Sunteți pe pagina 1din 99

ROMANTISMUL

ROMANTISMUL
Romantismul este un curent artistic al
Europei occidentale apărut în secolul
al XVIII-lea în Marea Britanie şi în
Germania, apoi în secolul al XIX-lea
în Franţa , în Italia şi în Spania. Se
dezvoltă în Franţa ca reacţie la
regulile clasice considerate prea rigide
şi împotriva raţionalismului filozofic
al secolelor anterioare.
Romantismul se caracterizează prin
dorinţa de a explora toate posibilităţile
artei cu scopul de a scoate în evidenţă
toate experienţele personale.
Baudelaire defineşte astfel romantismul :

“Cine spune romantism, spune artă modernă – adică


intimitate, spiritualitate, culoare, aspiraţie spre infinit,
exprimate prin toate mijloacele specifice artei.”
“Pentru mine, romantismul este expresia cea mai recentă, cea
mai actuală a frumosului.”
“Romantismul se află în maniera de a simţi.”
“Trebuie, deci, înainte de toate, să cunoaştem toate aspectele
realităţii şi toate situaţiile în care se află omul, pe care
artiştii trecutului le-au dispreţuit sau nu le-au cunoscut.”
În pictură
Eugene Delacroix
Eugene Delacroix (1798-
1863) este reprezentantul major
al romantismului .El cauta sa
transpuna in pictura starile de
spirit si referintele literare care
caracterizeaza aceasta
miscare .O lucrare grandioasa
este “Moartea lui Sardanapal
“:ultimele ore de viata ale
regelui sunt ilustrarea unui
dezastru in care cele mai
pretioase bunuri
(femei,scalvi,bogatii) sunt
distruse sub ochii sai
.Atitudinile personajelor sunt
contorsionate ,iar folosirea
Francezul Eugène Delacroix
este considerat a fi pictor
romantic prin excelenţă.
Tabloul său “Libertatea
conducând poporul “reuneşte
vigoarea şi idealul romantic
într-o operă care este
compusă dintr-un vârtej de
forme. Tema este dată de
revoluţionarii din 1830
ghidaţi de spiritul Libertăţii
(reprezentaţi aici de o femeie
Artistul se plasează
purtând drapelul francez).
metaforic ca un revoluţionar
din vârtej, deşi vedea
evenimentele cu o anumită
rezervare (reflectând
influenţa burgheză asupra
romantismului).
Aceasta este
probabil opera romantică cea
mai cunoscută
Măcelul din Chios este o pictură de Eugène Delacroix, pictată în 1824. Sursa de inspirație a
tabloului este de natură istorică.
Executarea tabloului este precedată de o întreagă serie de schițe. Delacroix dorește să
exprime caracterul cutremurător al temei și caută îndelung o abordare cât mai
dramatică a întregii scene. Creează o compoziție zguduitoare, în care reușește să
transmită emoții diferite: resemnarea extremă din privirea bărbatului cu legătură roșie
pe cap, disperarea femeii cu turban, care stă la picioarele lui, caracterul nemilos al
cotropitorului otoman.
Caspar David Friedrich

Cel mai mare pictor romantic


german a fost Caspar David
Friedrich (1774-1840). Peisajele
au constituit modul său favorit de
a se exprima. A combinat
transcendentalul imaginii cu
misticismul religios, înfăţişând
pământul, natura suferind
transformări şi mai ales în
situaţii-limită, cum ar fi în
lumina dimineţii sau a amurgului
sau în condiţii de ceaţă etc.
“Pluta meduzei”
Romantismul în România
În literatura română, romantismul se face simţit prin intermediul scriitorilor paşoptişti (Ion Heliade Rădulescu,
Costache Negruzzi, Vasile Alecsandri, Alecu Russo ş.a. ) şi persistă mult timp după declinul curentului în culturile vest-
europene, atingând punctul de vârf în opera lui Mihai Eminescu, care este considerat ultimul mare romantic european.
În literatura românã se pot identifica trei etape: preromantismul,
romantismul si postromantismul.

PREROMANTISMUL (romantismul scriitorilor pasoptisti)


caracterizeaza gustul omului mediu, al burghezului. Este idilic, conservator,
cultiva pasiunile mediocre. Si este deasemenea este perioada imitarii
literaturii romantice franceze.
Reprezentantii preromantismului sunt: Grigore Alexandrescu,Costache
Negruzzi, Mihail Kogalniceanu,Vasile Alecsandri, Dimitrie Cantemir.
ROMANTISMUL PROPRIU-ZIS (romantismul eminescian) este
imaginativ, original, feeric, ocult, pasional, inflacarat. Are capacitatea de a crea
universuri imaginare, compensatorii, alternative ale lumii reale.
Reprezentantul unic a fost Mihai Eminescu.
ROMANTISMUL POSTEMINESCIAN reactualizeaza teme si
mijloace clasice si romantice, conferindu-le o noua forta expresiva. Marcheaza
reactiile lumii literare romanesti la apogeul unei perioade tutelate de Mihai
Eminescu
Reprezentantii romantismului posteminescian au fost: George Cosbuc,
Octavian Goga Alexandru Macedonski , Barbu Stefanescu Delavrancea.
Trasaturile generale ale
romantismului
Cultul sentimentului şi al fanteziei
creatoare
Romanticii suprimă limitele şi legile experienţei
concrete, oferă conştiinţei şi imaginaţiei un
câmp nemărginit, acordând spiritului individual,
libertatea şi capacitatea unui loc neîngrădit.
“Zugrăvind eul poetului, poezia va zugrăvi
umanitatea întreagă. intr-adevăr, inima omului
nu se schimbă, ea va rămâne totdeauna inima
omului, temelia artei. Ecoul sonor al veacului
său, poetul trebuie să fie călăuza acestuia spre
ideal.” (V. Hugo)
Scriitorii romantici, nesatisfăcuţi
de realitatea obiectivă, încearcă
S ă o depăşească, să evadeze din ea.

In permanentă căutare a unui ideal scriitorul romantic


evadează din prezent în trecut sau viitor, din spaţiul său
cunoscut, spre un spaţiu fără contururi clare. Limitării
clasice i se opune înclinaţia spre nelimitat, din
convingerea că esenţa omului se împlineşte în
nemărginire. Pentru scriitorul romantic adevărul nu se
găseşte ca pentru clasici în avântul ideii, ci numai în
imensitatea infinitului: “In noi, sau nicăieri, este
eternitatea cu lumile ei, trecutul şi viitorul.” (V. Hugo)
Romantismul pătrunde mai adânc în tainele sufletului,
exprimă sentimentele profunde ale scriitorului

“Poetul răspunde de sufletul oamenilor.” (Victor Hugo)


“Poezia trebuie să ne arate mai puţin pe poet şi mai mult pe om
însuşi.” (Lamartine)
Poezia trebuie “să scoată la lumină ceea ce i s-a revelat poetului” prin
“privirile furişate în sanctuarul sufletului.”
“E nemaipomenit că tocmai înăuntrul tău trebuie să priveşti ce e afară.
Profunda şi întunecata oglindă e în adâncul omului. Acolo e acel
clar-obscur înspăimântător. Ceea ce se oglindeşte în
sufletul oamenilor e mai ameţitor decât în văzul
direct [...]. Aplecându-ne spiritul peste acel puţ, întrezărim
aici, undeva în adânc, ca într-o prăpastie, într-un cerc îngust,
întreaga imensitate a lumii” (V. Hugo)
Interesul pentru straturile adânci ale vieţii sufleteşti
aduce şi inclinaţia spre meditaţia filozofică, precum
şi cultivarea visului.
Interesul pentru frumuseţea
şi pitorescul naturii,
pentru culoarea locală

Romanticii consideră omul un


microcosmos (univers mic),
în care se oglindeşte
şi se rezumă
macrocosmosul (universul mare),
într-o perfectă comuniune
cu natura.
Lărgind cadrul de inspiraţie al artistului,
romantismul scoate în evidenţă şi valoarea
artistică a ceea ce nu este frumos
Quasimodo-ilustratie de Alfred Barbou

Urâtul se prezintă şi el în
numeroase forme şi “fidelitatea”
faţă de natură impune
surprinderea extremelor naturii:
frumos-urât, ochiul romanticului
fiind creat pentru a descoperi
contrastele.
Interesul pentru creaţia populară şi
pentru tradiţiile naţionale

Romantismului i se datorează
redescoperirea bogăţiei fondului
şi formei operelor folclorice.

Tezeu si Minotaurul
Personajul romantic provine din toate mediile
sociale, este un erou excepţional care acţionează în
împrejurări excepţionale
Autorul romantic realizează personaje
din trăsături psihice antitetice, din alb
şi negru, cu sentimente contrastante.
Romanticii isi manifesta preferinta pentru
personaje exceptionale care se impun
,fie prin grandoare si noblete sufleteasca,
fie prin slutenia lor fizica
(“Cocosatul de la Notre Dame) sau decadenta
morala. In toate cazurile personajele sunt
atent individualizate ,zugravite in
complexitatea vietii sociale si psihice ,
in continua si adeseori neasteptata transformare.
“Ca şi ceilalţi oameni, personajele trebuie să fieDelacroix : Dante si Virgiliu in Infern
complexe şi nuanţate, alcătuite, în adâncul lor
din bine şi rău.” (V. Hugo)
MIHAI EMINESCU- cel mai de
seama reprezentatnt al romantismului
romanesc
“Fara Eminescu am fi mai altfel si mai
saraci”
Mihai Eminescu nu este
(Tudor un “romantic
Vianu)
intarziat”,ci se include in marele curent romantic
universal manifestat la diferite popoare.Astfel,
cand Victor Hugo scrie in 1883 “Legenda
secolelor”,poetul roman publica
“Luceafarul”,culmea creatiei sale poetice.
Prin prezentarea conditiei geniului si prin
titanism, Eminescu se situeaza printre cei mai
mariPoetul
romantici universali,”ultimul,cronologic”.
cunoaste literatura romana,de la originile ei si are bogate
informatii de literatura universala (literatura romantica germana,poezia
italiana si spaniola,marii romantici englezi si francezi,dar si Marlowe si
In epoca,peisaju poetic este complex; se scria poezie de meditatie
filozofica insetata de ideal,sentimentala sau obiectiva,o poezie ce se
caracterizeaza prin cultul formelor clasice sau romantice.
Universul poetic eminescian este greu de explorat si de sistematizat.
Criteriile in functie de care se poate face o clasificare sunt diferite pentru ca,
asa cum spune Calinescu “Poezia isi are universul ei asa cum un continent are fauna
si flora lui”.
Izvoarele de inspiratie ale poetului au fost diverse:mitologia,folclorul si istoria
noastra,filosofia grecilor antici,poezia si filosofia europeana, in special cea germana
prin care a filtrat intregul lui sistem poetic.
Marile teme ale creatiei eminesciene sunt: timpul,cosmicul,istoria,omul de
geniu,natura si iubirea.
Timpul este supratema poeziei eminesciene:”Viermele roade in noi” este
obsesia intregiilui creatii.
Bivalenta lui (timp etern-timp efemer) naste tensiunea lirica in fiecare vers.
Cosmicul esteprezent cu toate elementele
sale:cerul,infinitul,soarele,luna,stelele. Geneza universala l-a preocupat pe Eminescu
de foarte multa vreme.
Evocarea spatiului cosmic in intreaga lui maretie tine de inclinatia romanticilor
spre grandios,natura capatand noi valente,fiind cadru fizic,fundal pentru reveria
romantica(“Melancolie”),dar si paradis terestru(“Dorinta”),personaj
mitic(“Revedere”) sau realitate metafizica(“Mai am un singur dor”).
Istoria este prilej de meditatie romantica asupra societatii contemporane
decadente prin antiteza cu vremurile glorioase ,asupra conditiei omului de
geniu,asupra solitudinii omului superior in fara inechitatilor sociale si a unei societati
corupte.
Omul de geniu este omul superior aflat in cautarea permanenta a unor valori
absolute ,retras in sine sau preocupat de soarta lumii. Acesta este vazut in mai multe
ipostaze (conducator de osti,dascal,poet,indragostit,filosof,intelept). El ramane in
esenta ,aceeasi fire insetata de perfectiune si dornica de cunoastere.
Iubirea devine pretext de meditatie asupra conditiei umane ,este vazut ca
sentiment fundamental care poate reface unitatea primordiala a acestei lumi,este
factorul cosmogenetic care naste permanent lumea (“punctul de miscare”) si de aceea
este inseparabila de natura si cosmos.
Eminescu viseaza la o iubire ideala ,pura,totala care sa conduca la cunoasterea
marilor taine ale lumii ,la atingerea absolutului. Cautand femeia blonda,cu ochii mari
si albastrii ,gingasa ,uneori sagalnica,poetul nu a asimilat fara discernamant un ideal
romantic , ci s-a apropiat si de lirica erotica populara ,plina de prospetime,lipsita de
sentimentalisme.
Natura. La Eminescu putem vorbi de o natura terestra,
reprezentata prin motive cum ar fi teiul,copacul iubirii si al
amintirii, salcamul ce exprima rusticitate, o coloana a infinitului ce
proiecteaza iubirea terestra in planul cosmic. Plopul este copacul
singuratatii, un pretext al lamentatiei poetului ( „Pe langa plopii
fara sot”). Marul si ciresul sunt cele doua simboluri ce exprima
candoarea si inocenta copilariei. Cel mai des intalnit motiv este insa
cel al codrului. Padurea apare in viziunea poetica drept loc de
refugiu, un confident,complice. Este un spatiu atemporal plin de
mister, de vraja si semnifica totodata nostalgia copilariei dar si a
iubirii pierdute, a sentimentelor de melancolie. Padurea se constituie
in ipostaza feminitatii, a iubitei ce isi cheama iubitul („O,
ramai,ramai la mine / Te iubesc atat de mult”), are miscari tandre, in
timp ce poetul reprezinta elementul masculin.
Ca pictor al luminii, Eminescu surprinde peisajele in devenirea
lor, in jocurile luminii sau ale apei. Cei doi astri antinomici, soarele
si luna, aduc idei diferite : spirit, esenta, lumina, identificate in
simbolul soarelui si suflet, materie, apa asociate imaginii lunii. Luna
Elementele primordiale ale vietii capata de
asemenea ipostaze inedite . Focul inseamna
pasiune, viata, purificare, dar in acelasi timp
semnifica si durere si dezamagire. Apa
semnifica geneza, oglindirea estetica a realitatii,
precum si trecere- timp, continuitate dar si
moarte.
Aerul reprezinta libertate, transcendenta si
zbor, iar pamantul constituie simbolul
stabilitatii si, in acelasi timp, al perisabilitatii
umane.
Scrisoarea I
Scrisoarea I este un poem filozofic cu o structura
romantica,, aparut pentru prima data in „Convorbiri
literare” la 1 februarie 1881. În totalitatea ei, este mai
mult o meditație asupra existenței pe tema fortuna labilis
din Memento mori. Eminescu abordează în cadrul mai
larg al relație omului de geniu cu timpul și societatea
omenească în genere, tema nașterii, evoluției și a unei
previzibile stângeri a sistemului cosmic.
  Poemul se grupează pe două coordonate
fundamentale, dupa cum problematica geniului este
înfățișată în două ipostaze: Prima, aceea de cugetător, dă
nastere unei meditații filozofice. A doua, accea a relației
omului de geniu cu societatea și posteritatea, conduce la
satiră. Aceasta dublă înfațișare a omului de geniu e
încadrata de peisajul lunar, umanizat prin motivul poetic
al contemplației.
Poemul este alcătuit din cinci părți, din care prima
parte și a cincea reiau motivul contemplației.
  În prima parte motivul contemplației este pus sub zodia
timpului, scurs ireversibil pentru om. În opoziție cu omul, luna devine
zeitatea omniprezentă și omnișcientă aflată sub zodia eternității, adică a
timpului universal, fără început și sfârsit. Astfel în această parte, poetul
introduce două motive romantice dragi sieși: motivul timpului bivalent.
Timpul individual "Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare", și
timpul universal - reprezentat prin motivul lunii "Ea din noaptea
amintirii o vecie-ntreaga scoate".

