Relatii Valutare Internationale

Gheorghe Voinea 1
CUPRINS:
Cuprins:...................................................................................................................................................1
CAP. 1. Conceptul şi sfera relaţiilor valutar financiare internaţionale................................................4

1.1. Conţinutul şi sfera relaţiilor valutar financiare internaţionale...................................................4
1.2. Mutaţii şi tendinţe în relaţiile valutar financiare internaţionale..................................................5
CAP. 2. Valutele şi monedele internaţionale..........................................................................................9
2.1 Valutele - concept, forme, regim de schimb....................................................................................9
2.2 Monedele internaţionale.................................................................................................................12
CAP. 3. Cambiile, biletele la ordin, cecurile şi cardurile - instrumente de plată internaţionale ......19
3.1. Cambia - instrument de plată în relaţiile economice internaţionale ...........................................19
3.2 Biletul la ordin................................................................................................................................24
3.3 Cecul................................................................................................................................................25
3.4 Cartea de plată (cardul).................................................................................................................26
CAP. 4. Cursul de schimb şi impactul său în relaţiile economice internaţionale...............................30
4.1 Cursul valutar: concept, funcţii, forme.........................................................................................30
4.2 Flotarea cursurilor valutare...........................................................................................................32
4.3 Factori care influenţează asupra cursului valutar........................................................................33
4.4 Influenţa cursului valutar asupra relaţiilor economice internaţionale........................................35
4.5 Riscul valutar şi măsuri de protecţie.............................................................................................37
CAP. 5.Pieţele valutare şi pieţele derivate de devize ...........................................................................41
5.1 Sfera pieţelor valutare şi participanţii...........................................................................................41
5.2 Operaţiile pe pieţele valutare.........................................................................................................42
5.3 Pieţele futures de devize.................................................................................................................44
5.4 Pieţele opţiunilor de devize ............................................................................................................47
CAP. 6. Piaţa valutară din România....................................................................................................51
6.1 Politica valutară a Băncii Naţionale a României ..........................................................................51
6.2 Sfera pieţei valutare din România si operatiunile valutare........................……………………… 51
6.3 Organizarea si functionarea pietei valutare interbancare in Romania …………… ....................53
6.4 Operatiunile de schimb valutar cu numerar si substitute de numerar pentru persoane fizice pe
teritoriul Romaniei................................................................................................................................54
CAP. 7. Piaţa eurovalutelor şi pieţele financiare internaţionale.........................................................56
7.1 Piaţa eurovalutelor .........................................................................................................................56
7.2 Pieţele financiare internaţionale....................................................................................................59
CAP. 8. Formarea şi utilizarea rezervelor internaţionale..................................................................67
8.1 Lichiditatea internaţională: sferă şi forme de exprimare.............................................................67
8.2 Rezervele internaţionale.................................................................................................................68
8.3 Rezervele internaţionale ale României..........................................................................................69
CAP. 9. Creditul internaţional: trăsături, forme, garanţii..................................................................71
9.1 Creditul internaţional, trăsături şi clasificare ...............................................................................71
9.2 Formele creditului internaţional....................................................................................................71
9.3 Garantarea şi asigurarea creditelor internaţionale......................................................................73
9.4 Organisme de acordare şi garantare a creditelor de export în România ....................................74
9.5 Forfaitingul si factoringul ..............................................................................................................77
9.6 Creditele în valută acordate de băncile comerciale din România................................................79
CAP. 10. Modalităţi şi acorduri de plată internaţionale .....................................................................83
2 Finanţe internaţionale
10.1 Sfera şi gruparea plăţilor internaţionale .....................................................................................83

10.2 Acreditivul documentar ...............................................................................................................85
10.3 Incasso documentar......................................................................................................................94
10.4 Ordinul de plată............................................................................................................................97
10.5 Decontările internaţionale prin SWIFT şi MONEY GRAM..........................................................98
10.6 Scrisoarea de garanţie bancară....................................................................................................99
10.7 Compensaţia ...............................................................................................................................102
CAP. 11. Fondul Monetar Internaţional.........................................................................................104
11.1 Obiectivele şi funcţiile Fondului Monetar Internaţional..............................................................104
11.2 Tările membre ale Fondului Monetar Internaţional....................................................................106
11.3 Organizarea şi managementul Fondului Monetar Internaţional...............................................107
11.4 Resursele Fondului Monetar Internaţional...................................................................................109
11.5 Politici şi facilităţi de finanţare ale Fondului Monetar Internaţional ........................................111
CAP. 12. Banca Mondială........................................................................................................................119
12.1 Banca Internaţională Pentru Reconstrucţie Şi Dezvoltare.....................................................119
12.2 Asociaţia Internaţională Pentru Dezvoltare ...........................................................................125
12.3 Corporaţia Financiară Internaţională ....................................................................................125
12.4 Agenţia De Garantare A Investiţiilor Multilaterale ..............................................................127
12.5 Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind Investiţiile.....................................129
CAP. 13. Balanţa de plăţi..................................................................................................................131
13.1 Echilibrul valutar şi conexiunile sale .........................................................................................131
13.2 Conceptul de balanţă de plăţi si structura................................................................................131
13.3 Capitolele balanţei de plăţi.........................................................................................................134
13.4 Reflectarea echilibrului valutar prin balanţa de plăţi..............................................................136
CAP. 14. Riscul de ţară .....................................................................................................................138
14.1 Definirea riscului de ţară si fapte generatoare de risc de ţară .................................................138
14.2 Organisme de evaluare şi estimare a riscului de ţară...............................................................140
Bibliografie..........................................................................................................................................146
Gheorghe Voinea 3
MODUL I:
Concepte şi tendinţe din domeniul finanţelor internaţionale
OBIECTIV:
Delimitarea sferei finanţelor internaţionale, cunoaşterea

tendinţelor şi a impactului lor asupra relaţiilor economice
internaţionale
TIMP DE ASIMILARE: 4 ore
UNITAŢI DE STUDIU:
Capitolul 1. Conceptul şi sfera relaţiilor valutar financiare

internaţionale
CAPITOLUL 1.
CONCEPTUL ŞI SFERA RELAŢIILOR VALUTAR FINANCIARE

INTERNAŢIONALE
1.1. Conţinutul şi sfera relaţiilor valutar financiare internaţionale

Relaţiile valutar financiare internaţionale mijlocesc schimburile de bunuri şi
servicii dintre ţări cu ajutorul valutelor şi a altor instrumente de plată internaţionale,
asigură formarea şi redistribuirea unor fonduri în valută necesare echilibrării
balanţelor de plăţi, dezvoltării economiei, cooperării tehnice, ştiinţifice, culturale şi
sociale.
Relaţiile valutar financiare internaţionale reflectă raporturile de schimb şi
de transfer de creanţă care se exprimă şi se derulează prin intermediul valutelor şi
altor mijloace de plată internaţionale în vederea dezvoltării economice a fiecărei ţări, a
realizării schimburilor şi a cooperării internaţionale.
Relaţiile valutar financiare internaţionale se deosebesc de alte componente ale
relaţiilor economice internaţionale prin următoarele:
• relaţiile valutar financiare mijlocesc schimburile economice internaţionale,
colaborarea economică, ştiinţifică, culturală şi socială;
• relaţiile valutar financiare exprimă raporturile economice de formare, repartizare
şi utilizare a unor fonduri în valută necesare schimburilor economice
internaţionale, dezvoltării economice a ţărilor şi cooperării internaţionale;
• relaţiile valutar financiare se manifestă între state suverane şi independente, între
persoane juridice şi fizice din state diferite, precum şi în raporturile din state
diferite, precum şi în raporturile cu organismele internaţionale.
• relaţiile valutar financiare internaţionale se exprimă prin intermediul unei valute
sau a unui instrument de plată internaţional.
a ) Relaţiile valutare asigură comensurarea raporturilor economice de schimb
şi de transfer de creanţă la nivel internaţional prin intermediul valutelor sau a altor
instrumente de plată internaţionale. Schimburile economice internaţionale, prestările
de servicii, formarea şi redistribuirea fondurilor pe plan internaţional, contractarea şi
rambursarea unor împrumuturi pe pieţele bancare şi financiare internaţionale ce se
exprimă în valută formează relaţiile valutare.
b ) Relaţiile financiare internaţionale exprimă raporturile economice privind
constituirea, repartizarea şi utilizarea unor fonduri în valută necesare dezvoltării
economice, a schimburilor şi cooperării internaţionale.
Fondurile în valută se formează pe seama unei părţi din produsul intern brut,
din resursele disponibile în valută ale băncilor, organizaţiilor, din cotizaţii, ajutoare,
donaţii.
Transferul de creanţă ce se realizează prin intermediul relaţiilor financiare
internaţionale se exprimă în valută şi se derulează între persoane fizice şi juridice din
state diferite şi în relaţiile cu organismele internaţionale.
În cadrul relaţiilor financiare internaţionale se deosebeşte asistenţa financiară
pentru dezvoltare care îmbracă forme diferite: ajutorul public pentru dezvoltare
acordat de statele dezvoltate, mişcările de capital particular spre ţările în curs de
Gheorghe Voinea 5
dezvoltare, investiţii directe de capital din ţările industriale. Ţările dezvoltate s-au
angajat să acorde un ajutor public pentru dezvoltare, în cadrul deceniilor dezvoltării,
într-o anumită proporţie din produsul brut sub formă de donaţii şi împrumuturi pe
termen lung din surse oficiale sau sub formă de investiţii în sectorul particular. În
cadrul OCDE s-a constituit Comitetul Asistenţei pentru Dezvoltare (CAD) pentru
monitorizarea finanţării externe a ţărilor în curs de dezvoltare.
c) CREDITUL INTERNAŢIONAL cuprinde raporturile care reflectă
atragerea unor disponibilităţi în valută şi redistribuirea lor în vederea satisfacerii unor
cerinţe ale statelor sau ale societăţilor comerciale din diferite state. Relaţiile de credit
internaţional se caracterizează prin următoarele:
• resursele de creditare se formează pe seama disponibilităţilor în valută care provin
de la bănci, societăţi comerciale, organisme financiar-bancare internaţionale şi din
alte resurse;
• resursele în valută se mobilizează şi repartizează pe baza rambursabilităţii şi cu
condiţia plăţii unei dobânzi.
Relaţiile valutar-financiare internaţionale au un rol important în sprijinirea
eforturilor ţărilor în vederea modernizării structurilor economice, în reducerea
decalajelor economice dintre state, în stimularea dezvoltării schimburilor economice
internaţionale şi în asigurarea echilibrului balanţelor de plăţi.
1.2. Mutaţii şi tendinţe în relaţiile valutar financiare internaţionale
Relaţiile valutar financiare internaţionale au înregistrat profunde transformări
din punct de vedere al sferei, mecanismelor şi impactului lor asupra schimburilor
economice şi cooperării internaţionale.
Până la începutul anului 1970 în sfera relaţiilor valutar financiare
internaţionale se încadrau mecanismele şi tehnicile de formare şi utilizare a resurselor
în valută necesare schimburilor economice şi cooperării internaţionale şi de asigurare
a echilibrului valutar în relaţiile economice internaţionale. În cadrul mecanismelor
valutare şi financiare aurul avea misiunea de menţinere a stabilităţii cursurilor de
1
schimb şi de restabilire a echilibrului în relaţiile economice internaţionale .
Modificările profunde din structura mecanismelor şi tehnicilor valutar
financiare internaţionale au fost determinate de abandonarea cursurilor fixe şi de
trecerea la cursurile flotante în anii 1971-1973, de procesele de integrare economică, de
liberalizarea mişcărilor de capital, de apariţia şi dezvoltarea pieţei eurovalutelor, de
reciclarea capitalurilor provenite din producerea şocurilor petroliere, de renunţarea la
aur în calitate de mecanism central al sistemului valutar, de creşterea schimburilor
internaţionale şi de programele de dezvoltare economică aplicate în diverse ţări.
Reciclarea petrodolarilor a impus o intensificare a mişcărilor de capital, şi în
acelaşi timp s-a manifestat o creştere a dezechilibrelor din plăţile internaţionale.
Integrarea economică favorizată de mobilitatea capitalurilor şi de substitualitatea
activelor a contribuit la diversificarea relaţiilor valutar-financiare.
Resursele în valută ce se mobilizează şi repartizează în vederea derulării
schimburilor economice internaţionale, investiţiilor şi acoperirii altor cerinţe au
înregistrat creşteri importante. Dezvoltarea economică a ţărilor, adâncirea diviziunii
2
internaţionale a muncii au amplificat fluxurile financiare şi de credit .
Creşterea cuantumului resurselor financiare redistribuite pe plan internaţional şi
diversificarea mecanismelor financiare şi valutare au contribuit la lărgirea sferei
relaţiilor valutar-financiare internaţionale.
1
Vezi: Costin Kiriţescu, Relaţiile valutar financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978,
p. 220
2
Vezi: Văcărel Iulian, Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1995, p. 20
Evoluţia schimburilor economice internaţionale şi a cooperării, politicile

industriale şi de investiţii, deschiderea spaţiilor comerciale naţionale şi liberalizarea
mişcărilor de capital au generat o tendinţă de globalizare în domeniul relaţiilor valutar-
financiare internaţionale.
Globalizarea în domeniul relaţiilor valutar financiare a mai fost determinată şi
3
de impactul exercitat de către decompartimentare, dereglementare şi dezintermediere .
Din punct de vedere economic globalizarea înseamnă accentuarea integrării
economiilor naţionale, adâncirea relaţiilor economice şi extinderea fluxurilor
comerciale şi financiare internaţionale. Globalizarea determină schimbări în structurile
concurente, presupune amplificarea iniţiativei private şi a răspunderii în administrarea
resurselor în valută .4
Globalizarea în domeniul relaţiilor financiare internaţionale se reflectă prin
creşterea fluxurilor internaţionale de capital şi prin modificările profunde în structura
mecanismelor de pe pieţele financiare.
Deschiderea spre exterior a pieţelor financiare naţionale precum şi modificările
din unele compartimente au contribuit la extinderea operaţiilor pe pieţele financiare.
Înlăturarea delimitărilor dintre activităţile băncilor comerciale şi cele ale băncilor de
investiţii precum şi dintre jobberi şi brokeri au determinat universalizarea operaţiunilor
bancare şi financiare.
Crearea unor instrumente noi în domeniul financiar sub denumirea de inovaţia
financiară a influenţat asupra pieţelor financiare internaţionale. Instrumentele financiare
au devenit alături de instrumentele de politică monetară mecanisme de influenţă asupra
operaţiilor pe pieţele financiare internaţionale.
Mijloacele moderne de prelucrare a datelor şi tehnicile de transmitere a infor-
maţiilor au favorizat globalizarea în domeniul relaţiilor valutar-financiare
internaţionale.
Dimensiunile operaţiilor de pe pieţele valutare şi financiare au fost determinate
de standardizarea financiară, de diversificarea plasamentelor şi de tehnicile de acoperire
a riscurilor 5.
Extinderea şi diversificarea operaţiilor în centrele financiare tradiţionale
(Londra, New York, Paris, Frankfurt) au fost însoţite de dezvoltarea spectaculoasă a
pieţelor financiare japoneze şi a centrelor financiare din Singapore şi Hong Kong.
Pieţele valutare, bursele de valori, pieţele derivate au devenit compartimente ale pieţelor
globale. Globalizarea stimulează dezvoltarea fluxurilor financiare internaţionale,
reducerea costului tranzacţiilor, conexiunea pieţelor financiare, diversificarea riscurilor
din relaţiile economice internaţionale.
Globalizarea a imprimat pieţelor pe lângă capacitatea de a atrage şi dirija
fonduri importante şi pe cea de a oferi instrumente de prevenire şi atenuare a riscurilor
În acelaşi timp globalizarea a determinat mutaţii în structura riscurilor din
relaţiile economice internaţionale.
Riscul „sistemic" ce rezultă din funcţionarea sistemului financiar internaţional
nu mai poate fi gestionat individual. Procesul de globalizare în cadrul relaţiilor valutar-
financiare internaţionale poate să genereze efecte negative datorită volatilităţii
cursurilor şi interconectării pieţelor. Efectele negative ale unor fenomene ce se
manifestă pe pieţele valutare şi financiare se propagă rapid în alte domenii ale
economiei sau în alte state.
3
Henry Bourquinat, Finance Internationale, PUF, Paris, 1992, p. 91- 95
4
Vezi: Annual Report 2000, International Monetary Fund, p. 36
5
Simona Gaftoniuc, Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 17
Gheorghe Voinea 7
Globalizarea a expus la risc economiile ţărilor dezvoltate, cât şi pe cele ale

ţărilor emergente, dar a oferit prin fluxurile financiare premize de realizare a creşterii
economice. Crizele economice complexe au fost determinate pe de o parte de influen-
ţele politicilor naţionale şi pe de altă parte de mecanismele sistemului financiar
internaţional.
Politicile şi programele economice care susţin şi consolidează stabilitatea
macroeconomică, transparenţa şi deciziile eficiente de guvernare sunt direcţii de acţiune
în vederea limitării riscurilor pentru ţările participante pe pieţele globale.
În acelaşi timp, la nivel internaţional se pot evita unele efecte negative ale
globalizării prin evaluarea corespunzătoare a riscurilor de către investitori,
monitorizarea fenomenelor din principalele centre financiare de către organismele de
reglementare şi supraveghere, valorificarea informaţiilor asupra unor instituţii
financiare.
Ca urmare a globalizării în domeniul relaţiilor financiare şi valutare
internaţionale au crescut operaţiile de schimb valutar. Schimburile comerciale,
operaţiunile pe pieţele financiare şi derivate au multiplicat vânzările şi cumpărările de
valută.
Procesul de globalizare financiară necesită mecanisme de control ale
autorităţilor monetare şi întărirea controlului prudenţial din partea băncilor care desfă-
şoară activităţi pe plan internaţional.
Procesul de globalizare generează unele efecte pozitive în domeniul relaţiilor
valutar financiare internaţionale:
• ţările beneficiază de mecanisme de gestiune a echilibrului extern;
• liberalizarea mişcărilor de capital asigură o alocare mai eficientă a resurselor
datorită instrumentelor de plasament şi de finanţare;
• se diversifică activele financiare;
• modernizarea sistemelor financiare datorită concurenţei de pe plan internaţional;
• finanţarea diverselor activităţi economice se realizează în aceleaşi condiţii;
• tehnologiile de transmitere a informaţiilor favorizează dispersia operatorilor pe
pieţele financiare;
Globalizarea impune adaptarea managementului instituţiilor financiare interna-
ţionale la problemele dezvoltării economice mondiale.
INTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Care sunt trăsăturile care individualizează relaţiile valutar financiar
internaţionale?
2. Care sunt factorii care au determinat modificări profunde în structura
mecanismelor şi tehnicilor valutar financiare internaţionale?
3. Ce efecte generează globalizarea în domeniul relaţiilor valutar financiare
internaţionale?
4. Care sunt principalele riscuri rezultate din globalizarea fluxurilor valutar
financiare internaţionale?
MODUL II:
Mijloace şi instrumente de plată internaţionale
OBIECTIV:
Delimitarea mijloacelor şi instrumentelor de plată internaţionale

şi utilizarea lor în lichidarea obligaţiilor din schimburile
economice internaţionale
UNITAŢI DE STUDIU:
Capitolul 2. Valutele şi monedele internaţionale

Capitolul 3. Cambiile, biletele la ordin, cecurile şi cardurile -
instrumente de plată internaţionale
Gheorghe Voinea 9
CAPITOLUL 2.
VALUTELE ŞI MONEDELE INTERNAŢIONALE
Schimburile economice şi prestările de servicii necesită folosirea unor mijloace

de plată în vederea lichidării obligaţiilor în valută dintre partenerii de afaceri
internaţionale.
Mijloacele şi instrumentele de plată reflectă valutele şi devizele ce se utilizează
în vederea lichidării obligaţiilor de plată din tranzacţiile internaţionale . 6 În sfera
mijloacelor de plată internaţionale se încadrează valutele, monedele internaţionale,
cambiile, biletele la ordin, cecurile şi cardurile.
Mijloacele şi instrumentele de plată internaţionale depind de nivelul şi structura
schimburilor comerciale, de cooperarea economică, de interesele părţilor contractante,
de locul plăţii, de capacitatea de plată a debitorilor şi de legislaţia valutară de la locul
plăţii.
2.1 Valutele - concept, forme, regim de schimb
2.1.1 Conceptul şi formele valutei

Disponibilităţile în valută reprezintă principalul mijloc de plată a obligaţiilor în
valută din schimburile economice internaţionale. Valuta reprezintă moneda naţională a
unei ţări, în măsura în care îndeplineşte funcţiile de instrument de plată şi de rezervă în
Valuta se poate prezenta sub formă de numerar (bilete de bancă şi monedă
metalică) şi valuta în cont, în cazul în care se află sub formă de disponibil într-un cont
bancar. Valuta în numerar se utilizează pentru plăţile privind deplasarea persoanelor în
străinătate. În vederea evitării riscurilor ce se manifestă pe perioada deplasării persoa-
nelor, valuta în numerar se înlocuieşte cu cecul de călătorie sau cartea de credit. Valuta
în cont se păstrează la o bancă din ţara deţinătorului, la o bancă din ţara emitentului sau
la o bancă dintr-o terţă ţară în funcţie de prevederile legislaţiei valutare. Valuta în
numerar se depune în cont şi devine valută de cont, iar pe măsură ce se efectuează
retrageri, valuta în cont se transformă în valută în numerar. Depunerile de valută în cont
se pot efectua la vedere sau la termen.
În funcţie de condiţiile de preschimbare a unei valute în altă valută se deosebesc
valutele convertibile, monede neconvertibile, valute transferabile şi valute liber
utilizabile.
Valuta convertibilă se caracterizează prin faptul că poate fi preschimbată în mod
liber în altă monedă la cursul pieţei.
Statutul Fondului Monetar Internaţional cere fiecărei ţări membre să nu aplice
restricţii asupra efectuării plăţilor şi transferurilor internaţionale curente fără aprobarea
Fondului (art. VIII, sect. 2). În al doilea rând, statutul FMI solicită ţărilor membre să
evite practicile monetare discriminatorii. În al treilea rând, prin statutul Fondului
Monetar Internaţional ţările membre se angajează să cumpere soldurile în monedă
naţională deţinute de un alt stat membru şi provenite din tranzacţii curente (art. VIII,
sect. 4) 7.
6
Vezi: Didier Pierre, Monod, Moyens, Techniques de Paiement Internationaux, Edition, ESKA, 1993, p. 39
7
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., 1985, p. 29
În accepţiunea statutului Fondului Monetar Internaţional, moneda unei ţări

membre devine convertibilă, dacă ţara nu-şi însuşeşte avantajele aranjamentelor de
tranziţie prevăzute de art. XIV, sect. 2, şi notifică Fondului Monetar Internaţional că
acceptă obligaţiile ce decurg din prevederile art. VIII din statut.
În condiţiile actuale, convertibilitatea reflectă însuşirea unei monede de a fi
preschimbată în mod liber pe piaţă, eliminarea restricţiilor cu privire la suma de
schimbat (tranzacţii curente sau mişcări de capital) şi calitatea persoanei care efectuează
schimbul (rezident sau nerezident).
Convertibilitatea asigură reflectarea directă a eficienţei schimburilor economice
internaţionale, stimulează creşterea productivităţii muncii, ridicarea nivelului tehnic al
produselor, îmbunătăţirea activităţii de producţie şi atragerea investitorilor străini.
Principalele riscuri ale convertibilităţii monedei sunt reprezentate de epuizarea
rezervelor valutare, creşterea preţurilor mărfurilor importate, pierderea controlului
asupra circulaţiei băneşti şi inflaţiei.
Transferabilitatea reflectă dreptul deţinătorului unui activ exprimat în moneda
unei ţări de a cere transferarea într-un activ în altă monedă.
Valutele liber utilizabile au fost reprezentate de monedele ce se utilizeazu în
cadrul operaţiilor Fondului Monetar Internaţional şi anume: dolarul SUA, marca
germană, lira sterlină, francul francez şi yenul japonez.
Valuta de rezervă reprezintă moneda unei ţări care se atrage, păstrează şi
administrează de către autoritatea monetară a altei ţări în vederea acoperirii deficitului
balanţei de plăţi, a susţinerii cursului de schimb şi a garantării solvabilităţii externe.
Eurovalutele reflectă depunerile de valută în conturi la bănci comerciale ce îşi
au sediul în afara ţării emitente a monedei respective.
Ponderea valutelor în plăţile internaţionale depinde de structura exporturilor şi
importurilor, de serviciile internaţionale, de orientarea geografică a schimburilor
economice, de serviciile bancare, de evoluţia pieţelor valutare.
Diversificarea disponibilităţilor în valută este de natură să atenueze influenţele
monedelor statelor dezvoltate asupra relaţiilor economice internaţionale. Controlul
asupra procesului diversificării urmăreşte îmbunătăţirea gestiunii riscului de transfer pe
pieţele valutare.
2.1.2 Aranjamentele ratelor de schimb ale monedelor ţărilor membre ale
Fondului Monetar Internaţional 8
Regimul cursului de schimb al monedei unei ţări depinde de următorii factori:
mărimea ţării, gradul de deschidere, nivelul de integrare financiară internaţională, rata
inflaţiei faţă de media mondială şi politica comercială . 9
În condiţiile unei ţări cu un grad de deschidere mai mare este mai eficientă
modificarea cursului de schimb. Un nivel ridicat al integrării pieţelor financiare
internaţionale poate să favorizeze flotarea cursului de schimb. De asemenea o rată a
inflaţiei diferită de media mondială favorizează fluctuarea, deoarece cursurile de schimb
fixe nu pot fi susţinute.
Ratele de schimb ale ţărilor membre ale Fondului Monetar Internaţional se
diferenţiază în funcţie de gradul de flexibilitate al aranjamentului. Aranjamentele
privind ratele de schimb ale ţărilor membre ale Fondului Monetar Internaţional pot fi
mai rigide sau mai libere (vezi anexa 1).
8
Annual Report 2001, International Monetary Fund, Washington, D.C., 2001, p. 123-124
9
C. Paul Hallwood, Ronald Mac Donald, International Money and Finance, Blackwell, 1994, p. 323
Gheorghe Voinea 11
a) Aranjamentele de schimb fără monedă oficială separată

În cazul unui asemenea aranjament, moneda altei ţări circulă în calitate de unic
mijloc de plată legal sau statul aparţine unei uniuni monetare sau valutare în cadrul
căreia circulă aceeaşi monedă în toate statele membre. Aranjamentele de schimb fără
monedă oficială separată nu permit autorităţilor monetare naţionale să promoveze
politici monetare independente şi să exercite controlul monetar.
b) Aranjamente în cadrul unui consiliu monetar
Consiliul monetar reprezintă un organism la nivel naţional care se preocupă de
menţinerea ratei de schimb fixe în funcţie de raportul dintre masa monetară şi rezervele
de valută, corelează moneda naţională cu o valută. Aranjamentele în cadrul unui con-
siliu monetar presupun un regim monetar ce se bazează pe un angajament legislativ
implicit de a schimba moneda naţională pe o monedă străină specificată la o rată de
schimb fixă, combinat cu restricţii asupra autorităţii emitente care să o determine să-şi
îndeplinească obligaţiile legale. Un asemenea regim de schimb implică ca moneda
naţională să fie emisă numai contra valută, noile emisiuni să fie acoperite în totalitate de
devize străine. De asemenea, aranjamentul în cadrul unui consiliu monetar elimină
funcţiile de control monetar şi de creditor ale băncilor centrale. O anumită flexibilitate a
aranjamentului ratei de schimb depinde de stricteţea regulilor consiliului monetar.
c) Alte aranjamente convenţionale de cursuri fixe menţinute artificial
Ţara menţine artificial cursul monedei sale faţă de o valută importantă sau de un
coş de valute a cărui compoziţie ponderată este formată din monedele partenerilor
comerciali sau financiari principali, iar ponderea monedelor reflectă distribuţia
geografică a fluxurilor comerciale, de servicii şi de capital.
În cadrul aranjamentului convenţional de cursuri fixe menţinute artificial, mone-
dele fluctuează într-un interval îngust de cel mult 1% în jurul cursului central.
Monedele care formează coşul valutar pot fi standardizate. Autoritatea monetară trebuie
să fie pregătită să menţină paritatea fixată prin intervenţii care limitează gradul de
libertate al politicii monetare.
Aranjamentele convenţionale de cursuri fixe menţinute artificial asigură o
anumită libertate a politicii monetare, deoarece funcţiile tradiţionale ale băncilor
centrale se exercită într-o anumită proporţie şi autoritatea monetară poate ajusta nivelul
ratei de schimb.
d) Rate de schimb menţinute artificial în cadrul unei marje orizontale
În cadrul acestui regim de schimb, valoarea monedei se menţine în cadrul unei
marje de fluctuaţie în jurul unei valori fixe formală sau de facto care este mai largă
decât ±1% faţă de cursul central. Politica monetară discreţionară a băncii centrale
depinde de lărgimea intervalului orizontal.
e) Rate de schimb târâtoare (paritate de cremalieră, crawling peg)
În cazul acestui regim de schimb moneda se ajustează periodic cu valori mici
până la o rată fixă anunţată dinainte sau ca răspuns la modificările unor indicatori
cantitativi selectaţi (diferenţe post inflaţie faţă de principalii parteneri comerciali,
diferenţe între inflaţia planificată şi inflaţia aşteptată de principalii parteneri comerciali).
Ritmul ajustării poate să determine modificarea valorii monedei în funcţie de
inflaţie sau până la o rată fixă anunţată anterior. Menţinerea unei rate de schimb
târâtoare credibile impune constrângeri în politica monetară.
f) Rate de schimb în cadrul unor intervale târâtoare
Regimul ratei de schimb în cadrul unor intervale târâtoare presupune ca moneda
să se menţină în cadrul unor marje de fluctuaţie în jurul unui curs central care se
ajustează periodic până la o rată anunţată anterior sau ca răspuns la modificările unor
indicatori selectivi. Gradul de flexibilitate al ratei de schimb depinde de lărgimea

intervalului (intervale simetrice în jurul unei parităţi centrale târâtoare, intervale care se
lărgesc treptat cu existenţa unei asimetrii între banda de sus şi cea de jos).
Angajamentul de a menţine cursul central în cadrul unui interval presupune
constrângeri asupra politicii monetare.
g) Flotare administrată fără o valoare prestabilită a ratei de schimb
Autoritatea monetară influenţează mişcările ratei de schimb prin intervenţii
active pe piaţa valutară fără a se specifica sau angaja să ajungă la o anumită valoare a
ratei de schimb. Indicatorii în funcţie de care se administrează cursul de schimb pot fi
poziţia balanţei de plăţi, rezervele internaţionale şi dezvoltarea pieţelor.
h) Flotarea independentă
În cazul unui astfel de regim, rata de schimb se formează pe piaţa valutară
urmărind îndeosebi evoluţia moderată a cursului de schimb şi prevenirea fluctuaţiilor
neprevăzute decât stabilirea unui nivel al acestuia. În cadrul acestui regim de schimb
politica monetară este în principiu independentă de politica ratei de schimb.
Aranjamentele privind ratele de schimb ale statelor membre ale Fondului
Monetar Internaţional se aplică în contextul unor cadre de politică monetară.
Unele ţări adoptă mai multe ancore nominale în conducerea politicilor monetare.
În aceste condiţii numărul ţărilor care adoptă un regim al ratei de schimb nu mai este
egal cu cel al ţărilor ce urmează anumite ancore nominale în politica monetară.
A) Ancora ratei de schimb
Autoritatea monetară este pregătită să cumpere sau să vândă valută la cursuri
date pentru a menţine rata de schimb la nivelul preanunţat. Rata de schimb serveşte
drept ancoră nominală sau ca ţintă intermediară a politicii monetare. Ancora ratei de
schimb acoperă aranjamentele de schimb fără moneda oficială separată, aranjamentele
în cadrul consiliilor monetare, ratele de schimb fixe cu sau fără intervale de fluctuare,
ratele de schimb târâtoare.
B) Ancora agregat monetar
Autoritatea monetară utilizează instrumentele specifice pentru a realiza o ţintă a
creşterii unui agregat monetar iar agregatul devine ancoră nominală sau ţinta
intermediară a politicii monetare.
C) Cadrul ce vizează inflaţia
Cadrul ce vizează inflaţia implică anunţarea publică a unei valori numerice de
realizat pe termen mediu pentru inflaţie însoţită de un angajament instituţional al auto-
rităţii monetare de a realiza acea valoare. Banca centrală acţionează pentru realizarea
obiectivelor în domeniul inflaţiei şi urmăreşte evoluţia pieţelor şi impactul inflaţiei.
D) Programe monetare sprijinite de Fondul Monetar Internaţional sau alte
programe monetare
Un program sprijinit de Fondul Monetar Internaţional sau un alt program
monetar implică implementarea unei politici monetare şi a ratei de schimb într-un cadru
care stabileşte niveluri minime pentru rezervele internaţionale şi plafoane pentru
deţinerile nete de active ale băncii centrale.
E) Altele
Ţara nu recurge la o ancoră nominală specificată explicit ci monitorizează
diferiţi indicatori în funcţie de care îşi conduce politica monetară sau nu există
informaţii relevante disponibile despre ţara respectivă.
2.2 Monedele internaţionale
Creanţele şi obligaţiile din schimburile economice internaţionale se încasează
sau se plătesc şi prin intermediul monedelor internaţionale.
Gheorghe Voinea 13
Moneda internaţională se deosebeşte prin faptul că este emisă de un alt organ

decat cel naţional şi se utilizează în tranzacţiile internaţionale.
2.2.1 Drepturile Speciale de Tragere
Consiliul Guvernatorilor din cadrul Fondul Monetar Internaţional a hotărât în
anii 1968-1969 crearea Drepturilor Speciale de Tragere în calitate de monedă de cont şi
de rezervă a sistemului valutar.
Drepturile Speciale de Tragere au fost create pentru a contribui la extinderea
comerţului internaţional şi a activităţii economice, la promovarea unui sistem
multilateral de plată, la susţinerea stabilităţii cursurilor valutare şi corectarea
dezechilibrelor din balanţele de plăţi.
a) Definirea, emisiunea şi evaluarea Drepturilor Speciale de Tragere
DREPTUL SPECIAL DE TRAGERE (SPECIAL DRAWING RIGHT)
reprezintă o unitate monetară de cont şi de rezervă emisă şi utilizată de Fondul Monetar
Internaţional în vederea derulării relaţiilor de cooperare monetară cu ţările membre pe
baza următoarelor principii:
• Operaţiunile de emisiune şi utilizare a Drepturilor Speciale de Tragere se efectuează
printr-un cont special, diferit de contul ce reflectă operaţiile curente ale Fondului
Monetar Internaţional;
• Ţările membre ale Fondul Monetar Internaţional care participă la contul DST devin
eligibile să primească alocări în această monedă şi o pot utiliza în operaţiile dintre
ele;
• Drepturile Speciale de Tragere se emit în urma constatării insuficienţei lichidităţii
internaţionale de către Consiliul Guvernatorilor din cadrul FMI.
Drepturile Speciale de Tragere sunt considerate active create de Fondul Monetar
Internaţional pentru a suplimenta activele de rezervă existente. Drepturile Speciale de
Tragere se aseamănă cu drepturile de tragere ale membrilor din contul resurselor
generale, dar se deosebesc datorită expresiei „special" care reflectă caracterul acestei
10
monede internaţionale .
Emisiunea Drepturilor Speciale de Tragere se fundamentează pe baza cerinţelor
globale de lichidităţi internaţionale pe termen lung şi se aprobă de către Consiliul
Guvernatorilor cu o majoritate de 85% din total.
În statutul Fondul Monetar Internaţional din anul 1969 era prevăzut că o unitate
DST era echivalentă cu 0,888671 gr. aur fin, respectiv în greutatea şi fineţea dolarului
SUA de la 1 iulie 1944. Din anul 1974, Drepturile Speciale de Tragere s-au evaluat pe
baza unui coş format din 16 valute ale ţărilor a căror participare la exportul mondial de
bunuri şi servicii era mai mare de 1%.
De la 1 ianuarie 1981, numărul valutelor din coş s-a redus de la 16 la 5 şi anume
dolarul SUA, marca germană, francul francez, lira sterlină şi yenul japonez. Cursul de
schimb s-a calculat în funcţie de cantitatea de monedă ce se include în coşul DST care
se transformă în dolari SUA pe baza cursurilor de schimb de pe piaţă. Dolarii
echivalenţi se însumează şi se obţine valoarea unui DST în dolari SUA.
Cursurile monedelor din coş faţă de dolarul SUA ce se folosesc la evaluarea
DST reprezintau media între cursurile de vânzare şi cursurile de cumpărare de pe piaţa
din Londra. În cazul în care piaţa din Londra era închisă se utilizează cursurile de pe
piaţa din New York, iar dacă şi această piaţă era închisă se aplică cursurile de pe piaţa
din Frankfurt.
10
Vezi Anand G Chandavacar, The International Monetary Fund, Its Financial Organisation and Activities,
International Monetary Fund, Washington D.C., 1984, p. 62
De la 1 ianuarie 1999, Fondul Monetar Internaţional a înlocuit cantitatea de

mărci germane şi franci francezi din structura compozită a DST cu o cantitate
echivalentă de EURO pe baza ratelor de schimb dintre EURO, marca germană şi
francul francez.
Evaluarea DST la 30 aprilie 2001
Cantitate Rata de schimb Dolari echivalenţe
Euro 0,4260 0,88710 0,377905
Yen japonez 210,000 123,53000 0,169999
Lira sterlină 0,0984 1,43180 0,140889
Dolar american 0,5770 1,00000 0,5770000
1,265793
b) Participanţi şi deţinători
Fiecare membru care încheie cu Fondul Monetar Internaţional un contract prin
care îşi asumă obligaţiile faţă de Departamentul DST adoptă măsurile necesare şi
devine participant la Departamentul DST.
Fondul Monetar Internaţional poate deţine Drepturi Speciale de Tragere în
contul de resurse generale, poate accepta şi utiliza DST în operaţiile şi tranzacţiile
dirijate prin cont împreună cu participanţii şi în conformitate cu prevederile statutului.
Fondul Monetar Internaţional poate desemna şi alţi deţinători dintre cei care nu
sunt membri, dintre membrii care nu sunt participanţi sau din rândul altor instituţii
oficiale. Termenii şi condiţiile în care deţinătorii desemnaţi pot deţine, accepta şi utiliza
Drepturi Speciale de Tragere în operaţiile şi tranzacţiile cu participanţii sau cu alţi
deţinători desemnaţi se aprobă de către Consiliul Guvernatorilor cu majoritate de 85%
din puterea totală de vot.
Prin decizia Consiliului Guvernatorilor în cadrul deţinătorilor de DST printre
nemembri se înscriu Banca Africană de Dezvoltare, Fondul African de Dezvoltare,
Banca Centrală a Statelor Americane, Banca Reglementelor Internaţionale, BIRD, AID,
Fondul Internaţional de Dezvoltare Agricolă, Banca Asiatică de Dezvoltare, Banca de
Dezvoltare Islamică, Banca de Investiţii Nordică.
c) Alocarea şi utilizarea Drepturilor Speciale de Tragere
Suma în Drepturi Speciale de Tragere ce se alocă unei ţări membre participante
la cont depinde de cota de contribuţie a acesteia. Ţările membre care beneficiază de
alocaţii de Drepturi Speciale de Tragere pot obţine în schimbul lor sume în valută de la
alte ţări participante la contul DST prin tranzacţiile de desemnare. Fondul Monetar
Internaţional poate să desemneze o ţară membră pentru a ceda valută în schimbul
Drepturilor Speciale de Tragere în funcţie de rezervele valutare şi de capacitatea de a
asigura echilibrul valutar.
Ţările membre pot obţine cu acordul unei alte ţări participante sume echivalente
în monedă naţională sau în moneda altei ţări în schimbul Drepturilor Speciale de
Tragere în vederea derulării operaţiilor comerciale internaţionale.
Conform prevederilor art. XIX din statutul Fondul Monetar Internaţional partici-
panţii ale căror balanţe sunt considerate suficient de puternice pot fi solicitaţi de Fondul
Monetar Internaţional să furnizeze valută convertibilă în schimbul unor sume
specificate în Drepturi Speciale de Tragere. Mecanismul permite ca în caz de necesitate
participanţii să folosească Drepturile Speciale de Tragere pentru a obţine valute liber
utilizabile.
Din anul 1997 tranzacţiile de desemnare au fost înlocuite de tranzacţiile prin
care statele au încheiat acorduri cu FMI pentru a vinde sau cumpăra Drepturi Speciale
de Tragere în schimbul valutelor liber utilizabile.
Gheorghe Voinea 15
Ţările membre ale căror deţineri în DST depăşesc alocările cumulative nete
primesc dobândă, iar ţările la care deţinerile sunt mai mici decât alocările cumulative
nete plătesc dobândă.
Ţările membre ale FMI pot utiliza Drepturile Speciale de Tragere în diverse
operaţii pe care le realizează:
• în aranjamentele SWAP prin care un stat membru al FMI transferă DST unui alt stat
membru în schimbul unor sume echivalente în valută;
• ţările membre pot cumpăra sau vinde DST cu cedarea la o dată viitoare (operaţie la
termen) în schimbul unor sume în valută sau a altui activ monetar la o rată de
schimb convenită;
• contractarea unor împrumuturi în DST la o rată a dobânzii şi scadenţe stabilite de
părţi;
• ţările membre ale FMI pot constitui garanţii în DST ce se înregistrează într-un cont
special sau o sumă în DST ce se transferă sub formă de garanţii pentru îndeplinirea
unor obligaţii contractuale.
Fondul Monetar Internaţional poate să primească DST de la ţările membre sub
forma plăţilor pentru folosirea resurselor, răscumpărări şi subscrieri de cotă. La rândul
său Fondul Monetar Internaţional poate să transfere DST către ţările membre cu ocazia
cumpărărilor, remuneraţiilor, rambursărilor şi dobânzilor.
Drepturile Speciale de Tragere în calitate de monedă de cont şi de rezervă
prezintă mai multă stabilitate şi completează rezervele valutare internaţionale.
2.2.2 EURO - moneda Uniunii Europene
a) Funcţiile şi formele monedei EURO 11
Emisiunea şi lansarea în circulaţie a monedei EURO este expresia dorinţei
popoarelor europene de a adânci cooperarea pe plan economic, monetar şi financiar, de
a apropia oamenii şi de a beneficia de avantajele pieţei europene unice.
EURO în calitate de monedă a ţărilor participante la Uniunea Economică şi
Monetară Europeană îndeplineşte următoarele funcţii:
• funcţia de etalon al cursurilor valutare care asigură măsurarea valorii bunurilor şi
serviciilor din relaţiile economice internaţionale;
• funcţia de mijloc de plată în relaţiile comerciale dintre ţările Uniunii Europene
precum şi în schimburile internaţionale;
• funcţia de mijloc de rezervă;
Bancnotele EURO se emit în valoare de 5, 10, 20, 50, 100, 200 şi 500 EURO de
culori diferite şi în mărimi crescătoare în funcţie de valoarea lor. Bancnotele de 5, 10,
20, 50, 100, 200 şi 500 EURO au o grafică ce se inspiră din tema „Epoci şi stiluri în
Europa" în care sunt reflectate ferestrele, porţile şi podurile şi stilurile arhitecturale ce
caracterizează evoluţia culturii europene: clasicismul, romantismul, renaşterea,
arhitectura barocă, arhitectura rococo, arhitectura care utilizează fierul şi sticla.
Moneda metalică EURO cuprinde piesele de 1, 2 EURO şi 1, 2, 5, 10, 20, 50
cenţi. Fiecare monedă EURO are o faţă naţională şi o faţă comună.
Ferestrele şi porţile care sunt reprezentate pe prima faţă a bancnotelor EURO
ilustrează spiritul de deschidere şi cooperare care domneşte în interiorul Uniunii
Europene. Stelele exprimă dinamismul şi armonia Europei contemporane. Podurile
reflectate pe cealaltă faţă a bancnotelor în EURO simbolizează legăturile care unesc
popoarele Europei între ele şi Europa de restul lumii.
11
Vezi: Yves Thibault de Silguy, L'EURO, LGF, 1998, p. 122-183
Bancnotele EURO mai reflectă numele monedei, drapelul U.E., iniţialele Băncii
Centrale Europene (BCE, ECB, EZB, EKT, EKP) şi semnătura preşedintelui băncii.
Bancnotele de 5 EURO sunt colorate în gri, 10 EURO în roşu, 20 EURO în
albastru, 50 EURO în portocaliu, 100 EURO în verde, 200 EURO în galben şi 500
EURO în violet. Bancnotele au dimensiune crescătoare în funcţie de valoarea lor
nominală.
EURO are drept simbol € care s-a inspirat din epsilon (greacă) şi de la prima
literă a Europei, fiind tăiat de două linii paralele pentru a reflecta stabilitatea monedei.
La 1 ianuarie 2002 s-au pus în circulaţie monedele şi bancnotele exprimate în
EURO, iar la 2 iulie 2002 a început retragerea din circulaţie a biletelor şi monedelor
exprimate în devize naţionale.
b) Efectele introducerii monedei EURO
Moneda unică EURO este concepută să stimuleze realizarea pieţei unice euro-
pene deschisă celor 370 milioane consumatori pe care circulă liber bunurile, capitalurile
şi persoanele.
EURO are misiunea să impulsioneze dezvoltarea schimburilor economice inter-
naţionale în cadrul Uniunii Europene şi în raporturile cu alte ţări. Prin utilizarea
monedei EURO se suprimă unele costuri ale tranzacţiilor în devize, se îmbunătăţeşte
fluiditatea şi transparenţa tranzacţiilor comerciale.
EURO în calitate de monedă unică pentru spaţiul european este chemată să sti-
muleze cadrul concurenţial între ţările Uniunii Europene. Preţurile mărfurilor şi
serviciilor fiind exprimate într-o singură monedă se pot face comparaţii asupra nivelului
şi eficienţei producţiei din diferite ţări şi cumpărătorii sunt avantajaţi.
Agenţii economici din ţările Uniunii Europene beneficiază de acces la credite în
aceeaşi monedă. Amplificarea concurenţei în domeniul serviciilor bancare şi financiare
determină îmbunătăţirea calitativă a serviciilor şi reducerea costurilor.
Înlăturarea fluctuaţiilor monedelor şi reducerea riscului valutar stimulează
activităţile comerciale ale întreprinderilor din Uniunea Europeană. Stabilitatea
economică va favoriza o evoluţie corespunzătoare a ratelor dobânzii.
EURO permite aplicarea unor inovaţii în domeniul financiar şi ameliorarea
serviciilor întreprinderilor. EURO protejează întreprinderile în cadrul Uniunii Europene
împotriva efectelor devalorizării monedelor din alte state.
EURO stimulează creşterea economică în cadrul Uniunii Europene. Utilizarea
monedei EURO de către ţările Uniunii Europene contribuie la întărirea climatului de
stabilitate care favorizează creşterea economică şi investiţiile. Ţările Uniunii Europene
care utilizează moneda unică îşi coordonează politicile economice şi concentrează
eforturile în direcţia creşterii economice şi a reducerii şomajului.
Analiza evoluţiei criteriului de convergenţă privind dobânzile şi adoptarea unor
măsuri corespunzătoare sunt de natură să creeze condiţii de relansare a investiţiilor şi de
reducere a şomajului.
Ţările din Uniunea Europeană se angajează să acţioneze în direcţia îmbunătăţirii
gestiunii finanţelor publice. Utilizarea monedei EURO reprezintă o garanţie a
coordonării acţiunilor şi eforturilor în vederea încadrării în deficitul bugetar şi a
asigurării unei gestiuni eficiente în domeniul finanţelor publice.
Mecanismele instituţionale şi financiare ale Uniunii Europene urmărind
asigurarea stabilităţii preţurilor, favorizează îmbunătăţirea repartiţiei resurselor materiale
şi financiare.
În calitate de monedă de schimb şi de rezervă EURO intră în competiţie cu
monedele ţărilor dezvoltate şi modifică schimburile economice internaţionale.
Spaţiul european permite întreprinderilor şi băncilor să obţină avantaje din
tranzacţiile internaţionale ce se decontează în EURO şi să reducă impactul monedelor
Gheorghe Voinea 17
ţărilor dezvoltate. Moneda unică va permite membrilor Uniunii Europene să-şi exprime
schimburile comerciale şi să limiteze dependenţa de dolarul SUA.
Moneda unică susţine afirmarea şi întărirea poziţiei Uniunii Europene şi
Monetare Europene de pol economic în cadrul economiei mondiale.
Zona Populaţi Ponderea în Ponderea în Ponderea Rezerve

economică a, mil. totalul PIB al comerţul exporturilor valutare,
loc ţărilor membre internaţional, în PIB, % mild. dolari
ale OCDC, % % SUA
1. SUA 267 32,5 19,6 8,2 49,1
2. Japonia 126 20,5 10,5 9 172,4
3. Uniunea 370 38,3 20,9 10,2 349,8
Europeană
Moneda EURO exercită influenţă asupra activităţii întreprinderilor din ţările

Uniunii Europene pe următoarele planuri:
• stabilitatea monetară stimulează dezvoltarea producţiei şi a activităţii comerciale;
• diminuează riscul valutar şi costul de asigurare;
• elimină costurile generate de schimbul valutar;
• simplifică riscurile în domeniul investiţiilor;
• asigură facturarea, încasarea şi plata în aceeaşi valută;
• îmbunătăţeşte accesul la credite şi reduce dobânzile;
• reducerea costurilor tranzacţiilor şi a costurilor de producţie ca urmare a concurenţei
se va reflecta în rentabilitate şi în competitivitatea întreprinderilor.
Piaţa unică şi moneda unică sunt de natură să facă mai atractiv spaţiul european
pentru investitori şi depunători europeni sau străini.
EURO permite persoanelor fizice să compare direct preţurile bunurilor din ţările
Uniunii Europene, stimulează concurenţa firmelor în satisfacerea cerinţelor persoanelor,
în reducerea preţurilor, simplifică operaţiunile la deplasarea persoanelor în străinătate şi
protejează economiile personale.
c) Euro şi suveranitatea naţională
Emisiunea unei monede internaţionale a fost analizată pornind de la faptul că
moneda reprezintă un simbol al suveranităţii naţionale. Rezervele manifestate faţă de
moneda EURO au invocat implicaţiile sale asupra suveranităţii şi identităţii naţionale.
Ţările membre ale Comunităţii Europene au constatat că nu se poate realiza o
piaţă unică fără o monedă unică. Piaţa unică susţinută de ţările Uniunii Europene poate
fi decompartimentată prin suprimarea barierelor sau de altă natură. În realitate se
manifestă o recompartimentare datorită fluctuaţiilor monedelor ţărilor membre care
reclamă politici protecţioniste. Politicile monetare autonome în contextul amplificării
interdependenţelor dintre economiile naţionale nu mai au efectele scontate.
„Adevărata problemă care se pune este: avem noi interesul să cedăm o parte din
suveranitatea naţională şi să o gestionăm în colaborare cu partenerii noştri sau să urmăm
politica monetară pe care ei o vor decide, pentru a păstra integralitatea a ceea ce nu ar fi
decât o suveranitate iluzorie? Într-un context al creşterii interdependenţelor dintre
economii, adoptarea unei politici monetare naţionale ar fi o opţiune fără ieşire" . 12
12
Vezi: Francois Descheemaekere, Mieux comprendre, l'Euro, Editions Organisation, 1998, p. 36
Experienţa Comunităţii Economice Europene a arătat că transferul progresiv al

unor laturi ale suveranităţii naţionale care poate fi gestionat în comun, reprezintă un
transfer de suveranitate partajată ceea nu înseamnă diminuarea suveranităţii naţionale.
Băncile centrale ale statelor membre participând la gestiunea comună a politicii
monetare reflectă o suveranitate partajată. Politicile economice sunt promovate de
guvernele statelor membre în funcţie de orientările Consiliului European.
EURO presupunând un transfer partajat de suveranitate de la nivel naţional la
nivel european stimulează promovarea liberului schimb şi procesul tranzacţiei spre o
uniune politică.
ÎNTREBĂRI DE VERIFICARE
1. Prin ce se individualizează conceptul de valută?

