „Dovada actelor juridice al căror obiect
are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât
sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”. Prima utilizare în text a noţiunii de act
juridic semnifică operaţiunea juridică, iar noţiunea de act autentic şi act sub semnătură privată,
semnifică instrumentul de probă, înscrisurile, care constată manifestarea de voinţă.

2. Clasificarea actelor juridice civile

unilaterale(o singură parte)

1.După numarul părţilor bilaterale(două părţi)

multilaterale(m. multe parti)

patrimoniului dispunătorului)
titlu gratuit (se procură un folos patrimonial
fără obtinerea altui folos patrimonial
2.După scopul urmărit la încheierea lor
(dispunatorul işi micşorează patrimoniul său)
cu titlu oneros (procură celeilalte un folos
patrimonial in schimbl unui echivalent )
a.j dezinteresat(fara micsorarea
liberalitatea(dispunatorul isi micsoreaza
patrimoniul său)
a.j. comutativ(existenta sau intinderea
prestatiilor partilor nu sunt certe)
a. j aleatoriu (existenţa şi intinderea
prestaţiilor părţilor sunt certe)

a.j. constitutive (da nastere unui drept subiectiv civil)

3.Dupa efectele pe care le produc a.j. translativ (transmit drepturi subiective civile)

a.j. declarativ( constata drepturi subiective civile preexistente)

a.j de conservare (pastrarea unui drept subiectiv civil sau

preintimpinarea pierderii lui)
4. Dupa importanta a.j. in raport a.j de administrare ( punerea in valoare a unui bun sau patrimoniu)
cu un bun sau un patrimoniu
a.j de dispozitie ( are ca scop iesirea unor bunuri din patrimoniu)

a.j. consensual ( simpla manifestare a vointei partilor)

5. Dupa forma de incheiere a.j solemn (manifestare de vointa a partilor imbraca o forma)

a.j. real (manifestarea de vointa este insotita de remiterea materala)

a.j. intre vii (efectele se produc in timpul vietii acestora)

6. Dupa momentul producerii efectelor
a.j. pentru cauza de moarte( dupa incetarea vietii acestora)

a.j principal (existenta de sine statatoare, independenta)

7. Dupa raportul existent
a.j accesoriu (depinde de un a.j principal)

a.j tipic sau numit ( corespunde unui anume tip

8.Dupa reglementarea si denumirea lor abstract de act prevazut de lege)
legala a.j atipic sau nenumit (nu se incadreaza intr-un anumit tip )

a.j cu executare imediata ( prestarea se executa instantaneu)

9. Dupa modul lor de executare
aj cu executare succesiva (prestatie continua sau o serie de prestatii)

a.j. pur si simplu (nu cuprind o modalitate)

10.Dupa legatura cu modalitatile
a.j.afectat de modalitati (cuprinde o modalitate)

33
 a.j. cauzal (valabilitatea implica analiza cauzei)
11.Dupa legatura cu cauza (scopul)
a.j abstract(necauzal)(valabilitatea nu depinde de cauza)

a.j strict personal (nu poate fi incheiat prin reprezentant )

12.Dupa modul de incheiere a actelor juridice civile
a.j cu reprezentare ( poate fi incheiat cu reprezentant)

a.j subiectiv (partile determina prin vointa lor continutul lor)

13. Dupa rolul vointei partilor in
determinarea continutului a.j a.j conditie (continutul este predeterminat de norme juridice imperative )

3. Condiţiile actului juridic civil.

CLASIFICAREA CONDIŢIILOR ACTULUI JURIDIC

de fond(cînd privesc conţinutul actului juridic civil);

1.În funcţie de aspectul la care se referă
de formă(cînd se referă la modalitatea de exteriorizare a voinţei);

esenţiale(cerute pentru valabilitatea actului);

2.În funcţie de obligativitatea sau

neobligativitatea lor
neesenţiale(numite şi întîmplătoare,care pot lipsi,fără ca prin aceasta , să fie afectată
valabilitatea actului juridic)

c. generale(care privesc toate actele juridice);

3.În funcţie de sfera actelor juridice civile
pe care le au în vedere
c. speciale(care au în vedere numai anumite categorii de acte juridice civile)

Condiţiile actului juridic civil

Definiţie.
Condiţiile actului juridic civil reprezintă elementele componente ale acestuia. Unele elemente
sunt esenţiale, în absenţa cărora actul juridic nu poate exista, iar altele sunt neesenţiale. Există trei
categorii de condiţii, care se întrepătrund şi se condiţionează între ele şi anume: condiţii de
formare a actului juridic civil, condiţii de validitate şi condiţii de eficacitate.
Condiţiile de formare, validitate şi eficacitate ale actului juridic civil
Condiţiile de formare ale actului juridic civil constau în:
- manifestarea de voinţă a părţilor, adică exprimarea consimţământului lor în vederea
încheierii actului juridic;
- existenţa obiectului asupra căruia părţile şi-au manifestat consim–ţământul.
Îndeplinirea celor două condiţii conduce la formarea actului juridic civil. Dar un asemenea act
juridic, deşi format, poate să nu fie şi valabil. De exemplu, dacă un minor de 13 ani a încheiat în
act juridic de dispoziţie, un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect o bicicletă, acel act
juridic este format, dar nu este valabil, pentru că minorul nu avea capacitatea de a încheia
asemenea acte juridice.
Condiţiile de validitate a actului juridic sunt cele prevăzute de lege sau stabilite de părţi pentru
formarea sa valabilă, astfel încât să poată produce toate efectele ce îi sunt specifice. Condiţiile de
validitate includ condiţiile de formare a actului juridic. Condiţiile de validitate esenţiale a actului
juridic civil sunt:
- capacitatea părţilor de a încheia actul juridic;
- consimţământul părţilor;
- obiectul actului juridic;
- cauza actului juridic;
- forma actului juridic, în actele juridice solemne.

34
 Un act juridic care îndeplineşte toate condiţiile de formare şi de validitate poate să nu producă
imediat toate efectele, adică este posibil să nu fie eficace. De exemplu, testamentul care este
format şi valabil încheiat nu-şi produce efectele decât începând cu data deschiderii succesiunii,
care coincide cu data morţii părţii care l-a încheiat. Deci, pentru a fi eficace, actul juridic trebuie să
îndeplinească o condiţie suplimentară, şi anume faptul morţii.
Condiţiile de eficacitate ale actului juridic civil sunt acelea de care depinde producerea
efectelor unui act format şi valabil încheiat. De regulă, dacă un act juridic este valabil încheiat, el
este şi eficace, adică îşi produce efectele specifice. Deci în condiţiile de eficacitate – sunt incluse şi
condiţiile de validitate. Dar, în anumite situaţii, legea sau părţile leagă eficacitatea actului juridic
de îndeplinirea unor condiţii suplimentare şi anume:
- condiţiile legale de eficacitate, care se referă,
de exemplu, la vânzarea de lucruri viitoare (art. 965, alin. 1, C. civ.), când actul juridic
nu-şi produce efectele dacă lucrul nu există efectiv în viitor şi vânzarea lucrurilor de
gen, când de individualizarea lucrului se leagă efectele actului juridic;
- condiţiile voluntare de eficacitate, stabilite prin voinţa părţilor, care se referă la
termen şi condiţie – ca modalităţi ale actului juridic civil.
În continuare vor fi analizate condiţiile de formare şi de validitate ale actului juridic civil,
precum şi modalităţile actului juridic civil, care reprezintă condiţii de eficacitate ale acestuia.

4. Condiţiile de formare şi de validitate ale actului juridic

1. Capacitatea
Capacitatea civilă este aptitudinea generală de a fi titular de drepturi şi obligaţii. Capacitatea
civilă are în componenţa sa
- capacitatea de folosinţă
- capacitatea de exerciţiu.
Capacitatea de folosinţă este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a avea
drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu este aptitudinea persoanei fizice şi a persoanei juridice de a-şi
exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile, încheind acte juridice civile.
Capacitatea de a încheia acte juridice civile constă deci în aptitudinea subiectelor de drept – a
persoanei fizice şi a persoanei juridice – de a deveni titulare de drepturi şi obligaţii civile. Prin
urmare, capacitatea de a încheia acte juridice civile o au persoanele fizice şi persoane juridice cu
capacitate de exerciţiu.
Conform art. 949, C. civ. poate contracta, (în general, poate încheia acte juridice) orice persoană
fizică care nu este declarată incapabilă prin lege. Sunt incapabili, potrivit art. 950, C. civ., minorii,
interzişii judecătoreşti şi, în general, toţi aceia cărora legea le-a prohibit anumite acte juridice.
Persoanele fizice lipsite de capacitate de exerciţiu, adică minorii sub 14 ani şi interzişii
judecătoreşti nu pot încheia acte juridice decât prin reprezentare; persoanele fizice cu capacitate de
exerciţiu restrânsă, adică minorii între 14 – 18 ani, pot încheia acte juridice numai cu aprobarea
ocrotitorilor legali, şi în anumite cazuri, şi a autorităţii tutelare.
Capacitatea persoanei juridice de a încheia acte juridice civile este condiţionată de respectarea
principiului specialităţii de folosinţă a persoanei juridice; aceasta înseamnă că nu este suficient ca
persoana juridică să aibă capacitate de exerciţiu, adică organele sale de conducere desemnate să
poată încheia acte juridice, ci este necesar şi ca actele juridice încheiate să se încadreze în
specificul activităţii pe care o desfăşoară, în vederea atingerii scopului pentru care a fost creată.
(Capacitatea civilă a fost analizată în cadrul raportului juridic civil, la „Capacitatea subiectelor
raportului juridic civil”. Cele arătate acolo sunt valabile şi în ceea ce priveşte capacitatea părţilor
de a încheia acte juridice civile).

Consimţămîntul.Legătura cu voinţa juridică.Condiţiile de valabilitate a

consimţămîntului.
35
 2. Consimţământul

Definiţie. Consimţământul are două accepţiuni.

Într-o primă accepţiune, prin consimţământ se înţelege manifestarea de voinţă, prin care o
parte îşi exprimă hotărârea de a încheia un act juridic.
În a doua accepţiune, consimţământul desemnează acordul de voinţă al părţilor actului juridic
civil. Noţiunea de consimţământ este utilizată în legislaţie şi în practica judiciară în ambele
accepţiuni, predominând, totuşi, cea de a doua.

Legătura cu voinţa juridică

Încheierea unui act juridic este determinată de nevoile materiale şi culturale ale subiectului de
drept. Aceste nevoi, reflectate în conştiinţa lui, generează motivele încheierii actului juridic. Când
subiectul de drept selectează motivul determinant, el ia hotărârea de a încheia actul juridic, care
apare ca un mijloc de satisfacere a nevoilor sale. Acest proces de formare a voinţei juridice are o
natură internă; este ceea ce se numeşte voinţă internă sau reală. Pentru a produce efecte juridice,
voinţa trebuie să fie exteriorizată, să se manifeste în exterior, astfel încât să poată fi cunoscută de
alte persoane; ea se numeşte voinţă declarată. Voinţa juridică are două elemente: voinţa internă
sau reală şi voinţa declarată. Consimţământul există din momentul în care voinţa internă a fost
exteriorizată, a devenit o voinţă declarată.

Corelaţia dintre voinţa internă şi voinţa declarată

De regulă, voinţa declarată corespunde voinţei interne, reale a subiectului de drept. Deci, există
concordanţă între voinţa internă şi cea declarată. În anumite situaţii, însă, voinţa declarată nu
exprimă voinţa internă, reală. Se pune problema care dintre cele două elemente ale voinţei va avea
prioritate. Pentru soluţionarea problemei s-au formulat două concepţii.
Conform concepţiei subiective, prioritate trebuie dată voinţei interne, pentru că voinţa internă
reprezintă voinţa reală a părţilor; efectele actului juridic depind de ceea ce părţile au urmărit în
mod real şi nu de modul în care şi-au exteriorizat voinţa.
Conform concepţiei obiective, prioritate trebuie acordată voinţei declarate, pentru că numai
voinţa declarată poate fi cunoscută cu certitudine şi numai în acest mod se poate asigura securitatea
circuitului civil.
Ambele concepţii prezintă inconveniente. În principiu, aşa cum se desprinde din mai multe
texte ale Codului civil, se dă prioritate voinţei interne, reale a părţilor.
De exemplu, conform art. 977, C. civ., „interpretarea contractelor se face după intenţia comună
a părţilor contractante, iar nu după sensul literal al terenurilor”. (a se vedea şi articolele 1175 şi
953, C. civ.).
Există însă şi situaţii când se dă prioritate voinţei declarate şi nu voinţei reale a părţilor şi
anume atunci când se pune problema securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice civile.
De exemplu, conform art. 1191, alin. 2, C. civ., nu se poate admite proba cu martori împotriva
sau peste cuprinsul unui înscris, deşi este posibil ca voinţa declarată şi consemnată în înscris să nu
corespundă voinţei interne, reale a părţilor.

Condiţiile de valabilitate a consimţământului

Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
- să provină de la o persoană cu discernământ;
- să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice;
- să fie exteriorizat;
- să nu fie viciat.
Consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ.
Discernământul constă în aptitudinea psihică a persoanei fizice de a înţelege semnificaţia
faptelor sale, de a discerne între ceea ce este licit şi ilicit. Capacitatea de încheia acte juridice civile
36
trebuie să existe în momentul formării actului juridic. Capacitatea nu se confundă cu
discernământul. În timp ce capacitatea este o stare de drept, recunoscută de lege oricărei persoane,
discernământul este o stare de fapt, a cărui existenţă se apreciază de la caz la caz, în funcţie de
împrejurări. Se prezumă că persoanele capabile au discernământ. Este posibil, totuşi, ca o persoană
capabilă care se găseşte în anumite situaţii speciale, de exemplu, este sub hipnoză, în stare
avansată de ebrietate etc., să fie lipsită vremelnic de discernământ. De asemenea, este posibil să se
facă dovada că o persoană incapabilă a acţionat cu discernământ.
De exemplu, în materia răspunderii civile delictuale, minorul este tras la răspundere dacă se
dovedeşte că a acţionat cu discernământ, indiferent de vârsta sa, adică indiferent dacă este lipsit de
capacitate de exerciţiu sau are capacitate de exerciţiu restrânsă. De altfel, există o prezumţie
relativă că minorul care a împlinit 14 ani are discernământ. Regula este că sunt lipsite de
discernământ persoanele fizice care datorită vârstei fragede sau stării de alienaţie sau debilitate
mintală nu au reprezentarea consecinţelor juridice ale actului juridic pe care îl încheie.
Problema discernământului nu se pune în cazul persoanei juridice, deoarece actele juridice
civile ale acesteia sunt încheiate de organele sale, care sunt persoane fizice cu capacitate deplină de
exerciţiu şi care se presupune că au discernământ. Lipsa discernământului la încheierea unui act
juridic este sancţionată cu nulitatea relativă a actului astfel încheiat.
Consimţământul trebuie să fie dat cu intenţia de a produce efecte juridice.
Din chiar definiţia actului juridic reiese că manifestarea de voinţă, adică exprimarea
consimţământului, se face cu intenţia de a produce efecte juridice.
Lipseşte intenţia de a produce efecte juridice în anumite situaţii:
- când consimţământul a fost dat în:
-glumă,
-din prietenie,
-curtoazie sau
-pură complezenţă (serviabilitate, amabilitate):
• În glumă. De exemplu, un horticultor vinde în fiecare an întreaga sa producţie de mere
la trei persoane. În 2003, când a venit unul dintre cei trei şi a văzut merele i-a spus:
„Merele tale sunt atât de frumoase anul acesta, că le cumpăr imediat pe toate”.
Horticultorul, ţinând seama de cele spuse de primul cumpărător le-a spus celorlalţi doi
că nu mai are mere de vânzare. Când cel care a spus că le cumpără pe toate a venit să ia
merele a încărcat o treime, ca de obicei. Horticultorul i-a spus că le-a vrut pe toate;
cumpărătorul i-a replicat că a făcut doar o glumă.
• Din prietenie. De exemplu, X îl sfătuieşte pe prietenul său să cumpere acţiunile firmei
A, pentru că o să crească foarte mult. Acesta le cumpără şi pierde tot. El nu îl poate
trage la răspundere pe X, pentru că acesta i-a dat un sfat prietenesc, fără intenţia de a
produce efecte juridice.
• Din curtoazie. De exemplu, X se oferă să-l ducă pe Y la aeroport cu maşina sa. Pe
drum maşina se strică şi Y pierde avionul. Ulterior, Y îi cere lui X să-i plătească
contravaloarea biletului de avion. Acesta se apără spunând că din curtoazie l-a dus cu
maşina, nu pentru că a încheiat un contract de transport cu acesta.
• Din pură complezenţă. De exemplu, X se oferă să-i cumpere bilet de tren lui Y, pentru
că avea şi alte treburi la agenţia de voiaj. Uită să cumpere biletul şi Y nu pleacă la timp,
astfel încât pierde termenul pentru încheierea unui contract comercial foarte important.
El nu-l poate trage la răspundere pe X, pentru că el din complezenţă s-a oferit să-i
cumpere biletul).
- când consimţământul a fost dat cu o rezervă mintală, cunoscută de destinatarul
acesteia;
există rezervă mintală atunci când subiectul de drept face o declaraţie pur aparentă de voinţă,
cu intenţia reală de a nu voi ceea ce a exprimat; dacă cel căruia i-a fost adresată această
declaraţie ştie că autorul ei şi-a manifestat o voinţă pe care nu o are în realitate, actul este
lovit de nulitate absolută, pentru că nu a existat intenţia de a produce efecte juridice;
37
 dacă destinatarul declaraţiei de voinţă nu cunoaşte rezerva mintală a autorului ei, atunci
această rezervă este fără relevanţă; actul juridic se încheie şi consecinţele aparenţei create le
suportă autorul declaraţiei de voinţă;
de exemplu, dacă tatăl îi vinde fiicei lui o pictură foarte scumpă, în scopul de a o sustrage de
la urmărirea creditorilor, fără a avea intenţia reală de a-i transmite fiicei dreptul de
proprietate asupra picturii, dorind să rămână el proprietar şi fiica ştie, contractul de vânzare-
cumpărare este lovit de nulitate absolută pentru că el nu există în realitate. (Este vorba de o
simulaţie sub forma fictivităţii). Dacă fiica nu ştie, înseamnă că tatăl şi-a exprimat
consimţământul sub o rezervă mintală; contractul astfel încheiat este valabil, fiica putând
solicita predarea bunului, ce face obiectul contractului.
- când consimţământul a fost dat sub o condiţie pur potestativă din partea celui care se obligă;
de exemplu, îţi vând casa, dacă vreau;
- când consimţământul dat este prea vag;
de exemplu, puloverele din magazinul dvs. sunt foarte frumoase şi o să trec în zilele
următoare să cumpăr unul.
Exprimarea consimţământului, la încheierea unui act juridic, fără intenţia de a produce efecte
juridice, conduce la nulitatea absolută a actului juridic astfel încheiat. Din momentul ce părţile nu
au avut voinţa reală de a stabili raporturi juridice între ele, actul juridic încheiat nu trebuie să
producă nici un efect.
Consimţământul trebuie să fie exteriorizat.
Voinţa declarată în sensul încheierii unui act juridic, adică exprimarea consimţământului, în
principiu, nu necesită respectarea unor condiţii de formă. În această situaţie se aplică principiul
consensualismului, conform căruia părţile au libertatea de a alege formele de exteriorizare a
voinţei interne în sensul încheierii unui act juridic; simpla manifestare de voinţă a părţilor conduce
la încheierea valabilă a actului juridic.
Manifestarea de voinţă poate fi
-expresă (directă) sau
-tacită (indirectă).
Este expresă când ajunge la cunoştinţa cocontractanţilor şi terţilor în mod nemijlocit, prin
procedee directe: în scris, verbal, prin semne, prin fapte concludente;
de exemplu, cumpărătorul indică vânzătorului produsul pe care doreşte să-l cumpere, cu
degetul. Manifestarea de voinţă expresă printr-un fapt concludent este, de exemplu, instalarea unui
tonomat de cafea sau de băuturi răcoritoare sau a posturilor de telefonie publică ori staţionarea
unui taxi într-o staţie de taximetre. Manifestarea de voinţă este tacită, când se exteriorizează prin
mijloace nesusceptibile de a o transmite direct cocontractanţilor şi terţilor, dar care permit
deducerea ei cu certitudine;
de exemplu, moştenitorul care vinde un bun din masa succesorală acceptă tacit moştenirea (art.
691, C. civ.).
Indiferent dacă manifestarea de voinţă este expresă sau tacită, ea produce aceleaşi efecte
juridice; unele acte juridice pot fi încheiate valabil fie printr-o manifestare de voinţă expresă, fie
tacită;
de exemplu, acceptarea succesiunii, care poate fi sau expresă sau tacită (art. 689, C. civ.).
Există însă şi acte juridice care nu pot fi încheiate valabil decât dacă manifestarea de voinţă este
expresă.
De exemplu, actele juridice solemne nu pot fi încheiate decât în formele expres stabilite de
lege. Testamentul olograf, care este un act solemn, se încheie valabil dacă este scris în întregime,
semnat şi datat de mâna testatorului.
S-a pus problema dacă tăcerea are valoare juridică; în principiu, tăcerea, prin ea însăşi,
desprinsă din contextul unor anumite împrejurări, nu este producătoare de efecte juridice. Prin
natura ei, tăcerea este echivocă (creează îndoială, este susceptibilă de interpretare); ea nu permite
dezvăluirea voinţei interne a persoanei fizice în cauză, astfel încât nu poate fi considerată

38
manifestare de voinţă pozitivă ori negativă. În mod excepţional, în funcţie de anumite împrejurări,
tăcerea poate valora manifestare de voinţă pozitivă şi anume:
- atunci când legea prevede în mod expres acest lucru;
de exemplu, în cazul tacitei relocaţiuni prevăzute de art. 1437, C. civ.;
- atunci când din raporturile juridice anterioare dintre părţi reiese că tăcerea echivalează cu
exprimarea consimţământului;
de exemplu, tăcerea clientului obişnuit al unui furnizor de ziare, care îi aduce în fiecare zi
pachetul şi îl lasă într-un loc prestabilit de părţi, echivalează manifestarea de voinţă pozitivă
din partea clientului;
- atunci când tăcerea produce efecte juridice conform uzanţelor, obiceiului; de exemplu când
comerciantul X expediază comerciantului Y la începutul fiecărei luni mostre dintr-o marfă şi
X tace; conform uzanţelor din domeniul respectiv, tăcerea valorează manifestare de voinţă
pozitivă în sensul încheierii actului juridic, astfel încât Y, la sfârşitul lunii îi furnizează
marfa.
d#Consimţământul trebuie să fie neviciat (adica alterat prin viciu de consimtamint)
Pentru a fi valabil, consimţământul trebuie să fie exprimat în mod liber şi în cunoştinţă de
cauză, adică să fie neviciat. În procesul de formare al consimţământului, subiectul de drept
analizează avantajele şi dezavantajele încheierii actului juridic, ia în considerare consecinţele
economice şi juridice ale acestuia, selectează motivul determinant pentru încheierea actului şi apoi
ia hotărârea de a încheia actul juridic. Dacă aceste premise sunt false, ca urmare a reprezentării
greşite a realităţii percepute de subiectul de drept (eroarea), a unei erori provocate (dol) sau
datorită constrângerii la care a fost supus acesta în vederea încheierii actului juridic (violenţa),
consimţământul nu este liber exprimat, ci viciat prin eroare, dol sau violenţă (art. 953, C. civ.).
Deci, consimţământul este exprimat, dar este alterat de anumite vicii, numite vicii de
consimţământ. Acestea sunt eroarea, dolul şi violenţa, la care se adaugă şi leziunea, prevăzută în
mai multe texte ale Codului civil (art. 951, 1157 – 1165).

5. Eroarea actului juridic civil.

EROAREA.CLASIFICARE

e. de fapt(reprezentare falsă a realităţii unor situaţii de fapt la încheierea a.j)

1.După natura realităţii
eronat reprezentate
e. de drept(falsa reprezentare a existenţei sau conţinutului normei juridice)

asupra naturii a.j.(credinţa că încheie un alt a.j)

e. obstacol(voinţa părţilor a.j nu
se poate întîlni)
asupra identităţii fizice a obiectului(se crede că
este vorba de alt bun)
2.După gravitatea
erorii
e. substanţei a.j (vicii ascunse ale obiectului)
e. viciu de consimţămînt
e. asupra persoanei(cînd o persoană se substituie)

e. indiferentă(reprezentarea greşită a realităţii)

5.1 Viciile de consimţământ

5.1.1 Eroarea
39
 Noţiune. Eroarea constă într-o falsă reprezentare a realităţii, într-o percepţie greşită cu privire
la anumite împrejurări legate de încheierea unui act juridic.
Eroarea se poate produce în momentul formării consimţământului, în momentul exprimării
consimţământului, precum şi în momentul transmiterii sau al interpretării lui. Eroarea în
exprimarea sau transmiterea consimţământului nu afectează validitatea actului juridic, cel în
eroare suportând consecinţele.
De exemplu, dacă un comerciant afişează un preţ inferior celui real, din eroare, şi vinde
produsul, el nu poate solicita desfiinţarea contractului pe acest motiv. De asemenea, dacă un
comerciant vrând să expedieze o ofertă unui client, o pune într-un plic adresată altuia şi acesta
acceptă oferta, contractul încheiat este valabil, el neputând invoca eroarea pentru desfiinţarea
contractului. Când consimţământul exprimat este neclar, destinatarul lor îl poate interpreta greşit,
din eroare. O asemenea eroare, în principiu, nu afectează validitatea actului juridic încheiat.
Eroarea în formarea consimţământului dacă priveşte un element determinant pentru încheierea
actului juridic, conduce la desfiinţarea actului juridic.

Condiţiile cerute pentru ca eroarea sa fie viciu de consimtamint. Aşa cum rezultă din cele
arătate, pentru ca eroarea să fie viciu de consimţământ trebuie să fie îndeplinite cumulativ
următoarele condiţii:
- eroarea trebuie să privească anumite împrejurări determinante pentru încheierea
actului juridic; caracterul determinant se apreciază de către instanţa de judecată (atunci când
soluţia este acţiunea în anulare) atât după criterii subiective, cât şi obiective; criteriile
subiective privesc pregătirea profesională, experienţa de viaţă, profesia etc. a persoanei în
eroare; dar acestea se analizează în contextul unor criterii obiective, adică în funcţie de orice
altă persoană care s-ar fi aflat în aceleaşi condiţii ca aceea ce pretinde că a fost în eroare,
adică în funcţie de omul prudent şi diligent; este admisă numai eroarea scuzabilă;
- eroarea trebuie să privească un element inclus (explicit sau implicit) de către părţi în
conţinutul actului juridic; aceasta înseamnă că eroarea trebuie să se refere la un element pe
care, în mod normal, părţile l-au avut în vedere la încheierea actului; această condiţie are ca
scop evitarea situaţiilor în care s-ar invoca eroarea asupra unor motive subiective,
influenţând astfel stabilitatea circuitului civil; nu se cere ca eroarea să fi fost cunoscută de
cocontractant; cocontractantul trebuie să fie numai conştient de împrejurările determinante
care au fost avute în vedere la încheierea actului; dacă acesta ştie că cealaltă parte se află în
eroare şi tace, actul juridic astfel încheiat este anulabil pentru dol prin reticenţă (inducere în
eroare prin tăcere) şi nu pentru eroare.
Proba: Fiind o stare de fapt, eroarea - viciu de consimţământ poate fi dovedită prin orice mijloc
de probă. Sarcina probei revine persoanei care pretinde că a fost în eroare la încheierea actului
juridic.
Sancţiunea: Sancţiunea erorii – viciu de consimţământ este nulitatea relativă. Pentru a interveni
sancţiunea nu este necesar ca ambele părţi să se afle în eroare; este suficient ca numai una să
invoce eroarea – viciu de consimţământ.

Dolul actului juridic civil.

5.1.2. Dolul
Noţiune. Dolul este acel viciu de consimţământ care constă în inducerea în eroare a unei
persoane prin utilizarea de mijloace viclene, în scopul de a o determina să încheie un anumit act
juridic. Conform art. 960, alin 1, C.civ., dolul este o cauză de nulitate a actului juridic când
mijloacele viclene, întrebuinţate de una dintre părţi sunt astfel încât este evident că fără aceste
maşinaţiuni, cealaltă parte nu ar fi contractat.
De exemplu, X îi vinde lui Y un software, convingându-l că este compatibil cu calculatorul
acestuia, pe când nu este. Noţiunea de dol este folosită şi în sensul de intenţie;
de exemplu, în art. 1085, C. civ. se prevede că: „Debitorul nu răspunde decât de daunele-
interese care au fost prevăzute sau care au putut fi prevăzute la facerea contractului, când

40
neîndeplinirea obligaţiei nu provine din dolul său”; în acest caz vina debitorului în neexecutarea
obligaţiei contractuale îmbracă forma intenţiei (dolului).

Condiţiile dolului. Pentru ca dolul să fie viciu de consimţământ trebuie să îndeplinească, în

mod cumulativ, următoarele condiţii:
- dolul trebuie să aibă un caracter determinant; din formularea art. 960, alin. 1, C. civ.,
reiese că între mijloacele viclene folosite de autorul dolului şi consimţământul exprimat de
victima dolului, în sensul încheierii actului juridic, trebuie să existe o legătură de cauzalitate;
adică, dolul trebuie să fie determinant: fără intervenţia manoperelor dolosive, victima dolului
să nu fi încheiat actul juridic;
de exemplu, X îi vinde lui Y o bucată de teren, convingându-l pe acesta că terenul este
construibil şi se află într-o poziţie foarte bună faţă de oraş; după încheierea contractului, Y
descoperă că pe terenul respectiv urmează să treacă o autostradă; în acest caz dolul este
principal; în absenţa mijloacelor viclene Y nu ar fi încheiat contractul; dar dacă X îi vinde lui
Y un autoturism şi îi arată că acesta are numai 50.000 km la bord şi ulterior, Y descoperă că
are 150.000 km, mijloacele viclene constituie un dol incident; fără invenţia lor, Y ar fi
încheiat contractul, dar ar fi plătit un preţ mai mic; Y poate introduce o acţiune în garanţie
(estimatorie), considerând că numărul de km de la bordul autoturismului reprezintă un viciu
ascuns;
- dolul trebuie să provină de la cealaltă parte, în majoritatea actelor juridice civile; art.
960, alin. 1, C. civ. precizează că, în actele juridice sinalagmatice, mijloacele viclene,
constitutive de dol, trebuie să fie „întrebuinţate de una din părţi”; aceasta înseamnă că dolul
este viciu de consimţământ numai dacă provine de la una dintre părţile contractante, nu şi de
la un terţ.
Sancţiunea. Dolul – viciu de consimţământ primeşte o sancţiune dublă. Victima dolului are la
îndemână două acţiuni: o acţiune în anularea actului juridic şi o acţiune în despăgubire, în temeiul
art. 998, C. civ., deoarece dolul este şi un delict civil. Pentru admiterea acţiunii în despăgubire
trebuie îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale. Victima dolului poate uza de ambele
acţiuni sau se poate limita doar la acţiunea în despăgubire, dacă vrea ca actul juridic încheiat să-şi
producă efectele.
Proba. Din art. 960, alin. 2, C. civ. reiese că dolul nu se presupune, (nu se prezumă); el trebuie
dovedit. Sarcina probei revine persoanei care pretinde că este victimă a dolului; ea poate utiliza
orice mijloc de probă, deoarece dolul este un fapt juridic.

5.1.3. Violenta

Noţiune. Violenţa este acel viciu de consimţământ care constă în ameninţarea unei persoane cu
un rău de natură să-i provoace o temere, care o determină să încheie un act juridic, pe care altfel nu
l-ar fi încheiat.
Violenţa, ca viciu de consimţământ, este reglementată în art. 955 – 959, C. civ. Spre deosebire
de eroare şi dol, când victima nu-şi dă seama că manifestarea de voinţă se bazează pe premise
false, în cazul violenţei, victima ştie că manifestarea sa de voinţă nu corespunde voinţei reale, şi,
totuşi, încheie actul juridic pentru a evita producerea răului cu care a fost ameninţată.
Violenţa poate fi fizică sau morală.
Elementele violenţei. Violenţa presupune două elemente:
- un element obiectiv, care constă în ameninţarea cu un rău a unei persoane, în scopul de a o
determina să încheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar încheia;
- un element subiectiv, care constă în temerea provocată persoanei ameninţate, care îi
alterează consimţământul.
Condiţiile violenţei. Pentru ca violenţa să fie viciu de consimţământ trebuie să îndeplinească, în
mod cumulativ, următoarele condiţii:

41
 - violenţa trebuie să aibă un caracter determinant; din formularea art. 956, alin. 1, C. civ.
reiese că între temerea provocată de ameninţarea cu un rău şi consimţământul exprimat de
victima violenţei, în sensul încheierii actului juridic, trebuie să existe o legătură de
cauzalitate; adică violenţa să fie determinantă: fără temerea insuflată victimei, aceasta să nu
fi încheiat actul juridic; caracterul determinant al violenţei se apreciază de la caz la caz, de
către instanţa de judecată, ţinând seama de vârsta victimei, de pregătirea ei intelectuală, de
experienţa de viaţă pe care o are, de forţa fizică sau morală a acesteia, de locul şi momentul
în care s-a încheiat actul juridic, de persoana de la care provine ameninţarea etc.; în art. 956,
alin. 2, C. civ. se arată că în aprecierea violenţei se ţine seama „de etate, de sex şi de condiţia
persoanelor”;
- violenţa trebuie să aibă un caracter nelegitim; aceasta înseamnă că ameninţarea trebuie să
fie ilicită, adică, fie mijlocul cu care se ameninţă să fie, prin el însuşi, ilicit, fie scopul pentru
atingerea căruia este folosit să fie ilicit, deşi mijlocul utilizat în ameninţare este licit;
astfel, de exemplu, X îi vinde lui Y un autoturism; Y plăteşte preţul, iar X refuză să-i
predea obiectul contractului; Y îl ameninţă că dacă nu-i aduce autoturismul în 3 zile îl
cheamă în judecată; în acest caz, ameninţarea este legitimă; Y îl ameninţă cu un mijloc licit
pentru realizarea dreptului său; dar dacă Y îl ameninţă pe X că îi rupe membrele inferioare,
dacă nu-i predă autoturismul în 3 zile, atunci mijlocul cu care îl ameninţă este ilicit
(ameninţarea priveşte integritatea corporală a lui X) şi violenţa este nelegitimă;
este posibil ca mijlocul folosit să fie licit, dar scopul pentru care este utilizat să fie ilicit;
de exemplu, X îl ameninţă pe Y că o să-l denunţe la fisc pentru toate sumele nedeclarate,
dacă nu îi donează o blană de nurcă; mijlocul este denunţul, care este licit (orice cetăţean are
dreptul şi obligaţia de a aduce la cunoştinţa organelor competente faptele ilicite), dar scopul
în vederea căruia este utilizat constă în obţinerea unei donaţii (unui avantaj patrimonial) şi
este ilicit; deci violenţa este nelegitimă şi în această situaţie; caracterul nelegitim pe care
trebuie să-l aibă violenţa reiese implicit din art. 958, C. civ., conform căruia „simpla temere
reverenţioasă, fără violenţă, nu poate anula convenţia”; aceasta deoarece temerea inspirată de
respectul datorat anumitor persoane nu apare ca nelegitimă.
Sancţiunea. Violenţa – viciu de consimţământ – întocmai ca şi dolul, este şi delict civil, de
aceea, victima violenţei are posibilitatea de a introduce două acţiuni: o acţiune în anularea actului
juridic încheiat şi o acţiune în despăgubire, în temeiul art. 998, C. civ., dacă sunt îndeplinite
condiţiile răspunderii civile delictuale.
Proba. Fiind un fapt juridic, violenţa se poate dovedi cu orice mijloc de probă; sarcina probei
revine persoanei care pretinde că este victimă a violenţei.

5.1.4 -Leziunea.

Noţiune. Leziunea reprezintă paguba materială pe care o suferă una dintre părţile unui act
juridic cu titlu oneros şi comutativ, din cauza văditei disproporţii ce există între prestaţii.
Condiţiile leziunii
Pentru existenţa leziunii, aşa cum este admisă în legislaţie, (art. 1157, C. civ. şi art. 25, alin. 1 şi
2 din Decretul nr. 32/1954, trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
- partea care invocă leziunea să fie minor între 14 – 18 ani, deci cu capacitate de exerciţiu
restrânsă (minorul sub 14 ani are dreptul la anularea contractului, chiar dacă nu este lezionar,
pentru incapacitate);
- actul juridic încheiat de minorul între 14 – 18 ani să fie un act de administrare, adică să
facă parte din categoria acelora pentru care are nevoie de încuviinţarea părinţilor sau
tutorelui, dar nu are nevoie şi de încuviinţarea autorităţii tutelare (dacă încheie un act de
dispoziţie fără încuviinţarea părinţilor, tutorelui sau/şi a autorităţii tutelare, actul e lovit de
nulitate relativă fără să fie nevoie de existenţa leziunii; dacă încheie un act de conservare,
acesta este valabil, indiferent dacă a primit sau nu încuviinţarea, pentru că este întotdeauna
util);
42
 - minorul de 14 – 18 ani să încheie actul juridic de administrare fără încuviinţarea
părinţilor sau tutorelui; dacă are încuviinţare, nu poate fi invocată leziunea;
- actul încheiat să facă parte din actele juridice cu titlu oneros şi comutative;
- actul încheiat să fie lezionar pentru minor;
- leziunea să existe în momentul încheierii actului juridic.
De exemplu, minorul M, de 15 ani, închiriază lui X, aparatură audio cumpărată de părinţii săi,
în scopul ca X să o folosească la o petrecere, pentru suma de 100.000 lei. M nu a avut
încuviinţarea părinţilor. Contractul astfel încheiat este lezionar pentru minor, astfel încât M poate
cere anularea pentru leziune (introduce o acţiune în resciziune).
Sancţiunea. Existenţa leziunii în condiţiile arătate conduce la anularea actului juridic. În
legislaţie, acţiunea în anulare pentru leziune se mai numeşte şi acţiune în resciziune.
Între majori, atunci când este admisă în mod excepţional, leziunea poate conduce la nulitate sau
la reducerea prestaţiilor ori la mărirea unei prestaţii, după caz.

6.Obiectul actului juridic civil.

1.Obiectul actului juridic civil ( obiectul material)

Noţiune. Obiectul actului juridic civil reprezintă conduita părţilor, adică acţiunile sau
inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau la care sunt obligate părţile, care se referă, de regulă, la un
bun.
Condiţii de validitate generale
Pentru validitatea obiectului actului juridic civil trebuie îndeplinite următoarele condiţii
generale:
a) Obiectul trebuie să existe. Dacă în momentul încheierii actului juridic obiectul nu există,
actul este lovit de nulitate. În materia contractului de vânzare-cumpărare se prevede că dacă
„lucrul vândut era pierit în tot” la data încheierii contractului, vânzarea este nulă (art. 1311,
C. civ.).

b) Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil , altfel nu este cunoscut la ce anume se
obligă debitorul şi o asemenea obligaţie nu este susceptibilă de executare. Obiectul este
determinat dacă sunt precizate toate elementele care permit individualizarea sa.
De exemplu, X îi închiriază lui Y locuinţa sa, din strada M, nr. 3,et. 2,ap. 4. Obiectul este
determinabil dacă sunt precizate anumite elemente, care permit determinarea sa în viitor.

c) Obiectul trebuie să fie posibil. Această condiţie decurge din principiul că nimeni nu poate fi
obligat la imposibil. Imposibilitatea obiectului atrage nulitatea actului juridic pentru lipsă de
obiect.
(de exemplu, X se obligă faţă de Y să transporte o cantitate de marfă cu camionul său, în 5 ore,
până în localitatea M, care se află la o distanţă de 1.500 km)
d)Obiectul trebuie să fie în circuitul civil. Această condiţie se referă la bunuri. Conform art.
963, C. civ. „Numai lucrurile ce sunt în comerţ (adică în circuitul civil – s.n.) pot fi obiectul
unui contract”. Regula este că bunurile sunt în circuitul civil, în afară de excepţiile expres
prevăzute de lege. Anumite bunuri sunt supuse unui regim special de circulaţie, adică pot fi
dobândite, deţinute sau înstrăinate cu respectarea unor condiţii restrictive expres prevăzute de
lege (de exemplu, armele, stupefiantele etc.).
Dacă actul juridic are ca obiect un bun scos din circuitul civil, sau un bun cu un regim special
de circulaţie, în alte condiţii decât cele prevăzute de lege, actul este lovit de nulitate absolută.
e)Obiectul trebuie să fie licit şi moral. Această condiţie reiese din art. 5, C. civ., conform căruia
„Nu se poate deroga prin convenţii sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează
ordinea publică şi bunele moravuri”. Deci obiectul actului juridic trebuie să fie conform cu
legea şi cu morala (cu regulile de convieţuire socială).
43
 Este ilicit, de exemplu, obiectul actului juridic prin care X se obligă faţă de Y ca în schimbul
unei sume de bani sa incendieze autoturismul lui M, în scopul de a-l determina pe acesta să încheie
un contract de vânzare-cumpărare cu Y. Actul juridic cu obiect ilicit sau imoral este lovit de
nulitate absolută.

