UNIVERSITATEA “VALAHIA” TÂRGOVIŞTE

FACULTATEA DE ŞTIINŢE ECONOMICE

SPECIALIZAREA : MANAGEMENT FINANCIAR BANCAR
SEMESTRUL 1

FUNCŢIILE ŞI INSTRUMENTELE
BĂNCII CENTRALE EUROPENE

COORDONATOR:

ABSOLVENT:

1
 Cuprins

Cuprins..................................................................................................2
Capitolul l..............................................................................................3
Apariţia primelor organizaţii de cooperare economică europeană..........................3
1.1 Introducere.........................................................................................................3
1.2 Principiile Uniunii Economice şi Monetare.......................................................4
1.3 Etapele uniunii Economice şi Monetare............................................................5
Capitolul 2.............................................................................................8
Misiunea şi poziţia oficiala a Băncii Centrale Europene......................................8
2.1 Apariţia şi organizarea Băncii Centrale Europene.............................................8
2.2 Obiectivul BCE.................................................................................................9
2.3 Etapele către moneda unică.............................................................................10
2.3.1 Începuturile cooperării monetare..................................................................10
2.3.2 Principiile Sistemului Monetar Internaţional................................................11
2.3.3 Ultima treaptă...............................................................................................11
2.4 Organismele oficiale ale BCE..........................................................................12
2.5 Modul de funcţionare al Băncii Centrale Europene.........................................13
2.6 Resursele Băncii Centrale Europene:..............................................................14
2.7 Rolul Comitetului economic şi financiar.........................................................14
2.8 Politica monetară a Băncii Centrale Europene................................................14
2.8.1 Strategiile Băncii Centrale Europene............................................................14
2.8.2 Tabloul politicii monetare a BCE................................................................16
2.8.3 Instrumentele şi procedurile de politică monetară .......................................17
2.9 Organele de decizie ale BCE...........................................................................21
Capitolul 3...........................................................................................24
Integrarea României în Uniunea Europeană..........................................................24
3.1 Crearea Băncii Naţionale Române...................................................................24
3.2Aderarea la NATO şi Uniunea Europeană.......................................................25
3.4 Integrarea BNR in rândul băncilor centrale europene ....................................26
BIBLIOGRAFIE.................................................................................29

2
 Funcţiile şi instrumentele Băncii Centrale Europene

Capitolul l
Apariţia primelor organizaţii de cooperare economică europeană

1.1 Introducere

Gândirea promotoare a unei Europe unite este veche şi a fost exprimată prin diverse
idei. În secolul trecut, marele scriitor francez Victor Hugo (1802-1885) vorbea de ziua în
care toate naţiunile continentului se vor uni într-o societate supremă şi vor forma o frăţie
a Europei, fără a pierde caracteristicile remarcabile ale identităţii lor.
Europa a rămas însă profund divizată şi afectată în mod deosebit de cele două
războaie mondiale, care au izbucnit pe acest continent. După Primul Război Mondial,
ideile şi preocupările pentru o Europă unită au fost frecvent evocate. Adunarea Societăţii
Naţiunilor a adoptat, la 17 septembrie 1930, o rezoluţie care hotăra crearea comisiei de
studiu pentru Uniunea Europeană. Iniţiativa a aparţinut ministrului de externe al Franţei,
Aristide Briant, care a fost şi desemnat preşedinte al Comisiei. Obiectivul prevăzut era
crearea unei organizaţii europene cu caracter politic şi economic. Datorită crizei
internaţionale şi evoluţiei evenimentelor pe continent, ideea creării Uniunii Europene a
intrat în impas şi apoi s-a renunţat la ea.
După cel de-al doilea război mondial o mare parte a economiei europene era
distrusă.
Chiar şi în această situaţie ideile despre unitatea europeană au fost reluate. În 1946,
Primul ministru de atunci al Marii Britanii, Winston Churchill, a vorbit într-un discurs
ţinut la Zurich, în Elveţia, despre necesitatea creării „statelor Unite ale Europei”.
În 1947 a fost lansat „Planul Marshall”, în scopul reconstrucţiei europene. La
sfârşitul deceniului ’40 a început să se contureze o nouă diviziune a Europei după
criteriul politico-ideologic şi sistemul economico social, respectiv Europa Occidentală şi
Europa de Est. Contradicţiile dintre ele s-au adâncit prin crearea celor două blocuri
militare –NATO (1949) şi Tratatul de la Varsovia (1955). A urmat o perioadă care a
intrat în istorie sub denumirea de „război rece”, încheiată abia la începutul deceniului ’90.
Cele două părti ale Europei divizate – Vestul şi Estul – au urmat şi în domeniul economic
cursuri diferite.
Pentru administrarea ajutorului primit din SUA prin „Planul Marshall”, aceste ţări
au creat în 1948 Organizaţia de Cooperare Economică Europeană. Aceasta a devenit mai
târziu Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică (OCDE), ce există şi în
prezent , având desigur alte obiective decât cele ale organizaţiei înlocuite. În 1949 a luat
fiinţă şi Consiliul Europei. Ca model pentru începuturile cooperării economice a servit şi

