EVOLUTIA GEOGRAFIEI REGIONALE

Plonjarea in trecutul unei stiinte, cu scopul vadit si declarat de a-i decela

inceputurile, comporta o necesara detasare de substrat si o despovarare de eventualele idei
preconcepute. Intoarcerea pe firul timpului inseamna o consimtire la o calatorie de la complex
la simplu, de la armatura sistemica a peisajului, analizat astazi ca expresie a unui ansamblu
de interrelatii, la primele fraze ale descrierilor geografice antice. Ea semnifica nu numai un
pelerinaj la origini, ci mai mult: o rememorare pertinenta a etapelor, decelarea pragurilor
si punctelor de inflexiune, recunoasterea critica a erorilor etc. Iata de ce acordam acestui
demers o importanta mai aparte, retrospectivele avand harul - atunci cand sunt inspirat
coordonate - sa mature asperitatile, adica acele contrapante ce fac evolutia mai lenta si
progresele intarziate.
O privire impartiala asupra caii urmate in afirmarea sa de Geografia Regionala,
conduce, invariabil, la creionarea unor etape in care, pe baza informatiei acumulate, se
contureaza notiuni si concepte, se descopera si se perfectioneaza metodologii, se formuleaza
primele legitati etc. Ca evolutia nu a fost continuu ascendenta, ca a avut un mers sinuos, cu
amplitudini maxime si minime, cu divagari multiple si afirmari viguroase, este de la sine inteles.
Dealtfel tocmai intervalele de minima reverberatie sau cele dominate de crize si reorientari vor
sluji, adesea, drept criteriu de delimitare a perioadelor fertile in raport cu celelalte.
Astfel, in evolutia Geografiei Regionale se disting urmatoarele etape:
etapa antica (incipienta);
etapa marilor descoperiri geografice (a acumularii)
etapa vidaliana (a afirmarii);
etapa postvidaliana (a contestarii);
etapa actuala (a remodelarii).

Inceputurile antice ale Geografiei Regionale

Este neindoielnic faptul ca inceputurile Geografiei Regionale se confunda cu cele
ale stiintei-mama, Geografia, aparitia primelor descrieri (chorografie) de nuanta geografica
avand un profund caracter regional. Calatoriile lui Ulise din Odiseea lui Homer nu sunt
decat prilejuri de a prezenta locuri si oameni, de a face o descindere in necunoscutul ce
imprejmuia, in antichitate, atat de restransa oicumena.
In Istoriile sale, Herodot (sec. V i.e.n.) releva fata ascunsa a tinuturilor pe care
singur le-a strabatut, dar ofera si referinte asupra teritoriilor si populajiei dinafara
itinerariilor sale (sa ne amintim mentionarea agatarsilor ce culegeau aurul din nisipurile
Muresului sau informatiile despre stramosii nostri daci). El utilizeaza, concepand pentru
prima data, eel mai utilizat instrument geografic: harta. Intocmirea ei n-ar fi fost posibila fara
cunoasterea si utlizarea informatiilor oferite de alte doua stiinte care in antichitate au
progresat rapid: astronomia si matematica. Desigur, in realizarea acesteia savantul nu
foloseste relevee, ci reprezentari mentale proprii ale locurilor, clasate in ansambluri sau forme
geometrice (P. Claval, 1993). Harta bazinului est-mediteranean imagineaza astfel cele trei
continente cunoscute la vremea aceea, Europa. Asia si Libia (Africa), in interiorul carora
apare pamantul scitic, Marea Neagra, Marea de Azov, Volga si Dunarea.
Herodot descrie astfel suprafete, locuite de oameni cu diverse obiceiuri, surprinde
trasaturile primordiale ale peisajului si spatiului. Iata de ce acest mare enciclopedist al
antichitatii, care a descris, intr-o maniera stiintifica pentru vremea respectiva, nenumarate
teritorii si a introdus in sfera metodologiei eel mai important ustensil geografic - am numit
harta -fara de care studiul geografiei este de neimaginat, trebuie considerat ca primul
deschizator de drumuri in Geografia Regionala.
In epoca elenistica, la Alexandria, harta face progrese importante. Universul este
conceput ca o sfera in centrul careia se afla Pamantul (conceptia geocentrica ce va domina
astronomia si cunoasterea asociata ei pana la Galilei si Copernic). Apar deja figurate axa
polilor, ecuatorul, tropicele si cercurile polare intre care se inscrie spatiul locuit. Ca urmare,
precizia localizarii prin cele doua coordonate, latitudinea si longitudinea creste
(perfectibnandu-se continuu pana in secolul XVIII).
Descoperirile lui Eratostene (275-193 i.e.n.) si Ptolemeu (100-178 e.n.) sunt
valorificate asiduu la elaborarea unor harti din ce in ce mai precise si mai detaliate.
Elaborarea hartilor presupunea delimitari de uscaturi si mari, trasari de fluvii si lanturi
montane, localizari de orase si de areale populate de diverse triburi si popoare. Adica tot
ceea ce Geografia Regionala presupune si inglobeaza in domeniul sau de studiu, in matricea
elementara a structurii sale. De aici pana la delimitarea regiunilor si prezentarea trasaturilor
lor peisagistice calea este scurta si multi geografi antici au parcurs-o.
Unul dintre acestia a fost Strabon (63 i.e.n. - 25 e.n.) considerat, tocmai datorita
descrierii unor regiuni geografice, ca parintele Geografiei. El foloseste in opera sa atat
informatiile culese in calatoriile proprii cat si cele oferite de alti calatori. Vom regasi, astfel,
in ,,Geografia" sa, infatisarea lumii cunoscute la vremea aceea, respectiv a tinuturilor inluse
in Imperiul Roman, Persia, India. Autorul intreprinde, cu dezinvoltura, regiondri geografice,
separand spatiul descris in ansambluri teritoriale numite metaforic, dupa forma lor:
Peloponesul seamana cu o frunza de platan, iar Spania cu o piele de taur etc.
Descrierile lui Strabon includ referinte asupra pozitiei geografice, climatului,
asezarilor (vizand, in primul rand orasele si porturile), in vreme ce, totusi, informatiile de
natura economica sunt rare si disparate.
Geografia Regionala cumuleaza, la inceputurile sale, atat de timpurii, contributiile altor
savanti ai antichitatii precum Aristotel, Platon, Pliniu eel Batran care, secvential sau in
detaliu, au reliefat imaginea unor fenomene sau regiuni pe care le-au vizitat.
Concluzionand, etapa antica, inicipienta, de conturare a Geografiei Regionale s-a
materializat in:
aparitia primelor descrieri ale unor tinuturi si teritorii, cu surprinderea
progresiva a unor aspecte din ce in ce mai diversificate;
conceperea si utlizarea hartii, intocmita pe baze matematice riguroase, de unde
posibilitatea localizarii fenomenelor analizate;
realizarea primelor decupaje teritoriale, precursoare ale actiunii de regionare
propriu-zisa.
Se observa, din cele susmentionate, ca in aceasta etapa initiala stiinta geografica insasi
primeste consistenta prin intermediul conceptelor specifice Geografiei Regionale, progresele
celei dintai suprapunandu-se, uneori pana la identificare, cu afirmarea celei din urma.