CONDIŢII DE VALABILITATE.CLASIFICARE
să existe

să fie în circuitul civil;

1.Condiţii generale să fie determinat sau determinabil;

să fie posibil;

să fie licil şi moral;

cel ce se obligă trebuie să fie titularul dreptului subiectiv;

2 .Condiţii speciale
obiectul să constea într-un fapt personal al debitorului;

Condiţii de validitate speciale

Pentru anumite acte juridice, obiectul trebuie să îndeplinească în plus, faţă de condiţiile de
validitate generale, şi altele, speciale. Astfel:
a) în cazul actelor juridice al căror obiect implică o acţiune de a da sau de a face, se cere ca
obiectul să constituie un fapt personal al celui care se obligă. O persoană nu poate fi
obligată decât prin voinţa proprie. Dacă nu există un mandat sau reprezentarea legală, nimeni
nu poate fi obligat prin voinţa altuia.
Este valabilă, însă, promisiunea faptei altuia, cunoscută sub denumirea de convenţie de porte-
b) în cazul actelor juridice constitutive sau translative de drepturi reale, cel care se obligă
trebuie să fie titularul dreptului real asupra lucrului care formează obiectul material al
actului juridic. Nimeni nu se poate obliga valabil la ceva ce nu are sau nu se poate obliga să
transmită drepturi pe care nu le are.
De exemplu, X, care împrumută o sumă de bani de la banca B, nu poate garanta restituirea
împrumutului cu constituirea unui ipoteci asupra unui imobil care nu este în proprietatea sa
(art. 1769, C. civ.).

7.Cauza actului juridic civil.

Cauza actului juridic civil

Noţiune. Cauza reprezintă scopul urmărit de o parte sau de părţi prin încheierea actului juridic.
În momentul manifestării de voinţă în sensul încheierii actului juridic, partea sau părţile au în
vedere un anumit scop, pentru realizarea căruia consimt la încheierea actului juridic.

Condiţii de validitate. Conform art. 966 şi 968, C. civ., pentru a fi valabilă, cauza trebuie să
îndeplinească cumulativ următoarele condiţii: să existe, să fie reală, să fie licită şi morală.
Cauza trebuie să existe.
În contractele sinalagmatice, cauza nu există dacă una dintre părţi nu poate primi
contraprestaţia la care are dreptul. În contractele aleatorii, lipseşte cauza dacă lipseşte elementul
aleatoriu, riscul

44
 (de exemplu, într-un contract de întreţinere, bunul care a fost transmis în schimbul prestării
întreţinerii, produce fructe civile lunar care au o valoare mai mare decât întreţinerea prestată lunar;
lipseşte riscul, adică posibilitatea de câştig sau pierdere şi, prin urmare, lipseşte cauza).
Inexistenţa cauzei se sancţionează cu nulitatea absolută a actului juridic.
a) Cauza trebuie să fie reală. Cauza nu este reală, ci falsă, dacă există eroare asupra cauzei,
asupra scopului la încheierea actului juridic; deci problema falsităţii cauzei se pune în ceea
ce priveşte scopul mediat.
b) Cauza trebuie să fie licită şi morală. Conform art. 968, C. civ., cauza este ilicită dacă este
contrară legii ori bunelor moravuri şi ordinii publice. Din acest text reiese atât caracterul
ilicit al cauzei, cât şi caracterul ei imoral. Dacă este contrară legii, atunci este ilicită. Dacă
este contrară bunelor moravuri şi ordinii publice atunci este imorală.

Cauza ilicită sau imorală este sancţionată cu nulitatea absolută a actului juridic.
Proba. Conform art. 967, C. civ., existenţa cauzei se prezumă, chiar dacă nu există în actul
juridic o prevedere expresă cu privire la cauză. Aceasta înseamnă că acela care invocă inexistenţa
cauzei, trebuie să dovedească acest lucru (faptul că nu există cauză). De asemenea, cel care invocă
falsitatea, iliceitatea sau imoralitatea cauzei trebuie să facă dovada. Cauza fiind un fapt, poate fi
dovedită cu orice mijloc de probă.

8 Forma actului juridic civil

Forma actului juridic civil

Principiul autonomiei de voinţă

Formarea actelor juridice civile este dominată de principiul libertăţii actelor juridice civile
numit şi principiul autonomiei de voinţă. Conform acestui principiu, voinţa părţilor se poate
manifesta liber, în sensul că părţile au libertatea de a încheia orice acte juridice civile, în orice
formă aleasă, în condiţiile stabilite de ele, reglementând, ele însele, efectele actelor juridice pe care
le încheie. Însă, autonomia de voinţă nu este absolută; ea are anumite limite: în încheierea actelor
juridice, părţile trebuie să respecte „legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri”
(art. 5, C. civ.). Aceasta înseamnă că părţile nu pot deroga de la dispoziţiile imperative ale legii
(care privesc ordinea publică sau bunele moravuri).
Pentru anumite acte juridice, legea impune în mod imperativ, anumite condiţii de formă, în
absenţa cărora, actul juridic nu este valabil. Deci, deşi părţile au libertatea de a-şi manifesta voinţa
în forma dorită de ele, conform principiului autonomiei de voinţă, această libertate este limitată, în
cazuri expres prevăzute de lege.
În sens larg, noţiunea de formă poate avea trei semnificaţii distincte:
-forma cerută pentru validitatea actului juridic,
-forma cerută pentru probarea actului juridic şi
-forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţi.

9. Termenul actului juridic civil.

1. Termenul
Noţiune. Termenul este un eveniment viitor şi sigur ca realizare, de care depinde producerea
sau stingerea efectelor unui act juridic civil.
Împlinirea termenului se numeşte scadenţă; până la scadenţă termenul curge; după scadenţă,
obligaţia devine exigibilă şi se poate cere executarea ei.

Clasificarea termenului
45
 termen legal(stabilit de lege)

1.După izvorul său termen convenţional sau voluntar(stabilit de părţile a.j)

termen judiciar(de graţie)(acordat de instanţă debitorului)

termen cert(momentul împlinirii sale este cunoscut la data încheierii a.j.)

2.În fct. De cunoaştere, la data încheierii actului,
a momentului împlinirii sale
termen incert(împlinirea nu este cunoscuta

termen în favoarea debitorului(care este regula)

3.În fct. de titularul beneficiului termenului termen în favoarea creditorului(în cazul contractului de depozit, în carea
termenul este în favoarea deponentului ca regulă)

termen în favoara ambelor părţi(ex. Termenul dintr-un contract de asigurare)

termen suspensiv(amînă începutul exerciţiului dr. Subiectiv şi executării

4.După criteriul efectului său obligatieie corelative,pînă la ăndeplinirea lui)

termen extinctiv(amînă stingerea exerciţiului dr. subiectiv şi executării

obligaţiei corelative, pînă la indeplinirea lui)

10 Condiţia actului juridic civil.

2. Condiţia
Noţiune. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur ca realizare, de care depinde naşterea sau
stingerea retroactivă a efectelor unui act juridic civil.
Clasificare

c. pozitivă(constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur)

1.Din pct de vedere al modului de formulare

c. negativă(neîndeplinirea unui eveniment viitor şi nesigur)

c. cauzală(acea condiţie a cărei realizare depinde de hazard,de întîmplare)

2.După criteriul legăturii cu voinţa părţilor

a realizării evenimentului
c.mixtă(realizarea ei depinde de voinţa unei din părţişi de voinţa unei alte
persoane,determinată)
protestativă pură (realizarea depinde
exclusiv de voinţa unei părţi)

c. potestativă

protestativă simpă(realizarea depinde

de voiţa unei părţi si de un fapt
exterior sau de voinţa unei persoane
nedeterminate)
c. posibile

3.Din pct de vedere al posibilităţii realizării lor

c. imposibile

c. licite şi morale
4.După conformitatea lor cu legea şi morala
c. ilicite şi imorale(afectează valabilitatea întregului act juridic)

46
 c. suspensivă(acea conditie de a cărei ăndeplinire depinde naşterea a.j)

5.După criteriul efectului

c. rezolutorie(acea condişie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea a.j)

În funcţie de efectele pe care le produce, condiţia poate fi

- suspensivă sau
- rezolutorie (extinctivă).
Este suspensivă, când de evenimentul viitor şi nesigur depinde naşterea drepturilor şi
obligaţiilor părţilor.
De exemplu, X se obligă faţă de Y să-i doneze un tablou dacă, Y îi va decora casa;
Condiţia este rezolutorie, când de evenimentul viitor şi nesigur depinde desfiinţarea actului
juridic, cu efect retroactiv, ca şi cum acesta n-ar fi existat vreodată.
De exemplu, X face o donaţie lui Y, stipulând în contract că donaţia se va desfiinţa dacă
donatarul moare înaintea sa; condiţia rezolutorie constă în faptul că stingerea donaţiei depinde de
moartea prealabilă a donatarului (art. 825, C. civ).
În funcţie de cauza de care depinde realizarea sau nerealizarea evenimentului viitor şi
nesigur, condiţia poate fi :
-cazuală,
-mixtă şi
-potestativă.
Condiţia este cazuală, atunci când realizarea evenimentului depinde de hazard (întâmplare) –
este independentă de voinţa părţilor (art. 1005, C. civ.).
De exemplu, art. 825, C. civ., când condiţia este cazuală şi rezolutorie, aşa cum am arătat în
exemplul de mai sus.
Condiţia este mixtă, atunci când realizarea evenimentului depinde atât de voinţa uneia dintre
părţi, cât şi de voinţa unei persoane determinate (art. 1007, C. civ.).
De exemplu, X îi vinde lui Y, casa din strada Culturii nr. 4, cu condiţia ca unchiul său,
proprietarul imobilului, să i-o doneze.
X se obligă să-i vândă lui Y autoturismul său Audi, cu condiţia ca de ziua lui, să primească de
la tatăl său un Volswagen.
Condiţia este potestativă atunci când realizarea evenimentului depinde de voinţa uneia dintre
părţile actului juridic (art. 1006, C. civ.).
În funcţie de posibilitatea realizării evenimentului, condiţia poate fi:
- posibilă şi
- imposibilă;
este imposibilă când evenimentul nu se poate realiza, fie sub aspect material, fie juridic;
imposibilitatea se apreciază la data încheierii actului juridic; şi aceasta pentru că, ulterior încheierii
actului juridic,
o condiţie imposibilă poate deveni posibilă,
de exemplu, călătoria pe lună; de exemplu, X, un băiat de 15 ani, se obligă să-i vândă lui Y,
apartamentul său, cu condiţia ca într-un an să dobândească capacitate deplină de exerciţiu.
Condiţia imposibilă este nulă şi conduce la nulitatea actului juridic care depinde de ea.
În funcţie de conformitatea condiţiei cu legea şi morala, condiţia poate fi:
- licită sau
- morală ori condiţie ilicită sau imorală.
Condiţia ilicită contravine legii, iar condiţia imorală, contravine moralei, regulilor de
convieţuire socială.
De exemplu, X se obligă să-i doneze lui Y un computer, cu condiţia ca Y să sustragă din casa
lui Z, o scrisoare pe care o scrisese X; acesta este o condiţie ilicită (constă în săvârşirea unei
infracţiuni).
47
 De exemplu, T îi donează lui F o garsonieră, cu condiţia ca F să nu mai vândă droguri –
condiţie imorală; este imoral ca un fapt ilicit să poată fi împiedicat numai prin procurarea unui
folos patrimonial. Condiţia ilicită sau imorală este sancţionată cu nulitatea absolută şi atrage
desfiinţarea actului juridic care depinde de acea condiţie.
În funcţie de modul în care este formulată – afirmativ sau negativ – condiţia poate fi :
-pozitivă sau
-negativă.
Condiţia este pozitivă dacă este formulată în sens afirmativ;
de exemplu X îi vinde lui Y o sticlă de vin vechi, cu condiţia ca după degustare, lui Y să-i placă
(condiţie potestativă pură din partea creditorului – pozitivă).
Condiţia este negativă dacă este formulată în sens negativ;
de exemplu, tatăl se obligă să-i doneze fiului un autoturism, de ziua lui, dacă nu va lua note mai
mici de 9 în sesiunea de vară a anului II.

Efectele condiţiei
Condiţia afectează însăşi existenţa actului juridic. Efectele condiţiei se produc, în principiu,
retroactiv, în sensul că momentul de la care sau până la care se produc nu este acela al îndeplinirii
sau neîndeplinirii condiţiei, ci momentul încheierii actului juridic civil sub condiţie. Efectele
condiţiei sunt diferite, după cum aceasta este suspensivă sau rezolutorie şi în funcţie de intervalul
de timp în care se analizează efectele, adică pendente conditione (intervalul cuprins între
momentul încheierii actului juridic şi momentul în care îndeplinirea sau neîndeplinirea condiţiei
devine sigură) sau eveniente conditione (perioada ulterioară momentului îndeplinirii sau
neîndeplinirii condiţiei).

11Sarcina actului juridic civil.

Sarcina
Noţiune. Spre deosebire de termen şi condiţie care pot afecta orice act juridic civil, sarcina
poate să apară numai în actele juridice cu titlu gratuit, mai precis, numai în cazul liberalităţilor.
Sarcina reprezintă obligaţia de a da, a face sau a nu face, impusă gratificatului de către
dispunător. Ea nu afectează validitatea actului juridic, ci numai eficacitatea acestuia.

SARCINA. CLASIFICARE
în favoarea dispunătorului;

1.În funcţie de persoana beneficiarului în favoarea gratificatului;

în favoarea unei terţe persoane;

s. imposibile(care nu pot fi îndeplinite)

s. ilicite(care contravin dispoziţiilor legale)

2.Din punct de vedere al valabilităţii lor s. imorale(care încalcă bunele moravuri)

s. posibile

s.licite

s. morală

Efectele sarcinii. Dacă gratificatul execută sarcina, liberalitatea se consolidează ca şi cum ar fi

fost un act pur şi simplu. Dacă gratificatul nu execută sarcina, dispunătorul sau moştenitorii săi au

48
dreptul să ceară revocarea donaţiei sau testamentului (legatului). Revocarea produce efecte
retroactive, cu repunerea părţilor în situaţia anterioară.

12Efectele actului juridic civil .

Noţiune.Interpretarea efectelor actului juridic civil.

Efectele actului juridic civil

Noţiune. Prin efectele actului juridic civil se înţeleg drepturile şi obligaţiile, la care dă naştere,
pe care modifică sau stinge un asemenea act. Ceea ce pentru raportul juridic reprezintă conţinutul
său, pentru actul juridic, care este izvorul acelui raport, reprezintă efectele sale.
Principii. Principiile efectelor actului juridic sunt regulile de drept civil care arată cum şi faţă de
cine se produc aceste efecte. Există trei principii:
- principiul forţei obligatorii;
- principiul irevocabilităţii;
- principiul relativităţii efectelor actului juridic civil.

2) Interpretarea efectelor actului juridic civil

Etapa prealabilă şi obligatorie a stabilirii efectelor actului juridic civil este aceea a dovedirii
actului. Operaţiunea următoare constă în interpretarea clauzelor actului.
Principalele reguli de interpretare a actului juridic civil, sunt:
“Interpretarea contractelor se face după intenţia comună a părţilor contractante, iar nu după sensul
literal al termenilor ” (art.977 Codul civil);
“Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate acea un
efect, iar nu în acela ce n-ar putea produce nici unul” (art.978Codul civil);
“Termenii susceptibili de două înţelesuri se interpretează în înţelesul ce se potriveşte mai mult cu
natura contractului” (art.979 Codul civil).
“Dispoziţiile îndoioase se interpretează după obiceiul locului unde s-a încheiat contractul” (art.980
Codul civil);
“Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt exprese întrînsul”(art.981 Codul
civil);
“Toate cauzele convenţiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecărei înţelesul ce rezultă
din actul întreg” (art. 982 Codul civil);
“Când este îndoială, convenţia se interpretează în favoarea celui care se obligă” (art.983 Codul
civil);
“Convenţiile obligă nu numai la ceea ce este expres într-însele, dar la toate urmările, ce echitatea,
obiceiul sau legea dă obligaţiei după natura sa”.

Principiile efectelor actului juridic civil.

a) Principiul forţei obligatorii

Conform art. 969, alin. 1, C. civ. „Convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile
contractante”. Pornind de la acest text de lege, principiul forţei obligatorii (sau pacta sunt
servanda) reprezintă regula potrivit căreia actul juridic încheiat valabil se impune părţilor (părţii –
în actele juridice unilaterale) întocmai ca şi legea. Deci actul juridic, odată încheiat, trebuie
respectat de părţi; este obligatoriu şi nu facultativ pentru ele.
Fundamentul acestui principiu este reprezentat de necesitatea asigurării stabilităţii şi siguranţei
Excepţii: sunt excepţii de la principiul forţei obligatorii, cazurile în care efectele actului juridic nu
se produc aşa cum am prevăzut părţile, la încheierea lui, ci, independent de voinţa părţilor, aceste
efecte sunt fie mai restrânse, fie mai întinse decât cele stabilite iniţial.
b) Principiul irevocabilităţii

49
 Acest principiu este consacrat de alin. 2 al art. 969 care, referindu-se la convenţii, prevede că
„ele se pot revoca numai prin consimţământ mutual sau din cauze autorizate de lege”, de unde
rezultă, per a contrario, că actul juridic nu poate fi revocat prin voinţa unilaterală a uneia dintre
părţile care l-au încheiat.
Principiul irevocabilităţii decurge în mod firesc, ca o consecinţă, din principiul forţei obligatorii
a actului juridic.
Excepţii: sunt excepţii de la principiul irevocabilităţii actului juridic acele situaţii în care actului
juridic i se poate pune capăt prin voinţa uneia dintre părţi (sau părţii, în cazul actelor juridice
unilaterale).
De exemplu, sunt excepţii următoarele:
- revocarea donaţiei între soţi (art. 937, C. civ.);
- revocarea contractului de mandat de către mandant (art. 1556, C. civ.);
- încetarea contractului de depozit la cererea deponentului (art. 1616, C. civ.);
- denunţarea unilaterală a contractului de către consumator în contractele încheiate la
distanţă, în termen de 7 zile;
- legatul (art. 922, C. civ.);
- retractarea renunţării la succesiune (art. 701, C. civ.) etc.
Părţile pot să includă în contractul pe care îl încheie o clauză care să permită revocarea
unilaterală a contractului, în cazurile şi condiţiile stabilite de ele. De regulă, revocarea actului
juridic bilateral – atunci când este permisă – operează ca o rezoluţiune, desfiinţând contractul cu
efect retroactiv; în cazul contractelor cu executare succesivă, revocarea operează, însă, numai
pentru viitor.
c) Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil
Din art. 973, C. civ., conform căruia „convenţiile n-au efect decât între părţile contractante”, se
desprinde principiul relativităţii. Asta înseamnă că actul juridic nu produce efecte decât între părţi
sau persoanele asimilate părţilor.
De la acest principiu există şi excepţii.

13. Nulitatea actului juridic civil.

Notiune.
Nulitatea este o sancţiune civilă care intervine în cazul încheierii unor acte juridice cu nerespectarea
condiţiilor de validitate, de fond sau de formă, impuse de lege. Actul juridic sancţionat cu nulitatea este
lipsit de efectele juridice în vederea cărora a fost încheiat. El există în mod material, însă nu poate produce
efecte juridice, fiindcă legea nu-i recunoaşte valabilitatea.

5.2Funcţiile nulităţii.
Nulitatea are o:
-funcţie preventivă şi una
-functie sancţionatorie.
• Funcţia preventivă constă în efectul inhibitoriu pe care nulitatea îl exercită asupra subiectelor de
drept, descurajându-le să încheie acte juridice cu nerespectarea condiţiilor lor de validitate.
• Funcţia sancţionatorie intervine atunci când funcţia preventivă nu a fost eficientă şi constă în
sancţionarea nerespectării condiţiilor de validitate a actului juridic încheiat, lipsind actul juridic de
efecte.
• Funcţia de mijloc de garanţie a principiului legalităţii - apare ca un mijloc de asigurare a
respectării ordinii publice şi bunelor moravuri.

Clasificarea nulităţilor.

Clasificarea nulităţilor
50
 Clasificarea se face după mai multe criterii

CLASIFICAREA NULITĂŢII
n. absolută(n. unei norme juridice de interes general)
1.După natura interesului ocrotit
n. relativă(n. unei norme juridice de interes privat)

n. totală(desfiinţează actul juridic în întregime)

2. După efectele nuliltăţii
n. parţială(desfiinţează o part a actului juridic)

n. expresă(prevăzută intr.o dispoziţie legală)â

3. După modul de consacrare de legislatură
n. virtuală(nu este prevăzută de o dispoziţie legală)

n. de fond(cînd se încalcă o condiţie de fon)

4. După condiţia de validiate încălcată
n. de formă(cînd se încalcă o condiţie de formă)

n. de drept(instanţa trebuie doar să constate)

5. După modul de valorificare
n. judiciară(se pronunţă o hotărire judecătorească)

Efectele nulităţii.

Efectele nulităţii reprezintă consecinţele juridice ale aplicării sancţiunii nulităţii. În esenţă,
efectele nulităţii constau în lipsirea actului juridic de efectele contrare normelor juridice edictate
pentru încheierea sa valabilă, adică desfiinţarea actului juridic şi a raportului juridic născut din
actul lovit de nulitate.
Efectele nulităţii unui act juridic sunt aceleaşi, indiferent dacă este vorba de nulitate absolută
sau relativă. Ele diferă, însă, sub aspectul întinderii lor, după cum nulitatea este totală sau parţială
şi după cum actul a fost sau nu a fost executat ori au fost încheiate sau nu acte ulterioare.
În consecinţă:
a) dacă actul juridic nu a fost executat şi, deci, nu a produs efecte, sancţiunea nulităţii va face ca
actul să nu mai poată produce efectele în vederea cărora a fost încheiat;
b) dacă actul juridic a fost executat în tot sau în parte, aplicarea sancţiunii nulităţii va avea ca
efect desfiinţarea retroactivă a actului şi obligaţia părţilor de a-şi restitui reciproc prestaţiile
efectuate în temeiul acelui act;
c) dacă actul juridic a fost executat, iar până în momentul declarării nulităţii, una dintre părţile
acestuia a încheiat un act juridic cu o terţă persoană, prin care, fie s-a transmis dreptul născut
din actul nul, fie s-a constituit ori s-a transmis un drept, în strânsă legătură cu dreptul născut
din actul nul, aplicarea sancţiunii nulităţii va avea ca efect desfiinţarea retroactivă a actului
nul executat, restituirea reciprocă a prestaţiilor şi, în plus, desfiinţarea actului juridic
subsecvent.
Din ipotezele de mai sus rezultă cele trei principii, care se aplică efectelor nulităţii:
-principiul retroactivităţii,
- principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară şi

51
 -principiul anulării actului subsecvent, ca urmare a anulării actului iniţial.

CAPITOLUL IV
CONTRACTUL DE VÂNZARE-CUMPĂRARE

1.Noţiunea, caracterele juridice şi condiţiile de validitate ale contractului de

vânzare-cumpărare

A. Noţiunea
Vânzarea-cumpărarea este un contract prin care una dintre părţi - vânzătorul - strămută
proprietatea unui bun al său celeilalte părţi - cumpărătorul - care se obligă în schimb a plăti
vânzătorului preţul bunului vândut. Nu pot forma obiectul contractului de vânzare-cumpărare
drepturile personale nepatrimoniale şi cele patrimoniale care au un caracter strict personal (dreptul
de uz, abitaţie al soţului supravieţuitor etc.) sau care sunt prevăzute de lege ori sunt contractate
intuitu personae (dreptul de întreţinere, de pensie).

B. Caracterele juridice
1. Vânzarea este un contract sinalagmatic (bilateral), deoarece prin încheierea sa dă naştere la
obligaţii reciproce între părţile contractante. Vânzătorul are obligaţia să predea lucrul vândut şi să-l
garanteze pe cumpărător, iar cumpărătorul are obligaţia să plătească preţul.
2. Vânzarea este un contract cu titlu oneros. Ambele părţi urmăresc anumite interese patrimoniale,
adică primirea unui echivalent în schimbul prestaţiei la care se obligă. Vânzătorul urmăreşte preţul,
iar cumpărătorul urmăreşte să primească bunul.
3. Vânzarea este un contract comutativ, deoarece întinderea obligaţiilor reciproce este cunoscută
de părţi de la încheierea contractului şi nu depinde de un eveniment viitor şi incert, care ar face să
existe şanse de câştig şi pierdere pentru ambele părţi contractante.
4. Vânzarea este un contract consensual, putând fi încheiat prin simplul acord de voinţă al părţilor
iară îndeplinirea vreunei formalităţi şi fără remiterea lucrului vândut şi a preţului în momentul
încheierii contractului. Vânzarea nu este un contract solemn şi nici real.
5. Vânzarea-cumpărarea este un contract translativ de proprietate din momentul încheierii lui.
Acest lucru înseamnă că prin simplul acord de voinţă a părţilor si independent de predarea lucrului
vândut şi plata preţului se produce încheierea contractului şi transferul dreptului de proprietate de
la vânzător la cumpărător, acesta din urmă suportând şi riscul pieirii lucrului. Vânzătorul suportă
riscul pieirii lucrului numai dacă a fost pus în întârziere cu privire la executarea obligaţiei de a
preda lucrul vândut.
Principul transmiterii imediate a dreptului de proprietate operează numai dacă sunt
îndeplinite anumite condiţii:
a. vânzătorul trebuie să fie proprietarul lucrului vândut;
b. trebuie să fie vorba de lucruri determinate individual, în cazul bunurilor determinate numai
generic, transferul proprietăţii nu se poate produce din momentul încheierii contractului, căci nu se
cunosc bunurile care urmează să fie efectiv dobândite de către cumpărător, în consecinţă, nu se
pune nici problema transferării riscurilor, deoarece lucrurile de gen nu pot pieri. În cazul lucrurilor
de gen, transferul proprietăţii şi al riscurilor se produce din momentul individualizării, ceea ce se
face, de regulă, prin predarea lucrului vândut cumpărătorului. Dovada efectuării individualizării
bunurilor se poate face cu orice mijloc de probă;
c. lucrul vândut trebuie să existe, în cazul vânzării bunurilor viitoare, transferul proprietăţii poate
opera numai din momentul în care au fost executate, terminate, în stare de a fi predate cumpă-
rătorului, dacă sunt bunuri individual determinate, iar dacă sunt bunuri de gen, după
individualizare. În cazul unei recolte viitoare, proprietatea se transmite din momentul în care este
gata de recoltat, dacă lucrul vândut şi preţul lui sunt determinate.

52
d. trebuie ca părţile să nu fi amânat transferul proprietăţii printr-o clauză specială pentru un
moment ulterior încheierii contractului. Termenul suspensiv afectează transferul proprietăţii numai
dacă părţile au prevăzut expres amânarea acestui efect al contractului de vânzare-cumpărare. Dacă
termenul a fost stipulat pur şi simplu, nu afectează transferul proprietăţii, ci numai executarea
obligaţiei de predare a lucrului vândut, în ambele cazuri vânzătorul rămâne proprietar, continuă să
suporte riscul pieirii fortuite, în schimb, condiţia suspensivă amână transferul proprietăţii până la
realizarea evenimentului.
6. Pentru încheierea contractului de vânzare-cumpărare a drepturilor reale imobiliare trebuie
îndeplinită publicitatea imobiliară. Acest lucru nu se aplică şi bunurilor imobile.
2. Condiţii de validitate a contractului de vânzare-cumpărare

Pentru a fi valabil încheiat, un contract de vânzare-cumpărare trebuie să întrunească diferite

elemente: consimţământul, capacitatea, obiectul, o cauză licită şi, în contractele solemne, forma.
a. Consimţămânul
Consimţământul (acordul de voinţă) între două părţi este necesar şi suficient - cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege - în vederea formării contractului.
b. Capacitatea partilor
Reguli generale
Regula este capacitatea, iar incapacitatea este excepţia, de aceea cazurile de incapacitate sunt
expres prevăzute de lege şi sunt de strictă interpretare. În materia contractului de vânzare-
cumpărare, cât priveşte capacitatea de exerciţiu, se aplică regulile generale. Contractul de vânzare-
cumpărare este un act de dispoziţie atât pentru vânzător, cât şi pentru cumpărător, în consecinţă
părţile trebuie să aibă capacitate de exerciţiu deplină, iar persoanele lipsite de capacitate sau care
au capacitate de exerciţiu restrânsă trebuie să încheie contractul prin ocrotitorul legal, respectiv cu
încuviinţarea acestuia şi, în toate cazurile, cu autorizaţia autorităţii tutelare.
Incapacităţi speciale
Pentru contractul de vânzare-cumpărare legea prevede anumite incapacităţi speciale, interdicţii
de a vinde şi cumpăra. Interdicţiile de a vinde sunt stabilite de lege în funcţie de natura bunurilor,
iar nu în consideraţia persoanei, urmând să fie analizate în legătură cu obiectul contractului de
vânzare-cumpărare.
1. Vânzarea între soţi este interzisă. Scopul interdicţiei este acela de a împiedica soţii să realizeze
sub aparenţa unor vânzări simulate donaţii irevocabile. Prin această interdicţie se apără şi
interesele moştenitorilor, dar şi interesele creditorilor. Nerespectarea interdicţiei cu privire la
vânzarea între soţi duce la nulitatea relativă a contractului, anularea putând fi cerută de oricare
dintre soţi, de moştenitori sau de creditori, fără a fi obligaţi să dovedească fraudarea drepturilor.
Vânzarea între concubini este valabilă, afară de cazul când contractul s-a încheiat pentru a
determina pe una dintre părţi să menţină starea de concubinaj şi deci are o cauză imorală.
2. Tutorii nu pot cumpăra bunurile persoanelor aflate sub tutela lor (art. 809 C. civ.).
3. Mandatarii, atât cei convenţionali, cât şi cei legali, împuterniciţi a vinde un lucru, nu pot să-l
cumpere, întrucât nu se poate admite ca o persoană să cumuleze şi rolul de vânzător şi pe cel de
cumpărător.
Legea a stabilit această prohibiţie pentru ca mandatarul să nu fie pus în situaţia de a alege între
interesul său, care este de a cumpăra cât mai ieftin, şi interesul pe care trebuie să-l apere, obţinând
preţul cel mai ridicat.
4. Persoanele care administrează bunurile ce aparţin statului, comunelor, oraşelor, municipiilor sau
judeţelor nu pot cumpăra bunuri aflate în administrarea lor (1304 C.civ.).
5. Funcţionarii publici nu pot cumpăra bunurile statului sau unităţilor administrativ-teritoriale care
se vând prin mijlocirea lor (art 1308 pct. 4 C.civ.). În cazul bunurilor destinate vânzării şi pentru
care există preţuri fixe, cumpărarea poate fi valabilă, cu condiţia să nu intervină alte cauze de
nulitate. In cazul tuturor, mandatarilor, administratorilor şi funcţionarilor, considerăm că
sancţiunea este nulitatea relativă.

53
6. Judecătorii, procurorii si avocaţii nu pot deveni cesionari (cumpărători) de drepturi litigioase
care sunt de competenţa curţii de apel în a cărui circumscripţie îşi exercită funcţia sau profesia.
Prin „drepturi litigioase" trebuie să se înţeleagă nu numai drepturile care formează obiectul unui
proces început şi neterminat, dar şi cele în privinţa cărora se poate naşte o contestaţie serioasă şi
viitoare şi indiferent de natura dreptului şi de iniţiativa cumpărătorului de a vinde, încălcarea ei se
sancţionează cu nulitatea absolută a actului şi cu suportarea cheltuielilor vânzării şi plata daunelor
interese.
7. Persoanele insolvabile nu pot cumpăra bunurile imobile care se vând prin licitaţie publică (art.
535 C.proc.civ.).
8. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate asupra terenurilor, in condiţiile
legii. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor
numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte tratate
internaţionale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin lege
organică, precum şi prin moştenire legală.

c. Obiectul contractului
Vânzarea-cumpărarea dă naştere la două obligaţii reciproce: obligaţia vânzătorului care are ca
obiect lucrul vândut şi obligaţia cumpărătorului care are ca obiect preţul. Dacă lipsesc cele două
elemente, atunci contractul nu este valabil încheiat.

Lucrul vândut
Condiţii:
a. să fie în comerţ;
b. să existe în momentul încheierii contractului sau să poată exista în viitor;
c. să fie determinat sau determinabil;
d. să fie licit;
e. să fie posibil;
f. să fie proprietatea vânzătorului.

a. Lucrul să fie în comerţ

Acest lucru înseamnă că nu pot forma obiectul acestui contract lucrurile care nu sunt în circuitul
civil. Prohibiţia poate fi: absolută, vizând bunurile care prin natura lor sau printr-o declaraţie a legii
sunt de uz sau interes public şi care sunt inalienabile; relativă, referitoare la bunurile care pot fi
vândute-cumpărate, dar numai de către anumite persoane sau numai în anumite condiţii. Noţiunea
de „lucruri în comerţ" respectiv scoase din comerţ vizează fie numai inalienabilitatea unor bunuri,
fie numai regimul special al circulaţiei anumitor bunuri.
Legea declară inalienabile (imprescriptibile şi insesizabile) bunurile care fac parte din domeniul
public al statului sau al unităţilor administrativ-teritoriale. Ele pot fi concesionate ori închiriate sau
date spre administrare, în condiţiile legii. Un bun nu poate fi declarat inalienabil prin voinţa
omului, întrucât o asemenea clauză contravine principiului liberei circulaţii a bunurilor şi dreptului
proprietarului de a dispune liber şi absolut de bunul său, drept garantat în limitele prevăzute de
lege. Inalienabilitatea convenţională poate fi recunoscută valabilă numai dacă se justifică printr-un
interes serios şi legitim, cum ar fi garantarea executării unei obligaţii sau alt interes.
Interesul determină şi caracterul temporar al inalienabilităţii, deci clauza de inalienabilitate nu
poate avea un caracter perpetuu.

b. Lucrul să existe
Dacă părţile au avut în vedere un lucru existent, dar acel lucru era pierit total în momentul
încheierii contractului, vânzarea este nulă absolut, întrucât obligaţia vânzătorului este lipsită de
obiect, ceea ce antrenează şi lipsa cauzei obligaţiei cumpărătorului. Dacă lucrul exista în momentul
încheierii contractului, dar era pierit în parte anterior, cumpărătorul poate alege; fie să renunţe la
contract, fie să ceară executarea lui asupra părţii rămase din lucru, cu o reducere proporţională din
54
preţ. Face excepţie ipoteza în care operaţiunea are un caracter aleatoriu, în acest caz, cumpărătorul
este conştient de riscul pieirii, dar cumpără sperând să nu fi intervenit.
Vânzarea este valabilă dacă are ca obiect un lucru viitor, care nu există în momentul încheierii
contractului, dar poate exista în viitor.
Dintre bunurile viitoare, numai moştenirea nedeschisă nu poate forma obiectul unui contract.
Nerealizarea lucrului viitor nu afectează validitatea contractului, în acest caz vânzătorul, pe lângă
pierderea preţului, va fi obligat şi la plata daunelor-interese pentru neexecutarea obligaţiei
asumate, dacă nu dovedeşte o cauză străină exoneratoare de răspundere. Face excepţie ipoteza în
care contractul are caracter aleatoriu, cumpărătorul asumându-şi riscul nerealizării lucrului viitor,
realizare independentă de voinţa şi atitudinea vânzătorului.

c. Lucrul să fie determinat sau determinabil – adica sa poata fi masurat

d. Lucrul să fie licit – sa respecte conditiile legale

e. Lucrul să fie posibil1

f. Lucrul să fie proprietatea vânzătorului

Dacă părţile sau cel puţin cumpărătorul a fost în eroare, socotind că lucrul vândut aparţine
vânzătorului, se admite că vânzarea este anulabilă pentru eroare asupra calităţii esenţiale a
vânzătorului, care a fost socotit de cumpărător proprietarul lucrului. Sancţiunea care intervine este
nulitatea relativă, putând fi invocată pe cale de acţiune sau pe cale de excepţie numai de
cumpărător şi succesorii lui.
Vânzătorul nu poate cere anularea chiar dacă a fost de bună-credinţă, căci eroarea comisă de un
contractant asupra propriei sale persoane nu poate vicia contractul. Anularea nu poate fi cerută nici
de către cumpărător sau succesorii lui, dacă vânzătorul a devenit proprietarul lucrului după vânzare
sau vânzarea este ratificată de către adevăratul proprietar. Adevăratul proprietar nu poate cere
anularea, dar poate intenta acţiune în revendicare, dacă bunul se află în posesia vânzătorului.

Preţul
Condiţii:
a. să fie fixat în bani;
b. să fie determinat sau determinabil;
c. să fie sincer si serios.
Dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, contractul este nul absolut.

a. Preţul să fie stabilit in bani

Stabilirea preţului sub forma unei sume de bani este de esenţa vânzării. Dacă înstrăinarea unui
lucru se face nu pentru bani, ci în schimbul unui alt lucra, pentru stingerea unei obligaţii sau în
schimbul unei alte prestaţii, contractul nu mai poate fi calificat vânzare-cumpărare, ci un schimb, o
dare în plată sau un alt contract, eventual contract nenumit. Nu poate fi calificat vânzare-
cumpărare contractul prin care proprietatea unui lucra se transmite în schimbul întreţinerii pe viaţă.
Obligaţia de întreţinere a dobânditorului este o obligaţie de a face, care nu echivalează cu un preţ.
Tot astfel, dacă drept contraechivalent s-a stipulat o prestaţie periodică în bani, dar care se plăteşte
până la moartea creditorului, nu mai este vânzare, ci rentă viageră.

b. Preţul să fie determinat sau determinabil

Preţul este determinat dacă cuantumul lui este hotărât de părţi în momentul încheierii contractului.
Determinarea preţului nu presupune stabilirea modalităţii de plată ori a termenului plăţii, aceste
elemente urmând a fi determinate. Preţul este determinat si atunci când stabilirea lui este lăsată la
aprecierea unui terţ ales de comun acord de către părţi sau de către persoana desemnată de părţi.
1
nu imposibil
55
În cazul în care există preţuri legale obligatorii, părţile trebuie să se conformeze, respectiv se
subînţelege că părţile au avut în vedere preţul legal, chiar dacă contractul nu conţine precizări în
această privinţă, căci numai convenţiile legal făcute au putere obligatorie între părţi.
c. Preţul să fie sincer şi serios
Prin preţ sincer se înţelege un preţ real pe care părţile să-l fi stabilit nu în mod fictiv, ci în scopul
de a fi cerut şi plătit în realitate.
In cazul în care preţul este fictiv, contractul este nul ca vânzare-cumpărare căci îi lipseşte preţul,
dar poate fi valabil ca o donaţie, dacă „vânzătorul" a avut intenţia de a face o liberalitate şi dacă
sunt îndeplinite toate condiţiile cerute pentru validitatea donaţiei.
„Este nulă vânzarea prin care părţile se înţeleg, printr-un act secret, să se plătească un preţ mai
mare decât cel care se declară în actul autentic". Preţul trebuie să fie serios, adică să nu fie
derizoriu, atât de disproporţionat în raport de valoarea lucrului vândut încât să nu existe preţ, să nu
poată constitui obiectul obligaţiei cumpărătorului şi deci o cauză suficientă a obligaţiei asumate de
vânzător de a transmite dreptul de proprietate.
Dacă în momentul încheierii contractului există o disproporţie vădită între cele două obiecte, se
poate cere anularea pentru leziune, dar numai dacă lezatul este o persoana cu vârsta între 14-18
ani, care încheie singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal, un contract pentru a cărui valabilitate
nu se cere autorizarea prealabilă a autorităţii tutelare şi numai dacă nu 1-a ratificat expres sau tacit
după ce a împlinit vârsta de 18 ani.