În partea a doua nuanțează motivul lunii ca astru tutelar al


faptelor meschine sau nobile ale oamenilor. Această parte a poemului
fascinează prin densitatea ideilor, sugestiilor și motivelor și are ea însăși
o structura de sine stătătoare. Poetul creează imaginea globală, de
dimensiuni terestre, a priveliștelor ce se oferă ochiului contemplativ al
lunii, pentru a o restrânge apoi treptat: de la pustiuri, la codri și izvoare
la țărmuri, palate și cetați și de aici "în câte mii de case lin pâtruns-ai
prin ferești,
Câte frunți pline de gânduri, gânditoare le privești !".
Se ajunge astfel la categoria omului pe care poetul îl înfățișeaza într-o
serie de ipostaze de la rege până la sărac, de la geniu până la neghiob, de la
tânărul preocupat de buclele sale și negustorul ce-și numără bogățiile, până la
bătrânul dascăl care cercetează necontenit enigmele universului, pentru a
introduce aici un alt motiv de origine schopenhaueriană și anume identitatea
în fața morții:
“ Deși trepte deosebite le-au ieșit din urna sorții,
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții;
La același șir de patimi deopotrivă fiind robi,
Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi !".
 
După un alt șir de ipostaze, față de care cititorul simte ironia poetului,
acesta se oprește îndelung la condiția vitreagă a omului de geniu, pe care îl
pune însă în antiteză cu individualizările anterioare:
“ Uscativ așa cum este, gârbovit și de nimic,
Universul fără margini e în degetul lui mic".
 
Dar înainte de a ajunge la satiră, Eminescu prezintă o cosmogonie în
partea a treia cu surse, cum s-a dovedit, în scrierile lui Kant, dar și în miturile din
Rig-Veda. Lumea s-a născut prin mișcarea unui punct. Există un macrocosmos și
un microcosmos. Oamenii țin de lumea cea mică, lumea cea mare e "vis al
neființei“. Și aici ca și în Scrisoarea III apar cei doi poli ai antitezei, aici, prin
capacitatea cugetătorului de a gândi cosmogonia, în opozoție cu mercantilismul si
meschinăria omului comun.
 
Colonile de lumi "vin din sure vai de haos" în forma de uriașe roiuri,
scăpate din frânele luminirii planetele se arunca rebele în spații, iar stelele cad
asemenea frunzelor toamna. Bătrânul dascăl întrevede sfârșitul prin răcirea
soarelui și pierderea forței lui de atracție până ce "Timpul mort și-ntinde trupul și
devine vecinicie". După aceste peisaje contemplative, poetul trece la reflecție.
Partea a patra este consacrata poziției vitrege a cugetătorului de
geniu în, lumea semenilor săi. Dar nici aici problematica socială a
geniului nu e abordată direct, pentru că dascălul continuă în mod firesc
să cugete, de data aceasta nu la destinul lumilor cosmice, ci la
destinele indivizilor lumii terestre, cugetare în care apare din nou
identitatea oamenilor ca ei însisi si cu omenirea întrega: "Unul e în
toți, tot astfel precum una e în toate“. Frământarea voințelor mărunte
se lovește de inexorabilul destin al timpului ireversibil: “
Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gândesc ?...

Ca și vântu-n valuri trece peste traiul omenesc.".


Idei schopenhaueriene mai apar și aici. Imposibilitatea cunoasterii
propriei vieti pentru că singura clipă sigură de existență e cea prezentă
,lasa considerarea operei omului de geniu la discretia rău voitoare a
invidioșilor:
"Și când propria ta viața singur n-o stii pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o patrunză cum a fost ?
Poate vrun pedant cu ochii cei verzui, peste un veac,
Aticismul limbii tale o să-l pună la cântări,
Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari
Și te-o strânge-n două siruri, asezându-te la coadă,
În vro notă prizărită sub o agină neroadă".

La fel pesimismul schopenhauerian :


“ Poti zidi o lume-ntreaga,poti so sfarami…orice-ai spune,
Peste toate o lopata de tarana se depune”

Si din nou stergerea deosebirilor dintre ambitia puterii politice(“


Mana care-a dorit sceptrul…”)si capacitatea gandirii atotcuprinzatoare
(“…si ganduri /Ce-au cuprins tot universul…”) in perspectiva
mortii(“…incap bine in patru scaduri”)
Imaginea unor funeralii organizate cu falsa solemnitate da din nou
prilej satiric sa-si exerseze inciziile sale sarcastice in ranile
omenesti:indiferenta,lauda interesata.
Partea a-V-a prezintă dorința iluzorie a bătrânului învățat care ar vrea ca
numele său să dăinuiască în timp după dispariția sa fizică. Crede că opera
sa de savant, prin ”recunoștința” posterității, va ajunge să fie citată ”în vro
notă prizărită sub o pagină citată”.
”De-oi muri-își zice-n sine-al meu nume o să-l poarte
Secolii din gura-n gură și l-or duce mai departe,
Și de-a pururi, pretutindeni, în ungherul unor crieri
Și-or găsi, cu al meu nume, adăpost a mele crieri! ”
Textul începe să dobândească nuanțe satirice prin intermediul cărora
dascălul este mustrat pentru visele deșarte ”
O, sărmane! ții tu minte câte-n lume-ai auzit,
Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?
Prea puțin. De ici, de acolo de imagine-o fâșie,
Vre o umbră de gândire, ori un petic de hârtie;
Și când prorpia ta viață singur n-o știi pe de rost,
O să-și bată alții capul s-o pătrunză cum a fost? ”
Demolarea creației izvorâte dintr-o minte genială se va sfârși prin atacul
la bibliografie, acolo unde oricine poate fi vulnerabil.
”Ba să vezi… posteritatea este încă și mai dreaptă.
Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?
Ei vor aplauda desigur bibliografia subțire”
Măreția și gloria bătrânului stau nu doar sub semnul neînțelegerii din
partea posterității, ci și sub acela al morții depline. Pesimismul
schopenhaurian îl influențează pe Eminescu și în versurile : ”Poți zidi o lume-
ntreagă, poți s-o sfărâmi… orice-ai spune, / Peste toate o lopată de țărână se
depune. ” ; de asemenea este readusă în vedere ideea egalității în fața morții :
“ Mâna care-au dorit sceptrul universului și gânduri
Ce-au cuprins tot universul încap bine-n patru scânduri”.
Cu ironie își închipuie un scenariu al desfășurării funerariiilor acestui om
de geniu; ele vor îmbrăca o notă de falsă solemnitate fiind în ton cu natura
oameniilor care vor asista ”Iar deasupra tuturora va vorbi vreun mititel,
Nu slăvindu-
te pe tine… lustruindu-se pe el ”.
Partea a-VI-a revine la motivele inițiale: timpul, lumina lunii ce
veghează peste frumusețile naturii și peste soarta omenirii egală în fața morții.
”Și pe toți ce-n astă lume sunt supuși puterii sorții
Deopotrivă-i stăpânește raza ta și geniul morții! ”
In Scrisoarea I ,Mihai Eminescu abordeaza din nou tema
romantica a cugetatorului genial ,dintr-o alta perspectiva decat
cea intalnita in “Imparat si proletar” sau decat cea desavarsita in
“Luceafarul”
Complexitatea tematica,alcatuita dintr-o variata tesatura de
motive romantice,este perfect slujita de o compozitie ingenios
cumpanita ,astfel incat prapastia dintre omul de geniu si omul
comun ,prefigurata in partea a doua ,adancita prin cugetarea
cosmogonica din partea a treia ,se transforma ,in partea a patra
,intr-un motiv satiric al carui continut afectiv liric este
amaraciunea si tristetea romantica pricinuite de constatarea ca
lucrurile nu pot fi altfel.
Bogatia lirica a poemului se revarsa din toate partile si oricare
cititor este descumpanit in a hotari ce sa admire mai intai ,ideea
sau expresia ei verbala aleasa ,traind din plin sarbatoarea mintii si
inimii omenesti prilejuita de cel mai mare dintre poetii nostrii.

Luceafarul
Luceafarul” a fost considerat intotdeauna capodopera
eminesciana care demonstreaza si intruchipeaza toate virtutile
poeziei lui Eminescu,oferind intreaga masura a geniului sau.
Poemul este o superba alegorie a conditiei omului de geniu si
contine o stralucita reprezentare a mentalitatii romantice a
inguratatii si destinului special,dar si a mijloacelor artistice care
adera la acelasi curent literar .
Temele secundare întregesc complexul de semnificaţii al
poemului: natura terestră şi cosmică, iubirea în dublă ipostază,
pământeană şi împlinită şi cea între două entităţi ce aparţin unor
umi incompatibile, fragilitatea şi efemeritatea condiţiei umane,
devenirea universală, călătoria la originile universului, în timp şi
paţiu cosmic.
Motivele specifice imaginarului eminescian ţin, în cea mai
mare parte, de estetica romantismului: aspiraţia spre o stea sau
uceafărul pun în lumină condiţia omului de geniu care doreşte să
cuprindă spiritual universul, visul favorizează accesul la un alt tip
de realitate, îngerul şi demonul se regăsesc în metamorfozările
uceafărului în sacrificiul lui suprem de renunţare la condiţia
divină, fortuna labilis şi vanitas vanitatum et omnia vanitas sunt
epere ale existenţei terestre, iar teiul, codrul protector, luna ca
astru tutelar, izvorul compun natura sălbatică pe fundalul căreia se
eface cuplul adamic în final.
Sursele de inspiraţie sunt de natură folclorică sau filozofică, ceea ce
reprezintă un element al esteticiii romantice.
Cele romantice sunt reprezentate pe de o parte de basmele româneşti culese
de călătorul german Richard Kunisch – Frumoasa fără corp (tema iubirii
incompatibile) şi Fata-n grădina de aur (cu deosebirea că Hyperion nu alege
calea răzbunării, căci contravine esenţei superioar a geniului), pe de altă parte de
mitul Zburătorului, considerat de Călinescu unul dintre cele patru mituri
fundamentale ale culturii române, se regăseşte în prima parte a apoemului:
Luceafărul i se arată fetei de împărat în vis, are o înfăţişare luminoasă, îi
provoacă o stare de melancolie diurnă, se metamorfozează în tineri cu înfăţişare
frumoasă. Influenţele filozofiei lui Arthur Schopenhauer legate de concepţia
despre geniu se regasesc într-o notaţie a poetului pe marginea manuscrisului, din
care se deduce că geniul este, în ciuda privilegiului nemuririi, condamnat la
nefericire şi singurătate, idee preluată de la filozoful german.
Poemul aparţine însă unei lirici mascate, evidente cel puţin în pasajele ce
descriu întâlnirea dintre fata de împărat şi Luceafăr, ipostazierea astrului în înger
şi demon, chemările fetei sau scenariul erotic din partea finală. Nu în ultimul
rând, secvenţe dramatice precum dialogul Demiurg-Hyperion sau replicile finale
ale celui din urmă corespund filozofiei grave a poemului.
Poemul este structurat in patru mari tablouri ,concepute in maniera
Analiza tablourilor evidenţiază noi elemente romantice.
De exemplu, primul tablou prezintă alegoric tema condiţiei omului de geniu
pornind de la iubirea incompatibilă dintre o muritoare şi un astru, ambele portrete fiind
ale unor entităţi excepţionale în situaţii excepţionale. Fata de împărat este o ipostază
superioară a destinului uman prin unicitate, sacralitate („Cum e fecioara între sfinţi”),
aspiraţia spre cunoaşterea universală (prin echivalenţa cu luna, simbol al cunoaşterii),
fiind predestinată unei experienţe de cunoaştere („Luceafărul aşteaptă”, „Ea trebui de
el în somn /Aminte să-şi aducă”),ea este predispusă la visare, elemente ce o încadrează
într-o tipologie romantică.
Cele două invocaţii ale fetei, prin care Luceafărul este chemat ca un dublu în
vederea constituirii cuplului („Viaţa-mi luminează!”), sunt urmate de două
metamorfozări succesive ale Luceafărului, în înger şi în demon.
Astfel, Luceafărul va trebui să treacă mai întâi prin aceste două stadii în
încercarea lui de a renunţa la nemurire.
Luceafărul alege în ambele cazuri ipostaze terestre sociale superioare („Părea un
tânăr voievod”), are însemne ale puterii „încununat cu trestii”, „Coroana-i arde pare”),
înfăţişarea frumoasă („mândru tânăr”/”mândru chip”), se naşte din principii
primordiale (cer şi mare, respectiv aer şi apă) sau contrare (soare şi noapte, respectiv
întuneric şi lumină), dar nu are atributele umanităţii („umbra feţei străvezii / E albă ca
de ceară”), ci aparţine mai degrabă altei lumi („vânăt giulgi”, „negru giulgi”, „un mort
frumos cu ochii vii”).
Refuzul feţei reprezintă o formă de superioritate, căci ea conştientizează limitele
destinului uman şi îşi asumă statutul de muritoare. Pe de altă parte, hotărârea
Luceafărului de a cere dezlegarea de nemurire în numele iubirii reprezintă forma
supremă a sacrificiului.
Cele mai profunde semnificaţii legate de condiţia omului de geniu se regăsesc în
tabloul al III-lea, care are două secvenţe poetice: pe de o parte zborul lui Hyperion către
Demiurg, căruia îi cere dezlegarea de nemurire, fragment ce confirmă statutul lui
Eminescu de creator al pastelului cosmic în literatura română, iar pe de altă parte
dilogul acestor două personaje ce aprţin ordinii celeste.
  Meditaţia Demiurgului accentuează antiteza dintre dimensiunile existenţei
terestre şi cele cosmice, dar şi relaţia dintre devenirea eternă a cosmosului în ciuda
efemerităţii lumii fenomenale. Elementele ce compun limitele destinului uman sunt
enumerate cu o notă dispreţuitoare: muritorii sunt determinaţi în timp şi spaţiu, supuşi
hazardului („ei doar au stele cu noroc”) şi deşertăciunii („şi prigoniri deşarte”, „ei nu
mai doar durează-n vânt / Deşarte idealuri”), spre deosebire de elementele spaţiului
cosmic, care susţin echilibrul universal.
Cadrul cu o uşoară tentă de vulgaritate al întâlnirii dintre Cătălin şi Cătălina
din tabloul al II-lea este înlocuit de unul natural, sălbatic, feeric, imaginarul romantic
reunind motive specifice eminesciene: seara, luna, codrul, teiul, lacul; cuplul este o idee
mito-poetică ce reface puritatea adamică a perechii primordiale într-o natură
protectoare.
Cea de-a treia invocaţie a fetei adresată Luceafărului nu mai vizeză însă
iubirea dintre două entităţi incompatibile, căci de data caesta ea se adresează
astrului ca unei stele aducătoare de noroc
„Pătrunde-viaţă şi în gând
Norocu-mi luminează”

Ultimele şase versuri reprezintă replica finală a lui Hyperion, ce sintetizează


drama sa: el nu se poate împlini afectiv, deci nu poate accede la cunoaşterea
totală. În antiteză cu destinul omului mediocru, supus hazardului („Trăind în
cercul vostru strâmt/ norocul vă petrece”), omul de geniu se sustrage devenirii,
rămânând lipsit de afect, apolinic, resemnat (Ci eu în lumea mea mă simt/
nemuritor şi rece”).
 