2. Care sunt formele pe care le îmbracă valuta?
3. Ce condiţii sunt necesare pentru asigurarea convertibilităţii unei
valute după statutul FMI?
4. Care sunt factorii care influenţează asupra regimului de schimb
al unei ţări?
5. Care sunt principalele aranjamente de schimb ale monedelor
ţărilor membre ale FMI şi prin ce se diferenţiază acestea?
6. Pe ce principii se bazează unitatea monetară şi de cont a FMI,
Drepturile Speciale de Tragere?
7. Cum a evoluat definirea Drepturile Speciale de Tragere?
8. De cine depinde suma alocată în Drepturile Speciale de Tragere
de către FMI unei ţări membre?
9. Care sunt funcţiile monedei EURO?
10. Care sunt principalele efecte ale introducerii EURO?
Gheorghe Voinea 19
CAPITOLUL 3.
CAMBIILE, BILETELE LA ORDIN, CECURILE ŞI CARDURILE -

INSTRUMENTE DE PLATĂ INTERNAŢIONALE
Plăţile ce decurg din schimburile internaţionale se pot efectua şi cu ajutorul

titlurilor de credit pe termen scurt, incluse uneori în sfera devizelor.
Titlurile de credit reprezintă documente sau înscrisuri care îi conferă titularului
dreptul de a încasa sumele din textul lor la scadenţă. Titlurile de credit se caracterizează
prin următoarele trăsături:
• titlurile de credit se exprimă printr-un înscris sau document, prin care se reflectă
formarea, transmiterea şi exercitarea unui drept de creanţă;
• dreptul de creanţă cuprins în titlurile de credit se poate exercita pe baza condiţiilor
stabilite, respectiv de către persoana care se legitimează ca titular al documentului
(literalitate);
• titularul documentului dobândeşte un drept propriu şi autonom de raportul
economic care îl generează.
Titlurile de credit pe termen scurt se utilizează în calitate de instrumente de plată
internaţionale datorită următoarelor elemente : 13
• titlurile de credit pe termen scurt reflectă certitudinea efectuării plăţii la un anumit
termen;
• titlurile de credit fiind negociabile, beneficiarii le pot transmite prin scontare şi pot
încasa sumele prevăzute înainte de scadenţă;
• titlurile de credit pot circula prin girare sau andosare în favoarea unui beneficiar,
deţinătorul titlului având posibilitatea să plătească o datorie prin cedarea
documentului.
14
3.1. Cambia - instrument de plată în relaţiile economice internaţionale
În calitate de instrument scris, cambia internaţională cuprinde ordinul necon-
diţionat prin care trăgătorul cere trasului să plătească o sumă de bani beneficiarului sau
la ordinul acestuia, este plătibilă la cerere sau la un moment definit, este datată şi
semnată de trăgător.
15
Cambia internaţională se individualizează prin următoarele :
• cambia are caracter internaţional, deoarece menţionează cel puţin două dintre
locurile prevăzute şi indică faptul că oricare două astfel specificate sunt situate în
state diferite, fie locul unde este trasă cambia, fie locul indicat lângă semnătura
trăgătorului, fie locul indicat lângă numele trasului, fie locul indicat lângă numele
beneficiarului plăţii, fie locul plăţii cu condiţia ca ori locul unde este trasă cambia,
ori locul plăţii să fie specificat în cambie şi să fie situat într-un stat contractant;
13
Imireanu M. Gh., Instrumente şi modalităţi de plată în schimburile economice internaţionale, Editura Scrisul
Românesc, Craiova 1982, p. 22
14
Convenţia Naţiunilor Unite asupra Cambiilor Internaţionale şi Biletelor la Ordin Internaţionale (UNCITRAL) art. 1 şi
Legea uniformă asupra cambiilor şi biletelor la ordin (Geneva 1930).
15
Convenţia UNCITRAL, art. 2
• necesită promovarea uniformităţii în aplicarea ei;

• presupune respectarea bunei credinţe în tranzacţiile internaţionale.
Cambiile internaţionale cuprind următoarele clauze: denumirea de cambie, ordi-
nul necondiţionat de a plăti o sumă determinată în valută, numele şi adresa persoanei
care trebuie să plătească suma, numele şi adresa beneficiarului, scadenţa, locul plăţii,
data şi locul emiterii, semnătura trăgătorului.
În cambie se pot înscrie clauze facultative astfel: clauza fără protest, interzicerea
de a trage contracambii, excluderea duplicatelor de cambie, clauza documentară, clauza
privind dobânzile cuvenite deţinătorului legal al cambiei, clauza de absolvire a
trăgătorului de răspundere de plată.
a) Interpretarea cerinţelor formale
16
Suma plătibilă prin cambie necesită o definire concretă, deoarece suma se
poate plăti cu dobândă, în tranşe la date succesive, în tranşe la date succesive cu
stipularea pe instrument ca în cazul neplăţii oricărei tranşe, suma restantă devine
scadentă, conform unei rate de schimb indicate pe instrument sau care va fi determinată
aşa cum menţionează instrumentul sau într-o altă valută, alta decât cea în care este
exprimată suma în instrument.
În situaţia în care există o discrepanţă între suma exprimată în cuvinte şi suma
exprimată în cifre, suma plătibilă prin instrument este suma menţionată în cuvinte . 17
În cazul în care un instrument menţionează că suma trebuie plătită cu dobândă
fără a specifica data de la care curge dobânda, aceasta curge de la data instrumentului.
Rata la care se plăteşte dobânda poate fi exprimată fie ca o rată definită, fie ca o rată
variabilă.
Un instrument se consideră a fi plătibil la cerere dacă menţionează că este
plătibil la vedere, la cerere sau la prezentare ori dacă nu este exprimat nici un moment
18
de plată .
Instrumentul este considerat plătibil la un moment definit dacă prevede că este
plătibil la o scadenţă specificată sau la o perioadă fixă după o dată specificată sau la o
perioadă fixă după vedere, în tranşe la date succesive, în tranşe la date succesive cu
menţiunea că în caz de neplată a oricărei tranşe, soldul neplătit devine scadent.
Momentul plăţii unui instrument plătibil la o perioadă fixă este determinat prin
referinţa la data instrumentului.
Momentul plăţii unei cambii plătibile la o perioadă fixă după vedere este
determinat după data acceptării sau în cazul în care cambia este dezonorată prin
neacceptare după data protestului, sau după data dezonorării.
Momentul plăţii unui instrument plătibil la cerere este data la care instrumentul
este prezentat la plată.
b) Transfer
Un instrument este transferat prin gir şi presupune livrarea instrumentului de
19
către girant giratarului sau prin simpla livrare a instrumentului (dacă girul este în alb) .
Girul trebuie scris pe instrument sau pe un adaos ataşat la acesta şi poate fi în alb
sau special (în „plin"). Girul în alb se reflectă prin semnătura singură sau printr-o
semnătură însoţită de o declaraţie în sensul că instrumentul este plătibil persoanei care
este în posesia lui. Girul special (în „plin") presupune o semnătură însoţită de indicarea
persoanei căreia îi este plătibil instrumentul.
16
Convenţia UNCITRAL, art. 7
17
Ibidem, art. 8
18
Ibidem, art. 9
19
Ibidem, art. 13
Gheorghe Voinea 21
Dacă girul conţine expresiile „pentru încasare", „pentru depozit", „valoare în

încasare", „prin procură", „plăteşte oricărei bănci" sau alte expresii prin care se
autorizează giratarul să încaseze instrumentul, giratarul este un deţinător care poate
exercita toate drepturile izvorâte din instrument, poate gira instrumentul numai în cazul
încasării 20.
În cazul în care girul conţine cuvintele „valoare în garanţie", „valoare în gaj" sau
alte cuvinte similare giratarul este un deţinător care poate exercita toate drepturile izvo-
râte din acest instrument, poate gira instrumentul numai în scopul încasării.
c) Drepturile unui deţinător şi ale unui deţinător protejat
Deţinătorul unui instrument are toate drepturile care îi sunt conferite prin
Convenţia internaţională faţă de părţile la instrument şi poate transfera instrumentul.
Drepturile unui deţinător neprotejat sunt supuse oricăror revendicări valabile
asupra instrumentului din partea oricărei persoane, numai dacă a luat instrumentul
având la cunoştinţă despre o astfel de revendicare sau dacă instrumentul a fost obţinut
prin fraudă sau furt sau a participat în orice moment la fraudă sau furt în privinţa lui.
Deţinător „protejat" înseamnă deţinătorul unui instrument care era complet când
l-a luat sau care era incomplet şi a fost completat conform autorităţii sale sau dacă
atunci când a devenit un deţinător nu avea cunoştinţă despre o apărare contra obligaţiei
privind instrumentul sau nu avea cunoştinţă despre o revendicare valabilă a vreunei
persoane asupra instrumentului sau nu avea cunoştinţă despre faptul că a fost dezonorat
21
prin neacceptare sau neplată .
Drepturile asupra unui instrument ale unui deţinător protejat nu sunt supuse nici
unei revendicări asupra instrumentului, din partea nici unei persoane cu excepţia unei
revendicări ce rezultă din tranzacţia de bază dintre el însuşi şi persoana care ridică
revendicarea.
Transferul unui instrument de către un deţinător protejat investeşte orice
deţinător ulterior cu drepturile asupra instrumentului pe care le avea deţinătorul protejat.
d) Obligaţiile părţilor
Conform prevederilor Convenţiei internaţionale, o persoană nu este obligată
printr-un instrument decât dacă îl semnează. Obligaţia părţii asupra instrumentului rezultă
şi în cazul în care persoana semnează un instrument cu un nume care nu este al lui.
Dacă un instrument este alterat material (modificat) o parte care îl semnează
după alterarea materială este răspunzătoare conform termenilor textului alterat, iar
partea care îl semnează înainte de alterarea materială este obligată conform termenilor
textului original. 22
Trăgătorul se angajează că la dezonorarea cambiei prin neacceptare sau prin
neplată şi la orice protest necesar să plătească cambia deţinătorului, oricărui girant sau
garant al girantului care preia şi plăteşte cambia. Trăgătorul poate exclude sau limita
propria sa obligaţie pentru acceptare sau plată printr-o menţiune expresă pe cambie. O
asemenea stipulare care exclude sau limitează obligaţia de plată este efectivă numai
dacă o altă parte este sau devine obligată prin cambie.
Trasul 23 devine obligat prin cambie dacă o acceptă, ceea ce înseamnă că după
acceptare se angajează că va plăti cambia conform termenilor acceptării sale deţină-
torului sau oricărei părţi care preia şi plăteşte cambia. Acceptarea se menţionează în
scris pe cambie prin semnătura trasului însoţită de expresia „acceptat" sau de cuvinte cu
sens similar sau prin semnătura trasului.
20
Ibidem, art. 21
21
Ibidem, art. 27-29
22
Ibidem, art. 38
23
Ibidem, art. 40
Girantul 24reprezintă persoana care se angajează ca la dezonorarea cambiei prin

neacceptare sau neplată şi la orice protest necesar să plătească instrumentul deţină-
torului sau oricărui girant ulterior, sau oricărui garant al girantului care preia şi plăteşte
instrumentul. Girantul poate exclude sau limita propria sa răspundere printr-o menţiune
expresă pe instrument.
Garantul 25constituie persoana care garantează plata unui instrument indiferent
dacă a fost sau nu acceptat pentru întreaga sumă sau numai pentru o parte a ei pentru
contul unei părţi sau al trasului. Garanţia se înscrie pe instrument sau pe o prelungire
ataşată şi se exprimă prin cuvintele „garantat", „aval", „bun ca aval" sau alte cuvinte cu
sens similar însoţite de semnătura garantului. Răspunderea unui garant asupra
instrumentului este de aceeaşi natură ca şi cea a părţii pentru care a devenit garant.
Dacă persoana pentru care a devenit garant este trasul, garantul se angajează să
plătească la scadenţă cambia deţinătorului sau oricărei părţi care preia şi plăteşte
cambia, sau dacă cambia este plătibilă la un moment definit, la dezonorare prin
neacceptare şi la orice protest necesar să plătească deţinătorului sau oricărei părţi care
preia şi plăteşte cambia.
e) Prezentarea cambiei pentru acceptare şi dezonorarea prin neacceptare
În principiu o cambie poate fi prezentată pentru acceptare. O cambie trebuie
prezentată pentru acceptare, dacă trăgătorul a stipulat în cambie că trebuie prezentată
pentru acceptare, în cazul în care cambia este plătibilă la o perioadă fixă după vedere
sau cambia este plătibilă în alt loc decât la rezidenţa sau sediul trasului cu excepţia
cazului în care este plătibilă la cerere.
Cambia este considerată a fi dezonorată prin neacceptare, dacă trasul la prezen-
tarea în timp refuză expres să accepte cambia, sau acceptarea nu poate fi obţinută cu
stăruinţa rezonabilă sau dacă deţinătorul nu poate obţine acceptarea la care este
îndreptăţit.
În cazul în care cambia este dezonorată prin neacceptare, deţinătorul poate să
exercite dreptul imediat de recurs împotriva trăgătorului, giranţilor şi garanţilor sau
poate să revendice imediat plata de la garantul trasului la orice protest.
f) Prezentarea cambiei pentru plata şi dezonorarea prin neplată
În cazul în care instrumentul nu se prezintă corespunzător pentru plată,
trăgătorul, giranţii şi garanţii nu sunt răspunzători asupra lui, dar nu sunt eliberaţi de
răspundere.
26
Instrumentul este considerat a fi dezonorat prin neplată în următoarele situaţii :
• dacă plata este refuzată la prezentarea la timp sau dacă deţinătorul nu poate obţine
plata la care este îndreptăţit;
• dacă prezentarea pentru plată nu este necesară pentru că s-a renunţat la aceasta.
Recursul
Dacă o cambie este dezonorată prin neplată, deţinătorul poate să-şi exercite
dreptul de recurs împotriva trăgătorului, giranţilor şi garanţilor.
În cazul în care un instrument este dezonorat prin neacceptare sau neplată
deţinătorul îşi poate exercita dreptul de recurs numai după ce instrumentul a fost
protestat corespunzător pentru dezonorare.
Protestul reprezintă o declaraţie de dezonorare, întocmită la locul unde a fost
dezonorat instrumentul, semnată şi datată de o persoană autorizată care cuprinde:
persoana la cererea căreia este protestat instrumentul, locul protestului, cererea făcută şi
24
Ibidem, art. 44
25
Ibidem, art. 46
26
Ibidem, art. 58
Gheorghe Voinea 23
răspunsul dat 27. Protestul poate fi făcut pe instrument sau pe un adaos ataşat la acesta
sau ca document separat care menţionează instrumentul care a fost dezonorat.
Deţinătorul, la dezonorarea unui instrument prin neacceptare sau neplată are
obligaţia să transmită înştiinţări trăgătorului şi ultimului girant, tuturor celorlalţi giranţi
şi garanţi care la rândul lor trebuie să transmită înştiinţare de dezonorare ultimei părţi
28
care îl precede şi care este obligată prin instrument . Înştiinţarea de dezonorare poate fi
făcută sub orice formă şi în orice termen care identifică instrumentul şi declară că acesta
a fost dezonorat.
h) Suma plătibilă
Deţinătorul poate exercita drepturile sale asupra instrumentului împotriva
oricărei părţi sau a unora sau tuturor părţilor obligate prin ea, şi nu este obligat să
respecte ordinea în care părţile au devenit obligate. Oricare parte care preia şi plăteşte
instrumentul îşi poate exercita drepturile sale în acelaşi mod contra părţilor obligate faţă
de ea.
Partea care plăteşte un instrument şi care se eliberează complet sau parţial de
obligaţia sa poate recupera de la părţile obligate faţă de ea întreaga sumă, dobânda de la
acea sumă şi orice cheltuieli de înştiinţare.
i) Eliberarea prin plată
Eliberarea de obligaţia de plată ce decurge dintr-un instrument se produce atunci
când partea care plăteşte deţinătorului sau unei părţi următoare ei, suma datorată la
scadenţă, după scadenţă sau înainte de scadenţă la dezonorare prin neacceptare . 29
Persoana care primeşte plata unui instrument trebuie să livreze instrumentul
trasului care efectuează plata, sau oricărei persoane. În cazul unui instrument plătibil în
tranşe la date succesive trasul sau partea care efectuează plata, alta decât plata ultimei
tranşe poate cere ca menţiunea plăţii să fie făcută pe instrument sau pe un adaos ataşat şi
să-i fie dat documentul de justificare a plăţii.
Deţinătorul nu este obligat să primească plata parţială, iar dacă i se oferă şi nu
primeşte instrumentul devine dezonorat prin neplată. În situaţia în care deţinătorul
primeşte plata parţială de la tras, de la garant, acceptant sau emitent, aceştia din urmă se
eliberează de obligaţia de plată numai în măsura sumei plătite . 30
Deţinătorul are dreptul să refuze să primească plata într-un loc altul decât cel din
instrument şi, dacă plata nu se face în locul unde instrumentul a fost prezentat pentru
plată, se consideră dezonorat prin neplată . 31
Plata unui instrument se efectuează în conformitate cu anumite prevederi din
32
Convenţia UNCITRAL :
• un instrument trebuie plătit în moneda în care este exprimată suma de plată;
• dacă suma de plată este exprimată într-o anumită unitate monetară de cont este
transferabilă între persoana care face plata şi persoana care o primeşte, plata se face
prin transfer de unităţi monetare de cont dacă se specifică moneda de plată. În cazul
în care unitatea monetară de cont nu este transferabilă între acele persoane, plata se
va face în moneda specificată pe instrument sau dacă nu este menţionată în moneda
locului de plată;
27
Ibidem, art. 60
28
Ibidem, art. 64
29
Ibidem, art. 72
30
Ibidem, art. 72
31
Ibidem, art, 74
32
Ibidem, art. 74
• trăgătorul sau emitentul pot menţiona în instrument faptul că trebuie plătit într-o
monedă specificată alta decât moneda în care este exprimată suma de plată.
Instrumentul se plăteşte în moneda astfel specificată.
Suma de plată se calculează conform cursului de schimb prevăzut în instrument.
Dacă cursul nu este indicat pe instrument, suma de plată se calculează conform cursului
de schimb pentru trate la vedere, sau la cursul de schimb din data scadenţei în vigoare.
Dacă instrumentul este dezonorat prin neacceptare suma de plată se calculează
în funcţie de rata de schimb indicată în instrument sau dacă nu este indicată nici o rată
la opţiunea deţinătorului, conform ratei de schimb în vigoare la data dezonorării sau la
data plăţii efective.
În cazul instrumentului dezonorat prin neplată, suma de plată se calculează pe
baza ratei indicate sau dacă nu este menţionată o rată, la opţiunea deţinătorului conform
ratei de schimb în vigoare la data dezonorării sau la data plăţii efective.
Dacă se aplică asemenea reglementări un instrument tras într-o monedă care nu
este cea a locului de plată şi trebuie plătit în moneda locală, suma de plată se calculează
conform ratei de schimb pentru trate la vedere din data prezentării sau în vigoare în
33
locul unde trebuie prezentat pentru plată .
Suma de plată la un instrument dezonorat prin neacceptare se calculează la
opţiunea deţinătorului, la rata de schimb în vigoare pe data dezonorării sau pe data plăţii
efective.
La instrumentele dezonorate prin neplată, suma de plată se determină la opţiu-
nea deţinătorului conform ratei de schimb în vigoare pe data prezentării sau pe data
plăţii efective.
Dacă o parte este eliberată total sau parţial de obligaţia sa privind instrumentul
orice parte care are un drept privind instrumentul împotriva sa este eliberată în aceeaşi
măsură. Plata de către tras a întregii sume a unei cambii sau a unei părţi din ea către
deţinător, sau către orice parte care preia şi plăteşte cambia, eliberează toate părţile de
obligaţia lor în aceeaşi măsură cu anumite excepţii.
3.2 Biletul la ordin
Biletul la ordin reprezintă un instrument de plată din relaţiile economice

internaţionale prin care emitentul se angajează să plătească beneficiarului sau la ordinul
acestuia o sumă de bani la data şi locul din document.
Un bilet la ordin internaţional reprezintă un înscris care specifică cel puţin două
dintre următoarele locuri şi indică faptul că oricare două astfel locuri specificate sunt
situate în state diferite şi anume: locul unde este întocmit biletul, locul indicat lângă
semnătura emitentului, locul indicat lângă numele beneficiarului plăţii, locul plăţii, dacă
este specificat pe bilet şi este situat într-un stat contractant.
Biletul la ordin este un înscris care conţine o promisiune necondiţionată prin
care emitentul se obligă să plătească o sumă de bani beneficiarului sau la ordinul
acestuia, este plătibil la cerere sau la un moment definit, este datat şi semnat de emitent.
Caracterul internaţional al biletului la ordin înseamnă că este reglementat de
principiile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra Cambiilor Internaţionale şi Biletelor la
Ordin Internaţionale (UNCITRAL) şi părţile se angajează să respecte prevederile din
documentul menţionat.
Biletul la ordin cuprinde următoarele clauze: denumirea de bilet la ordin, promi-
siunea necondiţionată de a plăti o sumă determinată, scadenţa, locul plăţii şi adresa
beneficiarului, data şi locul emiterii, semnătura emitentului.
33
Ibidem, art. 76
Gheorghe Voinea 25
Fig. 3.1 Efectuarea plăţilor internaţionale prin bilet la ordin

Funcţia de instrument de plată a biletului la ordin se manifestă datorită faptului
că emitentul se angajează să plătească suma la scadenţă.
Emitentul se obligă că va plăti biletul la ordin conform termenilor săi
deţinătorului, sau oricărei alte părţi care preia biletul la ordin. Emitentul nu poate
exclude sau limita propria răspundere printr-o menţiune pe biletul la ordin. Biletul la
ordin semnat de către doi sau mai mulţi emitenţi poate fi prezentat oricăruia dintre ei, cu
excepţia cazului în care biletul la ordin indică în mod clar persoana care trebuie să
plătească.
Dacă un bilet la ordin este dezonorat prin neplată, deţinătorul poate să-şi
exercite dreptul de recurs împotriva giranţilor şi garanţilor.
3.3 Cecul
Constituie un instrument de plată din relaţiile economice internaţionale prin

intermediul căruia titularul unui cont creditor sau beneficiarul unui credit dă ordin unei
bănci să achite suma înscrisă în document. Trăgătorul sau emitentul titlului dispune
trasului să plătească o sumă de bani beneficiarului.
Cecul se trage asupra unei bănci în limita fondurilor emitentului şi cuprinde:
denumirea de cec, ordinul de efectuare a plăţii, numele beneficiarului, suma care trebuie
plătită, numele şi adresa trasului, locul de plată, data şi locul emiterii, semnătura
trăgătorului.
Fig. 3.2 Efectuarea plăţilor internaţionale prin intermediul cecului

În calitate de instrument de plată din relaţiile economice internaţionale cecul se
caracterizează prin proviziunea (acoperirea) cu disponibil care se constituie din disponi-
bilităţi bancare sau din credit bancar. Proviziunea cecului presupune îndeplinirea unor
condiţii: să se constituie înainte de emitere, la o valoare cel puţin egală cu cea a cecului,
să fie certă, lichidă, exigibilă şi disponibilă.
Cecul nominativ indică expres beneficiarul respectiv persoana îndreptăţită să
încaseze suma prevăzută în document. Cecul la purtător este un document care nu
indică numele persoanei către care urmează să se efectueze plata, beneficiarul fiind
persoana care se află în posesia documentului.
Cecul la ordin reprezintă un instrument de plată care menţionează beneficiarul,
precum şi dreptul său de a transmite beneficiul plăţii prin girare sau andosare.
După modul de încasare se pot emite şi utiliza cecuri nebarate, barate, cecul de
virament, cecul documentar, cecul certificat, cecul de voiaj şi cecul circular.
Cecul nebarat sau cecul în alb se caracterizează prin faptul că se plăteşte în
numerar. Cecul barat reprezintă un instrument la care suma se plăteşte prin virarea din
contul emitentului în contul beneficiarului, respectiv prin înregistrarea într-un cont
bancar (bararea cecului se realizează prin două linii paralele trase pe faţa
documentului).
Cecul poate fi cec cu barare generală şi cec cu barare specială. Cecul cu barare
generală nu cuprinde menţiuni între liniile trase pe document şi poate să circule prin
girare. Cecul cu barare simplă cuprinde între liniile de pe document denumirea unei
bănci care îl va achita.
Cecul de virament este un instrument de plată ce cuprinde ordinul de virare într-
un cont deschis la o bancă.
Cecul documentar reprezintă un instrument de plată prin care emitentul solicită
efectuarea plăţii în favoarea beneficiarului în schimbul prezentării unor documente cu
privire la expedierea sau prestarea serviciilor.
Cecul certificat se deosebeşte prin faptul că presupune existenţa expresă a
proviziunii ceea ce obligă trăgătorul să prezinte cecul băncii la care are cont şi
disponibil care certifică în scris existenţa sumei de plată din document.
Cecul de călătorie reprezintă un instrument de plată ce se foloseşte pentru
achitarea cheltuielilor din cursul unei călătorii turistice a persoanelor.
Cecul este plătibil la vedere ceea ce înseamnă că banca îl achită la prezentare
sau la un termen scurt de la vedere. Prin această trăsătură se individualizează funcţia de
instrument de plată a cecului deoarece contribuie la compensarea unor obligaţii de plată
3.4 Cartea de plată (cardul)

Cartea de plată (cardul) reprezintă un instrument pe bază căruia deţinătorul
are dreptul la o procedură de autorizare şi plată a unor bunuri şi servicii sau de retragere
a unor sume.
Cardul are forma unei cărţi de vizită confecţionată din material plastic rezistent
cu dimensiuni tipizate şi standardizate.
Cartea de plată cuprinde următoarele menţiuni: denumirea şi sigla
emitentului (băncii); holograma tridimensională care reflectă autenticitatea; numărul
cardului; numele posesorului autorizat; durata de valabilitate; semnătura trăgătorului;
sfera de aplicabilitate.
Instrumentele de plată sub forma cardurilor se pot emite de către bănci, comer-
cianţi (magazine) sau alte organisme care au sisteme proprii de decontare cu clienţii
34
(companii telefonice) .
În funcţie de modul de stocare a caracteristicilor de securizare se emit carduri cu
bandă magnetică şi carduri cu microprocesor.
În raport de sursa de acoperire a cheltuielilor, cardurile pot îmbrăca forma
cărţilor de debit (debit-carduri) şi a cărţilor de credit (credit-carduri). Cărţile de debit
(debit-carduri) se emit în calitate de instrumente de plată în sumă egală cu
disponibilităţile din cont sau în limita unui descoperit de cont pe care banca îl acordă
clientului. Debit-card se întemeiază pe existenţa unor resurse într-un cont pe baza cărora
utilizatorul are dreptul de a efectua cheltuieli în limita soldului disponibil sau de a
retrage numerar.
34
Cezar Basno, Nicolae Dardac, Operaţiuni bancare, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996, p. 132
Gheorghe Voinea 27
Cărţile de credit (credit-card) asigură dreptul deţinătorului de a achita bunuri şi

servicii cumpărate sau retragerea unor sume pe seama unui credit sau a unei linii de
credit acordate.
În calitate de instrument de plată din relaţiile economice internaţionale cardul se
individualizează prin anumite efecte:
• elimină utilizarea numerarului, implicit diminuează riscurile şi greutăţile în
colectarea şi folosirea numerarului;
• simplifică operaţiile clientului care poate cumpăra mărfuri sau beneficia de servicii
fără a completa documente;
• se reduce perioada de efectuare a decontărilor;
• stimulează clienţii să cumpere mărfuri din anumite reţele de magazine şi implicit
promovează vânzările;
• băncile percep comisioane mai mici datorită cheltuielilor reduse de efectuare a
decontărilor prin intermediul cardurilor;
• cărţile de credit oferă clienţilor dreptul de a obţine linii de credit de la bănci în
vederea efectuării unor cheltuieli.
Fig. 3.3 Efectuarea plăţilor prin intermediul cardului

Plăţile pe care le efectuează persoanele fizice prin intermediul cardurilor se
derulează astfel:
• persoana se adresează unei bănci sau organizaţii care emite şi pune la dispoziţie
carduri, încheie un contract pe baza disponibilităţilor din cont sau a creditului
aprobat şi primeşte un card;
• deţinătorul cardului poate cumpăra mărfuri şi servicii;
• deţinătorul cardului prezintă instrumentul de plată comerciantului în vederea
achitării mărfurilor şi serviciilor;
• comerciantul verifică cardul din punct de vedere formal, respectiv autenticitatea,
valabilitatea şi concordanţa datelor;
• comerciantul transmite centrului de autorizare numărul cardului, datele de
identificare şi suma ce trebuie plătită;
• centrul de autorizare transmite cererea de autorizare a plăţii băncii emitente a

cardului;
• banca verifică contul deţinătorului de card şi autorizează operaţia de efectuare a
plăţii;
• centrul de autorizare transmite comerciantului că se acceptă plata din contul
deţinătorului de card;
• comerciantul eliberează marfa însoţită de un document în trei exemplare cu suma
plătită din care unul se remite plătitorului, unul se păstrează în evidenţa
comerciantului şi al treilea se prezintă băncii pentru decontare.
Cardurile pot asigura retragerea numerarului de la distribuitoarele automate sau
obţinerea de informaţii asupra soldului contului şi a transferurilor efectuate.
Promovarea şi globalizarea plăţilor prin carduri se realizează prin anumite
organizaţii cum sunt „Visa Internatioonal", „Europay International", „American
35
Express Master Card International" .
1. Prin ce se individualizează cambia internaţională?
2. Care sunt cerinţele formale ale unei cambii?
3. Care sunt obligaţiile părţilor la o cambie internaţională?
4. În ce constă acceptarea şi dezonorarea cambiei prin acceptare?
5. În ce constă prezentarea cambiei pentru plată şi dezonorarea prin
neplată?
6. Prin ce se deosebeşte biletul la ordin internaţional şi ce clauze conţine?
7. Prin ce se caracterizează cecul în calitate de instrument de plată
internaţional?
8. Care sunt variantele sub care prezintă cecul?
9. Prin ce se individualizează CARDUL în calitate de instrument de plată
internaţional?
10. Cum se derulează o plată prin CARD?
35
Vezi Radu Popescu şi alţii, Cardul - instrument modern de plată, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 1998, p.
18-32
Gheorghe Voinea 29
MODUL III:
Cursul de schimb şi impactul său în relaţiile economice

internaţionale
OBIECTIV:
Cunoaşterea modului de stabilire a cursurilor valutare a

factorilor de influenţă şi a impactului cursului de schimb în
relaţiile economice internaţionale
UNITAŢI DE STUDIU:
Capitolul 4. Cursul de schimb şi impactul său în relaţiile

economice internaţionale.
CAPITOLUL 4.
CURSUL DE SCHIMB ŞI IMPACTUL SĂU ÎN RELAŢIILE

ECONOMICE INTERNAŢIONALE
4.1 Cursul valutar: concept, funcţii, forme

Schimburile economice internaţionale fiind exprimate în valută presupun
cunoaşterea cursului valutar şi a factorilor ce exercită influenţă asupra lui.
Cursul valutar reprezintă raportul valoric dintre moneda unei ţări şi moneda altei
ţări sau preţul unei valute exprimat în altă valută. Într-o altă formulare cursul valutei
36
exprimă preţul la care o monedă naţională se schimbă cu altă monedă . Raportul de
schimb dintre valute are un caracter sintetic, deoarece permite compararea produsului
intern brut, a preţurilor, a salariilor şi a productivităţii muncii.
37
Cursul de schimb al valutei îşi exprimă menirea prin următoarele funcţii :
• funcţia de instrument de evaluare a bunurilor şi a serviciilor din relaţiile economice
internaţionale;
• funcţia de instrument de conversie şi de comparare a puterii de cumpărare a
monedelor din diferite ţări;
• funcţia de mecanism de influenţă în relaţiile economice internaţionale prin care pot
fi stimulate exporturile, restrânse importurile şi modificat echilibrul valutar.
Cursul de schimb al valutei se formează în mod diferit în funcţie de anumiţi
factori şi de perioada de timp:
• în condiţiile în care valorile paritare ale monedelor se exprimau în aur, cursul
valutei se calcula în funcţie de cantităţile de aur reflectate de monede:
P ⋅A
Cv = m
P ⋅B
m
• cursul valutar poate fi stabilit în mod convenţional de autoritatea monetară a unei

ţări;
• cursul valutar se formează prin confruntarea cererii şi a ofertei de valută pe piaţa
valutară;
• cursul valutar se calculează în funcţie de raporturile a două monede faţă de o altă
monedă;
• cursul valutar se poate determina pornind de la puterea de cumpărare a unei monede
(P c1) care se raportează la puterea de cumpărare a altei monede (P c2). Din acest
raport rezultă numărul unităţilor monetare naţionale (n M n) pentru o unitate
monetară străină (M s).
P x ⋅M
Cv = c1 ; C = n
P v y ⋅M s
c2
36
Vezi: Anne O. Krueger, Determinarea cursului valutar, Editura Sedona, Timişoara, 1996, p. 22
37
Daniel Dăianu, Funcţionarea economiei şi echilibrul extern, Editura Academiei Române, Bucureşti, 1992, p. 77
Gheorghe Voinea 31
Puterea de cumpărare a unei monede depinde de bunurile şi serviciile oferite şi

de nivelul preţurilor. Paritatea puterii de cumpărare reflectă bunurile şi serviciile ce se
pot achiziţiona cu unităţile monetare din două ţări.
Prin ajustarea cursului de schimb al unei monede faţă de o altă monedă cu
diferenţialul de inflaţie din două ţări se obţine cursul de schimb real.
În relaţiile economice internaţionale, raportul de schimb al valutei diferă în
funcţie de locul de formare, mărime şi de alţi factori.
Cursul oficial se caracterizează prin faptul că se stabileşte de autoritatea
monetară a unei ţări, fie la paritate fie la un nivel convenţional. În perioada exprimării
valorii monedelor în aur cursul valutar se forma în funcţie de cantitatea de aur a
monedelor, iar banca centrală se angaja să îl menţină mai multă vreme la acelaşi nivel
fiind cunoscut sub denumirea de curs fix.
Cursurile fixe se menţineau la acelaşi nivel prin intervenţia autorităţii monetare
pe piaţa valutară, respectiv prin vânzarea şi cumpărarea de valută din rezervele oficiale.
Cursurile flotante se individualizează prin faptul că se formează pe piaţa valu-
tară în funcţie de influenţele factorilor economici monetari şi financiari, având nivel
variabil şi flexibil.
Cursurile fluctuante exprimă formarea raporturilor de schimb dintre valute în
anumite limite în mod liber (limite de fluctuare mai mari decât cele din perioada
cursurilor fixe) iar pe măsura atingerii lor, autoritatea monetară intervine pe piaţă pentru
a limita variaţia cursului de schimb.
Sistemul valutar de la Bretton Woods (SUA) din anul 1944 a funcţionat pe baza
mecanismului cursurilor fixe. Cursurile de schimb ale monedelor ţărilor membre ale
F.M.I. oscilau în jurul parităţii în limita de ± 1%. Ţările membre ale F.M.I. se angajau
să menţină cursurile monedelor în limitele marjelor de fluctuaţie prin intervenţii pe
pieţele valutare.
Mecanismul cursurilor de schimb fixe aplicat de ţările membre ale FMI în
relaţiile economice internaţionale a fost justificat prin următoarele argumente : 38
• mecanismul cursurilor de schimb fixe urmărea să formeze şi să menţină stabilitatea
în schimburile economice internaţionale;
• operatorii care se angajau în contractele comerciale internaţionale erau supuşi unor
riscuri reduse;
• mecanismul cursurilor fixe era menit să asigure o administrare eficientă şi echitabilă
a resurselor valutare.
În perioada aplicării mecanismului cursurilor fixe s-au manifestat unele efecte
negative.
• în măsura în care se modifica cursul de schimb peste limitele stabilite se manifesta
incertitudine în derularea tranzacţiilor comerciale internaţionale;
• banca centrală îşi dirija rezervele valutare spre susţinerea cursului de schimb şi se
diminua influenţa lor în stabilirea echilibrului valutar;
• uneori, politicile economice ale ţărilor erau orientate spre susţinerea cursului de
schimb şi nu spre stimularea schimburilor economice internaţionale.
Evoluţia economică a statelor capitaliste în anii 1950-1970, presiunile de pe
piaţa aurului şi alţi factori economici şi monetari au exercitat influenţă asupra relaţiilor
economice internaţionale şi au determinat renunţarea la mecanismul cursurilor de
schimb fixe în anul 1971.
38
Philippe d' Arvisent, Thiery Schowb, Finances Internationale, Hachette Superieure, Paris, 1995, p. 24-25
Acordul Smithsonian din decembrie 1971 a prevăzut un sistem de cursuri rapor-

tate la dolarul SUA cu marje mai mari de fluctuare de până la ± 2,25% denumit
sistemul cursurilor centrale ce s-a aplicat până în martie 1973, după care ţările
dezvoltate au trecut la flotarea cursurilor valutare.
În acest context, cea de a doua modificare a statutului Fondului Monetar Interna-
ţional din anul 1978 a prevăzut principiul potrivit căruia ţările membre se bucură de
libertate în alegerea politicii de curs. În conformitate cu prevederile art. IV din statutul
Fondului Monetar Internaţional ţările membre sunt invitate să colaboreze cu Fondul şi
39.
cu celelalte ţări membre în aplicarea flotării cursurilor valutare Ţările membre se mai
angajează să nu manevreze cursul de schimb pentru a obţine avantaje unilaterale şi să
nu aplice măsuri care să împiedice ajustarea balanţei de plăţi.
4.2 Flotarea cursurilor valutare
Flotarea cursurilor valutare reprezintă formarea raportului de schimb al unei

valute pe piaţa valutară în funcţie de cererea şi oferta de valută şi de alţi factori
economici monetari şi financiari. Flotarea se realizează în mai multe variante:
• flotarea concertată se aplică în cazul în care unele ţări se angajează ca între
monedele lor să menţină anumite marje de fluctuare, iar în comparaţie cu monedele
altor state cursul unei monede se formează liber pe piaţă;
• flotarea neconcertată se produce în cazul în care cursul unei valute în raport cu altă
valută se formează pe piaţa valutară;
• flotarea pură (curată) se realizează în situaţia în care cursul unei valute se formează
pe piaţa valutară fără intervenţia autorităţii monetare;
• flotarea impură se caracterizează prin faptul că raportul de schimb al valutei de pe
piaţă se formează prin intervenţia autorităţii monetare, respectiv a băncii centrale.
Determinarea cursului valutei pe piaţa valutară generează unele efecte pozitive
în relaţiile economice internaţionale:
• flotarea favorizează echilibrarea spontană a balanţei de plăţi, dacă raportul de
schimb al valutei se situează la nivelul de echilibru al cererii şi ofertei de pe piaţa
valutară;
• flotarea poate să determine reducerea necesarului de rezerve valutare în cazul în
care banca centrală nu se mai angajează să intervină pe piaţa valutară pentru
susţinerea cursului de schimb;
• formarea cursului de schimb pe piaţa valutară asigură ajustarea economiei naţionale
în funcţie de influenţele factorilor economici monetari şi financiari;
• flotarea descurajează intervenţiile speculative deoarece variaţiile de cursuri sunt mai
greu de anticipat;
• flotarea contribuie la formarea unui nivel fundamental al cursului de schimb dacă nu
se aplică anumite măsuri pentru echilibrarea balanţei de plăţi.
În perioada de aplicare a cursurilor flotante intervenţiile pe pieţele valutare au
fost însemnate şi frecvente, s-a impus coordonarea politicilor valutare şi s-a manifestat
instabilitate pe pieţele valutare.
Cursurile flotante generează şi unele efecte negative în relaţiile economice
internaţionale:
39
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington DC, 1985, art. IV, p. 6
Gheorghe Voinea 33
• cursurile flotante amplifică riscurile din comerţul internaţional;

• flotarea cursurilor presupune imobilizarea unor sume pentru acoperirea pierderilor
din producerea riscului valutar;
• cursurile flotante propagă inflaţia ca urmare a tendinţei participanţilor la
schimburile internaţionale de a majora preţurile în vederea acoperirii pierderilor din
modificarea cursului de schimb;
• cursurile flotante influenţează asupra raportului dintre export, import şi producţia
internă;
• cursurile flotante pot determina aplicarea unor măsuri protecţioniste.
Reuniunile reprezentaţilor ţărilor industriale au dezbătut efectele negative ale
cursurilor flotante asupra relaţiilor economice internaţionale şi au susţinut armonizarea
politicilor monetare pentru a limita fluctuaţiile cursului de schimb.
În vederea înlăturării efectelor negative ale cursurilor flotante asupra relaţiilor
economice internaţionale s-au formulat unele opinii:
• unii specialişti au susţinut revenirea la paritatea aur şi adaptarea ei la condiţiile din
relaţiile economice internaţionale;
• altă soluţie presupune aplicarea unor parităţi pe durate mai mari de timp şi
susţinerea lor prin politici monetare convergente ale statelor participante;
• politica de flotare controlată pe baza unor indicatori macroeconomici care asigură
coordonarea politicilor economice şi valutare;
• alţi specialişti au apreciat că se pot institui zone obiectiv (target zone) care să
limiteze perioadele în afara cărora autorităţile monetare nu sunt pregătite să
intervină pe pieţele valutare pentru stabilizarea cursului de schimb.
Susţinătorii soluţiei zonelor obiectiv consideră că volatilitatea ce exprimă
variaţia cursului de schimb pe termen scurt se deosebeşte de dereglare care reflectă
îndepărtarea cursului de schimb de nivelul de echilibru pe termen lung. Zonele obiectiv
se pot aplica în varianta dură sau moale în funcţie de mărime, frecvenţă, schimbări şi
grad de intervenţie.
4.3 Factori care influenţează asupra cursului valutar
Raportul de schimb dintre valute este o variabilă care depinde de factori interni
şi externi. Din punct de vedere al naturii lor factorii care influenţează asupra cursului de
40
schimb pot fi economici, monetari, financiari şi psihologici .
a) Unul din factorii cei mai importanţi care influenţează asupra cursului valutar
îl constituie situaţia balanţei de plăţi. Echilibrul balanţei de plăţi externe este dependent
de valoarea exporturilor şi a importurilor, de gradul de eficienţă şi competitivitate al
produselor, de nivelul preţurilor, de serviciile internaţionale şi de conjunctura de pe
pieţele internaţionale.
În cazul în care o ţară înregistrează deficit al balanţei de plăţi externe, economia
naţională nu poate să asigure produsele corespunzătoare sumelor în monedă naţională
existente în străinătate. Deţinătorii de monedă vând sumele pe piaţa valutară, oferta de
valută depăşeşte cererea şi moneda se depreciază.
Dacă ţara prezintă excedent al balanţei de plăţi sumele în valută se pot utiliza
pentru cumpărarea mărfurilor şi a serviciilor din străinătate, cererea de valută este mai
mare decât oferta şis moneda se apreciază.
40
Vezi: Paul Bran, Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 79-83
Fig. 4.1 Relaţiile dintre cursul valutar, balanţa de plăţi,

cererea şi oferta de monedă
La rândul său, cursul de schimb influenţează asupra echilibrului balanţei de plăţi
externe ca urmare a relaţiei de conexiune dintre ele. Devalorizarea (deprecierea) valutei
stimulează creşterea exporturilor, restrânge importurile şi determină o tendinţă de echi-
librare a balanţei de plăţi. Aprecierea valutei contribuind la descurajarea exporturilor, la
stimularea creşterii importurilor, generează dezechilibru în balanţa de plăţi.
b ) Raportul dintre cererea şi oferta de valută exercită influenţă asupra cursului
valutar. Cererea de valută depinde de valoarea importurilor, de serviciile internaţionale
necesare de termenele de rambursare a creditelor, de nivelul dobânzilor şi de ieşirile de
capitaluri. Oferta de valută este determinată de exportul de mărfuri, de încasările din
servicii internaţionale, încasările din rambursări de credite şi dobânzi şi de intrările de
capital. Unele influenţe ale factorilor care determină cererea şi oferta de valută se pot
compensa între ele. De exemplu, influenţa ieşirilor de capital se atenuează prin majora-
rea exportului de mărfuri sau dezvoltarea serviciilor internaţionale. Creşterea importului
de mărfuri se compensează cu influenţa intrărilor de capital.
c ) Creşterea masei monetare în circulaţie contribuie la deprecierea valutei, iar
măsurile de reducere a masei monetare determină aprecierea monedei;
d ) Extinderea sau reducerea creditului influenţează asupra economiei naţionale
şi implicit asupra cursului de schimb;
e ) Dobânda ridicată descurajează solicitarea de credit, diminuează masa mone-
tară în circulaţie şi generează efecte pozitive asupra cursului de schimb.
Scăderea dobânzii facilitează accesul la credit, determină creşterea masei mone-
tare în circulaţie şi deprecierea valutei. O influenţă directă asupra cursului de schimb
exercită dobânzile bancare la împrumuturile acordate de bănci şi dobânzile la titlurile de
stat;
f ) Raportul dintre preţurile de export şi preţurile bunurilor importate influenţează
asupra cursului valutar;
g ) Creşterea inflaţiei interne determină deprecierea valutei, iar scăderea indicelui
inflaţiei se reflectă pozitiv asupra cursului valutei;
h ) Deficitele şi excedentele bugetare influenţează asupra cursului de schimb;
i ) Politica de impozite şi structura cheltuielilor bugetare stimulează sau restrâng
producţia internă, consumul în sectorul public şi influenţează asupra cursului de
schimb;
j ) Măsurile de politică economică favorizează sau îngrădesc schimburile econo-
mice internaţionale şi implicit exercită influenţă asupra cursului de schimb;
k ) Cumpărarea sau vânzarea de valută pe piaţa valutară de către bănci se reflectă
asupra cursului de schimb;
Gheorghe Voinea 35
l ) În perioada de avânt economic, creşterea producţiei şi exporturilor

influenţează pozitiv asupra cursului valutar, iar în perioadele de recesiune moneda se
depreciază;
m ) Productivitatea reprezintă un factor important de influenţă asupra cursului
valutar. Productivitatea ridicată se reflectă în competitivitate, în creşterea exporturilor şi
în asigurarea echilibrului extern;
n ) Investiţiile dirijate spre ramurile cu productivitate şi eficienţă ridicată influen-
ţează asupra cursului valutar;
o ) Aprecierile favorabile sau neîncrederea într-o monedă se reflectă asupra
cursului valutar;
p ) Gradul de acoperire a importurilor pe seama exporturilor.
4.4 Influenţa cursului valutar asupra relaţiilor economice internaţionale

Efectele fluctuaţiei cursului de schimb depind de structura schimburilor
comerciale, de prestările de servicii, de valuta în care sunt exprimate relaţiile economice
internaţionale, de conjunctura de pe pieţele valutare, de situaţia economico-financiară a
participanţilor la schimburile internaţionale.
În perioada practicării cursurilor de schimb fixe, devalorizarea era expresia
deciziei autorităţii monetare de diminuare a puterii de cumpărare a monedei în raport cu
aurul şi alte valute (devalorizarea explicită), iar revalorizarea reflecta creşterea puterii
de cumpărare a monedei faţă de aur şi alte valute (revalorizare explicită).
În condiţiile cursurilor flotante, devalorizarea are caracter implicit datorită
reducerii puterii de cumpărare a monedei pe piaţă în funcţie de cerere şi ofertă fiind
numită depreciere, iar revalorizarea implicită reflectă creşterea puterii de cumpărare a
monedei pe piaţă, ceea ce înseamnă că moneda se apreciază.
Deprecierea care reflectă scăderea puterii de cumpărare a monedei pe piaţă în
funcţie de cerere şi ofertă se calculează în funcţie de noul (CV 1)şi vechiul curs de
schimb al monedei faţă de o altă monedă (CV 0).
CV 1 − CV
K dp = 0
CV
0
Aprecierea sau revalorizarea implicită a valutei exprimă creşterea puterii de
cumpărare faţă de alte valute şi se determină pe baza cursurilor de schimb dinainte şi
după momentul producerii variaţiei cursului.
CV 0 − CV 1
K ap =
CV
0
Deprecierea (devalorizarea implicită) monedei stimulează exporturile şi frânează
importurile deoarece se plătesc în monedă depreciată. Deprecierea îi avantajează pe
debitorii care îşi achită datorii în monedă depreciată şi îi dezavantajează pe creditori.
Aprecierea monedei îngrădeşte exporturile şi stimulează importurile unei ţări.
Importatorii având nevoie de sume mai mari pentru a-şi procura mărfurile necesare îşi
reduc cantităţile. Importurile sporesc ca urmare a efortului valutar mai redus pentru
achitarea lor. Aprecierea monedei dezavantajează debitorii care îşi achită datoriile în
monedă mai puternică, iar creditorii sunt avantajaţi în urma încasării creanţelor în
moneda respectivă.
Teoria elasticităţii susţine că devalorizarea sau deprecierea monedei influenţează
asupra balanţei de plăţi prin preţurile bunurilor şi serviciilor. Efectele devalorizării
asupra echilibrului balanţei de plăţi externe depind de elasticitatea preţurilor bunurilor
destinate exporturilor şi elasticitatea preţurilor bunurilor importate.
Raportul dintre modificarea relativă a cantităţii de bunuri şi modificarea relativă
a preţurilor reflectă fie o cerere relativ elastică la preţ (E c ≥ 1), fie o cerere unitar
elastică (E c = 1) fie cerere relativ inelastică la preţ (E c < 1).
În condiţiile în care elasticitatea cererii pentru import şi export este mai mare
decât unu, devalorizarea contribuie la îmbunătăţirea situaţiei balanţei de plăţi. În cazul
în care suma elasticităţii cererii este real mai mică decât unu devalorizarea influenţează
negativ asupra balanţei comerciale.
După teoria „absorbţiei" devalorizarea poate să determine modificarea soldului
41
balanţei comerciale prin efectele asupra venitului (Y) şi absorbţiei . Pe lângă influenţa
directă exercitată de devalorizare asupra venitului naţional se manifestă şi o influenţă
indirectă care este expresia înclinaţiei marginale pentru consum şi investiţii.
Teoria absorbţiei consideră că devalorizarea are efecte pozitive asupra balanţei
comerciale în cazul creşterii produsului naţional brut şi a scăderii absorbţiei interne.
Devalorizarea poate să încurajeze utilizarea resurselor interne în vederea creşterii
producţiei destinate exportului şi a producţiei necesare acoperirii cererii interne în
vederea diminuării importurilor.
În cazul în care impactul devalorizării asupra echilibrului balanţei de plăţi
externe nu se manifestă
42
imediat ci după o anumită perioadă de timp se reprezintă grafic
prin „Curba în J" .
Fig. 4.2 Efectele devalorizării valutei de forma curbei în „J"

După devalorizare importurile cresc datorită influenţei preţurilor de import deşi
cantitatea nu se modifică. Pe măsură ce trece o anumită perioadă de timp de la
momentul devalorizării, importurile scad, exporturile cresc şi se manifestă tendinţa de
echilibru în balanţa comercială.
Efectele devalorizării monedei asupra echilibrului balanţei comerciale se
manifestă după o anumită perioadă de timp datorită creşterii competitivităţii mărfurilor,
a extinderii relaţiilor comerciale cu alţi parteneri, a dezvoltării capacităţii de producţie
pentru export şi a transferării ofertei de produse de pe o piaţă pe alta.
Uneori deprecierea unei monede nu stimulează în suficientă măsură exporturile
şi nu descurajează importurile, manifestându-se efectul „pervers" . 43
Fig. 4.3 Cercul vicios în cazul unei influenţe a deprecierii valutei

asupra deficitului balanţei de plăţi
41
Vezi: Ion Stoian, Aurel Berea, Balanţa de plăţi externe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 178
42
Anne O. Krueger, Determinarea cursului de schimb, Editura Sedona, Timişoara, 1996, p. 41
43
Vezi: Lexique d' Economie, Dalloz, Paris, 1991, p. 226- 227
Gheorghe Voinea 37
În măsura în care deprecierea monedei nu stimulează creşterea exporturilor şi nu

restrânge şi descurajează importurile care se menţin sau cresc ţara se încadrează într-un
„cerc vicios".
Dezechilibrele structurale din economie şi consumurile mai mari decât resursele
contribuie la formarea cercului vicios dintre depreciere şi dezechilibrul balanţei de plăţi
şi care se propagă prin inflaţie.
Fig. 4.4 Cercul virtuos dintre aprecierea valutei şi balanţa de plăţi

echilibrată
Dacă aprecierea valutei determină o restrângere moderată a exporturilor şi
menţinerea sau creşterea importurilor în limite controlabile starea de echilibru a balanţei
de plăţi se menţine şi ţara se încadrează într-un „cerc vicios".
Deprecierea valutei exercită influenţă în direcţia restabilirii echilibrului extern
dacă este însoţită de programe care vizează creşterea producţiei şi a exportului,
stimularea intrărilor de capital străin, a investiţiilor, descurajarea importurilor şi
întărirea rezervelor valutare.
4.5 Riscul valutar şi măsuri de protecţie

Riscul valutar reflectă probabilitatea de a înregistra pierderi din contractele
comerciale internaţionale sau din alte raporturi economice datorită modificării cursului
de schimb al valutei în perioada de la încheierea contractului şi până la scadenţă.
Exportatorii sunt supuşi riscului valutar, în cazul în care la data încasării
contravalorii mărfurilor valuta de contract se depreciază faţă de momentul încheierii
contractului comercial internaţional. La rândul lor, importatorii suportă efectele riscului
valutar, dacă valuta de contract se apreciază în perioada de la încheierea contractului şi
până la scadenţă.
Efectele riscului valutar pot fi prevenite sau atenuate prin aplicarea unor măsuri
contractuale care cuprind: alegerea valutei de contract, înscrierea în contract a unei
clauze valutare sau a unei clauze de revizuire a preţurilor. Măsurile extracontractuale
constau în contractarea unor credite paralele, recurgerea la termen, hedging valutar şi
operaţii de acoperire pe pieţele derivate.
În momentul negocierii contractului, părţile analizează legislaţia valutară din
ţările de origine, evoluţia pieţei valutare şi impactul previzibil al cursului valutei de
contract.
La încheierea contractului comercial internaţional, părţile pot acţiona pentru
corelarea plăţilor pentru importuri cu momentul realizării încasărilor din exporturi,
pentru includerea în contracte a clauzelor de consolidare valutară şi a unor marje de
siguranţă în preţuri.
În perioada derulării contractului comercial internaţional, efectele negative ale ris-
cului valutar se atenuează prin contractarea unor credite paralele, realizarea unor opera-
ţiuni la termen pe piaţa valutară şi a unor operaţiuni de acoperire pe pieţele derivate.
A. Măsuri contractuale de atenuare a efectelor negative ale riscului valutar

a) Clauza valutară constă în corelarea valutei de contract cu o valută mai stabilă
şi agreată de părţile la contract. Contractul comercial internaţional menţionează cursul
dintre cele două valute de la data încheierii şi prevede faptul că în situaţia în care
raportul de schimb dintre valute se modifică peste anumite limite la scadenţă, plata se
realizează în funcţie de noul raport de schimb dintre valute.
Variaţia cursului valutei de contract faţă de valuta de referinţă se reflectă cu
ajutorul unui coeficient (K) care depinde de cursul valutar dintre cele două valute din
momentul plăţii (CV 1) şi de cursul de la data încheierii contractului (CV 0).
CV 1 − CV CV 1
K = 0
K = −1
CV CV
0 0
Suma de plată din contractul comercial internaţional de la scadenţă se determină
pornind de la valoarea prevăzută la data încheierii contractului (S 0) la care se aplică
coeficientul fluctuaţiei cursului de schimb.
S 1 = S 0 + (S 0⋅K) S 1= S (1+
0
k)
b) Clauza coşului valutar se deosebeşte prin faptul că valuta în care se exprimă
contractul comercial internaţional se raportează la mai multe valute (coş valutar). Pe
baza clauzei coşului valutar abaterea cursurilor dintr-un coş este moderată datorită
faptului că unele efecte negative la unele valute se compensează cu efecte pozitive la
alte valute.
Coeficientul de fluctuaţie a cursului valutei de plată faţă de valutele din coş (K)
depinde de cursurile valutei de plată faţă de valutele din coş din momentul scadenţei
(C 1, C 1', C 1'', C 1''') de cursurile valutei de plată faţă de valutele din coş de la data
încheierii contractului (C 0, C 0', C 0'', C 0''') şi de numărul valutelor din coş (n).
1 ⎡ c1 c,1 c 1,, c
K = ⎢ + + ,, + ... + n ⎤ −1
c , c c 10n ⎦
n ⎣c 0 0 0 ⎥
Coeficientul de fluctuaţie a cursului valutei de plată faţă de valutele din coş se
poate determina în funcţie de ponderea valutelor în coş (a, b, d):
⎡ c c, c ,, c
K = ⎢a 1 + b 1 + d 1,, + ... + n ⎤ −1
c, c c 10n ⎦
⎣ c0 0 0 ⎥
c) Clauza Drepturilor Speciale de Tragere presupune raportarea valutei de plată
din contractul comercial internaţional la drepturile speciale de tragere şi recalcularea
drepturilor şi obligaţiilor contractuale în funcţie de evoluţia cursului de schimb de la
scadenţa contractului faţă de cursul valutar de la data încheierii contractului.
d) Clauza de revizuire a preţurilor se înscrie în contractele comerciale interna-
ţionale în vederea atenuării efectelor rezultate din modificarea preţurilor în perioada de
la data încheierii contractului şi până la încasarea contravalorii mărfurilor contractate.
Clauza de revizuire a preţurilor prevede recalcularea preţurilor din contract în funcţie de
indicele preţurilor din ţara importatorului sau de indicele preţurilor de pe pieţele
internaţionale.
B. Măsuri extracontractuale de atenuare a efectelor negative ale riscului valutar
În cazul în care în contractele comerciale internaţionale nu se înscriu clauze de
protecţie, efectele negative ale riscului valutar se pot atenua prin aplicarea altor măsuri
extracontractuale:
• metoda creditelor paralele conform căreia creditorul a cărui creanţă la termen
exprimată într-o valută cu tendinţă de depreciere se împrumută cu o sumă egală şi în
aceeaşi valută pe care o utilizează în momentul respectiv. La scadenţă încasează
suma în valută depreciată şi rambursează împrumutul în aceeaşi valută şi la acelaşi
curs;
Gheorghe Voinea 39
• acoperirea la termen presupune că operatorul care este supus riscului pierderii din
cauza fluctuaţiei cursului de schimb al valutei în care se exprimă tranzacţia
comercială să iniţieze o operaţie de vânzare sau cumpărare pe piaţa valutară la
termen;
• efectele riscului valutar se mai pot atenua prin solicitarea amânării plăţii sumelor
datorate sau încasării sumelor în valută din exporturi şi alte operaţii cu anticipaţie;
• riscul generat de majorarea preţurilor la produsele schimburilor economice
internaţionale se gestionează prin preţuri care includ rezerve.
ÎNTREBARI DE VERIFICARE
1. Definiţi cursul de schimb al unei valute şi arătaţi funcţiile.
2. Ce forme îmbracă cursul valutei în funcţie de locul de formare,
mărime şi factori?
3. Ce efecte negative s-au manifestat în perioada aplicării
cursurilor fixe?
4. Care sunt efectele pozitive ale cursurilor flotante?
5. Ce factori monetari şi de credit influenţează asupra cursului de
schimb?
6. Care sunt principalii factori economici ce exercită influenţă
asupra cursului de schimb?
7. Care este relaţia dintre balanţa de plăţi şi cursul de schimb?
8. Care sunt factorii de natură financiară ce influenţează cursul de
schimb?
9. Prin ce se deosebeşte teoria parităţii puterilor de cumpărare în
determinarea cursului de schimb?
10. Ce exprimă deprecierea unei monede şi cum se calculează
gradul de depreciere?
11. Ce reflectă aprecierea unei monede şi cum se calculează gradul
de apreciere?
12. Ce reflectă curba în „J" din punct de vedere al impactului
deprecierii valutei asupra balanţei de plăţi a unei ţări?
13. Prin ce se deosebeşte riscul valutar de alte riscuri din relaţiile
economice internaţionale?
14. Cum se aplică clauza valutară şi clauza cosului valutar în
contractele comerciale internaţionale?
MODUL IV:
Pieţe valutare şi financiare internaţionale
OBIECTIV:
Cunoaşterea mecanismelor de funcţionare a pieţelor

valutare şi financiare internaţionale
UNITAŢI DE STUDIU:
Capitolul 5. Pieţele valutare şi pieţele derivate de devize.