Cauza
Este acea conditie esentiala si de fond necesara pentru validitatea contractului si consta in scopul
urmarit de catre parti la incheierea acelui contract. Actul de vointa nu cuprinde in esenta lui
numai consimtamantul ca element fundamental al contractului, ci si scopul urmarit de catre parti,
adica o multitudine de reprezentari a ceea ce doresc partile prin incheierea acelui act (motivul
determinant).
Cauza are in componenta sa doua elemente : scopul mediat si scopul imediat. Scopul
mediat consta in rezultatul urmarit de fiecare parte in schimbul obligatiei pe care si-o creeaza2.
Scopul imediat are in vedere motivul de natura psihologica care a stat la baza luarii
hotararii de a incheia contractul.
Cauza trebuie respecte urmatoarele conditii :
- sa existe
- sa fie reala, adica nu falsa
- sa fie licita , adica in conformitate cu legea
- sa fie morala, adica sa nu contravina bunelor moravuri si ordinii publice

3 Efectele contractului de vânzare-cumpărare

Prin efectele contractului de vânzare-cumpărare se înţeleg obligaţiile pe care contractul le

creează în sarcina părţilor contractante.
Inţelesul unui contract de vânzare-cumpărare, dacă este îndoielnic, se interpretează în favoarea
cumpărătorului, în materie de vânzare art. 1312 C.civ. conţine o regulă specială şi derogatorie, şi
anume : vânzătorul trebuie să explice clar obligaţiile sale, iar dacă înţelesul actului ar fi îndoielnic,
clauzele neclare se interpretează în contra vânzătorului.

Obligaţiile vânzătorului
Vânzătorul are două obligaţii : să predea lucrul vândut cumpărătorului şi să-l garanteze contra
evicţiunii şi contra viciilor.

2
consideratia imediata avuta in vedere de catre parti la momentul incheierii contractului
56
 Între obligaţiile vânzătorului, Codul civil nu prevede obligaţia de a transmite proprietatea
lucrului vândut, deoarece transferul proprietăţii se produce, de regulă, prin însăşi încheierea
contractului.

1. Predarea lucrului vândut

Prin predare se înţelege punerea lucrului vândut la dispoziţia cumpărătorului. Predarea nu are
semnificaţia transferării dreptului de proprietate şi nici a posesiei, ci numai a detenţiei,
cumpărătorul posedând din momentul în care a devenit proprietar. Reguli avute in vedere :
în ceea ce priveşte modul de executare, predarea presupune, în unele cazuri, numai o atitudine pur
pasivă din partea vânzătorului, iar în alte cazuri, îndeplinirea unor acte sau fapte pozitive necesare
pentru intrarea în stăpânirea efectivă a lucrului cumpărat.
Pentru termenul si dovada predării se aplică regulile generale referitoare la executarea
obligaţiilor.
Predarea se face la locul unde se află lucrul în momentul contractării, în celelalte cazuri,
predarea va trebui să se facă la domiciliul debitorului.
Cheltuielile de predare sunt în sarcina vânzătorului, iar cele ale ridicării de la locul predării, în
sarcina cumpărătorului, dacă nu este stipulaţie contrară3
In ceea ce priveşte obiectul predării, vânzătorul este obligat să predea lucrul vândut „în măsura
determinată în contract" (art. 1326 C.civ).
In lipsă de stipulaţie contrară, vânzătorul este obligat să predea, o dată cu lucrul, şi fructele
percepute după momentul transferării dreptului de proprietate; vânzătorul are dreptul să primească
cheltuielile făcute pentru producerea fructelor.
Cumpărătorul are de asemenea dreptul la accesoriile lucrului vândut şi la tot ce a fost destinat la
uzul său perpetuu4
Sancţiunea nerespectării obligaţiei de a preda lucrul, în cazul culpei vânzătorului, poate fi:
• rezoluţiunea vânzării cu daune-interese,
• executarea în natură a contractului sau invocarea excepţiei de neexecutare.
In cazul executării cu întârziere a obligaţiei de predare, cumpărătorul are dreptul să ceară daune-
interese, dar numai de la data punerii în întârziere a vânzătorului. În cazul în care lucrul vândut nu
se predă în momentul încheierii contractului, vânzătorul este obligat să-l conserve până în
momentul predării, deoarece lucrul trebuie să fie predat în starea în care se afla în momentul
încheierii contractului, chiar dacă, potrivit convenţiei, proprietatea se transmite ulterior, dar lucrul
există în acel moment şi este individualizat.
In caz de deteriorare a lucrului, vânzătorul răspunde ca un depozitar, culpa fiind prezumată
cât timp nu dovedeşte o cauză străină exoneratoare de răspundere (caz fortuit, forţă majoră).
Dacă cumpărătorul a devenit proprietar, din momentul încheierii contractului el trebuie să
suporte cheltuielile ocazionate de păstrarea lucrului (art. 1618 C.civ.). Sancţiunea nerespectării
obligaţiei de a preda lucrul datorită culpei vânzătorului este fie rezolutiunea vânzării cu daune-
interese, fie executarea în natură a contractului.
În cazul executării cu întârziere a obligaţiei de predare, cumpărătorul are dreptul la daune-
interese, dar numai de la data punerii în întârziere a vânzătorului.

2. Obligaţia de garanţie
Obligaţia de garanţie a vânzătorului are o dublă înfăţişare: vânzătorul trebuie să-l garanteze pe
cumpărător de liniştita folosinţă a lucrului, adică contra evicţiunii şi de utila folosinţă a lucrului,
adică contra viciilor.

A. Garanţia contra evicţiunii

Se numeşte evicţiune pierderea proprietăţii lucrului sau tulburarea cumpărătorului în exercitarea
prerogativelor de proprietar.
3
art.1317 Cod.civil
4
art. 1325 Cod civil
57
 Obligaţia de garanţie împotriva evicţiunii există nu numai faţă de cumpărător, dar şi faţă de
subdobânditori, chiar dacă aceştia sunt succesori cu titlu particular sau cu titlu gratuit.

B. Garanţia contra viciilor lucrului vândut

Vânzătorul răspunde de viciile ascunse ale lucrului, dacă din cauza lor lucrul este impropriu
întrebuinţării după destinaţie sau dacă viciile micşorează într-atât valoarea de întrebuinţare, încât
cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, nu ar fi cumpărat sau ar fi plătit un preţ mai redus.

Condiţii:
• Trebuie ca viciul să fie ascuns, vânzătorul nu răspunde „de viciile aparente şi despre care
cumpărătorul a putut singur să se convingă. Viciul poate fi considerat ascuns numai dacă
cumpărătorul nu 1-a cunoscut şi printr-o verificare normală, dar atentă, nici nu putea să-l
cunoască.
• Trebuie ca viciul să fi existat în momentul încheierii contractului.
Pentru viciile ivite ulterior contractării vânzătorul nu răspunde, deoarece prin efectul încheierii
contractului riscurile trec asupra cumpărătorului, o dată cu dreptul de proprietate, în cazul în care
proprietatea nu se transmite în momentul încheierii contractului, vânzătorul răspunde şi pentru
viciile ivite ulterior vânzării.
• Trebuie ca viciul să fie grav, adică din cauza lui lucrul să fie impropriu întrebuinţării la care
este destinat după natura sa ori potrivit convenţiei sau să se micşoreze într-atât valoarea de
întrebuinţare, încât cumpărătorul, în cunoştinţă de cauză, n-ar fi cumpărat sau ar fi plătit un
preţ mai mic.
Obligaţia de garanţie pentru vicii se aplică la orice vânzare, inclusiv la antecontratul de vânzare-
cumpărare, indiferent că lucrul este un mobil sau imobil, în stare uzată sau nouă, cu două excepţii:
a) nu există obligaţia de garanţie în cazul vânzării bunului la licitaţie publică care se face prin
intermediul justiţiei;
b) în cazul vânzării de drepturi succesorale, Vânzătorul răspunde numai de calitatea sa de
moştenitor, nu şi de calitatea bunurilor moştenite.

Termenul de intentare a acţiunilor

„Dreptul la acţiunea privitoare la viciile ascunse ale unui lucru transmis se prescrie prin împlinirea
unui termen de 6 luni, în cazul în care viciile nu au fost ascunse cu viclenie" 5, iar dacă au fost
ascunse cu viclenie, termenul este de 3 ani. Termenele de prescripţie încep să curgă de la data
descoperirii viciilor, însă cel mai târziu la împlinirea unui an de la predarea lucrului de orice
natură, cu excepţia construcţiilor, unde termenul este de 3 ani.

Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul are două obligaţii principale:
- de a plăti preţul
- de a lua în primire lucrul vândut.
Dacă nu s-a prevăzut altfel în contract, el suportă şi cheltuielile vânzării.
Plata preţului
a. Locul şi data plătii
Cumpărătorul este obligat să plătească preţul la locul şi în momentul în care i se face predarea
lucrului vândut. Plata se face, în lipsă de stipulaţie contrară, la domiciliul debitorului6, în materia
obligaţiilor, iar în materia vânzării, la locul unde se face predarea lucrului vândut.
În dreptul comun, în lipsă de termen, plata se face imediat, iar în materie de vânzare numai în
momentul predării lucrului vândut.
b. Dobânda preţului
5
art. 1358 Cod civil
6
art. 1104 Cod civil

58
Cumpărătorul este obligat să plătească dobândă până la efectiva achitare a preţului în următoarele
cazuri:
• dacă există o convenţie în acest sens;
• dacă lucrul vândut si predat este producător de fructe;
• în toate celelalte cazuri, numai dacă şi din momentul în care cumpărătorul a fost pus în
întârziere printr-o notificare.
c. Sancţiunea neplăţii preţului
Vânzătorul are mai multe posibilităţi :
• obligarea cumpărătorului la executarea în natură a obligaţiei (termenul de prescripţie este
de 3 ani);
• invocarea excepţiei de neexecutare, refuzând să predea lucrul vândut dacă cumpărătorul nu
plăteşte preţul şi nu beneficiază de un termen suspensiv;
• rezolutiunea contractului.

Luarea în primire a lucrului vândut

Cumpărătorul este obligat să ia în primire lucrul vândut la locul şi termenul la care vânzătorul
este obligat să-l predea, suportând cheltuielile ridicării de la locul predării. În caz de neexecutare,
după punerea în întârziere a cumpărătorului, vânzătorul poate cere instanţei obligarea cumpără-
torului la luarea în primire a lucrului, la nevoie sub sancţiunea de daune cominatorii, sau poate cere
autorizaţia să-l pună în alt loc, dacă are nevoie de locul unde se găseşte7, cheltuielile8 fiind în
sarcina cumpărătorului. Vânzătorul mai are opţiunea să ceară rezolutiunea contractului de vânzare-
cumpărare cu daune-interese.
Prin derogare de la regula rezoluţiunii judiciare, în cazul produselor care se deteriorează repede
şi a altor lucruri mobile (în special efecte şi acţiuni supuse fluctuaţiilor de valoare), având în
vedere importanţa deosebită a respectării termenului de luare în primire, Codul civil prevede
rezolutiunea de drept a contractului şi chiar fără punerea în întârziere a cumpărătorului, dar numai
dacă în contract s-a stabilit termenul ridicării şi numai în favoarea vânzătorului (art.1370 C.civ.),
dacă nerespectarea termenului de ridicare nu se datorează faptei sale. Prin urmare, această
rezoluţiune operează numai dacă în contract s-a stipulat termenul ridicării şi numai în favoarea
vânzătorului.

Suportarea cheltuielilor vânzării

Cheltuielile vânzării sunt cheltuieli accesorii preţului şi se plătesc de către cumpărător (art. 1305
C.civ.).Cheltuielile vânzării nu pot fi puse în sarcina vânzătorului pe bază de simple prezumţii.

7
art.1121 C.civ.
8
de transport, depozitare
59
 PARTEA a II-a

DREPT COMERCIAL
CAPITOLUL I
DEFINITIA, OBIECTUL, IZVOARELE SI SUBIECTELE DREPTULUI
COMERCIAL

1.Definiţia dreptului comercial

Dreptul comercial este acea ramură a dreptului privat care cuprinde ansamblul unitar al normelor
juridice ce reglementează relaţiile sociale patrimoniale si cele nepatrimoniale din sfera activităţii
de comerţ, relaţii care se nasc de regulă între persoane care au calitatea de comerciant si care se
află pe poziţie de egalitate juridică.

2. Obiectul dreptului comercial

Normele juridice de drept comercial au ca obiect de reglementare, în principal, relaţiile sociale
patrimoniale, care prezintă caracter comercial si, în secundar, relaţii personale nepatrimoniale.
In cazul relaţiilor personale nepatrimoniale care privesc unele atribute de identificare ale
comercianţilor persoane fizice si societăţi comerciale (numele comercial, sediul, emblema etc.), în
dreptul comercial acestea dobândesc natura patrimonială.
În consecinţă, încălcarea lor este apărată printr-o acţiune patrimonială, fie în concurentă neloială,
fie în contrafacere, fie în daune.
Cu toate acestea, în dreptul comercial există si relaţii personale nepatrimoniale reglementate de
normele juridice de drept comercial, cum ar fi dreptul de a alege si de a fi ales în organe de
conducere ale societăţii.

3. Izvoarele dreptului comercial

60
În materie comercială principalul izvor de drept îl constituie Codul Comercial Român9. Aceasta
rezultă din caracterul declarativ al primului aliniat din articolul l al Codului Comercial potrivit
căruia „În comerţ se aplică legea de fată". Ca izvor de drept subsidiar, în aliniatul doi al aceluiaşi
articol se arată că: „Unde ea (legea de fată) nu dispune se aplică codicele civil". La rândul său prin
expresia “codicele civil" din alin. 2 trebuie să înţelegem întreaga materie civilă, inclusiv procedura
civilă. În aceste condiţii, izvoarele de drept comercial sunt Codul Comercial şi legile comerciale ca
izvoare principale, precum si legislaţia civilă, ca izvor subsidiar, când izvorul principal de drept nu
conţine nici o reglementare. Această ierarhizare a izvoarelor de drept îşi găseşte explicaţia în
caracterul autonom si suveran al dreptului comercial fată de dreptul civil. Raportul dintre dreptul
comercial si dreptul civil nu atribuie dreptului comercial un caracter de disciplină excepţională,
întrucât face parte, alături de dreptul civil, din ramura dreptului privat, nu poate avea decât un
caracter special. Caracterul special al dreptului comercial confirmă dualismul dreptului privat, dar,
totodată, si una din consecinţele acestuia, interpretarea sau extensiunea analogica, în aceste condiţii
extensiunea analogică va putea fi folosită ca izvor de drept comercial, interpunându-se între legile
comerciale si legislaţia civilă.

4 Subiectele Dreptului Comercial

Comerciantul persoană fizică

Prin sintagma “subiecte de drept comecial” avem în vedere persoanele care participă în
cadrul raporturilor comerciale10 atât persoane fizice cât şi persoane juridice.
În art.7 din Cod, se precizează că “sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având comerţul
ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale”. Orice persoana care într-un chip accidental
face o operaţiune de comerţ, nu poate fi considerată ca comerciant, ea este însă supusă legilor şi
jurisdicţiunii comerciale pentru toate contestaţiunile ce se pot ridica din aceasta operaţiune.
Determinarea calităţii de comerciant persoană - fizică
Condiţiile impuse comerciantului persoană fizică
Natura juridică a faptelor pe care le săvârşeşte persoana fizică nu este suficientă pentru definirea
comerciantului.
Persoana fizica dobândeşte calitatea de comerciant dacă îndeplineşte în mod cumulativ mai
multe condiţii. In literatura de specialitate11, aceste condiţii au fost grupate în două categorii:
a) condiţii referitoare la persoană, care, la rândul lor sunt, de două feluri:- condiţii necesare
protejării persoanei care vrea să facă comerţ (capacitatea juridică de folosinţă12 si de exerciţiu13);-
condiţii necesare protejării intereselor generale (incapacităţi si incompatibilităţi);
b) condiţii referitoare la activitate, care presupune cu necesitate îndeplinirea faptelor (actelor)
de comerţ cu titlu de profesie.
Avându-se în vedere principiul libertăţii de a face comerţ - libertate recunoscută de legiuitor, în
principiu, oricărei persoane - sunt stabilite şi unele limite legale şi uneori, convenţionale14 ale
acestui principiu. Sintetizând aceste idei, considerăm că o persoană fizică poate să dobândească
calitatea de comerciant dacă îndeplineşte următoarele condiţii15:
9
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL din 10 mai 1887. Codul Comercial a fost promulgat prin decret la 10 mai
1887 şi a intrat în vigoare la 1 septembrie 1887. În cursul anilor, Codul comercial a suferit modificări substanţiale în
anii 1895, 1900, 1902, 1906, 1920, 1925, 1929, 1930, 1931, 1932, 1933, 1934, 1936, 1943, 1947, 1948, 1949, 1950,
1990, 1995.
10
Comercianţii
11
Yves Guyon – Droit Commercial, Paris, 1988, citat de Samranda Angheni, op.cit., pag.60
12
Capacitatea de folosinţa este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii
13
Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, savirsind acte
juridice
14
vezi St.D.Carpenaru,Regimul juridic al comerciantului,in dreptul comercial roman,in “Dreptul”nr.6/1992 pag.7
15
vezi Curtea de Casatie sectia III decizia nr.930/1936 in Practica judiciara in materie
comerciala,vol.I,Ed.Lumina,Bucuresti,1991.pag.129

61
- persoana fizică, cetăţean român, să aibă capacitatea juridică cerută de lege, atât capacitate de
folosinţă, cât si capacitatea de exerciţiu;
- persoana fizică trebuie să exercite în mod obişnuit, cu titlu de profesie, fapte de comerţ;
- comerţul să fie desfăşurat în nume propriu;
- activitatea comerciantului să se finalizeze într-un câştig, din care să-si asigure cel puţin existenta
(finis mercatorum est lucrum), excluzându-se, în principiu o activitate nelucrativă;
- persoana fizică - comerciant să acţioneze pe riscul său si cu răspundere nelimitată;
- obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege.

Capacitatea persoanei fizice-comerciant

A) Capacitatea de folosinţă
În privinţa capacităţii de folosinţă, orice persoană beneficiază de această prerogativă, putere
recunoscută de lege. Nimănui nu i se poate îngrădi capacitatea de folosinţă, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege.
Aşadar, regulă este că, orice persoană fizică are vocaţia necesară pentru a fi comerciant, vocaţie
care izvorăşte din principiul libertăţii comerţului. Există anumite incompatibilităţi, decăderi si
interdicţii, de regulă legale, si în mod excepţional convenţionale, motive care împiedică o persoana
fizică de a dobândi calitatea de comerciant.
a) Incompatibilităţi
Activitatea de comerţ, datorita caracterului său speculativ, este incompatibila cu anumite funcţii
sau profesii ale unor anumite categorii de persoane fizice. Astfel, nu pot fi comercianţi, datorită
funcţiei pe care o deţin:
• parlamentarii;
• magistraţii (judecătorii, procurorii)16;
Nu pot fi comercianţi, datorită profesiei, acele persoane care exercită profesiuni liberale:
• avocaţii17;
• notarii18;
• medici19.
b) Decăderi
Potrivit dispoziţiilor legale20, persoanele care au fost condamnate penal pentru una din faptele
prevăzute de art.l din legea nr.12/1990 republicata nu mai pot exercita profesiunea de comerciant.

16
Art.7 din LEGEA Nr. 303 din 28 iunie 2004 privind statutul magistraţilor, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL
OFICIAL NR. 576 din 29 iunie 2004
17
art.14 din LEGE Nr. 51 din 7 iunie 1995, Republicată, pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 113 din 6 martie 2001. Republicată în temeiul art. V din Legea nr.
231 din 4 decembrie 2000 privind modificarea şi completarea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea
profesiei de avocat, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 7 decembrie 2000, dându-se
alineatelor şi articolelor numerotarea corespunzătoare. Legea nr. 51/1995 a fost publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 116 din 9 iunie 1995 şi a mai fost modificată prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.
85/1997 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 378 din 29 decembrie 1997, aprobată şi modificată
prin Legea nr. 246/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 22 decembrie 1998, şi
ulterior abrogată prin Ordonanţa Guvernului nr. 73/1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 419
din 31 august 1999) şi prin Legea nr. 231/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 635 din 7
decembrie 2000.
18
Art.35 din LEGE Nr. 36 din 12 mai 1995, Legea notarilor publici şi a activităţii notariale, PUBLICATĂ ÎN:
MONITORUL OFICIAL NR. 92 din 16 mai 1995
19
Art.14 din LEGE Nr. 306 din 28 iunie 2004, privind exercitarea profesiei de medic, precum şi organizarea şi
funcţionarea Colegiului Medicilor din România, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 578 din 30 iunie
2004
20
LEGE Nr. 12 din 6 august 1990, privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 133 din 20 iunie 1991. Republicată în temeiul art. II din Legea nr. 42
din 13 iunie 1991, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 129 din 17 iunie 1991, dîndu-se articolelor
o nouă numerotare. Legea nr. 12/1990 este publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 97 din 8 august
1990.
62
Evident este nevoie de o hotărâre judecătorească prin care să se fi interzis condamnatului
exercitarea profesiei de comerciant, ca o pedeapsă complimentară (art.64 Cod penal21).
c) Interdicţii
Interdicţiile pot fi legale sau convenţionale. Interdicţiile legale se refera la anumite activităţi care
nu pot face obiectul comerţului particular (privat)22 si care sunt monopol de stat. Prin monopol de
stat, se înţelege dreptul statului de a stabili regimul de acces al agenţilor economici cu capital de
stat şi privat, inclusiv producători individuali, după caz, la activităţile economice constituind
monopol de stat şi condiţiile de exercitare a acestora.
Constituie monopol de stat23:
- fabricarea şi comercializarea armamentului, muniţiilor şi explozibililor;
- producerea şi comercializarea stupefiantelor şi a medicamentelor care conţin substanţe
stupefiante;
- extracţia, producerea şi prelucrarea în scopuri industriale a metalelor preţioase şi a pietrelor
preţioase;
- producerea şi emisiunea de mărci poştale şi timbre fiscale;
- fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a alcoolului şi a băuturilor
spirtoase distilate;
- fabricarea şi importul, în vederea comercializării în condiţii de calitate, a produselor din tutun şi a
hârtiei pentru ţigarete;
- organizarea şi exploatarea sistemelor de joc cu miză, directe sau disimulate;
- organizarea şi exploatarea pronosticurilor sportive.
Interdicţiile convenţionale sunt folosite sub forma clauzelor inserate în contract si produc
efecte, evident, între părţile contractante conform principiului res inter alios acta. Exemplificăm în
acest sens situaţia ivită într-un contract de vânzare a fondului de comerţ, când, este posibil să se
poată stabili o clauză, prin care, vânzătorul fondului de comerţ se obligă, ca o anumita perioadă de
timp, socotită din momentul cesionării fondului, sa nu facă acelaşi gen de comerţ sau să nu se
restabilească în acel loc pentru exercitarea aceluiaşi comerţ.
Incompatibilităţile convenţionale pot rezulta şi din clauze de exclusivitate, prin care un
distribuitor se obligă faţă de producător să nu vândă decât anumite produse (cele fabricate de
producător), deci distribuitorul este incompatibil de a comercializa alte categorii de produse.

B) Capacitatea de exerciţiu
În privinţa capacităţii de exerciţiu, persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant numai
dacă are capacitatea de exerciţiu deplină, deci să fi împlinit vârsta de 18 ani. Aceasta prevedere
rezulta în mod expres din conţinutul art.1024 din Codul Comercial coroborat cu art.8 din Decretul
nr.31/195425 privitor la persoana fizică si juridică. În prezent, acest articol fiind abrogat, se pune
întrebarea firească dacă şi minorii sub 18 ani, cu capacitate de exerciţiu restrânsă (14-18 ani), pot
dobândi calitatea de comerciant. Chiar daca nu exista o prevedere expresa in acest sens,
considerăm că această categorie de persoane nu poate dobândi această calitate, datorită gravităţii
efectelor actelor şi faptelor de comerţ pentru patrimoniul minorului (inclusiv falimentul).
De asemenea, minorii până la vârsta de 18 ani nu pot începe o activitate de comerţ în nume
propriu si cu titlu de profesiune, dar, reprezentanţii lor legali pot continua un comerţ în numele

21
CODUL PENAL AL ROMÂNIEI, Republicat, PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 65 din 16 aprilie
1997. Republicat în temeiul art. III din Legea nr. 140/1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.
289 din 14 noiembrie 1996.Codul penal a fost publicat în Buletinul Oficial nr. 79 - 79 bis din 21 iunie 1968 şi a mai
fost republicat în Buletinul Oficial nr. 55 - 56 din 23 aprilie 1973, în temeiul art. III din Legea nr. 6/1973, publicată în
Buletinul Oficial nr. 49 din 6 aprilie 1973.
22
vezi St.Carpenaru,Regimul juridic al comerciantilor in dreptul comercial roman,in “Dreptul”nr.6/1992 p 6
23
Art.2 din LEGE Nr. 31 din 6 mai 1996, privind regimul monopolului de stat, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL
OFICIAL NR. 96 din 13 mai 1996
24
În prezent abrogat prin art. V din Decretul nr.185/1949, publicat în Buletinul Oficial nr.25 din 30 aprilie 1949
25
PUBLICAT ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 8 din 30 ianuarie 1954
63
minorului, dacă acesta a dobândit un fond de comerţ pe cale succesorală. Nici în privinţa femeii
care se căsătoreşte înaintea împlinirii vârstei de 18 ani (la 16 ani si, excepţional, la 15 ani) şi care
dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină nu operează calitatea de comerciant.
Capacitatea de exerciţiu deplină a femeii căsătorite înaintea vârstei de 18 ani este recunoscuta
numai pentru actele de drept civil, cu scopul de a asigura egalitatea între soţi în timpul căsătoriei si
pentru a fi reprezentanta legală a minorilor care rezultă din căsătorie.
În privinţa persoanelor puse sub interdicţie, potrivit art.14 Cod Comercial, acestea nu pot fi
comercianţi si nici nu pot continua comerţul. Persoanele puse sub interdicţie sunt lipsite de
discernământ datorită alienaţiei sau debilitaţii mintale. Aşadar, această categorie de persoane nu
poate începe si nici nu poate continua prin reprezentant legal activitatea de comerţ. Concluzionând,
apreciem că nu au capacitate necesară dobândirii calităţii de comerciant minorii si nici persoanele
puse sub interdicţie.
O situaţie specială o au persoanele cu privire la care s-a instituit curatela, potrivit art.152 din
Codul Familiei26. Aceste persoane, deşi au discernământ, nu pot să-si apere singure interesele
datorită unei anumite boli, infirmităţi sau din cauza bătrâneţii. La cererea persoanei în cauză,
autoritatea tutelară numeşte un curator (persoană care reprezintă interesele celui aflat în
imposibilitate pentru unul din motivele arătate).
Teoretic, persoanele puse sub curatela sunt incapabile cu privire la exercitarea comerţului.
Dispoziţiile legale însă nu prevăd incapacitatea de a face comerţ a persoanelor aflate sub curatela.
Din punct de vedere practic este mai greu ca o persoană aflata într-o astfel de situaţie să exercite o
activitate de comerţ, chiar dacă actele sau faptele juridice se încheie de către curator, în numele si
pe seama persoanei aflate sub curatela.

Activitatea desfăşurată de comerciantul persoană fizică

A doua condiţie pe care trebuie sa o îndeplinească o persoana fizica pentru a fi comerciant se
refera la activitatea pe care o desfăşoară.
Persoanele fizice, cetăţeni români sau cetăţeni străini, care provin din statele membre ale
Uniunii Europene şi din statele aparţinând Spaţiului Economic European, pot desfăşura activităţi
economice pe teritoriul României, în mod independent, sau pot constitui intreprinderi familiale în
condiţiile prevăzute de lege. Persoanele fizice şi asociaţiile familiale pot fi autorizate să desfăşoare
activităţi economice în toate domeniile, meseriile şi ocupaţiile, cu excepţia celor reglementate prin
legi speciale. Persoana fizică trebuie să exercite în mod obişnuit, cu titlu de profesie, fapte de
comerţ. Aşadar, potrivit criteriului obiectiv de definire a comerciantului, persoana dobândeşte
această calitate dacă săvârşeşte fapte de comerţ cu caracter constituitiv sau esenţial de comerţ şi în
mod excepţional fapte conexe (auxiliare) de comerţ.
Nu dobândeşte această calitate acea persoană care este împuternicită fie să facă comerţ în numele
comerciantului, fie să semneze o cambie, ori să constituie garanţii personale sau reale. Ea este însă
supusă legilor şi jurisdicţiunii comerciale pentru toate obiecţiunile ce se pot ridica din operaţiunile
executate.
Faptele de comerţ trebuie sa fie o permanenţă a activităţii persoanei care îşi face o profesie din
activitatea de comerţ27, acţionând cu conştiinţa calităţii pe care o are. Profesia presupune o
pregătire teoretică şi practică de un anumit gen şi de un anumit grad pentru exercitarea unei
anumite ocupaţii. Caracterul continuu, repetat al faptelor de comerţ rezultă din prevederile art.7 si
art.9 Cod Comercial.
Desfăşurarea comerţului în nume propriu

26
Adoptat prin LEGE Nr. 4 din 4 aprilie 1956, PUBLICATA ÎN: BULETINUL OFICIAL NR. 13 din 18 aprilie 1956.
Codul familiei a fost adoptat prin Legea nr 4 din 4.04.1956 şi republicat în B. Of. nr. 13 din 18.04.1956. Lucrarea reda
textul republicat cu modificările ce i s-au adus prin Decretul nr. 779/1966 (B. Of. nr. 64 din 8.10.1966 ), Legea nr.
3/1970 (B. Of. nr. 70 din 25.06.1970), Decretul nr. 174/1974 (B. Of. nr. 108 din 1 august 1974) şi Legea nr. 59/1993
(M. O f. nr. 177 din 26 iulie 1993 ).
27
vezi Curtea de Casatie,sectia I,decizia nr.3263/1943 in Practica judiciara in materie comerciala,vol.1, Ed.Lumina
Bucuresti 1991 pag.129
64
 A treia condiţie constă în obligaţia persoanei fizice de a face comerţ în nume propriu. Aşadar,
persoana care exercită o activitate de comerţ în numele si pe seama altei persoane nu dobândeşte
calitatea de comerciant. Astfel, nu sunt comercianţi auxiliari de comerţ (prepusul, procuristul,
vânzătorul, comisul-voiajor), deoarece actele de comerţ pe care le încheie nu sunt în nume propriu,
ci pe numele si pe seama comerciantului la care sunt angajaţi sau pentru care lucrează.
Desfăşurarea comerţului pentru obţinerea unui profit
A patra condiţie specifica unui comerciant este ca activitatea lui sa se finalizeze într-un câştig,
din care să-şi asigure cel puţin existenta (finis mercatorum est lucrum), excluzându-se, în
principiu, o activitate nelucrativă28. Ceea ce interesează este elementul subiectiv, în sensul intenţiei
comerciantului de a obţine un profit, si nu neapărat obţinerea efectivă si imediată a profitului. De
asemenea, nu interesează că desfăşurarea comerţului de către comerciant să fie unică sau sursă de
venituri. Astfel, de exemplu, este foarte posibil ca un comerciant persoana fizica să fie angajat în
cadrul unei unităţii, beneficiind astfel, în baza contractului individual de munca, de un anumit
salariu.
Esenţa acestei condiţii rezida însă din faptul că orice activitate desfăşurată în condiţiile legii de
câtre o persoana fizică are drept scop principal obţinerea unui profit, neîncadrându-se astfel în
prestaţiile non-profit.

Desfăşurarea comerţului pe riscul comerciantului

A cincea condiţie este aceea ca persoana fizică comerciant sa acţioneze pe riscul sau şi cu
răspunderea nelimitata.
Riscul este specific oricărei afaceri, important este ca persoana fizică comerciant să depună
toată diligenta în înlăturarea sau în diminuarea efectelor riscurilor în afaceri. De aceea este
important ca într-un contract comercial să fie stipulate clauze de modificare (adaptare) a
obligaţiilor părţilor contractante, în funcţie de diferiţi factori, în principal concurenta terţei
persoane. Răspunderea nelimitată este caracteristica pentru comerciantul persoană fizică.
Comerciantul debitor răspunde pentru datoriile ce izvorăsc din fapte (acte) de comerţ cu întreaga
sa „avere", cu toate bunurile mobile si imobile prezente si viitoare care se găsesc în patrimoniul
său, ca persoană fizică. Creditorii „comerciali" nu beneficiază, în principiu, de garanţii legale pe
baza cărora să fie satisfăcuţi (îndestulaţi) cu preferinţa. În patrimoniul debitorului comerciant nu
există bunuri corporale sau incorporale care să fie urmărite pentru satisfacerea creanţelor
„comerciale". Întrucât răspunderea persoanei fizice comerciant este nelimitată, în practică se
preferă constituirea unei societăţi comerciale cu răspundere limitată, chiar cu unic asociat, potrivit
Legii nr.31/199029, republicată.

28
Smaranda Angheni, Magda Volonciu, Camelia Stoica – Drept Comercial, Editia a II-a revazută şi adăugită, Editura
Oscar Print, pag.66
29
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 1066 din 17 noiembrie 2004. Republicată în temeiul art. XII din
titlul II al cărţii a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea
demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, cu modificările ulterioare, dându-se textelor o
nouă numerotare. Legea nr. 31/1990 a mai fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 33 din 29
ianuarie 1998, iar ulterior a fost modificată şi completată prin:
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 16/1998 pentru prorogarea termenului prevăzut la art. VI alin. 1 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 32/1997 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 359 din 22 septembrie 1998, aprobată prin Legea
nr. 237/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 477 din 11 decembrie 1998;
- Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 236 din 27 mai 1999, cu modificările ulterioare;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, republicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 598 din 22 august 2003, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 127/2000 pentru modificarea şi completarea art. 156 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 345 din 25 iulie 2000;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru
înregistrarea şi autorizarea funcţionării comercianţilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 413
65
 Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege
O altă condiţie necesară exercitării activităţii de comerţ este obţinerea de către comerciant a
autorizaţiei prevăzute de lege.
Oficiul Registrului Comertului are obligaţia ca în termen de 3 zile lucrătoare de la data înregistrării
cererii de autorizare sau, după caz, de completare a autorizaţiei, să elibereze certificatul de
inmatriculare si rezolutia directorului. Actul administrativ individual trebuie sa îndeplinească
condiţiile de validitate prevăzute de lege pentru orice act administrativ, respectiv condiţii de fond,
de formă si de procedura.
Certificatul de inmatriculare al persoanei fizice autorizate va cuprinde în mod obligatoriu:
- datele de identificare a emitentului ;
- datele de identificare a persoanei fizice care va desfăşura activităţi economice în mod
independent sau a persoanei din iniţiativa căreia se înfiinţează intreprinderea individuala sau
intreprinderea familial şi a membrilor acesteia;
- sediul social
- activitatea principală
- data eliberării şi numărul de înregistrare al acesteia.
O persoană fizică care desfăşoară activităţi economice în mod independent sau o intreprindere
familială are dreptul de a deţine o singură autorizaţie. Pentru a fi comerciant este necesar ca
persoana care solicită obţinerea autorizaţiei de exercitare a comerţului să aibă pregătire
profesională pentru domeniile respective de activitate.

Statutul juridic al comerciantului

Comerciantul beneficiază de anumite drepturi şi obligaţii, care, împreună, formează conţinutul
statutului juridic al comerciantului.
Cele mai importante obligaţii ale comerciantului sunt:
• Înmatricularea sau, după caz, înscrierea în registrul comerţului;
• Întocmirea registrelor comerciale.