Astfel, poemul se încadrează în curentul romantic prin tematică, prin
motive, prsonajele excepţionale în situaţii excepţionale, antitezele real-ireal,
terestru-cosmic, masculin-feminin, prin simultaneitatea în planul expresiei a
elementelor populare cu cele savante, prin amestecul de genuri şi specii.
Luceafărul reprezintă, astfel, un punct maxim al creaţiei eminesciene.
Floare albastra
Poezia “Floare albastra”, ca specie literara este idila si apartine liricii peisagiste si
erotice, care prezinta iubirea intr-un cadru rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si
figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi interioare cu predilectie sentimente
de dragoste.
Poezia romantica “Floare albastra” face parte din tema iubirii si a naturii, dar
spre dosebire de alte poezii erotice aceasta creatie cuprinde si idei filozofice.
Tema romantica reflecta aspiratia poetului spre iubirea ideala, spre perfectiune,
care nu se poate implini.
Ideea poetica exprima tristetea si nefericirea omului de geniu pentru neputinta de
a atinge absolutul iubirii, pentru imposibilitatea implinirii cuplului erotic.
Titlul poeziei este alcatuit din doua sintagme “floare”, reprezentand efemeritatea,
delicatetea si “albastru” sugerand infinitul cosmic dar si aspiratia.
Titlul este o metafora simbol, un motiv romantic care apare si in alte opere
literare. In literature germana, in lirica lui Novalis “floarea albastra” se
metamorfozeaza in femeie luand chipul iubitei si tulburand inima eroului. In literatura
italiana, in poezia lui Leopardi, motivul “florii albastre” sugereaza puritatea iubirii si
candoarea iubitei. Iar la Eminescu reprezinta vointa dar si nostalgia nesfarsitului sau
femeia ideala.
De asemenea albastrul, simbolizeaza infinitul, departarile marii si ale cerului, iar
floarea poate fi fiinta care pastreaza dorintele.
In “Floare albastra”, Eminescu evoca amintirea unei povesti ce a
esuat din cauza confuziei barbatului asupra cailor omului de a fi fericit.
Planul feminitatii are forma unui monolog, alcatuit in prima
parte dintr-un repros, si apoi, in partea urmatoare dintr-o provocare
inocenta, un act de seductie.
Reprosul este expresia intuitiei feminine, care simte instrainarea
barbatului cufundarea lui “in stele”, “in nori” si “ceruri nalte”.
Adverbul “iar” arata repetabilitatea confuziei barbatului asupra
cailor omului de a fi fericit (el crezand ca aceasta stare se poate implini
prin cunoasterea ideilor filozofice). Versul “De nu m-ai uita incalte”
sugereaza dorinta inocenta a fetei de a nu fi uitata de barbatul
meditative. Din structura “in zadar” reiese inutilitatea preocuparilor
reflexive, intrucat ceea ce dorea sa afle nu era necomplicat, ci pur si
inocent.
In discursul fetei se regasesc simboluri ale civilizatiilor apuse:
soare, campiile asire, piramidele.
Confuzia barbatului o determina pe fata sa-l avertizeze asupra
capcanei in care ar putea sa cada, si anume sa nu caute prea tarziu
fericirea, iubirea: “Nu cata in departare/ Fericirea ta, iubite!”
Pastelul imagineaza un cadru romantic, feeric, in care natura e personificata:
“izvoare plang”, “ochi de padure”. Natura e protectoare a cuplului (natura erotizata),
deaorece preia manifestarile si sentimentele indragostitilor. Peisajul descris este maret:
“prapastie”, “stanca”, “bolta”, “noapte”. Planul terestru se imbina cu cel cosmic.
  Portretul fetei intruchipeaza idealul de frumusete eminesciana, aici carcaterele
fetei fiind reliefate prin intermediul epitetelor cromatice: “de-aur parul”, “rosie ca
marul”.
Gesturile tandre, soaptele, declaratiile erotice, chemarile iubirii optimiste avand
chiar o nota de veselia se constituie intr-un ritual erotic specific imaginarului poetic
eminescian: “Si mi-i spune-atunci povesti”, “Ne-om da sarutari pe cale”.
Versul “Ca un stalp eu stam in luna” infatiseaza uimirea, impactul pe care il au
vorbele fetei (capabila sa exprime adevaruri mari in cuvinte simple).
Ultima strofa aduce ideea despartirii, a stingerii dragostei, iar repetitia “floare
albastra” sugereaza durerea barbatului ca a pierdut povestea de dragoste, sublinieaza
intensitatea trairii generate de contrastul dintre iluzie si realitate accentuate de acel
“totusi”.
Ultimul vers “Totusi…este trist in lume!” prezinta o idee filozofica (tristetea
conditiei umane), ce a starnit numeroase controverse, polemica purtandu-se in jurul lui
“totusi” sau “totul”, intrucat manuscrisul s-a pierdut. Cel care decide corectitudinea
formei este Perpesicius, editorul operelor eminescine complete care argumenteaza
faptul ca acest “totusi” este specific simtirii poetului.
Oda (in metru antic)
Poezia Oda(in metru antic) apartine etapei marilor creatii si a fost publicata in
volumul Poezii,editia Maiorescu,1883.
Realizata pe tipar clasicist,cu un ton elegiac,poezia exprima o grava tulburare
interioara a eului poetic.
Tema poeziei este data de sentimentul existential care-l defineste pe Eminescu
si anume tristetea. Aceasta are grade diferite de manifestare si este resimtita in final ca
esec existential.
Tema ilustreaza atitudinea superioara a poetului privind cunoasterea si mai ales
autocunoasterea, prin opozitia dintre atitudinea contemplativa a trecutului si prezentul
mistuitor, construind imaginea eului poetic.
Tabloul care deschide poezia se caracterizeaza printr-o imobilitate a imaginii
“Pururi tanar ,infasurat in manta-mi
Ochii mei naltam visatori la steaua
Singuratatii."
“Steaua singuratatii” este semnul pur al universului catre care priveste
neintrerupt poetul,o imagine tipic romantica,de reconstituire a unitatii dintre
macrocosmos si microcosmos ptin “ochii visatori” ai eroului.
  
Strofa a doua exprima, printr-un oximoron, suferinta "dureros de
dulce" a eului poetic, provocata de aparitia surprinzatoare a iubirii
mistuitoare, "deodata tu rasarisi in cale-mi", care-i trezeste pentru prima
oara "voluptatea mortii/ Nenduratoare", constientizand cu tristete
efemeritatea imului, destinul implacabil al conditiei de muritor.
Strofa a treia exprima patima devoratoare a eului liric pentru femeie.Desi mitologia
antica ofera exemple de chinuri fizice la care sunt supusi eroii mitici Nessus si Hercul, din
pricina intrigii unei femei. Legenda din mitologia greaca povesteste cum Hercules, incitat de
sotia sa, Deianira, impotriva centaurului Nessus il ucide cu o sageata otravita. Cu ultimele
puteri, Nessus o sfatuieste pe Deianira sa-si imbrace sotul intr-o camasa muiata in sangele lui,
care se dovedeste inveninat si inflamabil, astfel ca Hercules moare in chinuri cumplite.
Incercand sa-si scoata camasa de pe trup, o smulge odata cu carnea, suferinta mortii fiind
ingrozitoare.
Afirmatia ca focul sau nu-l poate stinge “cu toate/apele marii” anunta existenta unui
grav dezechilibru interior;nimic nu –l mai poate salva de la cumplita ardere care a cuprins
straturile cele mai adanci ale fiintei sale.
Pierzand singuratatea, s-a pierdut pe sine, confesiunea atinge momentul culminant al
suferintei, combustia (arderea) erotica fiind la apogeul chinurilor in care poetul agonizeaza:
"De-al meu propriu vis mistuit ma vaiet
Pe-al meu propriu rug, ma topesc in flacari...".
Simbolul pasarii Phoenix presupune speranta
recastigarii unei vietii purificatoare prin ardere, adica prin
iubire, eul liric intrebandu-se daca ar fi posibila o
renastere a sinelui, asemanatoare cu aceea a miticei pasari:
"Pot sa mai renviu luminos din el ca Pasarea Phoenix?".
Finalul poeziei prezinta imaginea poetului care
alunga imaginea arderii sale, sa puna capat acestor
ganduri nefaste (“Piara-mi ochii tulburatori din cale”)
pentru a iesi in real si a-si recupera conturul initial:”Vino
iar in san nepasare trista…”
Poetul se poate regasi pe sine doar prin recuperarea
conturului pierdut cand “a iesit” in lume( “Ca sa pot muri
linistit,pe mine/Mie reda-ma!”) numai daca accepta
instalerea ininteriorul sau a “nepasarii triste”.
Poezia este tulburatoare prin gravitatea tonului prin
care se exprima raporturile poetului cu lumea ,cu arta,cu
moartea, cu sine.
Dorinta
Ca in toata poezia romantica iubirea si natura sunt teme prezente in creatia
eminesciana “Natura este singurul absolut” afirma poetul.
Toate deziluziile,dezamagirile vietii sunt depasite prin contemplarea naturii.
Eminescu nu este un pastelist al aspectelor de suprafata,al descrierilor de natura,ci
percepe totul ca parte integrata a universului.
“Dorinta” a fost publicata in revista Convorbiri literare in 1876 alaturi de
“Lacul”,”Floarea albastra”, “Sara pe deal”.
Titlul poeziei exprima vis de iubire,o chemare tainica intr-un mirific coltde natura.
“Dorinta” este o idila romantica ,ce exprima intensitatea visului de dragoste
ideala ,pe care poetul aspira sa o atinga posibila sa fericire daca aceasta perfectiune a
cuplului s-ar implini.
Poezia cuprinde o succesiune de cinci tablouri:chemarea in mijlocul unei naturi
tipic romantica,momentul intalnirii, jocul gesturilor tandre,somnul si visul.
Prima strofa prezinta locul intalnirii iubitilor,cadrul natural,totul fiind invaluit intr-
o aura pur descriptiva o natura a realitatii,singura marca a prezentei eului liric fiind redata
de personificarea codrului, in special a verbului „tremura”.
Iubirea evocata prin verbul la imperativ „vino” cu valoare de apel, exprima
impulsul de a intra in spatiul oniric al iubirii. Codrul si izvorul insuflesc spatiul sugerand
totodata un cadru restrans,intim,un loc proxim pentru o idila.
In strofa urmatoare sentimentele se intensifica, dorinta creste,iar predominarea
verbelor la conjunctiv „sa alergi”, „sa cazi”, „sa ridic”, „sa desprind” exprima dorinta din
ce in ce mai puternica a eului liric de a-si intalni iubita.Absenta elementelor naturii
subliniaza trairea intr-un staptiu atemporal si aspatial,detasarea de spatiu material, totul se
desfasoara intr-un cadru ireal, nematerial,subliniind astfel nemarginirea sentimentului de
iubire
Strofa a treia intensifica situatia din strofa precedenta prezentand intalnirea
indragostitilor,fiind punctul culminant, din cadrul jocului ludic al iubirii, inainte de sarut,
simbolul uniunii, al afectiunii. Florile de tei, binecunoscute pentru efectul lor calmant,
impodobesc parul fetei,avand rolul de a-i insufla siguranta, protectie, incredere in iubitul
sau, natura devenind astfel una cu dragostea.Poetul creeaza inca de la inceput un spatiu
intim,ferit de orice privire straina, iar prin repetarea cuvantului singur se subliniaza linistea,
siguranta dar si intimitatea in care se afunda indragostitii.Formele de viitor popular
reliefeaza faptul ca iubirea este o proiectie în planul posibilului, al aspiraţiei.
Portretul iubitei este conturat in strofa a patra, fiind prezentata ca o donna
angelicata, femeie inger,(motiv intalnit si in sonetul „Afara-i toamna”)poezia eminesciana
asemanandu-se din acest punct de vedere cu cea petrarchista.Spre deosebire de imaginea
iubitei in sonetul „Afara-i toamna”unde „mainile reci si subtiri releva o anumita distantare,
o atitudine cerebrlala,rece, in acest poem, totul este intr-o perfecta armonie,senzualitatea
acesteia fiind sugerata prin epitetul „buze dulci”.Culorile ce isi fac simitita prezenta in
atmosfera au rolul de a insufleti exprimand puritatea,sinceritatea, starea de armonie.
Ultimul tablou constituit din strofele a cincea si a sasea prezinta acea trecere din lumea
materiala a realitatii in reverie,indragostitii ramanand prin aceastra trecere din viata in moarte
etern indragostiti.
In strofa a cincea aliteratia din versul "vom visa un vis ferice" sugereaza clipa de
fericire suprema ,starea de visare,ideea de cadere in vis, de adormire.Spre deosebire de prima
strofa, in care natura era rigida,clara, aici ea devine umana, capata trasaturile si sentimentele eului
liric.in care indragostitii vor fi un tot, in perfecta armonia cu un murmur al izvoarelor si in ritmul
unui vant purificator "ingana-ne-vom cu-n cant".Apare astfel mitul androginului, in care, femeia
si barbatul sunt un singur trup(yin si yang) subliniind totodata dovada unei existente duale.
Natura izoleaza, invaluie indragostitii, fiind ca o aura protectoare,aparandu-i pe acestia
de orice factor extern,ajutandu-i sa se dezvaluie unul celuilalt.Natura transfigurata poate fi
colaborata cu intrarea in vis.
In ultima strofa apare motivul somnului, starea dintre viata si moarte,iesirea din timp si
intrarea in eternitate, somnul simbolizeazand un semn al unei stari euforice.Codrul, devine simbol
protector al iubitilor, iar faptul ca acesta este „batut de ganduri” nu subliniaza decat trecerea
neintrerupta a timpului.Abundenta florilor de tei sugerata prin repetarea „randuri-randuri”
reprezinta intrarea in eternitate, subliniind faptul ca doar prin iubire poti rezista in timp.
Caracterul romantic este ilustrat inca din titlu, eul liric exprimandu-si sentimentele si
aspiratiile.Peste tot predominand elemente romantice, de la spatiul extrem de intim creat pentru
idila, pana la elementele care il compun: florile de tei, codrul, izvorul. gesturile tandre fata de
persoana iubita, toate dovedesc sensibilitatea si maiestria cu care, Eminescu priveste iubirea.
 