Capitolul 6. Piaţa valutară din România.
Capitolul 7. Piaţa eurovalutelor şi pieţele financiare
internaţionale.
Gheorghe Voinea 41
CAPITOLUL 5.
PIEŢELE VALUTARE ŞI PIEŢELE DERIVATE DE DEVIZE
5.1 Sfera pieţelor valutare şi participanţii

Pieţele valutare reprezintă centrele sau locurile în care se confruntă cererea şi
oferta de valută şi se stabileşte cursul de schimb. Piaţa valutară este formată din băncile
şi casele de schimb care sunt autorizate să vândă şi să cumpere valută.
Pieţele valutare au mărimi diferite în funcţie de operaţiile pe care le realizează şi
de localităţile în care sunt amplasate. Principalele pieţe valutare funcţionează la Londra,
New York, Tokyo, Frankfurt, Paris, Zurich.
Pieţele valutare mijlocesc accesul persoanelor juridice şi fizice la valuta
necesară schimburilor economice internaţionale, deplasării în străinătate, oferă
deţinătorilor de valută cadrul de piaţă pentru a fi vândută, iar din confruntarea cererii şi
a ofertei de valută rezultă cursul de schimb.
Pe pieţele valutare participă băncile comerciale, curtierii, băncile centrale, socie-
tăţile comerciale care realizează operaţii de comerţ exterior . 44
Băncile comerciale intervin pe piaţa valutară sub forma vânzărilor şi cumpără-
rilor de valută pentru contul propriu sau pentru contul clienţilor, intermediază
operaţiunile de transformare a valutelor, realizează operaţii de arbitraj şi speculative în
vederea obţinerii unor câştiguri. Băncile comerciale pot îndeplini rolul de MARKET
MAKER, de formator de piaţă şi de susţinere a lichidităţii pieţei.
Curtierii de schimb sunt intermediari care centralizează ordinele de cumpărare
şi vânzare, asigură executarea lor conform cerinţelor clienţilor şi furnizează informaţii
asupra evoluţiei cursurilor de schimb.
Primirea şi transmiterea ordinelor de vânzare şi cumpărare de valută, precum şi
practicarea unor operaţii speculative reprezintă activitatea de Front-office din schimbul
valutar. Back office reflectă activităţile de realizare a contractelor negociate şi
gestionarea rezultatelor schimbului de valută . 45
Fig. 5.1 Participanţii pe piaţa valutară

Băncile centrale intervin pe piaţa valutară în vederea limitării fluctuaţiei
cursului, a protejării monedei naţionale precum şi pentru satisfacerea unor ordine ale
clienţilor. Banca centrală reglementează organizarea şi supraveghează funcţionarea
pieţei valutare.
Societăţile comerciale care realizează importuri şi exporturi adresează ordine
de cumpărare şi vânzare de valută prin intermediarii de pe piaţa valutară sau bănci.
44
Yves Simon, Techniques Financieres Internationale, Economica, Paris, 1993, p. 10-12
45
Vezi Phillippe d'Arvisent, Thiery Showb, Finances Internationalles, Hachette Superieure, Paris, 1990, p. 21
Evoluţia operaţiilor de pe pieţele valutare a fost determinată de anumiţi factori:

• extinderea şi diversificarea relaţiilor internaţionale care s-au reflectat în
multiplicarea fluxurilor de valută şi în creşterea cerinţelor de conversie prin
intermediul pieţelor valutare;
• tendinţele de liberalizare a politicilor valutare, eliminarea restricţiilor valutare şi
promovarea convertibilităţii;
• generalizarea cursurilor flotante a necesitat diversificarea operaţiunilor speculative
şi recurgerea la tehnici specifice de preîntâmpinare sau atenuare a efectelor
riscurilor din schimburile economice internaţionale;
• amplificarea mişcărilor de capital a impulsionat operaţiile valutare provenite din
plasamente, schimburi şi repatrierea capitalurilor;
• perfecţionarea tehnicilor şi a modalităţilor de efectuare a plăţilor internaţionale;
• intervenţiile băncilor centrale sub forma vânzărilor şi a cumpărărilor de valută în
vederea influenţării cursului de schimb;
• îmbunătăţirea serviciilor bancare de gestiune a sumelor în valută ale clienţilor.
5.2 Operaţiile pe pieţele valutare

Pe pieţele valutare se efectuează operaţii la vedere, operaţii la termen, operaţiuni
de arbitraj, speculative şi de acoperire la termen.
a) Operaţiile la vedere (piaţa la vedere „marche spot") constau în cumpărarea
sau vânzarea de sume în valută cu cedarea imediată sau la cel mult 48 ore a valutei.
Cursul la care se realizează operaţiile cu valută este expresia raportului dintre ordinele
de cumpărare şi vânzare de valută adresate de participanţii pe piaţă. În cazul în care
sporesc ordinele de cumpărare se majorează cursul valutei, iar dacă ordinele de vânzare
sunt mai mari scade cursul. Raportul de schimb al valutei la vedere este determinat şi de
alte operaţii ce se efectuează pe piaţa valutară. Cursul valutei se formează şi sub
influenţa operaţiilor de pe alte pieţe valutare.
Cursul de pe piaţa la vedere rezultă din confruntarea cererii şi a ofertei de valută,
a influenţelor exercitate de alte operaţiuni efectuate pe piaţă şi în funcţie de operaţiile
valutare de pe alte pieţe valutare. Tranzacţiile cu valută la vedere se realizează la cursul
„SPOT".
Pe piaţa valutară la vedere se stabilesc cursuri pentru operaţiunile de cumpărare
şi cursuri pentru operaţiunile de vânzare. Diferenţa între cursul de vânzare şi cursul de
cumpărare al unei valute pe piaţa la vedere este cunoscută sub denumirea de SPREAD.
Spread care exprimă diferenţa dintre cursurile de vânzare şi cursurile de cumpă-
rare se poate exprima în formă procentuală astfel:
Spread = (curs de vânzare - curs de cumpărare)/ curs de vânzare x 100
b) Operaţiile la termen (piaţa la termen, forward market) reflectă tranzacţiile
de cumpărare sau vânzare de valută ce se realizează pe baza predării sumelor la un ter-
men viitor şi la un curs determinat. În general cursul la termen ar trebui să fie mai mare
decât cursul la vedere (CT > CV) deoarece la cursul la vedere se adaugă dobânda la
valută pe un termen. Cursul la termen al unei valute este mai bun decât cursul la vedere
plus dobânda în cazul în care se prevede o apreciere. Diferenţa dintre cursul la termen şi
cursul la vedere plus dobânda la o valută este cunoscută sub denumirea de „AGIO". În
situaţia în care se întrevede o depreciere a valutei, cursul la termen poate fi mai slab
decât cursul la vedere şi dobânda, diferenţa este denumită „DISAGIO VALUTAR"
sau se apreciază că valuta cotează disagio la termen. Diferenţialul valutar reflectă
deosebirile între cursurile la termen şi cursurile la vedere.
Gheorghe Voinea 43
Cursul operaţiilor la termen de pe piaţa valutară depinde de cursul „SPOT"

(CV), de diferenţa de dobândă la valute (Db) şi de termenul de negociere (Nz).
CV ⋅ Db ⋅ Nz
Fwd =
360 ⋅100
Cotarea report şi deport

În cazul în care cursul monedei străine exprimat în moneda naţională este mai
ridicat la termen decât cursul la vedere se înregistrează un REPORT sau se apreciază
că moneda cotează PREMIUM. Reportul asupra unei valute reflectă dobânda mai mică
de pe piaţa monetară din ţara emitentă faţă de dobânda de pe pieţele monetare străine.
Curs la termen (CVT) = Curs la vedere (CV) + Report (R)
CVT = CV + R
Dacă cursul monedei străine reflectat în monedă naţională la termen este mai
scăzut decât cursul la vedere se înregistrează un DEPORT sau moneda cotează
DISCONT. Deportul unei valute exprimă diferenţa de dobândă în plus pe piaţa
monetară a valutei respective faţă de dobânda de pe pieţele monetare străine.
Curs la termen (CVT)= Curs la vedere (CV)- Deport (D)
CVT= CV- D
Diferenţele în procente ale reportului şi deportului se calculează în funcţie de
cursul la termen şi cursul la vedere.
Curs la termen − Curs la vedere 360 ⋅100
⋅
Curs la vedere t
Pe piaţa la termen valutele cotează la termen de 1 lună, 3 luni, 6 luni şi 1 an.
Cotaţiile la termen se reflectă prin intermediul punctelor. Cursul la termen se poate
menţiona direct sau prin punctele de report sau deport de la cursul la vedere.
c) Operaţiile de arbitraj valutar
Arbitrajul valutar reprezintă o operaţie care constă în vânzarea şi cumpărarea
de valută, uneori simultan pe pieţele valutare în vederea protejării împotriva fluctuaţiei
cursurilor valutare precum şi pentru obţinerea unor câştiguri. Operaţiile de arbitraj
valutar asigură câştiguri din diferenţele de curs la aceeaşi valută pe o piaţă la două
momente diferite din diferenţele de curs a unei valute pe două pieţe diferite şi din
diferenţele de curs între două valute şi două pieţe diferite.
Arbitrajul valutar poate fi direct şi la termen. Arbitrajul valutar direct constă din
vânzarea unei sume în valută pe piaţa pe care cotează mai bine şi cumpărarea în acelaşi
timp a unei sume în aceeaşi valută pe piaţa pe care cotează mai slab.
Arbitrajul valutar la termen se deosebeşte în funcţie de pieţele pe care se
realizează tranzacţiile cu valută de către bănci. Arbitrajul la termen pe o singură piaţă
urmăreşte obţinerea unui câştig din diferenţa de curs al valutei pe aceeaşi piaţă la două
momente diferite. Arbitrajul la termen pe două pieţe urmăreşte valorificarea diferenţelor
la cursul la termen al unei valute de pe două pieţe.
Arbitrajul valutar combinat cu arbitrajul dobânzilor presupune să se compare
diferenţele de curs valutar cu diferenţele de dobândă la un plasament egal de capital pe
cele două pieţe. Operaţiunea de arbitraj valutar devine avantajoasă în măsura în care
diferenţa de curs de la valută este mai mare decât diferenţa de dobândă.
Arbitrajul valutar realizat de către bănci contribuie la echilibrarea cererii şi a
ofertei de valută pe piaţă, la exercitarea unei influenţe asupra cursului valutar, la
protejarea sumelor în valută deţine de clienţi la bănci şi la obţinerea unor câştiguri din
diferenţele de curs.
d) Operaţiile speculative
Speculaţia valutară reprezintă intervenţia unui operator pe piaţa valutară în
vederea realizării unui câştig din diferenţele de curs ale valutelor.
Speculaţia activă la vedere se practică în cazul în care valuta „X" se află în

depreciere. Operatorul împrumută o sumă în valuta „X" la o anumită scadenţă. Suma
împrumutată în valuta „X" o foloseşte pentru cumpărarea unei sume echivalente în
valuta „Y" care este mai stabilă. La termenul de rambursare a împrumutului în valuta
„X" operatorul vinde suma în valuta „Y" pentru care obţine o sumă mai mare în valuta
„X", rambursează împrumutul şi rămâne cu o diferenţă.
Speculaţia activă la termen se realizează pentru a beneficia de diferenţele
dintre cursul la termen şi cursul la vedere.
Speculaţia pasivă la vedere sau la termen se practică pe pieţele valutare în
vederea prevenirii şi gestionării efectelor negative ale riscului valutar. Dacă un impor-
tator are de achitat o sumă în valuta „X" peste 3 luni şi se estimează o apreciere, acesta
cumpără la termen suma în valuta „X" pentru care plăteşte o sumă în valuta „Y" la un
curs mai avantajos.
e) Operaţiile Swap reprezintă îmbinarea a două operaţiuni valutare simultane şi
opuse, una de vânzare şi alta de cumpărare la două scadenţe diferite.
f) Operaţii speciale de acoperire - hedging valutar
Operaţiile speciale de acoperire la termen pe piaţa valutară sunt cunoscute şi
sub denumirea de hedging valutar. Exportatorul care estimează că valuta în care se
exprimă creanţele de export din contractul comercial internaţional îşi va modifica
puterea de cumpărare, încheie o tranzacţie cu o bancă comercială prin care cumpără la
termen o sumă într-o altă valută decât cea în care se exprimă contractul comercial, dar
egală cu valoarea acestuia. Prin operaţiunea specială de acoperire la termen exportatorul
are certitudinea că suma în valută pe care o va încasa de la importator după primirea şi
recepţionarea mărfurilor este egală cu suma necesară achitării obligaţiei valutare
contractate la termen.
Intervenţia Băncii Centrale pe piaţa valutară
Banca centrală intervine pe piaţa valutară, fie sub forma cumpărărilor şi
vânzărilor de valută în vederea protejării cursului monedei naţionale, fie prin executarea
unor ordine ale administraţiei centrale, ale băncilor centrale străine sau organismelor
Banca centrală influenţează indirect operaţiile de pe piaţa valutară prin inter-
mediul taxei scontului care are efecte asupra intrărilor şi ieşirilor de valută.
În cazul în care banca centrală completează oferta de valută insuficientă sau
influenţează cererea, realizează o intervenţie directă. Intervenţia băncii centrale pe piaţa
valutară se poate produce la orice curs şi în orice moment sau poate fi limitată la o
anumită perioadă de timp sau la un nivel de curs.
Intervenţia băncii centrale pe piaţa valutară se realizează pe seama rezervelor
valutare, a operaţiilor SWAP, a împrumuturilor pe termen scurt de la alte bănci
centrale.
5.3 Pieţele futures de devize
Pieţele contractelor la termen (futures) şi pieţele opţiunilor de devize sunt
cunoscute sub denumirea de pieţe derivate, deoarece intervenţiile şi cursul se formează
în funcţie de operaţiile de pe pieţele valutare la vedere şi la termen.
Dezvoltarea schimburilor comerciale, instabilitatea cursurilor valutare, nevoile
de valută, perfecţionarea tehnicilor de negociere de pe pieţele valutare, accentuarea
riscului valutar au determinat apariţia şi evoluţia operaţiilor pe pieţele derivate.
Pieţele contractelor la termen şi pieţele opţiunilor de devize au diversificat
accesul la surse de finanţare, au oferit mecanisme de protecţie împotriva riscului valutar
şi obţinerea unor câştiguri din intervenţiile realizate.
Gheorghe Voinea 45
a) Formarea pieţelor la termen de devize sau „devizele futures" au fost lansate în

anul 1972 46în cadrul departamentului International Money Market (IMM) din cadrul
pieţei Chicago Mercantile Exchenge (CME). Contractele la termen de devize se mai
negociază pe următoarele pieţe: la Philadelphia în cadrul Philadelphia Board of
Trade (PBOT), la Londra pe London International Financial Exchange (LIFFE),
la New York în New York Futures Exchange (NYFE), la Tokyo pe Tokyo
International Financial Exchange (TIFE), la Singapore în Singapore International
Monetary Exchange (SIMEX), la Sidney pe Sidney Future Exchange (SFE) precum
şi pe pieţele din Elveţia, Germania, Franţa, Australia, Italia, Danemarca, Canada,
Suedia, Olanda, Luxemburg, Belgia, Spania şi Portugalia.
Pe pieţele contractelor la termen de devize (futures) participă: băncile şi
instituţiile care utilizează contractele „futures" în operaţiunile lor; firmele de curtaj care
acţionează în numele clienţilor; brokerii care participă în nume propriu sau pentru
clienţi; cumpărătorii şi vânzătorii de contracte „futures"; speculanţii care operează cu
orizonturi apropiate şi termene scurte.
b) Trăsăturile contractelor la termen de devize
Contractele la termen de devize exprimă angajamentul de a preda sau de a primi
o anumită sumă într-o valută la o dată menţionată şi la un preţ stabilit în momentul
încheierii şi se deosebesc prin:
• Contractele de pe această piaţă au o mărime standardizată (lire sterline 62.500,
dolari canadieni 100.000, mărci germane 125.000);
• Pe pieţele contractelor la termen de devize se negociază şi încheie contracte la
scadenţe fixe: martie, iunie, septembrie, decembrie pentru durate de doi ani, ceea ce
înseamnă cotaţii la opt termene;
• Devizele care se negociază pe pieţele contractelor la termen sunt dolarul SUA, euro,
yenul japonez, lira sterlină, francul elveţian, dolarul canadian şi dolarul australian;
• Fluctuaţia minimă a valorii contractului este cuprinsă între 10-12,5 dolari americani
pe contract;
• Contractele la termen în devize de pe această piaţă nu presupun livrarea efectivă a
valutei, deoarece la scadenţă se realizează operaţiuni inverse în vederea protejării
împotriva riscului valutar şi a obţinerii unui câştig.
Preţul contractelor la termen în devize se formează în corelaţie cu raportul de
schimb de pe piaţa valutară la vedere. Diferenţa dintre cursul valutar „Spot" şi cursul de
pe piaţa contractelor la termen de devize este cunoscută sub denumirea de „bază".
Baza = Cursul Spot - Cursul „Futures"
Fig. 5.2 Evoluţia cursului devizelor futures
46
Vezi: Josette Peyrard, Les marches de changes, Operations et couverture, Vuibert Gestion, Paris, 1995, p. 83
În cazul în care cursul de pe piaţa la vedere este mai mare decât cursul de pe
piaţa contractelor la termen în devize, baza are o valoare pozitivă. Diferenţa dintre
cursul de pe piaţa la vedere şi cursul de pe piaţa contractelor la termen (baza) tinde către
zero pe măsură ce se apropie scadenţa contractului.
Baza de echilibru (BE) depinde de cursul de pe piaţa valutară la vedere (CV s),
de dobânda de pe piaţa eurodolarilor (IUSD ) de dobânda de pe pieţele valutelor (I V) şi de
perioada de timp (T).
T
BE = CV (I −I )
s USD V 360
c) Operaţiile pe pieţele contractelor la termen de devize

Participanţii de pe pieţele contractelor la termen de devize adresează ordine de
cumpărare sau de vânzare de valută la anumite termene prin intermediul brokerilor sau
curtierilor agreaţi de organismele de supraveghere a burselor. Brokerii sau curtierii
negociază tranzacţiile de vânzare sau cumpărare în numele clienţilor şi conform ordi-
nelor primite. La scadenţă se determină efectele operaţiunilor de pe piaţă şi se reglează
diferenţele prin intermediul camerelor de compensaţie.
Fig. 5.3 Participanţii pe piaţa contractelor futures de devize

Ordinele de cumpărare sau de vânzare de valută pe pieţele contractelor la termen
se pot formula în două variante:
• ordinul la curs limită, conform căruia clientul îi menţionează brokerului un curs
la care se va executa operaţia, dacă se înregistrează un anumit nivel pe piaţă;
• ordinul la preţul pieţei.
Cotaţiile de pe pieţele contractelor la termen de devize se realizează prin licitaţii din
care rezultă cursurile de deschidere, cursurile cele mai ridicate, cursurile cele
mai scăzute şi cursurile de închidere. Diferenţa din revânzarea contractului la
scadenţă la un anumit curs se poate determina diferit:
• pornind de la numărul de contracte (n), ţinând seama de cursurile de la scadenţă
(Cs) şi cele cotate (Cc) şi de valoarea standardizată a contractului în valuta
respectivă (Vs), ∆c= n(Cs- Cc)Vs
• dacă se ţine seama de numărul de contracte (n), de punctele care reflectă
diferenţele de curs (p), de limită minimă a fluctuaţiei valorii contractului în
valuta respectivă (fm): ∆ =c n ⋅ p ⋅ f m.
În vederea participării pe piaţa contractelor la termen de devize operatorii depun
o garanţie iniţială care depinde de valoarea contractului, de volatilitatea valutei precum
şi garanţii suplimentare în funcţie de evoluţia cursurilor de pe piaţă.
Gheorghe Voinea 47
Camerele de compensaţie au misiunea să regleze raporturile dintre participanţii

la contractele de pe această piaţă, respectiv să calculeze diferenţele ce rezultă din
intervenţiile efectuate.
Părţile la contractele la termen de devize îşi încheie poziţiile iniţiale la scadenţa
contractului prin poziţii inverse. La termen cumpărătorii de contracte de pe această piaţă
le revând, iar vânzătorii de contracte răscumpăra valoarea acestora.
5.4 Pieţele opţiunilor de devize
a) Sferă, forme, participanţi pe pieţele opţiunilor de devize

Pieţele opţiunilor de devize realizează operaţii importante pentru derularea
schimburilor comerciale şi a cooperării internaţionale.
Pieţe ale opţiunilor de devize funcţionează în SUA, Japonia, Marea Britanie,
Singapore, Elveţia, Germania, Franţa, Canada, Australia, Danemarca, Suedia, Belgia,
Luxemburg, Italia, Spania, Olanda, Portugalia.
Contractele de opţiuni de devize se mai diferenţiază după modul de negociere
astfel:
• contracte de opţiuni negociate pe pieţele interbancare care se deosebesc prin
faptul că se schimbă pe bază de înţelegere între bănci şi întreprinderi;
• contracte de opţiuni standardizate care se negociază pe pieţe şi diferenţele se
decontează prin camerele de compensaţie.
Opţiunile europene se pot exercita la scadenţă, iar opţiunile americane asigură
dreptul de exercitare pe durata valabilităţii contractului.
Pe pieţele opţiunilor de devize participă exportatori, importatori, investitori,
arbitragişti, bănci şi speculatori.
47
b) Trăsăturile contractelor pe opţiuni de devize
Contractul de opţiuni de devize exprimă un raport între două părţi prin care se
asigură dreptul de opţiune de cumpărare sau de vânzare a unei sume în devize la un preţ
determinat şi la o anumită scadenţă.
• cumpărătorul unei opţiuni dobândeşte dreptul de a cumpăra suma în valută la
scadenţă la un anumit curs precum şi dreptul de a renunţa la tranzacţie;
• vânzătorul unei opţiuni are dreptul de a vinde suma în valută la scadenţă la un
anumit curs sau să renunţe la vânzare;
• valoarea contractului de opţiuni diferă în funcţie de pieţele pe care se negociază
opţiunile de devize;
• devizele ce se vând sau cumpără pe pieţele opţiunilor sunt reprezentate de valutele
ce se negociază pe pieţele valutare la vedere şi la termen;
• preţul exerciţiului sau cursul la care se vând sau cumpără devizele se stabileşte de
cele două părţi ale contractului de opţiune;
• preţul opţiunii denumit „prima" reprezintă sumă ce se plăteşte de cumpărător
vânzătorului pentru dreptul renunţării la opţiune;
• durata unei opţiuni este limitată prin contract, devizele fiind cotate după data
exerciţiului;
47
Yves Simon, Techniques Financiéres Internationales, Economica, Paris, 1993, p. 57
• opţiunile pot fi revândute sau răscumpărate şi astfel părţile la contract se pot

elibera de obligaţii sau pot pierde drepturile din contract.
Opţiunea de cumpărare - CALL asigură dreptul cumpărătorului să-şi exercite
opţiunea la scadenţă, respectiv să primească o sumă în valută la un curs determinat sau
să renunţe la cumpărare.
Opţiunea de vânzare - PUT oferă vânzătorului dreptul de a vinde o sumă în
valută la o anumită scadenţă.
Importatorii care urmează să plătească sume în valută pentru mărfurile cumpă-
rate contractează opţiuni de cumpărare pentru a se apăra împotriva riscului valutar.
Dacă valuta de contract se depreciază la termen, importatorul renunţă la opţiunea de
cumpărare, deoarece îşi procură devizele necesare de pe piaţa la vedere la un curs mai
avantajos. În cazul în care valuta de contract se apreciază la scadenţă, importatorul
exercită opţiunea de cumpărare, datorită faptului că îşi procură valuta prin contract la un
curs mai bun decât cel de pe piaţa la vedere.
Prima care se plăteşte la contractele de opţiuni de devize este formată din valoa-
rea propiu zisa a unei opţiuni de devize şi valoarea perioadei. Valoarea propiu zisa a unei
opţiuni de devize reflectă câştigul care se poate obţine dacă opţiunea se exercită imediat.
Valoarea propiu zisa (Vi a) a unei opţiuni de cumpărare americane rezultă ca
diferenţă între cursul la vedere (CV) şi preţul exerciţiului (PE), deoarece opţiunea se
poate exercita în orice moment până la scadenţă.
Vi a=CV-PE
Valoarea propiu zisa a unei opţiuni de cumpărare europene (Vi e) este egală cu
diferenţa între cursul la termen (CT) şi preţul exerciţiului datorită faptului că opţiunea
se exercită la scadenţă.
Vi e=CT-PE
Valoarea propiu zisa a unei opţiuni de vânzare americane se determină prin
diferenţa dintre preţul exerciţiului şi cursul la vedere.
Vi a=PE-CV
Valoarea intrinsecă a unei opţiuni de vânzare europene reflectă diferenţa dintre
preţul exerciţiului şi cursul la termen.
Vi e=PE-CT
Valoarea perioadei care exprimă diferenţa dintre preţul opţiunii (primă) şi
valoarea intrinsecă depinde de următorii factori: durata rămasă până la scadenţă,
deoarece pe măsura apropierii de termen, valoarea perioadei se diminuează; diferenţele
între ratele dobânzii la valute; valabilitatea cursului valutei.
Contractarea unei opţiuni de cumpărare asigură obţinerea unui câştig dacă
cursul valutei la vedere depăşeşte preţul de exerciţiu, respectiv diferenţă între cursul la
vedere, preţul de exerciţiu şi primă.
Fig. 5.4 Contractarea unei opţiuni de cumpărare

Gheorghe Voinea 49
Cumpărătorul unei opţiuni CALL îşi asumă un risc de pierdere care se limitează
la primă sau obţine profit dacă cursul valutei depăşeşte punctul critic.
Profit = Curs la vedere - (Preţ de exerciţiu + Prima)
Vânzarea unei opţiuni de cumpărare poate să asigure un câştig limitat la
valoarea primei sau o pierdere în funcţie de evoluţia cursului valutar.
Fig. 5.5 Vânzarea unei opţiuni de cumpărare

Vânzătorul unei opţiuni de cumpărare poate să înregistreze pierdere dacă cursul
valutei coboară sub punctul critic.
Cumpărarea unei opţiuni de vânzare poate să asigure câştig în cazul în care
preţul exerciţiului este mai mare decât cursul la vedere şi prima.
Fig. 5.6 Cumpărarea unei opţiuni „PUT"

Profit = Preţ de exerciţiu - (Curs la vedere + Prima)
Cumpărătorul opţiunii „PUT" riscă să piardă prima pe care o plăteşte, dar poate
să câştige dacă cursul valutei depăşeşte punctul critic.
Vânzarea unei opţiuni „PUT" permite obţinerea unui câştig reprezentat de
primă sau asumarea unui risc de pierdere în funcţie de evoluţia cursului valutei.
Fig. 5.7 Vânzarea unei opţiuni „PUT"

Pierderea care se poate înregistra de către vânzătorul unei opţiuni „PUT"
depinde de raportul dintre cursul de pe piaţă şi preţul exerciţiului.
1. Cum se definesc pieţele valutare şi care sunt participanţii?

2. Prin ce se deosebesc operaţiile la vedere pe piaţa valutară?
3. În ce constă cotarea DEPORT şi REPORT pe piaţa la termen?
4. Ce reprezintă arbitrajul valutar?
5. Care sunt variantele arbitrajului valutar?
6. Ce exprimă speculaţia valutară şi care sunt formele principale?
7. Care sunt participanţii pe pieţele futures de valute?
8. Ce trăsături prezintă contractele futures pe valută?
9. Cum se calculează diferenţele la contractele futures pe valută?
10. Care sunt componentele principale ale pieţei opţiunilor de devize?
11. Ce trăsături prezintă contractele de opţiuni de devize?
12. Care sunt strategiile de bază de pe piaţă opţiunilor de devize?
Gheorghe Voinea 51
CAPITOLUL 6.
PIAŢA VALUTARĂ DIN ROMÂNIA
6.1 Politica valutară a Băncii Naţionale a României

Banca Naţională a României reglementează şi supraveghează funcţionarea pieţei
valutare, autorizează şi supraveghează intermediarii pieţei valutare . 48
Banca Naţională a României poate elabora reglementări ce vizează controlul
valutar pe teritoriul ţării, care se referă la : 49
- autorizarea şi retragerea autorizaţiei, precum şi supravegherea persoanelor
juridice care au obţinut aprobarea de a efectua tranzacţii valutare;
- stabilirea de plafoane şi alte limite pentru deţinerea de active externe,
operaţiuni cu acestea pentru persoanele juridice şi fizice;
- stabilirea plafonului şi a condiţiilor îndatorării externe a persoanelor fizice şi
juridice care intră sub incidenţa regimului valutar.
Piaţa valutară interbancară a început să funcţioneze în februarie 1991 sub forma
licitaţiei organizate de Banca Naţională a României, cu participarea băncilor
comerciale. Din anul 1994, sistemul de vânzare-cumpărare a valutei prin licitaţie a fost
înlocuit de vânzarea-cumpărarea la nivelul băncilor comerciale.
6.2 Sfera pieţei valutare din România şi operaţiunile valutare

Piaţa valutară din România reprezintă o piaţă pe care se efectuează operaţiuni
de schimb valutar la cursuri de schimb determinate liber de către intermediarii autorizaţi
de Banca Naţională a României.
Piaţa valutară din România este formată din piaţa valutară interbancară şi opera-
ţiile de schimb valutar cu numerar şi substituite de numerar pentru persoane fizice.
Operaţiunile valutare cuprind încasările, plăţile, compensările, transferurile,
creditările, precum şi orice alte tranzacţii exprimate în valute şi care se pot efectua prin
transfer bancar, în numerar, cu instrumente de plată sau prin alte modalităţi de plată,
practicate de instituţiile de credit în funcţie de natura operaţiunii respective. În sfera
operaţiunilor valutare se deosebesc operaţiunile valutare curente şi operaţiunile de
capital.
OPERAŢIUNILE VALUTARE CURENTE - includ raporturile în valută dintre
rezidenţi şi nerezidenţi care decurg din:
a) tranzacţii de comerţ internaţional cu bunuri şi servicii şi alte asemenea
tranzacţii care presupun o contraprestaţie imediată, inclusiv operaţiunile efectuate în
scopul acoperirii riscurilor;
b) alte operaţiuni care nu sunt de natura operaţiilor valutare de capital, cum ar fi:
impozite şi taxe - cu excepţia taxelor succesorale - comisioane, onorarii, cheltuieli de
judecată, amenzi, asistenţă tehnică, sume decurgând din drepturi de asigurări sociale,
inclusiv pensii într-un sistem public sau privat, câştiguri din joc de noroc, prime şi
indemnizaţii decurgând din contracte de asigurare-reasigurare - cu excepţia asigurărilor
de viaţă şi de credite - leasing operaţional, cheltuieli cu întreţinerea proprietăţilor
deţinute în alt stat, cheltuieli de reprezentare, cheltuieli guvernamentale, abonamente la
publicaţii, participare la organizaţii, cluburi;
48
Legea nr. 312/2004 privind statutul Băncii Naţionale a României în M. Of., p. I, nr. 582/2004, art. 9
49
Legea nr. 312/2004, art. 10
c) repatrierea veniturilor nete sub formă de dividende, dobânzi, chirii, provenind

din operaţiunile curente şi de capital;
d) remiteri de sume moderate reprezentând cheltuieli curente ce decurg din
obligaţii legale de întreţinere a membrilor familiei - soţ, soţie, copii ori alte persoane
aflate în întreţinere;
e) cheltuielile care nu sunt de natura operaţiunilor de capital făcute de rezidenţi
deplasaţi în străinătate în scop educaţional sau religios, de recreere, vacanţă, sport,
afaceri, vizite la rude sau la prieteni, misiuni, întâlniri, conferinţe, îngrijirea sănătăţii.
OPERAŢIUNILE DE CAPITAL cuprind raporturile în valută între rezidenţi
şi nerezidenţi care decurg din:
A. Investiţii directe în România ale nerezidenţilor şi în străinătate ale
rezidenţilor;
B. Operaţiunile cu instrumente financiare tranzacţionate în mod curent pe
piaţa de capital sunt operaţiunile cu acţiuni sau cu alte titluri de natură participativă, cu
obligaţiuni, alte titluri de credit şi instrumente financiare derivate, cu scadenţă iniţială,
de regulă, mai mare de un an.
C. Operaţiuni cu instrumente financiare tranzacţionate în mod curent pe piaţa
monetară:
a) admiterea instrumentelor financiare româneşti pe o piaţă monetară străină
prin: emisiune de oferă publică sau vânzare de către emitent în mod direct sau printr-un
intermediar pe o piaţă monetară, acces pe o piaţă monetară pe baza procedurilor
specifice;
b) admiterea instrumentelor financiare străine pe piaţa monetară românească,
prin: emisiune de oferă publică sau vânzare de către emitent în mod direct sau printr-un
intermediar, acces pe piaţa monetară;
c) tranzacţii privind achiziţionarea de către nerezidenţi a instrumentelor
financiare româneşti pe piaţa monetară;
d) tranzacţii privind achiziţionarea de către rezidenţi a instrumentelor financiare
străine pe piaţa monetară.
D. Operaţiunile cu unităţi ale organismelor de plasament colectiv - OPC -
au ca obiect titlurile de natură participativă la fonduri de investiţii, fonduri mutuale sau
la alte entităţi cu sau fără personalitate juridică constituite în scopul realizării de
investiţii colective în valori mobiliare tranzacţionate în mod curent pe piaţa de capital
sau valori mobiliare tranzacţionate în mod curent pe piaţa monetară.
E. Credite legate direct de comerţul internaţional la care participă un
rezident şi care se acordă de nerezidenţi către rezidenţi sau invers de rezidenţi către
nerezidenţi;
F. Credite şi împrumuturi financiare către rezidenţi şi nerezidenţi ce pot fi
acordate sau primite de fiecare.
G. Garanţii acordate de nerezidenţi către rezidenţi şi invers;
H. Transferuri aferente derulării contractelor de asigurare de viaţă şi de credit
încheiate între rezidenţi şi societăţi de asigurare nerezidente sau contracte de asigurare
de viaţă şi de credit încheiate între societăţile de asigurare rezidente şi nerezidente şi
alte transferuri care decurg din contracte în derulare.
I. Transferuri de capital cu caracter personal sub formă de împrumuturi, cadouri
şi donaţii, dote, moşteniri şi legate achitarea de către imigranţi a datoriilor în ţara în care
au avut stabilită anterior reşedinţa, transferuri de active ale rezidenţilor realizate în cazul
emigrării acestora în perioada premergătoare plecării, transferuri de sume reprezentând
economii ale imigranţilor depuse pe perioada şederii în România având ca destinaţie
ţara în care au avut stabilită anterior reşedinţa;
Gheorghe Voinea 53
L. Import şi export fizic de active financiare, respectiv valori mobiliare şi alte

titluri negociabile şi instrumente de plată.
M. Alte mişcări de capital reprezentate de impozite şi taxe aferente moştenirilor,
despăgubiri rezultate din operaţiuni de capital, restituiri de sume în cazul anulării ori
rezilierii contractelor sau restituiri de sume necuvenite, decurgând din operaţiuni de
capital, transferuri de sume rezultând din valorificarea drepturilor de proprietate
intelectuală - patente, desene, mărci, invenţii, transferuri de sume reprezentând prestări
de servicii.
Ca urmare a măsurilor de liberalizare a operaţiilor de capital, nerezidenţii au
dreptul să dobandescă, să deţină şi să utilizeze active financiare exprimate în valută şi în
monedă naţională. Sumele în monedă naţională şi în valute deţinute de nerezidenţi pot fi
convertite prin intermediul pieţei valutare. Nerezidenţii pot deschide şi menţine conturi
în valută şi în monedă naţională la instituţii de credit şi pot repatria şi transfera activele
financiare deţinute.
Rezidenţii au dreptul să dobandească, să deţină şi să utilizeze active financiare
exprimate în valută. Sumele în monedă naţională şi în valute cotate, deţinute de
rezidenţi pot fi convertite prin intermediul pieţei valutare. Rezidenţii pot deschide
conturi în valută şi în moneda naţională la instituţii de credit şi alte instituţii asimilate
acestora.
Măsurile de salvgardare ce se pot aplica de Banca Naţională a Romaniei, în
situaţii în care fluxuri de capital pe termen scurt de o mai mare amploare ar exerxita
presiuni puternice asupra pieţei valuare şi ar provoca perturbări grave în aplicarea
politicii monetare şi a cursului de schimb, nu pot depăşi 6 luni şi includ: obligaţia
păstrării sumelor în cont o anumită perioadă de timp, perceperea unor comisioane.
6.3 Organizarea şi funcţionarea pieţei valutare interbancare în România
Piaţa valutară interbancară reprezintă acel segment al pieţei valutare care asigură
operaţiunile de schimb valutar derulate prin intermediari autorizaţi ai pieţei valutare,
instituţiile de credit, atât în nume propriu şi cont propriu, cât şi în nume propriu şi contul
clienţilor, precum şi între acestea şi banca centrală.
a) Intermediarii pe piaţa valutară interbancară
Operaţiunile de vânzare şi/sau cumpărare de valută se pot efectua pe piaţa
valutară interbancară numai prin intermediari autorizaţi de Banca Naţională a României,
respectiv, instituţiile de credit.
Persoanele juridice care solicită să intermedieze operaţiuni pe piaţa valutară
interbancară sunt autorizate de Banca Naţională a României pe baza următoarelor
condiţii:
• existenţa unui capital social adecvat;
• existenţa unei autorizaţii de funcţionare, cu excepţia intermediarilor faţă de care s-a
iniţiat procedura de reorganizare şi lichidare judiciară.
• existenţa unei structuri organizatorice distincte şi a unui spaţiu specific pentru
activitatea de intermediere valutară;
• reglementarea prin norme proprii a procedurilor de lucru cu clienţii, a relaţiilor cu
alţi intermediari, competenţele şi limitele valorice până la care se pot angaja
arbitrajiştii, limitele de lucru cu ceilalţi intermediari, penalizările convenite în relaţia
cu clienţii şi alţi intermediari în cazul nerespectării termenelor de decontare ale
tranzacţiilor, sistemul de evidenţă contabilă a tranzacţiilor;
• desemnarea persoanelor implicate în activitatea de schimb valutar respectiv
prezentarea listei arbitrajiştilor;
• relaţii de corespondent stabilite prin conturi deschise în străinătate pentru cel puţin
patru valute: dolar SUA (USD), lira sterlină (GBP), francul elveţian (CHF), euro
(EUR);
• asigurarea unui sistem operaţional specific reprezentat de echipament informaţional
tip Reuters, Telerate, Bloomberg, echipamente tehnice specifice pentru plăţi şi
comunicaţii (linii telefonice interne şi internaţionale, sistem de înregistrare a
convorbirilor telefonice, telex, SWIFT, fax).
Brokerul reprezintă intermediarul autorizat care participă pe piaţa valutară în
nume propriu, dar în contul clienţilor pe baza ordinelor primite în schimbul unui
comision.
Dealerul constituie un intermediar care funcţionează pe piaţa valutară atât în
nume propriu şi în cont propriu, cât şi în nume propriu şi în contul clienţilor săi.
b) Operaţiuni pe piaţa valutară interbancară din România
Pe piaţa valutară interbancară din România se efectuează operaţiuni la vedere,
operaţiuni la termen şi operaţiuni SWAP.
Operaţiunile la vedere (spot) reflectă vânzările şi cumpărările de valută cu
decontarea după două zile de la data încheierii tranzacţiei la cursul de schimb stabilit de
părţi.
Operaţiunile la termen (forward) se referă la vânzările sau cumpărările de
valute cu decontare după mai mult de două zile de la data încheierii tranzacţiei la cursul
de schimb negociat de părţi (curs forward).
Intermediarii autorizaţi să acţioneze pe piaţa valutară interbancară sunt obligaţi
să afişeze permanent în timpul de funcţionare a pieţei valutare interbancare, cursurile de
schimb, ale leului la vedere (spot) şi la termen(forward) pentru următoarele valute: euro
(EUR), dolarul american (USD), lira sterlină (GBP), francul elveţian (CHF).
Cotaţia pe piaţa valutară interbancară este directă şi are la bază unitatea
monetară a României, leul (fără subdiviziuni).
Operaţiunile swap constau din tranzacţiile de cumpărare şi vânzare simultane a
aceleaşi sume în valută cu decontare la două date (de regulă spot şi forward) la cursuri
de schimb (spot, forward) la data tranzacţiilor.
Poziţia deschisă reflectă diferenţa dintre totalul cumpărăturilor la vedere şi
totalul vânzărilor la termen efectuate într-o valută.
Poziţia închisă se manifestă în cazul în care cumpărările şi vânzările într-o
valută se echilibrează.
Cursul de schimb informativ la termen se cotează la scadenţă de o lună (1M),
trei luni (3M), şase luni (6M), douăsprezece luni (12M).
Cotaţia fermă presupune stabilirea unui preţ ferm care angajează banca, iar
cotaţia orientativă (for info only) fixează un preţ orientativ. Cotaţia fermă la care suma
în valută şi data valutei sunt acceptate de client sau de intermediarul autorizat presupune
ca tranzacţia să se considere încheiată şi se execută necondiţionat.
Marja dintre cursurile de vânzare şi cele de cumpărare se determină liber pe
piaţa valutară interbancară. Cursurile cotate de bănci diferă în funcţie de natura
operaţiei (operaţie în cont sau numerar), de raportul dintre cerere şi ofertă, de relaţiile cu
clienţii precum şi de politica proprie de trezorerie.
Gheorghe Voinea 55
6.4 Operaţiunile de schimb valutar cu numerar şi substitute de numerar

pentru persoane fizice pe teritoriul României.
a) Persoane juridice care pot efectua schimb valutar cu numerar şi
substitute de numerar pentru persoane fizice
Operaţiunile de schimb valutar cu numerar şi substitute de numerar pentru
persoane fizice pot fi efectuate de următoarele entităţi: instituţii de credit, case de
schimb valutar organizate sub forma persoanelor juridice conform prevederilor Legii
31/1990 privind societăţile comerciale şi entităţi ce deţin în administrare unităţi
hoteliere şi au in obiectul de activitate cumpărarea de valuta convertibilă sub formă de
numerar.
Instituţiile de credit şi casele de schimb valutar pot efectua operaţiuni de schimb
valutar cu numerar şi substitute de numerar prin intermediul punctelor de schimb
valutar.
Entităţile care deţin în administraţie unităţi hoteliere pot desfăşura operaţiuni de
schimb valutar cu numerar şi substitute de numerar la recepţia hotelului care este
considerata punct de schimb valutar.
b) Organizarea operaţiunilor de schimb valutar cu numerar şi substitute de
numerar pentru persoane fizice
Instituţiile de credit pot efectua următoarele operaţiuni de schimb valutar:
• cumpărare de valută convertibilă sub formă de numerar şi substitute de numerar
contra monedei naţionale de la persoane fizice rezidente şi nerezidente;
• vânzare de valută convertibilă sub formă de numerar şi substitute de numerar
(cecuri da călătorie) contra monedei naţionale persoanelor fizice rezidente;
• vânzarea de valută convertibilă sub formă de numerar contra monedei naţionale
persoanelor fizice nerezidente, în limita sumei evidenţiate ca fiind schimbate
anterior în baza unui bon fiscal (pentru schimb valutar) sau buletin de schimb
valutar.
• cumpărarea de valută convertibilă sub formă de numerar contra monedei naţionale
de la persoane fizice rezidente şi nerezidente prin intermediul aparatelor automate
de schimb valutar.
Cursurile de schimb valutar pot fi modificate în cursul aceleiaşi zile lucrătoare
cu condiţia afişării listei cursurilor în vigoare şi înregistrării corespunzătoare în toate
documentele ce stau la baza operaţiilor de schimb valutar.
Casele de schimb valutar pot efectua următoarele operaţiuni de schimb valutar:
• cumpărare de valută convertibilă sub formă de numerar şi substitute de numerar
contra monedei naţionale de la persoane fizice rezidente şi nerezidente;
• vânzare de valută convertibilă sub formă de numerar şi substitute de numerar
(cecuri de călătorie) contra monedei naţionale persoanelor fizice rezidente;
• vânzarea de valută convertibilă sub formă de numerar contra monedei naţionale
persoanelor fizice nerezidente, în limita sumei evidenţiate ca fiind schimbate
anterior în baza unui bon fiscal sau buletin de schimb valutar (aceste operaţiuni se
pot efectua numai prin punctele de schimb valutar existente in punctele de control si
trecere a frontierei);
• cumpărarea de valută convertibilă sub formă de numerar contra monedei naţionale
de la persoane fizice rezidente şi nerezidente prin intermediul aparatelor automate
de schimb valutar.
1. Ce misiune are Banca Naţională a României pe piaţa valutară?

2. Care sunt principalele atribuţii ale Băncii Naţionale a României în
administrarea regimului valutar?
3. Ce se încadrează în sfera operaţiunilor valutare?
4. Ce cuprind operaţiunile valutare curente?
5. Prin ce se deosebesc operaţiunile de capital?
6. Ce operaţiuni se realizează pe piaţa valutară interbancară?
7. Care sunt condiţiile specifice de autorizare a caselor de schimb valutar
pentru schimbul de valută în numerar pentru persoane fizice?
8. Cum este organizat şi cum se desfăşoară schimbul de valută în numerar
pentru persoane fizice?
Gheorghe Voinea 57
CAPITOLUL 7.
PIAŢA EUROVALUTELOR ŞI PIEŢELE FINANCIARE

INTERNAŢIONALE
7.1 Piaţa eurovalutelor
a) Formarea şi sfera pieţei eurovalutelor

Piaţa eurovalutelor deţine un rol important în formarea şi redistribuirea
resurselor în eurovalute necesare tranzacţiilor comerciale internaţionale. Piaţa
eurovalutelor s-a format din anul 1957, respectiv din momentul apariţiei şi afirmării
eurovalutelor în relaţiile financiare internaţionale.
EUROVALUTELE reprezintă depuneri în valută în conturi la bănci comerciale
din afara ţării emitente. În cadrul eurovalutelor o pondere mare deţin eurodolarii (dolarii
SUA) depuşi la bănci comerciale din afara SUA care se utilizează în operaţiuni de
creditare pe termen scurt sau mediu pe o piaţă paralelă cu cea oficială.
Eurovalutele se deosebesc de depunerile în cont la o bancă din ţara de origine a
valutei deoarece nu reprezintă creanţe directe asupra resurselor ţărilor ci creanţe asupra
băncilor. Operaţiile cu eurovalute se caracterizează printr-o libertate mai mare, deoarece
nu intră în totalitate sub incidenţa prevederilor legale din ţara emitentă a valutei şi nici a
celor din ţara în care se păstrează disponibilităţile în eurovalute. Valuta utilizată în
operaţii de depozit sau de credit nu aparţine ţării în care se realizează, iar persoana nu
este rezident al ţării emitente a valutei.
Piaţa eurovalutelor reprezintă un segment al pieţelor internaţionale pe care se
efectuează depuneri bancare şi se acordă credite pe termen scurt sau mediu în
eurovalute.
Operaţiile de mobilizare şi de distribuire pe termen scurt şi mediu a resurselor în
eurovalute de pe piaţa eurovalutelor se realizează prin intermediul băncilor comerciale
din străinătate denumite eurobănci.
Fig. 7.1 Organizarea pieţei eurovalutelor

Prin confruntarea cererii şi a ofertei de eurovalute pe această piaţă se stabileşte
rata dobânzii la împrumuturile pe termen scurt şi mediu. Băncile domiciliate într-o ţară
participă pe piaţa eurovalutelor prin operaţiile de atragere şi de acordare a creditelor şi
prin operaţiile în monedă naţională efectuate în străinătate.
Apariţia şi evoluţia pieţei eurovalutelor este expresia influenţei unor factori din
relaţiile economice internaţionale :50
• deciziile autorităţilor americane din anul 1960 prin care s-a plafonat dobânda
practicată de bănci la depozitele la termen şi s-a interzis remunerarea depozitelor la
vedere până la o anumită perioadă (reglementarea Q);
• restricţiile impuse de autorităţile britanice, în anul 1957, băncilor în acordarea
creditelor în lire sterline nerezidenţilor;
• decizia autorităţilor americane, din anul 1965 de impozitare a dobânzilor percepute
de rezidenţii americani la creditele acordate nerezidenţilor pentru a diminua ieşirile
de dolari din SUA;
• integrarea economică vest- europeană care a inclus eliminarea restricţiilor şi
liberalizarea mişcării capitalurilor;
• dezvoltarea schimburilor economice internaţionale;
• amplificarea concentrării industriale şi bancare a presupus mecanisme de finanţare;
• deciziile autorităţilor americane, din anul 1969 de împiedicare a societăţilor
americane de a dirija sume de dolari în vederea finanţării expansiunii internaţionale
şi de a repatria beneficiile realizate de către filialele străine;
• crearea şi extinderea zonelor libere (OFFSHORE) au stimulat băncile să realizeze
operaţiuni cu eurovalute pentru nerezidenţi. Zonele libere bancare s-au format în
spaţiile geografice care au oferit infrastructură modernă, reţele informatice şi de
telecomunicaţii, hoteliere şi personal. Operaţiile băncilor din zonele libere bancare
au fost stimulate de înlesnirile fiscale, de libertatea de a alege poziţia de trezorerie,
de rezervele obligatorii mai reduse, de instabilitatea sistemului financiar
internaţional şi de teama blocării unor disponibilităţi datorită unor evenimente
politice.
Formarea pieţelor eurovalutelor este explicată uneori şi prin prisma unor
evenimente politice ce s-au manifestat în perioada respectivă. Conflictele militare şi alte
evenimente politice ale perioadei au generat teama de blocare a disponibilităţilor în
valută la băncile din ţările dezvoltate. În aceste condiţii, sumele în dolari şi în alte valute
s-au transferat din ţara de origine la bănci comerciale în străinătate şi s-a format piaţa
eurovalutelor 51.
b) Operaţiile de formare a depozitelor în eurovalute şi de creditare
Resursele pieţei eurovalutelor se formează pe următoarele căi:
• împrumuturi de la bănci din ţara de origine a valutei contractate de bănci şi societăţi
comerciale din străinătate;
• disponibilităţi în valută transferate de băncile comerciale din unele ţări către filialele
din străinătate;
• disponibilităţi în valută din exporturile de mărfuri şi servicii care se păstrează la
bănci comerciale din străinătate;
• depuneri în valută ale persoanelor rezidente la bănci comerciale în străinătate,
datorită deficitului balanţei de plăţi;
50
 Vezi Claude Dufloux, Laurent Marguleci, Finance Internationale et Marche de Gre a Gre, Economica, Paris, 1991,
p. 16
51
 Vezi Phillipe d'Arvisent, Thiery Showb, Finances Internationales, Hachette Superieure, Paris, 1990, p. 32-33
Gheorghe Voinea 59
• depunerile economiilor personale în monedă naţională sau valută la bănci

comerciale din străinătate;
• plasamentele rezervelor de valută ale băncilor centrale şi ale organismelor monetare
oficiale la băncile comerciale în străinătate.
Pe piaţa eurovalutelor se efectuează operaţii de depozit şi operaţii de împrumut în
eurovalute. Operaţiile de depozit constau în atragerea unor sume în eurovalute în conturi
şi păstrarea lor la băncile comerciale pe o anumită perioadă de timp. Tehnicile de depozit
de pe piaţa eurovalutelor se deosebesc în funcţie de condiţiile de depozitare şi retragere.
Împrumuturile ce se contractează pe piaţa eurovalutelor se acordă sub forma
liniilor de credit şi a creditelor revolving. Prin intermediul liniilor de credit se aprobă
împrumuturi într-o anumită mărime, la o rată a dobânzii şi care se utilizează în cadrul
unei perioade determinate. Băncile comerciale acordă credite pe durate mari de timp
sub forma creditelor revolving.
Împrumuturile ce se contractează pe piaţa eurovalutelor se diferenţiază pentru
depozite pe termen scurt, pentru operaţii de comerţ internaţionale pe termen scurt,
împrumuturi pentru îmbunătăţirea situaţiei financiare (window dressing).
52
c) Piaţa creditului pe termen mijlociu în eurovalute (piaţa eurocreditelor)
Piaţa eurocreditelor se individualizează în cadrul pieţelor financiare
internaţionale prin faptul că mijloceşte contractarea creditelor pe termen mediu (5-7 ani)
prin intermediul sindicatelor de bănci.
Eurocreditele reprezintă împrumuturi pe termen mediu în eurovalute de mărimi
ridicate ce se acordă guvernelor, agenţiilor guvernamentale, societăţilor multinaţionale
şi autorităţilor locale la o dobândă variabilă.
EUROCREDITELE reflectă sumele acordate de bănci pe baza depozitelor în
eurovalute sau a sumelor împrumutate de eurobănci de pe piaţa interbancară care se
deosebesc prin următoarele:
• nivelul eurocreditelor este variabil în funcţie de cerinţele solicitatorilor;
• plasarea eurocreditelor se realizează de către sindicate de bănci care negociază
condiţiile împrumutului;
• eurocreditele sunt destinate importurilor, exporturilor, investiţiilor sau altor
obiective de investiţii;
• eurocreditele se utilizează integral sau parţial în decursul unei perioade de tragere;
• rambursarea eurocreditelor se efectuează într-o singură tranşă, în tranşe egale,
crescătoare sau descrescătoare la scadenţe stabilite;
• costul eurodatelor este format din dobânda variabilă.
Montajul unui eurocredit constă în elaborarea de către o bancă a unui document
cu privire la mărimea creditului, condiţiile de acordare şi mod de rambursare. Împrumu-
turile se contractează prin intermediul sindicatelor de bănci.
Rata dobânzii la eurocredite depinde de rata dobânzii la depozitele de eurodolari
de pe piaţa Londrei (LIBOR) la care se adaugă anumite procente pentru a acoperi riscul
băncilor participante. Rata dobânzii la depozitele în eurodolari de pe piaţa Londrei se
modifică în funcţie de raportul dintre cererea şi oferta de eurovalute şi de proporţia
riscului, iar marja suplimentară de dobândă are un nivel constant.
52
Josette Peyrard, Gestion Financiere Internationale, Vuibert Gestion, Paris, 1995, p. 291
7.2 Pieţele financiare internaţionale
7.2.1 Sfera pieţelor financiare internaţionale, participanţi, titluri