Procedura de înregistrare în registrul comerţului

Potrivit Legii registrului comerţului, Legea nr. 26/199030, art. l alin.1, comercianţii au obligaţia ca,
înainte de începerea comerţului, să ceară înmatricularea în registrul comerţului31, iar în cursul
exercitării si la încetarea comerţului să ceară înscrierea în acelaşi registru32 a menţiunilor privind
actele a căror înregistrare este prevăzută de lege.

din 14 iunie 2002, cu modificările şi completările ulterioare;

- Legea nr. 314/2001 pentru reglementarea situaţiei unor societăţi comerciale, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 338 din 26 iunie 2001, cu modificările şi completările ulterioare;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2002 privind unele măsuri pentru stimularea cererii de atribuire a
folosinţei gratuite şi a investiţiilor în imobilele ce fac obiectul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 168/2001
privind punerea în valoare a construcţiilor zootehnice dezafectate, destinate creşterii, îngrăşării şi exploatării
animalelor, precum şi a fabricilor de nutreţuri combinate dezafectate, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 673 din 11 septembrie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 78/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 194 din 26 martie 2003, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a
funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, cu modificările ulterioare;
- Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 571 din 29
iunie 2004.
30
LEGE Nr. 26 din 5 noiembrie 1990, Republicată, privind registrul comerţului, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL
OFICIAL NR. 49 din 4 februarie 1998. Republicată în temeiul art. IV din Legea nr. 12 din 8 ianuarie 1998, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 15 din 19 ianuarie 1998, dându-se articolelor o nouă numerotare. Legea
nr. 26/1990 a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 121 din 7 noiembrie 1990.
31
vezi Curtea de Casatie sectia I-a, decizia nr.1583/1926,in Practica judiciara in materie
comerciala,vol.I,Ed.Lumina,Bucuresti 1991,pag.129.
32
vezi Decizia nr.3263/1943 in „Practica judiciara in materie comerciala”vol I,Ed.Lumina,Bucuresti 1991,pag.129
66
 Registrul Comerţului este un document public, asigurând publicitatea activităţii
comercianţilor cu scopul protejării intereselor comercianţilor dar, mai cu seamă, a terţelor
persoane.
Modificările care apar în cadrul operaţiunilor realizate de comerciant sau cu privire la fondul
de comerţ în totalitate ori a elementelor componente sunt opozabile terţelor persoane numai de la
data înscrierii lor în registrul comerţului. Din punct de vedere organizatoric, Registrul Comerţului
se tine de către Oficiul National al Registrului Comerţului, institutie publica, cu personalitate
juridica, organizata in subordinea Ministerului Justitiei.
Registrul Comerţului este alcătuit din:
- registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane fizice;
- registrul pentru înregistrarea comercianţilor persoane juridice;
- repertoriul alfabetic al comercianţilor înregistraţi precum şi dosarele cu actele depuse
Modul de ţinere a registrelor, precum şi de efectuare a înregistrărilor se stabileşte unitar,
pentru toate oficiile, prin norme aprobate prin ordin al ministrului justiţiei33.
In privinţa comerciantului persoană fizică, înregistrarea în registrul comerţului se face pe
baza unei cereri de înmatriculare, care trebuie sa cuprindă date referitoare la:
- numele şi prenumele, domiciliul, cetăţenia, data şi locul naşterii, starea civilă;
- firma comercială şi sediul acesteia;
- obiectul comerţului, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
- numărul, data şi organul emitent al certificatului de inmatriculare, pentru exercitarea comerţului.
Cererea de înmatriculare va fi semnată de comerciant sau de o persoană împuternicită prin
procură specială, procură care trebuie întocmită în formă autentică. În mod obligatoriu, cererea de
înmatriculare va fi însoţită de acte doveditoare ale datelor pe care le cuprinde. În vederea eliberării
certificatului de înregistrare, Registrul Comertului, are obligaţia să ia măsurile necesare pentru a
asigura obţinerea cazierului fiscal. În cazul în care transmiterea documentelor menţionate mai sus
se face prin poştă, taxele poştale aferente sunt suportate de solicitant.
În conformitate cu dispoziţia cuprinsă în art. 29 din Legea nr. 26/1990, republicata,
comerciantul este obligat să menţioneze pe facturi, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte
documente întrebuinţate în comerţ, numele/denumirea, sediul social, codul unic de înregistrare şi,
dacă este cazul, codul numeric personal.
Sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde
elementele prevăzute de legislaţia din domeniu. Pe parcursul exercitării comerţului, potrivit art. 21
din Legea nr. 26/1990, republicată, comerciantul este obligat să evidenţieze în registrul comerţului
toate modificările referitoare la34:
- donaţia, vânzarea, locaţiunea sau garanţia reală mobiliară constituită asupra fondului de comerţ,
precum şi orice alt act prin care se aduc modificări înregistrărilor în registrul comerţului sau care
face să înceteze firma ori fondul de comerţ;
- numele şi prenumele, cetăţenia, codul numeric personal, pentru cetăţenii români, seria şi numărul
paşaportului, pentru cetăţenii străini, data şi locul naşterii împuternicitului sau a reprezentantului
fiscal, dacă este cazul; dacă dreptul de reprezentare este limitat la o anumită sucursală, menţiunea
se va face numai în registrul unde este înscrisă sucursala
- brevetele de invenţii, mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu, denumirile de origine,
indicaţiile de provenienţă, firma, emblema şi alte semne distinctive asupra cărora societatea
comercială, regia autonomă, organizaţia cooperatistă sau comerciantul persoană fizică sau
asociaţie familială are un drept;
- hotărârea de divorţ al comerciantului, precum şi cea de împărţire a bunurilor comune pronunţate
în cursul exercitării comerţului;
33
LEGE Nr.12 din 8 ianuarie 1998, pentru modificarea şi completarea Legii nr. 26/1990 privind Registrul comerţului,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 15 din 19 ianuarie 1998
289-1 OUG 129/2002,aprobata cu modificari prin Legea nr.505/2003 cu modificarile ulterioare.
34
Articolul a fost modificat de LEGE Nr. 161 din 19 aprilie 2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei
în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 279 din 21 aprilie 2003
67
- hotărârea de punere sub interdicţie a comerciantului sau de instituire a curatelei acestuia, precum
şi hotărârea prin care se ridică aceste măsuri;
- deschiderea procedurii de reorganizare judiciară sau de faliment, după caz, precum şi înscrierea
menţiunilor corespunzătoare;
- hotărârea de condamnare a comerciantului pentru fapte penale care îl fac nedemn de a exercita
această profesie;
- orice modificare privitoare la actele, faptele şi menţiunile înregistrate.
In cazul în care comerciantul are sucursale, este obligat să ceară înmatricularea acestora la
Oficiul Registrului Comerţului de la sediul fiecărei sucursale, arătându-se si Oficiul Registrului
Comerţului unde a fost înmatriculat sediul principal. Cererea de înmatriculare a sucursalelor va fi
însoţită de copii certificate de oficiul sediului principal, copii referitoare la toate actele, pe baza
cărora a fost înregistrata ,,firma mamă ". Oficiul Registrului Comerţului de la sediul sucursalei va
transmite oficiului registrului comerţului de la sediul principal al comerciantului un extras de pe
înregistrarea efectuată, pentru a fi menţionată în registrul comerţului respectiv.
Potrivit art. 24 din Legea nr. 26/1990, republicată, în situaţia în care comerciantul care are
sediul principal al comerţului sau în străinătate şi înfiinţează o sucursală sau o filială în România
va fi supus tuturor dispoziţiilor referitoare la înmatricularea, menţionarea şi publicarea actelor şi
faptelor cerute pentru comercianţii din ţară.
Cererile de înmatriculare vor indica şi:
a) denumirea sucursalei şi numele/denumirea, forma şi sediul comerciantului din străinătate;
b) numele şi calitatea persoanelor care pot reprezenta faţă de terţi şi în justiţie comerciantul din
străinătate, precum şi ale celor dintre ele care se ocupă nemijlocit de activitatea sucursalei;
c) ultima situaţie financiară a comerciantului din străinătate aprobată, verificată sau publicată
potrivit legislaţiei statului în care comerciantul are domiciliul/sediul.
Dacă este cazul, se vor înregistra şi menţiuni referitoare la:
a) deschiderea unei proceduri judiciare sau extrajudiciare de insolvenţă asupra comerciantului din
străinătate;
b) dizolvarea societăţii din străinătate, numele şi puterile lichidatorilor;
c) închiderea sucursalei.
Efectele înregistrării
In dreptul român, drept de inspiraţie franceză, înmatricularea, înscrierea în Registrul Comerţului
a firmei si a celorlalte date are efect declarativ cu privire la calitatea persoanei, creându-se o
prezumţie relativă de comercialitate cu privire la faptele pe care aceasta le săvârşeşte si cu privire
la calitatea de comerciant. În dreptul german, înmatricularea are efect constitutiv cu privire la
calitatea de comerciant a persoanei care solicită acest lucru, iar din punct de vedere probatoriu,
înmatricularea echivalează cu o prezumţie absolută de comercialitate a faptelor pe care le
săvârşeşte persoana calificată comerciant35.
Răspunderea comerciantului pentru nerespectarea dispoziţiilor cuprinse în Legea privind
registrul comerţului
Sancţiunile prevăzute de Legea nr. 26/1990, republicată sunt de două feluri:
- sancţiuni civile;
- sancţiuni penale.
Sancţiunile civile constau în plata de amenzi civile, amendă aplicată de instanţa
judecătorească în a cărei rază teritorială s-a săvârşit fapta.
Contravenţia pentru care sancţiunea constă în amendă civilă poate consta în:
- neîndeplinirea obligaţiei referitoare la înmatricularea sau înregistrarea unei menţiuni ori,
depunerea unor acte sau semnături;
- nerespectarea dispoziţiilor prevăzute în art. 29 din Legea nr. 26/1990, republicată, adică
omisiunea comerciantului de a menţiona pe facturi, scrisori, oferte, comenzi, tarife, prospecte şi
orice alte documente întrebuinţate în comerţ numărul de înregistrare în registrul comerţului şi anul
înregistrării.
35
Smaranda Angheni şi colectiv – op.cit.pag.70
68
 Cuantumul amenzii civile prevăzute de legiuitor pentru comercianţi persoane fizice este de la
5O lei la 50O lei, dacă fapta nu constituie infracţiune. În cazul în care înmatricularea, menţiunea,
depunerea specimenului de semnătură sau a actului sunt în sarcina unei persoane juridice, amenda
judiciară este de la 500 lei la 2000 lei, dacă fapta nu constituie infracţiune.
Dacă sunt mai multe persoane obligate la îndeplinire, amenda se aplică fiecăreia dintre ele.
Sancţiunile penale constau în pedeapsa închisorii de la 3 luni la 2 ani sau amenzi de la 100 lei la
5OO lei, dacă fapta întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de declarare inexactă a unor
date pe baza cărora s-au făcut înregistrările ori menţiunile. Forma de vinovăţie trebuie să fie
intenţia (persoana în cauză să fi dat ,,cu rea credinţă" declaraţii inexacte).
Dacă potrivit legii penale, fapta întruneşte elementele constitutive ale altor infracţiuni (fals, uz de
fals, înşelăciune) desigur persoana va fi pedepsită conform legii penale.

Radierea înregistrărilor
Potrivit art. 25 din Legea nr. 26/1990, republicată, “orice persoană fizică sau juridică
prejudiciată ca efect al unei înmatriculări ori printr-o menţiune în registrul comerţului are dreptul
să ceară radierea înregistrării păgubitoare36, în tot sau numai cu privire la anumite elemente ale
acesteia, în cazul în care prin hotărâri judecătoreşti irevocabile au fost desfiinţate în tot sau în parte
sau modificate actele care au stat la baza înregistrării cu privire la care se solicită radierea, dacă
prin hotărârea judecătorească nu a fost dispusă menţionarea în registrul comerţului". Persoana
prejudiciata poate fi comerciantul însuşi sau orice alta persoana. Cererea de radiere se soluţionează
de către judecătorul delegat, pronunţând o încheiere, cu citarea părtilor. Tribunalul se pronunţă
asupra cererii cu citarea Oficiului Registrului Comerţului şi a comerciantului.
Hotărârea judecătorească de soluţionare a cererii poate fi atacată numai cu recurs, iar
termenul de recurs curge de la pronunţare, pentru părţile prezente, şi de la comunicare, pentru
părţile lipsă.
Oficiul Registrului Comerţului va efectua radierea şi va publica hotărârea
judecătorească irevocabilă în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala părţii care
a introdus cererea.
În acest scop, instanţa va comunica Oficiului Registrului Comerţului hotărârea judecătorească, în
copie legalizată, cu menţiunea rămânerii irevocabile.
Întocmirea registrelor comerciale
O altă obligaţie principală a comerciantului este evidenţierea în registrele contabile a
activităţii pe care o desfăşoară.
Spre deosebire de registrul comerţului care este un document public, orice persoană având acces la
informaţiile înscrise în cuprinsul lui, registrele comerciantului sunt registre private în care sunt
menţionate toate operaţiile privitoare la patrimoniul comerciantului. Reglementările legale privind
registrele comerciantului se regăsesc în dispoziţiile Codului comercial, respectiv art. 22-24 si în
Legea nr. 82/199137 - Legea contabilităţii.
Potrivit Codului comercial (art.22), registrele obligatorii pentru comerciant sunt:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul copier.

36
vezi Sentinta 13379 din /7. 12.2004 Tribunalul Bucuresti Sectia a-VI-a comerciala
37
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 48 din 14 ianuarie 2005. Republicată în temeiul art. IV din
Ordonanţa Guvernului nr. 70/2004 pentru modificarea şi completarea Legii contabilităţii nr. 82/1991, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 773 din 24 august 2004, aprobată cu modificări prin Legea nr. 420/2004,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 993 din 28 octombrie 2004, dându-se textelor o nouă
numerotare. Legea contabilităţii nr. 82/1991 a mai fost republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 629
din 26 august 2002.

69
 Registrul jurnal cuprinde operaţiile economico-juridice efectuate de comerciant zilnic, în
ordine cronologică, operaţii referitoare la patrimoniul sau. La sfârşitul lunii, în registrul jurnal se
vor înscrie si sumele de bani cheltuite pentru „nevoile casei".
Registrul inventar conţine inventarul patrimoniului comerciantului. Potrivit art. 24 Cod
Comercial, comerciantul este obligat ca la începutul exercitării comerţului si în fiecare an sa facă
un inventar al averii sale, adică a tuturor bunurilor mobile, imobile, a activului si pasivului,
încheind bilanţul contabil. Inventarul întocmit si bilanţul se vor trece (copia) în registrul special,
numit registru-inventar.
Registrul copier (la care nu se mai refera actualmente Legea nr. 82/1991) cuprindea, în ordine
cronologica, toate scrisorile pe care comerciantul le expedia. Aceste scrisori privind activitatea
comerciantului erau copiate si trecute în registrul-copier (art. 25 Cod Comercial). Noile
reglementări în materie, respectiv Legea nr. 82/1991(art.20), stabilesc, în mod implicit, obligaţia
comercianţilor de a tine:
- registrul jurnal;
- registrul inventar;
- registrul cartea mare.
Întocmirea, editarea şi păstrarea registrelor de contabilitate se efectuează conform normelor
elaborate de Ministerul Finanţelor Publice.
Conţinutul primelor două registre este ca si cel prevăzut în Codul comercial.
Cartea mare (cod 14-1-3) este un registru contabil obligatoriu în care se înregistrează lunar şi
sistematic, prin regruparea conturilor, mişcarea şi existenţa tuturor elementelor de activ şi de pasiv,
la un moment dat38. Acesta este un document contabil de sinteză şi sistematizare şi conţine
simbolul contului debitor şi al conturilor creditoare corespondente, rulajul debitor şi creditor,
precum şi soldul contului pentru fiecare lună a anului curent.
Registrul-jurnal, Registrul-inventar şi Registrul Cartea mare se păstrează în unitate timp de 10
ani de la data încheierii exerciţiului financiar în cursul căruia au fost întocmite, iar în caz de
pierdere, sustragere sau distrugere, trebuie reconstituite în termen de maximum 30 de zile de la
constatare.
Alte obligaţii ale comercianţilor
Comerciantului îi revin si alte obligaţii legate de activitatea contabilă.
In aceasta categorie se înscrie si obligaţia de întocmire a bilanţului contabil, anual si, după caz, în
momentul reorganizării (prin comasare, fuziune sau absortie, ori prin divizare) sau dizolvări.
Bilanţul contabil conţine imaginea fidelă a patrimoniului comerciantului39. Bilanţul contabil este
verificat si certificat de către cenzori, contabili autorizaţi sau experţi contabili, în condiţiile legii.
După aprobare, bilanţul contabil se depune la Administraţia financiară si la Registrul Comertului.
In situaţia în care comerciantul nu respectă obligaţiile ce-i revin în legătură cu organizarea si
conducerea contabilităţii, acesta răspunde conform legii.
Astfel, potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 82/1991 este considerată contravenţie si se
sancţionează cu amendă încălcarea normelor emise de Ministerul Finanţelor referitoare la:
1. deţinerea, cu orice titlu, de bunuri materiale, titluri de valoare, numerar şi alte drepturi şi
obligaţii, precum şi efectuarea de operaţiuni economice, fără să fie înregistrate în contabilitate;
2. nerespectarea reglementărilor emise de Ministerul Finanţelor Publice cu privire la:
a) utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate;

38
Conform ordinului Nr. 1850 din 14 decembrie 2004, privind registrele şi formularele financiar-contabile,
PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 23 bis din 7 ianuarie 2005
39
Pentru exerciţiul financiar al anului 2005 se aplică Reglementările contabile simplificate, armonizate cu directivele
europene, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 306/2002, cu modificările ulterioare, şi
Reglementările contabile armonizate cu Directiva a IV-a a Comunităţilor Economice Europene şi cu Standardele
Internaţionale de Contabilitate, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 94/2001, cu modificările şi
completările ulterioare. Aceste dispoziti sunt prevazute in ORDINUL Nr. 1775 din 29 noiembrie 2004 privind unele
reglementări în domeniul contabilităţii, PUBLICAT ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 27 bis din 10 ianuarie 2005
70
b) întocmirea şi utilizarea documentelor justificative şi contabile pentru toate operaţiunile
efectuate, înregistrarea în contabilitate a acestora în perioada la care se referă, păstrarea şi
arhivarea acestora, precum şi reconstituirea documentelor pierdute, sustrase sau distruse;
c) efectuarea inventarierii;
d) întocmirea şi auditarea situaţiilor financiare anuale;
e) întocmirea şi depunerea situaţiilor financiare periodice stabilite potrivit legii;
f) nedepunerea declaraţiei din care să rezulte că persoanele prevăzute la art. 1 din lege nu au
desfăşurat activitate;
g) publicarea situaţiilor financiare anuale, potrivit legii40.
3. prezentarea de situaţii financiare care conţin date eronate sau necorelate, inclusiv cu privire la
identificarea persoanei raportoare.
Potrivit art. 43 din legea 82/1991, coroborat cu art. 289, 291 Cod penal, constituie infracţiune de
fals intelectual “efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a
înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor,
rezultatelor financiare, precum şi a elementelor de activ şi de pasiv ce se reflectă în bilanţ”. O altă
obligaţie a comerciantului este îndeplinirea la timp a obligaţiilor fiscale, respectiv:
- plata impozitului pe profit potrivit Legii nr.571/200341
- plata impozitului pe venituri, potrivit Legii nr.246/199842
- plata altor taxe si impozite datorate statului.
În cazul în care un comerciant nu-si îndeplineşte obligaţiile fiscale, va răspunde
contravenţional sau penal, potrivit Legii nr. 87/199443 privind combaterea evaziunii fiscale.
Evaziunea fiscală reprezintă „ sustragerea prin orice mijloace de la impunerea sau de la
plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetului de stat, bugetelor
locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor speciale de către persoanele
fizice şi persoanele juridice române sau străine".
In capitolul II din lege sunt prevăzute faptele pe care legiuitorul le califică infracţiuni si
pedepsele aplicabile, iar în capitolul III sunt reglementate contravenţiile si sancţiunile
corespunzătoare.
Cu titlu de exemplu, este infracţiune fapta de “organizare şi conducerea de evidenţe contabile
duble, alterarea sau distrugerea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat
electronice fiscale sau alte mijloace de stocare a datelor, în scopul diminuării veniturilor sau
surselor impozabile”44. Este contravenţie, de exemplu, fapta de “nedeclarare în termenele
prevăzute de lege, de către contribuabili, a veniturilor si bunurilor supuse impozitelor, taxelor si
contribuţiilor. In sfârşit, una din obligaţiile importante ale comerciantului este aceea de a-şi
exercite activitatea cu bună-credinţă, potrivit uzanţelor cinstite, cu respectarea intereselor
consumatorilor şi a cerinţelor concurenţei loiale45.
Sancţiunea poate fi aplicată şi persoanelor juridice.

40
vezi Legea nr.31/1990 republicata si Legea nr.161/2003
41
privind Codul fiscal, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 927 din 23 decembrie 2003
42
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 495 din 22 decembrie 1998
43
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 545 din 29 iulie 2003 Republicată în temeiul art. XII din titlul II al
cărţii a II-a din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor
publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, publicată în Monitorul Oficial
al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 87/1994 pentru
combaterea evaziunii fiscale a fost publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 299 din 24 octombrie
1994, şi a fost modificată prin:
- Ordonanţa Guvernului nr. 61/2002 privind colectarea creanţelor bugetare, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 644 din 30 august 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 79/2003, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 193 din 26 martie 2003;
- Legea nr. 161/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 279 din 21 aprilie 2003.
44
Art.11 lit.D din legea 87/1994
45
Art.1 din LEGE Nr. 298 din 7 iunie 2001 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 313 din 12 iunie 2001
71
CAPITOLUL II
SOCIETĂŢI COMERCIALE

1. Noţiune si clasificare
1.1. Noţiune si natură juridică
Societatea comercială poate fi privită din cel puţin două sensuri:
• ca o instituţie juridică în sine, considerată a fi un organism constituit de regula pe baze
asociative, cu scopul obţinerii unui anumit profit de către cei care s-au asociat si în vederea
realizării unei activităţi comerciale;
• ca un contract, cu caracteristici proprii determinate de specificul scopului pentru care s-a
realizat acordul de voinţă.
Este de observat faptul că legislaţia română nu defineşte nicăieri, în nici unul din sensuri,
noţiunea de societate comercială. Aşa se explică de ce s-a încercat definirea societăţii comerciale
prin prisma constituţională, pornind de la faptul că instituţia juridica reprezintă un ansamblu de
reguli care organizează într-o manieră imperativă si durabila un grup de persoane având un scop
bine determinat.

1.2. Clasificarea societăţilor comerciale

O primă clasificare a societăţilor comerciale a fost realizată prin intermediul Legii nr.15/199046,
Legea privind transformarea fostelor unităţi socialiste de stat în societăţii comerciale si regii
autonome.
Având în vedere momentul în care a fost adoptată această lege, ea a încercat să facă o delimitare a
societăţilor comerciale ţinând cont de titularul de capital. Astfel, conform Legii nr. 15/1990,
societăţile comerciale puteau fi:
• societăţi cu capital integral de stat;
• societăţi cu capital mixt (de stat si privat);
• societăţi cu capital integral privat.
In ceea ce priveşte situaţia societăţilor comerciale cu capital integral de stat (societăţi care la
momentul adoptării legii reprezentau majoritatea), acestea nu aveau calitatea de persoane juridice
de drept public. Patrimoniul societăţii aparţinea societăţii (aceasta având calitatea de proprietar),
statul nefiind decât unic acţionar, titular al capitalului societăţii. O asemenea soluţie, de altfel, este
pe deplin îndreptăţită, având în vedere că însăşi legea, în cuprinsul art. 20, stabileşte modul în care,
în urma unei evaluări a patrimoniului, acesta va trece în proprietatea societăţii comerciale. După
adoptarea Legii nr. 31/1990 s-a revenit la clasificarea societăţilor comerciale după natura lor, în
societăţi de capitaluri si societăţi de persoane, având în vedere enumerarea formelor de societate în
cuprinsul legii. Alături de societăţile de persoane si cele de capital, ca societate de graniţă - care
împrumută atât trăsături specifice societăţilor de persoane, cât si de la cele de capital - s-a
constituit societatea cu răspundere limitată, societate care, în special în actuala conjunctura social -
economică din România, reprezintă forma cel mai des uzitată.
Alte criterii de clasificare a societatilor comercial :
In functie de raspunderea asociatilor
• societăţi în care asociaţii au răspundere limitată;
• societăţi în care asociaţii au răspundere nelimitată.
În funcţie de structura capitalului social:
• societăţi comerciale cu capital social împărţit în acţiuni;
• societăţi comerciale cu capital social împărţit în părţi de interese.
In funcţie de titluri de valoare:
- societăţi comerciale care emit titluri de valoare;
- societăţi comerciale care nu pot emite astfel de titluri.

46
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 98 din 8 august 1990
72
 Este de observat însă ca toate aceste clasificări, în realitate sunt circumscrise împărţirii
societăţilor comerciale în societăţi de persoane si societăţi de capital, cu luarea în considerare a
elementelor specifice societăţii cu răspundere limitată. Astfel, de exemplu, în ceea ce priveşte
răspunderea asociaţilor, aceasta este nelimitată în cazul societăţilor de persoane si limitată la
aportul la capitalul social în cazul societăţilor de capital. Societăţile cu răspundere limitată, după
cum le indică si numele, au împrumutat această trăsătură de la societăţile de capital, asociaţii în
cadrul lor având o răspundere limitată. La fel, societăţile de capital presupun un capital social
împărţit în părţi de interese, în cazul societăţilor cu răspundere limitată, capitalul social este
împărţit în părţi sociale, acestea reprezentând o formă specifică a pârtilor de interese.
Societăţile comerciale pot fi clasificate si având in vedere modul lor de reglementare. Din acest
punct de vedere, există:
- societăţi comerciale reglementate de Legea generală (legea nr. 31/l990, republicată);
- societăţi comerciale reglementate de legi speciale:
1 societăţi bancare, reglementate de Legea nr.58/199847;
2 societăţi agricole, reglementate de Legea nr.36/199148;
3 societăţi de asigurări, reglementate prin Legea nr.32/200049.
Prin Ordonanţa de urgentă a Guvernului nr.30/1997 s-a modificat fundamental însăşi
existenta regiilor autonome, astfel cum acestea erau reglementate de Legea nr.15/1990. In aceste
condiţii, o parte din aceste regii s-au desfiinţat, o altă parte s-a transformat si, în sfârşit, cele
considerate a funcţiona în domenii esenţiale ce privesc interesele statului au continuat să existe în
forma iniţială, în ce priveşte cazul regiilor autonome transformate, acestea s-au reorganizat sub
forma unor societăţi naţionale sau companii naţionale, care însă s-au constituit si sunt considerate a
fi societăţi comerciale, potrivit Legii nr.15/1990. De altfel, asemenea societăţi cu un anumit
specific se regăsesc si în reglementările altor state.

2. Formele societăţii comerciale

2.1. Societăţile de persoane

Noţiuni generale
În societatea de persoane, ceea ce interesează e calitatea asociaţilor, si nu capitalul aportat de
aceştia în societate.
47
privind activitatea bancară, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 78 din 24 ianuarie 2005.Republicată în
temeiul art. II din Legea nr. 443/2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.035 din 9 noiembrie
2004, dându-se textelor o nouă numerotare. Legea nr. 58/1998 a fost publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 121 din 23 martie 1998 şi a mai fost modificată prin: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 24/1999,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 130 din 31 martie 1999, aprobată cu modificări prin Legea nr.
246/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 304 din 9 mai 2002; Ordonanţa de urgenţă a
Guvernului nr. 56/2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 227 din 23 mai 2000, aprobată prin
Legea nr. 437/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 404 din 20 iulie 2001; Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 137/2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 671 din 24 octombrie
2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 357/2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 446 din
25 iunie 2002; Legea nr. 485/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 876 din 10 decembrie
2003; Legea nr. 116/2004 privind aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 29/2004 pentru reglementarea unor măsuri
financiare, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 353 din 22 aprilie 2004; Legea nr. 278/2004 pentru
aprobarea Ordonanţei Guvernului nr. 10/2004 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului instituţiilor de
credit, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 579 din 30 iunie 2004.
48
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 97 din 6 mai 1991
49
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 148 din 10 aprilie 2000. A mai fost modificata prin :
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 116/2000, aprobată prin Legea nr. 300/2001;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 51/2001, aprobată prin Legea nr. 509/2001;
- Ordonanţa Guvernului nr. 7/2001, aprobată cu modificări prin Legea nr. 493/2002;
- Legea nr. 414/2002;
- Legea nr. 493/2002;
- Legea nr. 76/2003;
- Legea nr. 403/2004.
73
 La baza înfiinţării unei societăţi de persoane există încrederea între asociaţi, fapt ce determină
ca relaţia care duce la constituirea unei societăţi de persoane să fie „intuitu personae".
Sunt societăţi de persoane:
• societăţile în nume colectiv50;
• societăţile în comandita simplă.
Societatea în nume colectiv si în comandită simplă se constituie prin contract de societate (art. 5
pct. l din Legea nr. 31/1990, republicată).
Trăsăturile societăţilor în nume colectiv
• Asociaţii
Societăţile de persoane în general sunt societăţi cu număr mic de asociaţi (minimum 2
asociaţi)51 si sunt considerate în doctrină „societăţi închise". Au caracter închis datorită relaţiei
„intuitu personae", constituindu-se de regulă în familie, sau între persoane ale căror relaţii se
bazează pe încredere, în acelaşi timp, caracterul „închis" al societăţilor este demonstrat si prin
faptul că un asociat nu poate fi înlocuit cu o altă persoană prin cesionarea tuturor părţilor sociale de
care dispune, decât daca toţi ceilalţi asociaţi sunt de acord52.
• Capitalul social
In societăţile de persoane legea nu prevede un minimum de capital social, dar firesc acesta
trebuie să existe chiar din momentul constituirii societăţii, pentru ca altfel nu ar putea dobândi
personalitate juridica. Orice persoană juridică trebuie sa aibă un patrimoniu.
• Aporturile la capitalul social
In societăţile de persoane se admite a se aporta orice fel de bunuri: numerar, în natură (bunuri
corporale sau incorporale) si creanţe. Cu privire la aportul în muncă sau în industrie, deşi este
admis în societăţile de persoane, acesta nu reprezintă un aport la capitalul social.
• Părţile sociale
Capitalul social este divizat în părţi sociale, numite în doctrină „părţi de interese", de valoare
egală, care nu sunt reprezentate prin titluri negociabile si, în principiu, sunt netransmisibile.
Cesiunea pârtilor sociale sau transmiterea lor în caz de deces al unui asociat operează numai dacă
în actul constitutiv al societăţii s-a prevăzut în mod expres continuitatea activităţii cu moştenitorii
celui decedat.
• Răspunderea asociaţilor
Răspunderea asociaţilor este solidară si nelimitată.
Răspunderea este solidară, în sensul că dacă patrimoniul social nu este suficient pentru plata
datoriilor societăţii, creditorii pot urmări pe oricare dintre asociaţi pentru acoperirea creanţelor.
Asociatul care a plătit va avea acţiune în regres (recurs) împotriva celorlalţi coasociaţi debitori,
fiecare urmând să răspundă în funcţie de modul cum au convenit să participe la beneficii si
pierderi, în lipsa unei asemenea prevederi contractuale, asociaţii vor răspunde proporţional cu cota
de participare la capitalul social.
Aşadar, solidaritatea asociaţilor există numai în raport cu creditorii societăţii, în schimb, între
asociaţi obligaţiile sunt divizibile, în funcţie de modul de participare la beneficii si pierderi al
fiecărui asociat.
Răspunderea este nelimitată, în sensul că fiecare asociat răspunde pentru datoriile societăţii,
inclusiv cu bunurile proprii, aşa încât, în momentul constituirii societăţii, asociaţii trebuie să
declare „averea proprie", deci bunurile mobile si imobile pe care le au în patrimoniul propriu. Deşi
asociaţii răspund nelimitat, totuşi aceştia pot invoca un beneficiu de disciitiune. Potrivit acestui
drept, asociaţii acţionaţi de către creditori pot solicita acestora să urmărească în primul rând,
societatea pentru acoperirea creanţelor, si, numai dacă aceasta nu plăteşte, să fie urmărite bunurile
fiecărui asociat53.
50
vezi Tribunalul Municipiului Bucuresti sectia comerciala decizia nr.576 din 10.06.1992
51
vezi Tribunalul Mun.Bucuresti, sectia com.decizia nr.676/1992
52
Vezi “Dreptul’ nr.8/1994 pag.93
53

74
• Conducerea, administrarea si controlul
Conducerea societăţilor de persoane revine adunării generale a asociaţilor. Hotărârile în
adunările generale se adoptă, de regulă, cu unanimitate de vot. Administrarea si reprezentarea
societăţilor în relaţiile cu terţii se face de către unul sau doi administratori (garanţi) care, de regulă,
sunt asociaţi, dar pot fi si terţe persoane.
Controlul activităţii economico-financiare se realizează, de regulă, de către asociaţi, aceştia
având posibilitatea să desemneze unul sau mai mulţi cenzori.
• Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de persoane se produce pentru cauze generale, comune tuturor formelor
de societăţi comerciale, dar si pentru unele cauze specifice, respectiv: moartea, incapacitatea,
falimentul, retragerea sau excluderea unui asociat, în condiţiile prevăzute de art. 227 din Legea
31/1990, republicată. Cu privire la cauzele specifice de dizolvare se impune o precizare legată de
falimentul unui asociat.
Datorită existentei acestei cauze s-a pus problema dacă asociaţii în societăţile de persoane
dobândesc calitatea de comerciant.
Trăsăturile societăţii în comandită simplă
In general, trăsăturile analizate pentru societăţile în nume colectiv se regăsesc si în cazul
societăţilor în comandită simplă.
Cu toate acestea există insa unele diferenţieri datorită particularităţilor societăţii în comandită
simplă.
Societatea în comandită simplă presupune doua categorii de asociaţi:
- asociaţi comanditaţi;
- asociaţi comanditari.
Asociaţii comanditari sunt cei care au puterea de comandă a societăţii, care finanţează
societatea, fără a participa în mod direct la conducerea si administrarea patrimoniului acesteia.
Asociaţii comanditaţi lucrează sub comanda comanditarilor, ei fiind aceia care administrează
efectiv societatea. Asociaţii comanditari răspund numai în limita aportului la capitalul social, pe
câtă vreme asociaţii comanditaţi răspund în mod solitar si nelimitat, ca si asociaţii in societatea în
nume colectiv. În cazul acestei societăţi, situaţia asociaţilor comanditaţi este asemănătoare cu cea a
asociaţilor din societăţile în nume colectiv. Societatea este legal constituită dacă în denumirea sa
cuprinde numele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi. Societatea în comandită simplă îşi
încetează existenta în cazul decesului, dispariţiei, punerii sub interdicţie a unui asociat, dacă în
contract nu există o clauză de continuare a societăţii cu moştenitorii.
La fel ca si în cazul societăţilor în nume colectiv, excluderea sau retragerea asociaţilor
comanditaţi este cauza de dizolvare a societăţii.
În ambele cazuri nu se admite societatea de tip unipersonal.
O societate în nume colectiv este valabil constituită dacă are cel puţin doi asociaţi, în timp ce o
societate în comandită simplă e valabil constituita dacă are cel puţin un asociat comanditar si un
asociat comanditat.
Avantajele si dezavantajele societăţilor de persoane
Avantaje :
- asociaţii pot aporta la capitalul social, bunuri si creanţe;
- pentru constituirea societăţii, legea nu prevede un minim de capital social;
- controlul activităţii societăţii se face de asociaţi, nefiind nevoie de cenzori.
Dezavantaje:
- răspunderea asociaţilor este solidară si nelimitata;
- părţile sociale nu pot fi negociate;
- în principiu, părţile sociale nu se pot transmite nici măcar moştenitorilor, cu excepţia cazului
când s-a prevăzut în actul constitutiv acest lucru;

art. 3 pct. 2 din Legea nr. 31/1990, republicată

75
- sunt societăţi închise, terţele persoane neavând posibilitatea de a dobândi calitatea de asociaţi,
decât în cazurile prevăzute în actul constitutiv.
2.2. Societăţile de capital
Societăţile de capital presupun ca element de esenţă capitalul aportat de către asociaţii-acţionari,
capitalul având mai multă relevantă decât calităţile asociaţilor. Sunt societăţi de capital:
• societăţile pe acţiuni;
• societăţile în comandită simplă pe acţiuni.
Societăţile pe acţiuni
Constituire
Societăţile pe acţiuni se constituie în baza unui act constitutiv, ce trebuie să cuprindă obligatoriu
atât elemente specifice ale contractului de societate, cât si cele ale statutului de funcţionare.
Specific societăţilor pe acţiuni este faptul că ele se pot constitui atât prin subscripţie
instantanee, la fel ca oricare altă societate comercială, membrii fondatori aportând la capital
sumele subscrise, cât si prin subscripţie publică, în baza unui prospect de emisiune.

Acţionarii
Societăţile pe acţiuni sunt societăţi mari, ce presupun un număr mare de acţionari la constituire.
Ele au existentă valabilă în măsura în care există minim 2 acţionari.
Capitalul social
Capitalul social obligatoriu la constituire este stabilit, prin lege, minim 90.000 ron. Capitalul
social se poate constitui numai în bani si în natură. Este posibil să nu fie vărsat întreg capitalul la
constituire.
Legea impune ca la constituire să fie vărsat minim 30% din aportul fiecărui acţionar la capitalul
social subscris54, urmând ca diferenţa să fie achitată în termen de 12 luni (în cazul constituirii
societăţii pe acţiuni prin subscripţie simultană).
Acţiunile
Capitalul social este împărţit în acţiuni, reprezentate prin titluri negociabile si transmisibile atât
pe pieţe financiare organizate (cum sunt bursele de valori), cât si pe pieţe neorganizate, mai cu
seamă când acţiunile nu sunt cotate la bursa. Acţiunile sunt transmisibile atât prin acte juridice
„inter vivos" (vânzare, donaţie), cât si prin acte juridice (morţis cauza) (testament). In principal,
acţiunile sunt nominative (atunci când în conţinutul lor este înscris titularul dreptului) sau la
purtător (simpla deţinere a acestora valorând titlu de proprietate). O societate de capital poate
emite ca titluri de valoare atât acţiuni, cât si obligaţiuni.
Răspunderea acţionarilor
Răspunderea acţionarilor pentru datoriile societăţii este limitată la valoarea acţiunilor pe care le
deţine fiecare.
Conducerea, administrarea si controlul
Conducerea societăţii se face pe principiul majorităţii voturilor acţionarilor, si nu al unanimităţii.
Organul de conducere este adunarea generală a acţionarilor, care poate fi ordinară si extraordinară.
Administrarea societăţii se realizează, de regulă, de către un consiliu de administraţie si, eventual,
un comitet de direcţie.
Este posibil ca administrarea societăţii să poată fi efectuată si numai de un singur administrator
(conform art. 137 alin.1 din Legea nr. 31/1991, republicată). Controlul activităţii societăţii se
realizează, în mod obligatoriu, de o comisie de cenzori formată din minimum 3 cenzori si tot atâţia
supleanţi, dacă prin actul constitutiv nu se prevede un număr mai mare. In toate cazurile, numărul
cenzorilor trebuie să fie impar (conform art. 159 alin.1 din Legea nr. 31/1990, republicată).
Dizolvarea
Dizolvarea societăţilor de capital se produce pentru cauze generale, comune tuturor societăţilor
comerciale, dar si pentru cauze speciale, în situaţia în care nu mai sunt îndeplinite condiţiile
prevăzute de lege la constituire, respectiv:
- dacă numărul minim de acţionari a scăzut sub limita prevăzută de lege;
54
vezi Tribunalul judetean Mures,decizia civila.89 din 17.02.1992
76
- dacă limita minimă a capitalului social s-a redus si nu s-a dispus completarea lui în termenul
prevăzut de lege.
Societăţile în comandită pe acţiuni
Societatea în comandită pe acţiuni este reglementată de dispoziţiile referitoare la societăţile pe
acţiuni. Societăţile în comandită pe acţiuni presupun împărţirea acţionarilor în doua categorii :
comanditari si comanditaţi55. Comanditaţi au răspundere solidară si nelimitată pentru debitele
societăţii, în timp ce comanditarii au o răspundere limitată doar la aportul lor la capitalul social.
Administrarea societăţii este încredinţată unuia sau mai multor asociaţi comanditaţi.
În societatea în comandită pe acţiuni, administratorii vor putea fi revocaţi de adunarea generală a
acţionarilor, printr-o hotărâre luată cu majoritatea stabilită pentru adunările extraordinare.
Asociaţii comanditaţi, care sunt administratori, nu pot lua parte la deliberările adunărilor
generale pentru alegerea cenzorilor, chiar dacă posedă acţiuni ale societăţii. In rest, toate celelalte
trăsături specifice societăţilor pe acţiuni se regăsesc si în cazul societăţilor în comandită pe acţiuni.
Avantaje si dezavantaje societăţile de capital prezintă următoarele avantaje principale:
- răspunderea acţionarilor este limitată la valoarea acţiunilor subscrise;
- acţiunile sunt titluri negociabile si transmisibile.
Societăţile de capital prezintă următoarele dezavantaje principale:
- existenta unui număr minim de acţionari, respectiv cinci;
- existenta unui capital social minim prevăzut de lege.
Societatea cu răspundere limitată
Particularităţi
Societatea cu răspundere limitata este o formă intermediara de societate comercială între
societăţile de persoane si societăţile de capitaluri. Este forma intermediara deoarece, în unele
privinţe, se aseamănă cu societăţile de persoane, iar sub alte aspecte cu cele de capitaluri
prezentând însă si particularităţi proprii care îi justifică autonomia. Societatea cu răspundere
limitată este o formă de societate comercială apărută mai târziu în activitatea comercială.
Prima oara a fost reglementată în anul 1892 în Germania, fiind preluată în 1925 in Franţa, iar în
România si-a găsit consacrarea abia prin Legea nr. 31/1990, republicată. Aceasta formă de
societate a fost iniţiată din nevoia de a satisface anumite cerinţe ale activităţii comerciale. Intr-
adevăr, societăţile de persoane (în special societatea în nume colectiv) asigurau condiţiile pentru
folosirea capitalurilor mici, iar societăţile de capitaluri (mai ales societatea pe acţiuni) erau
adecvate utilizării capitalurilor mari, destinate unor afaceri de mare anvergură.
Era nevoie de o formă de societate care să fie adaptată exigentelor fructificării capitalurilor
mijlocii. Acest lucru s-a realizat prin introducerea societăţii cu răspundere limitată, ca formă mixta,
care împrumută anumite caractere atât de la societăţile de persoane, cât si de la societăţile de
capitaluri.
Trăsăturile societăţii cu răspundere limitată
Societatea cu răspundere limitată poate fi definită ca o societate constituită, pe baza deplinei
încrederi, de două sau mai multe persoane care pun în comun anumite bunuri, pentru a desfăşura o
activitate comercială, în vederea împărţirii beneficiilor, si care răspund pentru obligaţiile sociale în
limita aportului lor. Societatea cu răspundere limitată se constituie în baza unui act constitutiv care
cuprinde elemente specifice contractului de societate, dar si cele specifice statutului de funcţionare.
In văzul societăţilor cu unic asociat, actul constitutiv va presupune, evident, numai statutul de
funcţionare.
Asociaţi
Societatea cu răspundere limitată se bazează pe încrederea asociaţilor ca si în cazul societăţii în
nume colectiv. Datorită acestui fapt, numărul asociaţilor este limitat, iar părţile sociale nu sunt
liber cesibile. Societatea cu răspundere limitată este o structura juridică destinata unui număr mic
de asociaţi, legea impunând ca numărul de asociaţi sa nu fie mai mare de 50.
Capitalul social

55
vezi Curtea de Casatie sectia I-adecizia nr.956/1937
77
 In cazul societăţilor cu răspundere limitată, legea stabileşte un capital minim pentru constituire,
respectiv 200 ron.
Capitalul social se constituie din aporturile aduse de asociaţi la constituire, aporturi care pot
consta în bani sau în natură56, legea neadmiţând în cazul societăţilor cu răspundere limitată si
aportul de creanţe, conform art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990, republicată.
Părţile sociale
Capitalul social, în cazul societăţilor cu răspundere limitata este împărţit în parti sociale,
considerate a fi titluri de valoare nenegociabile, care nu sunt liber transmisibile, operând, în cazul
cesiunii acestora, reguli specifice stabilite de art.202 din Legea nr. 31/1990, republicată.
Conducerea, administrarea si controlul
Conducerea societăţilor cu răspundere limitată este asigurată de adunarea generală a asociaţilor,
aceasta având atribuţii esenţiale cu privire la funcţionarea societăţii. In adunarea generală,
hotărârile se adoptă de regulă la majoritatea absolută de voturi, în afara cazurilor expres prevăzute
de lege când se cere o majoritate calificată.
Adunarea generală a acţionarilor este organul societăţii care formează voinţa socială, ceea ce
înseamnă că actul juridic de tip contractual pe care îl reprezintă hotărârea adunării generale a
acţionarilor de a numi administratorul şi care încorporează voinţa socială, unit cu acceptarea de
către administrator a funcţiei încredinţate, se încadrează în tiparul mandatului comercial.
Conţinutul mandatului dat administratorului nu este exclusiv contractual, reglementarea acestui
conţinut fiind completată de dispoziţiile legale referitoare la obligaţiile imperative stabilite în
sarcina administratorului, precum şi la limita mandatului acestuia.
Revocabilitatea mandatului administratorului este de esenţa acestuia. Şi în cazul revocării
abuzive măsura este definitivă, caracterul esenţialmente revocabil al mandatului menţinându-se,
fiindcă încrederea care stă la baza mandatului nu poate fi impusă de vreme ce funcţia de
administrator are un caracter "intuitu personae".
Este inadmisibilă acordarea daunelor morale administratorului revocat în condiţiile în care
acesta nu a dovedit că a suferit un prejudiciu constând în imaginea negativă57.
Administrarea societăţii se realizează prin intermediul unuia sau mai multor administratori,
numiţi prin actul constitutiv sau aleşi de adunarea generala din rândul asociaţilor sau ca persoane
din afara societăţii. Controlul este asigurat fie prin intermediul cenzorilor (numirea acestora fiind
obligatorie în cazul în care numărul asociaţilor este mai mare de 15, conform art.199 alin.3 din
Legea nr. 31/1990, republicată), fie direct de către asociaţii care nu au si calitatea de administrator.

