Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea românilor cuprinde în ansamblul ei ideea despre descendenţa românilor, stăru-

inţa elementului roman în Dacia postaureliană, unitatea de neam a românilor, latinitatea limbii
române, esenţa romană a unor obiceiuri şi datini populare, conştiinţa românilor despre originea
lor romană.
Romanitatea românilor reprezintă elementul fundamental al identităţii poporului român. La
fel ca şi celelalte popoare romanice din Europa (italieni, francezi, portughezi, spanioli, retoro-
mani), românii vorbesc o limbă bazată pe latina vorbită în Imperiul Roman. Procesul prin care
băştinaşii geto-daci au preluat limba şi cultura latină poartă numele de romanizare şi s-a desfă
şurat între secolele I-III d.Hr., când o mare parte din teritoriul nord-dunărean a intrat în
compo-
nenţa Imperiului Roman.
Etnogeneza românilor se încheie în perioada migraţiilor, aproximativ secolele VIII-IX,
când românii apar menţionaţi în izvoarele medievale sub denumirea de vlahi, în germana veche
acest termen reprezentând etnonimul pentru romanici, termen care s-a răspândit şi la slavi,
bizantini şi maghiari.
Românii apar deci, ca şi popor, în urma unei duble sinteze - cea dintre geto-daci şi romani,
respectiv daco-romani şi migratori, dintre aceştia din urmă cele mai importante influenţe fiind
exercitate de slavi. Limba română are majoritatea cuvintelor din vocabular de origine latină
(60% din cuvintele de bază), la care se adaugă substratul reprezentat de cuvinte de origine ge-
to-dacă (tracica)(10%) şi adstratul, format din cuvinte de origine slavă si germanica(20%).
Problema romanităţii românilor a stârnit interesul atât a politicienilor cât şi a istoricilor de
la cronicari - Nicolaus Olahus, Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, stolnicul
Constantin Cantacuzino, până la istorici din epoca modernă şi chiar contemporană ca Dimitrie
Onciul, A.D. Xenopol şi Nicolae Iorga.
Un motiv pentru care istoricii s-au implicat în abordarea romanităţii românilor a fost politi-
zarea ideii de origine latină a poporului român. Teoria imigraţionistă, concepută pentru a
corespunde intereselor austro-ungare din secolul al XlX-lea a fost combătută atât de istoricii
străini (E. Gibbon, Th. Momsen etc.) cât şi de istoricii români, începând cu A.D. Xenopol în
lucrarea Studii asupra stăruinţei românilor în Dacia Traiană (1884, Iaşi). Devenită cea mai
cunoscută teorie neştiinţifică,avându-l ca autor pe Robert Roesler şi apărută după realizarea
dualismului austro-ungar,a încercat să demonstreze că stăpânirea austro-ungară
în Transilvania se baza pe argumentele dreptului istoric. Printre altele această teorie susţine că
dacii ar fi fost exterminaţi ca popor în timpul războaielor cu romanii, că romanizarea nu ar fi
fost posibilă în 165 de ani, că toţi locuitorii ar fi părăsit Dacia în timpul retragerii aureliene, că
poporul român s-ar fi format la sud de Dunăre unde au primit influenţa slavă şi au devenit or-
todocşi.
Teoria imigrationistă a fost combătută de istoricii români începând cu Şcoala Ardeleană şi
până astăzi.
In secolul al XlX-lea, Şcoala Ardeleană are o contribuţie deosebită în afirmarea ideii roma-
nităţii românilor. Lupta pentru emancipare a românilor transilvăneni, ţinuţi în inferioritate de
elita conducătoare maghiară, luptă la care s-au angajat urmaşii lui Ioan Inochentie Micu - cei
care invocau exterminarea şi alungarea dacilor.din noua provincie, inexistenţa căsătoriilor mix-
te etc.
August Treboniu Laurian - un reprezentant al Şcolii Latiniste din secolul al XlX-lea, consi-
dera că istoria românilor începe de, la fundarea Romei şi urmărea purificarea limbii române
pentru a o apropia cât mai mult de limba latină originară.
Odată cu formarea statului naţional român şi dobândirea independenţei, teza originii pur la-
tine a poporului român a început să fie considerată o eroare.
Implicarea istoricilor în abordarea .romanităţii românilor s-a făcut deoarece istoricii sunt cei
în măsură de a elabora o teorie ştiinţifică,bazată pe dovezi care să contrazică caracterul
interesat şi neştiinţific al teoriei imigraţioniste. ,
In concepţia lui A.D. Xenopol, ideile esenţiale referitoare la etnogeneza românilor se ba-
zează;pe dovezi istorice, lingvistice şi logice. Elementul tracic reprezintă baza etnică a poporu-
lui român, peste care s-a suprapus elementul roman. Migraţia barbarilor â împins populaţia
daco-romană spre munţi. Prezenţa termenilor creştini de origine latină se explică prin perma-
nentele legături între populaţia romanizată din dreapta Dunării cu cea din stânga Dunării. Ar-
heologia, toponimia, hidronimia aduc dovezi incontestabile ale continuităţii dacilor în timpul
stăpânirii romane şi daco romane după retragerea aureliană. Dintre migratori slavii au avut o
influenţă mai puternică asupra poporului român şi a limbii române. Poporul român este o îmbi-
nare a elementelor tracic, roman şi slav din care cel roman este predominant.
Istoricul Lucian Boia afirmă că negarea continuităţii româneşti şi aducerea românilor la sud
de Dunăre a corespuns evident, obiectivelor habsburgice şi maghiare din secolele al XVIII-lea
şi al XIX-lea — continuând să fie un punct de dogmă în istoriografia maghiară de astăzi, cu
scopul de a asigura maghiarilor primatul cronologic în Transilvania.
Dacă în perioadă comunistă, istoriografia privind problema romanităţii românilor cunoaşte
denaturări şi exagerări, datorate sovietizării culturii iniţial, respectiv naţionalismului agresiv
promovat de regimul Ceauşescu ulterior,după 1989, discursul istoriografic privind romanitatea
românilor a devenit mai echilibrat, aceasta fiind acceptată ca un lucru cert, care nu mai are
nevoie de alte demonstraţii.