Pieţele financiare internaţionale asigură confruntarea cererii şi a ofertei de
capital pe termen lung prin organisme specializate.
În sens larg 53, pieţele financiare internaţionale cuprind operaţiile de confruntare
a cererii de finanţare a instituţiilor financiare internaţionale, a guvernelor,
administraţiilor locale, societăţilor comerciale din străinătate cu oferta de capital
provenită de la bănci, investitori, societăţi de asigurare, fonduri de pensii şi de la alţi
posesori de capitaluri pe termen lung. Resursele în valută de pe pieţele financiare
internaţionale se mobilizează şi împrumută prin intermediul acţiunilor, obligaţiunilor, a
împrumuturilor pe titluri, lombard şi a împrumuturilor ipotecare.
În sens restrâns, pieţele financiare mijlocesc confruntarea cererii şi a ofertei de
acţiuni şi obligaţiuni, având natura de pieţe ale valorilor mobiliare.
Pieţele financiare internaţionale sunt organizate şi funcţionează în cadrul
burselor de valori sau sub formă de pieţe interdealeri (Over The Counter), în afara
burselor. Bursele de valori reprezintă organisme care dispun de un spaţiu pe care se
efectuează operaţiile cu titluri, respectiv vânzarea şi cumpărarea pe baza unei legislaţii
şi regulamente. Bursele de valori funcţionează pe baza unor reglementări ale statelor în
care sunt amplasate şi care prevăd structură organizatorică, management, valorile
mobiliare care se negociază, criterii de admitere a titlurilor la bursă, modul de realizare
a operaţiilor, sistemul de compensare şi alte raporturi privind operaţiile bursei.
Societăţile sau companiile ale căror titluri se admit la bursele de valori pentru
tranzacţii de vânzare-cumpărare trebuie să îndeplinească anumite condiţii din punct de
vedere al numărului de acţiuni şi acţionari, al capitalului, al ponderii acţiunilor
accesibile public şi al difuzării informaţiilor cu privire la situaţia economico-financiară.
Societăţile comerciale se angajează să publice bilanţul şi contul de profit şi pier-
dere, să justifice modul de ţinere a contabilităţii, să informeze conducerea bursei asupra
unei noi emisiuni şi să constituie garanţii.
Intermediarii de pe pieţele financiare internaţionale se pot grupa în
intermediari care cumpără sau vând titluri de valoare în nume propriu şi în contul
clienţilor şi intermediari care cumpără şi vând titluri în nume propriu pentru contul
propriu.
Brokerii sunt persoanele sau entităţile care acţionează în calitate de intermediari
pe pieţele financiare între vânzători şi cumpărătorii de titluri pentru care încasează
comisioane.
Dealerii reprezintă persoanele sau entităţile care participă pe pieţele financiare
în interesul şi pe riscul propriu, precum şi la cererea clienţilor care dispun de un stoc de
valori mobiliare supus riscului de portofoliu.
Market maker constituie persoana care dispune de un portofoliu de titluri prin
care exercită influenţă asupra pieţei financiare, respectiv impune o cantitate minimă de
titluri la vânzare şi cumpărare.
Pe pieţele financiare internaţionale mai participă băncile comerciale, băncile de
investiţii, societăţile financiare. Unele societăţi financiare mijlocesc distribuirea şi
plasarea noilor emisiuni pe piaţa primară, iar altele participă pe piaţa secundară sub
forma de broker/dealer.
În cadrul pieţelor financiare mai acţionează firmele de evaluare a calităţii
titlurilor, firmele de audit şi control financiar, firmele de consultanţă şi firmele de
marketing financiar.
53
Costin Kiriţescu, Relaţiile valutar financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p.
82
Gheorghe Voinea 61
Titlurile de valori ce se negociază pe pieţele financiare internaţionale reprezintă

înscrisuri sub formă materială sau înregistrare electronică care atestă existenţa unor
relaţii contractuale între emitent şi deţinător şi asigură anumite drepturi posesorilor.
Titlurile primare sunt documentele emise în vederea mobilizării şi majorării
capitalului propriu.
Titlurile derivate se deosebesc prin faptul că acordă anumite drepturi părţilor la
contract asupra activelor la o anumită scadenţă.
Titlurile sintetice sunt instrumentele care se creează de societăţile comerciale pe
baza activelor financiare (contracte pe indici bursieri).
7.2.2 Ordinele de bursă şi metode de cotare a titlurilor pe pieţele financiare
internaţionale
Ordinele de bursă exprimă instrucţiunile investitorilor sau ale altor persoane
transmise intermediarilor în vederea realizării unor operaţiuni de cumpărare sau
vânzare de titluri pe pieţele financiare internaţionale. Ordinele de bursă necesită
menţiuni clare şi simple cu privire la anumite elemente: natura operaţiunii cu titluri de
cumpărare sau vânzare; delimitarea titlurilor care formează obiectul ordinului de bursă;
numărul titlurilor supuse negocierii; tipul de ordin; termenul de valabilitate; cursul la
care urmează să se realizeze operaţiile cu titluri.
Ordinele de bursă se pot formula în mai multe variante:
• ordine la „primul curs" care se execută la cursul de deschidere a şedinţei de bursă;
• ordine la „cursul cel mai bun" prin care operatorul solicită intermediarului să
execute operaţia la cel mai bun nivel ce se înregistrează în cursul unei perioade la
bursă, care înseamnă vânzarea titlurilor la cursul cel mai mare şi cumpărarea
titlurilor la cursul cel mai mic;
• ordine „la curs limită" prin care vânzătorul sau cumpărătorul de titluri îi fixează
intermediarului un nivel minim de vânzare şi o limită maximă de cumpărare;
• ordine „la curs limită" cu menţiunea „stop" la care cumpărătorul menţionează un
preţ sub care se aşteaptă să fie executat ordinul, iar vânzătorul stabileşte preţul peste
care va fi executat ordinul adresat;
• ordine „legate" prin care se solicită intermediarilor să execute operaţiuni simultane
sau condiţionate;
• ordine „totul sau nimic" ce se deosebesc prin faptul că instrucţiunile solicită
intermediarului să îl realizeze în totalitate sau să nu îl execute, ceea ce înseamnă că
nu poate fi realizat parţial;
Cotaţia titlurilor de pe pieţele financiare internaţionale depinde de raportul dintre
cererea şi oferta de titluri, de situaţia economico-financiară a emitenţilor de titluri, de
nivelul dividendelor şi al dobânzilor, de evoluţia conjuncturală a economiei naţionale şi
de alţi factori.
a) Metoda optării prin strigare presupune ca în şedinţa de bursă să se anunţe
public titlurile oferite şi cerute iar în momentul în care se realizează un echilibru între
cererea şi oferta de titluri se fixează cursul. Metoda optării prin strigare asigură transpa-
renţa operaţiilor cu titluri şi cadrul concurenţial operatorilor de la bursă;
b) Cotarea prin opoziţie ce se aplică la titlurile care cotează la vedere şi la
termen, constă în colectarea informaţiilor cu privire la cererea şi oferta de titluri şi
cursuri, centralizarea în registrul de opoziţie ţinut de un funcţionar al bursei din care
rezultă cursul la punctul de echilibru dintre cerere şi ofertă;
c) Metoda stelajului reprezintă o tehnică scrisă pe baza căreia titlurile ce se

oferă şi solicită se grupează în fişe, iar cursul se stabileşte la punctul de echilibru dintre
cerere şi ofertă;
d) Metoda cotaţiei continue asistate de calculator presupune colectarea infor-
maţiilor cu privire la cererea şi oferta de titluri, prelucrarea lor conform programului
informatic şi stabilirea cursului.
7.2.3 Operaţiile de cumpărare şi vânzare a titlurilor pe pieţele financiare
internaţionale.
Operaţiile cu titluri de pe pieţele financiare internaţionale se grupează în operaţii
curente şi operaţii la termen.
Operaţiile curente se referă la tranzacţiile la care titlurile se predau imediat sau
în termen de cel mult 48 ore.
Operaţiile la termen se efectuează cu obligaţia predării titlurilor la o anumită
scadenţă. Tranzacţiile cu titluri la termen urmăresc obţinerea unor câştiguri din diferen-
ţele de curs.
Operaţiunea „à la baisse" (bear) reprezintă o intervenţie la bursă care mizează
pe scăderea cursului titlurilor la termen. În această situaţie, participanţii de pe piaţă vând
imediat titluri la cursul la vedere şi cumpără titluri la termen. Uneori, scăderea cursului
titlurilor la termen este provocată de participanţii de pe piaţa financiară. În principiu
tranzacţiile cu titluri la termen se încheie cu plata diferenţei de curs fără predarea hârtii-
lor de valoare.
Operaţiunea „à la hausse" (bull) presupune mizarea în jocul de bursă pe creş-
terea cursului titlurilor de valoare la termen. În acest caz, operatorii cumpără titluri la
vedere şi vând titluri la termen, urmărind obţinerea unui câştig din diferenţa de curs la
cele două momente.
Pe pieţele financiare americane şi japoneze se realizează operaţii de vânzare-
cumpărare a titlurilor primare pe bani gata (cash) şi pe datorie sau în marjă, iar pe
54
pieţele financiare europene operaţii la vedere şi operaţii la termen cu lichidare lunară .
Operaţiile pe bani gata (cash) se deosebesc prin faptul că investitorul care
cumpără titlurile achită integral contravaloarea lor, prin virarea sumei în contul de la
broker, iar vânzătorul predă titlurile. Termenul de executare este diferit la contractele cu
lichidare imediată de cel de la contractele cu lichidare normală.
Operaţiile în marjă (margin trading) cu titluri primare reflectă cumpărarea de
titluri pe datorie din contul în marjă deţinut de client la firma de broker. Brokerul acordă
clientului un credit pentru cumpărarea titlurilor de pe piaţa financiară. Operatorul care
adresează un ordin de cumpărare a unui număr de titluri nu achită brokerului întreaga
valoare ci numai o acoperire sau marjă iar diferenţa reprezintă împrumutul obţinut de la
broker. Creditul acordat de broker se garantează cu titlurile care constituie obiectul
contractului.
Operaţiile cu lichidare imediată de pe pieţele europene se caracterizează prin
faptul că vânzătorul cedează titlurile în termenul stabilit şi cumpărătorul plăteşte cash
titlurile în termen de până la trei zile.
Operaţiile la termen de pe pieţele europene se încheie într-o anumită zi şi se
execută la o dată fixă în fiecare lună. Cumpărătorii pot să achiziţioneze titluri fără să
dispună în momentul încheierii contractului de resursele necesare, iar vânzătorii sunt
obligaţi să le cedeze la scadenţă. Prin reglementările bursiere se prevăd titlurile ce se
pot negocia la termen şi numărul minim (5, 10, 15, 25, 50, 100). Operatorul de pe piaţa
la termen depune o garanţie pentru operaţiile pe care le realizează.
54
Vezi: Ioan Popa, Bursa, Colecţia bursa, vol. II, Editura Adevărul, Bucureşti, 1993, p. 11
Gheorghe Voinea 63
În funcţie de natura operaţiilor cu titluri ce se realizează pe pieţele financiare

internaţionale se deosebesc operaţiile ferme şi operaţiile condiţionate. Operaţiile ferme
se referă la titlurile ce se predau la termenul stabilit, iar operaţiunile condiţionate se
efectuează pentru anumite titluri cotate la termen.
Operaţiile condiţionate pot fi operaţii cu primă, operaţii de dublu şi operaţii de
stelaj. Operaţiile la termen cu primă presupun ca la scadenţă, cumpărătorul să bene-
ficieze de dreptul de a renunţa la contract în schimbul plăţii unei prime. Contractul de
titluri este acoperit de mărimea primei pe care cumpărătorul se angajează să o plătească
la scadenţă dacă renunţă la contract. Operaţiile de dublu constau în faptul că la scadenţă,
cumpărătorul are dreptul să dubleze cantitatea iniţială a titlurilor negociate.
7.2.4 Componentele pieţelor financiare internaţionale
Pieţele financiare internaţionale asigură confruntarea cererii şi a ofertei de
capital în centre internaţionale pe care operează agenţi indiferent de naţionalitate şi
valută.
Principalele componente ale pieţelor financiare internaţionale sunt piaţa emisiu-
nilor internaţionale de acţiuni, piaţa obligaţiunilor internaţionale şi piaţa
55
euroefectelor .
A. Pieţele internaţionale de acţiuni (euroacţiuni) mijlocesc plasamentele
acţiunilor societăţilor comerciale în străinătate prin intermediul sindicatelor bancare sau
al caselor de curtaj. Tranzacţii cu acţiuni se efectuează pe pieţele din New York, Tokyo,
Londra, Frankfurt, Paris, Bruxelles, Amsterdam, Madrid, Copenhaga, Zürich, Geneva,
München.
Emisiunea şi plasarea acţiunilor pe pieţele financiare internaţionale asigură
accesul la resurse de finanţare pe mai multe pieţe, cunoaşterea societăţii comerciale de
56
către investitori şi alţi parteneri .
Euroacţiunile sunt emise de societăţi rezidente, exprimate în eurodevize şi desti-
nate nerezidenţilor.
Piaţa euroacţiunilor s-a dezvoltat ca urmare a dereglementării, dezintermedierii,
a reducerii dobânzilor şi a privatizării societăţilor comerciale. Organizarea emisiunii
euro-acţiunilor se realizează prin două metode:
• metoda subscrierii titlurilor conform căreia societăţile emitente vând acţiunile unui
sindicat bancar internaţional care se angajează să le plaseze acţionarilor, conform
unui preţ fixat cu un timp de subscripţie al investitorilor;
• tehnica denumită construcţia cărţii la ordin sau „book building". În acest caz şeful de
filă constituie un sindicat de garanţie şi de plasament care realizează o cercetare de
marketing asupra cumpărătorilor potenţiali. Şeful de filă supervizează operaţiunea,
coordonează activitatea, înregistrează oferta de cumpărare, decide în colaborare cu
societatea emitentă asupra preţului de emisiune şi a volumului ordinelor. Criteriile de
piaţă urmărite de coordonatorul global sunt capacitatea de investiţie deţinută pentru a
asigura dezvoltarea ordonată a pieţelor secundare, cantitatea cerută, sensibilitatea la
preţ a cererii.
B. Piaţa obligaţiunilor internaţionale realizează operaţii de vânzare şi cumpă-
rare cu euroobligaţiuni.
Piaţa primară de euroobligaţiuni asigură tranzacţiile cu euroobligaţiuni între
emitenţi şi investitori. Emitenţii de euroobligaţiuni pot fi guverne, administraţii locale,
firme multinaţionale şi instituţii internaţionale. Investitorii instituţionali sunt
55
Vezi Jean Pierre, Allegret, Economie Monetaire Internationale, Hachette Superieure, 1997, p. 162
56
Vezi: Maria Prisăcaru, Tranzacţii la bursele de valori şi gestiunea portofoliului, Editura Corson Iaşi, 1998, p. 11
reprezentaţi de bănci comerciale, bănci de investiţii, fondurile mutuale, case de pensii,

societăţi de asigurări, investitori individuali.
Euroobligaţiunile reprezintă titluri de credit pe termen mediu şi lung exprimate
în eurovalută şi plasate pe europieţele de capital de către un sindicat bancar
internaţional. Euroobligaţiile se emit de mari întreprinderi particulare, stat, instituţii
publice, organisme financiar bancare internaţionale.
Tehnica plasării euroobligaţiunilor
Euroobligaţiunile se plasează pe europieţele de capital de către sindicatele
bancare internaţionale constituite pentru fiecare emisiune şi formate din coordonatorul
emisiunii, grupul de subscriere şi grupul de plasare.
Coordonatorul emisiunii denumit şeful de filă este reprezentat de o bancă de pe
piaţa de capital care negociază clauzele emisiunii cu privire la: mărimea împrumutului,
durata, dobânda aferentă şi modul de răscumpărare a titlurillor.
Grupul de subscriere se obligă să preia o parte din emisiune şi să obţină o
subscriere de un anumit nivel. Grupul de subscriere este format din instituţii financiare,
firme, bănci, care furnizează suma împrumutului.
Etapele plasamentului de euroobligaţiuni:
• Solicitantul de capital se adresează unei bănci pentru a negocia condiţiile
împrumutului;
• Banca contactează alte bănci şi le solicită să participe în calitate de coordonări,
subscripturi, sau pentru plasament.
• Banca informează solicitatorul de împrumut asupra termenilor şi condiţiilor
emisiunii;
• Banca coordonatoare decide asupra valorii emisiunii, precum şi asupra scadenţei
şi preţului emisiunii;
• Banca coordonatoare comunică băncilor participante asupra repartizării
euroobligaţiunilor;
• Negocierea pe piaţa euroobligaţiunilor;
• Plasarea euroobligaţiunilor pe piaţă şi mobilizarea capitalurilor disponibile.
Pe pieţele de euroobligaţiuni se emit diverse tipuri astfel: obligaţiuni clasice,
obligaţiuni convertibile, obligaţiuni cu certificate de opţiune anexate, obligaţiuni cu
dobândă variabilă.
Cursul euroobligaţiunilor pe piaţă evoluează în funcţie de dobânda nominală,
durata obligaţiunii. Pornind de la cursul obligaţiunii, de la dobânda nominală, durata
totală şi durata până la scadenţă se calculează randamentul euroobligaţiunilor.
Emisiunea este realizată pe baza unui prospect în care se reflectă situaţia economico-
financiară a debitorului.
Rambursarea împrumuturilor pe bază de euroobligaţiuni se poate efectua la o
scadenţă, în tranşe, la scadenţe intermediare, prin tragere la sorţi, prin rambursarea de
către debitor a obligaţiunilor prin bursă.
Costul total al împrumutului prin emisiunea de obligaţiuni depinde de
comisionul global, ce se repartizează între şeful de filă, sindicatul de garanţie şi
sindicatul de plasament la care se adaugă cheltuieli generale.
Gheorghe Voinea 65
Fig. 7.2 57 Organizarea emisiunilor de obligaţiuni pe pieţele internaţionale

Operaţiile de pe piaţa euroobligaţiunilor presupun mecanisme de asigurare a
securităţii tranzacţiilor şi a transferurilor din mişcările de capital. EORO-CLEAR
(Centrale de Livraison de Valeurs Mobilières) - societate de drept belgian creată de
Morgan Guaranty Trust şi CEDEL - societate anonimă de drept luxemburghez oferă
servicii de gestiune şi conservare a titlurilor, de compensaţie şi de împrumut pe titluri.
Fig. 7.3 Evoluţia marjei de randament

Piaţa euroobligaţiilor se deosebeşte de piaţa emisiunilor străine care se efectuează
de un împrumutător nerezident pe o piaţă naţională. Emisiunea titlurilor se realizează în
moneda ţării respective pe baza legislaţiei şi a procedurilor locale. Emisiunile străine pe
piaţa americană se numesc „yankee bonds", pe piaţa japoneză „samurai bonds", pe
piaţa spaniolă „matador bonds", pe piaţa britanică „bulldog bonds" şi pe piaţa olandeză
„rembrandt bonds". Evoluţia împrumuturilor străine depinde de receptivitatea
investitorilor naţionali faţă de titlurile străine şi de avantajele oferite de pieţele naţionale.
C. Piaţa euroefectelor
Euroefectele au apărut la începutul anilor '80 sub forma biletelor de tresorerie, a
euro-notelor şi a altor efecte ce se emit de către întreprinderi, instituţii financiare şi
58
guverne .
Din punct de vedere al naturii lor, euroefectele sunt instrumente hibride care
prezintă trăsături ale eurocreditelor şi ale euroobligaţiilor cum sunt „eurobonurile" şi bile-
tele la ordin pe termen de 1 la 6 luni. Emisiunea euroefectelor se montează de către o
bancă şi se garantează de un sindicat. Garanţia constă într-o linie de credit, iar plasa-
57
După Josette Peyrard, Gestion Financiere Internationale, Vuibert Gestion, Paris, 1995, p. 296
58
Vezi J. Siac, Les marches d'actifs financiers internationaux, în Finances Internationales, Armand Colin, Paris,
1993, p. 147
mentul se efectuează prin intermediul unui grup de bănci care subscriu la emisiune şi
plasează titlurile investitorilor sau printr-un dealer care îşi asumă misiunea plasamentului.
Euroefectele se referă la hârtii euro-comerciale, euronate şi euroefectele pe
termen mediu. Hârtiile euro-comerciale şi euronatele sunt euroefecte emise pe o
perioadă de 3-6 luni care se plasează prin dealeri. Efectele pe termen mediu se
deosebesc prin faptul că emisiunea se realizează prin intermediar care asigură un cost
redus şi o adaptare la cerinţele de finanţare. Eurobiletele de tresorerie reprezintă titlurile
pe termen scurt emise de întreprinderi la care subscriu investitorii ce dispun de resurse
pe termen scurt. Pe piaţa euroefectelor se contractează împrumuturi pe termen scurt cu
o dobândă mai mică.
D. Investiţiile internaţionale directe
Un flux particular din relaţiile economice internaţionale îl constituie investiţiile
internaţionale directe ce se realizează în ţările care recunosc dreptul de proprietate al
investitorului străin şi oferă anumite facilităţi. Investiţiile internaţionale directe depind
de capitalurile disponibile precum şi de mediul de afaceri, garanţiile şi facilităţile oferite
de ţările primitoare astfel:
• angajarea ţării că nu naţionalizează participarea străină prin norme legale sau
convenţii internaţionale;
• acordarea de facilităţi vamale şi fiscale importurilor destinate investiţiilor străine de
pe teritoriul unui stat;
• suprimarea unor taxe asupra producţiei şi desfacerii produselor;
• acordarea unor înlesniri în amortizarea investiţiilor;
• asigurarea dreptului de a decide asupra investiţiilor realizate pe teritoriul unui stat;
• eliminarea unor restricţii în repatrierea profitului şi a altor fluxuri valutare generate
de investiţia străină.
În vederea garantării investiţiilor internaţionale directe se pot încheia acorduri de
protejare a investiţiilor prin care se asigură un tratament echitabil şi protecţia părţilor.
1. Ce trăsături prezintă EUROVALUTELE?

2. Care sunt factorii ce au contribuit la apariţia şi evoluţia pieţei
eurovalutelor?
3. Care sunt căile de atragere a resurselor de piaţa eurovalutelor?
4. Ce operaţii se derulează pe piaţă eurovalutelor?
5. În ce constă sensul larg şi restrâns al pieţelor financiare?
6. Care sunt funcţiile burselor de valori?
7. Ce tendinţe se manifestă pe pieţele financiare internaţionale?
8. Care sunt principalele metode de cotare ale titlurilor de pe pieţele
financiare internaţionale?
9. Care sunt operaţiunile ce se desfăşoară pe pieţele financiare
internaţionale?
10. Prin ce se deosebeşte piaţă internaţională a acţiunilor?
11. În ce constă tehnica plasării obligaţiunilor pe pieţele financiare
internaţionale?
Gheorghe Voinea 67
MODUL V:
Lichiditatea intrenaţională şi creditul internaţional
OBIECTIV:
Delimitarea sferei lichidităţii internaţionale, a formelor de

exprimare a modului de utilizare a rezervelor internaţionale şi
mecanismelor creditului internaţional
UNITAŢI DE STUDIU:
Capitolul 8. Lichiditatea internaţională şi rezervele

internaţionale
Capitolul 9. Creditul internaţional.
CAPITOLUL 8.
FORMAREA ŞI UTILIZAREA REZERVELOR INTERNAŢIONALE
8.1 Lichiditatea internaţională: sferă şi forme de exprimare

Lichiditatea exprimă capacitatea unui activ de a se transforma în expresie
bănească şi de a deveni mijloc de plată. Lichidităţile internaţionale cuprind activele
susceptibile de a se transforma în mijloace de plată internaţionale. Lichidităţile interna-
ţionale îndeplinesc funcţiile de finanţare a deficitului balanţei de plăţi şi de protejare a
cursului de schimb al monedei .59
Lichiditatea internaţională are accepţiuni diferite în relaţiile economice
internaţionale 60. În sens restrâns, lichiditatea internaţională reflectă capacitatea de
finanţare a deficitului balanţei de plăţi externe pe seama disponibilităţilor în valută şi
alte active pe care le deţine autoritatea monetară (banca centrală) a unei ţări fiind
cunoscută sub denumirea de „lichiditatea necondiţionată". În sfera lichidităţii
internaţionale „necondiţionate" se cuprind rezervele valutare existente la banca centrală,
rezerve aur, creditele acordate de organismele financiar-bancare internaţionale şi
facilităţile temporare de credit pe bază de reciprocitate dintre băncile centrale.
În sens larg, lichiditatea internaţională exprimă capacitatea unei ţări de a acoperi
angajamentele externe pe seama rezervelor valutare deţinute de banca centrală şi de
particulari, fiind denumită „lichiditate condiţionată". În această accepţiune, în sfera
lichidităţii internaţionale se încadrează rezervele valutare deţinute de banca centrală,
aurul, facilităţile de credit şi resursele în valută ale băncilor şi persoanelor juridice şi
fizice particulare.
Lichiditatea internaţională reflectă nivelul de dezvoltare al economiei naţionale,
gradul de participare al ţării la schimburile internaţionale, eficienţa şi competitivitatea
produselor pe pieţele externe. Lichiditatea internaţională se exprimă prin anumiţi
indicatori:
• lichiditatea internaţională (Li) se apreciază prin intermediul raportului dintre
rezervele internaţionale (Rvi) şi masa monetară în circulaţie (M n);
R vi
Li =
M
n
• lichiditatea internaţională se exprimă pe baza raportului dintre rezervele inter-

naţionale şi angajamentele la vedere şi la termen ale băncii centrale (Ab);
R vi
Li =
Ab
• lichiditatea internaţională a unei ţări se reflectă prin raportul dintre rezervele

internaţionale şi deficitul balanţei de plăţi externe (De);
R vi
Li =
De
59
Jean Pierre Allegret, Economie Monetaire Internationales, Hachette Superieure, Paris, 1997, p. 32
60
Costin Kiriţescu, Relaţiile valutar financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978,
p. 123
Gheorghe Voinea 69
• raportul cel mai sugestiv de exprimare a lichidităţii internaţionale a unei ţări,

îl reprezintă cel dintre rezervele internaţionale şi valoarea importurilor (I);
R vi
Li =
Im
Lichiditatea internaţională se apreciază şi prin prisma perioadei de timp în care

se pot acoperi importurile pe seama rezervelor internaţionale deţinute de banca centrală.
În măsura în care o ţară îşi acoperă importurile pe o perioadă de peste 6 luni din
rezervele internaţionale dispune de lichiditate internaţională, iar ţările la care rezervele
internaţionale acoperă valoarea importurilor pentru perioade mai scurte au greutăţi în
asigurarea lichidităţii internaţionale.
Lichiditatea internaţională poate să se asigure prin acces pe pieţele internaţio-
nale, iar rezervele să reprezinte factorul de garanţie.
8.2 Rezervele internaţionale

Rezervele internaţionale reflectă disponibilităţile în valută şi în alte active ce se
păstrează şi administrează de către autoritatea monetară a unei ţări şi se folosesc pentru
echilibrarea balanţei de plăţi externe şi susţinerea cursului de schimb al monedei.
Rezervele internaţionale ale unei ţări se delimitează de alte mijloace de plată
internaţionale prin următoarele:
• rezervele internaţionale se păstrează şi administrează de către autoritatea monetară
(banca centrală) a unei ţări;
• rezervele internaţionale sunt destinate echilibrării balanţei de plăţi;
• rezervele internaţionale contribuie la susţinerea cursului de schimb în anumite limite
şi la protejarea monedei naţionale;
• rezervele internaţionale asigură garantarea solvabilităţii ţării care solicită finanţarea
externă în vederea acoperirii deficitului balanţei de plăţi;
• excedentele din balanţele de plăţi se pot plasa temporar pentru a obţine resurse din
valorificarea lor pe o perioadă de timp.
În sfera rezervelor internaţionale se încadrează rezervele de valută, şi în alte
active, drepturile speciale de tragere, Euro, rezerva de aur şi poziţia ţării la Fondul
Monetar Internaţional. Rezervele internaţionale se deosebesc de „acoperirea monetară"
prin care erau garantate bancnotele emise de bancă, deoarece mărimea lor nu mai
depinde de masa banilor în circulaţie.
a) Rezervele de valută
Rezervele de valută reprezintă sumele sub formă de creanţe asupra străinătăţii
deţinute şi administrate de băncile centrale, oficii valutare sau fonduri de egalizare a
schimburilor internaţionale. Rezervele valutare se află sub forma depunerilor la banca
centrală, a plasamentelor în bonuri de tezaur, obligaţiuni guvernamentale şi alte titluri.
Valuta îndeplineşte funcţia de instrument de rezervă în măsura în care este
stabilă, convertibilă şi utilizată în tranzacţiile internaţionale.
Cererea de valută de rezervă depinde de mărimea deficitelor balanţei de plăţi, de
regimul de schimb al valutei, de alte obligaţii în valută, de impactul unor factori interni
şi externi şi de accesul pe pieţele valutare.
Oferta de valută de rezervă este determinată de mărimea încasărilor din

exporturi, de situaţia balanţei de plăţi, de politica monetară şi bugetară a ţărilor emitente
şi de evoluţia tranzacţiilor pe pieţele valutare . 61
b) Drepturile Speciale de Tragere
Drepturile Speciale de Tragere reprezintă active de rezervă emise de Fondul
Monetar Internaţional şi repartizate ţărilor membre în vederea procurării unor sume în
monedă convertibilă, a răscumpărării sumelor în monedă naţională deţinute de alte ţări
membre şi pentru achitarea dobânzilor şi comisioanelor către FMI.
c) Rezerva aur
Rezerva aur este formată din două părţi şi anume: stocul de consum curent şi
stocul permanent.
Stocul de consum curent reflectă cantitatea de aur necesară în domeniul
cercetării ştiinţifice, medicină, industrie şi producţie de bijuterii. Stocul de consum
curent (Sco) se poate evalua pornind de la consumul din anul de bază în domeniul
cercetării ştiinţifice (Cs), în medicină (Cm) şi în industrie (Ci) care se corectează cu
anumiţi factori (K1, K2, K3) ce exercită influenţă de la un an la altul.
S co = C ⋅K + C ⋅K + C ⋅K 3
s 1 m 2 i
Stocul permanent de aur (Spa) sau intangibil reprezintă partea din rezerva de aur
ce se păstrează în tezaurul băncii centrale şi se utilizează în situaţii deosebite. Stocul
permanent de aur se cuantifică ţinând seama de influenţele unor factori deosebiţi cum
sunt: consumul de grâu al ţării pe un an în caz de secetă (Cg), cerinţele pentru apărare
naţională (Ca), mărimea deficitului balanţei comerciale în cazul întreruperii relaţiilor
comerciale şi valutare cu unele ţări (Ce).
S pa = (C g⋅N ⋅e 365) + C +a C ⋅ e0,5
După modificarea statutului FMI din anul 1978 aurul îndeplineşte funcţia de
mijloc de rezervă al băncilor centrale, iar în calitate de mijloc de plată se poate utiliza în
situaţii deosebite în relaţiile economice internaţionale.
d) Disponibilităţile la Fondul Monetar Internaţional
În sfera rezervelor internaţionale se pot include şi sumele care rezultă din
depăşirea cotei de participare a unei ţări membre la FMI faţă de disponibilităţile în
monedă naţională.
e) Utilizarea rezervelor internaţionale
Rezerva aur se păstrează în tezaurul băncii centrale sau la Banca Reglementelor
Internaţionale (depozitar extern). Disponibilităţile în Drepturi Speciale de Tragere se
reflectă în conturile administrate de către Departamentul Drepturilor Speciale de
Tragere din cadrul FMI. Rezervele de valută sunt deţinute şi administrate de către
băncile centrale. O parte din rezervele de valută se păstrează în cont la banca centrală în
vederea echilibrării balanţei de plăţi, iar o altă parte se plasează în obligaţiuni şi
certificate de depozit cu dobândă, uşor negociabile pentru a asigura lichiditatea
rezervelor.
8.3 Rezervele internaţionale ale României
Rezervele internaţionale ale României sunt alcătuite cumulativ sau selectiv din
62
următoarele componente :
• aurul deţinut în tezaur sau depozitat în străinătate;
• active externe sub formă de bancnote şi monede metalice sau disponibil în conturi la
bănci sau la alte instituţii financiare în străinătate exprimate în acele monede şi
deţinute în acele ţări pe care le stabileşte Banca Naţională a României;
61
Vezi: Colètte Nême, Relations Monetaires Internationale, Hachette Superieure, Paris, 1994, p. 8
62
Vezi: Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a României în M. Of., nr. 203/1998, art. 31
Gheorghe Voinea 71
• orice alte active de rezervă recunoscute pe plan internaţional inclusiv dreptul de a

efectua cumpărări de la Fondul Monetar Internaţional în cadrul tranşei de rezervă
precum şi deţinerile de Drepturi Speciale de Tragere;
• cambii, cecuri, bilete la ordin, precum şi obligaţiuni şi alte valori mobiliare
negociabile sau nu, emise sau garantate de persoane juridice nerezidente clasificate
în primele categorii de către agenţiile de apreciere a riscurilor recunoscute pe plan
internaţional, exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile pentru Banca
Naţională a României;
• bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte titluri de stat emise sau garantate de guverne
străine sau de instituţii financiare interguvernamentale, negociabile, sau nu,
exprimate şi plătibile în valută în locuri acceptabile de către Banca Naţională a
României.
În vederea administrării rezervelor internaţionale, Banca Naţională a României
63
este autorizată să efectueze următoarele operaţiuni :
• să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu lingouri şi monede de aur şi cu alte
metale preţioase;
• să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu valute;
• să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu bonuri de tezaur, obligaţiuni şi alte
titluri emise sau garantate de guverne străine sau de organizaţii financiare
guvernamentale;
• să cumpere, să vândă şi să facă alte tranzacţii cu valori mobiliare emise sau
garantate de către bănci centrale, instituţii financiare internaţionale, societăţi
bancare şi nebancare;
• să deschidă şi să menţină conturi la bănci centrale, autorităţi monetare, societăţi
bancare şi instituţii financiare internaţionale;
• să deschidă şi să menţine conturi, să efectueze operaţiuni de corespondent pentru
instituţiile financiare internaţionale, bănci centrale şi autorităţi monetare, societăţi
financiare şi bancare, organizaţii financiare interguvernamentale precum şi guverne
străine şi agenţiile lor.
Pornind de la principiile generale privind lichidarea şi ţinând seama de riscurile
specifice activelor externe, Banca Naţională a României are misiunea să stabilească şi
să menţină rezervele internaţionale precum şi să fundamenteze mărimea lor.
Menţinerea rezervelor internaţionale la un nivel corespunzător tranzacţiilor
externe ale statului, se urmăreşte de către Banca Naţională a României şi Ministerul
Finanţelor.
În cazul în care rezervele internaţionale ale României se diminuează până la un
nivel care ar periclita tranzacţiile internaţionale ale statului, Banca Naţională a
României prezintă Parlamentului şi Guvernului un raport privind situaţia rezervelor
internaţionale, cauzele care au determinat o asemenea evoluţie, precum şi propuneri de
măsuri în vederea preîntâmpinării reducerii sau remedierii rezervelor internaţionale.
1. În ce constă sensul restrâns şi larg al lichidităţii internaţionale?
2. Care sunt indicatorii de exprimare a lichidităţii internaţionale?
3. Prin ce se delimitează rezervele internaţionale de alte sume în valută?
4. Cum se definesc rezervele de valute şi ce se include în sfera lor?
5. Din ce este formată rezerva aur?
6. Care sunt componentele rezervelor internaţionale ale României?
63
Vezi Legea nr. 101/1998, art. 32
CAPITOLUL 9.
CREDITUL INTERNAŢIONAL: TRĂSĂTURI, FORME, GARANŢII
9.1 Creditul internaţional, trăsături şi clasificare

Creditul internaţional reprezintă un mecanism important de mobilizare a resur-
selor financiare necesare schimburilor internaţionale, cooperării şi dezvoltării
economice a ţărilor.
Extinderea schimburilor economice internaţionale, programele de dezvoltare
economică şi progresul tehnic au determinat participarea însemnată a creditului în
După părţile la contractele de credit din relaţiile economice internaţionale se
deosebesc: creditele guvernamentale ce se negociază între state, creditele bancare ce se
contractează cu băncile, creditele comerciale ce se manifestă între exportatori şi
importatori.
Dacă ţinem seama, de durata pentru care se acordă, creditele internaţionale se
grupează în credite pe termen scurt (12-18 luni), credite pe termen mediu (5-7 ani) şi
credite pe termen lung.
În funcţie de modul de acordare, creditele internaţionale se diferenţiază în
credite furnizor ce se acordă de către exportator sub formă de livrări de mărfuri
cumpărătorului străin şi credite cumpărător. Până la încasarea contravalorii mărfurilor
exportatorii pot contracta credite bancare sau sconta efecte comerciale la bănci. Creditul
cumpărător reprezintă un credit bancar ce se acordă de o bancă locală importatorului
pentru a achita mărfurile exportatorului.
După obiectul creditat se deosebesc creditele pentru operaţii de export-import,
de maşini, utilaje, echipamente, materii prime, combustibil, bunuri de consum.
Creditele internaţionale se acordă în funcţie de valoarea şi natura tranzacţiei
comerciale, rentabilitate, bonitate, solvabilitate şi garanţii.
Termenul de creditare depinde de obiectul creditat, de raportul dintre cererea şi
oferta de pe piaţa creditului şi de alţi factori. Durata creditării ce cuprinde intervalul de
timp din momentul acordării până la rambursare include o perioadă de graţie în cadrul
căreia nu se efectuează rambursări de sume.
Creditele internaţionale se pot acorda integral sau în tranşe, în funcţie de
obiectul creditat, natura tranzacţiei şi alţi factori.
Dobânda la creditele internaţionale depinde de taxa scontului şi de conjunctura
de pe piaţa creditului. Dobânda (D) se calculează în funcţie de mărimea creditului (C),
de rata dobânzii (Rd) şi de perioada de rambursare (Pm):
C⋅R ⋅P
D= d m
360 ⋅100
Creditele internaţionale se pot rambursa în rate egale, în rate crescătoare sau
descrescătoare pe baza acordului părţilor la contractul de credit.
9.2 Formele creditului internaţional
a) Creditele comerciale (creditele furnizor)

Creditele de export denumite şi credite furnizor se caracterizează prin faptul că
exprimă un raport de credit între furnizor şi importator. În baza relaţiei de credit
comerciale, furnizorul acceptă ca importatorul să achite contravaloarea mărfurilor după
o anumită perioadă de timp de la primirea lor. Durata acestei perioade se negociază de
Gheorghe Voinea 73
către cele două părţi în funcţie de valoarea mărfii şi poate fi cuprinsă între câteva luni şi
până la un număr de ani.
Livrările de mărfuri pe credit îi permit exportatorului să cucerească şi să
menţină pieţe de desfacere pentru mărfurile sale şi îi asigură avantaje la plată
importatorului. Creditul furnizor presupune completarea capitalului circulant al
exportatorului pe o perioadă de timp şi asumarea unor riscuri de natură comercială şi
necomercială. În sfera riscurilor de natură comercială preluate de exportatorul pe credit
se încadrează insolvabilitatea cumpărătorului, neachitarea la termen a mărfurilor de
către importator, refuzul nejustificat al cumpărătorului de a accepta plata produselor
primite. Riscurile necomerciale la care sunt supuşi exportatorii pe credit se referă la
starea de război, schimbarea regimului politic, expropierea, aplicarea unor restricţii la
transferurile de sume în străinătate, anularea unor autorizaţii de export sau import după
expedierea mărfii de către furnizor, confiscarea, avarierea sau distrugerea mărfurilor.
b) Creditele de import- creditele cumpărător
Creditele de import sunt cunoscute sub denumirea de credite cumpărător ce se
acordă de o bancă importatorului, în cazul în care acesta nu dispune de resurse de
finanţare corespunzătoare importurilor. Exportatorul încasează contravaloarea
mărfurilor după livrarea lor şi prezentarea documentelor de expediţie. Mărfurile
importate se plătesc după primirea şi recepţionarea lor pe seama creditelor de import şi
nu mai presupun includerea unor elemente suplimentare în preţ. Pe seama creditelor de
import se acoperă până la 85% din valoarea tranzacţiei comerciale internaţionale, iar
partea cuprinsă între 5-15% se suportă de importator sub formă de avans acordat
exportatorului sau plată după primirea mărfurilor.
Prin acordarea creditului de import, exportatorul nu mai este supus riscului,
deoarece încasează contravaloarea mărfurilor după livrare şi depunerea documentelor
de decontare. Creditele de import sunt cunoscute sub denumirea de credite financiare,
datorită faptului că pe seama resurselor împrumutate de la bancă se achită contrava-
loarea produselor importate.
Exporturile din ţările membre ale OCDE se creditează până la limita de 85% din
valoarea lor, pe o durată care depinde de situaţia ţării importatorului şi cu dobânzi mai
reduse 64.
c) Credite de prefinanţare, credite pe termen scurt şi credite pe termen
mediu şi lung
Creditele internaţionale se mai diferenţiază în credite de prefinanţare, credite pe
termen scurt şi credite pe termen mediu şi lung. Pe seama creditelor de prefinanţare se
achiziţionează bunuri, echipamente şi alte servicii necesare realizării producţiei pentru
export. Creditele de prefinanţare a exporturilor se acordă sub forma creditelor bancare
directe, a avansurilor destinate firmelor care sunt solvabile, a creditelor în cont sub for-
ma unui plafon şi a creditelor necesare fabricării şi pregătirii exporturilor de produse cu
ciclu lung de fabricaţie.
Creditele pe termen scurt îmbracă forma avansurilor acordate de bănci
exportatorilor pe baza documentelor de export, a creditelor de mobilizare a creanţelor
comerciale pe termen, a creditelor destinate dezvoltării exporturilor.
În SUA importatorii pot beneficia de credite cu dobândă preferenţială de la
EXIMBANK până la 30-35% din valoarea tranzacţiei iar diferenţa se poate obţine de la
băncile comerciale 65 .
64
Vezi: Josette Peyrard, Gestion Financiere Internationale, Vuibert, Paris, 1995, p. 243
65
Vezi Mariana Negruş, Finanţarea schimburilor internaţionale, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 102
d) Creditul guvernamental de cooperare economică internaţională

Creditul guvernamental de cooperare economică se acordă pe baza unei
înţelegeri între două state în vederea realizării unor acţiuni de cooperare economică
internaţională pe termen lung. Creditul guvernamental se garantează de către guvernul
ţării importatoare şi se rambursează în produse acceptate de ţara creditoare.
Prin intermediul creditului guvernamental ţara debitoare beneficiază de sume
necesare dezvoltării economice, de licenţe, documentaţie tehnică şi alte facilităţi în
vederea dezvoltării producţiei interne. Creditul guvernamental îi permite ţării creditoare
să-şi utilizeze capacităţile de producţie, să sporească eficienţa şi să-şi extindă
desfacerile de produse pe diverse pieţe.
Principalele documente ce reflectă relaţia de credit guvernamental sunt: acordul
guvernamental de cooperare economică, convenţia de cooperare economică pe credit şi
aranjamentul interbancar ce se încheie între băncile prevăzute în convenţia de
cooperare economică pe credit.
9.3 Garantarea şi asigurarea creditelor internaţionale
Datorită riscurilor ce se manifestă în relaţiile internaţionale se impune garantarea
şi asigurarea creditelor de import şi export.
Garanţiile reprezintă măsuri care întăresc siguranţa creditelor de export şi import
ce se aplică prin emiterea scrisorilor de garanţie bancară, avalizarea tratelor, înfiinţarea
de ipoteci şi gajuri. Garanţiile se solicită de creditor şi se suportă de către debitor.
Garanţiile se pot acorda de către statul din care provine exportatorul prin
instituţii specializate sau prin instituţii mandatate cum sunt:
Compania Franceză de Asigurare a Creditelor de Export (Compagnie
Française d'Assurance pour le Credit a l'Exportation) COFACE reprezintă o socie-
tate mixtă cu capital de stat şi particular din Franţa specializată în asigurarea creditelor
de export şi garantarea operaţiunilor de comerţ exterior ale firmelor franceze.
COFACE acţionează în numele statului în vederea asigurării riscurilor politice,
naturale şi de transfer la toate tipurile de credite şi a riscurilor comerciale la creditele cu
durată mai mare de trei ani.
Departamentul pentru Garantarea Creditelor de Export (Export Credit
Guarantee Departament) din cadrul Ministerului Comerţului al Marii Britanii creat în
anul 1949 garantează riscurile de neachitare a creditelor pentru export, riscurile din
exproprierea activelor investite în străinătate precum şi fluxurile de plăţi oficiale.
Societatea de asigurare Hermes din Germania (societate privată) ce funcţio-
nează din anul 1949 acţionează în numele statului în prestarea serviciilor de asigurări la
creditele de export, la contractele de leasing şi împotriva riscului valutar.
Institutul Naţional de Asigurări (Instituto Nazionale delle Assigurazioni)
din Italia reprezintă o instituţie publică care oferă servicii de asigurare a creditelor de
export, garantarea şi asigurarea tranzacţiilor comerciale ale companiilor private.
Oficiul Naţional de Garanţie (L'Office National du Ducroire) din Belgia este
o instituţie publică care are misiunea să acopere riscuri politice, riscuri provenite din
calamităţi naturale, riscuri monetare şi riscuri comerciale din operaţiuni de comerţ
exterior ale firmelor belgiene. Oficiul Naţional de Garanţie reasigură riscurile
comerciale preluate de societatea privată Compania Belgiană de Asigurare a
Creditului (La Compagnie Belge d'Assurance de Credit).
Societatea Olandeză de Asigurare a Creditelor de Export acoperă riscurile
comerciale pe termen scurt ce se pot manifesta în tranzacţiile comerciale internaţionale
ale firmelor olandeze.
Banca de Export-Import (EXIMBANK) din SUA funcţionează în calitate de
agent al statului în vederea asigurării şi reasigurării riscurilor din tranzacţiile comerciale
Gheorghe Voinea 75
internaţionale, a garantării şi refinanţării creditelor pentru export acordate de băncile

americane. Banca de Export-Import (EXIMBANK) din SUA, colaborează cu Asociaţia
Asigurării Creditelor Externe (Foreign Credit Insurance Association) ce grupează
societăţi de asigurări private în acoperirea riscurilor comerciale şi politice ce rezultă din
creditele pe termen scurt şi creditele pe termen mediu (5 ani).
Departamentul pentru Asigurări de Export din cadrul Ministerului
Comerţului Internaţional din Japonia răspunde de serviciile de asigurare a creditelor de
export ale firmelor japoneze.
Banca japoneză pentru export-import (Export-Import Bank of Japan)
creditează exporturile firmelor japoneze pe seama fondurilor oferite de guvern şi din
împrumuturi în valută.
Uniunea Internaţională a Societăţilor de Asigurare a Creditelor de Export
(Uniunea de la Berna) reprezintă o asociaţie privată de drept elveţian creată în anul
1934 de către Societatea franceză de asigurare şi încurajare a creditului, de
Departamentul Garantării Creditelor de Export din Anglia, de o societate de asigurări
italiană şi o societate de asigurări spaniolă care acţionează în următoarele direcţii : 66
facilitează cooperarea instituţiilor şi a societăţilor membre în domeniul garantării
creditelor de export; mijloceşte schimbul de informaţii asupra mecanismelor tehnice de
asigurare a creditelor de export; urmăreşte armonizarea politicilor în domeniul
asigurării creditelor de export şi a investiţiilor; elaborează principiile şi regulile de
acordare şi urmărire a evoluţiei garanţiilor.
Comitetul Tehnic al Asigurării Creditelor din cadrul Uniunii Europene
reuneşte reprezentanţii organismelor care acţionează în numele statului în gestionarea
garanţiilor de export, propune soluţii şi urmăreşte politica de credit faţă de ţările în curs de
dezvoltare.
Garanţiile statului oferite prin intermediul instituţiilor publice sau prin societăţi
private se completează cu asigurarea creditelor comerciale de către exportator pentru
riscurile comerciale la creditele pe termen scurt şi mijlociu care depăşesc o anumită
valoare prin intermediul unei societăţi de asigurare.
9.4 Organisme de acordare şi garantare a creditelor de export în România

A. Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior a
fost creat în anul 1992 în vederea sprijinirii dezvoltării comerţului exterior şi a
promovării exporturilor prin analiza şi aprobarea în numele şi contul statului a
operaţiilor de finanţare, a dobânzilor la creditele pentru export şi a condiţiilor garantării
creditelor de export 67.
Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior examinează
şi aprobă următoarele operaţiuni:
• operaţiunile individuale de finanţare, garantare, asigurare şi reasigurare a creditelor
de export în numele şi în contul statului;
• mecanisme de stimulare a activităţii de comerţ exterior cum sunt: credite, proceduri
speciale de refinanţare, bonificaţii, dobânzi, garanţii precum şi alte instrumente
specifice de promovare a exporturilor;
• bonificaţii de dobândă la creditele acordate de Banca de Export-Import pentru
exporturi;
• limite maxime de expunere ale Băncii de Export-Import a României, în activitatea
de garantare, asigurare şi reasigurare a creditelor de comerţ exterior.
66
Vezi: Yves Simon, Techniques Financieres Internationales, Economica, Paris, 1993, p. 394
67
HGR nr. 293/1992 privind aprobarea atribuţiilor, competenţelor şi a modului de funcţionare a Comitetului
Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior precum şi a convenţiilor cadru pentru derularea activităţii de
finanţare şi asigurare a creditelor de comerţ exterior, în M. Of. Nr. 139/1992 din 22 iunie 1992
Finanţarea, garantarea, asigurarea şi reasigurarea creditelor în numele şi în

contul statului se realizează până la limita de cel mult 85% din valoarea creditelor de
import-export şi pe termene diferite în funcţie de natura obiectelor creditate.
Riscurile de la contractele de export ce se acoperă prin operaţiunile de garantare
cuprind:
• riscurile politice reprezentate de întârzierile în transferul resurselor din ţara
cumpărătorului în perioade mai mari de 180 zile, ca urmare a unui moratoriu
general privind datoria externă, de acţiuni ale guvernelor străine ce împiedică
îndeplinirea prevederilor contractuale, şi întârzieri în transferul resurselor valutare,
război, război civil şi alte evenimente din afara României care împiedică
îndeplinirea contractelor de export, retragerea sau reînnoirea licenţei de export,
aplicarea unor restricţii, pierderile rezultate din imposibilitatea de a institui
proceduri legale în ţara cumpărătorului;
• riscurile comerciale;
• riscurile naturale reprezentate de catastrofe naturale în ţara cumpărătorului care
determină neîndeplinirea contractelor de export.
B. Banca de Export-Import a României (EXIMBANK SA)
Banca de Export-Import a României (EXIMBANK) s-a înfiinţat în anul 1992 în
vederea susţinerii dezvoltării exporturilor româneşti prin operaţiunile realizate în nume
propriu şi în calitate de agent al statului.
Banca de Export-Import a României, (EXIMBANK SA) este o instituţie
specializată prin care se derulează activităţi de susţinere a comerţului exterior cu
ajutorul instrumentelor financiar-bancare şi de asigurări specifice . 68
a) Obiectivele generale ale EXIMBANK SA 69
• finanţarea producţiei de bunuri şi servicii destinate exportului, precum şi a
operaţiunilor de comerţ exterior prin acordarea de credite în lei şi în valută din
surse interne şi externe;
• garantarea creditelor în lei şi în valută pentru producţia de export, pentru exportul
şi importul de bunuri şi servicii sau investiţii în obiective destinate producţiei de
bunuri şi servicii de export;
• efectuarea operaţiunilor de refinanţare a băncilor pentru finanţarea exportatorilor
români;
• administrarea şi derularea de credite interne destinate sprijinirii producţiei de
bunuri şi servicii pentru export şi a exportului precum şi a operaţiunilor aprobate
de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, în vederea
sprijinirii investiţiilor, stimulării întreprinderilor mici şi mijlocii, restructurării şi
modernizării societăţilor comerciale, dezvoltării infrastructurii şi a altor utilităţi de
interes public;
• efectuarea altor operaţiuni bancare;
• asigurarea şi reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri şi servicii pentru
export;
• efectuarea altor operaţiuni specifice de asigurare şi reasigurare de credite, garanţii
şi investiţii;
• încheierea de acorduri şi convenţii necesare pentru propria activitate cu organizaţii
similare din ţară şi străinătate;
68
Vezi: Legea nr. 96/2000 privind organizarea şi funcţionarea Băncii de Export- Import a României, EXIMBANK SA şi
instrumentele specifice de susţinere a comerţului exterior, în M. Of. P. I, nr. 250/ 2000, art. 1
69
Legea nr. 96/2000, art. 2
Gheorghe Voinea 77
•evaluarea în calitate de consultant financiar şi bancar a riscurilor comerciale şi de

ţară;
• acordarea asistenţei pentru expertizări tehnice şi efectuarea operaţiilor bancare de
punere în aplicare a diferitelor proiecte de investiţii;
• colectarea, prelucrarea, stocarea şi furnizarea informaţiilor specifice de credit;
• efectuarea unor operaţiuni de sprijinire a producţiei de bunuri şi servicii destinate
exportului şi comerţului exterior.
b) Activitatea EXIMBANK SA în numele şi în contul statului
EXIMBANK SA desfăşoară în limita competenţelor aprobate de Comitetul
Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior următoarele operaţiuni în
70
contul sau cu garanţia statului : emite garanţii de export; acordă bonificaţii de
dobândă; realizează finanţări şi refinanţări; realizează asigurări şi reasigurări de credite
şi investiţii;
În vederea sprijinirii exporturilor româneşti în numele şi în contul statului
71
EXIMBANK SA formează următoarele fonduri : fondul pentru garanţii de export;
fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi
lung, a garanţiilor de export şi a investiţiilor române în străinătate; fondul pentru
acordarea bonificaţiilor de dobândă; fondul pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor
obţinute în vederea realizării de bunuri şi servicii destinate exportului.
Fondurile menţionate cu excepţia fondului pentru acordarea bonificaţiilor de
dobândă se formează din: sumele alocate anterior intrării în vigoare a Legii nr. 96/ 2000
în scopul sprijinirii exporturilor şi disponibile; sumele prevăzute anual în bugetul de stat
cu această destinaţie; sumele prelevate în limita unei cote de 25% din creanţele externe
recuperate de stat efectiv de la ţările debitoare; sumele nete care provin din primele de
asigurare; sumele recuperate din asigurarea creditelor; sumele recuperate de la persoana
juridică garantată; dobânda încasată din fructificarea sumelor disponibile ale fondurilor;
Fondul pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă se alimentează de la bugetul
de stat pe baza sumelor alocate anual în funcţie de strategia Guvernului de sprijinire a
comerţului exterior.
Fondurile destinate sprijinirii exporturilor româneşti cu excepţia fondului pentru
acordarea bonificaţiilor de dobândă se pot angaja în limita maximă de expunere stabilită
de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.
Fondul pentru garanţii de export se utilizează pentru plata garanţiilor de parti-
cipare la licitaţii internaţionale, a garanţiilor de restituire a avansului şi a altor plăţi
progresive încasate de la beneficiarii externi în contul contractelor de export, a
garanţiilor pentru buna executare a contractelor externe, a garanţiilor pentru restituirea
contravalorii echipamentelor şi materialelor puse la dispoziţie contractual de beneficiarul
extern şi a altor garanţii de export stabilite prin contracte externe.
Fondurile pentru asigurarea şi reasigurarea creditelor de export şi pentru
asigurarea şi reasigurarea creditelor destinate realizării de bunuri şi servicii pentru
export acoperă angajamentele asumate pe riscul statului de EXIMBANK care se referă
la asigurări şi reasigurări de credite pentru export pe termen scurt, mediu şi lung împo-
triva riscurilor comerciale şi de ţară neasigurabile pe piaţa privată, asigurări de garanţii
de export împotriva riscurilor de executare nejustificată precum şi de investiţii
româneşti în străinătate împotriva riscurilor comerciale şi de ţară, alte operaţiuni de
asigurare, coasigurare şi reasigurare de credite împotriva riscurilor de neplată
neasigurabile pe piaţa privată.
Fondul pentru acordarea bonificaţiilor de dobândă este destinat realizării de
obiective complexe şi a producţiei cu ciclu lung de fabricaţie destinate exportului
70
71
precum şi pentru alte exporturi, pentru plata trimestrială, semestrială sau anuală a unor
dobânzi efectiv plătite de societăţile comerciale la creditele în lei angajate de la bănci
aferente producţiei de bunuri şi servicii destinate exportului potrivit procedurilor
aprobate de Comitetul Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.
Fondurile pentru sprijinirea exporturilor româneşti se administrează de către
EXIMBANK SA pentru care se percep comisioane aprobate de Comitetul Interminis-
terial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.
EXIMBANK SA examinează şi avizează, în vederea prezentării Comitetului
Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior, solicitările de garanţii pentru
importurile de tehnologie, maşini şi utilaje destinate dezvoltării, modernizării,
retehnologizării precum şi creării unor noi capacităţi de producţie şi servicii destinate
exportului. Garanţia statului se emite de Ministerul Finanţelor şi se preia în evidenţă la
datoria publică.
EXIMBANK SA poate să asigure şi reasigure împotriva riscurilor comerciale şi
de ţară creditele de export pe termen scurt, mediu şi lung, investiţiile româneşti în străi-
nătate, creditele obţinute în vederea realizării de bunuri şi servicii destinate exportului.
Asigurarea creditelor de export pe termen scurt, mediu şi lung şi asigurarea investiţiilor
se realizează în cadrul unor plafoane valorice stabilite de EXIMBANK SA pe ţări în
funcţie de politica Guvernului de sprijinire a exporturilor şi a investiţiilor.
EXIMBANK SA analizează şi avizează documentaţiile referitoare la exceptarea
de la plată anticipată sau de la garantarea plăţii taxelor vamale, a comisionului vamal şi
a taxei pe valoare adăugată pentru importurile de completare aferente exporturilor
complexe sau producţiei de export cu ciclu lung de fabricaţie pe care le prezintă spre
soluţionare Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de Comerţ Exterior.
c) Activitatea EXIMBANK S.A. în nume şi cont propriu 72
EXIMBANK S.A. efectuează operaţiuni de bancă în conformitate cu regle-

mentările legislaţiei bancare, asigură şi reasigură credite de export pe termen scurt,
mediu şi lung împotriva riscurilor comerciale şi de ţară, poate să realizeze alte
operaţiuni de asigurare şi reasigurare de credite pe baza normelor proprii aprobate de
consiliul de administraţie.
9.5 Forfaitingul şi factoringul
Forfetarea reprezintă o operaţiune de vânzare-cumpărare a unor creanţe (mate-
rializate în titluri de credit) în cadrul căreia cumpărătorul (forfetor) renunţă la acţiunea
în regres asupra creditorului anterior. Vânzătorul titlului de credit răspunde pentru
legalitatea creanţelor iar riscurile economice şi le asumă forfetorul.
Forfetarea constituie un produs bancar complex prin care o bancă finanţează pe
termen mediu, respectiv plăteşte în avans creanţe scadente în viitor obţinute din
exporturi fără drept de regres împotriva acestora.
Mecanismul de finanţare a exporturilor prin forfetare funcţionează astfel:
• exportatorul tratează cu forfetorul în perioada negocierii contractului asupra
valorii şi valutei în care se exprimă contractul, valorii creditului ce urmează să se
sconteze, condiţiile de plată, garanţiile, avalizarea, natura mărfii, termenul de
livrare (1);
• forfetatorul stabileşte în funcţie de elementele prezentate de exportator nivelul
discontului şi comisionul de angajament (2);
• exportatorul livrează mărfurile conform contractului comercial către cumpărătorul
străin (3);
72
Legea nr. 96/2000, art. 15, 16
Gheorghe Voinea 79
• exportatorul prezintă forfetatorului spre scontare cambii trase în cadrul

contractului şi încasează suma în documente mai puţin taxa scontului şi
comisionul (4);
• importatorul achită cambiile la scadenţă către forfetor (5).
Suma pe care o plăteşte vânzătorul forfetorului denumită costul forfetării
depinde de dobânzile de pe piaţa eurovalutelor, de perioada de la achitarea efectelor de
comerţ şi până la scadenţă lor, de marja pentru acoperirea riscurilor pe care şi le asumă
forfetorul şi de cheltuielile de natură administrativă.
Fig. 9.1 Mecanismul operaţiunii de forfaiting