Răspundere
După cum rezultă si din denumire, în societatea cu răspundere limitata, răspunderea asociaţilor este
limitată. La fel ca si în cazul societăţii pe acţiuni, aceştia răspund pentru obligaţiile sociale numai
în limita aportului lor.
Dizolvare
Societatea cu răspundere limitata se dizolvă atât pentru cauze generale, comune tuturor
societăţilor comerciale, cât si pentru cauze specifice, multe dintre acestea regăsindu-se însă si în
cazul societăţilor de persoane: moartea, incapacitatea, interdicţia, retragerea, excluderea unui
asociat, dacă nu există în actul constitutiv clauza de continuare a activităţii cu moştenitorii celui
decedat sau dacă, rămânând un singur asociat, nu se hotărăşte transformarea societăţii în societate
cu răspundere limitată cu unic asociat58.
Societatea cu unic asociat
Legea română recunoaşte si societăţile unipersonale, sub forma societăţilor cu răspundere
limitată cu un singur asociat, situaţie care poate fi calificată ca o ficţiune juridică recunoscută si
răspândită în practica societăţilor comerciale. Asociatul unic poate fi atât persoană fizică, cât si
56
vezi Curtea Suprema de Justitie sect. com,decizia nr.76/14.02.1995,in „Dreptul”nr.12/1995 pag.91-92
57
DECIZIE COMERCIALĂ Nr. 1898 din 11 decembrie 2003, CURTEA DE APEL BUCUREŞTI - Secţia a V-a
comercială
58
vezi Curtea Suprema de Justitie,decizia comerciala 522 din 8.11.1994
78
persoană juridică. O persoană, fizică sau juridică, nu poate fi asociat unic decât într-o singură
societate cu răspundere limitată.
In practică, se procedează la întocmirea unei declaraţii, de regulă, în formă autentică, prin care
asociatul unic arată ca nu mai are o altă societate cu răspundere limitată în care sa fie asociat unic.
Asociatul unic este cel care exercită atribuţiile adunării generale existentă în cazul societăţilor cu
mai mulţi asociaţi. Asociatul unic poate fi administratorul societăţii.
De asemenea, pentru a beneficia de drepturi de asigurări sociale de stat, el poate încheia un
contract de asigurare cu direcţia teritorială de muncă si protecţie socială, urmând să verse
contribuţiile datorate statului în baza acestui contract.

Avantajele si dezavantajele S.R.L -ului

Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele avantaje principale:
- asociaţii răspund numai în limita aportului adus la capitalul social al societdezavantajeăţii;
- controlul activităţii poate fi realizat chiar de către asociaţi, cu excepţia cazului când trebuie
desemnat cel puţin un cenzor (dacă numărul asociaţilor este mai mare de 15);
- asociatul se poate retrage din societate în condiţiile prevăzute în actul constitutiv si în Legea
societăţilor comerciale nr. 31/1990, republicată;
- pentru finanţarea si dezvoltarea societăţii, societatea comercială cu răspundere limitată poate
apela la noi aporturi de capital aduse de o persoana din afara societăţii, care este interesată ca astfel
să se asocieze. In consecinţa, capitalul social al societăţii se va majora, iar terţa persoana va
dobândi calitatea de asociat.
Societăţile cu răspundere limitată prezintă următoarele dezavantaje59:
- cesiunea părtilor sociale se face numai în concordantă cu dispoziţiile legale potrivit dispoziţiilor
statutare sau ale actului constitutiv unic. Fată de alte persoane, cesiunea pârtilor sociale se face
numai dacă există consimţământul asociaţilor care reprezintă cel puţin 3/4 din capitalul social, în
actul constitutiv fiind posibil de stipulat chiar clauze mai drastice pentru cesiune (de exemplu,
aprobarea acesteia cu unanimitate de voturi);
- aportul la capitalul social poate să constea fie numai în numerar, fie în natură si în numerar. In
societăţile cu răspundere limitată aportul în creanţe sau în industrie (în muncă) este interzis.
Potrivit art.16 din Legea nr.31/1990, republicată, aporturile în numerar sunt obligatorii la
constituirea oricărui tip de societate. Din redactarea textului de lege rezultă că aporturile în
numerar trebuie să existe numai la constituirea societăţii. In schimb, în cazul majorării capitalului
social pot exista numai aporturi în natură. Indiferent de situaţie însă, aportul în natură trebuie să se
predea în momentul constituirii societăţii;
- relaţiile dintre asociaţi au la bază încrederea reciprocă ce există între aceştia, aspect ce apropie
mai mult, din acest punct de vedere, societăţile cu răspundere limitată de societăţile de persoane,
dar totodată restrânge sfera de mişcare a asociaţilor, în special în ce priveşte luarea deciziilor.

3. Contractul de societate

3.1. Noţiune si caracteristici

Potrivit art. 1491 Cod civil “Societatea este un contract prin care două sau mai multe persoane
se învoiesc să pună ceva în comun cu scop de a împărţi foloasele ce ar putea deriva ". Aşadar,
contractul de societate este un acord de voinţă prin care două sau mai multe persoane convin să
constituie un fond comun din aporturile individuale, pentru a desfăşura o activitate comerciala în
urma căreia să obţină un profit pe care să-1 împartă între ei, de regulă, în funcţie de valoarea
aportului adus de fiecare la constituirea fondului comun (capitalul social). Ceea ce este specific
contractului de societate este prezenta elementului subiectiv („afectio societatis"), care consta în

59
Smaranda Angheni si colectiv – societatea cu raspundere limitata de la A la Z, Editura Rentrop & Straton, Bucuresti,
1998, pag. A10.1-A10.4

79
intenţia fiecărui asociat de a afecta societăţii aportul sau individual, în schimbul împărţirii
beneficiului realizat de societate ca urmare a desfăşurării activităţii în comun.
Caracterele juridice ale contractului de societate
Contractul de societate este un contract cu titlu oneros, comutativ si formal. Caracterul oneros al
contractului rezultă explicit din cuprinsul art. 1491 C.civ. Astfel, fiecare asociat urmăreşte un
„avantaj" patrimonial, un câştig care se concretizează în profitul net realizat de societate.
Contractul de societate are caracter comutativ, în sensul ca întinderea obligaţiilor pe care si le
asuma fiecare asociat este cunoscută din momentul realizării acordului de voinţă.
Certitudinea existentei si întinderii prestaţiilor este trăsătura prin care contractele comutative se
deosebesc de contractele aleatorii. Este adevărat că există si în contractele comutative un oarecare
risc cu privire la eventualele pierderi care ar rezultă din activitatea comercială, dar aceasta nu
schimbă cu nimic caracterul cumulativ al contractului de societate. Contractul de societate este un
contract formal.
Daca în dreptul civil contractul de societate are caracter consensual, întrucât legiuitorul nu
impune o anumită condiţie de forma pentru validitatea lui, în dreptul comercial, potrivit art.5 din
Legea nr. 31/1990, republicata, actul constitutiv se încheie în formă autentică.
Faptul că asociaţii, pe baza libertăţii de voinţă, stabilesc conţinutul contractului (obiect social,
durata, capital social, participare la beneficii si pierderi etc.) nu înseamnă că actul de voinţă al
asociaţilor exprimat prin contractul de societate are un caracter pur consensual.
Dacă forma scrisă ar fi cerută doar ,,ad probationem", ar fi însemnat ca acordul de voinţă să se
exteriorizeze în orice formă scrisă, nu numai a înscrisului autentic. In consecinţă, contractul ar fi
trebuit să fie considerat valabil încheiat indiferent de formă.
Or, în cazul societăţilor comerciale nu se poate admite ideea constituirii lor în afara condiţiilor de
formă prevăzute de lege.
In lipsa formei autentice, contractul de societate comercială nu este valabil încheiat si, ca atare,
nu va putea conduce la constituirea legală a unei societăţi comerciale. Aşadar, forma scrisa si
autentificată a actului constitutiv este o condiţie „ad validitatem". Lipsa acestei forme a actului
constitutiv este o cauză de nulitate a societăţii înmatriculate.
Nulitatea poate fi remediată dacă până la soluţionarea cererii de constatare a nulităţii de către
tribunal se înlătură cauza de nulitate, autentificându-se actul constitutiv (art. 56 si 57 din Legea nr.
31/1990, republicată).
3.2. Condiţiile generale (de fond) impuse pentru validitatea contractului de societate comercială
Contractul de societate trebuie sa îndeplinească condiţiile generale de fond, comune tuturor
contractelor (cele prevăzute în art. 948-968 C.civ., respectiv capacitatea pârtilor, consimţământul,
obiectul si cauza). In plus, în contractele de societate trebuie sa fie avute în vedere si aspectele
referitoare la aporturile la capitalul social, participarea asociaţilor la beneficii si pierderi, precum si
concretizarea condiţiilor referitoare la „afectio societatis".

Capacitatea juridică a partilor

Orice act juridic, deci contactul de societate comerciala, se încheie în mod valabil dacă subiectele
participante au capacitatea deplină de folosinţa si de exerciţiu. Asociatul, persoană fizică sau
juridică, trebuie să aibă capacitatea prevăzută de lege, deoarece constituirea unei societăţi
comerciale presupune stipularea unor aporturi, care înseamnă, de fapt, o diminuare a patrimoniului
celui ce aportează, indiferent dacă aportul este în bani, în natură sau în creanţe. Capacitatea
juridica de a contracta este o componentă a statutului individual al persoanei, aşa încât lipsa
acesteia în cazul unuia dintre asociaţi nu poate influenta validitatea contractului de societate.
Contractul de societate va continua să-si producă efectele fată de ceilalţi asociaţi care îndeplinesc
condiţiile prevăzute de legea comercială.
Consimţământul
Consimţământul este o latură a voinţei asociaţilor de a se asocia si de a desfăşura în comun o
activitate comercială în scopul obţinerii unui profit pe care sa-1 împartă. Voinţa asociaţilor trebuie
să fie conştienta si liber exprimata, cu scopul de a produce efecte juridice, si să nu fie afectată de
80
vreun viciu de consimţământ, respectiv de eroare, doi sau violentă. Eroarea presupune o falsă
reprezentare a realităţii cu privire la persoana sau persoanele cu care se asociază cel a cărui
consimţământ se află în eroare sau cu privire la identitatea obiectului contractului sau la calităţile
esenţiale ale acestuia.
Practic, având în vedere faptul că în cazul societăţilor de persoane contractul de societate este un
contract „intuitu personae", relevanta majoră are eroarea cu privire la persoana contractantă.
Dolul reprezintă o eroare provocata de asociaţi, prin folosirea unor mijloace dolosive,
frauduloase. S-ar putea pune problema existentei dolului în cazul subscrierii de acţiuni pe baza
unui bilanţ fals, întocmit astfel cu intenţia de a induce în eroare un asociat si a-1 determina să
subscrie la capitalul social. Violenta se manifesta ca o formă de constrângere datorată unei
ameninţări cu un râu fizic sau psihic. Acest viciu de consimţământ poate fi analizat însă doar din
punct de vedere teoretic. Practic, este greu de imaginat că o persoană consimte sa se asocieze cu o
altă persoană care a folosit constrângerea fizică sau morală pentru a o determina saşi exprime
consimţământul.
In toate situaţiile când se constată existenta vreunui viciu de consimţământ sancţiunea va fi
nulitatea relativa. Ori de câte ori este posibil, efectele nulităţii vor fi parţiale, pentru menţinerea
astfel în fiinţă a societăţii comerciale, mai ales în cazul când sunt mai mulţi asociaţi.
Chiar dacă nulitatea ar fi totală oricum trebuie să producă efecte în continuare clauza referitoare la
repartizarea beneficiilor si pierderilor, dacă societatea si-a început activitatea. Aceasta clauză
produce efecte până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de anulare sau de
constatare a nulităţii.
Obiectul contractului
Obiectul contractului de societate nu se confundă cu obiectul societăţii. Obiectul contractului de
societate comercială constă în prestaţiile la care s-au obligat părţile contractante, în timp ce
obiectul societăţii constă în activităţile pe care urmează să le realizeze societatea, respectiv:
producţie, comerţ, import-export, prestare de servicii, executare de lucrări.
Ca si în cazul oricărui contract, si în contractul de societate comercială obiectul trebuie să fie
determinat sau determinabil, să constea într-o prestaţie a celui ce se obligă, să fie real, posibil, licit,
moral si să nu contravină regulilor de convieţuire socială.
Obiectul este ilicit ori de câte ori se prevăd activităţi, operaţiuni contrare legii sau dacă este
inserată în contract aşa numită,,clauză leonină", prin care se prevede fie ca una din părţi participă
la încasarea beneficiilor în totalitatea lor, fie că un asociat nu va fi obligat să suporte eventualele
pierderi (ceea ce înseamnă că acesta va participa numai la profit, nu si la pierderi). Există unele
activităţi ale societăţii comerciale care sunt incluse într-una din categoriile admise de lege si pentru
care societatea este obligată sa obţină avizul prealabil al organului de stat competent în domeniul
respectiv. De exemplu, pentru comercializarea de produse farmaceutice este necesar avizul
Ministerului Sănătăţii sau pentru operaţiuni bancare este nevoie de obţinerea avizului Băncii
Naţionale a României. Dacă obiectul contractului de societate comercială lipseşte, este ilicit ori
imoral sau contravine regulilor de convieţuire socială, sancţiunea va fi nulitatea absolută a
contractului.
În situaţia în care societatea s-a înfiinţat si se constată ulterior că obiectul nu îndeplineşte condiţiile
prevăzute de lege, pe lângă nulitatea absoluta a contractului societatea respectivă se va dizolva, iar
patrimoniul acesteia va fi lichidat.
Clauza (scopul) contractului de societate comercială
Motivaţia încheierii contractului de societate constă în crearea unei comunităţi de bunuri
afectate realizării activităţii de comerţ, cu scopul obţinerii unui profit care urmează a fi împărţit
între asociaţi, fie în funcţie de cota de participare la capitalul social, fie în funcţie de înţelegerea
asociaţilor care pot stabili un alt procent de participare a fiecăruia la impartirea beneficiilor. Cauza
contractului de societate trebuie sa fie reala, licita, morala si in concordanta cu regulile de
convieţuire sociala. Nerespectarea acestor condiţii are drept consecinţa nulitatea absoluta a
contractului de societate încheiat, asociaţii fiind repuşi in situaţia anterioara realizării acordului de
voinţa.
81
 Daca desfiinţarea contractului, ca efect al constatării nulităţii, se produce după începerea
activităţii, asociaţii vor fi îndreptăţiţi atât la restituirea aportului fiecăruia la capitalul social, cat si
la repartizarea beneficiilor si, eventual, a pierderilor înregistrate pana la momentul desfiinţării.
3.3. Aportul la capitalul social - condiţie de fond speciala a contractului de societate comerciala
Aportul consta in aducerea in comun a unui bun. Se poate aporta fie dreptul de proprietate
asupra bunului, fie numai folosinţa asupra acestuia. Deşi formularea cuprinsa in textul de lege este
imprecisa, totuşi este evident ca prin aport se înţelege transmiterea unui drept din patrimoniul celui
care aportează in patrimoniul societăţii comerciale sau chiar prestarea unui serviciu. In
contraprestaţie, asociatul va primi una sau mai multe părţi sociale sau acţiuni. Termenul de „aport"
are un dublu sens:
• aport in sens de obligaţie de aportare;
• aport in sens de bunuri care formează obiectul raportului obligational de aportare.
Aporturile nu sunt proprii numai contactului de societate.
Exista aporturi si in cazul unor structuri economice lipsite de personalitate juridica, cum ar fi
asociaţiunea in participaţiune (art. 251-256 Cod comercial) sau, potrivit legislaţiei franceze,
grupările de interes economic60. Cu toate acestea, aporturile au cel mai important rol in cazul
societăţilor comerciale întrucât din momentul reunirii lor aporturile formează patrimoniul iniţial al
societăţii (capitalul societăţii).
Operaţiunea juridica de aportare se prezintă sub forma unui contract cu titlu oneros si translativ
de drepturi. Daca aportul consta in transmiterea dreptului de proprietate, aportul are aceleaşi
obligaţii ca vânzătorul, inclusiv obligaţia de garanţie pentru vicii si pentru evactiune, in timp ce
societatea comerciala are drepturile asemănătoare cumpărătorului din contractul de vânzare-
cumpărare.
In privinţa obligaţiilor, societatea este obligata sa atribuie asociatului părţi sociale sau acţiuni
care sa confere titularului drepturi patrimoniale de creanţa cu privire la dividende precum si
drepturi nepatrimoniale (respectiv, dreptul de a alege si de a fi ales in organele de conducere ale
societăţii). Diferenţa intre ,,vânzare" si ,,aportare" consta in faptul ca in cazul vânzării, părţile
contractante cunosc existenta si întinderea prestaţiilor, in timp ce in cazul aportării asociatul
cunoaşte numai valoarea bunurilor pe care le aportează primind in contraprestaţie părţi sociale sau
acţiuni, dar nu cunoaşte cu certitudine daca va incasa beneficii. Obţinerea de beneficii depinde de
activitatea societăţii, care este influenţată de aşa-numitele „riscuri in afaceri". Daca obligaţia de
aportare se refera la transmiterea dreptului de folosinţa, asociatul are aceleaşi obligaţii ca si
locatorul din contractul de locaţiune. Fiecare asociat are obligaţia de a aporta la patrimoniul
societăţii. Aporturile care formează patrimoniul iniţial al societăţii pot fi inegale si de natura
diferita. In toate cazurile aporturile trebuie sa fie efective. Absenta aporturilor sau fictivitatea unui
aport poate sa antreneze nulitatea absoluta a contractului de societate.
Spre exemplu, este fictiv aportul unui bun fără valoare (brevet de invenţie perimat). De asemenea,
nu se admite aportul unui bun grevat de sarcini (ipoteca, gaj) a căror valoare este cu mult
superioara valorii bunului aportat.
Obiectul obligaţiei de aportare
a) Aportul in numerar
Aportul in numerar este aportul in bani (lichidităţi) si este cel mai utilizat. Potrivit art.15 alin.1
din Legea nr. 31/1990, republicata, aporturile in numerar sunt obligatorii la constituirea oricărei
forme de societate. Nu trebuie confundat aportul in numerar cu finanţarea societăţii, prin
efectuarea unor depuneri de bani de către asociaţi.
60
reglementate si in tara noastra prin LEGE Nr.161din 19 aprilie 2003, privind unele măsuri pentru asigurarea
transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea
corupţiei PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 279 din 21 aprilie 2003, titlul V, art.118 din. In
acceptiunea legii, grupul de interes economic - G.I.E. reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane fizice
sau juridice, constituită pe o perioadă determinată, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a
membrilor săi, precum şi al îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective. Grupul de interes economic este persoană
juridică cu scop patrimonial, care poate avea calitatea de comerciant sau necomerciant.

82
Asociaţii pot sa avanseze diferite sume de bani societăţii pe baza unui contract de împrumut, sume
de bani care se înregistrează in contul curent al societăţii. Spre deosebire de aceste împrumuturi
(finanţări) pe care le pot face asociaţii, aportul in numerar este înregistrat in bilanţul contabil in
contul „capital".
b) Aportul in natura
Aportul in natura poate sa constea in următoarele: bunuri imobile, mobile, fond de comerţ,
brevete de investiţie, in general orice bunuri de producţie care sunt in circuitul comercial si pot fi
transmise in patrimoniul unei societăţi comerciale. Aportul in natura este posibil la orice forma de
societate comerciala. Evaluarea aportului in natura se poate face convenţional sau de către experţi.
Evaluarea trebuie făcuta in mod obligatoriu de către expert daca:
- forma de societate este S.R.L. cu unic asociat. Soluţia legiuitorului este data in scopul
ocrotirii intereselor creditorilor, întrucât capitalul social reprezintă gajul creditorilor care
ar putea fi defavorizaţi printr-o evaluare lăsata la aprecierea celui care aportează
bunurile;
- în cazul societăţii pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publica si subscriitorii nu
sunt de acord cu evaluările făcute de fondatori61 ori de cate ori instanţa de judecata
dispune efectuarea unei expertize de evaluare a aportului in natura. Instanţa de judecata
dispune efectuarea unei expertize de evaluare a aportului in natura.
c) Aportul in creanţe
Aportul in creanţe (titluri) este posibil numai in cazul societăţilor de persoane. Fiind vorba
de creanţe neîncasate, se poate pune problema naturii aportului, daca acesta este in numerar sau in
natura (propriu-zis). Este de preferat soluţia calificării ca fiind totuşi aport in natura, căci valoarea
creanţei nu depinde numai de valoarea nominala (înscrisa pe titlu), ci si de solvabilitatea
debitorului. De aceea este nevoie de o evaluare chiar a creanţelor. In legislaţia romana, legiuitorul -
ocrotind-o pe cesionara (respectiv societatea comerciala) - a dispus prin art. 84 pct. l din Legea nr.
31/1990, republicata ca cedentul (asociatul) sa răspundă in mod solidar cu debitorul cedat pentru
efectuarea plaţii creanţelor cedate. Cedentul dispune insa de acel beneficiu de discuţie, in sensul ca
poate sa pretindă societăţii cesionare sa-1 urmărească pe debitorul cedat si numai daca acesta este
insolvabil cedentul sa fie obligat la plata. Daca cedentul asociat ar fi un fidejusor (garant) al
debitorului cedat, societatea cesionara ar putea sa-1 urmărească direct pe cedent pentru acoperirea
creanţelor, căci potrivit art. 42 alin. 2 Cod comercial fidejusorii răspund in mod solidar cu cei ale
căror creanţe le garantează fără a mai putea invoca acel „beneficiu de discuţie".
Cedentul asociat desigur nu poate fi calificat fidejusor al debitorului cedat, insa potrivit art. 84
pct.2 din Legea nr. 31/1990, republicata va răspunde de suma datorata daca nu s-a obţinut plata de
la debitorul cedant plus dobânda calculata din ziua scadenta creanţelor aprobate.
d) Aportul in munca (industrie)
Aportul in munca consta in angajamentul pe care si-1 asuma asociatul de a desfăşura o
activitate in societate punând la dispoziţia acesteia cunoştinţe, tehnici profesionale, inclusiv
diligentele sau demersurile făcute de fondatori in timpul constituirii societăţii. Aportul in munca
(industrie) are următoarele trasaturi:
- reprezintă o prestaţie cu caracter succesiv si pentru viitor. Potrivit art.15 pct.4 din Legea
nr.31/1990, republicata, prestaţiile in munca nu pot constitui aport la formarea sau
majorarea capitalului social. Aporturile in munca nu fac parte din capitalul social, pentru
ca ele nu pot servi drept garanţie (gaj) pentru creditori, dar sunt socotite aporturi in
societate in patrimoniul social;
- aportul in munca nu conferă asociatului dreptul la plaţi sociale, ci doar dreptul de a
participa la beneficii si la împărţirea activului social, rămânând obligat sa participe la
pierderi;
- evaluarea aportului in munca se poate face convenţional si, in lipsa vreunei stipulatiuni,
se aplica art. 1151 alin. 2 C.civ., potrivit căruia aportul in munca reprezintă partea cea

61
in cazul majorării capitalului social prin aport in natura la societăţile pe acţiuni
83
 mai mica in numerar sau in natura asusa de un alt asociat. Aportul in munca este exclus
in cazul societăţilor cu răspundere limitata si admisibil doar la societăţile de persoane.
3.4. Capitalul social
Suma aporturilor asociaţilor, mai puţin aportul in munca, formează capitalul social. Bunurile
care compun capitalul social au un regim juridic diferit de cel aplicabil celorlalte bunuri care se
afla in patrimoniul societăţii.
Capitalul social prezintă un dublu interes: juridic si contabil.
Din punct de vedere juridic, capitalul social reprezintă gajul creditorilor sociali.. Orice
modificare la capital (structura capitalului social, valoarea etc.) trebuie sa respecte normele legale
de publicitate, in principal efectuarea menţiunii in registrul comerţului. Reducerea capitalului si
majorarea lui se face in condiţiile prevăzute de lege, cu respectarea dreptului de opoziţie al
creditorilor in cazul reducerii capitalului, al fuziunii si al dizolvării societăţii.
Capitalul social poate fi majorat prin noi aporturi fie din dividende, fie din rezervele societăţii.
Capitalul social prezintă un interes si pentru asociaţi, deoarece dreptul la dividende si la
conducerea societăţii (adoptarea deciziilor) depinde de procentul pe care ii deţine fiecare asociat
din capitalul social. Din punct de vedere contabil, capitalul se distinge de activul patrimonial. In
momentul constituirii societăţii, activul patrimonial se identifica cu capitalul social.
Disocierea intre capital si patrimoniu apare imediat după înregistrarea in contabilitate a primelor
datorii ale societăţii, respectiv cele care izvorăsc din cheltuielile ocazionate cu înfiinţarea
societăţii.
Ulterior, in măsura in care societatea obţine beneficii (profit), activul patrimonial creste
depăşind capitalul social.
Pe plan contabil, in bilanţ, capitalul social apare ca pasiv, căci societatea are obligaţia
restituirii aporturilor către asociaţi in momentul dizolvării si lichidării societăţii. Cu toate acestea,
bunurile aportate figurează la activ si numai din punct de vedere valoric apar la pasivul
patrimoniului (ca datorii ale asociaţilor fata de asociaţi). Capitalul social nominal se delimitează de
fondurile proprii. Fondurile proprii cuprind capitalurile si rezervele. Acestea sunt sumele investite
de asociaţi, spre deosebire de sursele exterioare de finanţare (împrumuturile).
3.5. Participarea la beneficii si pierderi
Scopul constituirii unei societăţi comerciale este, in principal, obţinerea de beneficii care
urmează sa fie împărţite intre asociaţi.
Obţinerea de beneficii si partajarea lor intre asociaţi este un scop comun tuturor forjelor de
asociere, chiar daca este o societate civila sau o asociaţiune in participaţiune. Ceea ce
particularizează societate comerciala este faptul ca, pe lângă obţinerea de beneficii si împărţirea
lor, societatea urmăreşte si obţinerea unei economii.
Singurele structuri instituţionale de drept privat care nu urmăresc împărţirea beneficiilor si nici a
economiilor sunt asociaţiile cu scop nelucrativ, căci cele cu scop lucrativ pot obţine rezultate
financiare care sa servească dezvoltării lor. Legislaţia societăţilor comerciale nu conţine o definiţie
cu privire la „beneficii". Beneficiul poate fi definit ca un câştig pecuniar sau un câştig material care
ajuta la formarea averii societăţilor. Aceasta definiţie nu este in toate cazurile valabila, căci
beneficiile pot consta nu numai in sume de bani, ci si in alte bunuri materiale. Exista societăţi care
împart asociaţilor, cu titlu de beneficii, bunurile pe care le-au produs (de exemplu, societăţile
constituite in agricultura).
Raportul dintre beneficii si dividende
Potrivit art.67 din Legea nr.31/1990, republicata, dividendul este cota-parte din beneficiu ce se va
plaţi fiecărui asociat.
Aşadar, dividendul este o parte din beneficiu si deci nu se poate confunda cu acesta. Dividendele
se distribuie asociaţilor proporţional cu cota de participare la capitalul social vărsat, dacă prin actul
constitutiv nu se prevede altfel. Acestea se plătesc în termenul stabilit de adunarea generală a
asociaţilor sau, după caz, stabilit prin legile speciale, dar nu mai târziu de 6 luni de la data
aprobării situaţiei financiare anuale aferente exerciţiului financiar încheiat. În caz contrar,
societatea comercială va plăti daune-interese pentru perioada de întârziere, la nivelul dobânzii
84
legale, dacă prin actul constitutiv sau prin hotărârea adunării generale a acţionarilor care a aprobat
situaţia financiară aferentă exerciţiului financiar încheiat nu s-a stabilit o dobândă mai mare. In
lipsa unei stipulatiuni exprese, dividendele se vor plaţi in proporţie cu cota de participare la
capitalul social.
Dividendele se pot distribui numai daca exista profituri determinate potrivit legii (art.67 pct.3
din Legea nr.31/1990, republicata). Beneficiile sunt fictive in cazul când la încheierea exerciţiului
financiar al societăţii nu exista beneficii distribuabile.
Daca se distribuie beneficii fictive, operaţiunea este ilicita si are drept consecinţa răspunderea
administratorului chiar penala, daca fapta întruneşte elemente constitutive ale infracţiunii de
inselaciune sau a altei fapte prevăzuta de legile penale sau cele extrapenale. Din punct de vedere
civil, asociaţii care au încasat dividende fictive vor fi obligaţi la restituirea lor către societate (art.
67 pct.4 din Legea nr. 31/1990, republicata).
Dreptul material la acţiune privind restituirea dividendelor se prescrie in termen de 3 ani de la
data distribuirii lor. Dividendele care se cuvin după data transmiterii acţiunilor aparţin
cesionarului, în afară de cazul în care părţile au convenit altfel.

Împărţirea beneficiilor si pierderilor

Măsura diviziunii este determinata de valoarea aporturilor sociale, daca nu se convine altfel, legea
interzicând ca un asociat sa perceapă totalitatea câştigurilor realizate si sa fie scutit de participarea
la pierderi (clauza leonina). O asemenea clauza va fi nula. Intenţia de a se asocia reprezintă voinţa
pârtilor de a duce si exploata ceva in comun, împărţind foloasele si riscurile (pierderile ce ar
rezulta).
Efectul principal al contractului de societate este crearea societăţii comerciale, ca persoana
juridica, ca entitate distincta de persoana asociaţilor.

4. Constituirea societăţilor comerciale

4.1. Noţiuni generale

Orice societate comerciala se constituie parcurgându-se, in principal, doua etape:
• redactarea actului constitutiv si autentificarea acestuia in condiţiile impuse de lege;
• înmatricularea societăţii in registrul comerţului.
In prezent, procedura de înregistrare a societăţilor comerciale este reglementata de Ordonanţa de
urgenta nr.75/200462.

4.2. Actul constitutiv al societăţii comerciale

Actul constitutiv al societăţii in nume colectiv si in comandita simpla este contractul de
societate, iar al societăţii pe acţiuni, in comandita pe acţiuni sau cu răspundere limitata este
contractul de societate si statutul. Societatea cu răspundere limitată se poate constitui şi prin actul
de voinţă al unei singure persoane. În acest caz se întocmeşte numai statutul. Contractul de
societate şi statutul pot fi încheiate sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Când se
încheie numai contract de societate sau numai statut, acestea pot fi denumite, de asemenea, act
constitutiv. Din punct de vedere practic, denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic,
cât şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii. În cazurile în care contractul de societate şi
statutul constituie acte distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de identificare a asociaţilor şi
clauze reglementând organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii. Actul
constitutiv se încheie sub semnătură privată, se semnează de toţi asociaţii sau, în caz de subscripţie
publică, de fondatori. Actul constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului
comerţului. Forma autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când:
62
pentru modificarea şi completarea Legii nr. 359/2004 privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul
comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi
la autorizarea funcţionării persoanelor juridice, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 932 din 12 octombrie
2004
85
 a) printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren;
b) se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă;
c) societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.

Fondatorii
Din punct de vedere teoretic, un aspect comun tuturor formelor de societăţi comerciale este cel
legat de noţiunea de fondatori ai societăţii.
Legea face referire in doua situaţii la noţiunea de fondator:
sunt fondatori, in temeiul art. 6 din Legea nr.31/1990, republicata, semnatarii actului constitutiv,
precum si persoanele care au un rol determinant in constituirea societăţii;
sunt fondatori persoanele care demarează constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie
publica, întocmind prospectul de emisiune pe care urmează sa ii dea publicităţii.
Prin reglementarea dubla a aceleiaşi noţiuni având doua înţelesuri, se poate crea o confuzie intre
persoanele care participa iniţial la constituirea unei societăţi si cele care au calitate aparte in cazul
societăţii pe acţiuni constituite prin subscripţie publica. In doctrina63 s-a încercat o definire a
fondatorilor in sensul Codului comercial, considerându-se ca aceştia sunt persoanele care
colaborează in cele mai variate forme la constituirea unei societăţi comerciale, indiferent daca
după constituirea societăţii vor avea sau nu calitatea de asociat. Pe de alta parte, actul constitutiv,
chiar si in cazul societăţii pe acţiuni, este semnat de către reprezentanţii tuturor asociaţilor,
indiferent daca au fost sau nu fondatorii subscripţiei.
Problema se impune cu atât mai mult rezolvata, cu cat Legea nr. 31/1990, republicata,
reglementează in cuprinsul unui întreg capitol sancţiuni specifice, cele mai multe fiind aplicabile si
fondatorilor.
In aceste condiţii se impune a se avea in vedere:
• un sens larg al noţiunii de fondatorii: acele persoane care îşi dau consimţământul la constituirea
societăţii comerciale, inclusiv persoane cu rol determinat in constituirea societăţii, cu condiţia sa
fie asociaţi;
• un sens restrâns al noţiunii de fonduri: numai membrii fondatori ce hotărăsc cu privire la
constituirea unei societăţi pe acţiuni prin subscripţie publica.
Pentru ca o persoana sa poată fi considerata fondator, conform Legii nr. 31/1990, republicata, este
necesar ca ea sa îndeplinească următoarele condiţii:
- sa aibă capacitate deplina de exerciţiu;
- sa nu fi fost condamnat pentru gestiune frauduloasa, abuz de încredere, fals si uz de fals,
înşelăciune, delapidare, mărturie mincinoasa, dare/luare de mita sau pentru vreo infracţiune
reglementata de Legea nr.85/200664, republicata.
Se observat ca, de fapt, aceste condiţii sunt necesare a fi îndeplinite de către orice asociat, deoarece
nu poate fi asociata o persoana care nu are capacitate deplina de exerciţiu. S-a apreciat ca ar fi
posibila si participarea unei persoane fără capacitate deplina de exerciţiu ca asociat in cadrul unei
societăţi comerciale, respectiv a unui minor prin ocrotitorul sau legal sau a unui interzis prin
intermediul curatorului, in măsura in care aceasta participare la constituirea unei societăţi poate fi
privita ca o forma de plasament de capital. Consideram ca atâta vreme cat art.6 alin.2 din Legea nr.
31/1990, republicata stabileşte in mod clar ca nu pot avea calitatea de fondatori - in sensul de
persoane semnatare a unui contract de societate - persoanele incapabile, nu ar fi de admis ca
minorul sau interzisul, prin reprezentant, sa poată încheia astfel de acte de dispoziţie, nici chiar cu
acordul autorităţilor tutelare. Dincolo de textul de lege, ar putea fi adus ca argument si faptul ca
asociatul dobândeşte si o serie de drepturi personal nepatrimoniale, cum ar fi dreptul de a participa
la adoptarea hotărârilor in cadrul adunărilor generale, drepturi care interesează direct persoana
asociata si care deci nu s-ar putea exercita prin reprezentant.

63
Elena Circei – Societatile comerciale pe actiuni, Editura ALL BECK, Bucuresti, 1999, pag.86-88
64
publicata în Monitorul Oficial al României, Partea I, 22 noiembrie 2006
86
Pentru constituirea unei societăţi comerciale, printre actele necesare ce urmează a se depune le
oficiul registrului comerţului sunt declaraţii pe proprie răspundere ale asociaţilor65, prin care
aceştia atesta faptul ca îndeplinesc condiţiile pentru a fi asociat (printre aceste condiţii figurând si
cea referitoare la faptul ca nu au fost condamnaţi pentru una din infracţiunile enumerate de art.6
alin.2 din Legea nr.31/l 990, republicata).

Conţinutul actului constitutiv

Indiferent de forma de societate, actul constitutiv trebuie sa cuprindă unele menţiuni comune, cum
ar fi:
- identificarea asociaţilor;
- denumirea societăţii si forma acesteia;
- durata societatii;
- sediul principal si eventualele sedii secundare (sucursalele, puncte de lucru, birouri, agenţii, etc.);
- obiectul de activitate, cu precizarea domeniului principal de activitate;
- capitalul social subscris si vărsat de asociaţi;
- organele de conducere, de administrare si de control al societăţii;
- modul de participare la beneficii si pierderi;
- cauzele de dizolvare si modalitatea de lichidare a patrimoniului societăţii.

Orice act constitutiv trebuie semnat de fondatori.