3
Uniunea vamală a Beneluxului, formată din Belgia, Olanda şi Luxemburg, care a intrat în
vigoare în 1948.
Primele demersuri în scopul realizării unei noi unităţi europene apartin lui Jean
Monnet, pe atunci şef al Organizaţiei Naţionale a Planificării din Franta. El a propus ca
productia de cărbune şi otel a Frantei şi Germaniei să fie administrată de un organism
comun.
Robert Schuman, ministrul de externe al Frantei, a mers mai departe şi a propus un
plan, care i-a purtat ulterior şi numele, „Planul schumann pentru crearea Comunităţii
Europene a Cărbunelui şi Otelului (CECO). Italia şi ţările Beneluxului au sprijinit acest
plan şi în 1951 a fost semnat „Tratatul de la Paris” între Belgia, Franta, Republica
Federală Germania, Italia, Luxemburg şi Olanda. CECO a luat fiinţă la 10 august 1952,
iar Jean Monnet a devenit primul presedinte al Înaltei autorităţi a Cărbunelui şi Otelului.
Cele şase ţări membre ale CECO au făcut un pas important în directia unei uniuni
economice generale şi a unei uniuni în domeniul utilizării pasnice a energiei nucleare în
1956, când au căzut de acord asupra unui raport în acest sens prezentat de Paul Spaak, om
politic belgian un adept frecvent al unităţii europene. Această întelegere a dus la
semnarea Tratatului de la Roma, la data de 25 martie 1957, de către cele şase ţări, care a
pus bazele Comunităţii Economice Europene (CEE) şi ale Comunităţii Europene ale
Energiei Atomice (EURATOM).
Potrivit tratatului de la Roma (1957) şi a dispoziţiilor adoptate ulterior de către
instituţiile sale, Uniunea Europeană urma să se realizeze treptat, pe etape, mai întâi sub
forma unei uniuni vamale şi apoi a unei uniuni economice şi monetare, implicând, în
prima etapă, asigurarea liberei circulaţii a mărfurilor, iar în a doua etapă libera circulaţie a
capitalurilor, serviciilor, fortei de muncă şi adoptarea monedei unice în teritoriul
comunităţii. Într-o etapă viitoare se prevedea şi realizarea uniunii politice a ţărilor
membre.
În conceptia Tratatului de la Roma, uniunea economică şi monetară implică pe lângă
unificarea politicilor economice generale şi sociale ale ţărilor membre şi o convertibilitate
reciprocă totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre şi apoi punerea în circulaţie a
unei monede unice. Astfel s-au născut cele trei Comunităţi Europene. La început, CECO,
pe de o parte, CEE şi EURATOM, pe de altă parte, aveau instituţii proprii. În 1967, ele s-
au unit functionând sub denumirea de Comunităţile Europene, sau Comunitatea
Europeană, cu instituţii comune, unice. În mod curent, s-a folosit denumirea de
Comunitate Economică Europeană (CEE) şi adesea „cei 6”.
Procesul integrării a progresat şi prevederile acestui tratat nu mai răspundeau
corespunzător evolutiilor lui. De aceea ţările membre au semnat un nou document juridic
–Actul Unic European - care a intrat în vigoare la 1 iulie 1987. Actul a stabilit realizarea
pietei unice până la 31 decembrie 1992, prevăzând libera circulaţie a bunurilor,
serviciilor, capitalului şi persoanelor pe tot cuprinsul Comunităţii.

1.2 Principiile Uniunii Economice şi Monetare

Actiunea statelor membre şi a Comunităţii cuprinde instaurarea unei politici

economice fondată pe îngustarea coordonării politicilor economice ale statelor membre,
4
pe piata internă şi pe definirea de obiective comune, în respectarea principiului unei
economii de piată deschisă şi în liberă concurentă.
Aceste actiuni includ şi fixarea irevocabilă a taxelor de schimb conducând la
instaurarea unei monede unice ECU, ca şi definirea şi conducerea unei politici monetare
şi de schimb unice al cărei obiectiv principal este de a asigura stabilitatea preturilor şi de
a susţine politicile generale în comunitate.
Această actiune a statelor membre şi a CE implică respectarea principiilor directoare
următoare:
- preturi stabile;
- finantele publice şi condiţiile monetare sănătoase,
- balanta de plăţi stabilă.