Etapa marilor descoperiri geografice si a revolutiei industriale

Dupa o sincopa de cateva secole, suprapusa evului mediu, cand premisele atat de
favorabile ale afirmarii Geografiei Regionale din antichitate s-au estompat datorita unui
conglomerat de factori inhibitori (fanatismul religios, farmitarea feudala, razboaiele frecvente
si indelungate, epidemiile, migratia popoarelor), ea primeste un imbold deosebit ca urmare a
declansarii fenomenului numit "marile descoperiri geografice". Incepute la sfarsitul secolului
XV, ele vor continua cu asiduitate in secolele urmatoare, largind suprafata oicumenei si
dandu-i conturul apropiat infatisarii sale actuale. Psihoza calatoriilor, a descoperirii de noi
teritorii - indiferent care a fost mobilul - a subventionat, indirect, acumularea unei cantitati
uriase de informatie geografica privind natura, populatia si resursele tinuturilor respective.
Credem, fara sa gresim, ca etapa mentionata a beneficiat din acest punct de vedere, de o
materie prima atat de abundenta incat Geografia n-a reusit sa o valorifice, sa o sistematizeze
si analizeze stiintific la momentul dat. De aici progresul infim, in ciuda descrierii la nesfarsit a
altor si altor regiuni.
Intensificarea calatoriilor si diversificarea scopurilor pentru care erau intreprinse a impus
perfecfionarea reprezentarilor cartografice, care castiga, in precizie si rezolutie. Harta lui Piri
Reiss si harta lui Mercator sunt doua din realizarile de exceptie ale epocii, unde "lumea
noua" apare bine conturata. Regiunile globului se inmultesc, odata cu referintele de ordin
peisagistic sau antropic. Tarmurile si insulele devin tinte predilecte ale interesului
cartografilor, reprezentarea lor devenind o conditie sine qua non a colonizarilor ulterioare.
"Jurnalele de bord" ale navigatorilor contin multe pasaje demne de orice retrospectiva a
stiintei despre locuri, oameni si obiceiuri, adica Geografia Regionala.
Sub aspectul abordarii noilor tinuturi, descrierile incep sa devina comparative,
"lumea veche" fiind un sistem de referinta, ceea ce se constituie intr-un prim pas spre
diferentierile regionale.
Intrarea in scena a politicului, prin actiunea de colonizare, a stimulat nu numai
intensificarea calatoriilor intercontinentale, dar si a expeditiilor in interiorul continentelor.
Marco Polo, Pizzaro, Cortez, Cabral etc sunt emblemele unei tendinte din care stiinta
ansamblurilor regionale n-a avut decat de castigat. Odata cu intocmirea unor noi harti, dar si
a organizarii mai optime, politica si economica, a teritoriilor in cauza. Asa numita
"geografie administrativa", ce s-a afirmat pana in secolul XIX in unele tari (Maryvonne le
Berre, 1980) isi are originile aici.
Revolutia industriala, inceputa in Anglia secolului XVII si extinsa ulterior in vestul
Europei si estul Americii anglo-saxone, a pus in fata geografului probleme noi. Daca
anterior exploatarea resurselor subsolului viza, mai ales, minereurile auro-argentifere si, in
cantitati mici alte metale, gama materiilor prime necesare industriei in plin avant se multiplica
rapid. Cautarea si exploatarea acestora genereaza fluxuri noi de bunuri si interese, peisajul
umanizat se diversifica, hartile elaborate contin arealele si regiunile posesoare de resurse,
precum si caile de acces cele mai lesnicioase. Se contureaza centre si regiuni industriale,
Noua Anglic devenind un veritabil "atelier" al Americii de Nord (J. H. Paterson, 1989).
Concomitent, limitele uscatului cunoscut se extind la toate continentele globului,
inlaturarea petelor albe din interiorul Africii, Americii de Sud sau Asiei realizandu-se cu
asiduitate.
Sub influenta sistematicii biologice, Geografia incepe sa-si ordoneze elementele in
structuri regionale si peisagistice. Cautarea specificitatii este la ordinea zilei. Desenul,
gravurile si litografiile intra in arsenalul mijloacelor de redare geografica. Regionarea cautata
de practica administrativa apeleaza la grila geometrica uniforma, diviziunile naturale
existente, inertia deplasarilor sau comoditatea oamenilor.
Care sunt insa realizarile etapei mentionate in ceea ce priveste evolutia stiintei care
ne intereseaza? Din cele relatate se detaseaza urmatoarele aspecte:
●perioada secolelor XVI-XVIII, suprapusa temporal marilor descoperiri geografice si
debutului revolutiei industriale prilejuieste extinderea fara precedent a domeniului de
studiu al Geografiei Regionale, ce va include intregul uscat terestru; miscarile de
populatie se amplifica datorita colonizarilor, vaste teritorii sunt nou umanizate,
exploatarea resurselor solului si subsolului se intensifica. Apar astfel noi interrelatii
spatiale, noi cauzalitati ce se cer observate, analizate si explicate in ansamblul lor;
●lupta pentru sferele de influenta intre marile puteri genereaza mutatii de ordin
politic si administrativ, noile teritorii fiind impartite sau grupate in entitati regionale
guvernabile;
●perfectionarea hartilor si diversificarea lor continua cu asiduitate (in Franta, harta lui
Cassini, din sec. XVIII, pe care erau figurate localitatile, padurile, viile si drumurile).
La sfarsitul acestei etape, geografii constata ca unitatile politice, descrise cu
predilectie, sunt inadecvate pentru descoperirea si descrierea arealelor naturale ce-i
intereseaza. Acest fapt a reprezentat un moment-cheie in definirea sistematica a conceprului
de regiune ce va fi imbogatit si diversificat in semnificatiile sale in etapele urmatoare.
Etapa afirmarii (vidaliana)

Daca perioada anterioara s-a caracterizat printr-o acumulare masiva de informatie

geografica, etapa urmatoare, datata temporal intre 1859 si 1953, poate fi defmita ca
intervalul saltului calitativ, cand Geografia Regionala atinge zenitul afirmarii sale. In anul
1859 Ritter si Humboldt, fondatorii Geograflei moderne, isi incheie destinul lumesc, iar
Darwin publica Originea speciilor. Este etapa definirii limpezi a domeniului de studiu, a
prefigurarii principiilor, metodelor si mijloacelor de investigatie. Extensiunea continua a
oicumenei si vectorii politici si sociali nou aparuti au impus Geograflei, cu stringenta, nu
numai descrieri detaliate de locuri si fenomene, ci si propuneri pentru o mai judicioasa
gestionare a uscatului continental. Se contureaza acum doua directii de evolutie a stiintei
mentionate, si anume: cea de factura economista (care a deschis campul abordarilor),
respectiv cea naturista (pornind de la componentele fizico-geografice ale peisajului). Ele
vor converge treptat inspre abordarile de tip integral, sistemice.
Desi majoritatea absoluta a geografilor sunt de acord in fixarea momentului
fundamentarii Geograflei Regionale odata cu studiile intreprinse, intre 1870 si 1919, de Paul
Vidal de la Blache, o privire retrospectiva critica devanseaza contributiile - dealtfel
incontestabile - ale acestuia cu aproape un secol. Avem in vedere, inainte de orice, opera lui
Johann Heindrich von Thunen, Statul izolat, a carei prima parte apare in anul 1826, la
Hamburg. Pornind de la experienta personala, de mare si eficient proprietar funciar, el
formuleaza teoria localizdrii agricole, unde factorial decisiv al raspandirii activitatilor este
pretul transportului produselor. In modelul propus de acest autor se are in vedere, initial, un
spatiu omogen, cele patru zone desfasurandu-se sub forma de fasii concentrice in jurul
centrului de referinta. A doua secventa a modelului, unde apare ca factor perturbator fie o
cale majora de transport, fie mca un centru de gravitatie, releva o ordonare a fasiilor in alta
configuratie, principiul ramanand insa acelasi: costul minim al deplasarii produselor.

Pe langa utilizarea, pentru prima data intr-o maniera convingatoare, a izoliniilor,

lucrarea lui von Thunen se constituie intr-o linie de start fructuoasa al altor analize in care
domeniul Geografiei Regionale este guvernat de cauzalitati de natura economica. Subliniem
acest aspect, deoarece perspectiva economica va msoti afirmarea Geografiei Regionale pana
in zilele noastre, intr-un mers paralel sau interferandu-se cu cea de-a doua orientare si anume
cea izvorata din ansamblul conditionarilor de ordin natural.