Actul constitutiv al societăţii în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată va
cuprinde:
a) datele de identificare a asociaţilor; la societatea în comandită simplă se vor arăta şi
asociaţii comanditaţi;
b) forma, denumirea şi sediul social;
c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
d) capitalul social, cu menţionarea aportului fiecărui asociat, în numerar sau în natură,
valoarea aportului în natură şi modul evaluării.
La societăţile cu răspundere limitată se vor preciza numărul şi valoarea nominală a părţilor sociale,
precum şi numărul părţilor sociale atribuite fiecărui asociat pentru aportul său;
e) asociaţii care reprezintă şi administrează societatea sau administratorii neasociaţi, datele
lor de identificare, puterile ce li s-au conferit şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau
separat;
e^1) în cazul societăţilor cu răspundere limitată, dacă au fost desemnaţi cenzorii sau
auditorul financiar, datele acestora de identificare;
f) partea fiecărui asociat la beneficii şi la pierderi;
g) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru
înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
h) durata societăţii;
i) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

Actul constitutiv al societăţii pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni va cuprinde:

a) datele de identificare a fondatorilor; la societatea în comandită pe acţiuni vor fi
menţionaţi şi asociaţii comanditaţi;
b) forma, denumirea şi sediul social;
65
pentru fondatori, administratori, reprezentanţi, cenzori, numiţi prin actul constitutiv: declaraţia pe propria
răspundere, din care să rezulte că îndeplinesc condiţiile legale pentru deţinerea acestor calităţi. Declaraţia poate fi
făcută în formă autentificată de notarul public sau în faţa judecătorului delegat ori a directorului oficiului registrului
comerţului. De asemenea, declaraţia va putea fi prezentată în forma atestată de avocat în condiţiile Legii nr. 51/1995
ori va putea fi inclusă în actul constitutiv sau modificator autentic; articolul 32, alin.2, lit.b din NORME
METODOLOGICE Nr. 773 din 21 aprilie 1998 privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuare a
înregistrărilor, PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 176 din 11 mai 1998
87
 c) obiectul de activitate al societăţii, cu precizarea domeniului şi a activităţii principale;
d) capitalul social subscris şi cel vărsat şi, în cazul în care societatea are un capital
autorizat, cuantumul acestuia;
e) natura şi valoarea bunurilor constituite ca aport în natură, numărul de acţiuni acordate
pentru acestea şi numele sau, după caz, denumirea persoanei care le-a adus ca aport;
f) numărul şi valoarea nominală a acţiunilor, cu specificarea dacă sunt nominative sau la
purtător;
f^1) dacă sunt mai multe categorii de acţiuni, numărul, valoarea nominală şi drepturile
conferite fiecărei categorii de acţiuni;
f^2) orice restricţie cu privire la transferul de acţiuni;
g) datele de identificare a primilor membri ai consiliului de administraţie, respectiv a
primilor membri ai consiliului de supraveghere;
g^1) puterile conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, şi dacă ei urmează să le
exercite împreună sau separat;
h) datele de identificare a primilor cenzori sau a primului auditor financiar;
i) clauze privind conducerea, administrarea, funcţionarea şi controlul gestiunii societăţii de
către organele statutare, numărul membrilor consiliului de administraţie sau modul de stabilire a
acestui număr;
i^1) puterile de reprezentare conferite administratorilor şi, după caz, directorilor, respectiv
membrilor directoratului, şi dacă ei urmează să le exercite împreună sau separat;
j) durata societăţii;
k) modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a pierderilor;
l) sediile secundare - sucursale, agenţii, reprezentanţe sau alte asemenea unităţi fără
personalitate juridică -, atunci când se înfiinţează o dată cu societatea, sau condiţiile pentru
înfiinţarea lor ulterioară, dacă se are în vedere o atare înfiinţare;
m) orice avantaj special acordat, în momentul înfiinţării societăţii sau până în momentul în
care societatea este autorizată să îşi înceapă activitatea, oricărei persoane care a participat la
constituirea societăţii ori la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei în cauză, precum şi
identitatea beneficiarilor unor astfel de avantaje;
n) numărul acţiunilor comanditarilor în societatea în comandită pe acţiuni;
o) cuantumul total sau cel puţin estimativ al tuturor cheltuielilor pentru constituire;
p) modul de dizolvare şi de lichidare a societăţii.

Societatea pe acţiuni se constituie prin subscriere integrală şi simultană a capitalului social

de către semnatarii actului constitutiv sau prin subscripţie publică. În cazul unei subscrieri
integrale şi simultane a capitalului social de către toţi semnatarii actului constitutiv, capitalul social
vărsat la constituire nu va putea fi mai mic de 30% din cel subscris.
Diferenţa de capital social subscris va fi vărsată:
a) pentru acţiunile emise pentru un aport în numerar, în termen de 12 luni de la data
înmatriculării societăţii;
b) pentru acţiunile emise pentru un aport în natură, în termen de cel mult 2 ani de la data
înmatriculării.
Capitalul social al societăţii pe acţiuni şi al societăţii în comandită pe acţiuni nu poate fi mai mic
de 90.000 lei.
Numărul acţionarilor în societatea pe acţiuni nu poate fi mai mic de 2.
Capitalul social al unei societăţi cu răspundere limitată nu poate fi mai mic de 200 lei şi se
divide în părţi sociale egale, care nu pot fi mai mici de 10 lei. Părţile sociale nu pot fi reprezentate
prin titluri negociabile.

4.3 Înmatricularea societăţilor comerciale

În termen de 15 zile de la data încheierii actului constitutiv, fondatorii, primii administratori sau,
dacă este cazul, primii membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere ori un
88
împuternicit al acestora vor cere înmatricularea societăţii în registrul comerţului în a cărui rază
teritorială îşi va avea sediul societatea. Ei răspund în mod solidar pentru orice prejudiciu pe care îl
cauzează prin neîndeplinirea acestei obligaţii. Cererea va fi însoţită de:
a) actul constitutiv al societăţii;
b) dovada efectuării vărsămintelor în condiţiile actului constitutiv;
c) dovada sediului declarat şi a disponibilităţii firmei;
d) în cazul aporturilor în natură subscrise şi vărsate la constituire, actele privind
proprietatea, iar în cazul în care printre ele figurează şi imobile, certificatul constatator al sarcinilor
de care sunt grevate;
e) actele constatatoare ale operaţiunilor încheiate în contul societăţii şi aprobate de asociaţi;
f) declaraţia pe propria răspundere a fondatorilor, a primilor administratori, respectiv a
primilor membri ai directoratului şi ai consiliului de supraveghere, şi, dacă este cazul, a cenzorilor,
că îndeplinesc condiţiile prevăzute de prezenta lege;
g) alte acte sau avize prevăzute de legi speciale în vederea constituirii.
Controlul legalităţii actelor sau faptelor care, potrivit legii, se înregistrează în registrul
comerţului se exercită de justiţie printr-un judecător delegat. Judecătorul delegat va putea dispune
efectuarea unei expertize, în contul părţilor, precum şi administrarea altor dovezi.
La societăţile pe acţiuni, dacă există aporturi în natură, avantaje rezervate oricărei persoane care
a participat la constituirea societăţii sau la tranzacţii conducând la acordarea autorizaţiei, operaţiuni
încheiate de fondatori pe seama societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le ia asupra
sa, judecătorul-delegat numeşte, în termen de 5 zile de la înregistrarea cererii, unul sau mai mulţi
experţi din lista experţilor autorizaţi. Aceştia vor întocmi un raport cuprinzând descrierea şi modul
de evaluare a fiecărui bun aportat şi vor evidenţia dacă valoarea acestuia corespunde numărului şi
valorii acţiunilor acordate în schimb, precum şi alte elemente indicate de judecătorul-delegat.
Fondatorii vor depune raportul în termen de 15 zile de la data aprobării sale la oficiul registrului
comerţului. Registrul comerţului va transmite o notificare cu privire la această depunere către
Regia Autonomă "Monitorul Oficial", pentru a fi publicată pe cheltuiala societăţii. Nu pot fi
numiţi experţi:
a) rudele sau afinii până la gradul al IV-lea inclusiv ori soţii acelora care au constituit
aporturi în natură sau ai fondatorilor;
b) persoanele care primesc, sub orice formă, pentru funcţiile pe care le îndeplinesc, altele
decât aceea de expert, un salariu ori o remuneraţie de la fondatori sau de la cei care au constituit
aporturi în natură;
c) orice persoană căreia, ca urmare a relaţiilor sale de afaceri, de muncă sau de familie, îi
lipseşte independenţa pentru a realiza o evaluare obiectivă a aporturilor în natură, potrivit normelor
speciale care reglementează profesia.
În cazul în care cerinţele legale sunt îndeplinite, judecătorul delegat, prin încheiere, pronunţată în
termen de 5 zile de la îndeplinirea acestor cerinţe, va autoriza constituirea societăţii şi va dispune
înmatricularea ei în registrul comerţului, în condiţiile prevăzute de legea privind acest registru.
Societatea comercială este persoană juridică de la data înmatriculării în registrul comerţului.
Înmatricularea se efectuează în termen de 24 de ore de la data pronunţării încheierii judecătorului
delegat prin care se autorizează înmatricularea societăţii comerciale66. Societăţile comerciale
străine pot înfiinţa în România, cu respectarea legii române, filiale, precum şi sucursale, agenţii,
reprezentanţe sau alte sedii secundare, dacă acest drept le este recunoscut de legea statutului lor
organic67.
Dobândirea de către societate, într-un interval de cel mult 2 ani de la constituire sau de la
autorizarea începerii activităţii societăţii, a unui bun de la un fondator ori acţionar, contra unei
sume sau a altor contravalori reprezentând cel puţin o zecime din valoarea capitalului social

66
vezi Curtea de Casatie sectia III-a ,decizia nr.729/1921,in „Practica judiciara in materie comerciala” vol II Editura
Lumina,Bucuresti 1991,pag.101
67
vezi Curtea de Apel Bucuresti, sectia IV-a ,decizia nr.67/1930,in „Practica judiciara in materie
comerciala”,volI,Ed.Lumimina, Bucuresti 1991,pag.131
89
subscris, va fi supusă aprobării prealabile a adunării generale a acţionarilor, va fi menţionată în
registrul comerţului şi va fi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, şi într-un
ziar cu largă răspândire. Nu vor fi supuse acestor prevederi operaţiunile de dobândire efectuate în
cadrul activităţii curente a societăţii, cele făcute din dispoziţia unei autorităţi administrative sau a
unei instanţe judecătoreşti şi nici cele făcute în cadrul operaţiunilor de bursă. Reprezentanţii
societăţii sunt obligaţi să depună la oficiul registrului comerţului semnăturile lor, la data depunerii
cererii de înregistrare, dacă au fost numiţi prin actul constitutiv, iar cei aleşi în timpul funcţionării
societăţii, în termen de 15 zile de la alegere.
In prezent procedura de inregistrare a societatilor comerciale in registrul comerţului este
reglementata de Legea 359/200468 modificata prin Ordonanţa de urgenta nr.75/200469. Aceste acte
normative au in vedere transpunerea acquisului comunitar şi armonizarea cadrului legislativ cu cel
al statelor membre ale Uniunii Europene. De asemenea, se impunea constituirea unui cadru juridic
adecvat pentru stimularea spiritului antreprenorial, prin simplificarea şi accelerarea procedurilor de
înregistrare a comercianţilor. Actuala procedură de înmatriculare în registrul comerţului şi de
înregistrare fiscală a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale şi persoanelor juridice, precum şi de
autorizare a funcţionării pe baza declaraţiilor-tip pe propria răspundere ale persoanelor juridice are
ca principal scop simplificarea procedurilor administrative şi promovării calităţii serviciilor. In
acest sens, legea prevede ca societăţile comerciale, societăţile şi companiile naţionale, grupurile de
interes economic, regiile autonome şi organizaţiile cooperatiste, sucursalele înfiinţate de acestea,
precum şi alte persoane juridice care se înregistrează în registrul comerţului potrivit unor acte
normative speciale sunt denumite solicitanţi.
In accepţiunea legii, prin autorizarea funcţionării, se înţelege asumarea de către solicitant a
responsabilităţii privitoare la legalitatea desfăşurării activităţilor declarate. Activităţile cu impact
semnificativ asupra mediului vor fi autorizate din punct de vedere al protecţiei mediului de către
autorităţile competente de protecţia mediului, la sediile acestora.
Procedura de autorizare şi lista activităţilor cu impact semnificativ asupra mediului sunt stabilite
prin ordin al ministrului mediului şi gospodăririi apelor. Solicitarea efectuării înregistrării în
registrul comerţului se face la biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă
tribunal de către fondatori, administratori sau de reprezentanţii acestora, precum şi de orice
persoană interesată, în condiţiile legii, prin întocmirea cererii de înregistrare. Solicitanţii
dobândesc personalitate juridică de la data înregistrării în registrul comerţului a încheierii
judecătorului-delegat, prin care se dispun autorizarea constituirii şi înmatricularea, bineînţeles dacă
nu se dispune altfel. La înmatriculare solicitanţilor li se eliberează certificatul de înregistrare
conţinând numărul de ordine din registrul comerţului şi codul unic de înregistrare atribuit de
Ministerul Finanţelor Publice, însoţit de încheierea judecătorului-delegat, precum şi de alte acte
prevăzute de prezenta lege. Termenul de eliberare a certificatului de înregistrare şi, după caz, a
certificatului de înscriere de menţiuni este de 3 zile, respectiv 5 zile, calculat de la data înregistrării
cererii.
Pe parcursul existenţei persoanei juridice dovada privind starea acesteia, referitoare la
funcţionare, dizolvare, reorganizare, lichidare, insolvenţă, reorganizare judiciară, faliment sau
suspendare temporară a activităţii, se face cu extrasul de registru emis de oficiul registrului
comerţului de pe lângă tribunal, valabil 30 de zile de la data emiterii.
Solicitarea înregistrării fiscale se face prin depunerea cererii de înregistrare la biroul unic din
cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, iar atribuirea codului unic de
înregistrare de către Ministerul Finanţelor Publice este condiţionată de admiterea cererii de
înregistrare în registrul comerţului de către judecătorul-delegat. Pe baza datelor transmise potrivit
prevederilor legale Ministerul Finanţelor Publice atribuie, în termen de maximum 8 ore, codul unic
de înregistrare. În vederea eliberării de către biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului

68
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 839 din 13 septembrie 2004
69
privind simplificarea formalităţilor la înregistrarea în registrul comerţului a persoanelor fizice, asociaţiilor familiale
şi persoanelor juridice, înregistrarea fiscală a acestora, precum şi la autorizarea funcţionării persoanelor juridice,
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 932 din 12 octombrie 2004
90
de pe lângă tribunal a certificatului de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare sau, după
caz, a certificatului de înscriere de menţiuni, solicitantul are obligaţia să depună, o dată cu cererea
de înregistrare şi actele doveditoare, declaraţia-tip pe propria răspundere, semnată de asociaţi sau
de administratori, din care să rezulte, după caz, că:
a) persoana juridică nu desfăşoară, la sediul social sau la sediile secundare, activităţile
declarate, o perioadă de maximum 3 ani;
b) persoana juridică îndeplineşte condiţiile de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică
în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor (P.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului
şi protecţiei muncii, pentru activităţile precizate în declaraţia-tip.
Orice modificare cu privire la cele declarate atrage obligaţia solicitantului de a depune la
biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal o nouă declaraţie-tip pe
propria răspundere corespunzătoare modificărilor intervenite. Oficiul registrului comerţului de pe
lângă tribunal înregistrează în registrul comerţului datele din declaraţiile-tip de lege. Procedura de
autorizare a funcţionării pe baza declaraţiei-tip pe propria răspundere se desfăşoară prin
intermediul biroului unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, la care
solicitantul are obligaţia înregistrării sediului social sau secundar.
Oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale, prin birourile unice, efectuează următoarele
activităţi:
a) primesc, verifică şi înregistrează cererile de înregistrare şi actele depuse în susţinerea acestora,
precum şi declaraţiile-tip;
b) încasează taxele şi tarifele pentru operaţiunile efectuate de oficiile registrului comerţului
de pe lângă tribunale, precum şi cele datorate altor autorităţi implicate în procedura de înregistrare;
c) ţin în sistem computerizat evidenţa declaraţiilor-tip;
d) transmit autorităţilor publice competente declaraţiile-tip în copie, şi, pe cale electronică,
datele de identificare ale persoanelor juridice înregistrate în registrul comerţului;
e) completează şi emit în termen certificatele constatatoare privind înregistrarea
declaraţiilor-tip potrivit prezentei legi;
f) urmăresc termenele prevăzute de prezenta lege şi eliberează solicitanţilor certificatele de
înregistrare, certificatele de înscriere de menţiuni, încheierile judecătorului-delegat, precum şi
certificatele constatatoare prevăzute de lege

Biroul unic din cadrul oficiului registrului comerţului de pe lângă tribunal, pe baza declaraţiilor-
tip prevăzute de lege, eliberează solicitanţilor certificate constatatoare care atestă că:
a) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că la sediul social sau
secundar nu se desfăşoară activităţile prevăzute în actul constitutiv sau modificator;
b) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă că sunt îndeplinite condiţiile
de funcţionare prevăzute de legislaţia specifică în domeniul prevenirii şi stingerii incendiilor
(P.S.I.), sanitar, sanitar-veterinar, protecţiei mediului şi protecţiei muncii, pentru activităţile
declarate;
c) s-a înregistrat declaraţia-tip pe propria răspundere, din care rezultă modificările intervenite faţă
de declaraţia-tip anterioară.

Certificatele constatatoare se eliberează o dată cu certificatul de înregistrare sau certificatul de

înscriere de menţiuni.
Pentru sediul social şi pentru fiecare sediu secundar se va elibera câte un certificat constatator care
atestă că s-au înregistrat declaraţiile-tip. În vederea efectuării controlului de către autorităţile
publice competente privind conformitatea celor declarate, oficiul registrului comerţului de pe lângă
tribunal transmite acestora copiile declaraţiilor-tip şi, pe cale electronică, datele de identificare ale
persoanelor juridice, în termen de 3 zile de la data înregistrării în registrul comerţului.
Autorităţile publice competente in efectuarea controlului sunt:
- brigăzile şi grupurile de pompieri militari din subordinea Ministerului Administraţiei şi
Internelor;
91
 - direcţiile de sănătate publică teritoriale din subordinea Ministerului Sănătăţii sau ministerele cu
reţea proprie de sănătate publică;
- Autoritatea Naţională Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor sau ministerele cu
reţea sanitară veterinară proprie;
- autorităţile publice teritoriale de protecţie a mediului din subordinea Ministerului Mediului şi
Gospodăririi Apelor;
- inspectoratele teritoriale de muncă din subordinea Ministerului Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei.

În cazul în care autorităţile publice competente constată că nu sunt îndeplinite condiţiile legale de
funcţionare, notifică acest fapt solicitantului, la sediul înregistrat, acordând un termen de remediere
a neregularităţilor constatate. Termenul curge de la data primirii notificării şi poate fi prelungit la
cererea expresă a solicitantului, adresată autorităţii publice competente.
În cazul în care neregularităţile nu sunt remediate, autorităţile publice competente notifică oficiului
registrului comerţului de pe lângă tribunal actul prin care s-a interzis desfăşurarea activităţii, în
termen de 3 zile de la emiterea acestuia, pentru a fi înregistrat din oficiu în registrul
comerţului.Oficiile registrului comerţului de pe lângă tribunale asigură condiţiile necesare pentru
arhivarea tuturor documentelor aferente procedurii de autorizare a funcţionării pe baza declaraţiei-
tip pe propria răspundere. În cadrul oficiilor registrului comerţului de pe lângă tribunale se
desfăşoară activităţi de asistenţă juridica, acordate solicitanţilor, la cererea şi pe cheltuiala acestora,
pentru efectuarea procedurilor necesare înregistrării în registrul comerţului a actelor constitutive
sau modificatoare.
Serviciile de asistenţă juridica, se acordă, la cererea şi pe cheltuiala solicitantului, înainte de
depunerea cererii de înregistrare la oficiul registrului comerţului de pe lângă tribunal.

4.5. Publicitatea constituirii societăţilor comerciale

Conform art.14 din legea 359/2004, după efectuarea înmatriculării societăţilor comerciale în
registrul comerţului, un extras al încheierii judecătorului delegat se comunică, din oficiu, Regiei
Autonome "Monitorul Oficial", spre publicare, pe cheltuiala solicitantului.

4.6. Filialele si sediile secundare ale societăţilor comerciale

Societatea îşi poate realiza activitatea si in alt loc decât sediul principal, in aceeaşi localitate sau in
alte localităţi din tara ori chiar din străinătate, cu respectarea legislaţiei statutului respectiv.
Sediile secundare
Aşa cum le defineşte legiuitorul in art.43 din Legea nr. 31/1990, republicata, sucursalele si
celelalte sedii secundare sunt „dezmembrăminte" fără personalitate juridica ale societăţilor
comerciale.

Filialele
Filialele sunt societăţi comerciale cu personalitate juridica si se constituie intr-una din formele de
societăţi comerciale prevăzute de lege, urmându-se aceeaşi procedura (art. 42 din Legea nr.
31/1990, republicata). De altfel, filialele, ca de altfel si sediile secundare, se constituie pentru
nevoile specifice ale comerţului. Cu privire la noţiunea de filiala, in doctrina de specialitate s-au
căutat modalităţi variate si complexe de exprimare a conceptului. Astfel, s-a considerat ca filiala
este o întreprindere cu personalitate juridic aparţinând societăţii comerciale, cu un patrimoniu
propriu si îndreptăţita sa încheie contracte cu terii in nume propriu. Ele pot fi considerate ca fiind
adevărate societăţi comerciale, componente ale societăţii-mamă, asupra lor exercitându-se
influenta, direcţia sau controlul societăţii-mamă. Se considera ca filiala apare ca element exogen,
atât in raport cu societatea mama, cat si cu celelalte dezmembrăminte ale acesteia, fiind constituita
cu scopul dezvoltării afacerilor societăţii-mamă, care astfel sunt conservate. De altfel, se considera
ca elementul definitoriu al filialelor este tocmai raportul de dependenta speciala fata de societatea-
mama, aceasta aservire nerezultând dintr-un ordin emis de societatea-mama, ci din angajamentele
92
sociale ale filialei de a integra voinţa societăţii-mamă, potrivit voinţei prin exerciţiul dreptului de
vot.

4.7. Constatarea neregularităţilor după constituirea societăţilor comerciale

Când actul constitutiv nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin care se
încalcă o dispoziţie imperativă a legii sau când nu s-a îndeplinit o cerinţă legală pentru constituirea
societăţii, judecătorul delegat, din oficiu sau la cererea oricăror persoane care formulează o cerere
de intervenţie, va respinge, prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în
care asociaţii înlătură asemenea neregularităţi. Judecătorul delegat va lua act în încheiere de
regularizările efectuate.
În cazul în care fondatorii sau reprezentanţii societăţii nu au cerut înmatricularea ei în termen legal,
oricare asociat poate cere oficiului registrului comerţului efectuarea înmatriculării, după ce, prin
notificare sau scrisoare recomandată, i-a pus în întârziere, iar ei nu s-au conformat în cel mult 8
zile de la primire.
Dacă, totuşi, înmatricularea nu s-a efectuat în termenele prevăzute de alineatul precedent, asociaţii
sunt eliberaţi de obligaţiile ce decurg din subscripţiile lor, după trecerea a 3 luni de la data
autentificării actului constitutiv, în afară de cazul în care acesta prevede altfel. Daca se constata,
după înmatricularea societăţii, anumite neregularităţi in ceea ce priveşte societatea, exista
obligativitatea ca societatea sa le remedieze intr-un termen de 8 zile de la momentul constatării
acestora. In situaţia in care societatea nu înlătură neregularităţile, orice persoana interesata -
înţelegând prin persoana interesata atât asociaţi, cat si terţi - are dreptul sa solicite in instanţa
înlăturarea neregularităţilor. Intr-o asemenea situaţie, persoana interesata are la îndemâna acţiunea
in regularizarea societăţii înmatriculate, existând posibilitatea, daca se face dovada unui prejudiciu,
ca cel interesat sa solicite daune. Aceasta acţiune este de competenta tribunalului in raza teritoriala
a sediului social al societăţii.
Acţiunea este prescriptibila - termenul de prescripţie fiind de un an de la momentul autentificării
actului constitutiv.
Înlăturarea neregularităţilor, precum si acţiunea in regularizare a fost legiferata tocmai pentru ca
astfel sa fie restrânsă cat mai mult posibilitatea de intervenţie a nulităţii unei societăţi comerciale.
In ceea ce priveşte răspunderea cu privire la operaţiunile efectuate pentru înmatriculare si
publicare, fondatorii societăţii sau orice persoana care a lucrat in numele societăţii in constituire au
o răspundere solidara si nelimitata pentru toate operaţiunile pe care le-au efectuat pentru societate,
precum si pentru prejudiciile pe care le-au cauzat fata de terţi datorita unor neregularităţi cu privire
la menţiunile din actul constitutiv. Daca răspunderea fondatorilor sau reprezentanţilor societăţii
rezulta din operaţiuni efectuate pe parcursul constituirii societăţii, o asemenea răspundere poate fi
înlăturată în măsura în care adunarea generala a societăţii hotărăşte ca operaţiunile astfel efectuate
sa fie preluate in contul societăţii. Daca exista o asemene hotărâre, se va considera ca acele
operaţiuni sunt efectuate de însăşi societatea, aceasta fiind răspunzătoare fata de terţi. Prin excepţie
insa, daca prejudicierea unor terţi rezulta ca urmare a neregularităţilor cu privire la menţiunile din
actul constitutiv, răspunderea nelimitata si solidara continua sa existe in sarcina fondatorilor si
reprezentanţilor societăţii, precum si in sarcina primilor administratori si a primelor organe de
control ale societăţii. In situaţia in care intervine o neregularitate referitoare la numirea
reprezentanţilor societăţii sau a organelor societăţii - conducere, administrare si control - acestea
nu pot fi invocate împotriva membrilor organelor societăţii, nici de către terţi, si nici de către însăşi
societatea, in măsura in care ele se regăsesc in actul publicat. In cazul societăţilor de capital, ca si
in cazul societăţilor cu răspundere limitata, in raporturile cu terţii, societatea este integral angajata
pentru actele încheiate in numele ei de reprezentanţii acesteia, chiar si in situaţia in care
reprezentanţii si-au depăşit mandatul conferit de societate. Excepţie de la aceasta situaţie o
reprezintă cazul in care terţii cunoşteau depăşirea limitelor mandatului acordat, dovada in acest
sens revenind societăţii. Simpla publicare in Monitorul Oficial nu reprezintă o dovada absoluta cu
privire la faptul ca terţii cunoşteau limitele mandatului lor. Astfel spus, legea instituie o prezumţie,
conform căreia se considera ca toate actele efectuate de reprezentanţi sunt efectuate de însăşi
93
societatea. Orice terţ se va îndrepta pentru realizarea drepturilor sale împotriva societăţii, urmând
ca societatea sa facă dovada de faptul ca terţul cunoştea ca reprezentantul si-a depăşit limitele
mandatului si cu toate acestea a încheiat actul cu acesta.

4.8. Nulitatea
Prin intermediul Legii nr.31/1990, republicata, s-a introdus o instituţie noua - instituţia nulităţii
societăţilor comerciale.
Competenta in domeniul declarării nulităţii revine tribunalului din raza teritoriala a sediului
comercial. Nulitatea unei societăţi înmatriculate poate interveni numai in cazurile expres si
limitativ prevăzute de art.56 din Legea nr.31/1990, republicata. Sunt cazurile de nulitate a
societăţilor comerciale:
- inexistenta sau nerespectarea condiţiilor de forma;
- lipsa formei autentice a actului constitutiv.
Din moment ce legea stabileşte ca lipsa formei autentice are drept consecinţa nulitatea societăţii,
rezulta ca condiţia de forma a actului constitutiv este o condiţie „ad validitatem", contractul de
societate fiind un act formal si solemn;
- atunci când toţi fondatorii au fost la momentul constituirii societăţii incapabili.
Legea se refera la o condiţie care are in vedere, pe de o parte pe toţi asociaţii, iar pe de alta parte
momentul constituirii, respectiv momentul înmatriculării. Daca numai unii dintre asociaţi sunt
incapabili, societatea se poate constitui si poate exista, deoarece orice persoana interesata poate
invoca ulterior o neregularitate cu privire la asociaţi printr-o acţiune in regularizare, aşa cum este
posibil ca însuşi judecătorul delegat sa se autosesizeze cu privire la unii dintre asociaţi si sa solicite
regularizarea înaintea înmatriculării.
- atunci când obiectul de activitate este ilicit sau contrar bunelor moravuri;
- când lipseşte încheierea de înmatriculare a judecătorului delegat. Soluţia legii se impune,
deoarece o societate comerciala exista ca persoana juridica numai in momentul înmatriculării, iar
înmatricularea este dispusa numai in baza unui act jurisdicţional - încheierea de înmatriculare a
judecătorului delegat.
- când lipseşte autorizarea administrativa de constituire a societăţii.
In cazul in care prin acte normative speciale, pentru constituirea unor societăţi cu un anumit obiect
de activitate, se solicita anumite autorizări, chiar daca acestea se solicita de către oficiul registrului
comerţului, lipsa autorizării are drept consecinţa desfiinţarea societăţii prin nulitate;
- daca in actul constitutiv nu exista menţiuni cu privire la denumirea societăţii, obiectul de
activitate, aporturile asociaţilor si capitalul social subscris de asociaţi, orice persoana interesata
poate invoca nulitatea societăţii respective;
- daca s-au încălcat dispoziţiile imperative ale legii privind capitalul social subscris si vărsat.
- atunci când numărul de asociaţi este sub limita minima impusa de lege.
Nulitatea societăţilor comerciale este remediabila. In acest sens, legea stabileşte ca daca, pana la
momentul punerii concluziilor pe fond in cazul cererii pentru declararea nulităţii societăţii, cauzele
de nulitate au fost înlăturate, instanţa nu mai poate dispune nulitatea societăţii respective.
Deşi legea face referire la nulitatea relativa, atât cauzele care duc la nulitatea societăţii, cat si faptul
ca orice persoana interesata este in drept sa invoce nulitatea, creează concluzia ca in realitate
nulitatea ce poate interveni este absoluta. Încheierile judecătorului delegat privitoare la
înmatriculare sau la orice alte înregistrări în registrul comerţului sunt executorii de drept şi sunt
supuse numai recursului.
Termenul de recurs este de 15 zile şi curge de la data pronunţării încheierii pentru părţi şi
de la data publicării încheierii sau a actului modificator al actului constitutiv în Monitorul Oficial
al României, Partea a IV-a, pentru orice alte persoane interesate.
Recursul se depune şi se menţionează în registrul comerţului unde s-a făcut înregistrarea. În
termen de 3 zile de la data depunerii, oficiul registrului comerţului înaintează recursul curţii de
apel în a cărei rază teritorială se află sediul societăţii, iar în cazul sucursalelor înfiinţate în alt judeţ,
curţii de apel în a cărei rază teritorială se află sediul sucursalei.
94
Motivele recursului se pot depune la instanţă, cu cel puţin două zile înaintea termenului de
judecată.

5. Funcţionarea societăţilor comerciale

5.1. Reguli generale privind funcţionarea societăţilor comerciale

Exista trăsături comune pentru toate societăţile comerciale, aşa cum exista elemente specifice care
funcţionează pentru fiecare tip de societate, pentru societăţile de persoane, de capital sau pentru
societăţile cu răspundere limitata. Oricare societate comerciala fiind persoana juridica, ea
presupune existenta celor trei elemente constitutive, respectiv:
- un patrimoniu propriu;
- organizare de sine stătătoare;
- un scop bine determinat.
In privinţa persoanelor juridice, principiul libertăţii de asociere este înţeles in limitele specialităţii
capacităţilor lor de folosinţa.
Capacitatea juridica a persoanei juridice este limitata la obiectul de activitate, ea nu poate încheia
decât acele acte juridice care au legătura cu obiectul de activitate. In ceea ce priveşte patrimoniul,
conform art.65 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata, tot ceea ce se aportează de către asociaţi
la capitalul social se considera a intra in patrimoniul societăţii, societatea dispunând, de regula, de
un drept de proprietate asupra bunurilor neaportate de la momentul înmatriculare sale.
Acordarea dividendelor
In cadrul dispoziţiilor legii cu privire la funcţionarea societăţii comerciale, se regăseşte si
definiţia legala a noţiunii de dividende.Conform art.67 alin.1 din Legea nr.31/1990, republicata,
dividendul este acea cota parte din beneficiu ce se va plaţi fiecăruia dintre asociaţi, proporţional cu
cota de participare a asociaţilor respectivi la capitalul social vărsat, daca prin actul constitutiv nu se
prevede altfel. Astfel, este posibil ca prin actul constitutiv pentru unii asociaţi sa se creeze un
regim juridic mai favorabil in ceea ce priveşte cota de participare la beneficii, ţinând cont, de
exemplu, de calitatea pe care o au aceştia in cadrul societăţii. Când dividendele se plătesc altfel
decât in condiţiile legii, peste limitele stabilite in temeiul legii sau prin actul constitutiv, legea
impune obligarea celui care le-a primit la restituire. In acest sens, legea recunoaşte un drept la
acţiune in restituire a persoanelor interesate, drept la acţiune care se prescrie in termenul general al
prescripţiei (3 ani de la distribuirea dividendelor).
Distribuirea dividendelor se face întotdeauna din beneficiul net, in acest sens legea făcând
referire la noţiunea de beneficii reale. In legătura cu distribuirea dividendelor, pot interveni
probleme atunci când acordarea dividendelor sunt in legătura cu respectarea regimului matrimonial
al comunităţii de bunuri. In regimul comunităţii de bunuri, câştigul (profitul) este un bun comun.
Ca atare, aceste bunuri nu pot fi urmărite decât pentru achitarea datoriilor comune. In legislaţia
romana câştigul realizat de soţi se concretizează, de regula, in retribuţie.
Deşi in raporturile dintre soţi salariul este un bun comun, efectele comunităţii de bunuri sunt
înlăturate in raporturile dintre soţul celui încadrat in munca si terţele persoane. Astfel, pretenţiile
privitoare la plata salariului pot fi formulate numai de către angajat. Aşadar, celalalt soţ nu poate
cere ca, pe temeiul juridic al comunităţii de bunuri sa încaseze retribuţia soţului angajat. Aceasta
soluţie ar fi un argument in favoarea opiniei conform căreia salariul este un bun propriu.
Problema regimului juridic al dividendelor se poate rezolva in felul următor:
• daca dividendele sunt asemănate retribuţiei pana la momentul încasării lor, dividendele sunt
bunuri proprii, iar in momentul încasării sunt bunuri comune;
• daca dividendele sunt asemănătoare câştigurilor din jocurile de noroc instituţionalizate, regimul
juridic ar fi diferit in funcţie de natura juridica a sumelor de bani aduse ca aport in societate; daca
sumele de bani sunt proprii, si dividendele ar trebui sa aibă acelaşi regim juridic.

95
Organizarea societăţilor comerciale
Funcţionarea societăţilor comerciale presupune existenta unor organe de conducere, de
administrare si de control. Orice societate comerciala, de regula prin actul constitutiv, îşi stabileşte
propriile organe, respectiv:
- organe de conducere - adunarea generala fiind singura in măsura sa hotărască cu privire la
problemele fundamentale ale societăţii;
- organele de administrare - administratorii;
- organele de control - cenzorii.
Daca orice tip de societate comerciala impune asigurarea conducerii si administrării,
obligativitatea numirii cenzorilor prin actul constitutiv intervine in cazul societăţilor de capital.
Legea stabileşte regimuri specifice pentru flecare categorie de societate comerciala, atât in
legătura cu modul de desfăşurare a adunării generale, cat si cu privire la administrarea si controlul
societăţii. Ca reglementare generala, administratorul societăţii este cel care reprezintă o societate in
relaţiile cu terţii. Administratorul dobândeşte acest mandat in baza actului constitutiv sau in baza
hotărârii adunării generale.
De asemenea, exista posibilitatea ca administratorul sa transmită prerogativele sale unei alte
persoane.
Având in vedere faptul ca asociaţii împuternicesc doua sau mai multe persoane pentru a reprezenta
interesele societăţii, cei care astfel exercita administrarea nu pot transmite propriul mandat către o
alta persoana decât daca exista o voinţa expresa afirmata de către ceilalţi asociaţi. In cazul in care
administratorii nu respecta mandatul încredinţat de ceilalţi asociaţi, adică in cazul in care un
administrator substituie o alta persoana pentru a asigura reprezentarea societăţii, răspunde fata de
societate. Astfel, societatea este in drept sa pretindă beneficiile rezultate din operaţiunea făcuta de
împuternicit de la administratorul numit expres prin voinţa asociaţilor. Daca dimpotrivă, in urma
operaţiunilor, societatea suferă anumite prejudicii, administratorul mandatar si înlocuitorul
submandatar sunt ţinuţi răspunzători in solidar pentru pagubele produse societăţii.
Toate aspectele generale legate de activitatea si răspunderea administratorului sunt guvernate de
reguli de drept comun in materia mandatului si de reguli specifice din Legea nr.31/1990,
republicata.
In prezent, pornind de la faptul ca Legea nr.31/1990, republicata a introdus noţiunea de contract de
administrare, s-a concretizat un regim juridic specific pentru acei administratori ce intra sub
incidenţa reglementarilor specifice, respectiv administratorii din cadrul societăţii comerciale cu
capital majoritar de stat. Când o societate este administrata de mai multe persoane, legea stabileşte
situaţii concrete in care administratorii răspund solidar, respectiv:
- pentru îndeplinirea hotărârii adunării generale, având calitatea de organ executiv fata de organul
de conducere care este adunarea generala.
Adunarea generala fiind de fapt cea care exprima voinţa societăţii, îndeplinirea hotărârii adunării
generale reprezintă pentru administratori punerea in executare a voinţei societăţii.
- pentru stricta îndeplinire a oricărei îndatorări pe care legea sau actul constitutiv le impune.
Când art.73, alin.l, lit.e din Legea nr.31/1990, republicata, exprima răspunderea solidara a
administratorilor pentru mandatul cu care au fost împuterniciţi in conducerea societăţi.
- pentru realitatea vărsămintelor efectuate de asociaţi. Administratorii răspund pentru constatarea
in patrimoniul societăţii a existentei efective a capitalului;
- pentru existenta reala a dividendelor, in sensul ca in măsura in care la o societate comerciala se
plătesc dividende in condiţiile in care nu s-a obţinut un beneficiu real, cei ţinuţi răspunzători pentru
efectuarea plaţii sunt administratorii. Administratorii răspund solidar ori de cate ori dividendele s-
au plătit sau figurează ca fiind plătite, in condiţiile in care asociaţii erau lipsiţi de dreptul de a
beneficia de dividende.
- pentru existenta, precum si pentru corecta completare a registrelor.
Administratorul, managerul, directorul, auditorul financiar sau cenzorul societăţii debitoare,
vinovat de oricare dintre faptele penale prevăzute de prezenta lege sau de Legea nr. 85/2006
privind procedura insolvenţei, este decăzut din dreptul de a mai deţine ori dobândi o astfel de
96
calitate sau funcţie, la orice persoană juridică cu scop patrimonial, pe o perioadă de 5 ani de la data
rămânerii irevocabile a hotărârii de condamnare.

Obiectul de activitate
In cadrul oricărei societăţi comerciale, prin actul constitutiv trebuie sa se stabilească obiectul de
activitate, realizându-se distincţia intre obiectul principal si obiectul secundar. Soluţia este
explicabila pentru ca in materia societăţilor comerciale funcţionează principiul specializării
capacităţii de folosinţa. O societate comerciala trebuie sa se constituie cu scopul de a realiza
obiectul de activitate propus. Legea nr.31/1990, republicata, acorda dreptul general pentru
administratori de a efectua toate acele operaţiuni ce se impun in vederea realizării obiectului de
activitate, mandatul general al administratorilor in acest sens fund posibil de restricţionat numai
prin intermediul actului constitutiv. Legea nr.31/1990, republicata, stabileşte o serie de aspecte ce
ţin de identificarea societăţii comerciale.
Art.74 din Legea nr.31/1990, republicata, impune obligaţia pentru societatea comerciala de a
cuprinde in orice act pe care-1 emite, denumirea, sediul, forma juridica de constituire, numărul de
înmatriculare la oficiul registrului comerţului si codul fiscal. În orice factură, ofertă, comandă,
tarif, prospect şi alte documente întrebuinţate în comerţ, emanând de la o societate, trebuie să se
menţioneze denumirea, forma juridică, sediul social, numărul din registrul comerţului şi codul unic
de înregistrare.
Sunt exceptate bonurile fiscale emise de aparatele de marcat electronice, care vor cuprinde
elementele prevăzute de legislaţia din domeniu. Dacă societatea pe acţiuni optează pentru un
sistem dualist de administrare, documentele prevăzute mai sus vor conţine şi menţiunea "societate
administrată în sistem dualist".
Dacă aceste documente provin de la o societate cu răspundere limitată, se va menţiona şi
capitalul social, iar dacă ele provin de la o societate pe acţiuni sau în comandită pe acţiuni, se vor
menţiona atât capitalul social subscris, cât şi cel vărsat. În situaţia în care documentele sunt emise
de o sucursală, acestea trebuie să menţioneze şi oficiul registrului comerţului la care a fost
înregistrată sucursala şi numărul ei de înregistrare.

6. Modificarea societăţilor comerciale

6.1. Modificarea actului constitutiv

Aspecte generale
Atât timp cat o societate comerciala exprima voinţa celor care s-au asociat si modificarea societăţii
comerciale care se concretizează practic in modificarea actului constitutiv, presupune acordul de
voinţa.
Acesta este sensul dispoziţiei legii care stabileşte ca, in măsura in care se recurge la modificarea
unei societăţi comerciale, trebuie sa fie îndeplinite condiţii de fond si de forma necesare ca si la
constituirea societăţii comerciale. Acordul de voinţa al asociaţilor privind modificarea actului
constitutiv se concretizează in doua acte principale:
- hotărârea adunării generale extraordinare a asociaţilor adoptata potrivit prevederilor din actul
constitutiv si, in lipsa lor, potrivit legii70;
- actul adiţional, încheiat in forma autentica, prin care se modifica actul constitutiv al societăţii.