Revedere
Poezia “Revedere” a fost publicata in revista “Convorbiri literare” la 1
octombrie, cu toate ca fusese scrisa cu cativa ani inainte.
“Revedere” este o meditatie folclorica asupra trecerii timpului, care este vazut prin
cele doua ipostaze ale sale, umana si cosmica. Pentru om timpul este trecator iar pentru
codru timpul este etren.
 Tema poeziei o constituie conditia tragica a omului muritor in opozitie cu natura
eterna.
Ideea poetica exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a
omului si admiratia pentru vesnicia naturii.
 Titlul “Revedere” atesta ambiguitatea poeziei si anume bucuria reintalnirii poetului
cu un vechi prieten de care i-a fost dor, si sensul de trecere ireversibila a timpului.
Poezia este structurata in forma dialogata sipe doua planuri distince:unul uman si
celalalt al naturii .
In planul uman, omul ii pune codrului o serie de intrebari existentiale care l-au
framantat toata viata. Astfel poetul doreste sa reliefeze curiozitatea omului.
   Se poate observa o evolutie a sentimentelor eului liric de la bucuria initiala a
regasirii intimitatii cu natura, pana la mahnirea finala a constatarii eternitatii codrului, in
timp ce omul este pieritor.
 
Poezia poate fi impartita in patru secvente, doua reprezentand intrebarile omului, iar
celelalte reprezentand raspunsurile codrului.
 Prima secventa este reprezentata de prima strofa si incepe printr-o intrebarea dresata
direct de catre eul liric, codrului personificat.
Folosind diminutivele “codrutule”, “dragutule”, poetul vorbeste codrului asemenea unei
personae apropiate, intrebandu-l ce mai face intrucat nu l-a mai vazut.
  Prin versul “Multa vreme am imblat” poetul evidentiaza ata efemeritatea si ratacirea
omului in lume cat si statornicia naturii.
  A doua secventa poetica reprezinta raspunsul codrului si cuprinde ce-a de-a doua strofa.
In raspunsul acestuia constatam o serie de elemente care sugereaza continuitatea in natura.
  Din raspunsul codrului personificat aflam de existenta lui indiferent de anotimpuri.
Rotatia anotimpurilor se petrece an de an, iar codrul ramane acelasi. Acest lucru reiese din
versurile “Iarna viscolul ascult” si “Vara doina mi-o ascult”.
  In aceasta secventa sunt prezentate obiceiurile oamenilor in timpul celor doua
anotimpuri amintite: “si gonind cantarile” semnificand colindele de Craciun si “implandu-si
cofeile” semnificand culesul fructelor.
  Codrul se adreseaza omului cu superioritate, evidentiind continuitatea naturii.
Cea de-a treia secventa lirica este o constatare, in care este sugerat conceptul filozofic al
timpului “Vreme trece, vreme vine”. Trecerea ireversibila a timpului insemnand pentru natura o
regenerare permanenta, o continua intinerire “Tu din tanar precum esti/ Tot mereu intineresti”.
  Costructia “rauri line” semnifica ridurile pe care trecerea timpului le lasa oamenilor.
Acestea reprezentand o caracteristica a vietii trecatoare a omului.
Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente
simbol cu rol de metafora,alcatuirea Universului,ca
ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este
eternitatea,in care se inscriu:
”Marea si cu raurile,
Lumea cu pustiurile,
Luna si cu soarele,
Codrul cu izvoarele”

Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite


in majoritatea creatiilor lirice eminesciene.
Eul poetic se proiecteaza in timpul trecut,ca
simblol al efemeritatii sale prin aceasta lume,iar
codrul ca semn al vesniciei universului. 
Epigonii
Poezia „Epigonii” a fost publicata in revista Convorbiri literare in anul 1870,
an in care au mai fost publicate Madona si venere si Mortua est. Cele trei poezii i-au
atras atentia lui Titu Maiorescu care, in studiul Directie noua in poezia si proza
romana il numeste pe Eminescu „poet in toata puterea cuvantului” situandu-l alaturi
de Vasile Alecsandri, cel mai de seama poet al timpului.
Poezia „Epigonii” e considerata o arta poetica in care M. Eminescu isi exprima
conceptia despre misiunea poeziei si a poetului. Tanarul poet militeaza pnetru o
literatura angajata, care sa slujasca idealurile de bine, frumos si adevar ale umanitatii.
Se intrevede in poezie influenta puternica a ideologiei literare a generatiei pasoptiste.
In poezie se exprima ideea ca valoarea operei literare este data de inaltimea
idealurilor incorporate si de frumusetea mesajului social si national.
Compozitia poeziei este romantica, avand la baza antiteza trecut – prezent,
trecutul fiind glorificat si prezentul satirizat.
In prima parte poetul elogiaza creatia poetica a inaintasilor de la Chichindeal,
poet minor, pana la Vasile Alecsandri, iar in a doua parte poetul critica lipsa de mesaj,
de inspiratie si de patriotism a poetilor contemporani, care sunt patrioti numai in
vorba, blazati, nesinceri si incapabili sa creeze opere literare care sa infrunte timpul.
Primul tablou zugraveste “zilele de-aur a scripturelor romane”,o autentica istorie a
literaturii romane. Trecutul devine motiv de meditatie:
”Ma cufund ca intr-o mare de visari dulci si senine
Si in jur parca-mi colinda dulci si mandre primaveri”
In urmatoarele doua strofe sunt evidentiati cativa scriitori pre-pasoptisti mai putin
cunoscuti care au contribuit la dezvoltarea limbii romane literare: Chichindeal „gura de aur”,
Mumulean „glas cu durere”, Daniil „cel trist si mic”, Iancu, Vacarescu, Dimitrie Cantemir,
Alexandru Beldiman. Acestia au scris „o limba ca un fagure de miere”.
Trecandu-i in revista pe inaintasi, poetul ii trateaza ca pe niste personaje, asigurand prin
aceasta poeziei o ampla desfasurare. Scriitorii sunt prezentati intr-o ascendenta valorica. Eminescu
evoca scriitorii mai importanti, facand trimitere la creatiile lor reprezentative. Anton Pann este
evocat prin cartea „Povestea vorbii”, Ion Heliade-Radulescu este evocat prin poemul „Sociogonic
Anatolida”, Cezar Boliac prin poezia „Clacasul”, iar Grigore Alexandrescu este evocat prin
poeziile romantice „Miezult noptii”, „Adio la Targoviste”, precum si prin „Anul 1840”, el fiind
comparat cu Byron. Vasile Carlova este evocat prin „Marsul ostirii romane”, iar Dimitrie
Bolintineanu este evocat prin elegia „O fata tanara pe patul mortii”, in timp ce Andrei Muresanu
este evocat prin poezia „Un rasunet”, care ulterior a devenit imnul national al Romaniei.
In evocarea lui Costache Negruzzi, poetul face trimitere la nuvelele de inspiratie istorica
„Sobieski si romanii”, „Alexandru Lapusneanul”. Lui Vasile Alecsandri poetul ii acorda trei
strofe, numindu-l „rege-al poeziei”, ca semn de recunoastere si preturie a personalitatii sale
creatoare, V. Alecsandri fiind culmea cea mai inalta atinsa de literatura romana pana la Eminescu.
Alecsandri este evocat prin trimitere la ciclurile de poezii „Doine” („Ce din
frunze iti doineste”), „Legende” („Vremea lui Stefan cel Mare,” Zimbrul, sombru si regal”),
„Pasteluri” („visul apelor adance si al stancelor carunte”), „Margaritarele” („sau visand o
umbra dulce cu de-argint aripe albe”) , precum si la romanul „Dridri”(„Acum rade printre
lacrimi cand o canta pe Dridri”).
Partea a doua este o critica la adresa scriitorilor contemporani pentru
superficialitatea, lipsa de sinceritate si scepticismul de care dau dovada. Tehnica folosita de
poet este cea a rechizitoriului, prin care el instituie capete de acuzare.
In realizarea antitezei, poetul se include si pe sine in categoria epigoniilor, vorbind la
persoana I, plural. Fiecare din cele 8 strofe ale partii a doua este o antiteza dintre prezent si
trecut, pentru a sublinia pe de o parte superioritatea si profunzimea gandirii inaintasilor, iar
pe de alta parte streilitatea si falsa literatura a contemporanilor. Poetul scoate in evidenta
regresul izbitor al literaturii contemporane fata de literatura inaintasilor.
Epigonii rastoarna ordinea fireasca a timpului, intorcandu-l pe dos pentru ca, desi
traiesc in contemporaneitate, ei reprezinta de fapt trecutul prin prapastia care ii desparte de
viata, de popor, prin inimile reci, lipsite de simtire, in contrast cu inaintasii lor. In penultima
strofa, poetul da o definitie metaforica filozofiei si poeziei. Filozofia este definita metaforic
„o carte trista si-ncalcita” care se complina pe masura ce i se cauta un sens:
“ Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita
Unor lucruri nexistente; carte trista si-ncalcita,
Ce mai mult o incifreaza cel ce vrea a descifra”
 
In definirea poeziei, Eminescu foloseste trei metafore. Poezia este o creatie
pura, divina, este un joc de imagini si sunete, dar si o transfigurare a realului, o
imagine posibila a perfectiunii.
„Ce e poezia? Inger palid cu priviri curate,
Voluptos joc cu icoane si cu grasuri tremurate,
Strai de purpura si aur peste tarana cea grea”

In contrast cu inaintasii, epigonii nu au inteles misiunea transformatoarea a


artei, ca rolul lor este de a proiecta un ideal, de a insufla optimism, speranta. Daca
inaintasii se miscau in sfera cugetarilor regine ca niste astrii pe necuprinsul cerului
si idealul lor era de a crea „o alta lume pe asta lume de noroi”, epigonii reduc totul
la nimicnicia lor, limitandu-se la ideea ca lumea in care traiesc este „cum este”, ea
nu poate fi schimbata si, ca atare, perspectivele schimbarii si luptei pentru mai bine
sunt zadarnice.
Finalul poeziei este realizat intr-o nota pesimista specifica poetului,datorata
unei legi fatale(fortuna labilis si vanitas vanitatum)in care omul contemporan este
asociat prezentului “epuizat,sfarsit,lipsit de seva artei”.
In poezia eminesciana “gandul omenesc este purtat pana in ultimelesi cele
mai inalte intrebari ale lui si sintimentele omenesti sunt urmarite in ecourile lor cele
mai profunde”(Tudor Vianu)
Sarmanul Dionis
Publicata in revista Convorbiri literare in 1873, “Sarmanul Dionis” este o
nuvela filosofica si romantica.
Personajul principal este un personaj romantic, este un om neobisnuit, pus in
imprejurari neobisnuite. Dionis este prototipul omului de geniu, asemeni lui
Hyperion din “Luceafarul” care traieste in lume dar de fapt in afara ei. El este
caracterizat pe principiul antitezei, contradictia dintre profesie si preocupari,
preocupari si conditiile materiale. In titlu se evidentiaza contradictia dintre spirit si
trup. Sarman reprezentand nefericirea personajului si imposibilitatea atingerii
idealului.
Actiunea incepe intr-o seara umeda de toamna, in Bucurestiul secolului al
XIX-lea. Prin ploaia deasa, un tanar de 18 ani strabatea strazile noroioase, in timp
ce mintea ii era framantata de mari intrebari filosofice. Tanarul, pe nume Dionis,
era un copist sarac si singur pe lume, preocupat, asemenea lui Faust, de problema
cunoasterii adevarului absolute. Pornind de la Kant, Dionis considera ca lumea nu
este decat un vis, iar timpul nu exista in mod obiectiv, ci numai in constiinta
fiecaruia dintre noi: “in fapta, lumea-I visul sufletului nostru. Nu exista nici timp,
nici spatiu, ele sunt numai in sufletul nostru. Trecut si viitor e in sufletul meu, ca
Din acesta meditatie se naste intrebarea: daca trecutul si viitorul exista
numai in sufletul nostru, nu s-ar putea transpune omul in alta perioada de
timp? Acestea sunt gandurile lui Dionis in timpul drumului spre casa, in acea
seara ploioasa de toamna. Observam astfel un element al esteticii romantice:
aspiratia spre cunoastere a eroului.
Dupa un scurt popas la cafenea, Dionis ajunge, dupa miezul noptii, in
camera lui saraca, aceasta fiind un decor romantic, incercand sa descifreze, la
lumina unei lumanari, literele unei carti caudate, pe care o cumparase de la
anticarul Riven. Atras de sunetele unui pian, tanarul priveste pe fereastra. In
lumina lunii, chipul celei care canta i se pare a fi acela al unui inger si se
indragosteste.
Trezindu-se din reverie, Dionis realizeaza un act de magie, punand
degetul in centrul unui “paienjenis de linii rosii” de pe o fila a cartii; imediat
se simte tras inapoi, pe firul timpului, pana in vremea lui Alexandru cel Bun.
Acum, el este calugarul Dan care adormise pe un camp si visase ca este
Dionis. Din existenta anterioara pastrase cartea de astrologie si preocuparile
de magie luand lectii cu invatatul profesor Ruben. Dan o iubeste pe Maria,
fiica spatarului Tudor Mesteacan, dragostea devenind un impuls in aventura
demiurgica pe care o va trai.
Daca prima “treapta”fusese coborarea intr-un timpistoric, cea de-a
doua, pentru care se pregateste Dan, va fi intoarcerea in timpul si in
spatiul originar, acolo unde era “casa”lui Dumnezeu. Pentru aceasta, Dan
poarta lungi discutii cu profesorul sau, Ruben, tot pe teme filosifice.
Totodata, tanarul calugar este invatat cum sa utilizeze vechea lui carte,
citind tot la a saptea pagina, pentru a ajunge acolo unde doreste. Numai
ca, punandu-si intrebari care atingeau tainele Creatiei, Dan savarseste un
pacat; pentru acesta, Ruben, care era in realitate Satana, il atrage de
partea sa. Dupa ultima intalnire dintre Dan si Ruben, casa profesorului se
transforma in iad, el insusi suferind o convertire demonica si dansand de
bucurie ca a mai castigat un suflet. Savarsind o noua operatie de magie,
citind in carte tot la pagina a saptea, Dan isi va readuce pe pamant
umbra, insotitoarea lui in reincarnarile siccesive prin care a trecut,
incepand cu Zoroastru. Aceasta ii propune sa faca un schimb: umbra va
deveni Dan, ramanand pe pamant, iar Dan se va preface in umbra,
transformandu-se intr-un arheu atotputernic si atotstiutor.
Cu ajutorul cartii magice, Dan pune in aplicare acest plan, pe urma
impreuna cu Maria, pe care o transformase tot in umbra, se indreapta
spre Luna. Acolo, cei doi refac prima pereche a lumii si prefac spatiul
selenar in Rai.
Motivul literar al umbrei, spatiul selenar, metamorfozele, iubirea si
Pana si pamantul este metamorfozat intr-o margea, pe care Dan o agata
la gatul Mariei. Un singur punct al acestui paradis constituie un spatiu
interzis, o poarta inchisa, deasupra careia, intr-un triunghi, stralucea un ochi
de foc, strajuit de cuvintele unui proverb arab. Acolo era “casa” lui
Dumnezeu, punctul zero al lumii.