Albert Schaffle (1873), continua analiza intreprinsa de von Thunen. incercand sa

explice, pornind de la cercurile concentrice , jocul fortelor de gravitatie, centrifuge sau
centripete, in localizarea industriei. Ca vectori ai acestora, autorul numeste, in primul rand,
forta de munca, materiile prime si energia. Se observa ca sistemul conditionarilor devine din
ce in ce mai complex, iar paienjenisul de relatii spatiale se extinde si se amplifica.
Viziunea economists asupra Geografiei Regionale se mentine si in studiul lui
Wilhelm Launhart (1882), care stabileste "locul punctului minim de transport", situat pe axa
ce uneste zona de provenienta a materiilor prime cu piata de desfacere a produselor.
La inceputul secolului XX, Alfred Weber (1909) formuleaza "teoria localizarii
industriei" unde distinge trei aspecte fundamentale si anume: existenta unui punct minim al
cheltuielilor de transport (idee preluata de la antecesorul sau), distorsiunea produsa de forta
de munca prin influenta indusa de centrele posesoare amplasate avantajos si jocul fortelor
de aglomerare (numarul unitatilor de productie) si de disipare (renta funciara). Remarcam, in
acest caz, nu numasi o sinteza fertila a preocuparilor anterioare, ci si inagurarea unor planuri
de referinta suprapuse, ce converg intru formularea unui sistem coerent de factori favorizanti.
Pe acest fundal ideatic si conceptual aparitia "teoriei locurilor centrale" formulata
de Walter Christaller, in 1933, ne apare ca o simpla continuare a unor consistente
contributii anterioare. El ridica insa mult stacheta interpretativa si o centreaza asupra
principalului element de habitat uman, cu eel mai ridicat potential de manifestare
geospatiala, orasul. La baza ierarhizarii oraselor el aseaza influenta manifestata de
activitatile tertiare si de servicii in propriul hinterland. In consecinta, fiecare unitate urbana
va avea un teritoriu subordonat egal cu marimea, uniform disipata, a vectorilor de gravitatie
regionala. El poate avea fie aspect hexagonal (aceasta forma geometrica ocupand la
maximum spatiul de interfata), fie circulara (cu mentiunea ca intr-o retea teritoriala de
cercuri tangente vor ramane spatii ale nimanui, ceea ce in realitate nu se confirma).
W. Christaller realizeaza si o ierarhie a oraselor dupa criteriile prezentate,
deosebind: orase de prefecture (cu hinterlandul eel mai vast), orase de arondisment, orase de
district, marile burguri si burgurile comerciale. De retinut faptul ca eel putin primii trei
termeni ai ierarhiei se sprijina pe functiile politico-administrative atribuite oraselor, ceea ce
naste, evident, supozitia interventiei si a altor factori in polarizarea diverselor activitati.
Teoria lui Christaller a avut un impact major asupra dezvoltarii Geografiei
Regionale, cautarea cu febrilitate de "locuri centrale" slujind politicului in fixarea de
atributii pentru anumite orase, dar si in delimitarea unitatilor teritoriale regionale. Deoarece
autorul mentionat si-a formulat teoria in conditiile unui spatiu omogen, el nu a fost regasit in
practica decat in cazuri cu totul particulare. De aici reactiile de contestare, ce au impus noi si
complexe investigatii asupra fenomenului polarizarii, reorientari, cautarea de alte modele
aplicabile heterogenitatii. Din care, desigur, stiinta n-a avut decat de castigat.
Sub directa influenta a lui Christaller activeaza August Losch (1940), ce formuleaza
nu mai putin de trei teorii si anume "teoria localizarii", "teoria regiunilor" si "teoria
schimbului". Daca teoria localizarii si a schimbului slujesc indeosebi interesele
economistilor, teoria regiunilor (a ariilor de piata) se apropie eel mai mult de sfera
preocuparilor geografice. El fundamenteaza aceasta teorie pornind de la elemente economice,
naturale, antropice si politice. Desi cu unele inadvertente, ansamblul de factori invocati de
Losch in delimitarea regiunilor se mentin si astazi (cei naturali si antropici, in primul rand).
Meritul sau consta in aprecierea regiunilor ca entitati de sine statatoare, cu o fenomenologie
proprie, inclusiv din punct de vedere economic.
Pecetea functiei economice a regiunilor transpare si din lucrarile lui Francis Perroux
(1950), unde conceptul de "spatiu economic" este intens vehiculat. Ulterior, in numeroase
alte studii, intre care retinem "Espace regional et amenagement du territoire" elaborat de
colectivul condus de J. Lajugie (1985), acesta se va cristaliza ca o notiune sine qua non,
intens argumentata si de larga semnificatie operationala, atat in analiza stiintifica, cat si in
abordarile practice.
Incercarile de definire a Geografiei Regionale pornind de la considerente de alt
prdin decat cele strict economice, analizate anterior, creioneaza a doua directie de abordare
care se va impune si va depasi sub aspectul receptarii geografice pe cea dintai. Premisele le
gasim la sfarsitul secolului al XIX in lucrarea "Geografia universala" elaborata de Elisee
Reclus, unde autorul reda cu acuitate marile structuri regionale ale globului. Desi descriptivismul
specific secolului mentionat abunda in filele lucrarii, ea are marele merit de a fi o monografie
geografica propriu-zisa, ce va servi ca model succesorilor sai.
Intr-o atmosfera propice, generata de evolutionimsul darwinian si de avantul societatii
de tip industrial, Geografia trece treptat de la etapa descriptiva la cea interogativa, a
formularii intrebarilor cauzale si a explicatiilor referitoare la conditionarile induse de
elementele naturale asupra colectivitatilor umane. Ca urmare, regiunea naturala se instituie
ca unitate taxonomica de baza a demersului geografic.
In aceasta perioada, cele doua curente care se confruntau in dezbaterile cercetatorilor
(reconstituirea caracterelor specifice fiecarui loc si delimitarea de spatii omogene) se dizolva
intr-o sinteza benefica afirmarii studiilor regionale.
Cel care atribuie Geografiei Regionale un statut stiintific incontestabil este Paul Vidal
de la Blache considerat "parintele" acestei ramuri geografice. Nascut in anul 1845, el abordeaza
fenomenele geografice dupa ce initial facuse introspectii in domeniul istoriei: de aici, poate,
pecetea pusa de opera lui Ritter, respectiv geografia umana, asupra demersurilor sale ulterioare.
In opera sa capitala, Tableau de la Geographic de France (1903) pasii facuti anterior, atat pe
directia economista, cat mai ales pe cea a regiunilor naturale, se materializeaza in notiuni si
concepte menite a infrunta durata. Pornind de la substratul natural indispensabil, Vidal
analizeaza modul de viata, adica modalitatile prin care comunitatile umane exploateaza mediul.
De aici si pana la formularea transanta ca "natura propune si omul dispune" nu a fost,
desigur, decat un singur pas. Acolo unde mediul geografic (notiune introdusa in 1876 de
Elisee Reclus) are resurse limitate tipologic apar schimburile, iar selectivitatea activitatilor
este tributara factorilor favorizanti. "Individualitatea Geografiei nu trebuie sa rezulte din
simple consideratii asupra reliefului si climatului; ea nu este ceva dat de natura.
Teritoriul este rezervorul energiilor adormite: natura a depozitat semintele, dar omul
determina utilizarea lor" spune magistrul in una din operele sale.
 Autorul nu releva doar caractere, ci si ierarhizeaza unitatile, regiunea devenind un