Operaţiunile de forfetare se realizează de către exportatorii care livrează mărfuri
pe credit din contractele comerciale internaţionale în vederea încasării contravalorii
mărfurilor exportate înainte de scadenţă.
Suma ce se încasează pentru titluri de credit vândute unor instituţii financiar-
bancare specializate în operaţiuni de forfetare depinde de durata creditului, de valuta în
care se exprimă cambiile, de bonitatea debitorului şi de avalizarea sau garantarea
cambiei.
Factoringul
Operaţiunea de factoring se caracterizează prin faptul că are la bază un contract
comercial prin care o parte denumită factor se angajează ca în schimbul unui comision
să realizeze creanţele sub formă de facturi pe care exportatorul denumit aderent se
obligă să i le transmită şi să accepte subrogarea factorului în toate drepturile asupra
debitorilor (cumpărători de mărfuri).
Operaţiunea de factoring îi permite aderentului să încaseze facturile de la un
singur partener, îi garantează plăţile de către factor şi evită cheltuielile de contabilizare
şi de urmărire a obligaţiilor clienţilor.
Mecanismul de finanţare prin factoring se derulează astfel:
• exportatorul tratează cu factorul asupra operaţiei de factoring (1);
• exportatorul livrează mărfurile cumpărătorului conform contractului
comercial şi notifică importatorului subrogarea factorului în drepturile
aderentului pentru ca acesta să plătească către factor (notificarea se face pe
factură comercială); (2)
• producătorul de mărfuri pentru export sau furnizorul de servicii în baza
contractului încheiat cu factorul îi remite facturile (3);
• factorul plăteşte aderentului mai puţin comisionul, fie imediat (deci înainte de
scadenţă) fie la data scadenţei, dacă s-a prevăzut în contract această clauză
(4);
• importatorul achită contravaloarea mărfurilor primite către factor (5).
Fig. 9.2 Mecanismul operaţiunii de factoring

Prin intermediul operaţiunilor de factoring se accelerează finanţarea
exporturilor, se pot efectua unele servicii pentru aderenţi cum sunt selecţionarea
clienţilor, aplicarea unei metode moderne de gestiune şi contabilitate şi realizarea unor
studii de piaţă.
FACTORING reprezintă un produs bancar complex destinat agenţilor
economici care urmează să încaseze valută din exportul de mărfuri şi prestări de
servicii.
Factoringul asigură finanţarea pe termen scurt fără solicitarea de garanţii reale,
îmbunătăţirea lichidităţii societăţii comerciale, simplificarea decontărilor, reducerea
costurilor tranzacţiilor, protecţia împotriva unor riscuri din relaţiile economice
internaţionale, consultanţa în privinţa contractelor externe şi a evaluării partenerilor din
schimburile economice internaţionale.
9.6 Creditele în valută acordate de băncile comerciale din România

Băncile din România pot acorda credite în valută persoanelor juridice rezidente
pentru importurile de materii prime, materiale, bunuri de consum, servicii, instalaţii
complexe, maşini, utilaje, mijloace de transport.
Deciziile de creditare în valută presupun analiza bonităţii clientului, a surselor
de rambursare a creditelor, a garanţiilor acoperitoare.
În vederea obţinerii creditelor în valută de către persoane juridice se solicită
îndeplinirea următoarelor condiţii: să fie înscrise la Registrul Comerţului; să posede
capital social corespunzător pentru desfăşurarea activităţii; să prezinte garanţii materiale
personale şi morale precum şi documentaţii şi acte din care să rezulte că desfăşoară
activitatea în condiţiile legii şi în conformitate cu statutul de funcţionare; să
îndeplinească condiţiile de bonitate; să accepte clauzele negociate înscrise în convenţiile
de credit cu privire la mărimea creditului, obiectul creditului, garanţii, termene de
rambursare, dobândă, comisioane; să desfăşoare operaţii care să asigure realizarea
surselor de rambursare; să asigure confidenţialitatea operaţiunilor derulate cu banca din
punct de vedere ale creditului, duratei, dobânzilor, garanţiilor.
În scopul acordării creditelor în valută, agenţii economici depun o documentaţie
formată din următoarele elemente: cerere de credit, documentaţie de constituire legală a
societăţii, raportul explicativ la bilanţul contabil, extrasul de cont privind conturile
deschise la alte bănci, situaţia creditelor angajate de la alte bănci, planul de trezorerie la
creditele pe termen scurt, situaţia fluxului de numerar în lei şi în valută la creditele pe
termen mijlociu şi lung, proiectul contractului comercial pentru care se solicită credite,
studiul de fezabilitate asupra investiţiei pentru modernizare, retehnologizare din care să
rezulte efectul importului în cauză şi sursele de rambursare a creditului, situaţia
Gheorghe Voinea 81
contractelor de desfacere a produselor la intern şi extern, studiul de piaţă, garanţii reale

şi personale.
a. Creditele pentru export se pot acorda de către bănci pe baza contractelor
externe pentru livrări de produse de export însoţite de modalităţi de plată asiguratorii.
b. Credite de factoring prin care firmele care efectuează exporturi pot negocia
cu băncile care sunt membre ale organizaţiilor de factoring pentru a prelua facturile şi a
achita contravaloarea în mărime de până la 80% din suma de încasat. Prin creditul de
factoring se asigură o finanţare în termen scurt, fără să se solicite garanţii, deoarece
banca îşi asumă obligaţiile de urmărire şi încasare a facturilor.
c. Liniile de credit sunt menite să completeze capitalul agenţilor economici care
derulează operaţii de comerţ exterior prin intermediul cărora se efectuează trageri şi
rambursări pe durata de valabilitate, dacă soldul zilnic al angajamentelor nu depăşeşte
mărimea linei de credit aprobate.
d. Creditele în valută pe termen scurt se acordă pentru finanţarea activităţii de
aprovizionare, producţie şi desfacere, import, export pe o perioadă de maximum 12
luni.
e. Creditele în valută pe termen mediu şi lung sunt destinate să asigure
modernizarea şi dezvoltarea capacităţilor de producţie, retehnologizarea proceselor de
fabricaţie, achiziţionarea de maşini, utilaje, tehnică de calcul, instalaţii tehnologice şi
mijloace de transport.
f. Credite pentru activitatea leasing sunt acordate în vederea achiziţionării de
maşini, utilaje, mijloace de transport şi a altor bunuri în vederea închirierii lor pe o
anumită perioadă.
g. Credite de forfetare sunt operaţiunile prin care un client vinde băncii
creanţele în valută faţă de un cumpărător în vederea recuperării sumelor înainte de
scadenţă în schimbul unei taxe de forfetare.
h . Creditele în valută pentru investiţii se acordă de bănci pentru realizarea de
noi obiective de investiţii sau capacităţi de producţie, extinderea, modernizarea şi
retehnologizarea capacităţilor existente, procurarea de maşini, utilaje, mijloace de trans-
port, asigurarea utilităţilor necesare funcţionării capacităţilor de producţie, cumpărarea
de alte active.
Creditul se acordă în funcţie de valoarea proiectelor de investiţii până la o
anumită limită (60-75%). Perioada de creditare depinde de dimensiunea şi
complexitatea proiectului.
În vederea obţinerii creditelor pentru asemenea destinaţii se solicită
următoarele documente: bilanţul contabil, contul de profit şi pierderi; bugetul de
venituri şi cheltuieli; fluxul de încasări şi plăţi pentru perioada de creditare; contractele
societăţii comerciale; studiul de fezabilitate sau planul de afaceri; graficul de realizare a
investiţiei; oferte pentru bunurile ce urmează a fi achiziţionate.
Garanţiile depind de natura creditului, specificul activităţii şi se pot constitui din
ipotecă asupra bunurilor imobile proprietatea solicitantului, gaj asupra unor bunuri
mobile, scrisori de garanţie bancară, cesionarea drepturilor de încasări.
1. Cum se clasifică creditele internaţionale după părţile care le perfecteză, după

termene, după modul de acordare şi după obiect?
2. Prin ce se deosebesc creditele comerciale de export?
3. Care sunt trăsăturile creditelor de import - credite cumpărător?
4. Care sunt principalele instituţii de garantare a creditelor de export în ţările
dezvoltate?
5. Ce atribuţiuni revin Comitetului Interministerial de Garanţii şi Credite de

Comerţ Exterior?
6. Ce riscuri la contractele de export se acoperă prin operaţiunile de garantare?
7. Care sunt obiectivele generale ale EXIMBANK?
8. Ce fonduri se formează de către EXIMBANK în vederea sprijinirii exporturilor?
9. Prin ce se deosebeşte operaţiunea de FORFAITING?
10. Prin ce se caracterizează FACTORING-ul?
11. Care sunt principalele credite în valută acordate de băncile comerciale din
România?
Gheorghe Voinea 83
MODUL VI:
Modalităţi de plată internaţionale.
OBIECTIV:
Însuşirea principalelor mecanisme de plată din relaţiile

economice internaţionale.
UNITAŢI DE STUDIU:
Capitolul 10. Modalităţi de plată

internaţionale.
CAPITOLUL 10.
MODALITĂŢI DE PLATĂ INTERNAŢIONALE
10.1 Sfera şi gruparea plăţilor internaţionale

Plăţile internaţionale cuprind operaţiunile de stingere a obligaţiilor din
contractele comerciale externe prin virarea sumelor corespunzătoare în valută în
conturile deschise la bănci.
Plăţile internaţionale se grupează după natura actelor şi faptelor pe care le deser-
vesc, în plăţi comerciale şi plăţi necomerciale. Plăţile comerciale reflectă operaţiunile
de stingere a obligaţiilor băneşti internaţionale provenite din exporturi, importuri, din
acoperirea cheltuielilor de transport, recepţie, asigurare, transfer de tehnologii. În sfera
plăţilor necomerciale se includ plăţile în valută privind reprezentanţele diplomatice,
cheltuielile de deplasare în străinătate, plăţile privind dobânzile, cupoanele, anuităţile şi
dividendele.
Plăţile internaţionale se pot efectua fie, într-un cadru convenţional solemn având
la bază texte oficiale scrise şi opozabile ale părţilor semnatare, fie pe baza contractului
de vânzare cumpărare de mărfuri şi servicii.
Plăţile convenţionale se referă la lichidarea obligaţiilor în valută din acordurile
comerciale şi de plăţi încheiate la nivel guvernamental, semnate de reprezentanţii împu-
terniciţi ai guvernelor respective, sau pe baza unor convenţii sau aranjamente semnate
de ministrul comerţului exterior sau de alte organe centrale sau între băncile centrale.
Plăţile neconvenţionale cuprind raporturile de lichidare a obligaţiilor în valută
din contractele comerciale internaţionale.
Plăţile internaţionale se grupează după modul în care se realizează, în plăţi
efective, plăţi ce se derulează după o anumită perioadă de timp de la livrarea mărfurilor
şi plăţi şi prin compensaţie. Plăţile efective se deosebesc prin faptul că se realizează
după livrarea mărfurilor şi prestarea serviciilor prin transferul sumelor corespunzătoare
în valută. Plăţile ce se efectuează după trecerea unei anumite perioade de timp de la
livrarea mărfurilor sunt determinate de raportul de credit comercial dintre exportator şi
cumpărătorul străin. Plăţile prin compensaţie se individualizează prin faptul că nu mai
realizează transfer bănesc.
Plăţile internaţionale se efectuează prin intermediul băncilor care păstrează şi
virează sumele în valută corespunzătoare pentru stingerea obligaţiilor de plată din
contractele comerciale internaţionale. În vederea efectuării plăţilor internaţionale,
băncile încheie convenţii de corespondent prin care stabilesc conturile deschise
reciproc, mecanisme de realizare a plăţilor, modul de înregistrare a sumelor în conturi şi
comisioanele ce se percep pentru serviciile de decontare. Operaţiunile interbancare se
realizează prin intermediul conturilor deschise de fiecare bancă pentru corespondenţii
din străinătate care evidenţiază încasările şi plăţile în valută.
Plăţile internaţionale au un rol important în stimularea schimburilor comerciale
şi în promovarea acţiunilor de cooperare internaţională. Din această cauză se impune
alegerea modalităţilor şi instrumentelor de plată şi utilizarea lor pentru a asigura încasa-
rea contravalorii mărfurilor într-un timp mai scurt şi ţinând seama de comisioane,
garanţii şi de alte elemente. Participanţii la negocierile din tranzacţiile internaţionale
evaluează influenţa pe care o exercită modalităţile şi instrumentele de plată.
Gheorghe Voinea 85
În conformitate cu prevederile Convenţiei Naţiunilor Unite asupra contractelor

de vânzare internaţională de mărfuri, părţile la contract au unele obligaţii în efectuarea
plăţilor. 73
a) Obligaţiile vânzătorului
Vânzătorul se obligă în condiţiile prevăzute de contract şi de convenţie să
predea mărfurile, să transfere proprietatea acestora şi dacă este cazul să remită
documentele referitoare la marfă.
În cazul în care vânzătorul este ţinut să remită documentele care se referă la
mărfuri, el trebuie să exercite această obligaţie la momentul, în locul şi în forma prevă-
zută în contract. În situaţia remiterii anticipate vânzătorul păstrează până la momentul
prevăzut pentru remitere dreptul de a remedia orice defect de conformitate a docu-
mentelor, cu condiţia ca exerciţiul acestui drept să nu cauzeze cumpărătorului nici
inconveniente, nici cheltuieli nerezonabile.
Vânzătorul trebuie să predea mărfuri a căror cantitate, calitate şi tip corespund
cu cele prevăzute în contract şi al cărui ambalaj sau condiţionare corespund celui
prevăzut în contract.
Vânzătorul este răspunzător, în conformitate cu contractul, de orice lipsă de
conformitate care există în momentul transmiterii riscurilor către cumpărător chiar dacă
această lipsă nu apare decât ulterior.
b) Obligaţiile cumpărătorului
Cumpărătorul se obligă să plătească preţul şi să preia mărfurile predate în
condiţiile prevăzute în contract. Obligaţia cumpărătorului de a plăti preţul include şi
angajamentul de a lua toate măsurile şi de a îndeplini formalităţile care să permită plata
preţului conform prevederilor din contract şi din alte reglementări.
În cazul în care cumpărătorul nu este ţinut să plătească într-un alt moment deter-
minat, obligaţia de plată curge din momentul în care conform contractului, vânzătorul îi
pune la dispoziţie, mărfurile sau documentele.
În principiu, vânzătorul suportă orice sporire a cheltuielilor accesorii plăţii care
rezultă din schimbarea domiciliului său după încheierea contractului.
În cazul în care contractul implică transportul mărfurilor, vânzătorul poate face
expedierea sub condiţia ca acestea sau documentele lor reprezentative să nu fie remise
cumpărătorului decât contra plăţii preţului.
Cumpărătorul nu este ţinut de plata preţului înainte de a fi avut posibilitatea să
examineze mărfurile în afară de cazul în care modalităţile de predare sau de plată pe
care le-au convenit părţile nu-i lasă această posibilitate.
Vânzătorul poate acorda cumpărătorului un termen suplimentar de durată
rezonabilă pentru îndeplinirea obligaţiilor sale.
Cumpărătorul trebuie să plătească preţul la data stabilită prin contract sau care
rezultă din contract, fără a fi necesară o cerere sau o altă formalitate din partea
vânzătorului.
Dacă o parte nu plăteşte preţul, sau orice altă sumă cealaltă parte are dreptul la
dobânzi asupra acestei sume fără a prejudicia asupra daunelor interese pe care ar fi
îndreptăţită să le ceară. Daunele interese pentru contravenţia săvârşită de o parte la
contract pot fi reprezentate de pierderea suferită şi câştigul nerealizat de cealaltă parte
din cauza neîndeplinirii unei obligaţii.
Dacă vânzătorul este ţinut să restituie preţul el trebuie să plătească dobânzi
asupra valorii preţului, calculate din ziua plăţii.
73
Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri şi Legea nr.24/06.03.1991
pentru aderarea României la Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare internaţională de mărfuri în
M. Of.nr. 54/19.03.91
Cumpărătorul poate datora vânzătorului echivalentul oricărui profit care l-a tras
din mărfuri sau dintr-o parte a acestora, dacă trebuie să restituie integral sau în parte
mărfurile, sau, când este în imposibilitate să restituie mărfurile integral ori parţial, sau,
să le restituie integral sau parţial într-o stare sensibil identică celei în care le-a primit şi
când totuşi a declarat contractul rezolvit şi a cerut vânzătorului predarea mărfii de
înlocuire.
Termenul de prescripţie arată condiţiile în care drepturile şi acţiunile reciproce
ale unui cumpărător şi ale unui vânzător născute dintr-un contract de vânzare
internaţională de bunuri mobile corporale sau o convenţie referitoare la o contravenţie
la acest contract, rezilierea ori nulitatea sa, nu mai pot fi exercitate ca urmare a expirării
74
unui interval de timp .
Termenul de prescripţie în materie de vânzare internaţională este de 4 ani şi
curge de la data la care acţiunea poate fi executată.
Termenul de prescripţie poate înceta să curgă, dacă creditorul îndeplineşte orice
act care este considerat introductiv al unei proceduri judiciare împotriva debitorului sau,
dacă părţile au convenit să supună diferendul lor arbitrajului. Termenul de prescripţie
poate fi prelungit când creditorul obţine acest lucru sau dacă debitorul îşi recunoaşte în
scris obligaţia de plată.
Modalităţile de plată cuprind mecanismele şi tehnicile bancare prin intermediul
cărora importatorii virează sumele în valută corespunzătoare mărfurilor primite sau
serviciilor prestate către exportatori.
10.2 Acreditivul documentar
10.2.1 Definirea şi funcţiile acreditivului documentar

Acreditivul documentar reflectă un angajament scris prin care o bancă se obligă
să efectueze plata în favoarea unui terţ, sau la ordinul acestuia, să plătească, să accepte
sau negocieze efecte de comerţ pe baza documentelor care dovedesc expedierea
mărfurilor conform contractului comercial internaţional. Mecanismul de derulare a
plăţilor prin acreditivul documentar este reglementat prin broşura „Reguli şi uzanţe uni-
forme cu privire la acreditivele documentare" elaborată de Camera de Comerţ Interna-
ţional din Paris şi difuzată sub numele de Publicaţia nr. 500.
Participanţii la decontarea prin acreditiv documentar sunt:
• ordonatorul, respectiv importatorul care cere unei bănci să se angajeze în efectuarea
plăţii;
• banca emitentă reprezentată de o bancă comercială care se angajează faţă de
importator să plătească în anumite condiţii exportatorului contravaloarea mărfurilor
livrate conform contractului;
• beneficiarul acreditivului respectiv societatea comercială ce livrează mărfurile la
export;
• banca confirmatoare care adaugă angajamentul propriu la cel al băncii emitente cu
privire la plata mărfurilor din contractul comercial internaţional;
• banca avizatoare ce se angajează să anunţe exportatorul asupra deschiderii unui
acreditiv documentar;
• banca negociatoare poate fi o altă bancă decât cea emitentă ce este autorizată să
primească documentele privind mărfurile livrate de la exportator şi să le achite;
• banca trasă este acea banca asupra căreia au fost trase cambii pe care le va achita la
scadenţă.
74
Convenţia asupra prescripţiei în materie de vânzare internaţională de mărfuri încheiată la 14 iunie 1974 la New
York şi Protocolul de modificare a convenţiei încheiat la Viena la 11 aprilie 1980 în M.Of. p. I nr. 46/20.03.1992 art. 2
Gheorghe Voinea 87
Acreditivul documentar exprimă un angajament ferm al băncilor la efectuarea

plăţilor independent de contractul comercial internaţional. Independenţa acestui meca-
nism de plată rezultă din faptul că obligaţiile băncilor participante la decontarea prin
credit documentar provin din clauzele înscrise în acreditiv şi nu din tranzacţia
comercială.
Denumirea acestei modalităţi de plată se explică prin faptul că banca este acre-
ditată de către client să efectueze plata pe baza documentelor care dovedesc livrarea
mărfurilor conform contractului internaţional. Denumirea de acreditiv documentar se
mai justifică prin faptul că băncile pot acorda credite participanţilor la schimburile
internaţionale care au prevăzut acest mecanism de plată în contracte.
Acreditivul documentar sau scrisoarea de credit stand-by reprezintă după
Regulile şi uzanţele uniforme ale Camerei de Comerţ Internaţional din Paris „orice
angajament, oricum ar fi denumit sau descris prin care o bancă (banca emitentă),
acţionând la cererea şi după instrucţiunile unui client (ordonatorul) sau în nume propriu
ca să efectueze o plată către sau la ordinul unei terţe părţi (beneficiarul), sau să accepte şi
să plătească efecte de comerţ trase de către beneficiar, sau autorizează o altă bancă să
efectueze plata, sau să accepte şi să plătească asemenea efecte, sau autorizează o altă
bancă să negocieze contra documentelor stipulate cu condiţia ca termenii şi condiţiile
acreditivului să fie respectate. Esenţa unei scrisori de credit constă în promisiunea unei
75
bănci emitente de a plăti în schimbul unor documente specifice.
76
Din definirea acreditivului documentar rezultă următoarele trăsături :
• acreditivul documentar reprezintă o tranzacţie separată de vânzări sau alte
contracte pe care se bazează;
• băncile nu sunt în nici un fel implicate sau obligate la contracte, chiar dacă în
acreditiv se includ referiri la contracte;
• angajamentul unei bănci să plătească, să accepte, să plătească trate, să negocieze
documente şi/sau să îndeplinească orice obligaţii prin acreditiv nu poate fi
subiectul unei reclamaţii sau invocări a ordonatorului rezultând din relaţiile sale
cu Banca emitentă sau cu beneficiarul;
• beneficiarul nu se poate prevala de relaţiile contractuale existente intre bănci sau
între ordonator şi banca emitentă;
În operaţiile de acreditiv, părţile interesate iau în considerare documentele şi nu
mărfurile, serviciile sau alte prestaţii la care se referă documentele. Aceasta necesită ca
instrucţiunile pentru emiterea acreditivului, acreditivul sau instrucţiunile de modificare
să fie complete şi precise.
Prima funcţie a acreditivului documentar constă în a asigura derularea schim-
burilor economice internaţionale, prin garantarea plăţii de către importatori. Acreditivul
documentar reprezintă un mecanism de siguranţă deoarece îi garantează exportatorului
încasarea contravalorii mărfurilor livrate, iar importatorului îi oferă certitudinea
efectuării plăţii pe măsura îndeplinirii prevederilor din contractul comercial
internaţional.
A doua funcţie a acreditivului documentar constă în facilitatea oferită exportato-
rului de a primi un credit de la banca locală pe baza unui acreditiv irevocabil deschis pe
numele său, care îi permite cumpărarea sau pregătirea mărfurilor destinate exportului.
Plata efectivă în favoarea beneficiarului se efectuează pe măsură ce documentele
prevăzute în acreditiv se depun la ghişeele băncii plătitoare.
În principiu, acreditivul documentar se acoperă în momentul deschiderii prin
rezervarea sumei într-un cont bancar la banca emitentă.
75
David Eiteman, ş.a., Multinational Business Finance, Addison-Wesley Publishing Company, 1995, p. 445
76
Reguli şi uzanţe uniforme cu privire la acreditivele documentare, art. 3
10.2.2 Clauzele acreditivului documentar

Acreditivul documentar cuprinde următoarele clauze: denumirea şi adresa
băncii emitente din străinătate care deschide acreditivul sau la ordinul căreia se
deschide acreditivul; denumirea şi adresa băncii care confirmă sau deschide acreditivul
la ordinul unei bănci; numărul de ordine al acreditivului; numele şi adresa
importatorului; numele şi adresa exportatorului; condiţiile pe baza cărora beneficiarul
acreditivului poate primi un credit documentar; suma în valută care reprezintă obiectul
acreditivului; termenele intermediare şi finale de valabilitate a acreditivului; descrierea
mărfii pentru care se deschide acreditivul şi preţul în valută al mărfurilor; enumerarea
documentelor de expediţie care se vor prezenta de către exportator după livrarea
mărfurilor sau prestarea serviciilor.
Criteriul esenţial pe care se bazează acreditivul documentar stabileşte că docu-
mentele prezentate de exportator trebuie să fie întocmite în strictă concordanţă cu
prevederile din contract şi din documentul de deschidere a acreditivului.
Potrivit prevederilor din „Regulile şi uzanţele uniforme" instrucţiunile pentru
emiterea unui acreditiv, acreditivul, instrucţiunile de modificare şi modificarea trebuie
să fie complete şi precise. În vederea evitării confuziei şi a neînţelegerii băncile au
obligaţia să acţioneze în următoarele direcţii: să descurajeze încercările de a include
detalii excesive in acreditiv sau la modificarea acestuia; să descurajeze încercarea de a
da instrucţiuni de emitere, avizare sau confirmare a unui acreditiv anterior, dacă el a fost
subiectul unor modificări acceptate sau neacceptate; instrucţiunile pentru emiterea unui
acreditiv, acreditivul precum şi instrucţiunile de modificare să specifice in mod clar
documentele contra cărora se face plata, acceptarea sau negocierea.
10.2.3 Forma şi notificarea acreditivelor
a) Acreditive revocabile sau irevocabile
Din punct de vedere al caracterului pe care îl pot avea, acreditivele sunt revo-
cabile şi irevocabile. Acreditivul trebuie să indice clar dacă este revocabil. În cazul in
care lipsesc menţiunile în această direcţie acreditivul este considerat irevocabil.
Obligaţiile băncii avizatoare
Acreditivul poate fi avizat unui beneficiar printr-o altă bancă, denumită banca
avizatoare, care nu îşi asumă nici un angajament, dar dacă alege avizarea are obligaţia
să manifeste o grijă rezonabilă pentru verificarea autenticităţii aparente a acreditivului.
În cazul în care banca avizatoare nu poate să stabilească autenticitatea aparentă a acredi-
tivului trebuie să informeze banca de la care s-au primit instrucţiunile, sau pe beneficiar
că nu este în măsură să stabilească autenticitatea acreditivului.
Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de către banca emitentă în
orice moment şi fără o notificare prealabilă a beneficiarului.
Banca emitentă este obligată să ramburseze o altă bancă, la care un acreditiv
revocabil a fost făcut utilizabil pentru plata la vedere/acceptare sau negociere pentru
orice plată, acceptare sau negociere făcute de banca respectivă înainte de primirea
avizului de modificare sau anulare, precum si să ramburseze o altă bancă la care un
acreditiv revocabil a fost făcut utilizabil prin plată diferată, dacă banca înainte de a
primi avizarea modificării sau anularea, a acceptat documente care apar a fi în
conformitate cu termenii şi condiţiile acreditivului.
Acreditivul irevocabil reprezintă un angajament ferm al băncii emitente dacă
documentele stipulate sunt prezentate băncii desemnate sau băncii emitente, termenii şi
condiţiile acreditivului sunt respectate astfel:
• dacă acreditivul prevede plata la vedere să plătească la vedere;
• dacă acreditivul prevede plata diferată să plătească la scadenţa determinată;
• dacă acreditivul prevede acceptarea de către banca emitentă, să accepte tratele trase
de beneficiari asupra băncii emitente şi să le plătească la scadenţă, sau dacă
Gheorghe Voinea 89
menţionează acceptarea de către o altă bancă trasă, să accepte şi să plătească la

scadenţă tratele trase de beneficiar asupra băncii emitente în cazul în care banca
trasă nu acceptă toate tratele asupra sa, sau să plătească trate acceptate, dar neplătite
de o astfel de bancă trase la scadenţă;
• dacă acreditivul prevede negocierea, să plătească fără drept de recurs împotriva
trăgătorilor şi deţinătorilor de bună credinţă tratele trase de beneficiar şi
documentele prezentate în cadrul acreditivului.
Confirmarea unui acreditiv irevocabil de către o altă bancă pe baza autorizării
sau cererii băncii emitente reprezintă un angajament ferm al băncii confirmatoare, care
se adaugă celui al băncii emitente cu condiţia ca documentele stipulate să fie prezentate
băncii confirmatoare, termenii şi condiţiile acreditivului să fie îndeplinite:
• plata la vedere, dacă acreditivul menţionează această condiţie;
• să plătească la scadenţa determinată în cazul în care acreditivul prevede plata diferată;
• să accepte trate trase de beneficiar asupra băncii confirmatoare şi să le plătească la
scadenţă sau o altă bancă trasă să accepte şi să plătească la scadenţă trate trase de
beneficiar asupra băncii confirmatoare în cazul în care banca trasă desemnată în
acreditiv nu acceptă trate trase asupra sa, sau să plătească trate acceptate dar neplătite;
• să negocieze fără drept de recurs împotriva trăgătorilor şi/sau deţinătorilor de bună
credinţă trate trase de beneficiar şi/sau documente prezentate.
În cazul în care o altă bancă este autorizată sau solicitată de banca emitentă să-şi
adauge confirmarea la acreditiv, dar aceasta nu este dispusă să se angajeze are obligaţia
să informeze banca emitentă.
Din această trăsătură fundamentală a acreditivului irevocabil rezultă următoarele
răspunderi:
• banca emitentă este în mod irevocabil obligată de modificarea efectuată din
momentul emiterii modificării;
• banca confirmatoare îşi poate extinde confirmarea şi asupra unei modificări şi va fi
obligată irevocabil din momentul avizării modificării;
• banca confirmatoare poate să aleagă să avizeze modificarea beneficiarului, fără să-şi
extindă confirmarea dar trebuie să anunţe banca emitentă;
• termenii unui acreditiv original rămân valabili pentru beneficiar până când acesta
comunică acceptarea modificării băncii care l-a avizat. Beneficiarul trebuie să
înştiinţeze despre acceptarea sau refuzul modificării. Dacă beneficiarul omite să
înştiinţeze asupra modificării, prezentarea documentelor către banca desemnată sau
banca emitentă se consideră ca fiind notificarea acceptării de către beneficiar;
• acceptarea parţială a modificărilor în unul şi acelaşi aviz de modificare nu este
permisă şi nu produce efecte.
b) Tipuri de acreditive
• Acreditivele trebuie să indice dacă sunt utilizabile prin plată la vedere, plată
diferată, prin acceptare sau prin negociere.
• Dacă acreditivul nu stipulează că este utilizabil numai la banca emitentă, în celelalte
cazuri, trebuie să nominalizeze banca care este autorizată să plătească, să-şi asume
un angajament pentru plată diferată, să accepte trate sau să negocieze documente.
Documentele se prezintă la banca emitentă, la banca confirmatoare sau la o bancă
desemnată. Negocierea înseamnă achitarea valorii tratelor şi/sau documentelor de
către banca autorizată să negocieze;
• În afara cazului în care banca desemnată este banca confirmatoare, desemnarea de
către banca emitentă nu constituie nici un angajament al băncii desemnate să
plătească, să-şi asume angajamentul că va plăti la termen, să accepte trate sau să
negocieze. Cu excepţia acordului expres al băncii desemnate, primirea sau
examinarea şi/sau trimiterea documentelor de către banca desemnată nu obligă în
nici un fel această bancă să plătească, să se angajeze la plăţi diferate, să accepte trate
sau să negocieze;
• Desemnarea altei bănci, ori, autorizarea unei bănci de a negocia sau prin selectarea
sau autorizarea altei bănci de a-şi adăuga confirmarea, banca emitentă autorizează
banca să plătească, să accepte trate sau să negocieze contra documente şi se
angajează să ramburseze acea bancă.
c) Alte forme ale acreditivului documentar
După domiciliere, acreditivul se grupează in acreditiv domiciliat în ţara importa-
torului, acreditiv domiciliat în ţara exportatorului şi acreditiv domiciliat într-o terţă ţară.
Domicilierea unui acreditiv constă în stabilirea locului de plată, respectiv indicarea ţării,
a localităţii şi a băncii la al cărui sediu se va efectua plata sumei prevăzute in acreditiv
sau se vor achita cambiile care se referă la mărfuri livrate la export.
Acreditivul domiciliat în ţara importatorului se caracterizează prin faptul că
beneficiarul (exportatorul) încasează suma cuvenită pentru mărfurile livrate, după ce
banca importatorului a primit de la banca exportatorului documentele menţionate in
acreditiv, a efectuat verificarea lor şi a constatat că sunt îndeplinite prevederile
contractuale. Datorită faptului că documentele privind mărfurile livrate şi serviciile
prestate se achită la o bancă din tara importatorului, exportatorii încasează sumele
cuvenite cu o anumită întârziere.
Acreditivele domiciliate în ţara exportatorului se deosebesc prin faptul că
valoarea mărfurilor livrate se achită în momentul prezentării şi verificării documentelor
de expediţie la banca locală. Prin această variantă exportatorul încasează contravaloarea
mărfurilor livrate sau a serviciilor prestate imediat după depunerea documentelor de
export şi verificarea lor de către banca locală. Această variantă este cunoscută sub
numele de acreditiv la vedere.
Acreditivele domiciliate într-o terţă ţară se acceptă în cazul în care din anumite
cauze se evită domicilierea în ţara părţilor. Beneficiarul este avizat de deschiderea
acreditivului de o bancă locală, însă suma care face obiectul acreditivului se plăteşte de
o bancă dintr-o ţară terţă. Banca din ţara exportatorului poate să plătească documentele
primite în contul acreditivului în cazul în care banca din ţara terţă unde este deschis
acreditivul este agreată, iar acreditivul se va lichida între băncile respective.
Acreditivul utilizabil total sau parţial depinde de livrarea mărfurilor la export
care se poate efectua fie integral, fie parţial. În funcţie de mărfurile livrate acreditivul se
poate utiliza în totalitate sau parţial.
Acreditivul pentru livrări eşalonate presupune indicarea expresă a livrării în
timp a mărfii, respectiv a cantităţilor şi a termenelor de livrare. În acreditiv se
menţionează valoarea totală a mărfurilor care se livrează conform contractului, iar
fiecare tranşă se tratează de către bancă ca o operaţie distinctă. Această variantă a
acreditivului se deosebeşte de acreditivul utilizabil total sau parţial prin faptul că se
stabilesc sume şi termene la care se efectuează livrările şi decontările.
Din punctul de vedere al gradului de mobilizare a resurselor valutare ale ordona-
torului, precum şi în funcţie de exigenţele impuse exportatorului cu privire la livrarea
mărfurilor se deosebesc acreditivele revolving.
Acreditivul „revolving" cu clauză de rotativitate se deschide pentru o anumită
valoare care se majorează la fiecare utilizare astfel încât totalul sumelor plătite să nu
depăşească plafonul acreditivului. Acreditivele „revolving" cu clauză de majorare
automată se caracterizează prin faptul că atunci când documentele depuse în vederea
decontării ating o valoare stabilită acreditivul se majorează automat.
O altă variantă a acreditivului în practica internaţională o constituie acreditivul
cu „clauză roşie" (red clause), pe baza căreia banca ce avizează acreditivul în favoarea
exportatorului este autorizată să-i avanseze o parte din valoarea livrării la export pentru
Gheorghe Voinea 91
ca exportatorul să achite mărfurile achiziţionate de la producători. Pentru a exista o

anumită certitudine în folosirea avansului beneficiarului i se poate cere o scrisoare de
angajament prin care să se oblige să utilizeze avansul primit numai pentru
achiziţionarea mărfurilor care reprezintă obiectul acreditivului.
Acreditivul folosit pentru operaţiuni comerciale complexe cunoscut sub
denumirea de acreditive „back to back" sau credit ajutător reprezintă un acreditiv de
import deschis pe baza unui acreditiv de export. Această variantă a acreditivului se
poate utiliza în cazul în care exportatorul nu produce mărfurile din contract şi din
această cauză dă ordin unei bănci să deschidă un alt acreditiv în favoarea unui alt
exportator pe baza acreditivului deschis în favoarea sa.
10.2.4 Mecanismul efectuării plăţilor internaţionale prin acreditiv
documentar
Această modalitate de plată presupune ca importatorul să dea ordin băncii sale
să ţină la dispoziţie şi să plătească exportatorului contravaloarea mărfurilor livrate pe
baza documentelor de expediţie.
Principalele momente ale efectuării plăţilor prin acest mecanism se plată sunt:
• părţile stabilesc în contractul comercial internaţional să se efectueze plata prin
acreditiv documentar (1);
• importatorul ordonă unei bănci locale să deschidă un acreditiv în favoarea
exportatorului (2);
• banca importatorului deschide acreditivul pe seama disponibilului din cont sau din
creditul acordat de o bancă la nivelul sumei necesare pentru achitarea la termen a
acreditivului şi comunică băncii avizatoare deschiderea acreditivului (3);
Fig. 10.1 Mecanismul de efectuare a plăţilor prin acreditiv documentar

• banca avizatoare anunţă exportatorul asupra deschiderii acreditivului prin predarea
textului integral. Exportatorul verifică concordanţa clauzelor din documentul de
deschidere a acreditivului cu cele din contractul comercial internaţional (4);
• exportatorul livrează mărfurile cumpărătorului străin în conformitate cu prevederile
contractului comercial internaţional (5);
• exportatorul prezintă documentele de expediere a mărfurilor conform contractului

unei bănci locale care verifică sub aspect numeric şi al fondului documentele şi în
măsura în care corespund clauzelor acreditivului achită contravaloarea lor (dacă
acreditivul este domiciliat în ţara exportatorului) (6);
• banca exportatorului remite băncii importatorului documentele care au stat la baza
plăţii, debitează contul acesteia cu suma prevăzută în acreditiv sau cere să fie
creditată în cont cu valuta care a fost plătită (7);
• banca importatorului prezintă documentele privind mărfurile livrate, solicită plata
acestora la nivelul sumei deschise în acreditiv şi creditează contul băncii
importatorului (8).
Mecanismul acreditivului documentar scoate în evidenţă principiul potrivit
căruia băncile tratează pe bază de documente privind mărfurile livrate. Pornind de la
acest principiu băncile răspund pentru verificarea documentelor, pentru erorile produse
din neatenţie sau incompetenţă, precum şi pentru întârzierile produse din neglijenţă sau
organizare. Ţinând seama de acest principiu băncile nu răspund dacă marfa nu
corespunde clauzelor contractuale sau dacă într-un document s-a produs un fals.
10.2.5 Obligaţii şi responsabilităţi ale băncilor la acreditive
a) Criterii pentru examinarea documentelor

• Băncile trebuie să examineze documentele prevăzute în acreditiv cu o grijă
rezonabilă pentru a stabili dacă sunt sau nu sunt în conformitate cu termenii şi
condiţiile acreditivului. Conformitatea documentelor prezentate cu termenii şi
condiţiile acreditivului se determină în funcţie de standardele practicii bancare
internaţionale. Documentele care nu au fost prevăzute în acreditiv nu se examinează
de către bănci se restituie celui care le prezintă sau se remit fără responsabilitate;
• Banca emitentă, banca ce confirmă sau o bancă desemnată să execute în numele lor
sunt chemate să acţioneze într-un timp rezonabil care nu va depăşi 7 zile bancare
după ziua primirii documentelor, pentru a examina documentele şi pentru a stabili
dacă acceptă sau refuză documentele şi a informa partea de la care a primit
documentele;
• Dacă acreditivul conţine condiţii fără să menţioneze documentele care vor fi
prezentate, băncile vor considera condiţiile ca nemenţionate şi le vor ignora.
b) Documentele cu discrepanţe şi notificarea discrepanţelor
Dacă banca emitentă autorizează o altă bancă să plătească, să-şi asume un
angajament de plată diferată, să accepte trate sau să negocieze documente care par a fi
în conformitate cu termenii şi condiţiile acreditivului, banca emitentă şi banca ce
confirmă au o serie de obligaţii:
• să ramburseze banca desemnată care a plătit sau care şi-a asumat obligaţia de plată
amânată sau a acceptat cambii sau a negociat;
• să accepte documentele;
• în momentul primirii documentelor, banca emitentă sau banca confirmatoare sau o
altă bancă desemnată să acţioneze în numele lor decid, numai pe baza documentelor,
dacă prezintă sau nu aparenţa de a fi în conformitate cu termenii şi condiţiile
acreditivului, băncile putând refuza acceptarea documentelor care nu apar a fi în
concordanţă cu termenii şi condiţiile acreditivului;
• în cazul în care banca emitentă stabileşte că documentele prezintă aparenţe de a nu
fi conforme cu termenii şi condiţiile acreditivului poate decide din proprie iniţiativă
să contacteze ordonatorul pentru a renunţa la discrepanţe, dar nu se extinde
perioada;
Gheorghe Voinea 93
• dacă banca emitentă sau banca ce confirmă sau o bancă desemnată acţionând în
numele lor decide să refuze documentele, trebuie să notifice printr-un mijloc de
telecomunicare sau prin alte mijloace de comunicare rapide dar nu mai târziu de
sfârşitul celei de-a 7-a zi bancară după data de primire a documentelor. Notificarea
de refuz se trimite băncii de la care s-au primit documentele sau beneficiarului, dacă
a expediat direct documentele şi trebuie să menţioneze discrepanţele pe baza cărora
s-au refuzat documentele şi dacă ţine documentele la dispoziţia prezentatorului sau
le returnează. Banca emitentă şi/sau banca ce confirmă sunt îndreptăţite să ceară
băncii remitente restituirea cu dobândă a oricărui ramburs care a fost făcut de bancă;
• în cazul în care banca emitentă şi/sau banca ce confirmă omit să acţioneze în
conformitate cu prevederile din „Regulile şi uzanţele uniforme" şi/sau omit să ţină
documentele la dispoziţia prestatorului sau le restituie, banca emitentă sau cea care
confirmă nu pot invoca faptul că documentele nu sunt conforme cu termenii şi
condiţiile acreditivului;
• dacă banca remitentă atrage atenţia băncii emitente şi/sau băncii care confirmă
asupra unor discrepanţe în documentele existente sau avizează banca că a plătit, că
şi-a asumat un angajament de plată diferată, că a acceptat trate sau a negociat sub
rezervă sau contra unei scrisori de garanţie referitoare la discrepanţe, banca emitentă
şi/sau banca ce confirmă nu sunt scutite de nici una din obligaţiile care le revin din
regulile uniforme.
c) Lipsa de răspundere privind autenticitatea documentelor
În conformitate cu prevederile din „Regulile şi uzanţele uniforme", băncile nu
îşi asumă nici o obligaţie sau responsabilitate pentru forma, suficienţa, exactitatea,
autenticitatea, falsificarea sau efectul legal al oricăror documente sau pentru condiţiile
generale sau particulare stipulate în documente. În acelaşi timp, băncile nu îşi asumă
obligaţii sau responsabilităţi pentru descrierea, cantitatea, greutatea, calitatea, starea
ambalajului, livrarea, valoarea sau existenţa mărfurilor reprezentate de orice documente
sau pentru buna credinţă sau actele şi omisiunile, solvabilitatea, îndeplinirea obligaţiilor
sau reputaţia exportatorilor, transportatorilor, tranzitarilor, destinatarilor, asigurătorilor
mărfurilor sau a oricărei alte persoane.
d) Lipsa de răspundere privind transmiterea mesajelor
Băncile nu îşi asumă nici o obligaţie sau responsabilitate pentru consecinţele
apărute din întârzierea şi/sau pierderea pe parcurs a oricăror mesaje, scrisori sau
documente sau pentru întârzierea, mutilarea sau alte erori ce pot apărea în transmiterea
telecomunicaţiilor. De asemenea, băncile nu îşi asumă nici o responsabilitate pentru
erorile în traducerea şi/sau interpretarea termenilor tehnici şi îşi rezervă dreptul de a
transmite termenii acreditivului fără să-i traducă.
e) Forţa majoră
Băncile nu îşi asumă nici o obligaţie sau responsabilitate pentru consecinţe
rezultate din întreruperea activităţii lor produse de forţă majoră, revolte, tulburări
civile, insurecţii, războaie sau orice cauze în afara contractului sau cele provocate de
greve. În acelaşi spirit după reluarea activităţii, în afară de cazul în care sunt în mod
expres autorizate, băncile nu vor plăti, nu îşi vor asuma nici un angajament de plată
diferată, nu vor accepta trate şi nu vor negocia în cadrul acreditivelor care au expirat în
perioada întreruperii activităţii.
f) Lipsa de răspundere privind acţiunile unei părţi instructate
În spiritul menţiunilor din „Regulile şi uzanţele uniforme", băncile care
utilizează serviciile unei alte bănci sau ale altor bănci în scopul de a da curs
instrucţiunilor ordonatorului o fac pe contul şi pe riscul ordonatorului. Băncile nu îşi
asumă nici o obligaţie sau răspundere, dacă instrucţiunile pe care le transmit nu sunt
îndeplinite, chiar dacă au avut iniţiativa în alegerea băncii.
Partea care instructează o altă parte să presteze servicii este răspunzătoare pentru
orice taxe, comisioane, costuri sau cheltuieli făcute de partea instructată în legătură cu
instrucţiunile. Dacă acreditivul precizează că unele speţe sunt în sarcina altei părţi decât
partea care instructează şi speţele nu pot fi colectate, partea care instructează rămâne
responsabilă de plata lor.
Ordonatorul este obligat şi dator să indemnizeze băncile pentru toate obligaţiile
şi responsabilităţile impuse de legile şi uzanţele din ţările străine.
10.2.6 Documentele pe baza cărora se efectuează plăţile prin acreditiv
Documentele pentru plata, acceptarea sau negocierea acreditivului se stabilesc în
momentul deschiderii de către părţile contractului comercial internaţional. Documentele
de decontare se grupează astfel: factura externă, documente de încărcare şi expediere,
documente de asigurare, documente de recepţie calitativă şi alte documente.
Documentele de transport pot fi reprezentate de: conosamentul maritim/oceanic,
scrisoarea de transport ne-negociabilă, conosamentul charter-party, documentul de
transport multimodal, recipise de curier şi poştale, documente de transport emise de
tranzitari, documente de transport aerian, documente de transport rutier, feroviar sau pe
cale fluvială, pe punte (on deck greutatea şi numărul declarate), documente de transport
curate, documente de transport cu menţiunea „navlu" plătibil/plătit în avans.
Dacă nu sunt alte prevederi în acreditiv, facturile comerciale trebuie să
răspundă următoarelor exigenţe: să prezinte aparenţa de a fi emise de beneficiarul
desemnat în acreditiv; să fie întocmite pe numele ordonatorului; descrierea mărfii din
factura comercială să corespundă cu descrierea mărfii din acreditiv.
10.2.7 Acreditivul transferabil
Acreditivul transferabil se deosebeşte prin faptul că beneficiarul (primul
beneficiar) poate cere băncii autorizate să plătească, să-şi asume un angajament de plată
diferată, să accepte trate sau negocieze, să facă acreditivul utilizabil în totalitate sau
parţial către unul sau mai mulţi beneficiari.
Acreditivul poate fi transferat dacă cuprinde în mod expres denumirea de
„transferabil" dată de către banca emitentă. După prevederile din „Regulile şi uzanţele
uniforme cu privire la acreditivele documentare" termenii de „divizibil", „fracţionabil",
„cesionabil" şi „transmisibil" nu fac un acreditiv tranferabil. Banca transferatoare nu
este obligată să efectueze un asemenea transfer decât în măsura în care banca respectivă
a consimţit în mod expres.
În principiu un acreditiv poate fi transferat o singură dată dacă nu sunt prevederi
contrare în acreditiv. În spiritul acestei reguli, acreditivul nu poate fi transferat la
cererea celui de-al doilea beneficiar către un al treilea beneficiar.
După prevederile „Regulilor şi uzanţelor uniforme", fracţiuni ale unui acreditiv
transferabil care să nu depăşească în total valoarea acreditivului, pot fi transferate
separat cu condiţia ca expedierile (tragerile parţiale) să nu fie interzise, iar totalitatea
unor astfel de transferuri să fie considerată ca fiind un singur transfer al acreditivului.
Acreditivul poate fi transferat conform termenilor şi condiţiilor specificate în
acreditivul original cu excepţia următoarelor elemente: valoarea acreditivului; preţ
unitar prevăzut în acreditiv; data de valabilitate; data limită de prezentare a
documentelor; perioada de expediere.
Gheorghe Voinea 95
10.3 Incasso documentar
10.3.1 Definirea incassoului şi părţile implicate

Incassoul documentar reprezintă un mecanism de plată internaţională prin care
exportatorul transmite băncii sale documentele care dovedesc expedierea mărfurilor
conform contractului comercial internaţional, banca respectivă remite spre încasare
documentele unei bănci din străinătate, care se angajează să le prezinte importatorului şi
să solicite achitarea contravalorii mărfurilor sau serviciilor prestate.
Mecanismul de plată prin incasso se poate utiliza în cazul în care exportatorul
are încredere în bonitatea şi corectitudinea importatorului, sau dacă există anumite
interdicţii în legislaţia ţării importatorului sau sunt unele uzanţe pe anumite pieţe.
Incassoul presupune manipularea documentelor de către bănci potrivit instruc-
ţiunilor primite în vederea acceptării plăţii sau eliberarea documentelor contra plăţii
şi/sau contra acceptării sau eliberarea de documente în alte condiţii. Expresia de
documente desemnează atât documentele financiare (cambii, bilete de ordin, cecuri,
chitanţe de plată) cât şi documente comerciale respectiv facturi şi documente de
transport.
Regulile şi uzanţele bancare care reglementează acest mecanism de plată au fost
elaborate în anul 1956, revizuite în anii 1967, 1978 şi 1995 de către Camera de Comerţ
Internaţional din Paris, fiind denumite „Reguli uniforme privind incassourile"
difuzate sub denumirea de „Publicaţia 522".
Funcţia incassoului documentar constă în mijlocirea încasării contravalorii
mărfurilor livrate şi a serviciilor prestate de către exportator de la partenerul extern.
Exportatorul are încredere în importatorul său, respectiv în faptul că acesta va achita
preţul mărfii pe măsură ce va fi avizat de o bancă locală.
Incassoul documentar nu îi garantează exportatorului încasarea contravalorii
mărfurilor livrate, deoarece se bazează pe încrederea în solvabilitatea, seriozitatea şi
bonitatea debitorului, respectiv importatorului. Deşi în unele cazuri exportatorul poate
să ceară importatorului să-i prezinte în prealabil o scrisoare de garanţie prin care să-i
garanteze achitarea incassoului, nu se poate asigura lichidarea financiară rapidă a tran-
zacţiei dacă cumpărătorul nu plăteşte la termenul stabilit.
Părţile implicate în efectuarea plăţilor prin incasso documentar sunt
77
următoarele :
• ordonatorul (emitentul) sau trăgătorul care încredinţează ordinul de încasare a
documentelor unei bănci;
• banca remitentă este acea bancă căreia ordonatorul îi adresează ordinul de încasare;
• banca ce asigură încasarea sumelor, respectiv care primeşte documentele de la banca
remitentă şi încasează contravaloarea lor;
• banca prezentatoare care are misiunea să prezinte documentele în conformitate cu
ordinul de încasare;
• importatorul (trasul) căruia i se prezintă documentele privind mărfurile importate care
trebuie plătite în conformitate cu ordinul de încasare.
10.3.2 Mecanismul plăţii prin incasso documentar
Principalele momente ale efectuării plăţilor prin incasso documentar sunt:
• exportatorul şi importatorul încheie un contract comercial internaţional în care
prevăd plata prin incasso documentar (1);
• exportatorul livrează mărfurile conform contractului comercial internaţional (2);
77
Reguli uniforme privind incassourile, Publicaţia 522, art. 3
• exportatorul prezintă documentele privind mărfurile livrate la export băncii

remitente (3);
• banca remitentă transmite documentele privind mărfurile livrate la export spre
încasare unei bănci corespondente din ţara importatorului (4);
• banca corespondentă prezintă documentele privind mărfurile livrate importatorului
şi solicită plata sau acordurile de debitare (5);
• importatorul, după primirea mărfurilor şi verificarea documentelor de expediţie se
pronunţă asupra efectuării plăţii sau asupra debitării contului său (6);
• banca corespondentă comunică băncii remitente încasarea contravalorii
documentelor de export, efectuează creditarea sau transferul sumei corespunzătoare
în valută (7);
• banca remitentă îl avizează pe exportator asupra încasării contravalorii mărfurilor
livrate la export (8).
Fig. 10.2 Mecanismul plăţii prin incasso documentar

Plata prin incasso documentar este domiciliată în ţara importatorului şi din
această cauză contravaloarea mărfurilor livrate la export se încasează într-o perioadă de
timp mai mare. Iniţiativa efectuării plăţilor prin incasso documentar revine
exportatorului care prezintă băncii sale documentele de expediţie a mărfurilor.
Operaţiunile de incasso se pot grupa în funcţie de documentele prezentate în
incasso simplu şi incasso documentar. Incassoul simplu constă în încasarea de către o
bancă a unei cambii la ordinul unui client. Creditorul trage o trată asupra debitorului şi o
remite băncii spre încasare. Pe această cale se evită plata efectivă şi se creează un titlu
de credit care poate să circule prin negociere pe piaţă.
Incassoul documentar presupune ca pe măsură ce exportatorul livrează mărfurile
în străinătate şi prezintă băncii locale documentele de expediţie, banca respectivă remite
băncii corespondente din străinătate documentele însoţite de o scrisoare. Pe baza
documentelor primite banca corespondentă din străinătate încasează de la importator
suma corespunzătoare mărfurilor livrate sau a serviciilor prestate şi creditează contul
băncii exportatorului.
Incassoul documentar reprezintă o modalitate de plată simplă care nu presupune
o răspundere din partea băncilor şi comision mai redus. Prin această modalitate de plată,
debitorul nu îşi imobilizează resursele în valută şi dispune de ele până în momentul
plăţii. În cazul în care exportatorul are nevoie de suma în valută care face obiectul
incassoului înainte de termenul de plată poate să tragă o trată, să o sconteze la bancă şi
să încaseze valoarea corespunzătoare mărfurilor livrate, mai puţin dobânda pentru
perioada de la data scontării până la scadenţă.
Gheorghe Voinea 97
În cazul utilizării acestei modalităţi de plată, lichidarea financiară a tranzacţiei

este greoaie datorită parcursului bancar mai îndelungat. Această modalitate de plată nu
îi garantează exportatorului încasarea contravalorii mărfurilor livrate la extern, băncile
nu se angajează să acorde avansuri sau credite pe baza operaţiunilor de incasso şi
solicită garanţii sub forma tratelor sau documentelor de transport în formă negociabilă.
10.3.3 Forma şi structura incassourilor