1.3 Etapele uniunii Economice şi Monetare

Privită în timp, integrarea economică în cadrul Uniunii europene poate fi stabilită ca

un proces istoric desfăsurat în perioada 1958-2000. Tratatul de la Roma semnat în 1957 şi
intrat în vigoare la 1 ianuarie 1958, a dus la înfiinţarea Comunităţii Economice Europene
(CEE), devenit Uniunea Economică şi Monetară. UEM va fi realizată în trei etape,
conform Tratatului de la Maastricht şi anume:
prima etapă la 1 iulie 1990 în coincidenţă cu libertatea de circulaţie a capitalurilor în
marele spaţiu european,
a doua etapă a început, de asemenea, la 1 ianuarie 1997,
a treia etapă va începe cel mai devreme la 1 ianuarie 1997 şi cel mai târziu la 1
ianuarie 1999.
A. Procesul integrării economice europene de peste 40 ani a parcurs trei faze
fundamentale:
1. uniunea vamală,
2. uniunea economică
3. uniunea monetară.
1.Uniunea vamală.Constituirea CEE a avut ca obiectiv iniţial crearea unei uniuni vamale
între ţările membre. Continutul esential al acestuia a fost: liberalizarea schimburilor
comerciale prin desfiinţarea taxelor vamale între ţările membre şi instituirea unui tarif
vamal comun fată de ţările terte, adică cele care nu erau membre ale comunităţii. Această
fază ( a uniunii vamale), s-a încheiat la 1 iulie 1968.
2.Uniunea economică. Este faza următoare a integrării, superioară primei, incluzând
realizările acesteia la care s-a adăugat introducerea celor „patru libertăţi”:
-libertatea de 5 miscare a bunurilor;
-libertatea de miscare a capitalurilor;
-libertatea de miscare a serviciilor;
-libertatea de miscare a persoanelor.
Prin realizarea celor „patru libertăţi” s-a constituit piata unică europeană, care a
început să functioneze la 1 ianuarie 1993.
Formarea Uniunii Economice, a pietei unice europene, este un proces în care
drepturile şi libertăţile economice sunt indisolubil legate de drepturile sociale.
5
 În decembrie 1989, ţările membre au adoptat o cartă socială europeană, care include 12
drepturi fundamentale sociale:
-dreptul de a exercita orice profesie într-una din ţările Comunităţii, la alegerea sa;
-dreptul de remunerare echitabilă;
-dreptul la ameliorarea condiţiilor de viată şi de muncă;
-dreptul la protectie socială asigurată prin sistemul în vigoare în tara primitoare;
-dreptul la libertatea de asociere şi la negociere colectivă;
-dreptul la formarea profesională;
-dreptul la egalitate de tratament între bărbaţi şi femei;
-dreptul la informaţie, la consultare şi participare a salariaţilor;
-dreptul la protectia sănătăţii şi securitatea locului de muncă;
-dreptul la protectia copiilor şi adolescentilor;
-garantarea unui venit minim pentru persoanele în vârstă,
-dreptul la integrare profesională şi socială pentru persoanele handicapate.
Piata unică europeană s-a extins prin crearea spaţiului economic european (SEE) printr-un
acord semnat în mai 1992 între CEE şi Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS),
care a intrat în vigoare la 1 ianuarie 1994. Statele membre trebuie să evite deficitele
excesive ale finantelor publice, iar finantarea monetară a acestora este interzisă.
3.Uniunea Monetară. Cea de-a treia fază a formării Uniunii Europene, conform Tratatului
de la Maastricht, este constituirea uniunii monetare. Conceptia privind crearea Uniunii
Monetare Europene în trepte urmăreste ca până la finele secolului să apară pe piată euro -
bacnotele şi euro - monedele, ceea ce s-a şi întâmplat.
Procesul formării uniunii monetare nu trebuie înteles ca începând doar după
înfăptuirea celei de-a doua faze – uniunea economică; acesta a apărut mult mai devreme,
de aceea se vorbeste de trei etape ale constituirii uniunii monetare:
3.1. Introducerea SME care s-a făcut în 1979 prin:
a. stabilirea unui mecanism al ratei de schimb a valutelor ţărilor membre, care nu
permitea o fluctuaţie mai mare de ±2,25%;
b. introducerea unităţii monetare europene (ECU – European Currency Unit), ca
monedă de cont, ECU se formează ca un cos al valutelor ţărilor membre, cu ponderi
diferite ale acestora în functie de forta economică a statelor membre, pe baza unor criterii
convenite între părti.
În anii 1992-1993 au apărut unele tulburente monetare, provocate de dificultăţile