spatiu compus din:
a) mari ansambluri geografice (Bazinul Parizian, Pirinei);
b) vechi provincii istorice (Alsacia, Normandia. Savoia);
c) unitatile de rang inferior, numite adesea "pays".
Conceptul de " pays", vehiculat mult de geografii inceputului de secol XX,
indeosebi de cei francezi, vizeaza o regiune rurala, neatinsa de industrializare si putin
influentata de revolutia transporturilor. Ea poseda o economie distincta, cu trasaturi arhaice
reflectate in specificul exploatarii pamantului si modelelor de asezari. Vidal a negat mereu
ca o astfel de economie este un simplu raspuns la particularitatile mediului, sustinand, prin
modul de viata, o interferenta stransa tntre om si locuri.
In 1910 el realizeaza o compartimentare a Frantei in 17 regiuni, menite a inlocui
vechile departamente, suprapuse in general cunoscutelor provincii istorice. Intuitia sa
remarcabila este sustinuta de actuala impartire administrativa a tarii in 22 regiuni ale caror
limite coincid frecvent cu cele vidaliene.
Vidal a recunoscut, in lucrarile elaborate spre sfarsitul activitatii sale, rolul dominant al
oraselor asupra regiunilor inconjuratoare, al arterelor de transport si comunicatii in
determinarea modelelor geografice, precum si necesitatea definirii regiunilor la scara mai
larga pentru a inlatura tendinta de izolare locala. Subliniem, indeosebi, ultimul aspect deoarece
conceptele metodologice pe care el le-a promovat initial supralicitau eficienta analizei
relatiilor dintre factorii geografici pe suprafete limitate, studiile in teren si verificarea
propriilor teorii fiind facilitate de efectuarea lor pe spatii restranse.
Principalele coordonate ale gandirii vidaliene pot fi surprinse din insasi scopul
Geografiei, pe care acesta il prefigureaza prin studierea repartitiei inegale a omului pe Terra,
ca urmare a raporturilor sale cu mediul. Analiza modurilor de viata ramane o preocupare
constanta, autorul fiind inainte de orice un "posibilist" si nu un "determinist". Asociind
conditiile naturale si modurile de viata, el creioneaza unitatile teritoriale omogene, unde
actorii sunt constituiti din relatii, circulatia produselor si existenta nodurilor (metropolele).
Ideile vidaliene sunt reluate si sprijinite, prin adaugarea de noi valente, de catre
Lucien Gallois (1908), ce sistematizeaza conceptia antecesorului numind "regiuni naturale"
doar cele de ordin fizic, definite geologic, morfologic, pedologic, climatic si biogeografic.
Ele grupeaza "tarile" ca unitati restranse, dar caracteristice.
In aceeasi perioada de inceput de secol, Jean Bruhnes (1910) arata ca regiunile
naturale sunt, in ultima instanta, rezultatul delimitarilor intreprinse de om dupa diverse criterii
stiintific alese.
Odata cu fundametarea sa definitiva la mceputul secolului XX, Geografia Regionala
domina net abordarile de natura geografica, atat in anii premergatori primului razboi mondial
cat si dupa conflagratie. Port drapelul revine geografilor francezi, in primul rand discipolilor lui
Vidal de la Blache (Emm. de Martonne, A. Demangeon, R. Blanchard) prin aportul carora
acest tip de analiza a devansat cu mult preocuparile similare din alte tari. Ramura se va
mentine pe aceeasi pozitie pana la sfarsitul anilor '40, cand aportul cercetatorilor altor scoli
geografice (intre care si cei romani) creste in pondere si relevanta.
Astfel, in Germania, paralel cu directia imprimata de abordarile de sorginte
economica, prezentate anterior, se afirma, intre anii 1870-1890, orientarea naturalists, prin
studiile lui Ferdinand von Richthofen, considerat initiatorul studiilor regionale in aceasta tara.
Dintre continuatorii sai, amintim pe Alfred Hetner preocupat, intre 1895-1930, de analiza
teritoriala a scoartei terestre. El a indeplinit, in tara sa de origine, rolul pe care Vidal de la
Blache 1-a avut in dezvoltarea geografiei franceze (P. Claval, 1984), asemeni lui Herbertson
in Marea Britanie (al carui sistem al regiunilor naturale a fost mult apreciat si a servit ca model
pentru numeroase abordari ulterioare) sau Hartshorne in USA.
Daca in Franta, in centrul anlizei geografice s-a aflat regiunea, in Germania, tema
predilecta este peisajul (Landschaft-notiune propusa de Homeir, in 1805 si reformulata de
Otto Schluter la inceputul secolului XX), pentru care regiunea devine doar un suport, iar
arhitectii sai sunt locuitorii teritoriului in cauza, care-1 pot modela intr-un mod armonios sau
dimpotriva. (De aici pana la deriva rasista n-a fost decat un pas, pe care unii reprezentanti ai
aceleeasi scoli 1-au facut la mijlocul secolului susmentionat). De observat un aspect
interesant, rezultat din analiza comparativa a directiilor urmate de Geografia Regionala in cele
doua tari: in Franta regionarea se bazeaza pe relatiile omului cu mediu, in vreme ce in
Germania, peisajul, prin trasaturile sale fizice, devine un criteriu fundamental al decupajelor
teritoriale.
In America, in primul rand in SUA si Canada, debutul abordarilor regionale se
datoreaza unor europeni deveniti americani, elvetienii Arnold Guyot si Louis Agassiz, care, la
mijlocul secolului XIX, realizeaza primele studii cu caracter regional. Ele se mentin la nivelul
preocuparilor ocazionale, in 1907, deci la inceputul secolului urmator, doar Isaiah Browman
avand preocupari majore in acest domeniu. Ulterior, Geografia se specializeaza (cunoscut
este marele avant al geomorfologiei, datorat lui Davis), eclipsand, multe decenii, introspectiile de
tip complex.
Demne de subliniat sunt contributiile "Scolii din Vestul Mijlociu" ai carei reprezentanti
(C. Sauer, D. Whittlesey, R. Hartshorne), in intervalul 1910-1950, elaboreaza numeroase
studii de factura regionala, avand in focarul atentiei interpretarile functionale, localizarile si
complementaritatile interregionale. Specializarea (vezi belturile) devine o cheie a regionarii
intens uzitata, desi prisma abordarilor ramane predominant naturalista. Retinem indeosebi
contributiile lui D. Whittlesey, (1954) si R. Hartshorne, (1939), primul autor definind
regiunea ca un model de selectie si investigare a arealelor omogene intre limitele lor.
Omogenitatea devine criteriul principal al selectarii regiunii, care "nu este un obiect, ci un
concept intelectual inventat si utilizat pentru scopuri particulare". Whittlesey propune
termenul de "compage" prin care defineste entitatile spatiale coezive, echivalente unui "intreg
functional", notiune care nu a fost preluata insa de succesorii sai.
Hartshorne fixeaza locul Geografiei Regionale la intersectia celor doua planuri
majore, unul continand stiintele adiacente Geografiei (fizice, biologice, sociale), iar celalalt asa
numita "Geografie sistematica".
Intr-un studiu de mari dimensiuni, Walter Isard (1971) repune in discutie numeroase
concepte ale Geografiei Regionale, conducandu-si analiza inspre ipostaza pragmatica a
acesteia, direct conectata cerintelor practice. Regiunea este privita ca un sistem gravitational,
cu un potential si modele de interactiune spatiale proprii. Lucrarea lui Isard este aproape o
exceptie in contextul Geografiei anglo-americane unde, intre 1960-1980, adica in perioada
contestarilor, abordarile regionale se estompeaza pana la nesemnificatie, surclasate net de
cele axate pe domenii stricte de interes, impuse in marea lor pondere de comanda sociala.