Vazand ca tot ceea ce gandeste i se implineste, Dan face greseala de a


se intreba daca nu este el insusi Dumnezeu. Inainte de a se sfarsi intrebarea,
este insa aruncat pe pamant (mitul lui Lucifer) si redevine Dionis, care
visase ca este Dan. Bolonav fiind, este vegheat de o alta Marie, fata din casa
vecina, de care de indragostise in seara premergatoare calatoriei in vis. Mai
tarziu, aceasta ii va deveni sotie. O alta serie de motive romantice o
constituie revolta luciferica, motivul caderii, reincarnarea si visul.
Sfarsitul naratiunii inseamna revenirea in planul realitatii,o realitate
insa mult imbogatita,prin experienta visului,prin conjugarea aspiratiilor
intime cu ordinea trascendenta ,care acorda detasarii interioare perspectiva
cosmica. De aici ,relativitatea distantelor si dimensiunilor si semnificatia lor
este diferita.
Scrisoarea III
Lucrarea este axata pe tema trecutului istoric al carui simbol este pentru poet
Mircea cel Batran, si este alcatuita in spirit romantic pe baza unei severe antiteze dintre
trecutul eroic din "veacul de aur" si prezentul decazut.
 
Impletire de modalitati artistice apartinand genurilor liric, epic si dramatic,
"Scrisoarea III" este alcatuita din doua parti. Prima parte are, la randul ei, in componenta
mai multe tablouri. Pe un fundal de feerie, poetul infatiseaza in primul tablou visul unui
sultan "dintre aceia" de a deveni stapanul lumii. Alegoric, puterea otomana in crestere este
figurata prin Luna preschimbata in fecioara si coborata pe pamant. Imaginea copacului
crescand din inima sultanului semnifica implinirea visului de dragoste lumeasca al
intemeietorului Imperiului Otoman ale carui cuceriri in vremea lui Baiazid ajung sa
ameninte libertatea Tarii Romanesti.Tabloul este opera unui artizan care-si alege
mijloacele cu pricepere si cu simtul masurii. Epitete, metafore, comparatii, personificari,
inversiuni, enumeratii, repetitii concura la impresia de fabulos oriental: "Inflorea cararea
ca de pasul blandei primaveri", "mandra fermecare", "sultan dupa sultan" etc. Motive
specific romantice: al codrului, al visuli, al lunii si altele sporesc farmecul poeziei.
  
Cu caracter dramatic, cel de-al doilea tablou ii aduce in prim plan pe Mircea si
Baiazid, imaginati intr-un dialog care le infatiseaza trasaturile., individualizandu-i
puternic in legatura cu ceea ce reprezinta. Infatuat, dispretuitor, doritor de noi cuceriri
Baiazid ii cere voievodului muntean sa i se inchine. Amenintarea e drastica: "De nu
schimb a ta coroana intr-o ramura de spini". Abil diplomat, masurat in gesturi si cuvinte,
simplu "dupa vorba, dupa port", intelept, demn, scrutand lucid responsabilitatea pe care
o are in fata istoriei, dar, mai presus de toate, patriot inflacarat, domnitorul roman vrea
sa evite varsarea de sange, luptand pentru cauza dreapta a libertatii si independentei tarii.
Stapan pe sine, Mircea simte ca "tot ce misca-n tara asta" ii este aliat de nadejde.
Procedeul artistic dominant in aceasta parte este antiteza prin care politicii de
expansiune a lui Baiazid i se opun insusirile poporului roman, intruchipate de "domnul
Tarii Romanesti": cumintenia, simtul masurii, ospitalitatea.
In centrul celui de-al treilea tablou, prin excelenta descriptiv, se afla batalia de la
Rovine, Prezentata intr-un admirabil joc al perspectivelor, de la apropiat la departat, de
la terestru la cosmic. Tabloul de lupta este dominat de miscare, imaginile se succed
potrivit unei tehnici anticipand-o pe ce a cinematografiei, dinamismul fiind principala
caracteristica a artei poetului in acest fragment. La plasticizarea tabloului contribuie si
inspiratele imagini auditive si vizuale: "codrul clocoti de zgomot", "coifuri lucitoare",
"lanci scanteie lungi in soare", menite sa redea vacarmul de pe campul de batalie.
Textul dezvaluie acum noi insusiri ale domnitorului roman: "Mircea insusi mana-n
lupta vijelia-ngrozitoare / Care vine, vine, vine, calca totul in picioare...."
Tablul cu care se incheie partea intai este descriptiv, si infatiseaza odihna vitejilor lui
Mircea in momentul inserarii. Poetul introduce aici, in contrast cu tumultul scenei anterioare,
o nota idilica, accentuata de scrisoarea fiului de domn, trimisa "dragei sale de la Arges mai
departe", scrisoare prelucrata de Eminescu dupa o doina de catanie culeasa de el insusi.
  Inainte de a incepe satira politica, poetul se intoarce inca o data indurerat spre "veacul
de aur" de care "se-nvrednicira cronicarii si rapsozii". Elogiul emotionant al poetului este
inchinat celor care au ctitorit, Basarabilor si Musatinilor.
  In partea a doua a poeziei, societatea contemporana lui Eminescu este supusa unei
critici necrutatoare. Poetul cultiva sarcasmul si ironia, satira incarcandu-se de puternice
accente pamfletare. Ctitorilor trecutului, prin antiteza, li se opun "saltimbancii si irozii",
gloriile efemere, oamenii "ce se lupta cu retoricele suliti", veritabili actori de circ. Principala
tinta a atacurilor lui Eminescu este politicianul liberal al carui portret caricatural grotesc este
masura intreaga a indignarii si dezgustului marelui poet: "Vezi colo pe uraciunea fara suflet,
fara cuget,
Cu privire-mparosata si la fata umflat si buget,
Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri [...]
Quintesenta de mizerii de la crestet pana-n talpa."
Sunt condamnate cinismul, falsa virtute, falsul patriotism, viclenia, impostura celor
ce conduc tara si carora Eminescu le contesta calitatea de legiuitori:
"In camasi cu maneci lunge si pe capete scufie,
Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filozofie".
 
Eminescu nu ii cruta nici pe tinerii plecati la studii in strainatate, unde se dedau
petrecerilor, desfraului, parazitismului. Apostrofandu-i pe acestia, poetul trece la un
rechizitoriu culminant prin care dezvaluie alte pacate ale contemporanilor: "Prea v-ati
aratat arama, sfasiind aceasta tara
Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara
Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei
Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei !"

In maniera romantica, solutia vindecatoare a societatii bantuita de lepra politica nu