unor monede – francul francez, lira sterlină, peseta, escuador – ceea ce a determinat
modificarea în vara anului 1993 a marjei fluctuaţiei a monedelor în cadrul SME de la
±2,25% la ± 15%, cu exceptia mărcii germane şi guldenului olandez, pentru care s-au
mentinut vechile limite. O adevărată furtună monetară a fost provocată prin iesirea lirei
sterline şi lirei italiene din SME în 1992 şi care au fost lăsate să fluctueze liber. Lira
italiană a revenit în SME în decembrie 1996.
3.2. Înfiinţarea Institutului Monetar European (IME), a început să functioneze de la
1 ianuarie 1994 şi s-a încheiat la finele anului 1996. Este considerată fază de tranziţie
către etapa finală şi vizează realizarea Uniunii Monetare. Dificultatea acestei tranzacţii
reiese din organizarea transferului puterii de decizie a autorităţilor naţionale în mâna unei
instituţii europene.
6
 În cadrul acestei etape statele membre sunt chemate să acţioneze pentru evitarea
înregistrării de deficite publice excesive şi să realizeze independenţa faţă de băncile lor
centrale. În 1990, se creează Banca Centrală Europeană (EUROFED); aceasta este
precedată de crearea Institutului Monetar European (IME), care este embrionul viitoarei
Bănci Centrale Europene (BCE).
Atribuţiile Institutului Monetar European sunt:
- să întărească coordonarea politicilor monetare ale statelor membre în vederea
asigurării stabilităţii preţurilor;
- să întărească cooperarea între băncile centrale naţionale,
- să supervizeze funcţionarea SME;
- să organizeze consultări cu privire la problemele aflate în competenţa băncilor
centrale naţionale şi care afectează stabilitatea instituţiilor şi pieţelor financiare;
să faciliteze utilizarea ECU şi să supravegheze dezvoltarea sa.
Dacă prima etapă a reprezentat începuturile uniunii monetare europene, această etapă
înseamnă consolidarea ei.
3.3. În etapa finală se va crea Banca Centrală Europeană (BCE), care va înlocui
IME. BCE va emite o monedă unică. S-a convenit ca moneda unică să se numească
EURO, fiind folosită de la 1 ianuarie 1999.
Prin înfiinţarea BCE se va ajunge la o singură politică monetară, vor fi blocate ratele
de schimb se va introduce moneda unică cu circulaţie mai întîi între băncile centrale şi
comerciale, pentru ca apoi, după unele aprecieri, să circule pe piată ca bacnote şi monede
în 2002.
După formarea BCE, băncile centrale ale statelor membre vor continua să existe şi
împreună cu BCE vor constitui Sistemul European al Băncilor Centrale (SEBC). Pentru
judecarea gradului de convergentă economică atins de statele membre şi retinute pentru a
decide trecerea la cea de-a treia etapă trebuie să îndeplinească cele 5 criterii de
convergentă prevăzute în Tratatul de la Maastricht.În plan economic convergenta
politicilor economice naţionale spre obiectivele fixate în comun va fi mai puternică decât
în cursul celei de-a doua etape şi urmărirea multilaterală a evolutiilor economice a
statelor membre va putea, dacă este cazul, să aplice sanctiuni pentru statele care, ducând
o „proastă politică” ar risca să pună în pericol stabilitatea monedei unice. Uniunea
Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de către promotorii
Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizaţie de integrare
multilaterală, având posibilitatea de actiune atât în domeniul economic, social şi politic,
cât şi în domeniul drepturilor omului şi al relaţiilor externe ale celor 15 state membre.
Tratatul de la Paris din 1951 a întemeiat Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi
Oţelului (CECO), iar tratatul de la Roma din 1957 Comunitatea Economică Europeană
(CEE) şi Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (CEEA), constituind împreună
Comunităţile Europene. Tratatul de la Roma a fost modificat în 1986, prin semnarea
Acordului Unic European, şi în 1991, prin semnarea Tratatului asupra Uniunii, adoptat la
Maastricht.
Toate aceste acte din 1951, 1957, 1986 şi 1991 constituie baza constituţională a ceea
ce numim, în prezent, Uniunea Europeană (UE), stabilind între statele membre legături
juridice care merg dincolo de relaţiile contractuale între statele suverane.
7
 Capitolul 2
Misiunea şi poziţia oficiala a Băncii Centrale Europene