Documentele care se trimit la încasare în străinătate sunt însoţite de un ordin de
încasare care menţionează faptul că incassoul se supune „Regulilor uniforme privind
incassourile" şi conţine instrucţiuni complete şi precise.
Ordinul de încasare cuprinde următoarele informaţii: denumirea, adresa, codul
SWIFT, numărul de telex, telefon, fax a băncii de la care s-a primit ordinul de
încasare; denumirea, adresa şi telefon, telex, fax ale ordonatorului; denumire, adresă,
numere telefon, telex, fax ale trasului; banca ce prezintă documentele, denumirea şi
adresa; suma care urmează să fie încasată şi valuta în care se exprimă; lista de
documente care se prezintă şi numărul de exemplare din fiecare document; termenii şi
condiţiile în care se obţine plata şi/sau acceptarea; modul de încasare a spezelor
bancare; dobânda, perioada de calcul şi baza de calcul; metoda de plată şi forma
avizului de plată; instrucţiuni în caz de neplată, neacceptare sau neîndeplinire a unor
prevederi; adresa completă a trasului sau domiciliul la care trebuie făcută prezentarea.
Ordinul de încasare trebuie să menţioneze perioada exactă de timp în care poate
acţiona trasul. După „Regulile uniforme privind incassourile" nu se admit expresii ca:
„primul", „prompt", „imediat" şi dacă se folosesc băncile nu le iau în considerare.
În vederea executării instrucţiunilor ordonatorului, banca remitentă va utiliza ca
bancă însărcinată cu încasarea, banca desemnată de ordonator sau dacă nu sunt
asemenea menţiuni, va utiliza orice bancă la alegere în ţara în care are loc plata sau
acceptarea sau în tara în care se îndeplinesc anumite condiţii.
Documentele şi ordinul de încasare pot fi trimise direct de către banca remitentă
la banca însărcinată cu încasarea sau prin intermediul altei bănci.
Dacă banca remitentă nu nominează o bancă prezentatoare, banca însărcinată cu
încasarea (colectarea) poate să utilizeze o bancă aleasă de ea.
În cazul documentelor plătibile la vedere, banca prezentatoare trebuie să furni-
zeze pentru plată documentele. La documentele plătibile la un anumit termen de la
vedere, banca prezentatoare le supune acceptării, iar pentru plată se prezintă docu-
mentele până la data scadenţei.
Documentele comerciale se eliberează contra acceptare (D/A) sau contra plată
(D/P). Incassoul care conţine o trată plătibilă la o dată ulterioară presupune ca ordinul
de încasare să precizeze dacă documentele comerciale vor fi eliberate contra acceptare
(D/A) sau contra plată (D/P). Dacă nu sunt alte menţiuni, documentele se eliberează
numai contra plată, iar banca însărcinată cu încasarea nu va fi răspunzătoare pentru nici
o consecinţă decurgând din orice întârziere în eliberarea documentelor.
În cazul în care banca remitentă stabileşte ca banca însărcinată cu încasarea să
întocmească documentele care nu au fost anexate la incasso, va furniza forma şi modul
de redactare a documentelor. Banca însărcinată cu încasarea nu este obligată sau
răspunzătoare pentru forma şi modul de redactare a documentelor.
Plata incassoului
Conform prevederilor din „Regulile uniforme privind incassourile" plata poate
fi fără întârziere, în monedă locală, în valută şi parţială.
Plata fără întârziere presupune ca sumele încasate (mai puţin spezele şi
comisioanele) să fie puse fără întârziere la dispoziţia părţii (băncii) de la care s-a primit
ordinul de încasare în spiritul termenilor şi condiţiilor din ordinul de încasare.
În cazul documentelor plătite în moneda ţării unde se face plata, banca prezen-
tatoare trebuie să elibereze documentele trasului numai contra plată în monedă locală,
dacă moneda este imediat disponibilizată.
Dacă documentele se plătesc într-o valută, banca prezentatoare trebuie să elibe-
reze documentele trasului contra plata în valută specificată şi dacă poate fi imediat remisă.
Plăţile parţiale la incassourile simple pot fi acceptate dacă şi în măsura în care
sunt autorizate de către legislaţia de la locul de plată. Documentele financiare se elibe-
rează trasului numai după ce a fost primită plata lor integrală. La incasourile documen-
tare, plăţile parţiale se prevăd în mod expres în ordinul de încasare. Banca prezentatoare
va elibera documentele trasului numai după ce s-a primit integral plata. Banca prezenta-
toare nu este responsabilă pentru nici o consecinţă privind remiterea documentelor.
Dobânzi, comisioane şi cheltuieli
Ordinul de încasare trebuie să menţioneze rata dobânzii, perioada pentru care se
percepe dobânda şi baza de calcul.
10.4 Ordinul de plată

Ordinul de plată reprezintă o dispoziţie dată de titularul unui cont băncii sale
comerciale să plătească o sumă în valută unei persoane fizice sau juridice. Părţile care
sunt implicate în efectuarea părţii prin ordin sunt: debitorul - ordonator, banca comer-
cială la care îşi are deschis contul debitorul, banca corespondentă care plăteşte suma
înscrisă în ordin şi beneficiarul sumei.
Mecanismul de efectuare al plăţilor prin ordin de plată condiţionat cuprinde
următoarele momente:
• ordonatorul respectiv debitorul cere băncii la care are contul să plătească o sumă în
valută unei persoane fizice sau juridice (1);
• ordonatorul comunică beneficiarului ordinul de plată (2);
• banca ordonatorului debitează contul ordonatorului cu suma în valută înscrisă în
ordinul de plată (3);
• banca ordonatorului dispune transferul sumei sau creditează contul băncii
corespondente (4);
• beneficiarul sumei remite băncii sale documentele cerute prin ordinul de plată (5);
• banca beneficiarului înregistrează suma în valută în contul beneficiarului (6);
Fig. 10.3 Mecanismul plăţilor internaţionale prin ordin de plată

documentar
• banca beneficiarului remite documentele primite de la beneficiar băncii
ordonatorului (7);
• beneficiarul confirmă ordonatorului încasarea sumei în valută din ordinul de plată
(8).
Gheorghe Voinea 99
În cazul decontării unei sume prin ordin de plată simplu nu se mai solicită
prezentarea şi/sau remiterea unui document.
Ordinul de plată poate fi necondiţionat (simplu) dacă nu conţine explicaţii cu
privire la scopul părţii şi condiţionat (documentar) în cazul în care se solicită
prezentarea unui document comercial sau de altă natură.
Ordinul de plată se caracterizează prin faptul că iniţiativa în efectuarea plăţii
revine debitorului, nu presupune un angajament bancar faţă de debitor şi poate fi
revocabil până în momentul în care se virează suma beneficiarului. Caracterul revocabil
al ordinului de plată este o expresie a voinţei ordonatorului şi nu este însoţit de un
angajament bancar privind virarea sumei către beneficiar.
În principiu, ordinul de plată se poate utiliza pentru plăţile internaţionale, în
cazul în care între creditor şi debitor există creanţa certă formată înainte de momentul în
care se dă dispoziţia de plată sau obligaţie de plată a debitorului. De asemenea, ordinul
de plată se mai foloseşte dacă raporturile comerciale între creditor şi debitor se bazează
pe încrederea şi pe respectarea obligaţiilor reciproce.
Prin intermediul ordinului de plată se decontează cheltuielile de transport, navlu,
comisioane, contrastalii, bonificaţii, taxe vamale, asistenţă tehnică, rate la importurile
de maşini şi utilaje primite pe credit comercial şi avansurile din contractele comerciale
internaţionale.
10.5 Decontările internaţionale prin SWIFT şi MONEY GRAM

a ) SWIFT reprezintă o societate comercială creată în anul 1973 de către bănci
americane, canadiene şi europene în vederea accelerării plăţilor internaţionale prin
prelucrarea informaţiilor cu ajutorul sistemelor informatice.
SWIFT (Society for Worldwide Interbanck Financial Telecommunications)
cuprinde o reţea de teletransmisie a informaţiilor cu privire la plăţile internaţionale for-
mată din centre care comunică între ele. Băncile participante centralizează informaţiile
cu privire la obligaţiile de plată şi sumele de încasat în valută şi le transmit centrelor
internaţionale ce le dirijează spre destinatari.
Fig. 10.4 Dirijarea mesajului de plată prin intermediul SWIFT

Mesajul privind plăţile internaţionale prin SWIFT parcurge următoarele faze:
• într-o primă fază mesajul este înregistrat pe un terminal de un operator care îl plasează
într-un fişier de aşteptare;
• în a doua etapă mesajul privind plăţile este verificat de un controlor şi este introdus
într-un fişier de plecare;
• calculatorul aflat la banca emiţătoare verifică mesajul şi îl transmite centrului de
comutare de la nivel internaţional;
• mesajele de la centrul de comutare se transmit destinatarilor.
Decontările internaţionale prin SWIFT prezintă următoarele avantaje:
• contribuie la reducerea intervalului de decontare;
• mijloacele de prelucrare a informaţiilor sunt echipate cu programe de detectare şi
corectare a erorilor;
• mesajele schimbate între acumulatori de la nivel naţional şi centrele de prelucrare
sunt înregistrate pe calculator;
• decontările internaţionale prin SWIFT implică cheltuieli mai reduse.
b ) Serviciul MONEY GRAM reprezintă o modalitate rapidă şi sigură de a
trimite şi primi bani în oricare ţară prin reţeaua proprie de agenţi.
Suma maximă pentru un transfer este de 10.000 dolari SUA, iar transferurile
plătite cash peste 10.000 dolari SUA trimise sau primite în/ din SUA se raportează către
Internal Revenue Service în conformitate cu prevederile reglementărilor de realizare a
tranzacţiilor străine din anul 1970 (Currency and Foreign Transactions Reporting
Act of 1970).
Reţeaua MONEY GRAM cuprinde peste 22.000 de puncte expediere-primire
din 100 de ţări de pe 5 continente. Serviciul MONEY GRAM este disponibil la bănci,
case de schimb valutar, agenţii de turism, oficii poştale, agenţii THOMAS COOCK şi
AMERICAN EXPRESS şi în unele ţări în supermarket, aeroport şi autogară.
TARGET (Transfer Expres Automat Trans European de Compensare Globală)
reprezintă un sistem prevăzut de tratatul de la Maastricht prin care se realizează transfe-
rul resurselor în EURO între conturile de la băncile centrale. TARGET este format
dintr-o reţea de comunicaţii şi un ansamblu de proceduri comune care asigură efectuarea
plăţilor. În vederea realizării plăţilor prin TARGET sunt implicaţi agenţi de reglementare
din diferite ţări.
Sistemul Western Union derulat prin reţeaua Eurogiro asigură transferul rapid al
sumelor de bani în orice parte a lumii în care operează agenţi proprii.
10.6 Scrisoarea de garanţie bancară

Uzanţele uniforme privind garanţiile comerciale cuprind reguli şi principii ce se
aplică oricărei garanţii, cauţiuni sau angajament similar, indiferent de denumire sau
descriere, dacă se menţionează că se supune „Regulilor uniforme privind garanţiile de
participare, de bună executare şi de restituire", elaborate de Camera de Comerţ
78
Internaţional din Paris (Publicaţia 523) .
Părţile implicate în garanţiile internaţionale sunt:
• beneficiarul, respectiv partea care emite o cerere de ofertă sau organizează o licitaţie
şi doreşte să primească o sumă de bani compensatorie în cazul în care ofertantul nu
îşi respectă obligaţiile rezultând din oferta sau dacă ofertantul nu îşi onorează oferta
în termen;
• ordonatorul sau partea care oferă sau care câştigă licitaţia nu vrea să fie obligată să
depună o sumă de bani cu titlu de garanţie pentru buna îndeplinire a obligaţiilor;
78
Reguli uniforme privind garanţiile de participare, de bună executare şi de restituire, Publicaţia 523
Gheorghe Voinea 101
• garantul reprezentat de o bancă, companie de asigurări sau de altă parte care să-şi
onoreze angajamentul în termenii garanţiei fără a fi amestecat în disputa dintre
beneficiari şi ordonatori.
Fig. 10.5
a ) Garanţia de participare exprimă un angajament asumat de o bancă, o societate
de asigurare sau de o altă persoană la cererea unui ofertant (ordonatorul garanţiei) sau a
unei bănci, societate de asigurare sau unei alte persoane autorizate luată în favoarea unei
părţi care a solicitat oferta, prin care garantul se obligă ca în cazul în care ordonatorul
nu îşi îndeplineşte obligaţiile ce decurg din ofertă să plătească sume în limitele stabilite
către beneficiar.
b ) Garanţia de bună executare reprezintă un angajament al unei bănci, societăţi
de asigurare sau al altei persoane (garantul) la cererea unui furnizor de mărfuri sau
servicii sau a oricărui întreprinzător (ordonatorul) sau la instrucţiunile unei bănci,
societate de asigurare sau a unei alte persoane autorizate de către ordonator luat în
favoarea unui cumpărător sau antreprenor prin care garantul se obligă ca în cazul în care
ordonatorul nu execută corespunzător contractul încheiat (între ordonator şi beneficiar)
să plătească beneficiarului o sumă în limitele stabilite sau dacă garanţia prevede la
alegerea garantului să asigure executarea contractului.
c ) Garanţia de restituire exprimă angajamentul unei bănci, societate de asigurare
sau al altei persoane, la cererea unui furnizor de mărfuri şi servicii sau a oricărui între-
prinzător sau la instrucţiunile unei bănci, societate de asigurare luată în favoarea lui,
prin care garantul se obligă ca în cazul în care ordonatorul nu restituie conform
contractului încheiat între ordonator şi beneficiar sumele avansate sau plătite, să
efectueze plata sumelor în limitele stabilite.
Garanţiile trebuie să stipuleze: ordonatorul, beneficiarul, garantul, contractul în
baza căruia a fost necesară garanţia, suma maximă de plată şi moneda, data limită,
condiţiile de efectuare a plăţii.
Scrisoarea de garanţie bancară constituie un înscris prin care o bancă garantă se
angajează în mod irevocabil, ca în cazul în care o anumită persoană fizică sau juridică
denumită debitor principal nu va plăti la un termen suma stabilită în scrisoare, să achite
o sumă corespunzătoare beneficiarului.
Garanţia se acordă de o bancă sub forma unei scrisori ce cuprinde următoarele
menţiuni: denumirea şi adresa băncii garante, numele şi adresa persoanei garantate,
numele şi adresa beneficiarului garanţiei, obiectul garanţiei, valoarea garanţiei expri-
mată într-o sumă determinată, termenul de plată al sumei, durata de valabilitate şi
clauzele speciale.
Scrisoarea de garanţie bancară reprezintă un instrument elaborat pe baza
contractului comercial internaţional şi din această cauză condiţia de emitere şi clauzele
trebuie să fie în concordanţă cu prevederile din contractul internaţional.
Garanţia bancară simplă se manifestă atunci când beneficiarul poate să

urmărească debitorul principal în cazul în care acesta nu achită suma datorată sau nu
respectă altă obligaţie conform contractului, banca se angajează să plătească suma din
scrisoare beneficiarului.
Garanţia bancară solidară reprezintă o formă a garanţiei prin care beneficiarul
poate solicita executarea băncii fără ca în prealabil să urmărească debitorul principal şi
fără ca banca garantată să poată obiecta.
Scrisorile de garanţie bancară se pot grupa din punct de vedere al obiectului
astfel:
• scrisoare de garanţie prin care o bancă se angajează să plătească contravaloarea
documentelor primite să achite rate la exporturi pe credit sau să accepte, avalizeze şi
să plătească cambii;
• scrisoarea de garanţie prin care o bancă garantează executarea contractului
internaţional de către exportator;
• scrisoarea de garanţie prin care o bancă garantează importatorului restituirea
avansului acordat exportatorului în cazul în care acesta nu a livrat mărfurile
conform contractului comercial internaţional;
• scrisoarea de garanţie pentru participarea la licitaţii în care se garantează încheierea
contractului conform caietului de sarcini în cazul adjudecării ofertei;
• scrisoarea de garanţie prin care banca garantează restituirea mărfurilor primite în
consignaţie sau achitarea contravalorii lor.
Scrisorile de garanţie bancară se mai clasifică în scrisori de garanţie bancară
emise la operaţiunile de export şi import şi scrisori de garanţie bancară primite la opera-
ţiunile de import şi export.
Comisioanele pentru plăţile internaţionale
Plăţile pentru compensarea livrărilor de mărfuri şi a prestărilor de servicii pe
plan internaţional se efectuează de bănci din ţări diferite. Cheltuielile pe care le
efectuează băncile pentru serviciile prestate depind de modalitatea de plată şi de
garanţiile bancare.
Pentru serviciile bancare privind plăţile internaţionale şi garanţiile oferite se
percep comisioane şi speze bancare, ce se pot repartiza între părţile din contractul
comercial internaţional astfel:
• conform voinţei părţilor din contractul comercial internaţional din care rezultă
modul în care băncile solicită achitarea comisioanelor bancare. Contractul comercial
internaţional stabileşte condiţiile în care părţile suportă comisioanele bancare şi
obligaţia părţii la contract ce se adresează unei bănci pentru efectuarea unui serviciu
de a comunica prevederile contractuale;
• în cazul în care nu există o înţelegere expresă sau lipsesc instrucţiuni clare în
domeniul suportării serviciilor bancare se aplică principiul potrivit căruia serviciile
se plătesc de partea care le solicită.
Comisioanele bancare se diferenţiază în funcţie de serviciile bancare şi de garan-
ţiile aferente astfel:
• comisioane pentru servicii simple, cum sunt cele de intermediere a plăţilor,
schimbările de notificări între partenerii de contract, servicii de preavizare,
notificare, modificare sau anulare a acreditivelor, manipularea unor documente în
cadrul acreditivelor, notificarea refuzurilor de plată, modificări ale condiţiilor de
garanţie bancară, decontări de cecuri şi alte operaţiuni în cont;
• comisioane ce presupun gestiunea bancară asupra sumelor ce se decontează care
depind de cheltuielile efective ale băncilor la care se adaugă anumite marje pentru
acoperirea cheltuielilor determinate de securitatea informaţiilor, depozitare,
prelucrare şi urmărirea valorilor gestionate de bancă pentru contul clienţilor.
Gheorghe Voinea 103
• comisioane pentru servicii care angajează patrimonial băncile se percep pentru

operaţiunile de emitere, confirmare de acreditive, plăţi în cadrul acreditivelor proprii
sau în mandat, emiteri de garanţii pentru acoperirea unor obligaţii contractuale,
acceptările sau garantările de efecte de comerţ.
10.7 Compensaţia
Compensaţia reprezintă operaţiunea de stingere a obligaţiilor din schimburile
economice internaţionale prin livrări corespunzătoare de mărfuri şi prestări de servicii,
fără transfer de valută.
Compensaţia se utilizează în momentul în care se aplică anumite restricţii în
domeniul valutar şi se obţin greu mijloacele de plată, importatorii nu îşi pot achita
obligaţiile din schimburile economice internaţionale. Compensaţia comercială
reprezintă schimbul de marfă contra marfă cunoscută sub denumirea de compensaţie
particulară.
Tranzacţiile prin compensaţie se mai grupează astfel: barterul, tranzacţiile reci-
proc legate, tranzacţiile valutare prin compensaţie.
Barterul reprezintă schimbul comercial nemijlocit dintre partenerii de afaceri
caracterizat prin lipsa transferului bănesc, deoarece mărfurile exportate se compensează
valoric cu mărfurile importate.
Tranzacţiile reciproc legate presupun achiziţionarea unor mărfuri din străinătate
în schimbul vânzării altor mărfuri către partenerii străini. La aceste tranzacţii se încheie
două contracte şi anume un contract de import şi un contract de export.
Tranzacţiile valutare prin compensaţie se deosebesc prin faptul că furnizorii de
maşini şi utilaje acceptă plata completă sau parţială sub formă de mărfuri.
1. Cum se grupează plăţile internaţionale după natura actelor şi faptelor pe care le
exprimă şi după părţile pe care le perfectează?
2. Ce obligaţii revin unui vânzător din contractele comerciale internaţionale?
3. Care sunt principalele obligaţii ale unui cumpărător din contractele comerciale
internaţionale?
4. Care este termenul de prescripţie la contractele comerciale şi de cine este
reglementat?
5. Definiţi acreditivul documentar în calitate de modalitate de plată internaţionala.
6. Care sunt trăsăturile principale ale acreditivului documentar?
7. Enunţaţi clauzele acreditivului documentar.
8. Care sunt formele principale ale acreditivului documentar după caracterul său?
9. Ce forme mai prezintă acreditivul după domiciliere, după utilizare şi după
gradul de imobilizare a resurselor valutare?
10. Care sunt criteriile principale de examinare a documentelor de către bănci la
decontarea prin acreditiv documentar?
11. Care este funcţia incassoului şi care sunt părţile implicate în efectuarea plăţilor
prin incasso?
12. Care sunt momentele plăţii prin incasso?
13. Care sunt fazele decontării prin SWIFT?
14. Ce părţi sunt antrenate în emiterea unei garanţii internaţionale?
15. Care sunt formele principale ale garanţiilor din relaţiile economice
internaţionale?
16. Ce elemente se cuprind într-o scrisoare de garanţie bancară?
MODUL VII:
Instituţii financiar bancare internaţionale
OBIECTIV:
Cunoaşterea principalelor instituţii financiar bancare

internaţionale a modului de organizare, funcţionale şi a
asistenţei financiare.
UNITAŢI DE STUDIU:
Capitolul 11. Fondul Monetar Internaţional.

Capitolul 12. Banca Mondială.
Gheorghe Voinea 105
CAPITOLUL 11.
FONDUL MONETAR INTERNAŢIONAL
Fondul Monetar Internaţional reprezintă o organizaţie internaţională din

cadrul Naţiunilor Unite creată pe baza acordului Conferinţei monetare şi financiare din
anul 1944 de la Bretton Woods SUA pentru a facilita cooperarea valutar-financiară
dintre ţările membre.
În cadrul Conferinţei de la Bretton Woods din anul 1944 s-au dezbătut mai
multe proiecte de organizare a relaţiilor valutar-financiare internaţionale ale diferitelor
ţări 79.
• proiectul elaborat de către departamentul Trezoreriei SUA publicat în anul 1943
sub denumirea de planul „White" care preconiza formarea unui „Fond de
stabilizare al Naţiunilor Unite şi Asociate" din contribuţia ţărilor membre în
vederea sprijinirii altor ţări membre care înregistrau deficite externe şi utilizarea
etalonului aur valute;
• proiectul întocmit de experţii britanici intitulat „Uniunea Internaţională de
Clearing" denumit planul „Keynes" publicat în anul 1943 care prevedea derularea
relaţiilor valutare ale ţărilor membre prin intermediul conturilor deschise la
această instituţie, emiterea unei monede internaţionale „bancor" şi furnizarea ei în
schimbul aurului;
• proiectul experţilor canadieni care susţinea formarea unei „Uniuni Valutare
Internaţionale";
• planul delegaţiei franceze intitulat „Sugestii referitoare la relaţiile monetare
internaţionale".
Fondul Monetar Internaţional a devenit o instituţie internaţională care asigură
cooperarea interguvernamentală în domeniul monetar şi financiar, reglementarea com-
portamentului statelor membre, sprijinirea ţărilor membre care se confruntă cu deficite
ale balanţelor de plăţi, promovarea unor politici şi strategii prin care membrii acţionează
în direcţia susţinerii creşterii economice şi a stabilităţii sistemului monetar
80
internaţional .
Fondul Monetar Internaţional a fost înfiinţat oficial la data de 27 decembrie
1945, în momentul în care 29 ţări au semnat şi ratificat acordul de la Bretton Woods şi a
început să funcţioneze la 1 martie 1947.
11.1 Obiectivele şi funcţiile Fondului Monetar Internaţional

Obiectivele
81
Fondul Monetar Internaţional reflectă direcţiile principale ale
activităţii sale care sunt formulate în articolul I din statut :
a) Promovarea cooperării internaţionale prin intermediul unei instituţii care
oferă mecanisme de consultare şi de influenţă în relaţiile valutar financiare
internaţionale;
79
Vezi Margaret Garritsen de Vries, The IMF in a Changing World 1945-85, International Monetary Fund,
Washington D.C., 1986, p. 6-7 şi Costin Kiriţescu, Relaţiile valutar financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 303.
80
Financial Organization and Operation of the IMF, Pamphlet Series No. 45, Fourth Edition, IMF Washington D.C.,
1995, p. 1.
81
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., 1985, p. 2.
b) Susţinerea expansiunii şi creşterii echilibrate a comerţului internaţional,

dezvoltarea ramurilor productive din ţările membre şi a ocuparea forţei de muncă. În
vederea realizării acestui obiectiv ţările membre se angajează să promoveze şi să
încurajeze dezvoltarea producţiei şi să elimine măsurile protecţioniste;
c) Promovarea stabilităţii cursului de schimb şi evitarea deprecierii
monedelor în scopuri competitive.
Statutul FMI prevedea că un membru putea modifica valoarea paritară a
monedei fără acordul Fondului dacă nu afectează tranzacţiile internaţionale ale celorlalţi
membri. Modificarea valorii paritare a monedei unui stat membru se efectua în urma
consultării Fondului Monetar Internaţional în vederea corectării unui dezechilibru
fundamental;
d) Facilitarea realizării unui sistem multilateral de plăţi privind tranzacţiile
curente dintre ţările membre şi eliminarea restricţiilor care stânjeneau dezvoltarea
comerţului internaţional.
e) Asigurarea accesului ţărilor membre la resursele Fondului Monetar
Internaţional în scopul eliminării deficitelor din balanţele de plăţi în schimbul unor
garanţii corespunzătoare;
f) Sprijinirea ţărilor membre în reducerea mărimii şi a duratei
dezechilibrului din balanţele de plăţi.
Fondul Monetar Internaţional în calitate de organizaţie interguvernamentală
îndeplineşte o funcţie financiară, o funcţie consultativă şi o funcţie de reglementare.
Funcţia financiară a Fondului Monetar Internaţional se manifestă prin faptul că
se mobilizează resurse financiare ce se distribuie ţărilor membre în vederea dezvoltării
comerţului internaţional, a promovării unei politici de schimb stabile şi a echilibrării
balanţelor de plăţi.
Funcţia consultativă urmăreşte să sprijine formularea unor principii cu privire la
comportamentul în domeniul relaţiilor valutar financiare, în efectuarea plăţilor interna-
ţionale şi în utilizarea resurselor financiare în vederea corectării dezechilibrului din
balanţele de plăţi.
Funcţia de reglementare presupune formularea unor principii cu privire la
comportamentul membrilor în domeniul relaţiilor valutar-financiare, în efectuarea
plăţilor internaţionale şi în utilizarea resurselor financiare în vederea corectării
dezechilibrului din balanţele de plăţi.
Obiectivele Fondului Monetar Internaţional sunt orientate spre susţinerea
politicilor şi strategiilor ţărilor membre, de reducere şi eliminare a dezechilibrelor
externe şi de promovare a cooperării în vederea stimulării creşterii economice şi
asigurarea stabilităţii sistemului financiar internaţional.
Fondul Monetar Internaţional se preocupă atât de problemele echilibrului
valutar al ţărilor membre cât şi de administrarea sistemului monetar internaţional . 82
Fondul Monetar Internaţional sprijină realizarea echilibrului valutar în ţările membre şi
funcţionarea sistemului monetar internaţional.
Pornind de la obiectivul Fondului Monetar Internaţional privind susţinerea
expansiunii şi a creşterii echilibrate a comerţului internaţional şi promovarea dezvoltării
economice, fiecare ţară membră este chemată să implementeze politicile economice şi
financiare care vizează creşterea economică, să susţină stabilitatea preţurilor, să înlăture
factorii care ar putea perturba asigurarea echilibrului financiar şi valutar . 83
82
Financial Organization and Operation of the IMF, Pamphlet Series No. 45, Fourth Edition, IMF Washington D.C.,
1995, p. 25
83
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., 1985, art. IV, sect. 1, p. 6
Gheorghe Voinea 107
Fondul Monetar Internaţional supraveghează funcţionarea sistemului financiar şi

respectarea obligaţiilor care revin membrilor. Consiliul Executiv urmăreşte funcţionarea
sistemului financiar şi conexiunile cu evoluţia pieţelor internaţionale de capital.
Activitatea de asistenţă tehnică constă în consultanţă, cursuri, seminarii pe
diferite teme oferite de Institutul IMF şi alte departamente. Prin activitatea de asistenţă
tehnică ţările sunt sprijinite să susţină creşterea economică, să îmbunătăţească utilizarea
resurselor umane şi managementul.
11.2 Ţările membre ale Fondului Monetar Internaţional
Statutul Fondului Monetar Internaţional împarte membrii în două categorii şi
anume membrii originali şi alţi membri . 84 Membrii originali ai Fondului Monetar
Internaţional sunt ţările participante la Conferinţa de la Bretton Woods din anul 1944
care au dobândit calitatea de membru înainte de 31 decembrie 1945.
Calitatea de membru al Fondului Monetar Internaţional este deschisă oricărei
ţări care se angajează să respecte obligaţiile din statutul aprobat.
Evoluţia numărului ţărilor membre ale FMI de la 70 în 1946 la 187 în anul 2004
ilustrează creşterea înregistrată în perioada 1960-1970 şi după anul 1990 datorită ţărilor
cu economie centralizată care au realizat reforme structurale în direcţia aşezării
economiei pe principiile pieţei.
Din cuprinsul articolului VIII din statutul FMI rezultă următoarele obligaţii
generale ale membrilor 85 :
a) Ţările membre se angajează să nu aplice restricţii asupra efectuării plăţilor
curente. Fondul Monetar Internaţional promovează liberalismul în schimburile şi coope-
rarea internaţională, dar statutul prevede că o ţară membră poate să menţină restricţii pe
o perioadă tranzitorie nedefinită ca durată;
b) Ţările membre nu permit unei agenţii fiscale să se implice în aranjamente
privind discriminarea monedei sau de multiplicare a practicilor monetare; ceea ce
înseamnă că se evită practicile monetare discriminatorii.
c) Ţările membre se angajează să asigure convertibilitatea la cerere a soldurilor
în monedă proprie deţinute de alte ţări membre şi provenite sau necesare tranzacţiilor
curente. Convertirea soldurilor în monedă naţională deţinute de alte ţări membre nu este
obligatorie, atunci când convertibilitatea este restrânsă; eliminarea progresivă a restric-
ţiilor de schimb ca expresie a liberalismului promovat de Fondul Monetar Internaţional
nu înseamnă că ţările membre sunt obligate să aplice convertibilitatea deplină. Statutul
Fondului Monetar Internaţional prevede că o ţară membră poate să menţină restricţii pe o
perioadă tranzitorie nedefinită ca durată.
Convertibilitatea presupune ca fiecare stat membru să colaboreze cu Fondul
Monetar Internaţional în vederea aplicării şi menţinerii unor reglementări de schimb
ordonate şi a stabilităţii cursului de schimb. Conform menţiunilor art. IV din statut,
Fondul Monetar Internaţional este îndreptăţit să ceară fiecărei ţări membre să notifice
regulile de schimb pe care urmează să le aplice şi să publice toate modificările efectuate.
d) Ţările membre îşi asumă obligaţia să furnizeze informaţii privind deţinerile
oficiale şi particulare de aur, mijloace de plată internaţionale, evoluţia exporturilor şi a
importurilor, balanţa de plăţi, investiţiile străine, produsul intern brut, indicele
preţurilor, cursul de schimb, controlul schimburilor. Fondul Monetar Internaţional
colectează informaţiile economice, monetare şi financiare necesare pregătirii studiilor
de fundamentare a politicilor şi strategiilor ţărilor membre.
e) Ţările membre se angajează să consulte şi să colaboreze cu celelalte ţări
membre, în cazul în care menţin sau aplică restricţii la tranzacţiile internaţionale;
84
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., art. II, 1985, p. 3.
85
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., 1985, p. 29.
f) Ţările membre se angajează să consulte şi să colaboreze cu FMI şi cu alţi

membri, în domeniul politicii activelor de rezervă, al lichidităţii internaţionale şi în
promovarea DST în calitate de activ rezervă al sistemului valutar.
Ţările membre ale Fondului Monetar Internaţional au următoarele drepturi:
• ţara membră are dreptul de a efectua tranzacţii şi operaţii cu Fondul Monetar
Internaţional (tranzacţiile se referă la schimburi de active monetare, iar operaţiile
reflectă utilizările sau încasările de active monetare);
• ţara membră are dreptul de a cumpăra sume în valute liber utilizabile sau în DST în
schimbul unor sume echivalente în monedă naţională în vederea echilibrării balanţei
de plăţi;
• ţara membră are dreptul de a participa la adoptarea deciziilor în cadrul FMI;
• ţara membră poate să primească alocaţii de DST;
• ţara membră dobândeşte dreptul de aderare la Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare.
Ţările membre se angajează să respecte codul de bună conduită, să asigure con-
vertibilitatea monedei, să elimine restricţiile asupra plăţilor curente şi să susţină o rată
de schimb ordonată.
11.3 Organizarea şi managementul Fondului Monetar Internaţional

Conform prevederilor art. IX, sect. 2 din statut, Fondul Monetar Internaţional
dispune de personalitate juridică deplină, respectiv de capacitatea de a contracta,
dobândi şi dispune de bunuri mobile şi imobile, a încheia acorduri cu ţările membre şi
de a institui proceduri legale.
a) CONSILIUL GUVERNATORILOR 86 (BOARD OF GOVERNORS)
reprezintă principalul organ de decizie în cadrul Fondului Monetar Internaţional format
din reprezentanţii ţărilor membre, respectiv un guvernator şi un supleant. Guvernator
din partea unei ţări membre poate fi ministrul finanţelor sau preşedintele băncii centrale
care este numit de ţara membră pe o perioadă de cinci ani.
Consiliul Guvernatorilor dezbate şi adoptă decizii cu privire la admiterea de noi
membri, retragerea membrilor, modificarea statutului, fundamentarea şi revizuirea cote-
lor de participare, încheierea unor aranjamente de cooperare cu alte organizaţii interna-
ţionale.
Consiliul Guvernatorilor se reuneşte în şedinţe cel puţin o dată pe an, care se ţin
concomitent cu şedinţele anuale ale Consiliului Guvernatorilor BIRD. Consiliul
Guvernatorilor se poate întruni în şedinţe, ori de câte ori se solicită de către cel puţin 15
ţări membre sau de către ţările membre ce deţin în total ¼ din puterea totală de vot.
b) Consiliul Executiv (Executive Board) în calitate de organ de decizie răspunde
de conducerea activităţii FMI şi exercită atribuţiile delegate de Consiliul Guvernatorilor.
Consiliul Executiv este format din directori executivi şi din supleanţi. Ţările
membre care deţin o cotă de participare mai mare la formarea resurselor FMI au dreptul
să numească un director executiv şi anume: SUA, Marea Britanie, Germania, Franţa,
Japonia. În cazul în care monedele unor ţări membre se utilizează pe scară largă în
tranzacţiile FMI, ţările respective pot fi autorizate să desemneze un director executiv
(Canada - 1958, Italia - 1968, Arabia Saudită - 1978). Ceilalţi directori executivi (19)
se aleg pe ţări sau grupe de ţări membre. În vederea reprezentării cu un director executiv
România face parte din grupul de ţări format din Armenia, Bulgaria, Cipru, Bulgaria,
Georgia, Israel, Moldova, Olanda şi Ucraina. Consiliul Guvernatorilor poate decide
printr-o majoritate de 85% din puterea de vot majorarea sau micşorarea numărului
directorilor executivi (anexa 5).
86
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington DC, 1985, art. XII, sect. 2, p. 33.
Gheorghe Voinea 109
Consiliul Executiv adoptă decizii în problemele curente, supraveghează

politicile în domeniul cursului de schimb, aprobă programele de asistenţă financiară
către ţările membre, elaborează studii asupra impactului politicilor promovate de ţările
membre.
c)Comitetul Financiar şi Monetar Internaţional care a înlocuit Comitetul
Interimar, conform deciziei reprezentanţilor ţărilor membre la FMI din anul 1999, are
misiunea să supravegheze funcţionarea şi adaptarea sistemului financiar şi monetar
internaţional la realităţile economice, continuarea procesului de ajustare, să examineze
evoluţia lichidităţiii internaţionale şi transferul real de resurse către ţările în curs de
dezvoltare.
Comitetul Financiar şi Monetar urmăreşte perturbările care ameninţă stabilitatea
sistemului financiar, formulează propuneri de evitare, oferă consultanţă Consiliului
Executiv. Comitetul Financiar şi monetar este format din miniştrii finanţelor care sunt
guvernatori ai ţărilor membre.
d)Grupul celor 20 miniştri de finanţe şi guvernatori ai băncilor centrale din
cadrul Fondului Monetar Internaţional creat în septembrie 1999 în calitate de forum
internaţional pentru ţările industriale, economiile pieţelor emergente pentru a promova
stabilitatea financiară internaţională.
e)Comitetul dezvoltării (Developement Comitte) este format din guvernatori
de la FMI şi de la BIRD pentru a analiza fluxurile financiare către ţările în curs de
dezvoltare şi a propune măsuri de îmbunătăţire.
f)Directorul general (Managing Director) al Fondului Monetar Internaţional
este ales de către Consiliul Executiv pe o perioadă de 5 (cinci) ani cu posibilitatea de
prelungire a mandatului. Directorul General al FMI participă la reuniunile Consiliului
Guvernatorilor, ale Comitetului Financiar şi Monetar şi ale Comitetului Dezvoltării.
Directorul General al FMI este preşedintele Consiliului Executiv, dar nu dispune de
drept de vot, decât în caz de balotaj, este şeful personalului şi răspunde de execuţia
bugetului (anexa 6).
Directorul General al FMI este sprijinit în activitate de către un prim director
adjunct şi de către doi directori adjuncţi.
Fondul Monetar Internaţional este organizat pe departamente de servicii funcţio-
nale şi speciale, departamente zonale, informaţii şi servicii de sprijin.
Deciziile organelor de conducere ale FMI se adoptă cu majoritatea voturilor
exprimate. Fiecare ţară membră dispune de câte un vot suplimentar pentru fiecare
fracţiune de cotă echivalentă cu 100.000 Drepturi Speciale de Tragere.
Cp
N v = 250 +
100.000
Cele 250 de voturi de bază care sunt atribuite fiecărei ţări membre reflectă
aplicarea principiului egalităţii ţărilor membre, iar voturile suplimentare protejează
interesele ţărilor membre care deţin cote de participare mari.
Unele decizii ale organelor de conducere ale FMI se adoptă cu majoritate simplă
a voturilor exprimate de către ţările membre. Conform statutului Fondului Monetar
Internaţional deciziile importante ale organelor de conducere ale FMI se adoptă cu o
majoritate calificată.
Majorităţile calificate în vederea adoptării unor decizii ale FMI au crescut de la
nouă prevăzute în statutul iniţial la peste 50 după al doilea amendament la statutul FMI.
Dintre deciziile care se adoptă pe bază de majorităţi calificate se pot menţiona cele care
se referă la cotele de participare, admiterea de noi membri, DST, accesul la resurse,
suspendarea calităţii de membru, alocarea DST.
Majorităţi calificate necesare adoptării unor decizii

de către organele de conducere ale FMI
Tipuri de decizii Majoritate (%) Organul de decizie

Ajustarea cotelor de participare 85 Consiliul Guvernatorilor
Alocarea DST 85 Consiliul Guvernatorilor
Vânzarea aurului 85 Consiliul Guvernatorilor
Răscumpărări 85 Consiliul Guvernatorilor
Retragerea calităţii de membru 85 Consiliul Guvernatorilor
Stabilirea comisioanelor 70 Consiliul Guvernatorilor
Sistemul de adoptare a deciziilor organelor de conducere ale FMI în funcţie de
cotele de participare este criticat de unele ţări membre care solicită ca deciziile ce
interesează toate ţările să se adopte cu aceeaşi putere de vot.
11.4 Resursele Fondului Monetar Internaţional

Resursele Fondului Monetar Internaţional se grupează în resurse ordinare sau
obişnuite şi resurse împrumutate.
Resursele ordinare ale Fondului Monetar Internaţional provin din cotele de
participare ale ţărilor membre în valută, în DST, şi monedă naţională.
Cotele de participare ale ţărilor membre reprezintă parametri de bază în
adoptarea unor decizii de către organele de conducere ale FMI:
• mărimea cotei de participare determină puterea de vot a fiecărei ţări membre;
• tragerile în tranşe, aranjamentele stand by şi alte mecanisme de finanţare se
obţin în funcţie de cota de participare a unei ţări membre;
• în funcţie de cota de participare se alocă Drepturi Speciale de Tragere ţărilor
membre.
În conformitate cu prevederile statutului FMI din anul 1944 cota de participare a
unei ţări membre se achita în aur, valută şi monedă naţională. Partea vărsată în aur
(tranşa aur) reprezintă suma cea mai mică, fie de 25% din cota de participare, fie de 10%
din rezervele oficiale nete de aur şi dolari SUA. Diferenţa de 75% din cota de participare
ce se plăteşte în monedă naţională exprimă „poziţia neutră" a unei ţări membre.
Disponibilităţile în monedă naţională la nivelul de 75% din cotă pot fi influenţate de
operaţiunile de răscumpărare. Conform statutului Fondului Monetar Internaţional ţările
membre urmăresc ca prin operaţiunile de răscumpărare să nu se reducă disponibilităţile
în moneda naţională sub 75% din cotă sau să se majoreze peste cota menţionată.
Din anul 1978, respectiv de la cea de a doua modificare a statutului Fondului
Monetar Internaţional, cota de participare a unei ţări membre se exprimă în Drepturi
Speciale de Tragere şi se achită în proporţie de 25% în valută şi 75% în monedă
87
naţională .
Cota de participare a unei ţări membre la resursele FMI s-a determinat pe baza
unei relaţii de calcul care includea: 2% din produsul naţional brut (Y), 5% din rezervele
de aur şi dolari SUA (R), 10% din valoarea medie a importului (M), şi 10% din variaţia
maximă a exportului (X):
CP = 0,02 ⋅ Y + 0,05 ⋅R + 0,10 ⋅M + 0,10 ⋅ V ⋅ (1+ X / Y)
Cota de participare a unei ţări membre la resursele FMI cunoscută sub
denumirea de „Formula de la Bretton Woods" s-a revizuit în anii 1962/1963,
respectiv s-au redefinit variabilele componente şi coeficienţii de determinare, deoarece
cotele de participare nu mai exprimau dimensiunile economiilor ţărilor membre şi
importanţa lor în cadrul economiei mondiale.
87
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington D.C., 1985, art. III p.3
Gheorghe Voinea 111
Formula de calcul a cotei de participare a unei ţări membre s-a modificat prin
aplicarea unor coeficienţi care au reflectat evoluţia produsului intern brut, a comerţului
88
internaţional şi a rezervelor valutare .
Cota de participare a unei ţări membre depinde de produsul intern brut din anul
premergător celui în care ţara devine membră a FMI (Y), de media lunară a rezervelor
valutare (R), de media lunară a plăţilor curente din ultimii cinci ani (P) şi de media
anuală a încasărilor curente premergătoare celor cinci ani (C) şi de variabilitatea venitu-
rilor curente (VC).
COTA = 0,00045 ⋅ Y + 0,05281008 ⋅R + 0,39 ⋅(P + C) +1,0432 ⋅ VC
În conformitate cu prevederile statutului Fondului Monetar Internaţional,
Consiliul Guvernatorilor este împuternicit să dezbată şi să aprobe revizuirea cotelor de
participare cu o majoritate de 85% din puterea totală de vot la intervale nu mai mari de
cinci ani.
89
Evoluţia numărului ţărilor membre ale FMI şi a cotelor de participare
Număr ţări Cote de participare
Anul
membre (miliarde DST)
1944 40 7.514,0
1950 49 8.036,5
1955 58 8.750,5
1959 69 14.640,2
1965 102 20.932,0
1970 116 28.776,0
1976 123 38.976,4
1978 141 59.605,4
1983 146 89.236,4
1993 178 144.626,4
1995 181 144.954,4
1998 182 144.321,050
2001 183 212.321,050
2002 184 212.731,300
Creşterea cotei de participare a unei ţări membre intră în vigoare din momentul
aprobării de către organele de conducere ale ţărilor şi al virării integrale a sumei
datorate. În totalul resurselor ordinare ale FMI, cotele de participare mai mari sunt
deţinute de SUA, Germania, japonia, Franţa.
Împrumuturile completează resursele ordinare ale FMI în cazul în care
cerinţele de finanţare ale ţărilor membre sunt mai mari. Consiliul Guvernatorilor decide
asupra mărimii, condiţiilor şi termenelor pentru contractarea unor împrumuturi din orice
surse, dar pe baza consimţământului emitentului monedei împrumutate.
În cazul manifestării unor dereglări în evoluţia sistemului valutar, Fondul
Monetar Internaţional poate să împrumute o sumă de la Grupul celor 10 ţări industriale
pe baza Aranjamentelor Generale de împrumut (General Arrangements to
Borrow) (GAB).
Aranjamentele Generale de Împrumut au fost iniţiate în anul 1962 în vederea
majorării resurselor necesare finanţării acţiunilor de prevenire sau combaterii unor crize
în sistemul valutar, pe seama împrumuturilor contractate de Fondul Monetar
Internaţional de la grupul ţărilor dezvoltate (G10): SUA, Germania, Japonia, Marea
Britanie, Franţa, Italia, Canada, Olanda, Belgia, Suedia şi din anul 1964 Elveţia (G11).
Rata de lichiditate a resurselor Fondului Monetar Internaţional depinde de
raportul dintre rata resurselor nete disponibile neangajate şi obligaţiile lichide. Rata de
88
Vezi: Anand G. Chandavarkar, The International Monetary Fund, Its Organisation and Activities, International
Monetary Fund, Washington DC, 1984, p. 12.
89
Financial Organization and Operations of the IMF, International Monetary Fund, Washington DC, 1995, p. 28.
lichiditate a crescut de la 44,8% la 89,2% în urma celei de a unsprezecea modificări a

cotelor de participare ale ţărilor membre.
11.5 Politicile şi facilităţile de finanţare asigurate de Fondul Monetar
Internaţional
A. Principiile aşezate la baza accesului ţărilor membre la resursele

Fondului Monetar Internaţional
a) Acces egal la resursele Fondului Monetar Internaţional
Resursele Fondului Monetar Internaţional se pun la dispoziţia ţărilor membre în
mod uniform. Statutul FMI nu face deosebiri în accesul ţărilor membre la resursele
financiare. Resursele se utilizează de către un membru pe baza principiului tratamen-
tului egal şi nediscriminatoriu în vederea realizării politicilor economice şi sociale.
Uneori, principiul egalităţii accesului sau al uniformităţii tratamentului este
criticat invocându-se faptul că drepturile şi obligaţiile nu au efecte echivalente asupra
ţărilor membre, deoarece unele obligaţii pot fi mai oneroase, iar unele drepturi mai
benefice.
b) Accesul la resursele FMI depinde de situaţia balanţei de plăţi
Statutul FMI menţionează că resursele financiare se acordă în funcţie de situaţia
balanţei de plăţi externe a unei ţări membre. Deficitul balanţei de plăţi externe are un
caracter complex deoarece reflectă efectele diverşilor factori cantitativi şi calitativi.
Asistenţa financiară a Fondului Monetar Internaţional sprijină membrii să corecteze
dezechilibrele din balanţele de plăţi. În acelaşi timp, Fondul Monetar Internaţional
susţine programele ce se aplică de ţările membre şi pe seama asistenţei financiare din
alte surse, respectiv creditori privaţi, oficiali sau în calitate de intermediari ce asigură
redistribuirea fondurilor de la ţările cu surplus la ţările cu deficit al balanţei de plăţi.
Accesul la resursele Fondului Monetar Internaţional este dependent de necesită-
ţile membrilor privind balanţa de plăţi precum şi de capacitatea de ajustare a economiei
şi de restituire a sumelor către FMI.
c) Asigurarea accesului liber la resursele FMI
În spiritul acestui principiu, operaţiile ţărilor membre cu FMI se realizează la
iniţiativa acestora. Conform menţiunilor din statutul FMI, relaţiile unei ţări membre cu
Fondul Monetar Internaţional se derulează la cererea ţării respective. Din acest
principiu rezultă prerogativele suveranităţii ţărilor membre asupra politicilor economice
şi financiare. Recunoaşterea autonomiei ţărilor membre în formularea şi fundamentarea
politicilor economice nu exclude examinarea de către FMI a programelor şi politicilor
ţărilor membre.
Ţările membre pot fi încurajate să adopte unele programe şi măsuri în vederea
reducerii deficitului balanţei de plăţi externe pe seama resurselor ordinare atunci când se
constată un dezechilibru al balanţei de plăţi sau pentru a preveni un dezechilibru extern.
d) Condiţionalitatea în utilizarea resurselor FMI
Ţările membre care solicită acces la resursele FMI se angajează să formuleze şi
să implementeze programe economice. Cu excepţia tragerilor în cadrul tranşei de
rezervă care sunt necondiţionate, celelalte forme de acces la resursele Fondului Monetar
Internaţional implică elaborarea şi aplicarea unor programe economice prin care ţările
acţionează în direcţia eliminării dezechilibrului balanţei de plăţi.
Principiul condiţionalităţii în utilizarea resurselor FMI urmăreşte să asigure
certitudinea că ţara care solicită o sumă de la FMI va acţiona în vederea eliminării
Gheorghe Voinea 113
cauzelor dezechilibrului extern şi va fi în măsură să răscumpere moneda naţională de la

Fond în termenul stabilit 90.
Exigenţele FMI la acordarea asistenţei financiare către ţările membre se justifică
prin faptul că asigură protecţia resurselor şi accelerarea procesului de ajustare în ţările
beneficiare.
Dacă dezechilibrul extern se datorează unor factori temporari care determină
scăderea încasărilor din exporturi ţara membră se angajează să aplice anumite politici
economice în vederea restabilirii echilibrului. Programul de ajustare depinde de
dezechilibrul manifestat în balanţa de plăţi externe a ţării membre şi de factorii care îl
determină. În cazul în care corectarea dezechilibrului necesită schimbări structurale
perioada necesară ajustării este mai mare datorită transformării factorilor de producţie . 91
Obiectivele şi programele elaborate de o ţară membră în vederea obţinerii resur-
selor de la FMI se prezintă într-o scrisoare de intenţie a guvernului către Consiliul
Executiv al FMI. Politicile şi măsurile pe care urmează să le implementeze ţara membră
cu sprijin financiar de la FMI necesită o fundamentare pe termen mediu pentru a asigura
o creştere economică durabilă, sporirea productivităţii muncii şi a veniturilor.
Programele elaborate de o ţară membră în vederea finanţării de către FMI au
drept coordonate principale creditele bancare, deficitele bugetare, produsul intern brut,
rezervele internaţionale. Unele mărimi cantitative se consideră criterii de performanţă
pe care ţările membre se angajează să le îndeplinească pentru a menţine accesul la
resursele Fondului Monetar Internaţional.
Fondul Monetar Internaţional urmăreşte modul în care ţara membră fundamen-
tează obiectivele, selectează priorităţile economice, identifică şi elimină factorii care au
provocat dezechilibrul din balanţa de plăţi.
Ţara membră este solicitată să îndeplinească anumite condiţii înainte de încheie-
rea unui aranjament stand by pentru a exista certitudinea că resursele FMI se vor utiliza
pentru realizarea politicilor elaborate.
92
Uneori , Fondul Monetar Internaţional este criticat pentru faptul că aplică un
model ţărilor cărora le acordă asistenţă financiară fără a ţine seama de particularităţile
economiei lor. Fondul Monetar Internaţional urmăreşte reformele macroeconomice,
recomandă devalorizarea monedei pentru restabilirea schimburilor externe, măsuri de
reducere a cheltuielilor publice şi creşterea dobânzilor. Devalorizarea nu restabileşte în
toate cazurile echilibrul extern.
B. Politici de finanţare
Politicile şi facilităţile de finanţare ale FMI depind de factorii care au determinat
dezechilibrul şi de cuantumul deficitului balanţei de plăţi externe. Potenţialele facilităţi
de finanţare ale FMI se grupează în mecanisme obişnuite sau trageri normale, facilităţi
speciale de finanţare, facilităţi de finanţare destinate ţărilor cu produs intern brut pe
locuitor redus, facilităţi de finanţare administrate de FMI.
Tragerile asupra FMI reprezintă operaţiunile de solicitare şi acordare a unor
resurse pe termen scurt în vederea echilibrării balanţei de plăţi. Ţările membre care
înregistrează un deficit al balanţei de plăţi şi au nevoie de o sumă în valută pentru
acoperirea deficitului pot cumpăra suma de la FMI în schimbul unor sume echivalente
în monedă proprie sau DST. La termenul de rambursare ţările îşi răscumpără suma în
monedă proprie prin intermediul sumelor în valute sau în DST.
Mecanismul cumpărărilor (purchase) şi al răscumpărărilor se desfăşoară astfel:
• ţara membră declarată eligibilă pentru utilizarea resurselor FMI printr-o anumită
politică îşi manifestă opţiunea pentru o monedă pe care doreşte să o cumpere;
90
Vezi Ariel Buira, Reflections on the International Monetary System, Princeton University, New Jersey, 1995, p. 24.
91
Articles of Agreement, International Monetary Fund, Washington DC, 1985, art. V, p.14-15.
92
Vezi: Patrick Lenain, FMI-ul, Editura CNI Coresi S.A., Bucureşti, 2000, p. 73.
• FMI solicită depozitarului ţării membre a cărei monedă este cumpărată să debiteze
contul nr. 1 FMI şi să crediteze contul desemnat de ţara cumpărătoare cu suma
corespunzătoare;
• ţara cumpărătoare creditează contul nr. 1 al FMI cu echivalentul în monedă
naţională al sumei cumpărate în valută;
• la termen se răscumpără suma în monedă naţională în schimbul unei sume
echivalente în valuta cumpărată.
Suma totală pe care o ţară membră poate să o tragă asupra FMI în diverse
monede depinde de cota de participare şi de mărimea depozitelor în monedă naţională.
a) Politica tranşei de rezervă
Fiecare ţară membră dispune de o tranşă de rezervă la FMI (denumită tranşa aur
până în anul 1978), în cadrul căreia se pot efectua trageri destinate acoperirii deficitului
balanţei de plăţi care nu sunt condiţionate de implementarea unor politici economice.
93
Fig. 11.1 Poziţia tranşei de rezervă
Cazul (a) - un membru care a plătit în întregime cota sa de subscripţie şi nu şi-a
exercitat dreptul de tragere asupra poziţiei tranşei de rezervă. Poziţia tranşei de rezervă
remunerate este egală cu diferenţa dintre norma membrului şi deţinerile Fondului în
moneda membrului.
Cazul (b) - ţara membră şi-a exercitat în întregime dreptul de tragere asupra
poziţiei tranşei de rezervă.
Cazul (c) - ţara membră utilizează resursele Fondului, dar nu şi-a exercitat
dreptul de tragere asupra poziţiei tranşei de rezervă.
Cazul (d) - ţara membră utilizează resursele Fondului în completarea dreptului
de tragere asupra poziţiei tranşei de rezervă.
Cazul (e) - Fondul a folosit moneda ţării membră şi îi plăteşte o remuneraţie
pentru diferenţa între cota sa şi deţinerile Fondului în moneda membrului.
b) Politica tranşelor de credit
Tragerile normale se efectuează în patru tranşe de credit care reprezintă fiecare
25% din cota de participare. Dreptul total de tragere se cifrează la 125% din cota
subscrisă de ţara membră din care 25% reprezintă tranşa de rezervă şi 100% patru
tranşe succesive de credit ce se acordă în fiecare an.
Tragerile normale se împart în prima tranşă şi următoarele patru, în vederea
reflectării condiţionării graduale. Resursele în cadrul primei tranşe se obţin dacă se
confirmă aplicarea unor măsuri în scopul înlăturării dezechilibrului din balanţa de plăţi.
93
Financial Organization and Operations of the IMF, Treasure's Departament, International Monetary Fund,
Washington DC, 1995, p. 39.
Gheorghe Voinea 115
Tranşele următoare se acordă pe măsura elaborării şi aplicării unor programe de

reajustare economică. Cumpărările în cadrul tranşelor superioare sunt asemănătoare cu
asistenţa financiară pe bază de acord stand-by.
c) Aranjamentele stand-by
Aranjamentele stand-by reprezintă înţelegeri prin care ţările membre au dreptul
de a cumpăra o sumă într-o anumită valută de la FMI, în cursul unei perioade date, dacă
respectă criteriile şi condiţiile stabilite.
Conform statutului FMI aranjamentul stand-by exprimă „o decizie a FMI prin
care o ţară membră are dreptul să cumpere o sumă într-o valută din contul de resurse
generale până la un nivel specificat în condiţii stabilite şi în cadrul unei perioade
determinate".
94
Limitele accesului la tranşele de credit şi la facilităţile speciale
Facilităţi sau politici Limite %
Aranjamente stand by şi extinse
Anual 100
Cumulative 300
Facilităţi speciale
Facilitatea compensatorie 45
Finanţare contigentată
Facilitatea de ajustare structurală 185
Aranjamentele stand-by în calitate de mecanisme de finanţare ale ţărilor membre

de către FMI se deosebesc prin următoarele:
• durata este cuprinsă între 12-24 luni sau 3-5 ani la un acord extins. Aranjamentele
stand-by pentru perioada de 12-24 luni urmăresc finanţarea deficitelor temporare sau
ciclice ale balanţei de plăţi. Deficitele balanţei de plăţi care sunt determinate de
schimbările structurale ale producţiei şi comerţului sau unor distorsiuni de lungă
durată în preţuri şi costuri necesită programe pe durate mai extinse;
• aranjamentul prevede termenii şi condiţiile privind eşalonarea cumpărărilor şi
criteriile de performanţă pe care trebuie să le îndeplinească ţara membră, nivelul
minim al rezervelor, cuantumul şi scadenţa datoriilor pe termen mediu şi scurt,
plafoane pentru credite, evitarea aplicării unor restricţii asupra plăţilor şi
transferurilor curente;
• cumpărările sunt eşalonate la anumite termene la care resursele sunt disponibile;
• eşalonarea tragerilor la aranjamentele stand-by depinde de politicile şi măsurile de
ajustare aplicate de ţara respectivă, precum şi de momentele calculării unor agregate
macroeconomice (bugetul de stat, creditul bancar, exporturile, rezervele);
• prin intermediul eşalonării cumpărărilor în funcţie de criteriile de performanţă se
aplică condiţionalitatea în utilizarea resurselor financiare ale FMI. În acelaşi timp se
întăreşte certitudinea FMI de utilizare a resurselor financiare în scopurile solicitate
şi ţara poate să obţină finanţare din alte surse deoarece sunt garantate cu programele
de ajustare economică implementate de ţara membră;
• acordurile de credit stand-by nu reprezintă acorduri internaţionale şi nu implică
utilizarea termenilor de natură contractuală;
• acordurile stand-by includ clauze ce prevăd desfăşurarea unor consultaţii între
reprezentanţii FMI şi ţările membre pe toată perioada aranjamentului;
• programele de ajustare finanţate pe baza aranjamentelor stand-by se analizează
periodic în şedinţele Consiliului Executiv.
94
Annual Report 2003, International Monetary Fund, Washington D.C., p.64-65
d) Facilitatea de finanţare extinsă (Extended Fund Facility - EFF)