In funcţie de importanta elementelor supuse modificării, in anumite situaţii este necesara

intervenţia judecătorului delegat de la registrul comerţului, iar in alte situaţii este suficienta o
rezoluţie a directorului oficiului registrului comerţului. Modificarea se poate realiza in baza unei
încheieri a judecătorului delegat, care dispune efectuarea menţiunilor in registrul comerţului daca

70
este legală, de exemplu, hotărârea asociaţilor privind majorarea capitalului social, luată fără votul unanim al
acestora, dacă în actul constitutiv s-a prevăzut astfel, potrivit art. 187 din Legea nr. 31/1990, republicată. Nu este
necesară semnătura asociaţilor pe actul adiţional încheiat la notariat, întrucât semnătura în faţa notarului prin delegat
împuternicit de adunarea generală a asociaţilor este pe deplin valabilă.
97
se modifica sediul societăţii comerciale intr-o localitate, soluţie explicabila deoarece competenta
teritoriala cu privire la înregistrare pentru societatea respectiva, de cele mai multe ori, aparţine
unui alt oficiu teritorial al registrului comerţului. Modificarea in baza încheierii judecătorului
delegat intervine cu privire la:
- modificarea obiectului principal de activitate;
- modificarea capitalului social;
- modificarea duratei societăţii;
- fuziunea si divizarea societăţii comerciale;
- dizolvarea si lichidarea societăţii comerciale.
Orice modificare care intervine in actul constitutiv presupune un act adiţional încheiat in forma
autentica ce trebuie înregistrat la oficiul registrului comerţului fie in baza încheierii judecătorului
delegat, fie in baza rezoluţiei directorului oficiului registrului comerţului.
Din acest punct de vedere, legea face referire la o asimilare a deciziei directorului oficiului
registrului comerţului cu încheierea judecătorului delegat, considerând ca aceste doua acte au
acelaşi regim legal. Legea impune ca actul adiţional sa fie depus in întregime la oficiul registrului
comerţului, pentru ca, după înregistrarea lui, oficiul registrului comerţului sa trimită actul la
Monitorul Oficial pe cheltuiala societăţii. După fiecare modificare a actului constitutiv,
administratorii, respectiv directoratul, va depune la registrul comerţului, în termen de 15 zile, actul
modificator şi textul complet al actului constitutiv, actualizat cu toate modificările, care vor fi
înregistrate în temeiul hotărârii judecătorului-delegat. Oficiul registrului comerţului va înainta din
oficiu actul modificator astfel înregistrat şi o notificare asupra depunerii textului actualizat al
actului constitutiv către Regia Autonomă "Monitorul Oficial", spre a fi publicate în Monitorul
Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala societăţii. Prin excepţie, in cazul societăţilor de
persoane procedura publicării nu are caracter obligatoriu. Daca prin acelaşi act adiţional se aduc
mai multe modificări actului constitutiv iniţial, actul constitutiv trebuie depus la oficiu registrului
comerţului cu toate modificările la zi.
Prin excepţie, se admite a nu se face referire la datele de identitate ale membrilor fondatori ai
societăţii, respectiv a membrilor din organele de conducere, administrare si control al societăţii,
daca acestea nu se modifica. O asemenea excepţie poate funcţiona doar daca deja acea societate
este cunoscuta in mediul de afaceri (are o vechime de minim 5 ani calculaţi la momentul
înmatriculării) si daca prin actul constitutiv nu se prevede o limitare cu privire la acest aspect.
Prin modificarea societăţii comerciale se înţelege inclusiv modificarea formei societăţii. O
asemenea modificare nu duce la crearea unei persoane juridice noi, ci la modificarea persoanei
juridice existente in condiţiile in care existenta societăţii se explica prin acordul de voinţa a unor
persoane care se asociază. Potrivit dispoziţiilor art.131 alin.2 din Legea nr.31/1990, republicată,
hotărârile adunării generale contrare legii sau actului constitutiv pot fi atacate în justiţie, în termen
de 15 zile de la data publicării în Monitorul Oficial, de oricare dintre acţionarii care nu au luat
parte la adunarea generală sau care au votat şi au cerut să se consemneze aceasta în procesul-
verbal. Potrivit alin.6 al aceluiaşi articol, cererea se judecă în camera de consiliu. În cazul in care
soluţionarea cauzei are loc în şedinţă publică, consideram ca se încălca dispoziţiile legale mai sus
menţionate, intervenind astfel sancţiunea nulitatii absolute, deoarece s-au încălcat prevederi
imperative din lege. Nulitatea poate fi ridicată în orice fază a procesului. In cazul societăţilor de
persoane, creditorii particulari ai asociaţilor pot face opoziţie, daca adunarea generala a asociaţilor
din societatea de persoane hotărăşte prelungirea duratei existentei unei societăţi pe termenul fixat
in actul constitutiv. Aceasta opoziţie poate interveni numai in măsura in care creditorii personali
dispun de un titlu executoriu dobândit anterior hotărârii adunării generale atacate. Daca creditorul
particular care introduce o astfel de opoziţie are câştig de cauza in instanţa, in termen de o luna din
momentul in care hotărârea judecătorului a devenit irevocabila asociaţii pot alege intre doua
posibilităţi:
• sa renunţe la prelungirea duratei existentei societăţii;
• sa dispună excluderea din societate a asociatului debitor, caz in care drepturile acestuia vor fi
calculate având in vedere ultimul bilanţ contabil al societăţii.
98
6.2. Modificarea capitalului social
Reducerea capitalului social
Potrivit art.207 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, reducerea capitalului social se poate face
prin:
• micşorarea numărului de părţi sociale sau de acţiuni;
• reducerea valorii nominale a pârtii sociale sau a acţiunii;
• dobândirea propriilor acţiuni, urmata de anularea lor.
Capitalul social se mai poate reduce, cu condiţia ca reducerea sa nu fie motivata de pierderi, prin:
- scutirea in tot sau in parte a asociaţilor de anumite vărsăminte datorate de aceştia;
- restituirea către acţionari a unei părţi din aportul lor iniţial, proporţional cu reducerea capitalului
social. O asemenea reducere funcţionează in funcţie de reducerea valorii nominale a acţiunilor sau
a pârtilor sociale;
- alte procedee prevăzute de lege (de exemplu, in cazul retragerii sau excluderii din societate).
Pentru a opera o reducere a capitalului social este necesara publicarea, alături de actul adiţional si,
după caz, de noua forma a actului constitutiv si publicarea prealabila a hotărârii adunării generale.
Procedura de publicitate este necesara pentru ca orice creditor interesat sa poată face opoziţie.
Legea impune obligativitatea publicării hotărârii adunării generale cu cel puţin doua luni înainte de
reducerea efectiva a capitalului social. In hotărârea adunării generale trebuie sa fie cuprinse
motivele care au determinat asociaţii sa hotărască reducerea capitalului social. Opoziţia unui
creditor poate fi introdusa in termen de minim doua luni de la momentul publicării. Cu titlu
imperativ, legea stabileşte ca orice reducere a capitalului social trebuie sa respecte valoarea
minima a capitalului impusa de lege. Daca societatea emite obligaţiuni (in cazul societăţilor pe
acţiuni) capitalul social se poate reduce si prin rambursarea de obligaţiuni in contul acţiunilor.
Daca emiterea unei obligaţiuni reprezintă o forma prin care o societate pe acţiuni este
împrumutata, la restituirea obligaţiunilor acţionarii pot solicita restituirea sumelor iniţial investite.

Majorarea capitalului social

In ce priveşte majorarea capitalului social in cazul societăţilor pe acţiuni, aceasta se poate realiza
prin emisiunea unor noi acţiuni sau prin majorarea valorilor nominale a acţiunilor existente, daca la
societate sunt aduse noi aporturi in natura si in numerar. Pot fi emise acţiuni noi si prin alte
modalităţi:
- incorporarea in capitalul social a rezervelor societăţii, mai puţin rezervele legale;
- incorporarea beneficiilor sau a primelor de emisiune;
- compensarea unor creanţe pe care anumiţi debitori le au asupra societăţii, prin acordarea către
aceştia a unor acţiuni din capitalul social in situaţia in care creanţele sunt lichide si exigibile.
Daca in urma reevaluării patrimoniului social intervin diferenţe favorabile, acestea pot fi folosite
pentru mărirea capitalului social, fiind incluse in rezervele societăţii. In cazul măririi capitalului
social prin majorarea valorii nominale a acţiunilor, este necesar acordul tuturor acţionarilor
exprimat in cadrul adunării generale a acţionarilor.
De la aceasta condiţie face excepţie situaţia măririi capitalului social, daca majorarea valorii
nominale a acţiunilor este rezultatul incorporării rezervelor, beneficiilor sau primelor de emisiune.
Hotărârea adunării extraordinare pentru mărirea capitalului social urmează a fi publicata in
Monitorul Oficial, iar acţionarii existenţi au un drept de preferinţa asupra dobândirii acţiunilor nou
emise. Termenul înăuntrul căruia numai acţionarii deja existenţi pot dobândi acţiuni din noua
emisiune este de minimum o luna. Mărirea capitalului social in cazul in care se emit noi acţiuni
pentru o societate constituita prin subscripţie publica presupune si întocmirea unui nou prospect de
emisiune, al cărui conţinut trebuie sa cuprindă cel puţin elementele impuse de art.212 din Legea
nr.31/1990, republicata.
Astfel, in prospectul de emisiune se vor cuprinde:
- data si numărul înmatriculării societăţii in registrul comerţului;
- denumirea si sediul societăţii;
99
- capitalul social subscris si vărsat;
- numele si prenumele administratorilor, cenzorilor, precum si domiciliul acestora;
- ultimul bilanţ aprobat, contul de profit si pierderi si raportul cenzorilor;
- dividendele plătite in ultimii 5 ani sau, in situaţia in care societatea nu are 5 ani de la constituire,
dividendele plătite in momentul constituirii pana la zi;
- obligaţiunile emise de societate;
- hotărârea adunării generale privitoare la noua emisiune de acţiuni, valoarea totala a acestora,
numărul si valoarea lor nominala, felul lor, relaţiile privitoare la aporturi altele decât in numerar,
avantajele acordate, precum si data de la care se vor plaţi dividendele.

In cazul in care se majorează capitalul social se face prin aport in natura, adunarea generala
extraordinara care a hotărât prin votul ei mărimea capitalului social urmează ca, in acelaşi cadru, sa
numească experţii necesari pentru evaluarea aporturilor in natura. In cadrul adunării generale,
acesta are posibilitatea sa ridice acţionarilor, in tot sau in parte, dreptul de a subscrie noi acţiuni, in
măsura in care exista motive temeinice care sa justifice un astfel de demers. Intr-o asemenea
situaţie in convocarea efectuata pentru adunarea generala ce va hotăra asupra majorităţii capitalului
social, urmează a se cuprinde următoarele menţiuni:
- motivele ce determina mărirea capitalului social;
- persoanele cărora urmează a li se atribui noile acţiuni;
- numărul de acţiuni atribuit fiecărei persoane;
- valoarea de emisiune a acţiunilor si bazele fixării acestei valori. Adunarea generala care
hotărăşte intr-o asemenea situaţie este legal
constituita daca:
- sunt prezenţi minimum ¾ din numărul titularilor capitalului social;
- hotărârea a fost adoptata cu votul acţionarilor ce deţin acţiuni reprezentând minimum jumătate
din capitalul social.
In situaţia in care majorarea capitalului social se realizează prin aportul in natura, un astfel de drept
de preferinţa, in baza căruia pot beneficia numai unii dintre acţionari, nu poate exista. In situaţia in
care sunt emise noi acţiuni in schimbul unor aporturi in numerar, la momentul subscrierii aportului
trebuie achitat cel puţin 30% din valoarea nominala a acţiunilor. Restul, pana la acoperirea
integrala a valorii, trebuie achitat in maximum 3 ani de la data publicării in Monitorul Oficial al
României a hotărârii adunării generale. In cazul in care sunt emise acţiuni in schimbul unor
aporturi in natura, acestea urmează a fi achitate subscriitorilor in acelaşi termen de 3 ani de la data
publicării in Monitorul Oficial a hotărârii adunării generale. Daca adunarea generala dispune cu
privire la acordarea unei prime de emisiune, aceasta trebuie plătită integral la data efectuării
subscrierii. In cazul societăţilor pe acţiuni si in comandita pe acţiuni care la momentul intrării in
vigoare a Ordonanţei de Urgenta a Guvernului nr.32/199771 nu deţineau un capital social de minim
2.500 Iei, acestea aveau obligaţia sa-si completeze capitalul in termen de un an de la data intrării in
vigoare a noilor dispoziţii legale.
Pana la expirarea termenului de un an, capitalul social vărsat in contul majorării de capital nu ar fi
putut fi insa mai mic de 30% din cel subscris in acest scop. Aceeaşi este soluţia si in cazul
societăţii cu răspundere limitata care la momentul intrării in vigoare a Ordonanţei de Urgenta a
Guvernului nr.32/1997 aveau un capital social mai mic de 100 lei. Majorarea capitalului social
conform dispoziţiilor noii legi s-a putut face prin:
- prin utilizarea rezervelor, mai puţin a celor legale.
Potrivit art.183 din Legea nr.31/1990, republicata din beneficiile societăţii se va prelua in fiecare
an cel puţin 5% pentru formarea fondului de rezerva, pana când acesta se va atinge minimum a
cincea parte a capitalului social;
- utilizarea beneficiilor si primelor legate de capital;
- diferenţele favorabile rezultate in urma reevaluării patrimoniului social;
- orice alte modalităţi admise de lege.
71
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 133 din 27 iunie 1997
100
In cazul in care societăţile nu pot majora capitalul social conform dispoziţiilor actuale, acestea au
posibilitatea de a opta pentru transformarea societăţii intr-o alta forma, la care capitalul social este
corespunzător, intr-un termen de un an. Sancţiunea aplicabila in cazul nerespectării termenului de
un an pentru majorarea capitalului social in conformitate cu legea este dizolvarea societăţii,
dispusa de tribunalul din raza teritoriala a sediului principal a societăţii. Tribunalul poate fi sesizat
intr-o asemenea situaţie de către stat, prin intermediul Ministerului Finanţelor, de către Camerele
de Comerţ si Industrie teritoriale sau de către orice alta persoana interesata. In cazul in care
instanţa astfel sesizata constata ca nu au existat motive temeinice datorita cărora nu s-a putut
realiza majorarea capitalului social in termen de un an, poate acorda societăţii in cauza un alt
termen de garanţie de maximum 6 luni pentru completarea capitalului social. Prin actul constitutiv,
consiliul de administraţie, respectiv directoratul, poate fi autorizat ca, într-o anumită perioadă, ce
nu poate depăşi 5 ani de la data înmatriculării societăţii, să majoreze capitalul social subscris până
la o valoare nominală determinată (capital autorizat), prin emiterea de noi acţiuni în schimbul
aporturilor.
O astfel de autorizare poate fi acordată şi de adunarea generală a acţionarilor, printr-o modificare a
actului constitutiv, pentru o anumită perioadă, ce nu poate depăşi 5 ani de la data înregistrării
modificării.
Actul constitutiv poate majora cerinţele de cvorum pentru o astfel de modificare. Valoarea
nominală a capitalului autorizat nu poate depăşi jumătate din capitalul social subscris, existent în
momentul autorizării. Prin autorizarea acordată, consiliului de administraţie îi poate fi conferită şi
competenţa de a decide restrângerea sau ridicarea dreptului de preferinţă al acţionarilor existenţi.
Această autorizare se acordă consiliului de administraţie, respectiv directoratului, de către
adunarea generală, în condiţiile de cvorum şi majoritate prevăzute de lege. Decizia consiliului de
administraţie, respectiv a directoratului, cu privire la restrângerea sau ridicarea dreptului de
preferinţă se depune la oficiul registrului comerţului, spre menţionare în registrul comerţului şi
publicare în Monitorul Oficial al României, Partea IV-a.

7. Dizolvarea societăţilor comerciale

Dizolvarea societăţilor comerciale reprezintă o etapa in procesul de încetare a personalităţii

juridice a acestora, formata dintr-un ansamblu de operaţiuni care au ca urmare lichidarea
patrimoniului societăţii in cauza.
Dizolvarea se poate traduce:
- in baza unei hotărâri a asociaţilor72;
- prin hotărârea instanţei judecătoreşti;
- in virtutea legii (de drept).
Legea societăţilor comerciale prevede cauze comune, generale, de dizolvare a societăţilor
comerciale si cauze specifice fiecărei forme.

7.1. Cauze comune de dizolvare a societăţilor comerciale

Potrivit art. 227 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, sunt cauze comune de dizolvare a
societăţilor comerciale următoarele:
a) trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;
b) imposibilitatea realizării obiectului de activitate al societăţii sau realizarea acestuia;
c) declararea nulităţii societăţii;
d) hotărârea adunării generale;
e) hotărârea tribunalului, la cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice, precum
neînţelegerile grave dintre asociaţi, care împiedică funcţionarea societăţii;
f) falimentul societăţii;
g) alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii.

72
vezi Tribunalul Mun.Bucuresti decizia civila 597/11.06.1992
101
Trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii
Prelungirea societăţii prin voinţa asociaţilor este posibila in măsura in care hotărârea de prelungire
are loc înainte de expirarea duratei stabilite in actul constitutiv, altminteri insa dizolvarea operează
de drept.
In acest caz, asociaţii trebuie sa fie consultaţi cu cel puţin trei luni înainte de expirarea duratei
societăţii, daca se hotărăşte cu privire la eventuala prelungire a duratei de funcţionare a acesteia.
In cazul in care asociaţii nu sunt consultaţi cu cel puţin trei luni înainte de expirarea duratei
societăţii cu privire la eventuala prelungire a acesteia, la cererea oricărui dintre asociaţi, tribunalul
va putea dispune, prin încheiere, efectuarea consultării. Creditorii particulari ai asociaţilor dintr-o
societate in nume colectiv, in comandita simpla sau cu răspundere limitata pot face opoziţie
împotriva hotărârii adunării asociaţilor de prelungire a duratei societăţii peste termenul fixat iniţial,
daca au drepturi stabilite printr-un titlu executoriu anterior hotărârii. Opoziţia se face in termen de
30 de zile de la data publicării hotărârii sau a actului adiţional modificator in Monitorul Oficial al
României si se depune la oficiul registrului comerţului.
In cazul admiterii opoziţiei, asociaţii trebuie sa opteze, in termen de o luna de la data la care
hotărârea a devenit irevocabila, fie pentru a renunţa la prelungire, fie pentru a exclude din societate
pe asociatul debitor al creditorului care a făcut opoziţie, caz in care drepturile cuvenite asociatului
debitor se vor calcula pe baza ultimului bilanţ contabil aprobat.

Imposibilitatea realizării obiectului sau realizarea acestuia (dizolvare de drept)

Aceasta dispoziţie a existat si in redactarea iniţiala a Legii societăţilor comerciale, rămânând
deschisa posibilitatea pentru asociaţi:
- fie de a modifica obiectul de activitate in condiţiile art.199 si urm. din Legea nr.31/1990,
republicata;
- fie de a hotărî dizolvarea societăţii.

In acest sens, exemplificam cazul in care acţionarii societăţii pot hotărî dizolvarea voluntară a
acesteia pe considerentul că societatea nu a fost în măsură să asigure un capital minim net în
conformitate cu dispoziţiile legale şi, prin ordonanţă a Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, a
fost retrasă autorizaţia de funcţionare a societăţii. In acest caz o posibila opoziţie a Administraţiei
Finanţelor Publice împotriva acestei hotărâri - pe considerentul că societatea are datorii către
bugetul de stat, debite ce nu pot fi cunoscute decât în urma unui control de fond la societate -
consideram ca este neîntemeiată, deoarece hotărârea acţionarilor societăţii de dizolvare voluntară a
avut ca motiv imposibilitatea realizării obiectului de activitate şi nu a urmărit prejudicierea vreunui
creditor.
Pe de altă parte, potrivit dispoziţiilor art. 228 din Legea nr. 31/1990, republicată, dizolvarea
societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării, iar lichidatorii au obligaţia de a realiza
inventarierea bunurilor societăţii şi stabilirea activului şi pasivului, în vederea stingerii tuturor
obligaţiilor sociale.

Declararea nulităţii societăţii73

In declararea nulităţii societăţii se va interveni pe baza hotărârii pronunţata de instanţa de judecata
prin care se constata nerespectarea condiţiilor de fond si forma impuse de normele imperative
privind constituirea societăţilor comerciale. Nulitatea actului constitutiv atrage nulitatea societăţii
înfiinţate in baza lui. O problema ar putea-o constitui includerea nulităţii prin cauzele de dizolvare,
din moment ce dizolvarea reprezintă, îndeobşte, încetarea existentei unui subiect colectiv de drept
legal constituit. Dizolvarea intervine după ce persoana juridica a înfiinţat ca atare, reprezentând
procesul de încetare a existentei acestuia.

73
introdusa prin ordonanta de urgenta nr.32/1997

102
Nulitatea societăţii, in schimb, nu poate viza decât cauze originare, iniţiale, de nelegalitate, ea
intervenind cu efecte retroactive si având drept consecinţa repunerea asociaţilor in situaţia
anterioara, ca si cum societatea nu ar fi existat

Hotărârea adunării generale (dizolvare voluntara)

Întrucât legea nu limitează cazurile in care societatea poate fi dizolvata prin hotărârea adunării
asociaţilor, decurge ca aceştia sunt liberi sa aprecieze motivele pentru care decid dizolvarea
societăţii.
Un caz legal de dizolvare a societăţii de către adunarea generala priveşte dizolvarea acesteia
înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societăţii. Dizolvarea anticipata este un caz de
modificare a actului constitutiv al societăţii, care se realizează in condiţiile legii.
Potrivit art.231 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata, in caz de dizolvare a societăţii prin
hotărârea asociaţilor, aceştia vor putea reveni, cu majoritatea ceruta pentru modificarea actului
constitutiv, asupra hotărârii luate, atât timp cat nu s-a făcut nici o repartiţie din activ.
În conformitate cu aceste dispoziţii, în cazul în care se hotărăşte de către asociatul unic dizolvarea
societăţii, consideram ca acesta poate oricând reveni asupra hotărârii luate, atât timp cât nu s-a
făcut nici o repartiţie din activ. Această revenire este legală, întrucât societatea nu a fost nicicând
radiată. Noua hotărâre se menţionează in registrul comerţului, după ce oficiul registrului
comerţului o va trimite Monitorului Oficial al României spre publicare pe cheltuiala societăţii.
Creditorii si orice parte interesata pot face opoziţie la tribunal împotriva hotărârii, in termen de 30
de zile de la data publicării acesteia potrivit. Opoziţia se depune la oficiul registrului comerţului
care, in termen de 3 de zile de la data depunerii, o va menţiona in registru si o va înainta
tribunalului sediului societăţii. Opoziţia se judeca in camera de consiliu a tribunalului, cu citarea
pârtilor.

Hotărârea tribunalului
Dizolvarea societăţii comerciale este posibila si ca urmare a unei hotărâri judecătoreşti, la
cererea oricărui asociat, pentru motive temeinice (de exemplu, neînţelegerile grave dintre asociaţi,
care împiedica funcţionarea societăţii). Acest caz de dizolvare, nou introdus in Ordonanţa de
Urgenta a Guvernului nr.32/1997 si prevăzut in art.226 din Legea nr.31/1990, republicata, lasă la
latitudinea instanţei aprecierea măsurii in care societatea îşi mai poate continua sau nu activitatea,
in condiţiile in care nu exista o hotărâre a adunării generale in sensul încetării acestei activităţi.
Legiuitorul a prevăzut acest caz de dizolvare deoarece in practica s-a constatat ca, după
constituirea societăţii comerciale, in timp au apărut neînţelegeri atât de grave, încât au împiedicat
funcţionarea in mod normal a societăţii. Dizolvarea societăţii pentru acest motiv este pe deplin
justificata, pentru a ocroti, in primul rând, interesele creditorilor societăţii, care ar putea fi lezaţi in
drepturi din cauza neînţelegerilor grave intervenite intre asociaţi. Divergenţele dintre asociaţi care
fac imposibilă continuarea societăţii apar sub forma lipsei sau dispariţiei elementului affectio
societatis, atunci când interesul social ajunge să fie încălcat sau pus în umbră de interesele
personale ale asociaţilor. Neînţelegerile grave dintre asociaţi si, in special, temeinicia acestora, va
fi apreciata de instanţa de judecata in funcţie de problemele administrate in cauza.

Falimentul societăţii
In cazul in care instanţa de judecata dispune falimentul unei societăţi comerciale, evident
societatea se va dizolva, urmând a fi radiata din registrul comerţului. Falimentul societăţii
reprezintă, in opinia noastră, o forma de dizolvare silita a unei societăţi comerciale (având caracter
sancţionator), care intervine, de cele mai multe ori, in situaţia in care societatea a înşelat buna-
credinţa a creditorilor.

Alte cauze prevăzute de lege sau de actul constitutiv al societăţii

103
Art.237 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata a prevăzut si alte cauze de dizolvare a societăţii.
Astfel, la cererea oricărei persoane interesate, precum şi a Oficiului Naţional al Registrului
Comerţului, tribunalul va putea pronunţa dizolvarea societăţii în cazurile în care:
a) societatea nu mai are organe statutare sau acestea nu se mai pot întruni;
b) societatea nu a depus, în cel mult 6 luni de la expirarea termenelor legale, situaţiile financiare
anuale sau alte acte care, potrivit legii, se depun la oficiul registrului comerţului74;
c) societatea şi-a încetat activitatea, nu are sediul social cunoscut ori nu îndeplineşte condiţiile
referitoare la sediul social sau asociaţii au dispărut ori nu au domiciliul cunoscut sau reşedinţa
cunoscută;
d) societatea nu şi-a completat capitalul social, în condiţiile legii.

Este exceptata situaţia in care societatea a fost in inactivitate temporara, anunţata organelor fiscale
de drept si înscrisa in registrul comerţului. Legea prevede insa ca durata inactivităţii nu poate
depăşi 3 ani. La expirarea termenului de 3 ani, instanţa de judecata constata dizolvarea de drept a
societăţii. Si aceste situaţii speciale de dizolvare au fost impuse din raţiuni de ordin practic,
constatându-se ca foarte multe societăţi comerciale s-au înfiinţat imediat după intrarea in vigoare a
Legii nr.31/1990, republicata, fără ca ele sa fi avut vreo activitate.
De asemenea, s-a constatat ca, la un moment dat, asociaţii au dispărut, in sensul ca fie au părăsit
România, fie nu au domiciliat sau reşedinţa cunoscuta. Acelaşi lucru s-a întâmplat si cu privire la
sediul societăţii care fie nu mai era cunoscut, fie s-a dovedit ca a fost fictiv.
Hotărârea tribunalului prin care s-a pronunţat dizolvarea se înregistrează în registrul comerţului, se
comunică direcţiei generale a finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti, şi se
publică în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, pe cheltuiala titularului cererii de
dizolvare, acesta putând să se îndrepte împotriva societăţii.
Împotriva hotărârii, orice persoana interesata poate face apel in termen de 30 de zile de la data
publicării in Monitorul Oficial.
După rămânerea definitiva a hotărârii de dizolvare societatea va fi radiata din registrul comerţului.

7.2 Efectele dizolvării

Din punct de vedere procedural, legiuitorul prevede in art.233 alin.l din Legea nr.31/1990,
republicata, ca dizolvarea societăţii are ca efect deschiderea procedurii lichidării patrimoniului
societăţii.
Prin excepţie, dizolvarea are loc fără lichidare in cazul fuziunii ori divizării totale a societăţii sau
in alte cazuri prevăzute de lege. In societăţile in nume colectiv, in comandita simpla si cele cu
răspundere limitata asociaţii pot hotăra cu cvorumul si majoritatea prevăzute pentru modificarea
actului constitutiv, odată cu dizolvarea si modul de lichidare al societăţii, atunci când sunt de acord
cu privire la repartizarea si lichidarea patrimoniului societăţii si când asigura stingerea pasivului
sau regularizarea lui in acord cu creditorii.
Art.232 din Legea nr.31/1990, republicata prevede necesitatea înscrierii dizolvării societăţilor
comerciale in registrul comerţului si publicarea ei in Monitorul Oficial (cu excepţia cazului in care
dizolvarea intervine ca efect al trecerii timpului stabilit pentru durata societăţii).
Înscrierea şi publicarea se vor face conform art.204, când dizolvarea are loc în baza unei hotărâri a
adunării generale, şi în termen de 15 zile de la data la care hotărârea judecătorească a devenit
irevocabilă, când dizolvarea a fost pronunţată de justiţie. Conform art.232 alin.3 din Legea
nr.31/1990, republicata, in cazul in care dizolvarea societăţii se produce in urma falimentului,
aceasta se va pronunţa de tribunalul investit cu procedura falimentului. Aşadar, in principal,
dizolvarea societăţilor comerciale are ca efect lichidarea patrimoniului societăţii in cauza, cu
excepţia reorganizării prin fuziune sau divizare, precum si in cazul in care societatea are un asociat
unic. Din momentul dizolvării, directorii, administratorii respectiv directoratul nu mai pot
întreprinde noi operaţii; in caz contrar ei sunt personal răspunzători pentru operaţiile pe care le-au
74
vezi LEGEA NR.31/1991,REPUBLICATA SI MODIFICATA
104
întreprins. Aceasta interdicţie se aplica in ziua expirării termenului fixat pentru durata societăţii,
ori de la data la care dizolvarea a fost hotărâta de adunarea generala sau declarata prin sentinţa
judecătoreasca. Pe perioada operaţiunilor lichidării, personalitatea juridica a societăţilor se
păstrează pana in momentul radierii acesteia la registrul comerţului. Potrivit art.236 din Legea
nr.31/1990, republicata, dizolvarea unei societăţi cu răspundere limitata cu asociat unic atrage
transmiterea universala a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare.
Prin aceasta dispoziţie, legiuitorul se abate de la reglementările tradiţionale din legislaţia romana
cu privire la dizolvarea persoanelor juridice, care, in mod obişnuit, are ca efect lichidarea
patrimoniului acesteia (Decretul nr.31/1954 privitor la persoana fizica si juridica).
Mai mult decât atât, legiuitorul stabileşte ca patrimoniul societăţii comerciale se va transmite
asociatului unic, fie ca acesta este persoana fizica, fie persoana juridica. Aşadar, efectele acestui
caz de dizolvare sunt asemănătoare celor existente in cazul reorganizării persoanelor juridice.
Transmiterea patrimoniului are loc si societatea îşi încetează existenta la următoarele momente:
a) dacă nu s-a făcut opoziţie, pe data expirării termenului de introducere a opoziţiei;
b) dacă s-a făcut opoziţie, pe data la care a devenit irevocabilă hotărârea de respingere a opoziţiei
sau, după caz, hotărârea prin care se constată că societatea sau asociatul unic a plătit datoriile ori a
oferit garanţii acceptate de creditori sau a convenit cu aceştia un aranjament pentru plata datoriilor.

7.4. Aspecte procedurale privind dizolvarea societăţilor comerciale

In cazul procedurii dizolvării voluntare ii sunt necesare următoarele acte si operaţiuni:

- hotărârea adunării generale a asociaţilor in care se arata si modul de lichidare a patrimoniului;
- întocmirea actului adiţional, in forma autentica;
- depunerea la oficiul registrului comerţului a actului adiţional, pentru a fi înscris in registru si
publicarea lui in Monitorul Oficial, însoţit de extrasul de pe ultimul bilanţ contabil vizat de
Administraţia financiara;
- înscrierea menţiunii de dizolvare in registrul comerţului, după trecerea unui termen de 30 de zile
de la data publicării actului adiţional in Monitorul Oficial.
Oficiul registrului comerţului va înregistra menţiunea de dizolvare daca sunt depuse următoarele
acte:
- actul adiţional autentificat;
- dovada publicării actului adiţional in Monitorul Oficial;
- declaraţia administratorului pe proprie răspundere ca in termen de 30 de zile de la data publicării
actului adiţional terţii au făcut opoziţie;
- dovada achitării taxei de menţiuni la registrul comerţului.
Lichidatorii vor depune specimene de semnătura la oficiul registrului comerţului, după care
urmează procedura de radiere a societăţii in registrul comerţului. Cererea de radiere întocmita de
lichidator va f! însoţita de:
- bilanţul de lichidare vizat de Administraţia financiara;
- certificatul fiscal eliberat de Administraţia financiara din care sa rezulte ca societatea nu are
datorii către stat;
- originalele documentelor emise de registrul comerţului;
- raportul lichidatorului privind modul de repartizare a activului si de stingere a pasivului;
declaraţia lichidatorului cu privire la exactitatea operaţiunilor efectuate.

Societatea comerciala îşi încetează existenta, deci personalitatea juridica, din momentul radierii ei
din registrul comerţului. Aceeaşi procedura trebuie urmata si in cazul dizolvării de drept a unei
societăţi. Daca societatea se dizolva pe baza unei hotărâri judecătoreşti in care sunt desemnaţi si
lichidatorii, aceasta se va publica in Monitorul Oficial si se va depune la oficiul registrului
comerţului, însoţita de celelalte acte menţionate in paragrafele precedente.

105
8. Lichidarea societăţilor comerciale
8.1. Aspecte comune lichidării pentru toate formele de societăţi comerciale

In legea societăţilor comerciale, art.252-270, sunt prevăzute atât dispoziţiile generale privind
lichidarea societăţilor comerciale, cat si unele dispoziţii speciale aplicabile fiecărei forme de
societăţi. In aceasta lucrare am considerat ca este util a va prezenta aspectele teoretice si practice
privind dispoziţiile generale, comune tuturor formelor de societăţi comerciale.
Aşa cum am arătat anterior, dizolvarea nu are ca efect imediat încetarea existentei societăţii
comerciale, ci numai intrarea ei in lichidare. Abia la încheierea operaţiunilor de lichidare poate
înceta definitiv existenta societăţii comerciale, ci numai intrarea ei in lichidare.
Abia la încheierea operaţiunilor de lichidare poate înceta definitiv existenta societăţii dizolvate.
Prin urmare, aşa cum rezulta din dispoziţiile legale, lichidarea este esenţa dizolvării, fiind efectul
principal, direct si obligatoriu. In sens larg, prin lichidare se înţelege toate operaţiunile care au
drept scop determinarea afacerilor in curs in momentul declarării dizolvării, astfel încât sa se poată
obţină realizarea activului, plata pasivului si repartizarea activului patrimonial net intre asociaţi.
Fata de acest înţeles, intr-un sens restrâns se considera ca lichidarea cuprinde operaţiile efectuate
intre momentul declarării dizolvării si momentul repartizării activului patrimonial net intre
asociaţi75. Pentru lichidarea si repartizarea patrimoniului social, chiar daca in actul constitutiv se
prevăd norme in acest scop, sunt obligatorii următoarele reguli:
a) până la preluarea funcţiei de către lichidatori, administratorii continuă mandatul lor, cu excepţia
celor prevăzute la art. 233;
b) actul de numire a lichidatorilor sau sentinţa care îi ţine locul şi orice act ulterior, care ar aduce
schimbări în persoana acestora, trebuie depuse, prin grija lichidatorilor, la oficiul registrului
comerţului, pentru a fi înscrise de îndată şi publicate în Monitorul Oficial al României, Partea a
IV-a.
Lichidatorii răspund la fel ca si administratorii, iar împotriva deciziilor lor creditorii pot face
opoziţie.
Principii
Din modul in care legea reglementează procedura lichidării, rezulta ca aceasta faza existenţiala a
societăţii comerciale este guvernata de următoarele principii:
a) Lichidarea este prevăzuta in favoarea asociaţilor
Per a contrario, lichidarea nu poate interveni la cererea creditorilor (nici sociali, nici personali ai
asociaţilor). Aceasta nu înseamnă ca drepturile creditorilor sociali nu sunt ocrotite de lege. Astfel,
asociaţii nu pot obţine repartizarea nici unei sume cuvenite lor prin lichidare, mai înainte de
achitarea creditorilor sociali. Faptul ca lichidarea este o procedura organizata de lege in favoarea
asociaţilor se poate argumenta si prin aceea ca asociaţii au dreptul de a numi pe lichidatori prin
actele constitutive.
b) Lichidarea este obligatorie
Lichidarea este obligatorie, deoarece declararea dizolvării nu este un scop in sine, ci o etapa care -
ţinând cont de anumite evenimente ce afectează viata societăţii - precizează momentul de la care
activitatea acesteia este orientata pentru repartizarea activului net intre asociaţi, după ce au fost
satisfăcuţi creditorii sociali. Lichidarea este, altfel spus, o consecinţa logica si necesara declarării
dizolvării. Este de amintit faptul ca in doctrina de specialitate s-au conturat si alte puncte de
vedere. In opinie, s-a considerat ca lichidarea este facultativa, iar nu obligatorie, deoarece, pe de o
parte, lichidarea poate fi înlăturata daca asociaţii hotărăsc fuziunea cu alta societate ori prelungirea
duratei acesteia. Intr-o alta opinie, lichidarea este obligatorie, fiind de neconceput ca societatea sa
rămână in faza de dizolvare. Cel mai important efect al lichidării este totuşi încetarea calităţii de
subiect de drept a societăţii comerciale. Acest efect produs prin lichidare, pe data radierii societăţii
din registrul comerţului, face ca, ope legis, personalitatea juridica a societăţii sa înceteze. Aşa cum
s-a arătat, după terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa întocmească bilanţul contabil de
lichidare si sa propună repartizarea activului intre asociaţi.
75
vezi Curtea de Casatie sectia comerciala III-a,decizia nr.562/1927
106
 Asociatul nemulţumit poate face opoziţie in termen de 15 zile de la notificarea bilanţului contabil
de lichidare si a proiectului de repartizare. După examinarea acestui termen sau după ce sentinţa
asupra opoziţiei a rămas irevocabila, bilanţul contabil de lichidare si repartizare se considera
aprobat si eliberează pe lichidatori.
Drepturile si obligaţiile lichidatorilor
a) In desfăşurarea operaţiunii de lichidare, lichidatorii au următoarele obligaţii:
- sa facă un inventar si se încheie un bilanţ care sa constate situaţia exacta a activului si pasivului
societăţii;
- sa păstreze patrimoniul societăţii, registrele ce li s-au încredinţat de administratori si actele
societăţii;
- sa întocmească un registru cu toate operaţiunile lichidării, in ordinea datei lor.
b) Lichidatorii au următoarele drepturi:
- sa execute si sa termine operaţiunile de comerţ referitoare la lichidare;
- sa dea in judecata in calitate de reclamant sau de parat in interesul lichidării patrimoniului
societăţii;
- sa vândă prin licitaţie publica bunurile mobile si imobile ale societăţii, sa facă tranzacţii.
Ei nu pot însă, în lipsă de dispoziţii speciale în actul constitutiv sau în actul lor de numire, să
constituie ipoteci asupra bunurilor societăţii, dacă nu vor fi autorizaţi de instanţă, cu avizul
cenzorilor.
Lichidatorii care întreprind noi operaţiuni comerciale ce nu sunt necesare scopului lichidării sunt
răspunzători personal şi solidar de executarea lor. Atât in literatura de specialitate, cat si in practica
judecătoreasca, s-a pus problema daca lichidarea patrimoniului societăţii in cauza se face numai
prin vânzarea la licitaţie a bunurilor sau este posibil ca unele sa revină in patrimoniul asociaţilor
care le-au aportat. Fata de împrejurarea ca legiuitorul nu face nici o precizare in acest sens, evident
pot exista doua opinii. Intr-o opinie, se afirma ca toate bunurile societăţii trebuie prefăcute in bani,
in vederea satisfacerii creditorilor sociali si împărţirii restului intre asociaţi. Intr-o alta opinie,
căreia ne raliem, daca in actul constitutiv s-a prevăzut ca in caz de lichidare a societăţii, după
achitarea datoriilor fata de terţii creditori, fiecare asociat sa-si reia bunul aportat in societate, acest
in lucru este posibil. Argumentul legal privind partajul intre asociaţi a bunurilor societăţii rezulta
din Legea nr.31/1990, republicata, text potrivit căruia asociaţii au dreptul de a hotăra prin actul
constitutiv regulile de lichidare a societăţii.
- sa lichideze si sa încaseze creanţele societăţii.
Termenul in care trebuie terminata lichidarea este de cel mult trei ani, tribunalul, in cazuri
excepţionale, având posibilitatea sa prelungească termenul cu încă doi ani. Lichidatorii, după
terminarea lichidării patrimoniului societăţii, trebuie sa întocmească bilanţul de lichidare si sa
propună repartizarea activului intre asociaţi. Asociaţii pot fi plătiţi in contul pârtilor sociale pe care
le deţin numai după achitarea creditorilor sociali.
Expertului lichidator numit de instanţă în condiţiile reglementate de art. 262 alin.2 din Legea nr.
31/1990, republicată, îi incumbă obligaţia întocmirii bilanţului contabil de lichidare, iar nu un
drept de opţiune cu privire la această activitate. Neîndeplinirea acestei sarcini echivalează cu
neexecutarea hotărârii judecătoreşti prin care a fost desemnat, justificând obligarea de către
instanţă la realizarea ei sub sancţiunea plăţii de daune cominatorii76.