Etapa postvidaliana (a contestarii)

Curba descendenta a Geografie Regionale isi are inceputurile inca in deceniul cinci al
secolului XX cand, sub imboldul insistent al politicului, apar primele devieri de la scopul
fundamental al oricarei stiinte, de-a sluji umanitatea si interesele ei constructive.
Concomitent, amplificarea si diversificarea fenomenologica genereaza dificultati in prelucrarea
si ordonarea informatiei in vechile tipare ale regiunilor geografice naturale. Postulatele
ramurii nu mai concorda cu noile realitati, cauzele multor procese si fenomene nu mai pot fi
decelate in maniera cunoscuta. Explozia demografica, exodul rural, afirmarea metropolelor,
dualismul ideologiilor si sistemelor economice introduc noi variabile in campul
investigatiilor de profil. Relatiile univoce intre mediu si societate se transforms in raporturi
biunivoce, omul reusind sa se impuna ca factor dominant al interrelatiilor. Este limpede ca
abordarile trebuiau realizate la alt nivel, cu alte mijloace, mai perfectionate, in contextul altor
strategii.
O grea lovitura primeste insa Geografia Regionala in intervalul 1953-1970, al
"revolutiei cantitative", fundamentata teoretic in studiile lui F.K. Schaefer (1953) si W.
Garrison (1957) (citati dupa R.E. Dickinson, 1976), prin dezvoltarea fara precedent a
subramurilor, in sensul aprofundarii cercetarilor morfologice, pedologice, climatice,
biogeografice; de geografie urbana, rurala, sociala, politica (cele din urma mai putin pregnante
in tarile fostului bloc comunist din Europa si Asia). Pe langa "migrarea" majoritatii absolute a
geografilor in astfel de preocupari, se instaureaza si falsa idee ca disciplinei in cauza ii revine
doar rolul sintezelor teritoriale finale. In loc sa asistam, cum s-ar putea deduce din noua
orientare, la o eficientizare maxima a demersurilor, se produce o scindare tot mai vizibila a
domeniului, o evolutie in sens invers (practic o involutie), de la general la particular, de la
complex la simplu. Daca in sfera decelarii cauzelor intime ale fenomenelor geografice noua
orientare a avut o importanta covarsitoare, datorita analizelor la microscara, la nivelul reliefarii
sistemelor integrate, a interrelatiilor din interiorul si exteriorul unitatilor teritoriale pierderile
au fost semnificative.
Reactia inevitabila, pana la un punct fireasca, datorita intrarii in eclipsa a vechilor
preocupari, a fost punerea tot mai frecventa in discutie a notiunii de regiune. Fenomenul ia
amploare in anii '60 si va dura, cu ecouri redundante, pana in zilele noastre.
Printre primii geografi europeni care dau semnalul negarii Geografiei Regionale se
inscrie George Chabot (1952) (citat dupa A. Dauphine, 1979) care mentioneaza: "regiunile
naturale, dragi geografilor de la inceputul secolului, sunt o iluzie; se poate vorbi numai de
regiuni structurale, morfologice, climatice, botanice care sunt departe de a se suprapune".
Parerea sa, sa nu uitam, este puternic influentata de febra stiintifica a zilei, determinata
tocmai de dezvoltarea studiilor pe domenii specifice, desi, cum singur o marturiseste,
finalul acestora converge tot inspre delimitarea regiunilor, dar a celor specializate.
Daca unii autori, sesizand, pe buna dreptate, criza conceptuala in care se afla
Geografia Regionala, incearca sa gaseasca o solutie de iesire prin remodelarea strategiilor de
abordare a ansamblurilor teritoriale (Etienne Juillard, Bernard Kayser, Andre Dauphine,
Alain Chauvet), altii propun reorientari cvasitotale, cu abdandonarea vechilor concepte si
imbratisarea altora. Asa isi face loc notiunea de spatiu geografie care, sub imperativul
organizarii, a amenajarii, se instaureaza tot mai insinuant in prim planul preocuparilor noii
generatii (J.B.Gamier, A. Fremont).
In sfarsit, nu lipsesc nici contestarile si negarile vehemente, articolul semnat de
Maryvonne le Berre (1980) fiind edificator in acest sens.
Pentru a avea o imagine asupra a ceea ce i se reproseaza Geografiei Regionale ar fi
interesant, credem, sa insistam asupra ultimei interventii, din respect pentru parerile de alta
factura decat cele proprii, dar si pentru a retine ambiguitatile si deficientele pe care, sa
recunoastem, stiinta regiunilor geografice le-a acumulat in timp si nu le-a eliminat la momentul
oportun.
Inca de la inceputul analizei, autoarea catalogheaza Geografia Regionala ca aservita
unor nevoi politice (statul-natiune), ceea ce, uneori, la unii autori, a fost adevarat. Nu se face
insa o selectivitate in aceasta afirmatie si se uita prea usor ceea ce o simpla estimare
cantitativa ar fi reflectat: ponderea studiilor cu alta tenta decat cea enuntata este covarsitoare.
In continuare, dupa o serie de intrebari cu scop nedeclarat, dar tintind vizibil domeniul
mentionat, se trece la atacul direct susfinandu-se, cu o argumentatie careia nu-i lipsesc
atributele polemice, imposibilitatea transpunerii spatio-temporale a conceptului clasic de
regiune. Permanenta, armonia, originalitatea, echilibrul (atribute ale regiunii clasice) nu mai
rezista, spune autoarea, mutatiilor de dupa al doilea razboi mondial. Rezultatul: abandonul
abordarilor regionale in favoarea unui concept mai larg, eel al organizarii spatiului.
Urmeaza contestarea fundamentelor stiintifice ale Geografiei Regionale (nu a pus in
discutie modele si teorii; nu s-a dotat cu o metodologie veritabila; a imprumutat metode si
rezultate de la alte discipline etc), autoarea uitand (sau mimand amnezia) ca toate disciplinele
invocate se regasesc in trunchiul acesteia. Or, este absurd ca intregul sa nu beneficieze de
logistica partilor, operand cu alte unitati de masura.
Din numeroasele ambiguitati invocate de Maryvonne le Berre refinem acceptiunile
diferite ale termenului de regiune, scara variabila a studiilor regionale, fixarea a priori a unor
limite de regiuni etc.
In fine, concluzia autoarei: Geografia Regionala se afla intr-o letargie profunda si
este inapta de a trata problemele organizarii spatiului !!!
Pe aceeasi lungime de unda, dar fara a se ralia intrutotul contestatarilor, Pierre
Dumolard (1980), se intreaba daca "geografii mai cred inca in Geografia Regionala" cand
conceptul de regiune insumeaza atatea ambiguitati, paradoxuri si contradictii.
Regiunea si metodologia sa este pusa sub semnul indoielii, inca de la sfarsitul anilor '30,
si dincolo de ocean, in SUA, unde criticile intregesc un scenariu al contestarii sustinut pe
urmatoarele argumente (D. Grigg, in R. J. Chorley, P. Haggett, 1971):
●regiunea nu este o entitate originala sau un organism (cum sustineau
Hartshorne si Herbertson); rezulta ca suprafata terestra nu este alcatuita dintr-un
mozaic de regiuni a caror delimitare este sarcina principala a geografului;
●deoarece unele regiuni pot fi definite riguros, rezulta ca exista
suprafete care nu au caracteristici particulare si, ca urmare, nu
pot fi numite regiuni. De aici, doua consecinte: 1) pot exista mai
multe arii intermediare decat regiuni, si 2) daca o regiune nu
poate fi delimitata cu acuitate, poate ea sa existe?;
●abordarea ecologica a comunitatilor umane este importanta, dar
prea multi geografi au presupus ca viata umana este o functie a
mediului, neglijand alti factori. Pe de alta parte, regiunile
geografice au suportat prea vadite peceti ale determinismului
geografic;
●conceptul regional reprezinta o inregistrare statica a vietii umane, cu doua
ipostaze: 1) sistemul regional are validitate pentru momentul in care este
conturat si nu pentru alt moment, studiul schimbarilor in timp avand o pondere
nesemnificativa, 2) studiile regionale tind sa trateze regiunea definita ca o
comunitate izolata de resrul lumii, desi este evident ca nici-o arie de acest tip nu este
independents de alte parti. Rezulta astfel doua imperative, si anume: acordarea
unei atentii sporite dinamicii fenomenelor, indeosebi celor de la nivel
interregional, respectiv considerarea regiunii ca parte a unui sistem, care este, in
ultima instanta, lumea.
Se observa, si in acest caz, insistenta asupra unor aspecte care, la o adica, pot fi
imputabile tuturor ramurilor Geografiei, daca nu tuturor fenomenelor din sfera acesteia
(orice studiu geografic inseamna, in ultima instanta, o "radiografie la zi" a unei realitati care,
in alt timp, va avea alti parametri, dictati de propria evolutie!). Regiunea-sistem, conceputa
ca o solutie la criza regiunii clasice, nu este oare organismul spatial imaginat de Hartshorne,
unde functia de ansamblu rezulta din insumarea trasaturilor fiecarui component in parte? Noi
credem ca da.
Tonul acid al acestor demersuri se erijeaza intr-o corola a celei mai nefaste perioade
parcursa de stiinta noastra care, departe de-a descuraja, trebuie receptat la adevarata sa
semnificatie: orice stiinta care nu-si adapteaza din mers, permanent, metodologiile si
conceptele la noile tendinte risca, invariabil, punerea sub semnul intrebarii si contestarea cea
mai furibunda.

Etapa actuala (a remodelarii)