Fondul Monetar Internaţional a instituit în anul 1974 facilitatea extinsă în
vederea asigurării asistenţei financiare ţărilor membre pentru perioade mai mari şi în
procente mai ridicate faţă de cota de participare. Facilitatea extinsă se adresează ţărilor
membre ale căror economii înregistrează dezechilibre structurale în producţie, în comerţ,
distorsiuni în nivelul preţurilor şi al costurilor. Prin intermediul acestei facilităţi, Fondul
Monetar Internaţional finanţează programele de ajustare pe termen mediu care se
implementează de către ţările membre.
e) Politica accesului lărgit - Extended Acces Policy (1981-1992)
În anul 1981, Consiliul Executiv a aprobat politica accesului lărgit la resursele
FMI pentru a oferi asistenţă financiară ţărilor membre peste tranşele superioare ale
aranjamentelor stand-by pe baza condiţionalităţii în funcţie de criteriile de performanţă.
1/2
Răscumpărările se efectuau în rate egale trimestriale între 3 -7 ani de la momentul
cumpărării. După revizuirea cotelor de participare din anul 1992 s-a renunţat la politica
accesului lărgit.
C. Facilităţi speciale de finanţare
Fondul Monetar Internaţional acordă asistenţă financiară ţărilor membre care se
confruntă cu dezechilibre ale balanţelor de plăţi ce sunt determinate de anumiţi factori
economici. Asistenţa financiară în cadrul facilităţilor speciale este adiţionată celei
oferite prin mecanismele normale de finanţare, ceea ce înseamnă că tragerile în cadrul
acestor facilităţi nu reduc sumele pe care ţara respectivă le trage în tranşe sau obţine
prin aranjamente stand-by. 95
a) Facilitatea finanţării compensatorii şi contingentate
(Compensatory and Contingenty Financing Facility - CCFF)
Finanţarea compensatorie a fost instituită în anul 1963 în vederea asigurării
asistenţei financiare a ţărilor membre care înregistrau deficite ale balanţelor de plăţi
determinate de reducerea încasărilor din exportul de bunuri şi servicii. Tragerea
suplimentară în vederea acoperirii sumelor neîncasate din exporturi reprezenta 25% din
cota de participare, iar în anul 1996 s-a majorat la 50%.
În anul 1979, facilitatea finanţării compensatorii a fost extinsă pentru a acoperi
reducerea veniturilor din serviciile de turism şi din resursele provenite de la persoanele
rezidente în străinătate. În anul 1981 facilitatea a fost lărgită pentru a compensa defici-
tele din balanţele comerciale ale ţărilor importatoare de produse cerealiere. În anul 1988
în sfera acestei facilităţi s-au inclus deficitele ţărilor importatoare de petrol. În anul
1990 finanţarea compensatorie s-a extins pentru a acoperi veniturile nerealizate din
servicii de tranzit internaţional şi construcţii.
Deficitul rezultat din evoluţia exporturilor pe o perioadă de 12 luni anterioare
formulării cererii de tragere se determină prin compararea veniturilor efective din
perioada respectivă cu veniturile din export pe termen mediu (cinci ani).
Finanţarea compensatorie se asigură unei ţări membre până la cota de 20% din
cota de participare, în cazul reducerii pe termen scurt a veniturilor din exporturi, de 23%
în situaţia creşterii importului de cereale, 20% în cazul finanţării contigentate.
Tragerile din cadrul finanţării compensatorii se acordă independent de utilizarea
tranşelor de credit normale. Termenul de răscumpărare a sumelor trase în cadrul finan-
ţării compensatorii este de 3 ½ până la 5 ani.
95
Vezi: Louis M. Goreux, Compensatory Financing Facility, International Monetary Fund, Washington D.C.,
Pamphlet, Series nr. 34
Gheorghe Voinea 117
b) Facilitatea de transformare sistemică (Systemic

Transformation Facility (STF)
Facilitatea transformării sistemice a fost instituită în 1993 în vederea sprijinirii
ţărilor din Europa de Est care au înregistrat deficite ale balanţelor de plăţi datorită unor
transformări profunde din comerţul internaţional, respectiv ca urmare a trecerii comer-
ţului la principiile de piaţă care a determinat creşterea importurilor şi reducerea
veniturilor din exporturi.
Ţările membre care beneficiază de resurse prin facilitatea de transformare siste-
mică întocmesc o listă ce reflectă politicile economice, programele macroeconomice,
măsurile fiscale, se angajează să nu aplice noi restricţii şi să coopereze cu parteneri
comerciali.
Finanţarea prin facilitatea de transformare sistemică se acordă în două tranşe, şi
anume: prima la data aprobării facilităţii şi a doua tranşă poate fi disponibilă după şase
luni, dar nu mai târziu de 12 luni după prima cumpărare în funcţie de cooperarea ţării
membre şi de politicile implementate.
Accesul la facilitatea de transformare sistemică s-a ridicat până la 50% din cota
ţării membre şi răscumpărările s-au efectuat într-o perioadă de 4 ½ la 10 ani de la prima
cumpărare.
D. Facilităţi de finanţare destinate ţărilor cu produs intern brut pe
locuitor redus
Facilitatea de ajustare structurală (Structural Adjustment Facility - SAF)
Facilitatea de ajustare structurală a fost creată în anul 1986 în vederea sprijinirii
ţărilor în curs de dezvoltare care înregistrează scăderea veniturilor din exporturi datorită
unor dezechilibre economice, iar ţările se angajează să aplice programe de ajustare
structurală şi macroeconomică pe termen mediu.
Ajustarea structurală reflectă ameliorarea modului de funcţionare a
economiei prin dezvoltarea capacităţii de producţie şi promovarea progresului
economic. Pe de altă parte se pune accentul pe măsuri care vizează creşterea
potenţialului de producţie şi pe supleţea pieţei bunurilor.
Asistenţa financiară prin facilitatea de ajustare structurală este menită să susţină
programele de ajustare macroeconomică şi reformele structurale pe termen mediu de 3
ani.
Tragerile în cadrul acestei facilităţi se efectuează anual şi răscumpărările se
realizează în cadrul unei perioade de 10 ani cu o durată de graţie de 5 ½ ani. Limita
maximă a accesului prin această facilitate este de 50% din cota de participare a ţării
membre.
Facilitatea ajustării structurale extinse (Enhanced Structural
Adjustment Facility - ESAF)
Obiectivele, eligibilitatea, condiţiile şi trăsăturile programului ce se finanţează
prin această facilitate sunt comparabile cu cele prevăzute la facilitatea de ajustare
structurală, dar se deosebesc prin faptul că programul detaliat din fiecare an reflectă
nivele trimestriale şi criterii de realizare semianuale, deoarece dezechilibrele implică o
perioadă mai mare de ajustare economică. Împrumuturile se acordă semianual şi
rambursările se efectuează în cadrul unei perioade cuprinse între 5 ½ şi 10 ani.
96
b) Iniţiativa pentru ţările sărace foarte îndatorate
A fost instituită pentru a oferi asistenţă directă ţărilor eligibile ce practică politici
economice sănătoase, pentru a le sprijini în reducerea poverii datoriei externe.
96
Vezi: Annual Report, International Monetary Fund, 2001, p. 50
Lansată în anul 1996 „Iniţiativa pentru ţările sărace foarte îndatorate" a

determinat reunirea creditorilor multilaterali, a altor creditori oficiali bilaterali şi
comerciali pentru a analiza modalităţile de reducere a datoriilor ţărilor sărace.
Iniţiativa pentru ţările sărace foarte îndatorate se aplică în următoarele etape:
• ţara înregistrează pentru trei ani consecutivi performanţe şi dezvoltă împreună cu
societatea civilă un document strategic pentru reducerea sărăciei;
• Clubul de la Paris asigură reeşalonarea serviciului datoriei;
• alţi creditori bilaterali şi comerciali aplică acelaşi tratament datoriilor ţării;
• instituţiile multilaterale acordă sprijin ţării în cadrul programelor de ajustare
sprijinite de Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional;
În cadrul primei etape, pe baza strategiilor unei ţări de reducere a sărăciei şi de
creştere economică, se pot reeşalona datoriile de către Clubul de la Paris şi alţi creditori
iar FMI şi Banca Mondială apreciază dacă ţara este eligibilă pentru a primi asistenţă
financiară.
În a doua etapă sunt urmărite anumite obiective:
• ţara înregistrează rezultate notabile în implementarea politicilor de reducere a
sărăciei şi de creştere economică;
• Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional asigură asistenţă financiară
temporară;
• Clubul de la Paris poate să decidă reeşalonarea datoriilor în proporţie mai mare;
• alţi creditori bilaterali şi comerciali asigură reducerea datoriei în termeni
comparabili;
• alţi creditori multilaterali decid reducerea temporară a datoriei în mod discreţionar;
• creditorii acordă asistenţă în cadrul unei strategii de reducere a sărăciei
fundamentate de guvern, cu participarea societăţii civile şi a comunităţii creditorilor.
c) Facilitatea pentru reducerea sărăciei şi creştere economică
Această facilitate se adresează ţărilor care acţionează pentru reducerea sărăciei
în contextul strategiei de creştere economică şi care împreună cu alte împrumuturi
concesionale sprijină politicile macroeconomice aplicate de ţările respective.
Programele susţinute prin "Facilitatea privind reducerea sărăciei şi creşterea
economică" sunt orientate în jurul unei strategii fundamentate de reducere a sărăciei, de
către autorităţile unei ţări în consultare cu societatea civilă şi cu sprijinul comunităţii
internaţionale.
E. Facilităţi administrate de FMI
Fondul Monetar Internaţional oferă asistenţă financiară prin facilităţi separate
care se asigură din resurse gestionate în numele ţărilor membre şi nu sunt incluse în
resursele generale.
Facilitatea suplimentară de rezervă
Facilitatea suplimentară de rezervă reprezintă o modalitate de finanţare pe
termen scurt introdusă în anul 1997 pentru a sprijini membrii care se confruntă cu
dificultăţi excepţionale ale balanţei de plăţi determinate de pierderea pieţelor. În vederea
finanţării prin această facilitate se solicită implementarea unor politici de ajustare care
să corecteze dezechilibrele din balanţa de plăţi.
Accesul la această facilitate nu se supune limitelor uzuale, ci se fundamentează
pe baza cerinţelor de finanţare ale membrilor, a capacităţii lor de rambursare, a calităţii
programelor şi a rezultatelor obţinute în utilizarea resurselor FMI. Finanţarea se reali-
zează în termen de maximum un an şi rambursarea în interval de un an şi jumătate.
Liniile de credit contingentate (Contingent Credit Lines - CCL) reprezintă o
facilitate adiţională de natură preventivă ce se adresează ţărilor vulnerabile, dar neatinse
de criză Liniile de credit contingentate se aprobă pentru doi ani şi se revizuiesc după un
Gheorghe Voinea 119
an de funcţionare. Prin intermediul liniilor de credit se pot susţine politici economici

viabile, politici de susţinere a ratei de schimb şi de încurajare a sectorului privat.
Liniile de credit contingentate se adresează ţărilor care se confruntă cu o
pierdere potenţială a accesului la pieţele internaţionale de capital. Criteriile de
eligibilitate sunt reprezentate astfel:
• în momentul acordării liniei de credit ţara destinatară să fie considerată a avea
nevoie de împrumut de la FMI;
• Consiliul Executiv al FMI elaborează previziuni economice asupra ţării şi asupra
progreselor în îndeplinirea standardelor de politică economică;
• ţara promovează relaţii constructive cu creditorii săi privaţi şi adoptă măsuri
pentru reducerea vulnerabilităţii externe;
În schimbul sumelor utilizate de ţările membre prin diferite mecanisme şi tehnici
se plătesc dobânzi şi comisioane Fondului Monetar Internaţional.
Fondul Monetar Internaţional plăteşte dobânzi ţărilor membre pentru deţinerile
lor în monedele proprii peste nivelul care exprimă poziţia neutră.
Asistenţa tehnică a Fondul Monetar Internaţional
Fondul Monetar Internaţional oferă ţărilor membre servicii care constau în
susţinerea unor programe de perfecţionare a pregătirii specialiştilor din ministerele de
finanţe, bănci centrale, în cadrul Institutului Fondului Monetar Internaţional. Fondul
Monetar Internaţional acordă asistenţa în domeniile elaborării bugetelor, managementul
cheltuielilor publice, pieţei monetare şi valutare, contabilităţii, statisticii, dreptului,
politicii fiscale şi managementului.
1. Care sunt obiectivele Fondului Monetar Internaţional?
2. Ce funcţii îndeplineşte Fondul Monetar Internaţional?
3. Ce obligaţii şi drepturi au ţările membre ale Fondului Monetar
Internaţional?
4. Care sunt organele de conducere ale FMI?
5. Care este criteriul pe baza căruia se adoptă deciziile în cadrul organelor de
conducere ale FMI?
6. Explicaţi principiile aşezate la baza accesului ţărilor membre la resursele
FMI?
7. Care sunt cerinţele principiului condiţionalităţii aşezat la baza accesului
ţărilor membre la resursele FMI?
8. Prin ce se deosebeşte tragerea unei ţări membre asupra resurselor FMI în
cadrul tranşei de rezervă?
9. Care sunt trăsăturile unui aranjament stand-bay de obţinere a unor resurse
financiare de la FMI?
10. Care sunt principalele facilităţi speciale de finanţare de către FMI şi care
sunt exigenţele lor?
CAPITOLUL 12
BANCA MONDIALĂ
Grupul Băncii Mondiale este format din Banca Internaţională pentru

Reconstrucţie şi Dezvoltare (BIRD), Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID),
Corporaţia Financiară Internaţională (CFI), Agenţia de Garantare a Investiţiilor
Multilaterale (MIGA), Centrul Internaţional de Soluţionare a Litigiilor privind
Investiţiile (CISLI).
12.1 Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare

(International Bank for Reconstruction and Development)
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost creată pe baza
acordurilor Conferinţei Naţiunilor Unite şi Asociate de la Bretton Woods din anul 1944
pentru a facilita finanţarea investiţiilor destinate realizării proiectelor de reconstrucţie şi
dezvoltare în ţările membre la data de 27 decembrie 1947 după aderarea a 27 de ţări
membre. Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare este organizată sub
97
forma unei societăţi pe acţiuni , care posedă personalitate juridică proprie şi are
capacitatea de a încheia contracte, de a achiziţiona şi dispune de bunuri mobile şi
imobile şi de a institui proceduri legale.
98
a)Obiectivele Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare:
• sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării economiei statelor membre prin investiţii de

capitaluri în scopuri productive, inclusiv reconstrucţia economiilor distruse de
război, reconversia ramurilor productive la nevoile de pace şi încurajarea dezvoltării
ramurilor productive în ţările mai puţin dezvoltate;
• promovarea investiţiilor străine private pe calea acordării de garanţii sau a
participării la credite şi alte investiţii ale sectorului privat, dacă capitalul privat nu
este disponibil în termeni rezonabili să suplimenteze investiţiile private în scopuri
productive;
• susţinerea creşterii echilibrate pe termen lung a comerţului internaţional şi
menţinerea echilibrului balanţei de plăţi prin încurajarea investiţiilor internaţionale
destinate dezvoltării ramurilor productive în statele membre, creşterii productivităţii
muncii şi standardului de viaţă în teritoriile lor;
• coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de bancă cu împrumuturile din
alte surse în vederea realizării cu prioritate a proiectelor de dezvoltare urgente şi
eficiente în ţările membre;
• sprijinirea ţărilor membre în perioada postbelică de a realiza tranziţia de la
economia de război la economia de pace şi în continuare de a urmări modul în care
investiţiile internaţionale generează efecte asupra mediului de afaceri din teritoriile
statelor membre;
97
Vezi: Dragoş Luchian, Banca Mondială, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992; Jacques Fontanel, Organisations
Economiques Internationales, Masson Droit, Sciences Economiques, 1992
98
Articles of Agreement BIRD, 1989, art. I
Gheorghe Voinea 121
b) Calitatea de membru al băncii, drepturi şi obligaţii;

Calitatea de membru este acordată ţării care este membră a FMI la data şi în
99
conformitate cu prevederile din statut (anexa 7). Ţările membre ale Băncii Internaţio-
nale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare au dreptul să numească un guvernator şi un
supleant, să participe la adoptarea deciziilor, să primească credite pentru investiţii, să
beneficieze de asistenţă tehnică, societăţile comerciale să participe la licitaţiile privind
lucrările finanţate de bancă şi să participe la cooperarea financiar monetară în cadrul
Fondului Monetar Internaţional.
Ţările membre se angajează să subscrie la capitalul băncii, să respecte
principiile şi regulile băncii, respectiv statutul, să scutească de impozite şi taxe
operaţiile băncii.
Orice stat membru se poate retrage în orice moment prin transmiterea unei
notificări scrise către bancă la biroul principal. Retragerea devine definitivă la data la
care se primeşte notificarea. În cazul în care un stat membru nu îşi îndeplineşte oricare
din obligaţiile sale către bancă, i se poate suspenda calitatea de membru prin decizia
Consiliului Guvernatorilor. Membrul suspendat va înceta automat să fie membru la un
an de la data suspendării, cu excepţia cazului în care aceeaşi majoritate decide
restabilirea calităţii de membru. În perioada suspendării statul membru nu poate să
exercite nici un drept conferit de statut, cu excepţia celui de a se retrage, dar va avea
toate obligaţiile.
c) Capitalul Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţii şi Dezvoltare
Capitalul propriu provine din contribuţiile statelor membre. Capitalul iniţial
autorizat al BIRD a fost de 10 miliarde dolari SUA, fiind împărţit în 100.000 de acţiuni
în valoare de 100.000 USD fiecare care au fost disponibile pentru subscriere
membrilor 100. Capitalul social poate fi majorat, dacă se decide cu o majoritate de 3/4 din
totalul voturilor.
Fiecare membru subscrie la capitalul social al BIRD în funcţie de un număr
minim de părţi stabilit pentru membrii iniţiali, un număr pentru ceilalţi membri şi ţinând
seama de unele reguli care specifică condiţiile de subscriere.
Suma subscrisă de fiecare stat membru se împarte astfel:
• 20% se plăteşte sau varsă la cererea BIRD pentru a realiza operaţiunile sale;
• 80% se varsă către BIRD numai atunci când este necesar pentru a îndeplini
obligaţiunile cuvenite Băncii.
Diferenţa de 80% din subscripţia de capital se ţine în cont la Banca Centrală a
ţării membre în vederea garantării împrumuturilor fiind denumită „capital apelabil".
Cotele subscrise se plătesc de către statele membre în proporţie de 2% din preţul
fiecărei acţiuni în aur sau dolari SUA şi diferenţa de 18% în monedele membrilor
băncii. În cazul în care, se constată că valoarea nominală a monedei unui stat membru s-
a redus, ori, valoarea de schimb externă a monedei unui stat membru s-a depreciat în
cadrul teritoriului său, membrul plăteşte BIRD într-un interval rezonabil o sumă
adiţională proprie pentru a menţine valoarea la nivelul subscrierii iniţiale a cantităţii de
monede. În situaţia în care valoarea nominală a monedei unui membru creşte, BIRD va
restitui membrului, într-un interval de timp rezonabil o cantitate de monedă egală cu
valoarea creşterii cursului.
Acţiunile BIRD nu pot fi ipotecate, nu pot constitui garanţii şi sunt transferabile
numai către BIRD.
99
Articles of Agreement, BIRD, art. II, secţ. 1
100
Articles of Agreement, BIRD, art. II sect. 2
Capitalul de pe pieţele financiare internaţionale se mobilizează prin emisiunea şi

vânzarea obligaţiunilor şi/sau prin credite bancare. Banca Internaţională pentru Recon-
strucţie şi Dezvoltare îşi plasează obligaţiunile prin ofertă publică pe piaţa capitalurilor,
prin băncile centrale şi organismelor internaţionale. Oferta publică se realizează prin
intermediul grupurilor bancare de investiţii, agenţilor de schimb şi de plasament,
organismelor publice şi băncilor comerciale.
Resursele Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare provin şi din
veniturile nete realizate. Veniturile nete sunt expresia diferenţei dintre veniturile din
plasamente, veniturile din împrumuturi, dobânzi şi comisioane şi cheltuielile privind
dobânzile plătite la împrumuturile contractate de bancă, cheltuielile privind emisiunea şi
plasarea titlurilor şi cheltuielilor administrative.
d) Organizarea şi conducerea Băncii Internaţionale pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare
În vederea îndeplinirii obiectivelor menţionate, Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare dispune de un sistem de organe de conducere . 101
Consiliul Guvernatorilor este format din reprezentanţii ţărilor membre,
respectiv un guvernator şi un supleant numiţi pentru un mandat de 5 ani. Consiliul
Guvernatorilor poate delega Consiliului Executiv autoritatea de a exercita unele atribute
cu următoarele excepţii şi anume: hotărăşte asupra admiterii de noi membri şi a
determinării condiţiilor de admitere, asupra majorării sau reducerii capitalului social,
asupra suspendării unui membru, asupra aranjamentelor de cooperare cu alte organizaţii
internaţionale, asupra regulilor privind operaţiile băncii şi distribuirii venitului net.
Consiliul Guvernatorilor se întruneşte o dată pe an şi ori de câte ori decide
Consiliul sau solicită Directoratul Executiv, sau dacă cer cinci membri sau membrii care
deţin 1/4 din totalul voturilor. Consiliul Guvernatorilor se întruneşte în şedinţă dacă se
îndeplineşte condiţia să fie prezenţi guvernatori care deţin o majoritate de 2/3 din numă-
rul voturilor. Fiecare membru dispune de 250 voturi plus un vot adiţional pentru fiecare
acţiune deţinută. Deciziile în cadrul organelor de conducere ale Băncii Internaţionale
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare cu unele excepţii se adoptă cu majoritate de voturi.
Directorii Executivi răspund de conducerea operaţiilor generale ale BIRD în
conformitate cu atribuţiile delegate de Consiliul Guvernatorilor. Directoratul Executiv
(Consiliul) este format din 12 directori executivi din care cinci pot fi numiţi de către
membrii care deţin cel mai mare număr de acţiuni şi şapte sunt aleşi de către celelalte
ţări membre pentru o perioadă de doi ani. Consiliul guvernatorilor poate să decidă cu o
majoritate de 4/5 din totalul voturilor creşterea numărului de directori. Directorii
Executivi sunt numiţi sau aleşi la fiecare doi ani. Fiecare director executiv numeşte un
supleant care deţine puteri depline de a acţiona în cazul în care directorul lipseşte . 102
Directoratul Executiv funcţionează în sesiune continuă la sediul principal al
Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare şi se reuneşte ori de câte ori se
justifică de diferite activităţi şi operaţii. Directorii se pot întâlni şi decide dacă numărul
asigură exercitarea a cel puţin 1/2 din totalul voturilor.
Preşedintele BIRD este ales de către Directorii Executivi pentru a conduce
activitatea pe o perioadă de 5 ani, dar nu dispune de vot, decât în caz de egalitate.
Preşedintele BIRD participă la şedinţele Consiliului Guvernatorilor, dar nu are drept de
vot. El are în subordine personalul operativ, conduce operaţiunile curente ale băncii,
răspunde de organizarea, numirea şi demiterea ofiţerilor şi a personalului (anexa 6).
Preşedintele, ofiţerii şi personalul Băncii, în exercitarea obligaţiilor, sunt legaţi
numai de obiectivele şi atribuţiile Băncii şi de nici o altă autoritate. Pornind de la
101
Articles of Agreement, BIRD, art. V
102
Articles of Agreement, BIRD, art. V, secţ. 4
Gheorghe Voinea 123
caracterul internaţional al instituţiei, se solicită membrilor să se abţină de la încercări de a

influenţa preşedintele, ofiţerii şi personalul în exercitarea funcţiilor lor.
Preşedintele BIRD urmăreşte în numirea ofiţerilor şi personalului asigurarea
standardelor de competenţă şi eficienţă tehnică şi promovarea criteriului geografic în
recrutarea personalului.
Consiliul de Supraveghere este format din şapte persoane aprobate de Consiliul
Guvernatorilor, inclusiv din reprezentanţi ai institutiilor bancare, comerciale şi industriale.
Membrii Consiliului de Supraveghere au un mandat de doi ani. Consiliul de
Supraveghere asigură asistenţă şi consiliere în probleme legate de politica generală şi se
reuneşte anual.
Comitetele de Credit sunt formate din experţi selectaţi de către guvernatorul
care reprezintă membrul în ale cărui teritorii se localizează proiectul şi unul sau mai
mulţi membri ai personalului tehnic, care au misiunea să analizeze şi să raporteze
asupra creditelor acordate.
Comitetul Dezvoltării examinează transferul resurselor către ţările în curs de
dezvoltare şi analizează implicaţiile dezvoltării asupra economiilor ţărilor membre.
Comitetul de Politică Financiară colaborează cu Fondul Monetar Internaţional
în examinarea unor probleme ale politicii financiare şi în formularea unor propuneri de
îmbunătăţire a politicii de creditare.
e) Împrumuturile şi garanţiile acordate de Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare acordă împrumuturi pe
termen lung în vederea realizării unor programe de dezvoltare economică în ţările mem-
bre care sunt garantate de guvern. Împrumuturile acordate de către Banca Internaţională
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare au sporit de la o periodă la alta. În acelaşi timp, s-a
înregistrat o creştere a numărului proiectelor, ca urmare a implicării Băncii Internaţionale
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare în realizarea unor programe de dezvoltare în ţările
membre şi în tranziţia la economia de piaţă din unele ţări.
Acordul de împrumut dintre o ţară membră şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare cuprinde condiţiile generale, împrumutul, execuţia proiec-
tului, clauze financiare, data intrării în vigoare, reprezentantul împrumutului, tragerea
sumelor din împrumut, iar în anexă se reflectă descrierea proiectului, achiziţionarea de
servicii de consultanţă şi programul de implementare.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare susţine prin creditele
acordate diverse sectoare din economiile ţărilor membre: agricultura, politicile econo-
mice, electricitate, mediu, finanţe, multisectorial, petrol şi gaze, populaţie, sănătate şi
alimentaţie, dezvoltare sector privat, managementul în sectorul public, protecţia socială,
telecomunicaţii, transporturi şi dezvoltare urbană.
În totalul creditelor acordate pe sectoare de către Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare şi Asociaţia Internaţională o pondere mai mare deţin
creditele destinate dezvoltării agriculturii şi transporturilor, politicilor economice,
petrolului şi energiei electrice. În acelaşi timp se observă o creştere a creditelor necesare
îmbunătăţirii educaţiei, mediului, managementului în sectorul public, sănătăţii şi
dezvoltării urbane. Un loc aparte în cadrul creditelor acordate de BIRD ţărilor membre îl
ocupă cele pentru susţinerea protecţiei sociale în ţările care aplică programe economice
de privatizare şi restructurare a întreprinderilor.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare acordă împrumuturile şi
garanţiile pe baza următoarelor condiţii 103 :
103
Articles et Agreement, BIRD, art. III, secţ. 4
• dacă membrul pe al cărui teritoriu este localizat proiectul nu este el însuşi

solicitantul împrumutului, membrul, Banca Centrală sau o agenţie similară a
membrului acceptabilă de către bancă, garantează în totalitate returnarea
împrumutului şi plata dobânzii sau a altor datorii legate de împrumut;
• banca acordă împrumuturi şi garanţii, dacă solicitantul nu poate obţine împrumuturi
în condiţii de piaţă rezonabile;
• un comitet (de credit) desemnat întocmeşte un document scris prin care recomandă
proiectul după analiză;
• rata dobânzii, taxele sunt rezonabile şi programarea rambursării împrumutului
depinde de proiect;
• garanţiile se acordă în funcţie de capacitatea solicitantului de a-şi îndeplini
obligaţiile rezultate din împrumuturi şi pe baza principiului prudenţei;
• în garantarea unui credit făcut de alţi investitori, BIRD primeşte o compensaţie
pentru riscul pe care şi-l asumă;
• creditele şi garanţiile se acordă pentru obiective legate de proiecte specifice de
reconstrucţie ori de dezvoltare.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare nu impune condiţii asu-
pra utilizării creditelor pe teritoriul unui stat membru, dar prin aranjamente urmăreşte
folosirea creditului în scopurile pentru care a fost acordat pe baza criteriilor economice
şi de eficienţă.
Împrumuturile se acordă de către Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare fie guvernelor statelor membre, fie unor societăţi comerciale sau instituţii
publice. Împrumuturile de ajustare structurală sunt menite să sprijine ţările beneficiare
în realizarea unor reforme economice care să asigure îmbunătăţirea echilibrului balanţei
de plăţi externe şi susţinerea creşterii economice durabile.
Proiectele ce se propun spre finanţare Băncii Internaţionale pentru Reconstrucţie
şi Dezvoltare trebuie să îndeplinească criteriile economice de rentabilitate, calitatea
gestiunii şi capacitate de rambursare şi garanţii.
Proiectele de investiţii pot proveni din proiectele strategice de dezvoltare a unor
sectoare sau ramuri economice. Proiectul de investiţii este susţinut de studiul de fezabili-
tate cu date şi informaţii privind capacitatea de producţie, dotări materiale, amplasament.
Proiectul de investiţii este evaluat sub anumite laturi:
• latura economică, care reflectă raportul dintre efortul de investiţie şi efectele
previzibile;
• date cu privire la amplasament, capacitate de producţie, procedee de execuţie,
soluţii tehnologice, echipament;
• latura comercială, care se referă la achiziţionarea materialelor necesare producţiei
şi desfacerea producţiei finite;
• latura financiară care exprimă încasările şi rezultatele financiare din momentul
punerii în funcţiune a unui obiectiv de investiţii.
Proiectul ce se propune spre finanţare se analizează din punct de vedere al
impactului unor factori cum sunt preţurile materiilor prime, salariile, preţurile
produselor finite, competenţa cadrelor care realizează proiectul, structura întreprinderii
şi gestiunea proiectului.
Din momentul punerii în funcţiune a unui obiectiv de investiţii, se realizează o
evaluare care urmăreşte modul în care proiectul s-a încadrat în coordonatele iniţiale şi
abaterile manifestate.
Bunurile şi serviciile necesare proiectelor de investiţii finanţate de BIRD se pro-
cură pe bază de licitaţii internaţionale pentru a oferi şanse egale furnizorilor, a stimula
executarea eficientă a proiectelor şi pentru a încuraja dezvoltarea producţiei în ţările
beneficiare de împrumuturi.
Gheorghe Voinea 125
Contractele de credit dintre BIRD şi solicitanţi se încheie în conformitate cu

anumite reguli 104:
•termenii şi condiţiile dobânzii şi amortizării, scadenţa şi data de efectuare a
fiecărui credit se determină de către bancă;
• contractele stipulează moneda sau monedele în care se vor efectua plăţile
contractuale către bancă, iar la opţiunea solicitantului plăţile se pot efectua ca
urmare a acordurilor cu banca în moneda unui membru, altul decât cel specificat
în contract. În cazul creditelor acordate, suma totală plătibilă către bancă în orice
monedă nu va depăşi în nici un moment suma totală a împrumuturilor contractate
de către bancă şi plătibilă în aceeaşi monedă;
• dacă un membru are o nevoie acută de schimb, astfel încât serviciile oricărui
credit contractat de acel membru sau garantat de acesta, ori de una din agenţiile
sale, nu pot fi îndeplinite în maniera stipulată, membrul implicat poate apela la
Bancă pentru o relaxare a condiţiilor de plată.
Banca poate să încheie aranjamente cu membrul implicat pentru a accepta plata
serviciilor privind creditul în moneda membrului, pe o perioadă care nu depăşeşte trei
ani şi menţinerea cursului pentru răscumpărarea acestei monede.
Cadrul Cuprinzător de Dezvoltare (Comprehensive Development
Framework - CCO) 105
Cadrul cuprinzător de dezvoltare reprezintă o modalitate de abordare a
dezvoltării economice a Băncii Mondiale care oferă direcţii de acţiune ţărilor în
elaborarea programelor de dezvoltare.
Cadrul Cuprinzător de Dezvoltare presupune asigurarea anumitor condiţii: un
guvern profesionist, un sistem deschis şi transparent de reglementare legislativă, un
sistem financiar bine organizat şi supravegheat, un program social şi de protecţie socială
accesibil, sisteme educaţionale şi de masă, program de îngrijire a sănătăţii, reţele
energetice, de drumuri şi telecomunicaţii, politici de protecţie a mediului, programe de
păstrare a culturii şi istoriei naţionale.
Cadrul Cuprinzător de Dezvoltare implică să fie conceput pe un orizont de timp
care să concorde cu strategiile pe termen lung ce cuprind politici, programe şi proiecte
de reformă. În cadrul său se urmăreşte interdependenţa dintre politici şi programe.
Prin intermediul Cadrului Cuprinzător de Dezvoltare Banca Mondială urmăreşte
corelaţiile şi echilibrele dintre evoluţiile macroeconomice şi resursele financiare,
precum şi trăsăturile lor.
Cofinanţarea sau împrumuturile „B"
Cofinanţarea reprezintă o metodă de asociere a fondurilor de la BIRD cu
fondurile provenite din alte surse în vederea finanţării proiectelor de investiţii sau a
unor programe de dezvoltare economică în ţările membre. Parteneri în operaţiunile de
cofinanţare pot fi guvernele, organismele de creditare a exporturilor, băncile
comerciale.
În operaţiunile de cofinanţare, Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi
Dezvoltare are misiunea să impulsioneze operaţiunile financiare, să evalueze şi supervi-
zeze proiectele, să sprijine debitorii în realizarea unor relaţii de colaborare cu furnizorii
şi organismele de creditare a exporturilor. Cofinanţarea urmăreşte creşterea şi
stabilizarea fluxurilor de capitaluri private.
Băncile comerciale se asociază cu BIRD la acordarea împrumuturilor, pentru a
asigura certitudinea rambursării creditelor la scadenţă. Cofinanţarea contribuie la
104
Articles of Agreement, BIRD art. IV, secţ. 4
105
Vezi: Tribuna economică, nr. 44/1999
încurajarea investiţiilor oficiale şi ale băncilor comerciale la realizarea fluxurilor de

capital.
Din iulie 1982, BIRD a aplicat principiul dobânzii variabile la împrumuturile
acordate, conform căruia dobânda se determină în funcţie de nivelul dobânzii de pe
piaţa internaţională a capitalurilor. BIRD percepe dobândă numai pentru partea din
împrumut efectiv cheltuită. La creditele aprobate, dar nedebursate se percepe un
comision. În cadrul termenului de rambursare se acordă o perioadă de graţie.
12.2 Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare (AID) (International

Development Association)
Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare a fost înfiinţată în anul 1960, în
calitate de agenţie interguvernamentală în vederea creditării în condiţii avantajoase a
ţărilor mai puţin dezvoltate din punct de vedere economic. Membrii Asociaţiei
Internaţionale pentru Dezvoltare sunt ţări dezvoltate şi ţări în curs de dezvoltare.
Fondurile Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare se formează din:
subscripţiile iniţiale ale membrilor, reconstituiri periodice (subvenţii) furnizate de ţările
membre dezvoltate, contribuţii speciale sau voluntare, transfer de venit net de la BIRD,
venitul net cumulat rezultat din activitatea agenţiei.
Împrumuturile de la Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare se obţin pe baza
următoarelor criterii:
• nivelul de dezvoltare economică scăzut, reflectat de produsul intern brut pe locuitor;
• ţara să se confrunte cu dezechilibre în balanţa de plăţi;
• ţara să se angajeze într-un proces de dezvoltare economică prin politicile
promovate;
• ţara să înregistreze o stabilitate din punct de vedere economic, financiar şi politic
pentru a justifica acordarea de împrumuturi destinate dezvoltării pe termen lung.
Asistenţa financiară din partea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare se
fundamentează pe baza unui raport economic care reflectă politica de dezvoltare econo-
mică, evoluţia ramurilor şi sectoarelor economice şi priorităţile. Pornind de la
prevederile din raportul economic se elaborează un program pentru o perioadă de cinci
ani care cuprinde direcţiile de dezvoltare economică. Ţara beneficiară a asistenţei
financiare prezintă periodic rapoarte privind realizarea acţiunilor, iar personalul agenţiei
urmăreşte executarea proiectelor.
Creditele acordate de către Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare au
termene mari de rambursare, nu sunt purtătoare de dobânzi, dar pentru sumele acordate
se percep comisioane.
Cea de a zecea reconstituire a resurselor Asociaţiei Internaţionale pentru
Dezvoltare a prevăzut anumite obiective prioritare: sprijinirea luptei împotriva
sărăciei prin evaluarea performanţelor ţării pe planul reducerii creşterii demografice,
ameliorării serviciilor sanitare, lărgirii posibilităţilor de educare şi formare; protecţia
mediului înconjurător prin gestiunea resurselor forestiere, eficienţa utilizării şi
conservării energiei; susţinerea politicilor macroeconomice şi sectoriale prin credite
destinate producţiei, infrastructurii, investiţiilor.
106
12.3 Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) (International
Financial Corporation)
Corporaţia Financiară Internaţională şi-a început activitatea la 20 iulie 1956 în
vederea dezvoltării întreprinderilor private în ţările membre, fără garanţii guvernamentale.
106
vezi Legea nr. 28/25.03.1991 pentru acceptarea de către România a Acordului (Statutului) privind Corporaţia
Financiară Internaţională în M. Of. p. I, nr. 67/30.03.1991
Gheorghe Voinea 127
În vederea realizării acestui scop, Corporaţia Financiară Internaţională acordă

asistenţă în cooperare cu investitori particulari, în finanţarea înfiinţării, îmbunătăţirii şi
dezvoltării întreprinderilor productive particulare care contribuie la dezvoltarea ţărilor
membre prin investiţii, fără garantarea rambursării de către guvern, mobilizarea capita-
lului intern şi străin, promovarea unei conduceri competente, stimularea fluxului de
capital în investiţii productive în ţările membre.
Corporaţia Financiară Internaţională acţionează în următoarele direcţii:
• acordă sprijin în vederea finanţării dezvoltării întreprinderilor productive parti-
culare prin investiţii, fără garantarea rambursării de către guvern şi în cazul în care
nu este disponibil capitalul particular;
• stimulează investiţiile proprii, participarea capitalului străin şi promovarea
competenţei în economia naţională;
• acordă asistenţă tehnică în fundamentarea planurilor de afaceri, identificarea
pieţelor produselor şi mobilizarea fondurilor necesare investiţiilor în sectorul
privat.
• Corporaţia Financiară Internaţională sprijină procesul de privatizare prin investiţii
şi prin asistenţă tehnică şi urmăreşte impactul asupra economiei ţărilor membre şi
asupra mediului.
Capitalul Corporaţiei Financiare Internaţionale de 11.000.000 dolari SUA a fost
majorat în anii 1977 şi 1985, ajungând la 300.000.000 dolari SUA. Capitalul de bază
poate fi majorat de Consiliul Guvernatorilor cu o anumită majoritate de voturi. În cazul
unei majorări autorizate în conformitate cu prevederile statutului, fiecare ţară membră
poate să subscrie în funcţie de ponderea capitalului subscris faţă de capitalul total al
Corporaţiei Financiare Internaţionale
Corporaţia Financiară Internaţională administrează un fond destinat finanţării
investiţiilor în sectorul privat care provine din subscrierea ţărilor dezvoltate şi din
resurse transferate de la BIRD. Fondurile Corporaţiei Financiare Internaţionale se
plasează sub forma împrumuturilor sau prin participaţii industriale sau financiare.
Creditele de la Corporaţia Financiară Internaţională sunt destinate realizării
proiectelor de investiţii care îndeplinesc următoarele criterii: sunt fundamentate pe baza
rentabilităţii; contribuie la crearea unor locuri de muncă, la stimularea introducerii
progresului tehnic şi la valorificarea resurselor naturale; asigură retragerea aportului
Corporaţiei Financiare Internaţionale şi înlocuirea cu fonduri proprii în cursul unei
anumite perioade de timp.
Creditarea investiţiilor de către Corporaţia Financiară Internaţională (CFI) în
sectorul particular se realizează pe baza anumitor principii:
• CFI nu finanţează un proiect de investiţii pentru care se poate mobiliza capital
particular în condiţii rezonabile;
• CFI finanţează o acţiune în sectorul privat dacă are acordul statului membru;
• CFI nu impune condiţii cu privire la cheltuirea sumelor pe teritoriul unei ţări;
• CFI nu îşi asumă răspunderea pentru managementul întreprinderii în care a
investit;
• CFI urmăreşte în procesul de finanţare să nu devină acţionarul principal la un
proiect;
• CFI finanţează investiţiile pornind de la cerinţele întreprinderilor particulare şi
ţinând seama de riscuri.
• CFI va încerca să menţină o diversificare judicioasă a investiţiilor sale.
Corporaţia Financiară Internaţională acordă împrumuturi în principalele devize
şi în monedă naţională pe termen cuprins între 7 şi 12 ani.
Proiectul de investiţii pentru care se solicită finanţare de la Corporaţia
Financiară Internaţională cuprinde principalele laturi ale investiţiei: finanţare,
management, asistenţă tehnică, piaţa şi vânzările (piaţa locală, naţională, regională,

export), estimări ale producţiei, preţurilor, potenţiali cumpărători, reţele de distribuţie,
concurenţă, protecţie tarifară, fezabilitate tehnică, forţă de muncă, resurse de materii
prime, impact asupra mediului înconjurător (descrierea procesului de producţie,
furnizori de echipamente, forţă de muncă, infrastructură, surse de materii prime,
amplasarea întreprinderii), costul proiectului cu detaliere pe terenuri, construcţii,
echipament instalat, capital circulant, surse de finanţare, profit, rentabilitate, sprijin
guvernamental, stimulente, reglementări cu privire la controlul schimbului valutar,
intrarea şi repatrierea capitalului, eşalonarea în timp a pregătirii şi execuţiei proiectului.
Corporaţia Financiară Internaţională este împuternicită să acţioneze în următoa-
rele direcţii:
• să contracteze împrumuturi, să furnizeze garanţii colaterale sau alte garanţii
necesare, dacă înainte de a face o vânzare publică a obligaţiilor pe piaţa unei ţări
membre a obţinut aprobarea ţării respective în a cărei monedă se exprimă
obligaţiile;
• să investească fondurile care nu sunt necesare operaţiunilor de finanţare în
obligaţiuni şi alte titluri uşor negociabile şi fără restricţii
• furnizează servicii de consiliere, asistenţă tehnică şi informare respectiv baze de
date privind pieţele noi, sugestii în materie de privatizare, consiliere în elaborarea
proiectelor, în dezvoltarea competenţei, în formarea climatului pentru investiţiile
străine.
România a fost admisă în calitate de membru al Corporaţiei Financiare
Internaţionale prin rezoluţia Consiliului guvernatorilor din 4 septembrie 1990 şi a subscris
1504 acţiuni în valoare de 1000 dolari SUA.
12.4 Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale (MIGA)
(Multilateral Investment Guarantee Agency)
a) Constituirea şi obiectivele MIGA

Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale a107fost înfiinţată în anul 1988
în vederea încurajării investiţiilor de capital străin, a completării programelor naţionale
şi regionale de garantare a investiţiilor, a atenuării riscurilor necomerciale, a
impulsionării fluxurilor de capital către ţările în curs de dezvoltare şi a extinderii
cooperării internaţionale.
În îndeplinirea obiectivelor sale, agenţia:
• emite garanţii, inclusiv coasigurare şi reasigurare contra riscurilor necomer-
ciale privind investiţiile într-o ţară membră, care vin din alte ţări membre;
• realizează activităţi complementare adecvate în vederea promovării fluxului
de investiţii spre şi între ţările membre în curs de dezvoltare;
• exercită alte asemenea prerogative în mod incidental, necesare sau dorite în
promovarea obiectivelor sale;
Emiterea de garanţii privind investiţiile şi realizarea unor servicii comple-
mentare contribuie la încurajarea fluxului de investiţii destinat dezvoltării producţiei în
ţările membre şi îndeosebi în ţările în curs de dezvoltare.
b) Calitatea de membru şi capitalul MIGA
Calitatea de membru este deschisă tuturor membrilor Băncii Internaţionale
pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Capitalul autorizat al Agenţiei de Garantare a
107
Vezi Legea nr. 43/1992 pentru ratificarea Convenţiei de constituire a Agenţiei Multilaterale de Garantare a
Investiţiilor în M. Of. p. nr. 43/14.05.1992
Gheorghe Voinea 129
Investiţiilor Multilaterale este de 1 miliard DST, divizat în 100.000 acţiuni, fiecare în

valoare de 10.000 DST care au fost disponibile spre a fi subscrise de membri. Consiliul
guvernatorilor cu majoritate specială poate să majoreze capitalul de bază al agenţiei.
Capitalul iniţial subscris de fiecare membru se plăteşte în termen de 90 de zile
de la data intrării în vigoare a convenţiei de aderare, respectiv 10% din valoarea fiecărei
acţiuni vor fi plătite în numerar şi încă 10% sub formă de bilete la ordin nenegociabile,
nepurtătoare de dobânzi sau obligaţiuni similare, iar diferenţa se solicită la nevoie.
Subscripţiile la acţiuni se plătesc în monede liber utilizabile cu excepţia ţărilor în curs
de dezvoltare care pot plăti în monedă naţională până la 25% din contribuţia stabilită.
Investiţiile eligibile cuprind dobânzile la titlurile de participare la capital,
inclusiv împrumuturi pe termen mediu sau lung contractate sau garantate de către
deţinătorii de titluri de participare la capital şi alte forme de investiţii directe.
c) Operaţiunile MIGA
Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale urmăreşte anumite obiective cu
ocazia angajării în garantarea investiţiilor:
• fundamentarea economică a investiţiilor şi impactul lor asupra dezvoltării
economice a ţării;
• conformitatea investiţiei cu legislaţia şi reglementările ţării gazdă;
• concordanţa investiţiilor cu obiectivele de dezvoltare declarate şi cu priorităţile ţării
beneficiare
• condiţiile de investiţii asigurate de ţara beneficiară, inclusiv tratamentul echitabil,
corect şi protecţia legală a investitorilor.
• Investitori eligibili pot fi persoanele fizice sau juridice care îndeplinesc anumite
condiţii:
• persoana fizică este cetăţean al altei ţări decât ţara gazdă a investiţiei;
• persoana juridică să aibă principalul sediu de afaceri într-o altă ţară membră sau
majoritatea capitalului să fie deţinută de un stat membru sau de alte state membre
sau de cetăţenii acestora;
• persoana juridică fie că este sau nu particulară să opereze pe baze comerciale;
Investiţiile sunt garantate numai dacă urmează a fi făcute pe teritoriul unei ţări
membre în curs de dezvoltare. Termenii şi condiţiile fiecărui contract de garanţie vor fi
stabilite de agenţie pe baza regulilor şi regulamentelor pe care Consiliul de conducere le
va elabora, cu condiţia ca agenţia să nu acopere pierderea totală a investiţiei garantate.
Agenţia de Garantare a Investiţiilor Multilaterale garantează investiţiile eligibile
împotriva unor prejudicii rezultate din următoarele riscuri:
• riscul de transfer de valută care este produs de orice introducere (atribuibile
guvernului ţării gazdă) de restricţii asupra transferului în afara ţării gazdă a
monedei proprii într-o monedă liber utilizabilă sau altă monedă convertibilă
deţinătorilor garanţiei, inclusiv lipsa unei acţiuni din partea guvernului ţării gazdă
într-o perioadă rezonabilă de timp privind cererea unui investitor pentru un astfel
de transfer;
• exproprierea şi măsurile similare care se referă la orice acţiune legislativă sau
administrativă sau orice omisiune atribuibilă guvernului ţării gazdă care are ca
efect deposedarea deţinătorului de proprietate sau controlul, ori un beneficiu
substanţial din investiţie cu excepţia unor măsuri nediscriminatorii cu aplicabi-
litate generală pe care guvernele le adoptă în scopul reglementării activităţii
economice în teritoriile lor;
• încălcarea contractului care se manifestă prin suspendare sau încălcarea de către
guvernul ţării gazdă a contractului cu deţinătorul garanţiei când acesta nu a recurs la
un for judiciar sau arbitru pentru a formula reclamaţia de suspendare a executării
sau încălcării contractului, sau dacă decizia nu este transmisă în termen rezonabil,
sau dacă hotărârea nu poate fi pusă în aplicare;
• război şi tulburări civile care înseamnă orice acţiune militară sau tulburare civilă
pe teritoriul ţării gazdă;
12.5. Centrul internaţional de soluţionare a litigiilor privind investiţiile (CISLI)
CENTRUL INTERNAŢIONAL DE SOLUŢIONARE A LITIGIILOR
PRIVIND INVESTIŢIILE a fost înfiinţat în anul 1966 pentru a oferi facilităţi pentru
soluţionarea, prin acord sau arbitraj, a litigiilor privind investiţiile care apar între ţările
membre şi reprezentanţi ai altor ţări membre. În acest sens s-a elaborat „Convenţia
asupra rezolvării disputelor privind investiţiile" din anul 1966.
1. Care sunt obiectivele BIRD?
2. Ce drepturi şi obligaţii decurg din calitatea de membru al BIRD?
3. Cum se formează capitalul BIRD?
4. Care sunt organele de conducere ale BIRD?
5. Ce laturi cuprinde un proiect finanţat de către BIRD?
6. Când a fost creată AID şi în ce scop?
7. Care sunt criteriile aşezate la baza acordării împrumuturilor de AID?
8. Când a fost creată CFI şi în ce scop?
9. Cum se formează capitalul CFI?
10. Care sunt principiile aşezate la baza creditării investiţiilor în sectorul
particular de către CFI?
11. Când a fost creată MIGA şi în ce scop?
12. Ce operaţiuni derulează MIGA?
Gheorghe Voinea 131
MODUL VIII:
Balanţa de plăţi şi riscul de ţară.
OBIECTIV:
Analiza fluxurilor valutar financiare din balanţa de plăţi şi

a riscului de ţară.
UNITAŢI DE STUDIU:
Capitolul 13. Balanţa de plăţi.