poate fi descoperita decat tot in trecut, intr-un domn justitiar, cum este Vlad Tepes
,cunoscut în istorie prin măsurile sale radicale, cerîndu-i să vină să rezolve dintr-o
singură mişcare, degradarea şi nerozia ridicate la nivelul unui principiu conducător:
"Cum nu vii tu, Ţepeş doamne, ca punînd mîna pe ei,
Să-i împarţi în două cete: în smintiţi şi în mişei".
Vasile Alecsandri(1821-
Poet, prozator și dramaturg .
1890)
A studiat în casa părintească cu călugărul
maramureșean Gherman Vida și la pensionul francez
al lui Cușnim, apoi, între 1834 și 1839, la Paris, unde
se consacră mai ales literaturii, după cîteva încercări
nereușite în domeniul medicinei, în cel juridic și cel
ingineresc. După înapoierea în Moldova, participă la
toate inițiativele tovarășilor săi de generație: director
al Teatrului din Iași împreună cu C. Negruzzi şi M.
Kogălniceanu. A luat parte la mișcarea revoluționară
de la 1848 din Moldova, redactînd unul din
documentele ei programatice și a petrecut un an de
exil în Franța.
Înapoiat în țară, ia parte la luptele pentru Unirea Principatelor Moldova şi
Muntenia, se numară printre devotații lui Al. I. Cuza și e trimis de acesta în Franța,
Italia și Anglia, pentru a determina marile puteri să recunoască faptul dublei sale
alegeri.
Deputat și ministru în mai multe rînduri, e ministru al României la Paris între
1885 și 1890. Ca scriitor, a debutat în 1840, cu nuvela Bucheti, publicată în "Dacia literară", și
pentru prima dată în 1843 în Calendar pentru poporul românesc. Alecsandri e un
scriitor angajat, inspirat de marile probleme ale epocii și, în același timp, un artist
subtil, observînd lumea înconjurătoare fără scepticism, dar și fară exagerate iluzii,
tinzînd în domeniul expresiei spre o senină clasicitate. Pastelurile, o parte din
legende și proza memorialistică au rezistat cu succes trecerii timpului.
Anii directoratului la Teatrul din Iași (1840-1842) sunt un exemplu al
seriozității și puterii de muncă a tînărului scriitor. În istoria internă a personalității
lui Alecsandri cîteva evenimente au jucat un rol determinant: dragostea pentru
Elena Negri (sfîrsită tragic în 1847), care l-a încurajat în rolul de poet național, dar
i-a deschis și sursele, chiar dacă nu foarte profunde ale lirismului intim. Alecsandri
este cel mai cuprinzator dintre scriitorii generației sale, exprimîndu-i nu numai
năzuințele patriotice, ci și descoperirile din continentul vieții intime și încercîndu-
și puterile în aproape toate genurile și speciile literare fundamentale. Alecsandri
călătorește cu diferite prilejuri prin Moldova, Muntenia, Bucovina și Transilvania,
în partea europeană a Turciei, în Italia, Austria, Germania, Franța, Spania, Anglia,
nordul Africii, din plăcere personală, pentru a o însoți pe Elena Negri, plecată în
căutarea unei clime mai favorabile sănătații sale zdruncinate, sau cu însărcinări
oficiale. Fiecare din aceste călătorii, lasă urme în creația sa, în proză sau în versuri
și se tipărește pe ecranul experienței omenești ce-i definește personalitatea publică
și intimă. Descoperirea poeziei populare, care are loc cu ocazia unei asemenea
călătorii, va marca profund destinul său de scriitor și va avea consecințe
Prin traducerile în limbile franceză, germană, engleză ale poeziilor populare sau
ale unora din poeziile originale, Alecsandri se numară și printre primii noștri scriitori
moderni a căror operă a devenit accesibilă străinătății.
Poeziile, cărora autorul însusi le-a acordat, în conformitate cu gustul și cerințele epocii,
calitatea principală în cuprinsul operei, au fost structurate, în cîteva cicluri mai mult sau
mai puțin unitare sub aspectul tematicii, al principalelor caracteristici stilistice și al
epocii în care au fost scrise. Primele sunt cele inspirate din poezia populară, "Doinele".
Al doilea grup de poezii, "Lăcramioare", apărute pentru prima dată în volumul din
1853, cuprinde partea cea mai mare a poeziei erotice a lui Alecsandri, Jurnalul poetic
al dragostei pentru Elena Negri, Lăcrămioarele demonstrează mai curînd muzicalitatea
versului alecsandrinian, decît aderența lui la lirica de confesiune; expresia e de aceea
adeseori stîngace. Ciclurile de poezii intitulate "Suvenire" (1853) și "Margăritarele"
(1863) au mult mai puțină unitate decît cele precedente. Deceniul al șaptelea al
secolului al XlX-lea reprezintă un moment de cotitură în viața și creația lui Alecsandri.
Pastelurile, Legendele și Ostașii noștri lărgesc și aprofundează, în același timp,
inspirația folclorică, ce va rămîne una din constantele creației sale. Pastelurile, poezii
descriptive, apărute, în marea lor majoritate, mai întîi în Convorbiri literare reconstituie
în cheiePoet
poetică succesiunea
grațios anotimpurilor
și echilibrat, discret, darîntr-un peisaj
vibrînd românesc.
în fața frumuseții, atent la armonia
ansamblului și fin cizelator de imagini surprinse fugitiv în evanescența anotimpurilor
(Iarna, Sania, Malul Siretului), sensibil la farmecul naturii genuine, dar și la sugestiile
rafinate ale unui obiect de artă, Alecsandri rezistă cel mai bine trecerii timpului tocmai
în asemenea poezii în care manifestă calitatea reală a talentului său, răspunzînd totodata
unei nevoi de armonie înnăscută sufletului omenesc.
LEGENDA RANDUNICAI
Scrisa la Mircesti in 1874 si publicata in volumul "Pasteluri si legende" in 1875,
este dedicata d-nei Nyka Petre Gradisteanu 
      Prelucreaza un text folcloric referitor la metamorfoza unei tinere printese in pasare
pentru a respinge iubirea Zburatorului. Ca sa scape de imbratisarea nedorita a fapturii
demonice, fata si-a abandonat vesmântul protector si s-a transformat in floarea
denumita "rochita-randunicii" 
     Explicând regresiunea pe scara biologica a unei fiinte omenesti intr-un element
vegetal, legenda culta are un caracter etiologic, ca si basmele prelucrate de Al
Odobescu si integrate in structura eseului erudit "Pseudo-kinegetikos" 
      Îmbinând mitul folcloric propriu-zis cu cel al eroului supranatural si malefic,
Alecsandri le-a integrat in splendide tablouri descriptive diurne si nocturne, înrudite cu
spectaculosul natural din pastelurile sale.
      Legenda este precedata de un moto, care reproduce un fragment de "cântic poporal"
rezumând nucleul epic al intamplarii extraordinare. Poemul legendar evoca, in 4
fragmente succesive, copilaria , adolescenta si devenirea spectaculoasa a unei frumoase
fete intr-o vietate destinata spatiului celest. Eroina este o "copila dragalasa" având un
numeUrsitoarea
predestinatii -Rândunica. Perfectiunea
menise o soarta trasarurilor
exceptionala, sale o face
ca va ramane comparabila
vesnic cu
tânara si fericita,
"zâmbetul
atragându-ide pe
soare" cu "albul
numerosii unui crin",
muritori cu stralucirea
prin farmecele ei. I unei stele
s-a mai pe cer.
oferit o rochita alba,
tesuta din razele lunii si brodata cu stele in forma de "altite". Cromatica subliniaza
castitatea si puritatea morala pe care copila le respecta.
Ursitoarea a avertizat-o ca frumusetea ei va atrage si încercarea malefica a
Zburatorului de a-i castiga iubirea si de a o amagi prin simularea unei afectiuni
reciproce. Zâna i-l descrie ca pe o faptura nestatornica, superficiala si infidela, care
simuleaza dragostea, incapabil s-o traiasca de fapt.
      Eroul fantastic mimând doar conditia umana nu are preferinte sentimentale, ne se
poate darui unei iubiri unice, nu pretuieste feminitatea in sine, ci in stadiul ei primar,
neprihanirea. Copila asculta îndemnurile protectoarei divine si nu se lasa amgita de
inflcarata declaratie a personajului demonic. Cuvintele lui de dragoste anticipeaza, prin
impetuozitatea lor romantica si bogata figuratie retorica, dialogurile erotice din " Calin
(file din poveste)".
      Respins de fata si având un caracter razbunator, precum cel al zmeului din poveste,
Zburatorul pandeste momentul propice pentru a-i fura fetei ce se scalda in lac rochita
protectoare.
      Pastelistul Alecsandri se vadeste in legendele sale, imaginând un seducator tablou
nocturn. Pentru prima oara in lirica romaneasca, un poet indrazneste sa picteze in
cuvinte nudul feminin, trupul fetei fiind comparat cu "o dalba feerie" si "divina
încântare". Aparitia ei de vis trezeste elementele de natura personificate, care se
comporta ca niste virtuali indragostiti. Natura înzestrata cu atribute senzual-omenesti ia
parte la euforia erotizata.
      Iesind la mal, infioarata de adierea noptii estivale, frumoasa copila se contempla ca
Narcis in oglinda acvatica. Nemaifiind aparata de haina vrajita, printesa isi pierde
unicitatea si "norocul" in lume, incalcand promisiunea facuta zânei bune. Când
Despot Vodă
Despot-Vodă este o doua dramă istorică în
versuri reţinută de istoria noastră literară; prima
fusese Răzvanşi Vidra, de B.P. Hasdeu, scrisă şi
reprezentată cu 12 ani înainte, adică în 1867. Drama
istorica "Despot-Voda" de Vasile Alecsandri (1818-
1890) este scrisa tn versuri si ilustreaza, in maniera
romantica, un episod din istoria Moldovei, petrecut
in secolul al XVI-lea Piesa, subintitulata de
dramaturg
""Legenda istorica in versuri",, este structurata in 5 acte si 2 tablouri si a avut premiera in
octombrie 1879, pe scena Teatrului National din Bucuresti.
Actiunea se petrece in Moldova, in timpul primei domnii a lui Alexandra Lapusneanu
Despot-Vodă este protagonistul si personajul eponim al dramei precum si
(1558-1561).
personaj atestat istoric. Pe numele sau adevarat, Eraclid, eroul este un barbat
grec cu mult farmec, fost mercenar in armatele de prin Apus si intrigant pe la
curtile domnesti, venit in Moldova cu scopul de a ocupa tronul Moldovei. Bun
cunoscator de oameni, exercita asupra tuturor boierilor o atractie speciala, cu
exceptia
Portretullui Tomsa,
moral estecare-l
definitpriveste cu ostilitate.
de puternice trasaturi reiesite indirect din faptele,
vorbele si atitudinea protagonistului si in mod direct prin autocaracterizare si din
opinia celorlalte personaje
Inteligent si amorez de profesie, el cucereste femeile, oferind, conform
slabiciunilor fiecareia, ceea ce o putea face fericita. Doamnei Ruxanda, sotia lui
Lapusneanu, ii aduce omagii si ii face daruri scumpe, cu care biata femeie,
nefericita, nu era obisnuita, convingand-o chiar ca este ruda cu ea. Tinerei Ana,
fiica lui Motoc, ii ofera un spectacol de vitejie, sarind pe un cal salbatic peste
zidurile curtii.
Faptele protagonistului contureaza, indirect, un personaj romantic, solutiile
gasite de Alecsandri pentru supravietuirea lui Despot inscriindu-se in romantismul
epocii. Intrevazand in barbatul energic si curajos un mijloc de a-si spori influenta
si puterea, Motoc ii promite lui Despot ca, daca accepta sa-i fie ginere, el va
unelti pentru inlaturarea lui Lapusneanu si il va inscauna pe tronul Moldovei.
Motoc nu izbuteste si Despot este prins si inchis din ordinul lui Lapusneanu. Cu
ajutorul unui nebun, Ciubar-Voda, care se credea domnitor si pe care il lasa in
inchisoare in locul sau, Despot scapa travestit in hainele acestuia. Se refugiaza la
curtea nobilului polon Laski, a carui sotie, Carmina, ii era amanta.
Dupa ce mai inainte fusese otravit la ospatul lui Lapusneanu si scapase cu
viata datorita unui antidot pe care il avea asupra lui, Despot se salveaza si dintr-
un atac al trimisilor lui Lapusneanu, jucand farsa mortii. In cel mai pur stil
romantic, solii domnitorului l-au gasit in capeia, pe catafalc si, crezand ca e mort,
s-au intors la curtea domneasca. In cele din urma, Despot il invinge pe
Lapusneanu si ajunge domn cu ajutorul lui Laski, insa pentru scurta vreme,
deoarece, lacom de imbogatire, mareste birurile si vrea sa faca din Moldova o
El nu se mai casatoreste cu Ana, iar Carmina ii marturiseste lui Laski
adulterul, asa ca Despot are doi dusmani puternici: pe Motoc si pe Laski. Intrepid
si ager, voda dispune de forte boieresti pentru a lupta impotriva lui Motoc, precum
si de aliante externe contra lui Laski, astfel ca Despot ar fi putut ramane domnitor
inca multa vreme. Prabusirea lui este cauzata de faptul ca planurile sale sunt prea
intelectuale pentru Moldova: el dorea sa infiinteze o Universitate la Cotnari si sa
porneasca o cruciada impotriva Semilunei: "Sa stergem umilinta din fruntea
crestineasca/ Sa liberam Bizanta si patria greceasca!". Idealurile utopice si trufia de
a ignora poporul §i traditia Moldovei ii aduc lui Despot declinul. El vinde tara lui
Ferdinand germanul si lui Sigismund polonul, crescand astfel nemultumirile
Despot este osandit la moarte de catre boieri, in frunte cu Tomsa, fiind acuzat de
moldovenilor saraciti de biruri grele.
tradarea tarii. Discursul pe care-l rosteste Despot in final contine, fara indoiala,
conceptiile patriotice Inflacarate ale lui Alecsandri: "Vreti moartea mea?... Ucideti?...
dar eu, trista victima,/ Istoria Moldovei vreu s-o scutesc de-o crima,/ Sa nu poarte
stigmatul in ziua re-nvierii/ Ca a platit cu moartea pe Despot, domn al terii.
(Scotdndu-si coroanadepe cap si aruncand-o): Mi-arunc din cap coroana!... din mana
sceptru-mi scot.../ Mu mai sunt domn!... acuma ucideti pe Despot!". Tirada lui
Despot i-a impresionat, pentru moment, pe boieri, care au inceput sa sovaie in
hotararea de a-l ucide, dar Ciubar-Voda s-a repezit si l-a injunghiat pe neasteptate,
fapta nebunului simbolizand destinul implacabil: "Ai vrut sa ucizi legea?... Mori!
Legea te ucide!".
In drama lui Alecsandri se simt influentele romantice ale lui Victor
Hugo, Despot amintind de Ruy Bias precum si ascendentele autohtone ale
lui Bogdan Petriceicu Hasdeu.
Romantismul dramei istorice "Despot-Voda" se inscrie in directiile
trasate de "Dacia literara", atat prin inspirarea din istoria tarii, cat si prin
situatiile spectaculoase care compun subiectulpiesei: Despot scapa de otravire
la ospatul lui Lapusneanu cu un antidot pe care-l avea mereu la el; apoi sare
peste zidul curtii lui Motoc cu un cal salbatic, pe care nimeni nu-l putea
incaleca si pe care i-l daruise Lapusneanu cu intentia de a-l ucide astfel; se
salveaza din inchisoare, travestindu-se in hainele lui Ciubar si scapa de calaii
trimisi de Lapusneanu asezandu-se pe catafalc si prefacandu-se mort. Antiteza
dintre aventurierul Despot si patriotul Tomsa ori dintre seducatorui cinic grec
si puritatea Anei se inscrie tot in romantism.
George Calinescu afirma ca Despot este un erou romantic, "'tipul
uzurpatorului aventurier, in care pulseaza patosul romantic, surprins intr-o
dramatica zbatere a firii lui contradictorii, intre inaltare si cadere".
Alecu Russo
Alecu Russo s-a nascut la 17 martie 1819, la
Chisinau, in familia unui boier de vita veche, dar cu
o situatie sociala relativ modesta. Copilaria viitorul
scriitor si-a petrecut-o la tara, in mijlocul taranilor.
Cu multi ani mai tirziu, in "Amintiri", el isi va aduce
aminte de un frumos sat basarabean, "raschirat intre
gradini si copaci pe o vale a codrilor Bicului", unde
"mosnegii spuneau de turci si tatari… de Ileana
Cosinzeana, de fratii din luna, de lupte si navaliri",
ca si de vitejia "celor Novaci, de raul carora urdiile
tataresti nu se puteau in Bugeac cu prada in Tara
Leseasca"..
Aici, din virsta frageda, in sufletul lui au prins radacini lastarii dragostei pentru
popor, poezia populara orala si limba stramoseasca, dragoste pe care o va purta vie
Pe la 1829 o cumplita epidemie de holera i-a secerat familia: "din patruzeci de
toata viata.
persoane ce locuiau intr-o casa" au scapat cu viata numai el si tatal sau. Ramas
orfan de mama, Alecu Russo e trimis de parintele sau la studii in Elvetia. Dupa
studiile din Elvetia, isi continuie studiile la "Institutul lui Fransua Navil din satul
Vernie de linga Geneva". Pe bancile institutului lui Fransua Navil, Alecu Russo
vocatie scriitoriceasca si-a gasit-o anume in proza memoralistica. In "Amintiri"
evoca anii copilariei cu o nostalgie ce ascunde sensibilitati romantice. Dar
naratiunea, bogata in elemente descriptive, este adesea intrerupta de reflectii
filosofice, psihologice sau sociologice, care dezvaluie un scriitor cult, ce
prefigureaza in literatura romana arta eseistului.
Majoritatea celorlalte lucrari au fost scrise in limba franceza si au aparut postum in
traducerea lui Alecsandri, Odobescu. "Iasii si locuitorii lui in 1840" este un tablou
de epoca al societatii moldovenesti, "Piatra Teiului" si "Stinca Corbului" -
insemnari de calatorie - sint pretexte pentru a povesti doua legende populare.
Aceste lucrari, atit prin tematica si spiritul lor, cit si prin ideile exprimate direct se
incadreaza pe deplin programului "Daciei literare".
Din perioada 1834-1844 ne-au mai ramas doar doua lucari ale sale:"Palatul lui
Duca Voda" si "Decebal si Stefan cel Mare". Prima, care este o scrisoare adresata
lui V.Alecsandri, vadeste gustul artistic a lui Alecu Russo si cunostintele-i adinci in
domeniul arhitecturii, pe care le aplica la descrierea palatului ruinat al
domnitorului. A doua e o paralela literara intre doua din cele mai remarcabile figuri
ale istoriei noastre, in care autorul apreciaza meritul acestor personalitati
Poemul in proza "Cintarea Romaniei", scris in limba franceza si aparut mai
legendare..
intii nesemnat, dar cu o precuvintare a lui Balcescu, in "Romania viitoare", revista
revolutionarilor romani exilati la Paris, iar apoi in romaneste sub semnatura lui
Alecu Russo, a avut mare ecou in epoca datorita mesajului sau patriotic.
In "Critica criticii", insusindu-si ideia ca "literatura este expresia
vietii unei natii", sustine necesitatea unei literaturi inspirate din realitatile
nationale, opunindu-se, ca si Kogalniceanu, imitatiei si traducerilor
proaste. Ceea ce preconizeaza Alecu Russo este inspiratia din realitatile
concrete ale tarii, din viata poporului, din istoria, datiniile, credintele si
creatia lui artistica. Acestui scop urmau sa-i serveasca si propriile lucrari.
Fiind unul din initiatorii criticii literare de la noi, Alecu Russo isi
defineste pozitia fata de aceasta indeletnicire, aratind ca, pentru a deosebi
operele valoroase de cele false, un critic trebuie sa aiba cultura, experienta
personala de viata si obiectivitate. In studiul "Poezia poporala", intemeiat pe o
bucata culegere proprie de balade si doine, releva valoarea estetica si
documentara a folclorului. Alecu Russo avusese marele noroc sa descopere o
adevarata "minune poetica" - Miorita.
Scrierile teatrale ale lui Alecu Russo nu s-au pastrat, dar titlurile si continutul
lor sint cunoscute din cronicile dramatice si scrierile memoralistice.
Alecu Russo are meritul de a fi sintetizat in scrieri de atitudine ideile
generatiei sale si de a fi ilustrat cu talent, in unele privinte, efortul scriitorilor
pasoptisti pentru dezvoltarea unei literaturi romane originale.
Grigore Alexandrescu
Grigore Alexandrescu (n. 22 februarie
1810 Târgoviste- d.25 noiembrie 1885
Bucuresti) a fost un poet si fabulist român.
S-a nãscut la Târgoviste, în anul 1810, în
mahalaua Lemnului, fiind al patrulea copil al
vistiernicului M. Lixandrescu. Rãmâne orfan si
sãrac, dar de mic e destept, cu o memorie
extraordinarã. Învatã greaca si franceza. Ajuns
la Bucuresti, este elev la pensionul Sfântul Sava,
fiind coleg cu Ion Ghica. Face cunostintã cu
Heliade. Uimeste pe toti prin talentul sãu poetic.
Va sta si acasã la Heliade, care-i va publica prima poezie Miezul noptii în
Curierul Românesc, urmatã de elegia Adio la Târgoviste. O vreme, a fost ofiter,
dar a demisionat (1837). Din pricina unor scrieri (Anul 1840 si Lebãda si puii
corbului) este întemnitat. A ocupat functii mãrunte. În 1848 e redactor al ziarului
Poporul suveran. În ultimii 25 de ani de viatã a fost marcat de alienare mintalã. A
murit sãrac la Bucuresti în anul 1885.
Activitatea literarã
A debutat cu poezii publicate în „Curierul Românesc” condus de Ion Heliade
Rãdulescu. Poezia sa a fost influentatã de ideile care au pregãtit revolutia din
1848.
Poetul liric scrie, mai întâi, meditatii romantice, sub influenta lui Lamartine.
Tonul este extraordinar de fantastic si umoristic. Cea mai reusitã este Umbra lui
Mircea la Cozia (fãcuse o cãlãtorie în Oltenia, cu prietenul Ion Ghica). E ultimul
fabulist autentic din literatura românã, lãsându-ne vreo 40 de fabule, în care
adevãrul e mascat, din cauza cenzurii autoritãtilor (Câinele si cãtelul, Boul si
vitelul, Dreptatea leului, Vulpea liberalã s.a.).
Lui Alexandrescu îi revine meritul de a fi consacrat în literatura românã ca specii
literare autonome epistola, meditatia si satira. A tradus din Lamartine si Byron.
Apreciere criticã: ,, Alexandrescu este incontenstabil cel mai de seamã fabulist al
nostru..." ( D. Popovici)
Opere
* Poezii (1842)
* Suvenire si impresii, epistole si fabule (1847)
* Meditatii, elegii, epistole, satire si fabule (1863)
* Memorial (1842)
Umbra lui Mircea la
Poezia „Umbra lui Mircea. La Cozia" i-a fost inspirata autorului de
popasul pe care 1-a facut la Cozia, in 1842, cand viziteaza, impreuna cu I. Ghica,
Cozia
manastirile din Oltenia.
Ca si intr-o alta meditatie pe tema trecutului („ Trecutul. La Manastirea Dealului")
prima parte a titlului indica obiectul evocarii, iar cea de a doua spatiul in care are
loc aceasta.
“Umbra lui Mircea. La Cozia" poate fi impartita in cinci segmente:
Descrierea tabloului inserarii (strofele I si II); Aparitia fantomei lui Mircea cel
Batran (strofele III-VII); Oda inchinata marelui voievod (strofele VIII-XII);
Meditatia pe tema razboiului (strofele XIII-XIV); Revenirea la cadrul initial
(ultimele doua strofe).
Poezia incepe solemn, in acorduri prelungi, in care aliteratia1 vocalei
inchise u (dupa care urmeaza consoane nazale si surde), creeaza sugestia intoarcerii
intr-un timp ramas departe, in intunerecul trecutului:„Ale turnurilor umbre peste
ynde stau. Culcate”in acest cadru, „ cortina se ridica peste medievalisme fan­
tastice" (Calinescu) dezvaluind imaginea Manastirii Cozia ale carei ziduri sunt
udate de apele Oltului:„Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate;
Catre tarmul dimpotriva se intind, se
prelungesc,
S-ale valurilor mandre generatii spumegate
In strofa a II-a, noaptea iese parca din adancuri („Dintr-o pestera, din
rapa"), antrenand umbre enigmatice („De pe muche, de pe stanca, chipuri
negre se cobor"); un suflu misterios se ridica din ierburi, pregatind aparitia
fantomei lui Mircea.
In primele doua strofe, cadrul nocturn, ideea curgerii vremii, misterul si
atmosfera
In strofa sumbra sunt elemente
a III-a, momentul romantice.
aparitiei fantomei este fixat prin metafora „ceasul
nalucirei
Impresia de maretie este amplificata prin imaginea ostilor chemate de glasul
lui Mircea („Ostiri, taberi fara numar impre-juru-i inviez"). in acest decor
hamletian, cuvintele poetului suna „ca o chemare de duhuri" (Calinescu).
Impresionat, poetul i se adreseaza Oltului pentru a afla numele duhului iesit
din mormant, pe care il asociaza cu Traian si Decebal, intemeietorii
neamului romanesc; natura, personificata, repeta numele lui Mircea, in
ecouri prelungite pana la Dunare si mare.
In fata maretei umbre a trecutului, poetul se inchina, in numele generatiei
sale; admiratia tuturor se converteste in accente inalte, de oda:
„Sarutare, umbra veche! Priimeste-nchinaciune
De la fiii Romaniei care tu o ai cinstit
Noi venim mirarea noastra la mormantu-ti a depune
Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit".
Coplesitoare, personalitatea lui Mircea umileste prezentul,
reducandu-l la derizoriu:
„Noi citim luptele voastre cum privim vechea
armura
Ce un urias odata in razboaie a purtat;
Greutatea ei ne-apasa, trece slaba-ne masura".
Ultimele
In doua strofe
aceste versuri, constituie
comparatia (cuoparfum
reluaredea motivului
istorie
initial. Introducerea
medievala) luitrecut-prezent
si antiteza „dar" adversativ (la inceputul
intaresc secventei
ideea maretiei
finale) sugereaza o modificare a detaliilor: acum, fiorul
voievodului.
asteptarii este inlocuit cu o atmosfera apasatoare, sintetizata in
cuvintele: „Tot e groaza si tacere... umbra intra in mormant".
Culorile tind spre negru, iar rimele unor versuri („vesmant"
„mormant") sunt de tonalitate inchisa. Numai turnurile
manastirii (comparate cu niste fantome „de mari veacuri") se
vad in noapte; nepasatoare la curgerea secolelor, valurile
Oltului lovesc vechiul zid, intr-o „eterna reintoarcere" la timpul
vitejiei.
Meditatia istorica constituie in poezia lui Grigore
Alexandrescu unul din punctele de referinta ale artei sale
lirice.Este unul dintre cei mai insemnati precursori ai
Paul Cornea