Receptand cu o pasivitate inexplicabila neincrederea multora, poate pentru ca cei
chemati sa o contracareze se aflau spre sfarsitul carierei, cand angoasele existentiale nu
stimuleaza confruntaiile, poate pentru ca ei insisi, monospecializandu-se, s-au indepartat de
veritabilul substrat ideatic, Geografia Regionala da semne vizibile de reinvigorare odata cu
primii ani ai deceniului '90.
O ajuta in acest sens atat stradania si consecventa celor care, putini la numar, nu i-au
abandonat niciodata insemnele (R. Brunet, 1972 - "regiunile exista, dar ele trebuie descoperite
si nu create de geografi"; P. Dumolard, 1980 - "regiunea este expresia discontinuitatilor in
geografie"), cat si recrudescenta politicului la scara planetara, ca urmare a mutatiilor bruste la
nivel ideologic, economic si social petrecute in majoritatea absoluta a statelor apartinand
sistemului socialist, dar si a celor in curs de dezvoltare, nealiniate. De asemenea, se observa
o pierdere vizibila de entuziasm in tabara celor care, substituindu-o cu "spatiul geografie" au
ajuns, in final, tot la "regionare". Acest ultim "arabesc lateral" nu i-a facut decat un urias
serviciu: pe langa tragerea unui serios semnal de alarma asupra propriilor deficiente, i-a
adaugat un cumul notabil de noi perspective, de noi metodologii si concepte. Dar, atentie:
revenirea la matca fireasca nu este deplina, iar nevoia de flexibilitate se accentueaza. Este ceea
ce Paul Claval (1993) sintetizeaza, mai mult decat convingator: "Geografia Regionala de
astazi nu raspunde acelorasi obiective si nu incearca sa rezolve aceleasi probleme ale
societatii ca cea de ieri, dar fara punerea la punct progresiva a conceptelor si metodelor
primelor descrieri initiate de greci, va fi imposibil de a satisface curiozitatile actuale si de a
face fata noilor nelinisti".
Dupa 1990, Geografia Regionala revine in actualitate datorita atat tendintei de
mondializare, cat si datorita intrarii in voga a abordarilor transfrontaliere. Regionarea este
privita ca "un ultim mijloc de salvare a functiilor regulatoare ale teritoriului. Regiunea
permite adaptarea principiului teritorialitatii la noile logici spatiale, economice si culturale
sub-sau transnationale. Ea faciliteaza reconcilierea intre vechile opozitii ale spatiului, ca
productie sociala, si teritoriului, ca o constructie politica" (P. le Gales, C. Lequesne, 1977).
Cum s-a ajuns la aceste formulari si recunoasteri ale atributelor Geografiei
Regionale in ultimii ani ilustram, prin cateva example, in ceea ce urmeaza.
Mentionam anterior ca, paralel contestarii din deceniile sapte-noua, o serie de geografi au
continuat sa remodeleze sistemul de valori al Geografiei Regionale, redefinindu-o si
adaugandu-i valente noi. Astfel, Etienne Juillard (1962), propune conceptul de "spatiu
functional", sinonim campului de actiune al fluxurilor de diverse ordine, definit mai putin
prin limite, ci prin centrul sau si retelele ce emana din acesta. Ca urmare, regiunea se
confunda cu un spatiu organizat de metropola si satelitii sai. Intr-un sens mai larg, ea devine
un spatiu omogen caracterizat prin peisajul sau.
Pentru Bernard Kayser (1964) "o regiune este, pe teren, un spatiu precis, dar nu
imuabil: inserts intr-un cadru natural dar raspunzand la trei caracteristici esentiale:
legaturile existente intre locuitorii sai, organizarea in jurul unui centru dotat cu oarecare
autonomie si integrarea functionala intr-o economie globala".
Reflexele contestarii din etapa precedenta s-au prelungit si in etapa actuala prin
incercarea de "demitificare" a regiunii, de contrapunere acesteia a altor entitati mai eficiente in
scopul lor. Un astfel de exemplu ni-1 ofera Jaqueline Beaujeu Gamier (1971), conform careia
geografii trebuie sa se ocupe de "spatiu in masura in care acesta este diferentiat prin
prezenta si activitatea umana". Autoarea sustine ca termenul de regiune nu are un sens precis
si fiecare il foloseste dupa nevoi. Diviziunile spatiale sunt realizate pornind de la elemente
fizice si umane, carora li se suprapune o alta divizare rezultata din relatiile intre diversele
elemente constitutive ce decurg din organizarea spatiului.
Observam ca termenul de spatiu revine cu obstinatie, ca dealtfel si la Armand
Fremont (1980) ce diferentiaza un spatiu al vietii si un spatiu social, reunite in spatiul trait
(L'espace vecu). Acesta presupune insa si valorile psihologice atasate locurilor si unesc
oamenii prin conexiuni imateriale. Ca urmare, notiunea de regiune ar avea o conotatie
plina de relativitate, dependenta de modul de productie, structurile sociale si ideologice.
Ezitarile conceptuale vizibile la acest autor nu-1 impiedica insa sa reliefeze trei tipuri de
organizare spatiala: regiuni fluide, regiuni inradacinate si regiuni explozive.
Tot in Franta, dupa un periplu fructuos in sfera geografiei umane si a ramurilor sale
(sociala si istorica), Paul Claval (1993) revine in actualitate cu un studiu ce repune in
discutie, in modul eel mai convingator, locul de drept al Geografiei Regionale intre ramurile
de baza ale Geografiei. Lucrarea sa are meritul unui veritabil ghid in demersurile regionale,
desi unele segmente ale domeniului sunt mai putin aprofundate.
Dar, distilarea conceptuala atinge nivelul definirii unui nou statut al regiunii in
abordarile grupului Geophile, condus de Violette Rey. Savantul francez cu cele mai consistente
analize ale fenomenului geografic romanesc, de la Emm. de Martonne incoace. Autoarea isi
fundamenteaza viziunea sa asupra Geografiei Regionale din realitatile spatiului carpato-
danubiano-pontic (printre altele). Complexitatea structurilor naturale, dar mai ales cele
economice, sociale sau mentale ii ofera un ideal camp de investigate, cu rezultate dintre cele
mai interesante. Pornind de la reflectarea conditionarilor externe (mondializarea) si interne
(multiplicarea jocurilor la nivel economic si social), autoarea constata ca in Romania post-
decembrista exista "regiuni care castiga si regiuni care pierd" (Violette Rey, 1994). Ele nu se
mcadreaza insa intr-un curent specific Europei de la sfarsitul secolului XX, eel al
"regiunilor contra statului" cand aceste entitati, puternic motivate national si cultural, devin
independente (vezi cazul dezmembrarii Uniunii Sovietice, Cehoslovaciei, lugoslaviei),
dorind sa-si organizeze altfel realitatile. Ca urmare, problematica regionala apare ca o
incercare mereu reinoita de analiza a spatiilor umanizate, pornind de la diferente si diversitafi.
Pentru Romania, (dar conceptul ii caracterizeaza intregul demers in acest domeniu),
Violette Rey isi fondeaza abordarile pe regiunea inteleasa ca o combinare dinamica a
fenomenlor de identitate si mecanismelor functionale. Aceasta este purtatoarea unei energii
interne care "deformeaza, organizeaza sau polarizeaza intinderea geografica". Dimensiunea
identitatii consta in capacitatea permanenta de autoreproductie fundamentata in timp
indelungat. Ca urmare spatiul geografic este asimilat unei memorii generatoare de simboluri si
valori ce vor conserva si afirma identitatea. Dimensiunea funcfionala inglobeaza fortele
eficientei actuale, capacitatea de adaptare si transformare. Daca simbioza celor doua
dimensiuni este puternica, identificarea regiunilor este facila. Multiplele articulatii ale
acestora vor genera un evantai de tipuri regionale. (Ideea relevarii regiunilor ca entitati
functionale este mai veche si poate fi regasita la Robinson-1953-sau Hartshorne-1959).
Proximitatea geografica (concept opus mondializarii) ajuta la intelegerea sinergiilor
multiple si faciliteaza combinarea dinamica a identitatii si functiei, purtatoare ale procesului
regional. De asemenea, combinarea genereaza omogenitafile complexe, ce confera
lizibilitate si individualizare exterioara regiunilor prin evidentierea centrului si limitelor lor.
Neavand independents de decizie, regiunile devin subansambluri ale unui sistem de putere
teritoriala mai larg, chiar si atunci cand poseda o reala autonomie.
Dupa autoarea mentionata, indelungata teoretizare a distinctiei dintre regiunea omogena
si cea polarizata nu are sens decat la un anumit moment al analizei, deoarece la un nivel
superior omogenitatea exista datorita actiunilor asociate ale polarizarii. Este ceea ce
permite identificarea unui spatiu regional in raport cu restul.
Avem de a face, deci, pornind de la o analiza de caz - a regiunilor din Romania - cu
o temeinica redefinire si punere la punct a conceptelor regionale. Putem spune ca Violette
Rey repune, pentru inca o perioada de timp, a carei lungime doar progresele inregistrate in
domeniu o vor decide, Geografia Regionala in drepturile ei, inchizand cercul spiralic pe care
Vidal de la Blache 1-a deschis acum un secol, prin prefigurarea unei noi traiectorii analizelor
regionale.
Etapa cantitativa, pozitivista, a geografiei americane isi diversifica demersurile in
anii '90, orientarile spre abordarile regionale fiind tot mai frecvente. Este ceea ce
sintetizeaza G. S. Dunbar, (1991), in privirea enciclopedica asupra geografiei moderae,
unde ramurii regionale ii revine "studiul diferentierilor areale ale suprafetei terestre". Ea ofera
o metodologie distincta, menita a evita determinismul mediului asupra relatiilor acestuia cu
locuitorii sai. Osciland intre ipostaza interna si extema asupra locurilor, ea faciliteaza
introspectii in diversitatea si complexitatea relatiilor dintre oameni si mediul lor de viata.
Scolii americane de Geografie Regionala ii apartine si M. Bradshaw, (1997) care,
considerand regiunile ca un produs al noii ordini mondiale, le clasifica in regiuni formale si
functionale.
Regiunile formale sunt parti distincte ale suprafetei terestre ale caror caracteristici
sunt determinate de combinarea trasaturilor fizice si umane. Fiecare regiune poate fi
perceputa daca ea este unica si neconectata cu restul lumii. Regiunile formale sunt utilizate
de catre factorii guvernamentali si de afaceri pentru a-si defini piata si arealele administrative.
Regiunile functionale sunt entitati geografice mult mai dinamice ce interactioneaza cu
alte regiuni in modelele nationale sau globale. Interactiunea permanenta dintre centru si
periferie se reflecta in schimbarea continua a marimii regiunii, dar si in declinul sau.
Pornind de la rolul omului in crearea si remodelarea regiunilor, de la interdependenta
acestora pe coordonatele vectorilor politici, economici sau sociali, de la posibilitatea de
"manipulare" a regiunilor de catre puterea politica etc, autorul delimiteaza, la nivelul
globului, urmatoarele regiuni majore: Africa de Sud si Sahara, Africa de Nord si sud-vestul
Asiei, Asia de Sud, Asia de Est, Europa de Vest, Europa de Est, Balcanii si fosta URSS,
America Engleza, America Latina si Pacificul de Sud. De remarcat, inca de la prima vedere, ca
autorul nu include in Balcani Slovenia, Croatia si Grecia ceea ce denota primordialitatea altor
criterii de regionare decat cele naturale, dar si arbitrariul multor regionari in care un element
fundamental al realitatii geografice, cum este pozitia pe glob, este eludat.
In sfarsit, introspectia noastra in evolutia Geografiei Regionale isi propune sa se
opreasca in zorii celui de-al treilea mileniu, cand P. Marchand (2001), dupa o suita de
adnotari privind continutul in semnificatii al termenului de regiune ("un teritoriu animat de
poli de decizie, organizat in spatii de productie, aceste doua elemente generand fluxuri
materiale si imateriale" sau "un spatiu organizat si convenabil utilizarii") pune in discutie
rolul Geografiei Regionale in perioada mondializarii. Spatiul regional devine astfel un
fragment al spatiului mondial divizat, la randul sau, in arii culturale (economice), state,
landuri (regiuni), departamente (judete), comune. Ca urmare, holarhia regionala (realizata mai
ales pe criterii economice, dar si politico-administrative) se imbogateste, functiile fiecarei
subdiviziuni integrandu-se organic in entitatea de rang superior prin adaptare si crestere a
gradului de complexitate.
In orice regiune actioneaza actori endogeni si exogeni, gradul de implicare a celor
din urma fund in crestere accelerata. Mondializarea se concretizeaza tocmai prin inmultirea
numarului de promotori capabili sa ia decizii de remodelare a spatiului. Ca urmare, se
accentueaza importanta factorului cultural, deciziile fiind luate nu numai sub imperativul
unor comandamente politice sau economice ci si sub imboldul unei peceti spirituale pe care
actorul in cauza o vehiculeaza. El actioneaza nu in functie de realitatea unui teritoriu ci in
corelatie cu imaginea sa despre acesta. Autorul vede aici numai partea pozitiva a lucrurilor
(un mesager al unei mari culturi, dintr-o societate avansata economic va implementa in
locul actiunii sale conceptele acesteia) dar realitatile pot fi si inverse (promovarea unor valori
straine locului, fara aderenta la substratul spiritual autohton). Deoarece multe decizii de
remodelare a spatiului sunt fructul unei politici, Geografia Regionala trebuie sa-si asume
cunoasterea acestei politici, a deciziilor sale trecute si prezente. Pentru P. Marchand "puterea"
si "politica" devin astfel veritabile chei ale stiintei regiunilor.