Capitolul 14. Riscul de ţară.
CAPITOLUL 13.
BALANŢA DE PLĂŢI
13.1 Echilibrul valutar şi conexiunile sale

Echilibrul valutar reprezintă o latură importantă a echilibrului financiar, care
reflectă concordanţa dintre încasările şi plăţile în valută ale unei ţări dintr-o anumită
perioadă de timp. Echilibrul valutar depinde de valoarea şi eficienţa exporturilor, de
mărimea importurilor, de prestaţiile de servicii internaţionale, de operaţiunile
necomerciale şi financiare, de activitatea de cooperare internaţională, de nivelul şi
eficienţa producţiei, de preţurile şi conjunctura de pe pieţele internaţionale şi de alţi
factori care acţionează asupra fluxurilor valutare.
Echilibrul valutar se fundamentează şi realizează în strânsă legătură cu
echilibrul economic general. Echilibrul valutar este dependent de echilibrul economic
general, respectiv de nivelul dezvoltării ramurilor economiei naţionale, de gradul de
eficienţă şi competitivitate al mărfurilor pe pieţele externe, de cerinţele pieţei interne de
bunuri şi servicii din străinătate. Echilibrul valutar exercită influenţă asupra echilibrului
economic prin relaţia dintre încasările în valută din exporturi şi din alte acţiuni şi prin
cerinţele de valută pentru importurile de mărfuri şi serviciile internaţionale.
Conexiunea dintre echilibrul economic general şi echilibrul valutar rezultă din
faptul că produsul intern (Y) plus importul (Imp) este egal cu exportul (E), consumul
intern (Ci) şi investiţiile (I).
Y + Im p = E + Ci + I
Încasările în valută din exporturi şi din acţiuni de cooperare internaţională se
utilizează pentru acoperirea importurilor, care la rândul lor stimulează dezvoltarea
producţiei necesare satisfacerii cerinţelor pieţei interne sau destinate exportului.
Echilibrul valutar se realizează în strânsă legătură cu echilibrul financiar,
datorită conexiunilor dintre întreg şi parte. Creşterea volumului şi a eficienţei
exporturilor, mărimea şi dinamica importurilor, prestaţiile de servicii internaţionale
exercită influenţă asupra echilibrului financiar. În măsura în care se realizează o
concordanţă între obiectivele prevăzute şi resursele financiare necesare se manifestă o
influenţă pozitivă asupra echilibrului valutar.
O altă relaţie de interdependenţă a echilibrului valutar se manifestă cu echilibrul
monetar. Preţurile bunurilor importate influenţează asupra produsului intern brut şi
asupra masei banilor în circulaţie. Raportul dintre masa banilor în circulaţie şi sumele
de bani necesare derulării operaţiunilor economice exercită influenţă asupra cursului
valutar şi prin acesta asupra exporturilor, importurilor şi altor fluxuri valutare şi
13.2 Conceptul de balanţă de plăţi şi structura

Schimburile economice internaţionale generează creanţe de încasat şi obligaţii
de plată în valută. Tabelul economic care reflectă creanţele de încasat şi obligaţiile de
plată în valută din schimburile internaţionale de mărfuri şi servicii şi din mişcările de
capital dintr-o anumită perioadă de timp este cunoscut sub denumirea de "balanţă de
plăţi".
Gheorghe Voinea 133
În vederea reflectării creanţelor şi datoriilor din raporturile cu străinătatea, ţările

elaborează o situaţie centralizatoare sub forma unei balanţe ce reprezintă: „Document
întocmit de organele competente ale statului, care cuprinde înregistrarea sistematică a
ansamblului încasărilor şi plăţilor determinate de tranzacţiile reale şi financiare dintr-o
108
perioadă dată ale unei ţări cu restul lumii - balanţa de plăţi globală - sau cu o ţară".
După alte opinii balanţa de plăţi este un document statistic care evidenţiază toate
operaţiile comerciale, financiare şi monetare efectuate între rezidenţi şi nerezidenţi în
cursul unei perioade determinate (un an) 109 .
Balanţa de plăţi înregistrează fluxurile de resurse între economia unei ţări şi alte
ţări, regiuni, mişcările de active şi angajamente externe rezultate din tranzacţiile
110
economice şi transferurile fără contrapartidă .
În accepţiunea Fondului Monetar Internaţional, balanţa de plăţi reflectă o
situaţie statistică în care sunt înregistrate pentru o perioadă dată: a) tranzacţiile de
bunuri, servicii şi venituri între o economie şi restul lumii; b) transferul de proprietate şi
alte variaţii intervenite în deţinerile de aur monetar, drepturile speciale de tragere şi în
alte creanţe financiare cu restul lumii şi angajamente financiare; c) transferurile fără
contrapartidă sau în contrapartidă destinate echilibrării.
Din concepţia
111
Fondului Monetar Internaţional asupra balanţei de plăţi rezultă
două trăsături :
• balanţa de plăţi exprimă fluxurile diverse între o economie şi restul lumii pe o
perioadă determinată de timp;
• balanţa de plăţi reflectă tranzacţiile de bunuri, servicii şi venituri care determină
fluxuri de resurse în valută. Tranzacţiile de bunuri şi servicii se înregistrează la
momentul în care ele se desfăşoară. Tranzacţiile între filialele firmelor
multinaţionale se înregistrează drept tranzacţii între ţări.
Înregistrările în balanţa de plăţi se bazează pe principiul partidei duble, al
înscrierii în credit debit. Balanţa de plăţi îmbracă forma unui document contabil cu două
coloane principale, credit şi debit, iar a treia coloană reprezintă soldul.
În spiritul acestui principiu operaţiile autonome exprimă înregistrarea tranzacţiei
şi operaţiile deduse reflectă operaţiile ce generează tranzacţii în valută.
Din punct de vedere al operaţiunilor comerciale şi financiare care se reflectă în
balanţa de plăţi a unei ţări se deosebesc:
• balanţa de plăţi bilaterală care exprimă intrările şi ieşirile de valută din tranzacţiile
comerciale şi financiare dintre două ţări;
• balanţa regională care evidenţiază relaţiile valutar financiare ale unei ţări cu un
grup de ţări dintr-o anume regiune;
• balanţa de plăţi globală înregistrează fluxurile de intrări şi ieşiri de valută din
tranzacţiile internaţionale ale unei ţări cu toate ţările.
În funcţie de scopul în care se elaborează, balanţa de plăţi poate să îmbrace
formele de balanţă de plăţi program, balanţa de piaţă, balanţă de creanţe şi angajamente
externe şi balanţă de plăţi externe.
Balanţa de plăţi program reflectă previziunile asupra fluxurilor de intrări şi ieşiri
de valută ale unei ţări cu celelalte ţări din perioada următoare.
Balanţa de piaţă exprimă încasările şi plăţile în valută din operaţiile de pe piaţa
valutară din cursul unei perioade de timp.
108
Costin C. Kiriţescu, Monedă, mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 36
109
Josette Peyrard, Gestion financiere internationale, Vuibert Gestion, Paris, 1996, p. 39
110
Vezi: Ion Stoian, Aurel Berea, Balanţa de plăţi externe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977, p. 6
111
Jean Pierre Allegret, Economiè Monetaire Internationales, Hachette Superieure, Paris, 1997, p. 16
Balanţa de creanţe şi angajamente externe cuprinde creanţele în valută de încasat

şi angajamentele de plată la un moment dat (la finele anului).
Balanţa comercială exprimă încasările în valută din exporturi şi plăţile în valută
pentru importuri de bunuri de pe o perioadă de timp.
Balanţa de bunuri şi servicii evidenţiază fluxurile financiare provenite din
exportul şi importul de mărfuri şi servicii.
Fig. 13.1. BALANŢA DE PLĂŢI
Solduri parţiale 112
Balanţa operaţiunilor curente (tranzacţii curente) evidenţiază fluxurile financiar

valutare generate de exporturi şi importuri de bunuri şi servicii şi din transferuri
unilaterale nete.
Balanţa de plăţi globală reflectă fluxurile valutare ce decurg din exporturi,
importuri, servicii, transferuri unilaterale nete, mişcări de capital pe termen lung, din
mişcări de capital pe termen scurt ale sectorului nebancar şi din operaţiuni monetare ale
sectorului bancar şi public.
Structura balanţei de plăţi
Structura balanţei de plăţi depinde de schimburile internaţionale ale unei ţări, de
prestaţiile de servicii, de relaţiile financiare cu alte ţări.
Datele şi informaţiile din balanţa de plăţi se pot structura pe capitole astfel:
• tipul 1, în care datele şi informaţiile se grupează în balanţa de plăţi externe pe
următoarele componente: balanţa mărfurilor, balanţa serviciilor şi balanţa
mişcărilor de capital.
112
După Jean Pierre Allegret, Economie Monètaire Internationales, Hachette Superieure, Paris, 1997, p. 22
Gheorghe Voinea 135
• tipul 2, în care datele şi informaţiile se reflectă în balanţa de plăţi în două

componente: balanţa contului curent şi balanţa mişcărilor de capital şi aur
monetar;
• tipul 3, în care datele şi informaţiile se structurează în balanţa de plăţi externe
pe trei componente: balanţa mărfurilor şi a serviciilor, balanţa plăţilor de
transfer şi balanţa mişcărilor de capital şi aur monetar.
Balanţa de plăţi în structura după tipul al doilea cuprinde informaţii şi date
grupate astfel:
• balanţa contului curent în care se reflectă balanţa comercială, balanţa servi-
ciilor, balanţa veniturilor, balanţa transferurilor unilaterale publice şi
particulare;
• balanţa mişcărilor de capital care include fluxurile valutare din mişcări de
capital pe termen scurt şi pe termen lung.
Fondul Monetar Internaţional promovează un proiect al balanţei de plăţi în care
datele se grupează pe titluri astfel: contul tranzacţiilor curente, contul capital, contul
113
operaţiunilor financiare, erori şi emisiuni nete .
Structura balanţei de plăţi în concepţia FMI
Titluri Credit Debit Sold
1. Contul tranzacţiilor curente
2. Contul de capital
3. Contul operaţiunilor financiare
4. Erori şi omisiuni nete
Structurarea datelor în balanţa de plăţi asigură determinarea soldurilor din
balanţă şi a poziţiei externe a ţării. Soldul contului tranzacţiilor curente şi al contului de
capital exprimă capacitatea sau cerinţele de finanţare ale unei ţări. Soldul contului
operaţiunilor financiare în afară de rezerve reflectă mişcările de capital. Soldul financiar
se determină pornind de la soldul contului tranzacţiilor curente la care se adaugă soldul
contului capital şi investiţiile internaţionale directe.
Poziţia externă a ţării reflectată de soldul creanţelor şi angajamentelor pe termen
scurt şi lung poate fi creditoare sau debitoare.
Structurarea datelor din balanţa de plăţi externe oferă informaţii cu privire la
evoluţia schimburilor internaţionale, a prestărilor de servicii, a evoluţiei mişcărilor de
capital, asupra modificărilor în rezerve şi asupra poziţiei de debitor sau creditor în
13.3 Capitolele balanţei de plăţi

Balanţa de plăţi reflectă pe de o parte un activ şi pe de altă parte un pasiv ce se
desfăşoară pe capitole şi posturi sau subcapitole. Principalele capitole ale balanţei de
plăţi sunt: balanţa comercială, balanţa serviciilor, balanţa fluxurilor financiare, balanţa
mişcărilor de capital, balanţa creditelor, balanţa viramentelor, balanţa devizelor şi a
rezervelor.
Balanţa comercială cuprinde pe de o parte mărfurile care se exportă şi încasea-
ză în valută şi pe de altă parte valoarea mărfurilor ce se importă şi se plătesc într-o
anumită perioadă de timp.
113
Jean Pierre Allegret, Op. cit., p.26
Importurile de mărfuri din balanţa de plăţi externe se evaluează la preţul format

din preţul din contract, costul transportului şi asigurarea (CIF), iar exporturile se
exprimă în preţ FOB.
Balanţa serviciilor reflectă încasările şi plăţile în valută din prestaţii de servicii
internaţionale ale administraţiilor de cale ferată, ale unităţilor de poştă şi
telecomunicaţii, ale întreprinderilor de transport rutier, aerian, naval, din serviciile
caselor de expediţie, din servicii de antrepozitare a mărfurilor, operaţii de navlosire şi
agenturare nave, asigurare, prestaţii de reclamă comercială, locaţii şi alte servicii
internaţionale. Fluxurile de încasări şi plăţi în valută din servicii internaţionale depind
de situaţia geografică a ţării, de nivelul infrastructurii, de înzestrarea tehnică, de
serviciile internaţionale necesare unei ţări. Balanţa serviciilor este cunoscută şi sub
denumirea de balanţa „invizibilelor" pentru a fi delimitată de mişcările vizibile de
mărfuri.
Balanţa fluxurilor financiare evidenţiază încasările şi plăţile în valută din
funcţionarea reprezentanţelor diplomatice, consulare, economice, din onorarii în valută
cuvenite persoanelor, burse, ajutoare, donaţii, succesiuni, brevete, patente, licenţe,
drepturi de autor, operaţiuni de schimb valutar, plăţi, dobânzi, comisioane şi dividende.
Fluxurile financiare ale unei ţări depind de relaţiile economice şi culturale ale acelei
ţări, de activitatea organizaţiilor internaţionale, de drepturile persoanelor, de serviciile
bancare.
Balanţa turismului reprezintă un capitol separat de serviciile internaţionale în
ţările cu turism dezvoltat, care reflectă încasările şi plăţile în valută din turismul
internaţional.
Balanţa creditelor exprimă, pe de o parte, creditele primite din străinătate,
încasări din rambursări de credite şi dobânzi şi, pe de altă parte, creditele acordate
nerezidenţilor, plăţile privind rambursările de credite şi dobânzile aferente.
Balanţa viramentelor cuprinde încasările şi plăţile în valută provenite din
utilizarea forţei de muncă, taxe, impozite, reţineri pentru asigurări sociale, cotizaţii şi
contribuţii la organismele internaţionale.
Balanţa mişcărilor de capital reflectă intrările şi ieşirile de valută ale unei ţări
generate de investiţiile de capital autohton în străinătate, de investiţiile de capital străin
în ţară, de plasamente de capital, de cumpărarea sau vânzarea titlurilor, de subscrierile
de capital în valută, credite, restituiri de capital în valută.
Balanţa mişcărilor de capital se desfăşoară pe două componente şi anume
mişcări de capital pe termen lung şi mişcări de capital pe termen scurt.
Mişcările de capital pe termen lung cuprind tranzacţiile financiare care au sca-
denţe mai mari de un an şi anume: creditele destinate finanţării comerţului internaţional,
investiţii directe, investiţii de portofoliu, credite pentru alte operaţiuni internaţionale.
Mişcările de capital pe termen scurt reflectă operaţiunile financiare şi monetare
care au scadenţa sub un an. Mişcările de capital pe termen scurt se diferenţiază în
mişcări de capital pe termen scurt ale sectorului privat, mişcări de capital pe termen
scurt ale sectorului bancar, mişcări de capital pe termen scurt ale sectorului public
reprezentate de modificările înregistrate de rezervele oficiale şi în angajamentele
internaţionale sau contractate între autorităţi monetare.
Capitolele balanţei de plăţi externe se pot structura de fiecare ţară în funcţie de
fluxurile financiare şi comerciale din cadrul unei perioade.
Balanţa de plăţi externe a României reflectă fluxurile de intrări şi ieşiri de
valute grupate astfel: contul curent, contul de capital şi financiar, erori şi omisiuni,
soldul balanţei şi active de rezervă.
Contul curent exprimă intrările şi ieşirile de valută din tranzacţii cu bunuri, ser-
vicii, venituri, transferuri şi alte operaţiuni curente.
Gheorghe Voinea 137
Contul de capital şi financiar cuprinde fluxurile valutare generate de

investiţiile directe, de mişcările de capital pe termen lung şi de mişcările de capital pe
termen scurt.
13.4 Reflectarea echilibrului valutar prin balanţa de plăţi

Balanţa de plăţi a unei ţări poate fi echilibrată, în cazul în care se asigură
concordanţa dintre activ şi pasiv, activă sau excedentară în situaţia în care intrările de
valută sunt mai mari decât ieşirile şi pasivă sau deficitară, dacă ieşirile de valută
depăşesc fluxurile de intrări de valută din cursul unei perioade de timp.
Soldul balanţei de plăţi exprimă mişcările de capital şi modificările în rezervele
valutare. Mişcările nete de capital (Mn) sunt determinate de export (E), serviciile
prestate (Sp) şi transferurile încasate (Tî) din care se scad importurile (I) serviciile
prestate (Spl) şi transferurile plătite (Tp).
(E + Sp + Tî) - (I + Spl + Tp) = ±Mn
Mişcările nete de capital sunt expresia diferenţei dintre exporturi şi importuri la
care se adaugă sau se scade soldul serviciilor şi al transferurilor.
(E - I) ± ∆ST = ±Mn
Fluxurile nete de capital (Fn) depind de exporturi, importuri (o parte se
efectuează pe credit), de modificările în servicii şi transferuri şi de rezervele valutare.
±Fn = (E - I) ± ∆ST
În cazul în care balanţa comercială este excedentară (E > I) şi soldul serviciilor
şi transferurilor negativ (-∆ST), dar mai mic decât soldul balanţei comerciale, ţara are o
poziţie creditoare pe plan internaţional.
În situaţia în care balanţa comercială este deficitară (E < I) şi soldul serviciilor şi
al transferurilor pozitiv (+∆ST), dar mai mic decât soldul balanţei comerciale, ţara este
debitoare.
Evoluţia fluxurilor valutare din balanţa de plăţi de pe o anumită perioadă de
timp este determinată de o serie de factori interni şi externi.
În sfera factorilor interni ce exercită influenţă asupra evoluţiei fluxurilor valutare
din balanţa de plăţi se încadrează:
• livrarea produselor la export la termenele şi în condiţiile de calitate prevăzute în
contractele comerciale internaţionale;
• modificarea structurii exporturilor şi a preţurilor interne;
• eficienţa şi competitivitatea produselor exportate;
• realizarea unor obiective de investiţii a căror producţie este destinată exportului;
• valoarea şi calitatea serviciilor internaţionale;
• operaţiile internaţionale ale băncilor, sectorului privat şi public;
• evoluţia cursului de schimb a monedei naţionale.
Dintre factorii externi ce exercită influenţă asupra fluxurilor valutare reflectate
de balanţa de plăţi se pot menţiona:
• valoarea şi calitatea importurilor;
• evoluţia preţurilor de pe pieţele internaţionale;
• operaţiile şi conjunctura de pe pieţele internaţionale;
• restricţiile la export aplicate de unele ţări;
• politicile în domeniul investiţiilor;
• evoluţia cursurilor de schimb ale valutelor în care se exprimă schimburile;
• tranzacţiile comerciale internaţionale.

Deficitul balanţei de plăţi externe se poate reduce sau acoperi prin sporirea
exporturilor, reducerea importurilor, atragerea investiţiilor străine, contractarea unor
împrumuturi.
Excedentul balanţei de plăţi se poate valorifica prin plasamente în valută şi
titluri, consolidarea rezervelor valutare.
Un impact important asupra echilibrului balanţei de plăţi exercită politica
monetară şi politica fiscală a unui stat.
Politica monetară care urmăreşte creşterea masei monetare determină reducerea
ratei dobânzii. Scăderea ratei dobânzii stimulează investiţiile, veniturile, creşterea
importurilor şi ieşirilor de capital şi reducerea intrărilor de capital.
În cazul în care politica monetară urmăreşte restrângerea masei banilor în circu-
laţie se promovează creşterea ratei dobânzii. Datorită creşterii ratei dobânzii se reduc
investiţiile, veniturile, importurile, dar cresc intrările de capital.
Politica fiscală care vizează creşterea cheltuielilor bugetare şi scăderea impozite-
lor determină o creştere a produsului intern brut şi a venitului. Datorită creşterii
produsului intern brut sporesc importurile şi se exercită influenţă negativă asupra
echilibrului balanţei de plăţi.
În cazul reducerii fiscalităţii rata dobânzii creşte, sporesc intrările de capital şi se
manifestă influenţa pozitivă asupra balanţei de plăţi.
1. Care este relaţia dintre echilibrul valutar, echilibrul economic, echilibrul

financiar şi monetar ?
2. Cum se defineşte balanţa de plăţi?
3. Care este accepţiunea FMI asupra balanţei de plăţi?
4. Care sunt formele sub care se prezintă balanţa de plăţi?
5. Cum se grupează informaţiile în balanţa de plăţi pe capitole?
6. Ce cuprinde balanţa comercială şi ce factori exercită influenţe asupra ei?
7. Ce fluxuri se reflectă în balanţa mişcărilor de capital?
8. Care sunt factorii interni şi externi ce exercită influenţă asupra fluxurilor
din balanţa de plăţi?
Gheorghe Voinea 139
CAPITOLUL 14.
RISCUL DE ŢARĂ
14.1 Definirea riscului de ţară şi faptele generatoare

Riscul se poate delimita de incertitudine care exprimă gradul de îndoială în
producerea unui fenomen, ce se diminuează pe măsura dobândirii unor cunoştinţe şi a
adoptării unor măsuri de prevenire.
Riscul presupune o abordare ca un fenomen simetric care poate să determine
apariţia unor pierderi, precum şi oportunitatea unui câştig.
În general, riscul de ţară este considerat ca un risc de materializare a unui
114
„sinistru" rezultat din contextul economic şi politic al unui stat . „Sinistrul" poate fi
cauzat de imobilizările de active (confiscarea bunurilor în străinătate, blocaj de fonduri),
pierderea unei pieţe în străinătate din motive necomerciale şi atingerea securităţii per-
soanelor.
Riscul de ţară este perceput ca un pericol ce vizează stabilitatea sistemului
economic şi social şi care influenţează asupra plăţilor unei ţări. Riscul de ţară reflectă
probabilitatea modificării valorii patrimoniului datorită neachitării obligaţiilor,
confiscărilor, impozitelor şi altor măsuri 115 .
„În cel mai larg sens, riscul de ţară exprimă probabilitatea pierderilor financiare
în afacerile internaţionale, pierderi datorate unor evenimente macroeconomice şi/sau
politice specifice ţării" 116.
Riscul de ţară include riscul suveran şi riscul de transfer. Riscul suveran reflectă
probabilitatea ca un stat suveran să nu îşi onoreze obligaţiile externe, respectiv să nu
achite datoria externă publică sau garantată publică. Riscul de transfer se referă la faptul
că guvernul nu ar putea să asigure accesul firmelor private la valuta necesară achitării
importurilor.
După alte accepţiuni, riscul de ţară se împarte în risc suveran şi risc monetar.
Riscul suveran derivă din acţiuni directe ale guvernului sau ca urmare a unei guvernări
ineficiente. Riscul monetar se manifestă datorită schimbării cursului monedei de
contract sau de credit 117.
Riscul de ţară se deosebeşte de alte categorii de riscuri prin dimensiunea com-
plexă şi prin impactul asupra economiei unei ţări. În sfera riscului de ţară se încadrează
componenta politică, riscul de naţionalizare, confiscări, exproprieri, restricţii asupra
transferului de fonduri, produse şi tehnologii.
În structura riscului de ţară se individualizează dimensiunea social-politică şi
dimensiunea economico-financiară.
Macro-riscul este expresia manifestării unor fenomene la nivelul economiei
naţionale, iar micro-riscul reflectă probabilitatea producerii unor fenomene la un agent
economic sau la un proiect economic.
114
Bernard Marois, Le Risque-Pays, Presses Universitaires de France, Paris,1990, p. 6
115
Donald Lessard, Country Risk and the Structure of International Financial Intermediation in Dilep&Das,
International Finance Contemporany, Issues, New York, 1993, p. 451
116
Duduian Monica, Evaluarea riscului de ţară, Editura ALL BECK, Bucureşti, 1999, p. 5
117
D. Eiteman, Stonehill, Moffett, Multinational Business Finance, 1995, p. 423-424
118
Riscul de ţară se poate materializa sub forme diferite :
• pierderea de active reale din naţionalizarea unor bunuri, confiscarea, distrugerea
sau nerambursarea unor datorii;
• un cost de oportunitate rezultat din anularea unor contracte, fiscalitate discri-
minatorie;
• deteriorarea mijloacelor de producţie, reducerea fabricaţiei din motive ecolo-
gice;
• pericole care ameninţă viaţa persoanelor sau le împiedică să-şi exercite meseria
sau să desfăşoare activitatea;
• pierderea unor resurse datorită unor fenomene din relaţiile economice inter-
naţionale.
Fapte generatoare de risc de ţară
Riscul de ţară poate fi generat de contextul politic dintr-un anumit stat şi de

cadrul economico-financiar.
Măsurile politice cu privire la investiţiile străine, sau în cazul unor conflicte
interstatale, care au la bază motivaţii ideologice, economice, sociologice şi psihologice
au efecte asupra relaţiilor economice internaţionale. Riscul generat de contextul politic
se manifestă cu ocazia naţionalizărilor, exproprierilor, deteriorărilor producţiei,
119
restructurării unor datorii sau anulării unor contracte .
Cadrul economico-financiar conţine un alt grup de factori generatori de risc de
ţară. În măsura în care într-un stat se adoptă anumite politici monetare, se măreşte
deficitul bugetar, se aplică restricţii la importuri pentru a proteja producătorii interni, se
implementează politici fiscale inadecvate. Riscul de ţară care rezultă din cadrul econo-
mico-financiar se manifestă prin inflaţie galopantă, lipsa devizelor, scăderea valorii
monedei naţionale, discriminări aplicate societăţilor străine.
Manifestarea riscului de ţară poate să fie expresia influenţei unor factori
endogeni sau exogeni. Dintre factorii exogeni se pot menţiona prăbuşirea pieţelor
externe, războaiele.
120
Din manifestarea riscului de ţară rezultă efecte care îmbracă forme complexe :
• prejudicii cu privire la activele deţinute în străinătate, respectiv distrugerea,
sechestrarea şi obstrucţionarea funcţionării normale;
• prejudicii privind pieţele de export care se referă la pierderi ce se pot înregistra
în urma restricţiilor adoptate de unele ţări şi alte prejudicii din alte măsuri
aplicate;
• prejudicii privind creanţele bancare care se manifestă sub forma unor sume
nerambursate, întârzieri în plata dobânzilor, ratelor sau recuperarea unor sume
împrumutate unor persoane publice şi private;
• prejudicii produse securităţii persoanelor prin sechestrare, răpire, şantaj, rănire,
vătămări grave, deportări.
118
Bernard Marois, Op. cit., p. 10
119
Josette Peyrard, Gestion financiere internationale, Vuibert, Gestion, Paris1995, p.164
120
Bernard Marois, Op. cit., p.27
Gheorghe Voinea 141
14.2 Organisme de evaluare şi estimare a riscului de ţară

Agenţiile formulează un diagnostic asupra capacităţii unui emitent de obligaţiuni
sau de alte instrumente de credit de a-şi îndeplini angajamentele financiare asumate.
Ratingul în accepţiunea agenţiei MOODY'S reprezintă o opinie asupra
capacităţii viitoare a unui subiect de a face faţă plăţilor provenite din obligaţii legale.
Agenţia STANDARD POOR'S consideră că ratingul are misiunea să furnizeze
posibilului investitor informaţii asupra unui subiect de obligaţii. Obiectul principal al
ratingului este de a furniza informaţii investitorilor asupra riscului generat de achitarea
unor obligaţii băneşti la un termen.
Evaluarea unui indicator de rating reprezintă un proces interactiv care
presupune: adresarea unei cereri, încheierea unui contract, constituirea echipei,
solicitarea unor informaţii, prelucrarea informaţiilor, confirmarea lor pe teren,
formularea unei opinii, dezbaterea opiniei într-un anumit comitet, comunicarea
ratingului, revizuirea şi supravegherea evoluţiei.
Factorii care se analizează în vederea formulării ratingului se pot grupa în factori
de risc în afaceri şi factori de risc financiari. Factorii de risc în afaceri se referă la carac-
teristicile industriale, poziţia de piaţă, eficienţa operaţiilor, managementul calităţii. În
cadrul factorilor de risc financiar se încadrează politica fondurilor şi flexibilitatea
financiară.
O importanţă deosebită în formularea unei evaluări de rating revine indicatorilor
care reflectă performanţele financiare şi anume: profitabilitatea, raportul dintre capitalul
vărsat de acţionari şi cel deţinut de firmă, rata de acoperire a serviciului datoriei, înca-
sările, plăţile, lichiditatea, sursele de provenienţă a fondurilor şi destinaţia acestora.
În vederea evaluării performanţelor economice se analizează impactul creşterii
economice, politicile de acoperire a cererii, politicile de vânzări, costul intrărilor,
capitalul necesar, variaţia cursului monedei.
Analiza factorilor care influenţează riscul, de către agenţiile de evaluare şi
clasificarea ţărilor sau a instrumentelor se efectuează periodic pentru a urmări evoluţia
situaţiei financiare. Ratingul se exprimă prin litere la care se adaugă menţiuni cu caracter
previzional: pozitiv (creştere), negativ (scădere), stabil, dezvoltare. Clasele de risc în care
se încadrează ţările sau titlurile se pot delimita în investiţionale şi speculative.
a) Standard &Poor's Ratings Group
Standard&Poor's Ratings Group evaluează riscul suveran al unei ţări, respectiv
capacitatea ei de a-şi achita datoriile din angajamentele asumate pe baza analizei unor
indicatori care se referă la următoarele laturi: situaţia politică, structura economiei şi a
veniturilor, flexibilitatea fiscală, perspectivele creşterii economice, datoria publică,
stabilitatea preţurilor, situaţia balanţei de plăţi, datoria externă şi lichiditatea.
În vederea evaluării riscului, fiecărui indicator i se acordă o cifră între 1 (optim)
şi 5. Scorul rezultat din însumarea cifrelor corespunzătoare fiecărui indicator se înca-
drează de personalul agenţiei în şapte clase de risc pe termen scurt şi zece clase de risc
pe termen lung.
AAA - capacitate extrem de puternică de îndeplinire a obligaţiilor financiare
AA - capacitate foarte puternică de îndeplinire a obligaţiilor financiare
A - capacitate puternică de îndeplinire a obligaţiilor financiare
BBB - capacitate adecvată de îndeplinire a obligaţiilor financiare. Datoriile încadrate în
această clasă pot fi achitate, dar pot fi influenţate de unii factori care pot contribui la
scăderea capacităţii debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile
BB - capacitatea debitorului de a-şi îndeplini obligaţiile care este supusă incertitudinii şi
riscurilor
B - capacitatea debitorului de a-şi achita datoriile se află sub influenţa unor factori
economico-financiari
CCC - capacitatea debitorului este vulnerabilă deoarece este influenţată substanţial de

contextul afacerilor
CC - capacitate de a-şi achita obligaţiile foarte vulnerabilă
C - datorii supuse riscului de neplată
D - debitorul nu îşi va putea onora obligaţiile de plată în perioadele stabilite
Clasele de risc de la AA până la CC pot fi însoţite de semnul plus (+) sau

semnul (-) pentru a evidenţia o anumită tendinţă în evoluţia situaţiei financiare.
În cazul unui rating care se referă la capacitatea unui subiect de a onora
obligaţiile financiare pe termen scurt, clasele de risc sunt reflectate de simboluri
alfabetice combinate cu numere.
În cadrul evaluării riscului pentru acordarea unui rating se acordă importanţă
deosebită monedei în care se rambursează datoriile. Uneori capacitatea unei ţări de a
plăti în monedă străină este mai slabă decât în monedă locală.
b) Moody's Investors Services
Moody's Investors Services reprezintă o agenţie ce îşi are denumirea de la John
Moody care a fundamentat teoria evaluării obligaţiunilor. Evaluarea riscului în cadrul
agenţiei are caracter multidisciplinar, deoarece se realizează în funcţie de factori diverşi.
Moody's Investors Service estimează riscul de ţară pe baza următoarelor clase
de risc:
Aaa - obligaţiuni fără riscuri care se caracterizează prin dobânzi stabile şi condiţii de
siguranţă a recuperării capitalului;
Aa - obligaţiuni de calitate, dar cu fluctuaţie mai ridicată a dobânzilor;
A - obligaţiuni de calitate medie/ridicată care reflectă unele dificultăţi pe termen lung;
Baa - obligaţiuni de calitate medie în care se reflectă elemente speculative cu posibile
dificultăţi;
Ba - obligaţiuni a căror evoluţie nu este sigură;
B - obligaţiuni care nu au caracteristici investiţionale;
Caa - obligaţiuni cu risc limitat, deoarece emitenţii au încetat plăţile sau nu prezintă
încredere;
Ca - obligaţiuni cu speculaţii ridicate;
C -obligaţiuni cu cel mai înalt grad de risc.
c) FITCH-IBCA
Agenţia de evaluare a riscului de ţară FITCH-IBCA s-a format prin fuziunea din
octombrie1997 a agenţiei britanice IBCA cu agenţia americană FITCH INVESTORS
SERVICES.
Evaluarea riscului suveran de către agenţia FITCH-IBCA presupune elaborarea
unui raport de ţară care este expresia analizei politice, economice şi sociale a statului şi
care se structurează pe următoarele capitole: situaţia politică şi socială, structura
economiei, politica fiscală, monetară şi valutară, balanţa de plăţi şi datoria externă.
Ţările ce se supun evaluării se încadrează în următoarele clase de risc pe termen
lung:
AAA - obligaţiuni cu riscul cel mai redus sau capacitate extrem de puternică de plată a
obligaţiilor financiare;
AA - obligaţiuni cu risc foarte mic sau care exprimă capacitate foarte puternică de
îndeplinire a obligaţiilor financiare;
A - obligaţiuni cu risc redus, respectiv capacitate puternică de respectare a
angajamentelor financiare;
Gheorghe Voinea 143
BBB - obligaţiuni la care riscul investiţional este foarte redus. Capacitatea de respectare
a obligaţiilor este corespunzătoare, dar sunt posibile schimbări;
BB - obligaţiuni care sunt supuse riscului, sau exprimă o capacitate de onorare a
datoriilor dependentă de modificările nefavorabile ale mediului afacerilor;
B - obligaţiuni caracterizate prin existenţa riscului investiţional;
CCC - obligaţiuni la care sunt previzibile încetări ale respectării obligaţiilor de plată;
CC - dificultăţi existente în respectarea unor obligaţii de plată;
C - reflectă titluri care au dificultăţi de plată;
DDD - obligaţiuni cu caracter speculativ, la care există riscul încetării plăţii.
DD
D
În practica agenţiei FITCH-IBCA clasele de la AAA la BBB sunt investiţionale,

iar celelalte speculative. Claselor de la AA până la CCC li se atribuie semnul plus (+)
sau minus (-) pentru a reflecta poziţia în cadrul clasei.
d) BUSINESS ENVIROMENT RISK INFORMATION (BERI)
Reflectă climatul de afaceri dintr-o ţară pe baza unor variabile evaluate cu note
de la 0 la 4 din care rezultă indicele BERI.
121
Variabilele utilizate în calculul indicelui BERI
Criterii Coeficient Criterii Coeficient
Stabilitate politică 3 Creştere economică 2,5
Atitudine faţă de investitori 1,5 Costul muncii 2
străini
Eventualitate naţionalizare 1,5 Calitate servicii profesionale 0,5
Inflaţie 1,5 Comunicaţii şi infrastructură 1
Balanţă de plăţi 1,5 Management şi parteneriat 1
local
Reţineri birocratice 1,5 Credite pe termen scurt 2
Respectarea contractelor 1,5 Credite pe termen lung 2
Convertibilitate monetară 2,5
Prin însumarea punctelor aferente fiecărei variabile, ţările se clasează în cinci

grupe:
•
ţări cu climat favorabil afacerilor (86-100);
•
ţări cu climat pentru afaceri (70-85);
•
ţări cu risc mediu pentru afaceri (55-69);
•
ţări cu risc pentru societăţi străine (41-53);
•
ţări care au condiţii de afaceri inacceptabile (sub 40).
Riscul politic se evaluează în funcţie de condiţiile socio-politice ale ţării,
respectiv se notează cu puncte cuprinse între 0 şi 7 riscul politic intern, riscul politic
extern şi alte forme ale riscului politic. Capacitatea şi voinţa unei ţări de a permite
firmelor străine să-şi repatrieze capitalul şi să asigure accesul la valuta necesară pentru
importul de materii prime şi echipamente se estimează în funcţie de cadrul juridic,
rezervele de valută şi datoria externă.
Business Environment Risk Information evaluează riscul la împrumuturile
internaţionale pe baza estimării evoluţiei în ultimii cinci ani a capacităţii de a genera
valută, a datoriei externe, a rezervelor valutare şi echilibrului valutar.
121
Josette Peyrard, Op. cit., p. 167
Indicele Political Risk Index (PERI) este considerat o variantă a indicelui

BERI care reflectă riscul politic, ce se calculează în funcţie de anumite cauze proprii
riscurilor interne şi externe.
Fiecare cauză se apreciază cu note de la 0 la 7 122 .
Cauze de risc externe - Dependenţa de o mare putere

- Influenţa negativă a factorilor regionali
Cauze de risc interne - Divizarea spectrului politic şi a puterilor şi partidelor politice
- Divizarea după etnie, limbă, religie
- Măsuri represive aplicate de guvern pentru a menţine puterea
- Atitudine faţă de străini-naţionalism
- Situaţie socială, populaţie, nivel de trai
- Organizare şi forţe favorabile unei guvernări de extremă stângă
Din însumarea punctelor corespunzătoare criteriilor, ţările se pot încadra astfel:

• ţări cu risc minim (indice de la 0 la 20);
• ţări cu risc acceptabil (indici de la 21 la 35);
• ţări cu risc prohibitiv (indice peste 35);
e) The Economist Intelligence Unit

The Economist Intelligence Unit din cadrul grupului de publicaţii „ The
Economist" prestează următoarele servicii: evaluări trimestriale ale riscului de ţară
pentru state în curs de dezvoltare; studii de ţară pentru 180 de state; furnizarea unei
situaţii detaliate asupra unui stat; proiecţii macroeconomice pe termen de 5 ani;
furnizează informaţii asupra evoluţiilor regionale; informaţii asupra tehnicilor financiare
şi serviciilor bancare din anumite ţări;
În vederea evaluării riscului de ţară se analizează riscul comercial pe termen
scurt, riscul de creditare pe termen mediu-lung şi riscul politic. Criteriile de evaluare
sunt stabilitatea politică, politica economică, capacitatea de plată a datoriei externe şi
starea sistemului bancar.
Scorul pentru riscul de creditare pe termen lung se calculează în funcţie de dato-
ria externă totală, PIB, serviciul datoriei, dobânzi/plăţi, balanţă cont curent/PIB, la care
se acordă 45 puncte. Scorul pentru riscul politic şi de politică economică se notează cu
40 puncte şi riscul comercial pe termen scurt are un scor de 15 puncte.
În funcţie de scorul realizat, ţările se încadrează într-o clasă de risc astfel:
Clasa A include ţările fără constrângeri valutare asupra capacităţii de plată, fără
probleme în finanţarea activităţii comerciale (0-20 puncte).
Clasa B care cuprinde constrângeri valutare semnificative, datorită politicilor
economice şi structurilor politice (25-40 puncte).
Clasa C reflectă ţări cu probleme provenite din crize valutare şi politice, care au
generat dezechilibre interne şi externe dar controlabile (45-55 puncte).
Clasa D include ţările cu probleme economice şi politice cauzate de implemen-
tarea reformelor economice (60-75 puncte).
Clasa E se referă la ţările cu arierate mari şi în creştere determinate de deze-
chilibre şi hiperinflaţie (80-100 puncte).
f) International Reports Inc.
În vederea evaluării riscului de ţară se efectuează previziuni pe un an asupra a
13 factori de risc politic, 5 factori de risc financiar şi 6 factori de risc economic.
122
Josette Peyrard, Op. cit., p. 168
Gheorghe Voinea 145
Factorii politici se referă la eşecurile planificării economice, conducerea

politică, conflicte externe, corupţie, religie, tradiţii de respectare a legii, tensiuni rasiale
şi naţionale, război civil, partide politice, birocraţie.
Factorii financiari sunt reprezentaţi de nivelul creditelor, termenele de
rambursare, pierderi datorate controlului schimburilor valutare, exproprierea
investiţiilor. Între factorii economici analizaţi se încadrează comerţul exterior, balanţa
contului curent, inflaţia, raportul serviciul datoriei/export. Pe baza punctelor acordate
fiecărui factor se obţine scorul cuprins între 0 şi 100.
g) Business International
Business International estimează riscul în funcţie de influenţele unor factori
grupaţi astfel:
• schimbări politice, atitudine faţă de societăţi multinaţionale, limitare a inves-
tiţiilor străine, acţiuni teroriste, stabilitatea muncii;
• produsul naţional brut pe locuitor, situaţia balanţei de plată, nivel de indus-
trializare, importanţa clasei medii;
• condiţii de exploatare, calitatea infrastructurii, nivel de fiscalitate.
Factorii menţionaţi se notează cu cifre de la 0 la 10 şi pe baza punctajului se
calculează indicele de risc.
h) Firma de Consultanţă Ernest-Yong
Firma de Consultanţă Ernest-Yong grupează ţările în tranziţie după anumiţi
indicatori:
• oportunităţile în afaceri evaluate în funcţie de dimensiunile pieţei interne şi
atitudinea faţă de investitorii străini;
• riscurile politice reflectate de stabilitatea guvernului, orientarea politicilor
guvernamentale spre economia de piaţă;
• bonitatea financiară, datoria externă şi atitudinea pieţelor financiare.
i) EUROMONEY
Publică semestrial clasamente a 180 ţări din punct de vedere al proiecţiilor
economice, al riscului politic şi după alte criterii. Clasamentul ţărilor după riscul
suveran se realizează în funcţie de o metodologie ce implică următorii factori:
• performanţa economică (pondere 25%) determinată ca medie a previziunilor
pentru anul curent şi anul următor ce se apreciază cu un scor cuprins între 0 şi
100 (economia cea mai dezvoltată);
• riscul politic (pondere 25%) evaluat ca medie a valorilor atribuite de analiştii
de risc şi alţi specialişti implicaţi (notare între 10 şi 0);
• indicatorii datoriei externe (pondere 10%);
• disfuncţionalităţi sau reeşalonări în serviciul datoriei externe (pondere 10%).
Scorul atribuit este cuprins între 10 şi 0;
• media riscului suveran atribuit de Moody's şi IBCA (pondere 10%);
• accesul pe pieţele de capital (pondere 5%);
• accesul la credite bancare (pondere 5%);
• media maturităţii împrumuturilor disponibile şi marja de risc (pondere 5);
Pe baza indicatorilor se determină scorul cuprins între 0 şi 100 şi ţările se
încadrează în clase de risc.
j) Instititional Investor
Revista Institutional Investor colectează şi prelucrează un volum important de
informaţii economice şi financiare pentru a elabora clasamente de risc de ţară şi a
realiza evaluări ale riscului bancar.
k) Uneori evaluarea riscului de ţară se realizează de către organismele de
susţinere şi finanţare a exporturilor.
Compania Franceză de Asigurare pentru Comerţul Internaţional
(Compagnie Française d'Assurance pour le Commerce Extérieur) COFACE evaluează
riscul de ţară pornind de la următorii factori cărora le atribuie anumite puncte: riscul
politic (25), performanţe economice (25), indicatorii datoriei (10), vulnerabilitatea
datoriei (10), rating de credit (10), acces la finanţare bancară (5), acces la finanţări pe
termen scurt (5), acces pe pieţe de capital (5) şi discount (5).
În sfera riscului de ţară evaluat de COFACE se încadrează: climatul de afaceri,
riscul penuriei de devize, capacitatea de a face faţă angajamentelor de plată externe,
riscul deprecierii cursului de schimb al monedei naţionale, riscul sistematic al sectorului
bancar, riscul de conjunctură economică nefavorabilă, comportamentul de plată privind
operaţiunile pe termen scurt. În funcţie de scorul rezultat din însumarea punctelor
atribuite fiecărui factor de reflectare a diverselor riscuri, ţările se încadrează pe clase de
risc astfel:
A1 Situaţie politică şi economică foarte stabilă care influenţează favorabil
comportamentul de plată;
A2 Mediul economic şi politic al ţării este favorabil afacerilor, dar sunt
pasibile întârzieri în efectuarea plăţilor;
A3 Comportamentul de plată poate fi influenţat de schimbarea mediului
economic, cu o probabilitate de întârziere a plăţilor;
A4 Comportament de plată mediu care poate fi influenţat de o conjunctură
economică mai puţin favorabilă şi cu posibile întârzieri ale plăţilor;
BMediul economic şi politic este susceptibil şi nu poate să influenţeze compor-
tamentul de plată care este la un nivel mai redus;
C Mediul economic şi politic al ţării este foarte nesigur şi poate să
influenţeze negativ comportamentul de plată care este redus;
D Mediul economic şi politic al ţării prezintă un risc de piaţă foarte ridicat
şi agravează comportamentul de plată.
l) Export Credit Guarantee din Marea Britanie estimează probabilitatea ca o

ţară să intre în incapacitate de plată în funcţie de: evoluţia balanţei de plăţi, situaţia
pieţelor, a scadenţelor la credite şi a altor factori.
m) Banca de Export-Import din SUA asigură servicii de informare asupra
riscului de ţară îndeosebi asupra probabilităţii înregistrării unor pierderi din tranzacţiile
internaţionale.
1. Cum se defineşte riscul de ţară?
2. Care sunt formele de materializare a riscului de ţară?
3. Care sunt faptele generatoare ale riscului de ţară ?
4. Cum se realizează evaluarea riscului de ţară de către Stand Poor's
Ratings Groop?
5. Cum se realizează evaluarea riscului de ţară de Mood's Investors
Services şi FITCH-IBCA?
6. Ce alte organisme asigură evaluarea riscului de ţară?
Gheorghe Voinea 147
BIBLIOGRAFIE
Jean Pierre Allegret Economie Monetaires Internationales, Hachette Superieure,

1997
Anghelache Gabriela Pieţe de capital şi burse de valori, SC. Adevărul, Bucureşti,
ş.a. 1992
Armell Renault- Les Institutions et Organes de L'Union Europeéne,
Couteau Publications de L'Université de Rouen, 1996
Baker A.F.P. Instituţii financiare internaţionale, Editura ANTET,
Bucureşti, 1997
Graham Bannok, Dicţionar internaţional de Finanţe, Editura Universal, 2000
Willian Manser
Aurel O. Berea ş.a. Orientări în activitatea bancară contemporană, Editura
Expert, Bucureşti, 1999
Basno Cezar,Dardac Operaţii bancare - Instrumente şi tehnici de plată, Editura
Nicolae Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1996
Bernard Colli Vocabular economic şi financiar, Humanitas, Bucureşti,
1994
Henry Bourguinat Finance Internationale, PUF, Paris, 1992
Bran Paul Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura
Economică, Bucureşti, 1995
Ariel Buira Reflections of the International Monetary System, Princeton
University, New Jersy, 1995
Claude Dufloux, Finance Internationale et Marches de Gré a Gré, Evolution
Laurent Margulici et Tehniques, Economica, Paris, 1991
Claude Dufloux La Balance des Paiements, Economica, Paris, 1994
J. Cloos, G. Reinesh, Le Traite de Mastricht, Genese, Analyse, Commentaires,
D. Vignes, J. Weyland Bruxelles, 1993
Constantinescu Adrian Mecanisme de stimulare a exporturilor, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1998
Dăianu Daniel Funcţionarea economiei şi echilibrul extern, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 1992
Deecheemarkense Mieux Comprendre L'Euro, Editions Organisation, 1998
François
Dardac Nicolae, Tranzacţii bursiere cu produse derivate şi sintetice, Editura
Basno Cezar Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1999
Duduian Monica Evaluarea riscului de ţară, Editura ALL BACK, Bucureşti,
1999
David Eiltman, Multinational Business Finance, Addison-Wesley Company,
Arthur Stonehill, 1995
Michaell Moffett
Thomas Hinde Finanţe. Ghid propus de The Economist Books, Editura
Nemira, Bucureşti, 1992
Constantin Floricel Relaţii valutar financiare internaţionale, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1999
Gaftoniuc Simona Finanţe Internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1996
Généreuse Jacques Economie Politică. Macroeconomie în economia deschisă,

Editura ALL BACK, 2000
Luchian Dragoş Banca Mondială, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1992
Jinga Victor Moneda şi problemele ei contemporane, vol. I şi II, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1981
Costin. C. Kiriţescu Moneda - mică enciclopedie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1981
Costin. C. Kiriţescu Relaţiile valutar financiare internaţionale, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978
Anne O. Krueger Determinarea cursului de schimb, Editura Sedona,
Timişoara, 1996
C. Paul Hallwood, International Money and Finance, Blackwell, Oxford,
Ronald MacDonald Cambridge, 1994
Patrick Lenain FMI-ul, Repere, Editura CNI Coresi, Bucureşti, 2000
Margaret Garritsen de The IMF in a Changing World, 1994-1995, International
Vries Monetary Fund, 1986
Bernard Marois Le Risque-Pays, Presses Universitaires de France, Paris,
1990
Didier Pierre Monod Moyens. Techniques de Paiement Internationaux, Edition
ESKA, 1993
Nechita Vasile Integrarea Europeană, Editura Deşteptarea, Bacău, 1996
Negruş Mariana Finanţarea schimburilor economice internaţionale, Editura
Humanitas, Bucureşti, 1991
Negruş Mariana Plăţi şi garanţii internaţionale, Editura ALL, Bucureşti, 1996
Colette Neme Relations monetaires internationale, Hachette Superieure,
1994
George Nicolescu Magia Aurului, Institutul European Iaşi, 1992
Oprescu Dorel Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei,
Bucureşti, 1981
Penea Zenovia-Doina Moneda Euro, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999
Dominique Perrut L'Europe Financiare et Monetaire. Reglés Opportunites,
Strategie, Nathan, 1993
Peyrard Josette Les marchés de changes. Operations et converture, Vuibert,
Paris, 1995
Peyrard Josette Gestion financiare internationale, Vuibert, Paris, 1995
Peyrard Josette Les Bourses Européens, Vuibert, Paris, 1997
J.J. Perequell Les Bourses Americanes, Vuibert, Paris, 1997
Philippe d'Arvisent, Finance Internationale, Marchés et Techniques Hachette
Thiery Showb Superieure, Paris, 1995
Popa Ioan Bursa, Colecţia Bursa, Bucureşti, 1994
Popescu Radu ş.a. Cardul, instrument modern de plată, Tribuna Economică,
Bucureşti, 1998
Prisacaru Maria Tranzacţii la bursele de valori şi gestiunea portofoliului,
Editura Corson, Iaşi, 1998
Simon Yves Techniques Financiers Internationales, Economica, Paris,
1992
Jean-Marc Siroén Finances Internationales, Armand Colin, Paris, 1993
Alan Sopira Multinational Financial Management, Boston, London,
Sydney, Toronto, 1992
Stancu Ion Finanţe, Editura Economica, Bucureşti, 1995
Gheorghe Voinea 149
Stoian Ion, Balanţa de plăţi externe, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Berea Aurel Bucureşti, 1977
Teulon Fréderich Sistemul monetar internaţional, Institutul European Iaşi,
1997
Yves-Thibault de L'Euro, Le livre de pache, L6F, 1998
Silguy
Văcărel Iulian Relaţii financiare internaţionale, Editura Academiei
Române, Bucureşti, 1995
Voinea Gheorghe Mecanismele financiar monetare în procesul tranziţiei la
(coordonator) economia de piaţă, Editura Sedcom Libris, Iaşi, 1999
Christian et Mirelle Gestion Financier. Finance de marche, Dunod, Paris, 1995
Zambotta
xxx Articles of Agreement, International Monetary Fund,
Washington D.C., 1995
xxx Articles of Agreement, The International Bank for
Reconstruction and Development, 1989
xxx Agreement Establishing the European Bank for
Reconstruction and Development
xxx Annual Report, International Monetary Fund, Washington
D.C., 2004
xxx Convenţia Naţiunilor Unite asupra Cambiilor şi Biletelor la
Ordin (UNICTRAL)
xxx Dictionnaire Enciclopedique de la Finance, Paris, 1993
xxx Documente de bază ale Comunităţii şi Uniunii Europene,
Editura Polirom, Iaşi, 1999
xxx IMF Survey, 2001, 2002, 2003,2004
xxx Financial Organization and Operation of the IMF, Treasures
Departament, International Monetary Fund, Washington D.C.
xxx Legea nr. 101/1998 privind Statutul Băncii Naţionale a
României şi instrumentele specifice de susţinere a comerţului
exterior în M.Of. nr. 250/ 6 iunie 2000
xxx Regulament privind efectuarea operaţiunilor valutare, Banca
Naţională a României, în M. Of. nr. 117.17.02 2004
xxx Statuts de la Banque des Réglements Internationaux, 8
noiembrie 1999, 1 ianuarie 1999
xxx Statute of the European Investment Bank
xxx Traité sur L'Union Europeéne, Luxemburg, 1992
xxx Convenţia Naţiunilor Unite asupra contractelor de vânzare
internaţională de mărfuri şi Legea nr. 24/1991 privind
aderarea României la Convenţia asupra contractelor de
vânzare internaţională de mărfuri în M. Of. nr.
54/19.03.1991
xxx Convenţia asupra prescripţiei în natură de vânzare interna-
ţională de mărfuri încheiată la 14 iunie 1979 la New York şi
Protocolul de modificare a convenţiei încheiat la 11 aprilie
1980 la Viena în M. Of. nr. 46/1992
xxx Reguli şi uzanţe uniforme cu privire la acreditivele documen-
tare, Broşura nr. 500
xxx Reguli uniforme privind incassourile, Broşura nr. 522

Relatii Valutare Internationale

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Relatii Valutare Internationale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Gheorghe Voinea 1

CAP. 1. Conceptul şi sfera relaţiilor valutar financiare internaţionale................................................4

10.1 Sfera şi gruparea plăţilor internaţionale .....................................................................................83

Concepte şi tendinţe din domeniul finanţelor internaţionale

Delimitarea sferei finanţelor internaţionale, cunoaşterea

TIMP DE ASIMILARE: 4 ore

Capitolul 1. Conceptul şi sfera relaţiilor valutar financiare

CONCEPTUL ŞI SFERA RELAŢIILOR VALUTAR FINANCIARE

1.1. Conţinutul şi sfera relaţiilor valutar financiare internaţionale

Evoluţia schimburilor economice internaţionale şi a cooperării, politicile

Globalizarea a expus la risc economiile ţărilor dezvoltate, cât şi pe cele ale

Mijloace şi instrumente de plată internaţionale

Delimitarea mijloacelor şi instrumentelor de plată internaţionale

TIMP DE ASIMILARE: 4 ore

Capitolul 2. Valutele şi monedele internaţionale

VALUTELE ŞI MONEDELE INTERNAŢIONALE

Schimburile economice şi prestările de servicii necesită folosirea unor mijloace

2.1.1 Conceptul şi formele valutei

În accepţiunea statutului Fondului Monetar Internaţional, moneda unei ţări

a) Aranjamentele de schimb fără monedă oficială separată

indicatori selectivi. Gradul de flexibilitate al ratei de schimb depinde de lărgimea

Moneda internaţională se deosebeşte prin faptul că este emisă de un alt organ

De la 1 ianuarie 1999, Fondul Monetar Internaţional a înlocuit cantitatea de

Zona Populaţi Ponderea în Ponderea în Ponderea Rezerve

Moneda EURO exercită influenţă asupra activităţii întreprinderilor din ţările

Experienţa Comunităţii Economice Europene a arătat că transferul progresiv al

1. Prin ce se individualizează conceptul de valută?

CAMBIILE, BILETELE LA ORDIN, CECURILE ŞI CARDURILE -

Plăţile ce decurg din schimburile internaţionale se pot efectua şi cu ajutorul

• necesită promovarea uniformităţii în aplicarea ei;

Dacă girul conţine expresiile „pentru încasare", „pentru depozit", „valoare în

Girantul 24reprezintă persoana care se angajează ca la dezonorarea cambiei prin

3.2 Biletul la ordin

Biletul la ordin reprezintă un instrument de plată din relaţiile economice

Fig. 3.1 Efectuarea plăţilor internaţionale prin bilet la ordin

Constituie un instrument de plată din relaţiile economice internaţionale prin

Fig. 3.2 Efectuarea plăţilor internaţionale prin intermediul cecului

3.4 Cartea de plată (cardul)

Cărţile de credit (credit-card) asigură dreptul deţinătorului de a achita bunuri şi

Fig. 3.3 Efectuarea plăţilor prin intermediul cardului

• centrul de autorizare transmite cererea de autorizare a plăţii băncii emitente a

Cursul de schimb şi impactul său în relaţiile economice

Cunoaşterea modului de stabilire a cursurilor valutare a

TIMP DE ASIMILARE: 4 ore

Capitolul 4. Cursul de schimb şi impactul său în relaţiile

CURSUL DE SCHIMB ŞI IMPACTUL SĂU ÎN RELAŢIILE

4.1 Cursul valutar: concept, funcţii, forme

• cursul valutar poate fi stabilit în mod convenţional de autoritatea monetară a unei

Puterea de cumpărare a unei monede depinde de bunurile şi serviciile oferite şi

Acordul Smithsonian din decembrie 1971 a prevăzut un sistem de cursuri rapor-

4.2 Flotarea cursurilor valutare

Flotarea cursurilor valutare reprezintă formarea raportului de schimb al unei

• cursurile flotante amplifică riscurile din comerţul internaţional;

4.3 Factori care influenţează asupra cursului valutar

Fig. 4.1 Relaţiile dintre cursul valutar, balanţa de plăţi,

l ) În perioada de avânt economic, creşterea producţiei şi exporturilor

4.4 Influenţa cursului valutar asupra relaţiilor economice internaţionale

Fig. 4.2 Efectele devalorizării valutei de forma curbei în „J"

Fig. 4.3 Cercul vicios în cazul unei influenţe a deprecierii valutei

În măsura în care deprecierea monedei nu stimulează creşterea exporturilor şi nu

Fig. 4.4 Cercul virtuos dintre aprecierea valutei şi balanţa de plăţi

4.5 Riscul valutar şi măsuri de protecţie

A. Măsuri contractuale de atenuare a efectelor negative ale riscului valutar

Pieţe valutare şi financiare internaţionale