Paul Cornea (n. 3 noiembrie 1924, Bucureşti) este un istoric, critic şi teoretician
literar român de etnie evreiască .
Este fiul lui Leon Constantin Luca, maistru tipograf, şi al Olgăi. A urmat liceul în
Bucureşti, la Liceul Evreiesc de Băieţi „Cultura”, unde îl are profesor pe dramaturgul şi
eseistul Mihail Sebastian. Este licenţiat în Litere şi Filosofie al Universităţii din Bucureşti
în 1948, secţia Sociologie. Devine doctor în filologie în 1971. A deţinut funcţii importante,
înainte de 1990, în Consiliul Culturii, în domeniul cinematografiei, şi a fost cercetător la
Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”. După 1990 a devenit secretar de stat
în Ministerul Educaţiei Naţionale şi decan al Facultăţii de Litere între 1990 şi 1993.
Specialist în perioada pre-Romantismului românesc şi a Romantismului. Teoretician literar
cu interese în zona literaturii comparate şi a teoriei literare. În prezent este profesor asociat
la Facultatea de Litere din Universitatea Bucureşti şi unul dintre cei mai importanţi
interpreţi ai fenomenului literar (critică, teoria şi istoria literaturii, comparatism).
“DE LA ALEXANDRESCU LA EMINESCU”
Literatura română e investigată de Paul Cornea mai ales din perspectiva determinismului
de aspect sociologic. “De la Alexandrescu la Eminescu ”(1966) reuneşte câteva studii care
urmăresc resursele iluministe ale ideologiei paşoptiste, biografia şi creaţia lui Grigore
Alexandrescu şi Cezar Bolliac, influenţele paşoptismului în creaţia eminesciană, dar şi
probleme ale traducerii şi traducătorilor din secolul al XIX-lea. Paul Cornea nu ezită să
mediteze asupra dimensiunilor epistemologice ale istoriei literare, trecând în revistă iluziile,
şansele şi perspectivele metodologice ale acestei discipline. Romantismul românesc, militant
şi naţional, e distins de cel occidental care este interiorizat, melancolic, nihilist. Literatura
română premodernă e studiată dintr-o dublă perspectivă, din unghiul „mentalităţii” şi al
„curentului” literar, din perspectiva, sincronică, a ideologiei dominante şi a diacroniei.
Astfel, romantismul românesc e analizat în context european, autorul stabilind trei
perioade distincte (romantismul de până la 1830, cel de după 1830 şi cel răsăritean), perioade
reunite în „fondul comun al romantismului”. Aşezând cumpăna dreaptă între particularităţile
naţionale şi influenţele străine, Paul Cornea analizează preromantismul românesc din
perspectiva coexistenţei dintre iluminism şi romantism, refăcând, totodată, unele filiaţii şi
relaţii între evenimentele istorice şi creaţiile literare ale epocii. Evoluţia romantismului
românesc în perioada 1830-1840 e redată în trei dimensiuni: dimensiunea „ideii naţionale”,
ca element fundamental în structurarea romantismului românesc; dimensiunea expansiunii
romantice şi cea a esteticii romantice.
Apariţia romantismului
„Romantismul, ca mişcare artistică, este rezultanta unei neacceptări a realităţii
ambiante nesatisfăcătoare, expresia unui refuz de adaptibilitate la criteriile sociale
curente. Ideologic vorbind, romantismul este o reacţie faţă de tipul de gandire care a
slujit la pregătirea teoretică a Revoluţiei, faţă de raţionalismul secolului al XVIII-lea şi
faţă de formulele literare şi filosofice inălţate
pe baze raţionaliste: clasicismul, iluminismul. [...] Aspiraţia clasicismului către
universalitatea umană este ostentativ inlocuită de mandria unicităţii.“Ar putea fi
invocată şi o atitudine preromantică in literatura „refugiului pe care scriitorii il caută
acum in natură, in trecut, in ţările exotice.
In unele ţări, preromantismul, cu graniţele lui incerte, e contemporan cu
Iluminismul.Evenimentele istorice ce au condus in Franţa la senzaţia acelui „mal du
siecle“ au inceput cu dăramarea vechiului regim, cu ascensiunea şi căderea lui
Napoleon, cu restauraţia dinastiei de Bourbon şi valul reacţionar antrenat de aceasta ce
a condus la fenomenul emigraţiei „socotit de cercetătorii interesaţi de istoria socială a
romantismului (Brandes, Hauser) printre factorii hotăratori in elaborarea şi răspandirea
noii formule. A urmat apoi şirul lung al mişcărilor de eliberare socială şi naţională;
revoluţia lui Tudor in Ţara Romanească, răscoala
Decembriştilor in Rusia (1925), revoluţia din Polonia (1831), mişcarea chartistă din
Anglia, evenimentele anului 1848, pline de stimulent pentru romantismul ţărilor din
centrul şi răsăritul Europei (Austria, Ungaria, Ţările Romane).
In Germania, apariţia revistei Athaneum, condusă de fraţii Schlegel
(1798 - 1800), teoreticienii romantismului german, poate fi socotită
momentul iniţial in istoria mişcării. In Anglia data afirmării conştiente a
mişcării e legată de apariţia volumului Balade lirice (1798) datorat poeţilor
Wordsworth şi Coleridge, cu prefaţa teoretică a primului adăugată in 1800.
Deşi in Franţa succesul mişcării este asociat cu triumful dramei
romantice a lui Victor Hugo Hernani (1830), sau cu prefaţa teoretică a
aceluiaşi la drama Cromwell (1827), totuşi, la inceputul secolului, lucrările
teoretice ale doamnei de Stael Despre literatură (1800) şi mai ales Despre
Germania (1813) formulează distincţia clasic-romantic, pe care Germaine
de Stael o preia de la Wilhelm Schlegel.“
In Italia o polemică dezlănţuită de un articol al doamnei de Stael
(1816) a culminat cu apariţia revistei Il Conciliatore (1818 - 1819) in jurul
căruia s-a strans primul grup de romantici italieni. (reprezentanţi: Mazini,
Manzoni, Leopardi, Foscolo)
In Rusia poezia decembristă culminează cu opera lui Puşkin,
Mickiewicz, aflat in emigraţie promovează o literatură militantă ca şi
Petoffi, mort pe campul de luptă in 1848.
Romantismul în Ţările Române (spaţiul cultural românesc)
„In Ţările Romane programul manifest al revistei (1840), deşi nu foloseşte cuvantul
„romantic“, exprimă opţiunea literaturii romaneşti a timpului pentru romantism, precizează,
după activitatea poetică desfăşurată in deceniul al patrulea de Heliade, Carlova,
Alexandrescu şi Bolliac, după traducerile din romanticii apuseni intreprinse, in aceeaşi
periodă, de Heliade, Negruzzi şi Bolliac, trăsăturile primei etape a paşoptismului romanesc,
etapa prepaşoptistă.“
„Există o succesiune de etape in istoria romantismului romanesc. Etapa paşoptistă, a
cărei sinteză poate fi desluşită in programul Daciei literare (1840) e interesată de
promovarea unei literaturi originale, inspirate din istoria, obiceiurile, tradiţiile poporului
roman. Istorismul, interesul de sursă herderiană pentru trecutul naţional şi folclor sunt
manifestări fireşti intr-un moment de afirmare naţională şi emancipare socială, moment care
poate justifica deopotrivă adoptarea unor specii petice clasice ca satira şi fabula - strălucit
cultivate de Gr. Alexandrescu apte să fie de folos „cauzei“ şi să contribuie la elevarea
moravurilor pană la inălţimea cerută de gravele sarcini obşteşti.“
In literatura romană se produce o „ardere a etapelor, un amestec al varstelor literare şi
al modelelor.“ (cf. Paul Cornea, Originile romantismului romanesc) Coexistă, in literatura
romană formule literare diverse, sunt traduceri şi imitaţii, insă revelaţia descoperirii
folclorului „capătă caracterul unei veritabile revanşe a naţiunilor aflate sub dominaţie străină
sau care nu şi-au realizat incă unitatea, o sfidare adresată agresorilor şi o chemare adresată
oprimaţilor de a renunţa la mimetisme, de a-şi recupera propriul geniu creator şi a lucra in
folosul său.“
Culegerea lui Alecsandri a fost materializarea invitaţiei adresată de
Kogălniceanu (influenţat de Herder) la descoperirea folclorului.
In etapa prepaşoptistă, romantismul romanesc are predilecţie pentru
modelul italian. Se continuă direcţia iluminismului (Petru Maior, Gheorghe
Asachi), Italia fiind patria slăvită pentru că a dat direcţia destinului nostru ca
naţiune. „Acest cult al „celei de-a doua patrii“ explică italienismul lui
Heliade, masiva lui campanie de traduceri din literatura italiană, accentele
pană la un punct asemănătoare cu ale lui Mazzini din opera lui Bălcescu,
stima şi solidaritatea cu Italia risorgimentală in opera lui Alecsandri.
Cu Eminescu, se produce in literatura noastră o profundă asimilare a
poeziei romantice, cu etape pornind de la byronism şi problema faustică, apoi
cu o interiorizare progresivă care respinge retorica şi gesticulaţia
spectaculoasă.
Se pot decela două direcţii romantice, cea a romantismului „feudal“,
(conservator, paseist, şi romantismul revoluţionar. „Această dialectică intre a
fi „solidar“ domină romantismul romanesc in deceniul al patrulea. Şi anume
cei doi termeni nu se situează antagonist: pe de o parte lacrimi, disperare,
„mal du siecle“; pe de alta afirmarea valorii pozitive a naţiunii, cultul eroilor
şi al militantismului cetăţenesc.“ (cf. Paul Cornea, Originile romantismului
Incadrarea unui scritor intr-un singur curent literar poate fi, adeseori,greu de
realizat, deoarece pot exista mai multe influenţe pe parcursul activităţii sale;
Victor Hugo a inceput ca un adept al monarhiei. „O viaţă lungă, o vitalitate
uimitoare i-au ingăduit să parcurgă toate fazele romantismului, să anime
cenaclurile romantice liberale, să formuleze zgomotos teoria dramei roamntice in
opoziţie cu depăşita tradiţie clasică, să imbrăţişeze cu inconsecvenţă socialismul
utopic, să devină poetul celor oropsiţi, ba chiar, cu ezitări şi reveniri, să apere
cauza comunarzilor infranţi. Se despărţea dezinvolt de fiecare etapă străbătută,
spunand: „J’ai grandi“. Şi dacă idealismul filosofic german (criticismul kantian şi
concepţia pesimistă schopenhaueriană) a jucat un rol important in formarea
spirituală a lui Eminescu, e evident că autorul Scrisorilor nu poate fi numit un
romantic feudal. [...] Oricum, adeziunea la un sistem de idei politice sau filosofice
nu este in mod mecanic urmată de modificări echivalente in planul estetic.“
Romantismul are vocaţia universalităţii. Dacă centrul de iradiaţie al
clasicismului se găseşte in Franţa, dacă focarele iluminismului le descoperim in
Anglia şi Franţa, romantismul este o explozie poetică de mare vigoare nu numai
in Europa, dat fiind că participarea literaturii nord şi sud-americane la romantism
a imbogăţit patrimoniul romantic cu creaţii de o mare originalitate.
Opoziţia romantismului faţă de clasicism nu exclude „numeroase posibilităţi
de conciliere cu aparenţă paradoxală, posibilităţi pe care le realizează, sfidand
clasificaţiile, destui romantici: Byron, Foscolo, Leopardi, Alexandrescu.
Moştenirea clasicismului e uneori integrată expresiei romantice.“
Romantismul a fost considerat ca o negare totală a clasicismului; şi aici se cuvine a
nuanţa şi trebuie să ne gandim că barocul a avut două orientări, manierismul şi rococo-ul,
ce ar putea să fi influenţat noul curent artistic.
Dihotomia clasicism - romantism apare frecvent; un exemplu fiind opinia lui Goethe:
„Eu numesc clasic tot ce e sănătos şi romantic ceea ce e bolnav.“
Romantismul redescoperă mitul. „Totul se mitifică in romantism: istoria, natura,
categoriile spiritului - timpul, spaţiul, fiinţa umană (demonul romantic, titanul, geniul sunt
ipostaze mitice)“ .Ceea ce simţeau romanticii era adesea „o analogie intre Dumnezeu şi
om, in calitatea lor de creatori, (o analogie) intre cuvantul lui Dumnezeu şi cuvantul
poetului, intre revelaţia divină din mitul scriptural şi revelaţia poetului care, pentru cei
mai mulţi dintre romantici, era in acelaşi timp o revelaţie in mod distinct mitopoetică.“
Mitul nu mai este o creaţie colectivă, ci una individuală.
Fundamentarea filosofică a romantismului se bazează pe teoria kantiană a
lucrului in sine care nu poate fi cunoscut, omul neputand depăşi lumea fenomenelor.
Romanticii ii acordă poetului privilegiul cunoaşterii suprasensibile şi supraintelectuale
ale formelor intuţiei care sunt timpul, spaţiul, cauza, substanţa. Aplicaţie la Eminescu:
„Neavand existenţă obiectivă, fiind forme ale sensibilităţii ordonatoare in lume, spaţiul
şi timpul sunt dilatabile şi contractabile după voie. Dionisie se transportă in epoca lui
Alexandru cel Bun, devenind
călugărul Dan şi intreprinde o călătorie in lună, după ce reduce pămantul la
dimensiunile unei mărgele, pe care o agaţă la gatul iubitei sale.“
Imaginaţia este capabilă să unifice forţele spiritului şi să stabilească
contactul cu mitologia. „Sentimentul unităţii pierdute poate fi recaştigat
prin magie sau vis, prin cufundarea in inconştient, in trecut, in noaptea
conştiinţei. De aici importanţa visului şi a inconştientului in literatura
romantică.“
Schopenhauer a publicat Lumea ca voinţă şi reprezentare in anul 1819,
dar ea a fost reconsiderată după anul 1850. Voinţa este o forţă malefică pe
care doar artistul „nemuritor şi rece“, dezinteresat, detaşat de interese,
neinţeles de contemporani o poate transcende. „Imaginea romantică a
geniului ca individualitate, a cărui condiţie este singurătatea şi
abnormalitatea, s-a alimentat masiv din gandirea schopenhaueriană.“
Dacă literatura franceză a stabilit regulile clasicismului, promovat de
oficialităţi in epoca romantică şi in timpul Restauraţiei, romantismul este
un curent adus din Germania şi din Anglia de refugiaţii francezi precum
Germaine de Stael, expulzată de Napoleon, sau Chateaubriand, emigrat in
timpul Revoluţiei şi al Imperiului. Chateaubriand afirmă Geniul
creştinismului asupra mitologiei păgane. Madame de Stael este adepta
influenţei epocii, societăţii şi climatului asupra creaţiilor artistice.
ISTORISMUL
Romantismul este sub incideţa unei viziuni temporale, obiectivată
printr-o permanentă trecere de la un timp istoric la unul romanesc.
Cand vorbeşte despre Istoria Universală, Carlyle scrie că „istoria celor
infăptuite de om in lumea aceasta este, de fapt, Istoria Oamenilor Mari
care s-au manifestat in lume.“
Genuri literare
Tragedia clasică, ai cărei spectatori (Augustin Thierry a recunoscut
erau aristocraţii in căutare de că scriind Istoria cuceririi
faptenobile este inlocuită cu Angliei de către normanzi a
drama sau cu melodrama, cu suferit influenţa lui Scott,cu
mult mai potrivită unui public precădere in Ivanhoe), dar şi de
burghez car vine la teatru cu către autorii de romane de
ziarul in buzunar. moravuri (Hugo, printre alţii).
Romanul istoric este introdus Nuvela istorică este
in literatură de scoţianul Walter cultivată, de asemenea, de
Scott „descendent al unei vechi romantici
familii scoţiene şi bun (Al. Odobescu, Mihnea Vodă
cunoscător al folclorului cel Rău; Doamna Chiajna).
scoţian.“ Poemul istoric apare cu
„Ştim, după lectura unui roman de precădere in operele poeţilor
W. Scott cum locuiau, cum romantici, interesaţi de
mancau, cum se imbrăcau, cum zugrăvirea devenirii istorice a
se distrau oamenii unei epoci.“ omenirii, vădindu-se aici
Sugestiile din romanele istorice influenţa dinamismului lui Vico
au fost folosite de către istorici şi Herder sau dialectica
TIPOLOGIA
Omul romantic este un inadaptabil,intr-o societatea ce şi-a pierdut unitatea.
„Refuzul in vis, in mit, in copilăria individului sau a omenirii, scufundarea
in zonele obscure ale conştiinţei umane reprezintă tot atatea canalizări şi
sublimări ale refuzului de a accepta o realitate socotită dureroasă.“
Conflictul este forma de existenţă a eroului romantic, caracterizat de George
Călinescu (Clasicism, romantism, baroc) drept „utopia unui om complet anormal,
dezechilibrat şi bolnav, adică cu sensibilitatea şi intelectul exacerbate la
maximum, rezumand toate aspectele spirituale de la brută la geniu... e un
monstru in toate: un monstru de frumuseţe sau de uraţenie... e bizar, aberant
incomprehensibil... e un selenar... ora romantică este 12 noaptea. Romanticul
consumă gin, opiu, ori bea apă in Lete, findcă el are nevoie ori de excitante, ori
de analgezice, ca să suporte ori să uite infernul vieţii.
Geniul nu este o descoperire a romantismului, dar in renaştere şi romantism a
cunoscut momente de culminaţie. Imaginea condiţiei nefericite a geniului işi are
sorgintea in scrierile lui Schopehauer, pentru care „Geniul, prin inteligenţa sa
anormală, prin contemplarea dezinteresată care-l pune in contact direct cu ideile
generale, este prin excelenţă apt să se elibereze de voinţa de a trăi. In schimb,
anormalitatea lui, care-l apropie de zonele nebuniei, ii asigură o existenţă
nefericită.“
„Romantismul, mai ales in versiunea lui germană, şi-a făcut imaginea geniului inzestrat cu
puteri magice, apt să intre in contact mistic cu forţele supranaturale.“
„Boala secolului“ pare a fi pornit de la „spleenul“ lui Byron, tradus de francezi ca „mal du
siecle“, iar de germani „Weltschmertz“... tenebroşii eroi ai poemelor orientale byroniene işi
plimbă prin saloanele londoneze melancolia obosită şi blazarea precoce, tristeţea vagă, nostalgia
ce nu se mai cristalizează in vreo aspiraţie distinctă, dezorientarea care oscilează intre abulie şi
cinism.“
Provine de la agresiunea civilizaţiei dominate de materialism, iar soluţia este fuga de
civilizaţie, mai ales in natură.
„Mandria unicităţii, mitul singularităţii se asociază lesne cu acceptarea , mai mult chiar, cu
preţuirea anormalităţii... „Bolnavul“, prin definiţie un izolat, poate chiar un monstru, devine o
ipostază cu posibilităţi ce flatează atenţia romanticilor pentru solitudine şi intimitate.
Subiectivitatea romantică se complace in registrul confesiunii, scrisoarea devenind un jurnal
camuflat... necesară omului unic, sigur, interiorizat, pentru a-şi putea exprima zbuciumul sau
melancolia.“ Definiţia omului dată de Obermann, in romanul-confesiune a lui Senaucour:
„Omul este o fiinţă care se agită pentru a găsi ceva ce caută şi se agită şi mai tare cand n-
are nimic de căutat, care nu vede in ceea ce a obţinut decat un mijloc pentru a obţine altceva şi
care, atunci cand se bucură, nu găseşte in ceea ce a dorit decat un imbold nou pentru a inainta
spre ceea ce nu dorea, care preferă să năzuiască spre ceea ce-l sperie decat să nu aştepte nimic;
pe care
obstacolele il imbată; pe care plăcerile il copleşesc, care nu ţine la odihnă decat după ce a
pierdut-o, şi care, mereu manat din iluzie in iluzie, nu are, nu poate avea decat iluzii, şi nu poate
decat să viseze viaţa.“
LIRISMUL
„Cu Goethe, dezvoltarea poeziei pe teme fixe, tradiţionale, incetează.
Poetul nu-şi mai exteriorizează sentimentele cristalizandu-le injurul
unui motiv clasic: fortuna labilis, exergi momentul, carpe diem, etc., aşa
cum făceau pană şi cei mai mari lirici ai Renaşterii (Petrarca, Shakespeare,
Ronsard), ci comunică sentimentele in stare născandă... Hipersensibilitatea
- socotită acum condiţie primă a creaţiei poetice - o anumită beţie a
sentimentelor, starea de permanentă tensiune şi de iremediabilă nostalgie,
facultatea de a crea poetic repetand actul genezei, de a comunica o
atmosferă interioară sau mitică prin mijlocirea simbolurilor, receptivitatea
faţă de apelurile oculte ale unei naturi enigmatice -toate acestea sunt
cuceriri romantice fără de care cele mai noi orientări poetice ar fi de
neconceput.“
Simbolul apare cu precădere in literatură romantică, iar mitul
presupune
metafora. „A spune cu exactitate ce semnifică floarea albastră a lui Novalis şi
Eminescu, vantul de apus al lui Coleridge, corbul lui Poe, urna grecească a
lui
Keats, echivalează cu nesocotirea elementului inepuizabil şi inefabil din
poezia
romantică şi cu ignorarea atracţiei spiritului romantic pentru formele
deschise.“
Romanticilor le repugnă poeziile cu forme fixe, iar temele lor sunt inepuizabile şi nenumerotabile;
există, totuşi teme importante, precum natura, iubirea, mintirea, visul (romanticii sunt
precursori ai memoriei involuntare a lui Proust; Rousseau retrăia trecutul la auzul unei fraze
muzicale sau a vederii unei plante uscate; Chateaubriand işi pune eroul să rememoreze impresii
din copilărie la şuierul magic al unui sturz). Romanticii au desăvarşit arta de a converti durerea
in voluptate.