Geografii romani si Geografia Regionala

Exista suficiente temeiuri pentru a considera opera lui Dimitrie Cantemir,
Descriptio Moldaviae, publicata la Berlin la 1717, ca prima lucrare de Geografie Regionala
autohtona. Daca autorii mai vechi, in primul rand cronicarii, au inclus in scrierile lor,
preponderent literare, aspecte ale domeniului geografic, eel mai reprezentativ iluminist
roman ne ofera un studiu inchegat despre locuri si oameni, cu aproape doua secole mai
devreme decat Vidal de la Blache. El delimiteaza astfel o regiune - Moldova vremii sale - ca
entitate politica ale carei trasaturi fizice (relief, climat, hidrografie, vegetatie, fauna, resurse)
le interfateaza permanent cu factorul antropic (analizat prin prisma raspandirii in teritoriu,
structurii etnice, ocupatiilor, obiceiurilor, organizarii sociale). Nu lipseste, asadar, nici-un
component al peisajului care sa nu fie surprins in participarea sa la constituirea unui spatiu
trait, umanizat. Dealtfel, se observa ca majoritatea absoluta a referintelor au statut de
reliefare a interrelatiilor dintre om si mediul sau de viata ("aproape de Moinesti tasneste
dintr-un izvor pacura amestecata cu apa, pe care taranii nostri au obicei de o folosesc la
unsul osiilor de la carute") etc. Lucrarea este insotita si de o harta pe care sunt transpuse
principalele elemente analizate.
Acceptand regiunea naturala, in voga la vremea sa, ca un dat de necontestat, Simion
Mehedinti ii acorda in opera sa capitala Terra (1931) -veritabila Biblie a geografiei romanesti
(P. Cocean, 2000) - o atentie limitata. El pune in discutie doar dualitatea si raporturile
Geografiei Generale cu Geografia Regionala, transand net discutia in favoarea celei dintai
("descrierile regionale, oricat de numeroase si de interesante ar fi ele, nu-s decat material
pentru sinteza generala"). Se observa palierul inferior de pozitionare a celei din urma in raport
cu Geografia Generala ("cea mai sigura parte a Geografiei"). Dar, contradictiile autorului
nu intarzie sa apara atunci cand afirma ca descrierea unor teritorii in maniera regionala
reprezinta o ultima etapa de aplicare, o "incununare a geografiei ca stiinta", "singura
perspectiva a muncii geografice "etc.
In mod analog, George Valsan (1931) gloseaza asupra semnificatiei notiunii de regiune
naturala, insistand asupra "caracterelor deosebitoare" si a rolului lor in aplicarea principiului
"independentei geografice".
Contributiile cele mai consistente la definirea domeniului de investigatie al Geografiei
Regionale aduce, fara indoiala, Vintila Mihailescu (1964, 1968, 1970). Perspectiva abordarii
sale este larga si profunda, vizand atat domeniul de studiu, metodele de cercetare, cat si
raporturile ei cu celelalte ramuri geografice ("opozitia dintre Geografia generala si
Geografia regionala nu-i justificata; ele sunt doar faze sau etape ale elaborarii geografice").
De notat ca in acceptiunea sa Geografia Generala este o stiinta a intregului planetar, in vreme ce
Geografia Regionala studiaza partile acestuia.
Pozitia sa sustinuta in favoarea abordarilor integrate, regionale, trebuie apreciata si
in contextul manifestarii, mai mult in dezbateri decat in scrieri, in anii '60, si in randul multor
geografi romani a tenditelor de negare a Geografiei Regionale ("Geografia regionala nu
exista"! - declara aproape la unison participantii la o dezbatere stiintifica organizata in anul
1964 la Institutul de Geografie Bucuresti).
Exista, la autorul susmentionat, mai multe planuri ale disecarii fenomenului
regional, eel dintai fiind definirea regiunii ca entitate geografica ("regiunea este un teritoriu
cu aspect, structura si functii specifice, deosebite de ale tinuturilor vecine"). O mare atentie
acorda continutului acesteia, fapt care-i mijloceste delimitarea regiunii geografice (definita de
un continut complex, integral si limite naturale), de regiunile naturale (cu un continut
exclusiv natural si limite asemanatoare) si regiunile antropice (cu un continut exclusiv datorat
prezentei omului si limite conventionale: politice, administrative, economice etc).
Ca mijloc concret de delimitare regionala, V. Mihailescu propune peisajul, inteles ca
"ansamblul caracterelor exterioare ale unui teritoriu".
In alt plan, eel metodologic, regiunea geografica devine o unitate de studiu, cu care
incepe si se termina introspectia de profil. Este o notiune sintetica, defmind regiunea
naturala transformata de om. Ca urmare, obiectul de studiu al Geografiei Regionale este
complexul sau intregul teritorial.
Continuamd sirul analogiilor, autorul ajunge la stabilirea unei stranse relatii intre
Ecologie si Geografie, respectiv intre unitatile de studiu ale acestora, ecosistemul si regiunea
geografica (V. Mihailescu, 1970).
Trecand in domeniul practicii imediate, eel al delimitarii propriu-zise a regiunilor
geografice, Vintila Mihailescu se mentine, in ciuda conceptelor teoretice moderne vehiculate,
la stadiul creionarii entitatilor morfologice, fapt sesizat si amendat de urmasii sai.
Miscarea fertila a ideilor geografice in anii '70, derulate indeosebi in Laboratorul de
Geografie Regionala al Institutului de Geografie din Bucuresti, conduce pe unii cercetatori
(Horia si Cornelia Grumazescu) la abordarea regiunilor prin prisma teoriei sistemelor, fapt
care, la nivel european si mondial, se va accentua mai tarziu. De retinut opinia conform
careia delimitarea regiunii trebuie sa aiba la baza variatia indicilor cantitativi ce definesc
proprietatile partilor sale componente (H. Grumazescu, 1968). Avem astfel, in aceasta
pozitie, o incercare a geografului roman de-a armoniza relatia dintre Geografia cantitativa, in
voga la vremea respectiva, si Geografia Regionala aflata, tot atunci, in plina criza. Pentru
Cornelia Grumazescu (1970) orice regiune geografica este un complex teritorial functional
unitar, cu fizionomie specifics, definit de trei factori: mediul, comunitatea si substratul. Din
nefericire, dupa o excelenta analiza a regiunii Luncii Dunarii, unde metodologia studiilor
regionale este inspirat pusa in tema, din motive conjucrurale, grupul de cercetatori se
disperseaza, cu un impact negativ ulterior asupra domeniului in cauza.
Tot in deceniul opt, I. Donisa, (1977) va reitera: regiunea este un sistem teritorial
concret, definit de interactiunea si influenta reciproca a elementelor naturale, sociale si
economice.
Pentru Valeria Velcea (1988) regiunea ramane o entitate teritoriala functionala, ceea
ce apropie mult punctul sau de vedere de interpretarea sistemica ce incepuse sa se
contureze in perioada mentionata la nivel mondial.
Paralel acestor tendinte de veritabila noutate si modernitate, majoritatea absoluta a
geografilor romani se vor cantona (si datorita vicisitudinilor vremii), in inertia traditionala
a delimitarii si studiului regiunilor morfologice (V. Mihailescu, T. Morariu, G., Posea, etc).
Confruntarea cu inertia si-o asuma I. Ianos, (1981, 1993, 2000) care propune, initial,
alegerea si a altor criterii pentru regionare decat cele fizico-geografice. Unul dintre acestea ar
putea fi individualizarea in functie de ierarhizarea retelei de asezari, respectiv prin
asumarea relatiilor dintre acestea si teritoriul aferent. Intru-un astfel de context regiunea
devine un spatiu functional, polarizat.
Ulterior (1993) autorul revine cu o contributie de mare consistenta ideatica, regiunea
fiind statuata ca cel mai complex sistem geograflc, un sistem termodinamic si
informational optimal deschis, cu o structura disipativa. Ea poseda fluxuri de masa,
energie si informatie proprii, ce-i permit autoorganizarea. Complexitatea sistemului se
reflecta nemijlocit in marea sa rezistenta la schimbare.
Spatiul regional este coerent (componentele sale naturale si antropice sunt strans
conectate) si sinergic (conlucrarea componentelor generand o functie specifica). El se va
identifica integral in regiunile heterogene, in vreme ce regiunile naturale prezinta o
structura coerenta si sinergica numai in plan vertical (intre substratul geologic, relief,
hidrosfera, atmosfera §i biosfera).
Ca o contribute de ultima ora mentionam introducerea de catre P. Cocean, a spatiului
mental ca un criteriu de maxima eficienta in delimitarea unor regiuni geografice de mare
viabilitate ("tarile").
Paralel cu reconsiderarea sa pe plan mondial ca domeniu geografic de relevanta
importanta pentru dezvoltarea economico-sociala, dar si in plan politic, Geografia Regionala se
mentine in actualitate, castigand vizibil teren si in Romania. Facultatile de Geografie din
Bucuresti si Cluj Napoca isi centreaza preocuparile in catedre de profil, consolidand
colectivele de cercetare proprii. Geografia Regionala este o specializare distincta in cadrul
structurii doctoranturii avand pana in acest moment trei indrumatori (I. Ianos, I. Marin, P.
Cocean). De subliniat, mai ales, implicarea geografilor din Cluj Napoca in elaborarea unor
vaste proiecte de amenajare a teritoriului interjudetean (PATIJ) si a Regiunii de Nord-Vest
(PATR) unde conceptele si metodologia regionala au gasit un camp de aplicare extrem de fertil,
dand Geografiei, in ansamblu, o tenta pragmatica, de aplicabilitate in practica, de necontestat.
Analiza trasaturilor etapei actuale de dezvoltare a Geografiei Regionale pune in
evidenta eel putin trei comandamente majore pe care aceasta si le asuma si anume:
- mondializarea economica determina nevoia redefinirii spatiale a teritoriilor
favorizate sau defavorizate, prefigurandu-se noi poli, noi centre sau puncte de convergenta a
fluxurilor de energie, materii prime, capital si interese. Cine ar putea creiona mai succint, mai
complex toate acestea decat Geografia Regionala;
- cresterea rolului decizional al politicului, atat prin prisma redefinirii matricei statelor
globului, cat si a tendintelor de grupare si asociere a conglomeratelor de tari. Or se stie ca
unealta sa de baza, in relatia cu teritoriul, a fost si a ramas regiunea geografica;
- aprofundarea excesiva a subramurilor a condus atat la o acumulare masiva a
informatiei, cat si la o indepartare de stiinta-matca, Geografia, respectiv apropierea de alte
stiinte. Geografia Regionala ofera atat perspectiva valorificarii superioare a informatiilor
astfel obtinute cat si mentinerea investigatiilor in cadrul geografic.
Dupa un atat de sustinut demers intru sustinerea importantei sale, care ar fi cea mai
succinta, cea mai densa si mai relevanta definitie a regiunii geografice. Ea nu poate fi decat
urmatoarea: regiunea reprezinta un spatiu geografic de gravitatie centripeta, un sistem deschis
cu feed-back echilibrat. Este unitatea teritoriala de baza in practica economica, sociala si
politica, actuala.