8.2. Operaţiuni specifice procedurii de lichidare

Procedura lichidării este instituita in favoarea asociaţilor si i se aplica regulile stabilite prin actul
constitutiv si prin lege, in măsura in care nu sunt incompatibile cu lichidarea. Pe întreaga durata a
lichidării, personalitatea juridica a societăţii comerciale in cauza subzista intacta.
Societatea foloseşte in continuare firma înregistrata, singura restricţie impusa de lege constând in
obligaţia ca toate actele ce emana de la societate sa arate ca aceasta este in lichidare. Procedura de
lichidare cuprinde următoarele operaţiuni principale:
- înlocuirea organelor de administraţie curenta;
76
vezi Curtea de Casatie sectia III,decizia 1962/1936 in „Practica judiciara comerciala”vol II ed.Lumina,1991
107
- predarea gestiunii;
- restrângerea obiectului acesteia in scopul de a asigura plata creditorilor sociali si satisfacerea
drepturilor asociaţilor;
- întocmirea si executarea bilanţului final;
- radierea din registrul comerţului a fostei societăţi comerciale.

Înlocuirea organelor de administrare

Ca efect al dizolvării societăţii, administratorii trebuie sa fie înlocuiţi prin lichidatori. Numirea
acestora poate fi voluntara sau juridica. Potrivit art.262 alin.l din Legea nr.31/1990, republicata,
daca in actul constitutiv nu se prevede altfel, pentru desemnarea voluntara se cere unanimitatea de
voturi a asociaţilor. In cazul in care nu se poate obţine cvorumul legal, numirea lichidatorilor se
face de către instanţa judecătoreasca, la cererea oricărui administrator sau asociat.
Pentru a decide, instanţa trebuie sa asculte pe toţi asociaţii sau administratorii. Împotriva sentinţei
pronunţata de instanţa se poate declara numai recurs in termen de 15 zile de la pronunţare. Actul
de numire a lichidatorilor sau sentinţa care-i tine locul, precum si orice act ulterior care ar aduce
schimbări in persoana aceasta, trebuie depusa la oficiul registrului comerţului pentru a fi înscrise
de îndată si publicarea in Monitorul Oficial. Lichidatorii pot fi persoane fizice sau reprezentanţi
permanenţi - persoane fizice – ai societatii lichidatoare trebuie sa fie lichidatori autorizaţi.
Administratorii sunt obligaţi sa-si continue mandatul pana la intrarea in funcţiune a lichidatorilor,
fără a mai avea dreptul de a întreprinde noi operaţii in numele societatii comerciale.

Predarea gestiunii
Preluarea de către lichidatori a administraţiei se efectuează prin întocmirea unor acte de predare-
primire. Potrivit regimului general instituit de art.253 alin.3 din Legea nr.31/1990, predarea
gestiunii se realizează in temeiul inventarului si bilanţului. Aceste documente trebuie sa constate
situaţia exacta a activului, precum si a societatii. Îndată după intrarea in funcţie, lichidatorii au
datoria ca, împreuna cu administratorii societăţii, sa întocmească inventarul si sa încheie bilanţul,
semnând aceste acte.
Lichidatorii sunt obligaţi sa primească si sa păstreze patrimoniul si actele societatii, ei trebuie sa
tina un registru cu toate operaţiile lichidării, in ordinea datei lor.

Restrângerea obiectului de gestiune

Lichidatorii sunt indreptatiti sa exercite acele atribuţii care le sunt conferite la adunarea generala a
asociaţilor, printr-o hotărâre adoptata cu aceeaşi majoritate care este necesara si pentru numirea
lor.
Activitatea lichidatorilor poate fi prelungita pe durata anului in care a avut loc numirea lor.
Lichidatorii trebuie sa execute si sa termine operaţiile referitoare la lichidare. In cazul in care
întreprind noi operaţiuni comerciale care nu sunt necesare scopului lichidării, sunt răspunzători
personal si solidar de executarea lor. Astfel, prin norme imperative, legiuitorul restrânge obiectul
gestiunii pe care o exercita lichidatorii. Lichidatorii pot fi acţionaţi in judecata ca reprezentanţi ai
societăţii comerciale in interesul acesteia, dar numai pentru actele de lichidare. Pentru a recupera
sumele datorate societăţii, lichidatorii trebuie sa urmărească pe debitorii societăţii.
Lichidităţile vor deservi pentru satisfacerea creditorilor sociali si a drepturilor cuvenite asociaţilor.
Bunurile din patrimoniul societăţii vor fi transformate in numerar, scop in care lichidatorii au
dreptul sa vândă - prin licitaţie publica - imobilele si orice avere mobiliara; vânzarea bunurilor nu
se va face „in bloc", ci numai singular, pentru fiecare bun in parte.
Lichidatorii trebuie sa facă tranzacţii in numele societăţii, sa lichideze si sa încaseze creanţele
societăţii, chiar in caz de faliment al debitelor, dând chitanţa.

Lichidarea pasivului social

Sumele obţinute de lichidatori in condiţiile anterior examinate servesc, in mod prioritar, pentru
stingerea datoriilor societăţii comerciale.
108
In reglementarea Legii nr.31/1990, republicata, activitatea de lichidare si de repartizare a
patrimoniului social este de competenta lichidatorilor, iar nu a instanţei judecătoreşti. Implicarea
directa a instanţei judecătoreşti in operaţiunea de lichidare este greşita. Competenta instanţei de
judecata in faza lichidării societăţilor comerciale este strict reglementata de lege in doua cazuri:
• formularea unei cereri pentru numirea lichidatorilor, atunci când nu se poate întruni
unanimitatea voturilor asociaţilor asupra persoanei acestora (art.2 alin.2);
• atunci când asociaţii formulează o opoziţie la bilanţul de lichidare întocmit de lichidatori (art.263
alin.2).

Drepturile creditorilor sociali

Cumulativ cu obligaţia lichidatorilor de a asigura stingerea datoriilor sociale, creditorii societăţii
comerciale sunt ei însuşi in măsura sa-si valorifice drepturile corespunzătoare. Lichidarea se face
in interesul asociaţilor, dar fără a vătăma pe creditori. In sensul arătat, art.260 alin.4 din Legea
nr.31/1990, republicata, prevede ca “lichidarea nu liberează pe asociaţi si nu împiedica
deschiderea procedurii de faliment a societăţii".
Noţiunea de faliment va fi înţeleasa in sensul Legii nr.64/1995, republicata. Atunci când nu recurg
la procedura declarării societăţii in stare de faliment, creditorii dispun de acţiuni in justiţie, pe care
le pot îndrepta atât împotriva lichidatorilor, cat si contra asociaţilor. Contra lichidatorilor, creditorii
societăţii au dreptul de a exercita acţiunile care decurg din creanţele ajunse la termen. Posibilitatea
urmăririi este insa mărginită numai pana la concurenta bunurilor existente in patrimoniul societăţii.
Creditorii sociali se pot îndrepta asupra asociaţilor pentru plata sumelor datorate din valoarea
aporturilor la capitalul societăţii, daca asociaţii nu au făcut vărsăminte la capitalul social.
Pe durata existentei societăţii, dreptul de a cere asociaţilor restanţieri (al căror aport nu a fost
predat integral) sa-si îndeplinească obligaţia asumata, aparţine administratorilor si lichidatorilor.

Drepturile asociaţilor
Asociaţii au dreptul de a-si recupera valoarea aporturilor subscrise la data înfiinţării societăţii
comerciale sau cu prilejul majorării ulterioare a capitalului social. In faza dizolvării societăţii,
drepturile asociaţilor pot fi satisfăcute doar după acoperirea pasivului social. Potrivit legii,
lichidatorii nu pot plaţi asociaţilor nici o suma in contul pârtilor ce li s-ar cuveni din lichidare,
înaintea achitării creditorilor societăţii.
Creditorii pot cere ca sumele realizate in cursul lichidării sa fie depuse la Casa de Economii si
Consemnaţiuni ori la o societate bancara. Aceste sume pot fi repartizate chiar in timpul lichidării,
dar după îndeplinirea tuturor obligaţiilor societăţii scadente sau care vor ajunge la scadenta, in
măsura in care rămâne un disponibil de cel puţin 10% din cuantumul lor. Împotriva deciziei prin
care, astfel, lichidatorii repartizează asociaţilor numerarul, creditorii societăţii pot introduce
opoziţie la instanţa competenta, in termen de 15 zile de la data deciziei. Opoziţia suspenda decizia
de repartizare.

Întocmirea si executarea bilanţului final

Faza de lichidare a societăţii comerciale se încheie prin întocmirea bilanţului final. Acesta trebuie
sa stabilească modul de repartizare a activului intre asociaţi. Bilanţul final va fi semnat de
lichidatori.
Orice asociat nemulţumit de propunerea de repartizare a activului, făcuta de lichidatori, poate
introduce opoziţie la instanţa in termen de 15 zile, termen ce se calculează de la data notificării.
Bilanţul, împreuna cu modul de repartizare a activului propus de lichidatori, se considera aprobate
de toţi asociaţii de la data când expira termenul de 15 zile arătat sau când sentinţa pronunţata de
instanţa asupra opoziţiei rămâne definitiva.
Urmează etapa de executare in fapt a repartizării activului, lichidatorii trebuind sa predea fiecărui
asociat partea ce-i revine potrivit bilanţului final, in schimbul chitanţei de primire. Prin
îndeplinirea acestor condiţii, lichidatorii sunt liberaţi. In ceea ce priveşte registrele si actele
societăţii, după aprobarea socotelilor si terminarea repartiţiei, acestea vor fi depuse de lichidatori la
109
asociatul desemnat de majoritatea. Registrele tuturor societăţilor comerciale lichidate trebuie
păstrate timp de 5 ani, termenul calculându-se de la data depunerii lor, in condiţiile arătate mai sus.

Radierea societăţii comerciale din registrul comerţului

După terminarea lichidării, lichidatorii trebuie sa ceara radierea societăţilor din registrul
comerţului, radiere care se poate face si din oficiu.
Cererea de radiere a asociaţilor din registrul comerţului trebuie sa fie insolita de următoarele acte:
- bilanţ in lichidare vizat de organul fiscal;
- raportul lichidatorilor privind modul de repartizare a activului si de stingere a pasivului;
- certificat fiscal eliberat de Administraţia financiara, din care sa rezulte ca societatea nu are datorii
fata de stat;
- originalele documentelor emise de oficiul registrului comerţului (certificat de
înmatriculare, cerere de înmatriculare, cerere de menţiune
etc.);
- declaraţia lichidatorilor cu privire la executarea operaţiilor efectuate.
La data îndeplinirii formalităţilor de radiere, personalitatea juridica a societăţii încetează atât in
raporturile dintre asociaţi, cat si fata de terţele persoane.

CAPITOLUL III
CONTRACTE COMERCIALE SPECIALE

1.Contractul de vânzare-cumpărare comerciala

Vânzarea-cumpărarea este o operaţiune comerciala care înlesneşte si face posibil schimbul

mărfurilor.
Marea majoritate a actelor de comerţ prevăzute de art. 3 C.com. se afla in legătura cu contractul de
vânzare-cumpărare.
Astfel:
- realizarea circulaţiei mărfurilor se realizează pe calea unei vanzari-cumparari comerciale;
- întreprinderile de transport fac posibila tocmai aceasta circulaţie, după ce in prealabil a fost
încheiat un contract de vânzare-cumpărare;
- întreprinderile de asigurare garantează realizarea echivalentului mărfurilor vândute, daca
au fost distruse in caz de forţa majora;
- întreprinderile de banca finanţează - prin intermediul operaţiunilor de credit - schimbul, punând
la dispoziţie fondurile necesare cumpărătorului sau vânzătorului.
Determinarea comercialitatii unui contract de vânzare-cumpărare se face fie in funcţie de criteriul
pozitiv prevăzut in art. 3 pct. l si 2 C.com., fie, privind criteriului negativ prevăzut in art. 5 C.com.

Caracterele juridice ale contractului de vânzare-cumpărare

a) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract sinalagmatic (bilateral) perfect, existând o
reciprocitate a obligaţiilor ce incumba ambelor părţi. Vânzătorul are obligaţia de a transmite
dreptul de proprietate, de a preda lucrul vândut se de-al garanta pe cumpărător pentru evicţiune si
pentru viciile lucrului, iar cumpărătorul are obligaţia de preluare a bunului, de a plaţi preţul si, de
regula, de a suporta cheltuielile vânzării77. Fiind un contract bilateral, se vor aplica efectele
specifice acestei categorii de contracte, respectiv: rezolutionarea sau rezilierea contractului,
excepţia de neexecutare a contractului78 si riscul contractual.
b) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract cu titlu oneros, ambele părţi urmărind
realizarea unui avantaj material (patrimonial), si anume: vânzătorul urmăreşte sa primească preţul,
iar cumpărătorul sa primească bunul in schimbul prestaţiei sale de plata a preţului.
77
art. 1313, 1336, 1337, 1361 C.civ.
78
exceptio non adimpleti contractus
110
c) Contractul de vânzare-cumpărare este un contract cumulativ deoarece ambele părţi cunosc
existenta si întinderea obligaţiilor pe care le au încă din momentul încheierii contractului.
d) Contractul de vânzare-cumpărare este, de regula, un contract consensual, fiind încheiat in mod
valabil prin simplul acord de voinţa al parţilor, fără îndeplinirea vreunei formalităţi sau predarea
bunului vândut79
e) Contractul de vânzare-cumpărare este, in principal, un contract translativ de proprietate.

Varietăţi ale contractului de vânzare-cumpărare

Vânzarea după greutate, număr sau măsura
In cazul vânzării după greutate, număr sau măsura obiectul ii formează bunuri de gen dintr-un lot
determinat, dintr-un gen limitat si este absolut necesar a se proceda la individualizarea bunurilor
prin: cântărire, măsurare, numărare80 sau individualizare prin determinarea preţului81. In ambele
situaţii de individualizare a bunurilor de gen, vânzarea este perfecta din momentul realizării
acordului de voinţa82.
Efectele contractului, respectiv dreptul de proprietate si riscul pieirii fortuite, se transmit după
individualizarea bunurilor fie prin cântărire, măsurare, fie prin determinarea preţului.
Vânzarea după greutate, număr sau măsura se deosebeşte de vânzarea cu grămada83. In cazul
vânzării in bloc, obiectul contractului este o cantitate determinata de bunuri dintr-o masa unica84.
Individualizarea bunurilor se face in momentul încheierii contractului. Efectele contractului in
privinţa transmiterii drepturilor de proprietate si a riscului pieirii fortuite se produc din momentul
realizării acordului de voinţa, data la care se individualizează bunurile vândute.

Vânzarea pe încercare
Potrivit art. 1302 C.civ., vânzarea pe încercare este o varietate a contractului de vânzare-
cumpărare, in care realizarea acordului de voinţa este supus (afectat) unei condiţii suspensive a
încercării bunului de către cumpărător. Pentru determinarea calităţilor bunului trebuie efectuata o
expertiza, căci astfel realizarea acordului de voinţa ar depinde in exclusivitate de voinţa (plăcerea)
cumpărătorului, situaţie in care s-ar pune problema validităţii unei asemenea condiţii, fiind
condiţie pur protestativa supusa nulităţii, potrivit art. 1010 C.civ.

Vânzărea pe gustate
Conform art. 1301 Cod civil contractul nu se considera încheiat decât după ce cumpărătorul a
gustat bunul si este de acord sa-l cumpere, in schimb in cazul vânzării pe încercate contractul se
încheie, dar este afectat de o condiţie suspensiva de realizarea căreia depinde transmiterea
dreptului de proprietate de la vânzător la cumpărător, inclusiv riscul pieirii fortuite a bunului.

Vânzarea cu pact de răscumpărare

Vânzarea cu pact de cumpărare este o vânzare afectata de o condiţie rezolutorie expresa care
consta in facultatea pe care si-o rezerva vânzătorul de a relua (de a se înapoia) lucrul vândut,
restituind preţul si cheltuielile făcute de cumpărător. Restituirea către vânzător a bunurilor
răscumpărate are efect retroactiv in sensul ca operează atât in privinţa cumpărătorului a
succesorilor in drepturi ai cumpărătorului, si a terţilor dobânditori reţinându-se doar fructele. Se
exceptează situaţiile in care terţul dobânditor invoca uzucapiunea pentru imobilele sau posesia de
buna-credinţa in materia bunurilor imobile.

2.Contractul de mandat comercial

79
art. 1295 C.civ.
80
de exemplu, se vând 500 kg de mere a 1000 lei/kg
81
de exemplu, se vinde tot lotul de cereale cu 10 milioane lei
82
art. 1300 C.civ.
83
in bloc, art. 1299 C.civ.
84
de exemplu, se vinde porumbul din hambarul A preţul fiind determinat global pentru întreaga cantitate, art. 1299
Cod civil.
111
Potrivit art. 374 Cod comercial, mandatul are ca obiect tratarea de afaceri comerciale pe seama si
socoteala mandatului.
Mandatul este contractul in temeiul căruia o persoana (mandant) împuterniceşte alta persoana
(mandatar) sa încheie anumite acte juridice in numele si pe seama mandantului85.
Mandatul comercial prezintă următoarele caracteristici:
a) Mandatul comercial, spre deosebire de mandatul civil, are drept obiect afaceri comerciale si nu
se presupune a fi gratuit. Prin afaceri comerciale trebuie sa se înţeleagă actele enumerate in art. 3
din Codul comercial, care sunt fapte de comerţ pentru mandant. Mandantul va fi comercial numai
daca actele încheiate sunt acte comerciale, pe când mandatul civil are ca obiect încheierea de acte
civile.

b) Mandatul comercial este un act cu titlu oneros, mandatarul fiind remunerat printr-o suma printr-
o suma ferma sau forfetara ori sub forma unui procent calculat la cifra de afaceri. Chiar daca
părţile nu au prevăzut in contract plata sau modalităţile de plata, mandantul datorează
remuneraţia86. In absenta unei stipulaţii contractuale, remuneraţia este stabilita de instanţa de
judecata.

c) Mandatul comercial poate fi cu reprezentare, dar si fără reprezentare; aceasta nu este de esenţa
mandatului ci numai de natura lui.

d) Mandatul comercial poate fi general, pentru toate afacerile mandatului, sau special, pentru o
anumita afacere.
In cazul mandatului comercial se conferă mandatarului o mai mare libertate de acţiune si
independenta, potrivit dinamicii activităţii comerciale.

Condiţiile de validitate a contractului de mandat comercial

Condiţii de fond
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie sa respecte condiţiile cerute in
art. 948 Cod civil: consimţământul, capacitatea pârtilor, obiectul contractului si cauza.

• Consimţământul pârtilor
Mandatul comercial, fiind un contract consensual, se considera perfect in momentul acordului de
voinţa al mandatarului si mandatului. Mandatul poate fi expres sau tacit, acceptarea mandatului
putând fi tacita si sa rezulte executarea lui. Mandatarul care nu doreşte a primi însărcinarea data de
mandant trebuie sa-l înştiinţeze imediat pe acesta. Daca mandantul întârzie in luarea masurilor cu
privire la bunurile încredinţate, mandatarul poate cere punerea bunurilor sub sechestru judiciar.
• Capacitatea pârtilor
Mandantul trebuie sa aibă capacitatea de a încheia el însuşi actele juridice care urmează sa fie
încheiate in numele sau de către mandatar. Mandatarul trebuie sa aibă capacitatea de exerciţiu
pentru a fi in măsura sa încheie acte juridice personal, in numele si pe seama altuia, fără insa ca
legea sa-i ceara si calitatea de comerciant.
Cat priveşte calitatea voinţei, buna sau reaua-credinţa la încheierea actului juridic, modalitatea si
locul încheierii actului juridic, se raportează la persoana reprezentantului mandatar si la terţ.
• Obiectul contractului
In art. 374 din Codul Comercial se arata ca obiectul mandatului comercial este „tratarea de afaceri
comerciale".
Deci obiectul contractului de mandat îl constituie faptele de comerţ. In afara condiţiilor generale,
comune tuturor contractelor - respectiv: sa fie determinat sau determinabil, sa fie posibil, licit, in
circuitul civil etc. - cu privire la obiectul mandatului se impun următoarele precizări:

85
vezi Curtea de Casatie, sectia III-a,decizia nr.98/1937,in “Practica judiciara in materie comerciala”,vol II,Editura
Lumina,Bucuresti,1991, pag.75
86
art.374 Cod comercial
112
- mandatul are ca obiect încheierea de acte juridice de către mandatar.
Daca acesta îndeplineşte si fapte materiale, actele sau faptele materiale vor avea caracter
accesoriu87.
- actele juridice au caracter strict personal88 nu pot fi încheiate prin mandatar ori alte declaraţii
strict personale.
• Cauza (scopul) contractului
Cauza, ca element de validitate a contractului de mandat, trebuie sa îndeplinească condiţiile
generale, comune tuturor actelor juridice: sa fie reala, licita, morala, sa nu contravină regulilor de
convieţuire sociala.

Forma contractului (conditi de forma)

Contractul de mandat se încheie prin simplul acord de voinţa al pârtilor89 având, de regula, caracter
consensual.
Legea, respectiv Codul civil, nu impune o anumita forma, deoarece, potrivit art. 1533 C.civ.,
mandatul poate fi acordat in forma scrisa, verbala sau poate fi chiar tacit. Deoarece Codul
Comercial nu prevede reguli derogatorii de la dreptul comun înseamnă ca in privinţa formei
mandatului sunt aplicabile dispoziţiile Codului civil.
In practica, mandatul este exteriorizat, de obicei, printr-un înscris numit procura. Cu aceeaşi
semnificaţie, de reprezentare, a unei persoane fata de terţele persoane, se foloseşte si termenul de
„împuternicire" sau chiar de „delegaţie90. Procura poate fi data sub forma înscrisului sub semnătura
privata sau sub forma înscrisului autentic. Forma autentica a procurii este necesara ori de cate ori
actul juridic pe care-l va încheia mandatarul91 cu terţa persoana este întocmit in forma autentica.

Felurile mandatului
In funcţie de întinderea puterilor conferite mandatarului, mandatul poate fi general sau special.

- Mandatarul este general in cazul in care mandatarul este împuternicit sa încheie orice acte
juridice, cu excepţia acelora pentru care legea impune existenta unui mandat special92.
- Mandatul este special daca mandatarul este împuternicit sa încheie un anumit act juridic93 sau
pentru anumite operaţiuni determinate.

Efectele contractului de mandat comercial

Contractul de mandat face parte din categoria contractelor „intuitu personae", in care încrederea
pârtilor, in special a mandatului fata de mandatar, trebuie sa fie perfecta.

Obligaţiile mandatarului:
- mandatarul are obligaţia sa execute însărcinarea primita cu diligenta unui bun comerciant, ca si
cum afacerile ar fi ale sale;
- mandatarul trebuie sa arate terţilor împuternicirea;
- mandatarul este dator sa incunostiinteze fără întârziere pe mandant despre executarea mandatului;
- mandatarul este obligat sa păstreze destinaţia sumelor primite pe socoteala mandantului. In
cazul neexecutării acestei obligaţii mandatarul este dator la plata dobânzilor aferente sumei, din
ziua primirii acesteia. In caz de doi sau frauda, mandatarul este posibil sa răspundă si penal;
- mandatarul este ţinut a plaţi dobânzi la sumele de bani cuvenite mandantului, din ziua in care era
dator a le trimite sau a le consemna94
87
de exemplu, preluarea bunului care urmează a fi vândut de către mandatar, in numele si pe seama mandantului
88
de exemplu, testamentul
89
solo consensus
90
in raporturile de dreptul muncii
91
procuratorul
92
procuratio amnium bonorum
93
procuratio unicus rei
94
facandu-se aplicarea normei generale prevăzute in art. 43 C.com.
113
Obligaţiile mandantului:
- mandantul este obligat sa pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea
mandatului (art. 385 C.com.);
- mandantul este ţinut de obligaţia de plata a remuneraţiei convenite;
- mandantul are obligaţia sa restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului.
Mandantul are obligaţii si fata de terţele persoane in baza actelor juridice încheiate de mandatar,
evident in limitele împuternicirii sale.

Privilegiul mandatarului
Mandatarul beneficiază de un privilegiu special (drept de retenţie) pentru tot ce i se datorează din
executarea mandatului (art. 386 C.com.). Creanţele mandatarului au prioritate fata de orice alte
creanţe pe care le are fata de mandant. Pentru a exercita acest privilegiu (garanţie), mandatarul
trebuie sa notifice sumele datorate mandantului, cu somaţia de a plaţi in 5 zile, cu precizarea ca in
caz contrar va trece la vânzarea terenurilor. Mandantul poate face opoziţie (art.388 C.com.).
Daca termenele de formulare a opoziţiei expira, mandatarul poate trece la vânzarea bunurilor.

Încetarea contractului de mandat comercial

Contractul de mandat încetează prin:
îndeplinirea funcţiei sale juridice.
Exista si situaţii de natura obiectiva sau subiectiva, care duc la stingerea mandatului. Cu toate
acestea, contractul de mandat rămâne si in dreptul comercial un contract care se bazează pe
încrederea pe care o are mandantul in persoana mandatarului, aşa încât mandatul poate fi revocat
in cazuri întemeiate. Revocarea poate fi expresa printr-o declaraţie făcuta in acest sens si care
trebuie sa fie notificata (comunicata) terţelor persoane care, de buna-credinţa ar putea încheia acte
juridice cu primul mandatar. In lipsa notificării terţii se pot apară invocând aparenta de drept in
privinţa primului mandatar.
Revocarea poate sa fie tacita, ceea ce înseamnă ca poate fi dedusa din orice împrejurări care
dovedesc voinţa mandantului de a revoca mandatul încredinţat unei persoane. De exemplu,
desemnarea unui nou mandatar pentru îndeplinirea aceleaşi operaţiuni înseamnă, tacit, revocarea
mandatarului precedent. In cazul in care mandatul este cu titlu oneros, mandatarul poate sa-i
solicite mandantului despăgubiri daca revocarea sa este intempesiva sau abuziva95.
- Îndeplinirea termenului pentru care a fost încheiat contractul
Renunţarea mandatarului, este cauza de stingere a mandatului civil.
In cazul mandatului comercial, mandatarul este ţinut sa-l despăgubească pe mandant, in caz de
renunţare la împuternicirea primita. Mandatarul poate sa renunţe la mandat, anuntandu-1 pe
mandant despre aceasta intenţie. Daca prin renunţare mandantul este prejudiciat, mandatarul poate
fi tras la răspundere pentru acoperirea prejudiciului, cu excepţia cazului când se dovedeşte ca el
însuşi ar fi suferit o paguba însemnata daca ar fi continuat executarea mandatului.
- Moartea mandatarului sau a mandantului
Daca mandatarul decedează, moştenitorii lui trebuie sa-l incunostiinteze pe mandant si sa continue
executarea acestuia pentru a nu cauza paguba mandantului. Tot astfel, daca moare mandantul
moştenitorii acestuia trebuie sa-i comunice mandatarului. Acesta va fi obligat sa încheie
95
Spre exemplu, adunarea generală a acţionarilor este organul societăţii care formează voinţa socială, ceea ce
înseamnă că actul juridic de tip contractual pe care îl reprezintă hotărârea adunării generale a acţionarilor de a numi
administratorul şi care încorporează voinţa socială, unit cu acceptarea de către administrator a funcţiei încredinţate, se
încadrează în tiparul mandatului comercial. Conţinutul mandatului dat administratorului nu este exclusiv contractual,
reglementarea acestui conţinut fiind completată de dispoziţiile legale referitoare la obligaţiile imperative stabilite în
sarcina administratorului, precum şi la limita mandatului acestuia (art. 72 din Legea nr. 31/1990, republicată).
Revocabilitatea mandatului administratorului este de esenţa acestuia. Şi în cazul revocării abuzive măsura este
definitivă, caracterul esenţialmente revocabil al mandatului menţinându-se, fiindcă încrederea care stă la baza
mandatului nu poate fi impusă de vreme ce funcţia de administrator are un caracter "intuitu personae". Este
inadmisibilă acordarea daunelor morale administratorului revocat în condiţiile în care acesta nu a dovedit că a suferit
un prejudiciu constând în imaginea negativă.
114
operaţiunea pentru care a primit împuternicire, pentru a nu cauza pagube moştenitorilor
mandantului.
- Incapacitatea, interdicţia, falimentul uneia dintre părţi au ca efect încetarea mandatului. Aceste
clauze se întemeiază tot pe caracterul „intuitu personae"al mandatului, pe „încrederea" existenta
intre părţi dublata de faptul ca, mandatarul trebuie sa fie o persoana „capabila" sa încheie acte
juridice in numele si pe seama mandantului.

2. Contractul de franciză

Definiţie
Contractul de franciză a apărut în SUA odată cu legislaţia antitrust prin care s-a interzis desfacerea
produselor de către producător. Datorită dinamismului şi rentabilităţii sale a devenit o formă de
cooperare comercială; fiind o varietate recentă şi răspândită a contractului de concesiune, franciza
constituie o metodă modernă de afaceri, bazată pe colaborarea permanentă între parteneri.
În sistemul de drept comercial românesc franciza a fost definită legal prin articolul 1 din
Ordonanţa Guvernului nr. 52/1997, modificată şi completată prin Legea nr. 79/1998, republicată în
M. Of. Nr. 180 din 14 mai 1998:
„Franciza este un sistem de comercializare bazat pe o colaborare continuă între persoane fizice
sau juridice, independente din punct de vedere financiar, prin care o persoană, denumită francizor,
acordă altei persoane, denumită beneficiar, dreptul de a exploata sau a dezvolta o afacere, un
produs, o tehnologie sau un serviciu”.
Această definiţie este deficitară sub mai multe aspecte:
- nu sunt definite elementele esenţiale ale francizei, ca de exemplu: know-how-ul, asistenţa
comercială şi tehnică, folosinţa de către beneficiar a însemnelor atragerii clientelei (marcă,
renume) ale francizorului;
- legiuitorul a introdus o parte din elementele definitorii ale francizei în definiţiile date partenerilor
contractuali şi în obligaţiile părţilor;
- se lasă loc la interpretări ale unei serii de alte contracte din gama contractelor de distribuţie,
licenţe şi cesiuni.
În doctrina juridică, franciza s-a definit în diverse moduri:
1. Contractul de franchising (termen englez) constă în acordarea de către comerciantul
producător, numit franchiser, a dreptului de a beneficia de un sistem de relaţii care conţine marca,
renumele, know-how-ul şi asistenţa unui comerciant, persoană fizică sau juridică, numită
franchisee, în schimbul unui preţ constând într-o sumă de bani iniţială şi o redevenţă periodică,
numită franchisefee.
2. În sistemul american, franciza este o convenţie care oferă unei părţi dreptul de a distribui, de a
vinde, de a furniza bunuri şi servicii sau facilităţi într-o zonă determinată.
3. Un autor francez conchide plastic: „A franciza înseamnă a transmite altora cum să reuşească
cum noi am reuşit, a reitera o reuşită”.
Caracterele contractului de franciză
Contractul de franciză este un contract :
- bilateral
- consensual
- cu titlu oneros
Francizorul este un comerciant care:
- este titularul drepturilor asupra unei mărci înregistrare; drepturile trebuie să fie exercitate pe o
durată cel puţin egală cu durata contractului de franciză;
- conferă dreptul de a exploata ori de a dezvolta o afacere, un produs, o tehnologie sau un serviciu;
- asigură beneficiarului o pregătire iniţială pentru exploatarea mărcii înregistrate;
- utilizează personal şi mijloacele financiare pentru promovarea mărcii sale, a cercetării şi
inovaţiei, asigurând dezvoltarea şi viabilitatea produsul.

115
Beneficiarul este un comerciant, persoană fizică sau juridică, selecţionat de francizor, care aderă
la principiul omogenităţii reţelei de franciză aşa cum este ea definită de francizor.
Reţeaua de franciză cuprinde un ansamblu de raporturi contractuale între francizor şi mai mulţi
beneficiari, în scopul promovării unei tehnologii, unui produs sau serviciu, precum şi pentru
dezvoltarea producţiei şi distribuţiei unui produs sau serviciu.
Know-how-ul este ansamblul formulelor, definiţiilor tehnice, documentelor desenate şi modelelor,
reţelelor, procedeelor şi altor elemente analoage care servesc la fabricarea şi comercializarea unui
produs.
Încheierea contractului de franciză este precedată de o fază precontractuală, care are ca scop să
permită fiecărei părţi să-şi confirme decizia de a colabora. Francizorul furnizează viitorului
beneficiar informaţii care-i permit acestuia să participe, în deplină cunoştinţă de cauză, la derularea
contractului de franciză.
Legiuitorul a prevăzut obligativitatea ca în contractul de franciză să fie introduse
următoarele clauze:
- obiectul contractului;
- drepturile şi obligaţiile părţilor;
- condiţiile financiare;
- durata contractului;
- condiţii de modificare, prelungire, reziliere.
Contractul de franciză va respecta obligatoriu următoarele principii:
- termenul va fi fixat astfel încât să permită beneficiarului amortizarea investiţiilor;
- francizorul va înştiinţa pe beneficiar, cu un preaviz suficient de mare, asupra intenţiei de a nu mai
reînnoi contractul la data expirării sau de nu semna un contract nou;
- în cadrul clauzelor de reziliere se vor stabili circumstanţele care pot determina o reziliere fără
preaviz;
- condiţiile în care va putea să opereze cesiunea drepturilor decurgând din contract, în special
condiţii de desemnare a unui succesor;
- dreptul de preemţiune va fi prevăzut, dacă interesul menţinerii sau dezvoltării reţelei de franciză
necesită recunoaşterea acestui drept;
-clauzele de non-concurenţă vor fi cuprinse în contract pentru protejarea know-how-ului;
- obligaţiile financiare ale beneficiarului vor fi precizate cu claritate, astfel încât să favorizeze
obiective comune.
Francizorul controlează respectarea tuturor elementelor constitutive ale imaginii mărcii;
marca francizorului constituie garanţia calităţii produsului, serviciului, tehnologiei furnizate
consumatorului, garanţie asigurată prin transmiterea şi prin controlul respectării know-how-ului,
furnizarea unei game omogene de produse şi/sau servicii şi/sau tehnologie.
Efectele contractului de franciză
Francizorul se obligă să furnizeze informaţii despre:
1. experienţa dobândită şi transferabilă;
2. condiţiile financiare ale contractului, respectiv redevenţa iniţială sau taxa de intrare în reţea
redevenţe periodice, de publicitate, determinarea tarifelor privind prestările de servicii şi
tehnologii, în cazul clauzei tarifelor privind prestări de servicii şi tehnologii, în cazul clauzei
obligaţiilor contractuale de cumpărare;
3. elemente care permit beneficiarului să facă un calcul al rezultatului previzionat şi să-şi
întocmească planul financiar;
4. obiectivele şi aria exclusivităţii acordate;
5. durata contractului, condiţiile reînnoirii, rezilierii, cesiunii.
Francizorul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
1. să deţină şi să exploateze o activitate comercială pe o anumită perioadă, anterior lansării reţelei
de franciză;
2. să fie titularul drepturilor de proprietate intelectuală şi/sau industrială;

116
3. să asigure beneficiarilor săi o pregătire iniţială şi asistenţă comercială şi/sau tehnică permanentă
pe toată durata existenţei drepturilor contractuale.
Francizorul va notifica în scris beneficiarului orice încălcare a obligaţiilor contractuale şi-I va
acorda un termen rezonabil de remediere.
Francizorul se asigură că beneficiarul, printr-o publicitate adecvată, face cunoscut că este o
persoană independentă din punct de vedere financiar în raport cu francizorul sau cu alte persoane.
Beneficiarul trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
1. să dezvolte reţeaua de franciză şi să menţină identitatea sa comună, precum şi reputaţia acesteia;
2. să furnizeze francizorului orice informaţie de natură a facilita cunoaşterea şi analiza
performanţelor şi a situaţiei reale financiare, pentru a asigura o gestiune eficientă în legătură cu
franciza;
3. să nu divulge la terţe persoane know-how-ul furnizat de către francizor, atât pe durata
contractului cât şi ulterior.
Beneficiarului i se va impune de către francizor respectarea unor obligaţii ferme de protejare a
caracterului confidenţial al afacerii, în special neutralizarea know-how-ului de către o reţea
concurentă.
Publicitatea pentru selecţionarea beneficiarilor trebuie să fie lipsită de ambiguitate şi să nu conţină
informaţii eronate.
Încetarea contractului de franciză poate interveni prin rezilierea contractului, relatiile
postcontractuale se vor baza pe regulile unei concurente loiale.

BIBLIOGRAFIE

BELEIU GHEORGHE – Drept civil roman. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005.
BELEIU GABRIEL – Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All Beck, Bucureşti,
2002.
BOROI GABRIEL – Drept civil. Partea generală, Ediţia a-II-a, Editura All Beck, Bucureşti,
2001
CHIRICA DAN – Drept civil.Contracte speciale, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000
ION DOGARU, CERCEL SEVASTIAN – Drept civil. Partea generală, Editura C. H. Beck,
Curs universitar 2007.
DEAK FRANCIS – Tratat de drept civil. Contracte speciale, Editia a III-a, actualizata si
completata, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2001.
SMARANDA ANGHENI, MAGDA VOLONCIU, CAMELIA STOICA – Drept comercial
pentru invatamintul economic, Ed.Universitara, Bucuresti 2004
CARPENARU D STANCIU – Drept comercial roman, Ediţia a-V-a , Editura All Beck,
Bucureşti, 2004.
CRISTEA SILVIA, STOICA CAMELIA FLORENTINA – Drept comercial, Editura A.S.E.
Bucuresti 2004

LEGISLAŢIE
1. Constituţia României – Modificata si completata prin Legea de revizuire a Constitutiei
Romaniei nr. 429/2003, publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, Partea I, nr. 758 din 29
octombrie 2003
2. Codul civil. Text actualizat pana la data de 02.05.2001 avandu-se in vedere urmatoarele
acte: - Legea nr. 7/1996, - O.U.G. nr. 138/2000.
3. Codul comercial. Text actualizat pana la data de 02.05.2001, avandu-se in vedere
urmatoarele acte: - Legea nr. 99/1999 - O.U.G. nr. 138/2000 - O.U.G. nr. 290/2000 - O.U.G. nr.
59/2001.
4. Legea nr. 31/1990 Legea societăţilor comerciale Text actualizat la data de 03.05.2008,
avandu-se in vedere republicarea din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
117
Actul include modificarile din urmatoarele acte: - Legea nr. 302/2005 - Legea nr. 164/2006 -
Legea nr. 441/2006 - Legea nr. 516/2006 - O.U.G. nr. 82/2007 - O.U.G. nr. 52/2008.
5. Legea nr. 26/1990: Legea registrului comerţului Text actualizat la data de 03.05.2008,
avandu-se in vedere republicarea din Monitorul Oficial, Partea I, nr. 49 din 4 februarie 1998.
6. Legea nr.82/1991. Legea contabilităţii, republicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 454
din 18/06/2008.

118