NATURA
„In cadrul romantic, natura este
socotită un tot organic, dominată find de o unitate substanţială, care inglobează,
pentru unii romantici, divinitatea şi umanul.“ Este o depăşire a concepţiei
mecaniciste a Secolului Luminilor, iar fuzionarea unor „entităţi distincte şi chiar
antagonice: suflet-trup, om-natură, conştient-inconştient, om-Dumnezeu, e propice exprimării
simbolice şi mitice.“ Este, alături de exaltarea imaginaţiei o justificare a afirmaţiei despre
unitatea romantismului european.
Pădurea, marea, spaţiile interastrale „alcătuiesc cosmosul romantic, punctul de plecare a oricărei
viziuni mitice, al atitudinilor filosofice sistematice sau confuze. Ţinand de domeniul
fabulosului, natura aminteşte uneori romanticilor despre inceputurile obscure dominate de
sacralitate şi mai părstrează incă, in proporţiile ei colosale, urmele gestului creaţiunii.“
Un peisaj predilect este cel exotic, preluat de la iluminişti, insă „cerut nu numai de nevoia
evaziunii, ci şi de setea după experienţe inedite şi violente.“
NOCTURNUL
Noaptea permite trăirea interioară, concentrarea gandirii, potenţarea
misterului, comunicarea cu divinitatea „este ambianţa prin excelenţă
favorabilă comunicaţiilor magice, emoţiilor cosmice, intuiţiei infinitului.
Este anotimpul
visului.“ „Dară ochiu-nchis afară, inlăuntru se deşteaptă“, scrie Eminescu.
NOVALIS, IMNURILE CĂTRE NOAPTE „Timpul luminii este măsurat,
in schimb domnia nopţii este infinită in timp şi spaţiu. Noaptea devine
astfel un
preambul al eternităţii.“

„ZEII LUMINII, ZEII ANTICI AU CEDAT LOCUL RELIGIEI NOPŢII ŞI


A MORŢII: CREŞTINISMUL. PENTRU CREŞTINISM. MOARTEA E
O MISTICĂ NUNTĂ.“ Coborarea in mină, puţ, abis este un simbol al
cufundării in sine.
„Alături de lirica erotică şi de lirica dialogului dintre om şi divinitate, cele
două teme tratate (poematizarea naturii şi elementul nocturn ) reprezintă
datele fundamentale ale sufletului romantic, mijloace specifice de acces in
zonele miracolului existenţial.“
Depăşirea expresiei romantice dominată de cascadele verbale ale lui Hugo
s-a realizat in direcţia unei poezii a cuvintelor, dusă de Theophile Gautier in
direcţia parnasianismului inspre doctrina artei pentru artă, cu o poezie care evită
tentaţia grandiosului pentru a cultiva preţiosul şi decorativul; la randul lui, Poe
„prelungeşte in direcţia unor formule poetice vitoare ca simbolismul oaspiraţie
romantică. Poezia cuvintelor este, după formula lui Poe, „creaţie ritmică de
frumuseţe.“ Baudelaire a fost fascinat de povestirile lui Poe şi a fost unul
dintre iniţiatorii simbolismului (care foloseşte multe dintre sugestiile
romantismului), iar Malarme a tradus poezia lui Poe, rezultat al unui travaliu
deliberat şi a deschis prin poezia lui calea către poeticile postsimboliste.
Concluzia Verei Calin este aceea ca romantismul a savarsit o revolutie fara
precedent a sensibilitatii, revolutie de ale carei consecinte enorm prelungite in
timp au profitat de la romantism inainte, toata formulele artistice si literare.

BIBLIOGRAFIE
Vera CĂLIN, ROMANTISMUL, Editura Univers,
Bucureşti, 1975.
Concluzii
Romantismul reprezinta un
Romantismul inlatura regulile
ansamblu de tendinte intelectuale si
rigide impuse literaturii de
artistice care,de la sfarsitul secolului
clasicism.
al XVIII-lea si-a propus ca principiu
Supune genurile si speciile
estetic in literatura, muzica si in
literare fuziunii si transformarii.
pictura suprematia sentimentului
Personajele sunt luate din
asupra ratiunii si imaginatiei asupra
toate straturile
analizei critice
sociale.Romanticii manifesta
Din punct de vedere istoric,prin
insa preferinta pentru eroi
romantism se intelege un curent literar
exceptionali care actioneaza in
european,care apare la sfarsitul
situatii exceptionale.
secolului al XVIII-lea in Anglia si in
Romantismul reliefeaza
Germania ,iar in prima jumatate a
complexitatea fiintei
secolului al-XIX lea in Franta. De
umane,aducand in prim-plan
aici,s-a raspandit in toate celelalte tari
viata ei sufleteasca.
ale Europei.