Locul Geografiei Regionale in sistemul stiintelor geografice

Semnele de intrebare si negarea, uneori vehementa, a Geografiei Regionale in

deceniile 7-9 ale secolului XX, s-au datorat si creionarii precare a locului sau in sistemul
stiintelor geografice, respectiv a raporturilor sale intime cu Geografia insasi. De retinut, sub
acest aspect discutiile referitoare la relatiile stiintei analizate cu Geografia Generala,
deosebindu-se trei opinii si anume: dominanta Geografiei Generale asupra Geografiei
Regionale unde cea din urma serveste doar la descrierea unor teritorii, ca ramura a celei
dintai (opinie sustinuta, printre altii de S. Mehedinti sau R. Almagia); primatul Geografiei
Regionale asupra Geografiei Generale (sustinut cu fervoare de Vidal de la Blache si discipolii
sai); si interrelatia intre cele doua domenii (relevata de U. Toschi).
Putem deduce pozitia acestei discipline fara dificultate din asa numita "trinitate
geografica" invocata de P. Haggett, (1990), unde sinteza regionala, cea de a treia coordonata
majora a acestei stiinte, se alatura accentului pus pe localizarea fenomenelor fizice si
antropice, respectiv pe relatiile dintre mediul fizic si colectivitatile umane.
Un model care cauta sa fixeze locul Geografiei Regionale in cadrul ansamblului
general al stiintelor, sa ilustreze conexiunile sale cu ramurile geografice limitrofe, ne este
oferit de R. Hartshorne (1939). El prefigureaza existenta a doua planuri majore, unul
focalizand stiintele apropiate Geografiei (fizice, biologice, sociale) iar altul apartinand
Geografiei sistematice, de ansamblu. Cele doua planuri se intersecteaza, iar linia de intersectie
apartine integral, prin domeniile de interfata, Geografiei Regionale. Se observa ca unei stiinte
din primul plan (Meteorologia, spre exemplu) ii corespunde o ramura cu evidente valente
regionale (Climatologia). In mod similar, Sociologia are drept corespondent Geografia Sociala,
etc. Dupa un atat de sustinut demers intru sustinerea importantei sale, care ar fi cea mai
succinta, cea mai densa si mai relevanta definitie a regiunii geografice? Ea nu poate fi decat
urmatoarea: regiunea reprezinta un spatiu geografic de gravitatie centripeta, un sistem deschis
cu feed-back echilibrat. Este unitatea teritoriald de baza in practica economica, sociala si
politica, actuala.
Modelul lui Hartshorne reflecta caracterul integrator al Geografiei Regionale si avanpostul
in care aceasta se situeaza in raport cu celelalte ramuri, respectiv stiintele din domeniile
invecinate. O alta schema care incearca sa pozitioneze Geografia Regionala este elaborata de P.
Haggett, (1965) (Fig. 6), autor care imagineaza o interferenta intre stiintele pamantului, cele
sociale §i cele logico-matematice. La intersectia celor trei domenii se afla Geografia Umana.

Modelul P. Haggett (1965)

1. Geografie umana; 2.Stiintele pamantului; 3.Stiintele sociale; 4.Stiintele logico-matematice.

Geografie
regionala

Se observa ca stiinta regionala este circumscrisa in totalitate in campul de

rezonanta al stiintelor sociale, intersectand, totusi, si sectoare putin semnificative din
celelalte doua domenii. Credem ca schema propusa omite in buna parte, importanta
substratului natural in derularea oricarui fenomen regional, supralicitand aspectele de ordin
social. Un echilibru intre cele doua tipuri de conditionari pare mai aproape de adevar.
Pe de alta parte, asa cum se poate observa si din schita alaturata, Geografia
Regionala nu trebuie asezata pe acelasi palier de importanja cu cele doua ramuri majore ale
Geografiei, respectiv Geografia Fizica si Geografia Umana. Daca acestea din urma se
desprind direct din baza trunchiului stiintei-matca, diversificandu-se in numeroasele lor
subramuri (Geomorfologie, Climatologie, Hidrologie, Pedologie, Biogeografie; Geografia
Populatiei, Geografia Asezarilor, Geografia Sociala, Geografia Politica, Geografia
Turismului), Geografia Regionala uziteaza in reliefarea problematicii propriului domeniu de
rodul investigatiilor §i paradigmelor tuturor subramurilor mentionate.
Avem, asadar, de a face cu o §tiinta de sinteza, aflata la antipodul Geografiei, dar
identificandu-se, pe spatii delimitate dupa criterii proprii, cu intregul ei domeniu de studiu.
Geografia Regionala apare astfel ca o Geogrqfle a unui teritoriu dat, in care scara spatiala
impune diferentierea conceptului general de eel subordonat lui. Mai mult, ea primes.te o
conotatie pragmatica, teritoriul analizat devenind o matrice unde toate segmentele §tiintei
geografice se regasesc interconectate in functie de ponderea actiunii lor.
Prin subramura sa regionala, Geografia isi atinge propria menire, devenind o stiinta
a spatiului geografic concret delimitat, cu intregul lui ansamblu de fenomene si procese. O
vom regasi astfel la finalul oricarei abordari integrate, sistemice, iar secvential, pe domenii
specifice, la finalul tuturor analizelor de profil (geomorfologice, climatice, sociale, turistice
etc). Geografia Regionala reprezinta, in acelasi timp, cea mai eficienta modalitate de-a pune
rezultatele demersurilor geografice la indemana omului si a colectivitatilor umane. Intru
exploatarea si organizarea mai fructuoasa si mai judicioasa a tuturor geosferelor.