2.1 Apariţia şi organizarea Băncii Centrale Europene

Banca Centrală Europeană (BCE) a fost înfiinţată în 1998, cu scopul de a

implementa şi coordona politica monetară în interiorul Uniunii Economice şi Monetare
(UEM). La acel moment BCE a preluat rolul fostelor bănci centrale ale statelor membre
ale UE.. Sediul băncii este la Frankfurt (Germania). Misiunea băncii este să administreze
moneda euro – moneda unică a UE şi să păstreze stabilitatea preţurilor pentru cele peste
două treimi din cetăţenii UE care utilizează moneda euro. BCE este responsabilă şi pentru
crearea şi implementarea politicii monetare în zona euro.
BCE îşi desfăşoară activitatea în condiţii de independenţă totală. BCE, băncile
centrale naţionale ale SEBC sau alt membru al organismelor lor de decizie nu pot solicita
sau primi instrucţiuni de la niciun alt organism. Instituţiile UE şi guvernele statelor
membre UE trebuie să respecte acest principiu şi au obligaţia de a nu încerca să
influenţeze BCE sau băncile centrale europene.
Jean-Claude Trichet a fost numit preşedinte al BCE în noiembrie 2003.
Capitalul Băncii Centrale Europene s-a obtinut prin subscriere de catre băncile
centrale naţionale, în functie de valoarea PIB şi de numarul populaţiei din statele membre
ale UE. Fiecare BCN primeste din partea BCE in contrapartida o creanta echivalenta
acestei contributii.
Banca Centrală Europeană (BCE) reprezintă o instituţie singulară şi complexă.
a) Singulară deoarece nici o altă bancă centrală modernă nu a mai fost creată prin
voinţa politică a 15 state dezvoltate în cadrul unui tratat;
b) Complexă datorită faptului că reprezinta vârful sistemului European al Băncilor
Centrale (SEBC), care influenţează băncile centrale naţionale.

Banca Centrală Europeană trebuie analizată prin prisma a două caracteristici de

bază: este o bancă centrală şi o instituţie supranaţională.
Este bancă centrală deoarece:
-administrează începând cu 1 ianuarie 1999 sistemul monetar in euro
-joacă un rol important în conducerea politicilor economice
-se poate implica în menţinerea stabilitaţii preţurilor şi a resurselor umane
Instutuţie supranaţională pentru că:
-organizează relaţiile monetare între mai multe ţări cum a făcut şi Sistemul Monetar
European (SME) lansat în 1979 şi care a supravieţuit până la apariţia euro
-este banca centrală a 16 state din Uniunea Europeană
-este instanţă federală în UE

8
 2.2 Obiectivul BCE

În conformitate cu articolul 105 din Tratatul UE, obiectivul principal al BCE este
menţinerea stabilităţii preţurilor din zona euro. Stabilitatea preţurilor trebuie menţinută pe
termen mediu, în acest fel nu se aşteaptă din partea BCE să facă faţă variaţiilor de preţ
cauzate de factori conjuncturali sau alte şocuri. Un angajament instituţional faţă de
stabilitatea preţurilor nu e suficient ca atare pentru a aduce mult dorita credibilitate unei
bănci centrale; acest obiectiv central ar trebui tradus într-un simplu scop cantitativ.
În acelaşi articol 105, în Tratatul UE se specifică faptul că fără a prejudicia
obiectivul stabilităţii preţurilor, BCE trebuie să susţină politicile economice generale ale
Comunităţii Europene şi să acţioneze conform principiilor economiei de piaţă, a
concurenţei libere, favorizând alocarea eficientă a resurselor. Astfel Uniunea trebuie să
promoveze „progresul social şi economic, precum şi un nivel ridicat al ocupării forţei de
muncă şi să realizeze o dezvoltare echilibrată şi pe termen lung”. Acest lucru ar putea
demonstra faptul că BCE nu este indiferentă faţă de dezvoltarea economică a zonei euro.
Pentru a-şi îndeplini rolul, BCE colaborează cu Sistemul European al Băncilor
Centrale (SEBC), din care fac parte toate cele 27 de state membre ale UE.Cu toate
acestea, doar 16 dintre ele au adoptat până în prezent moneda euro, formând împreună
„zona euro”.
Poziţia oficială a BCE este că modul optim din punct de vedere al băncii pentru
promovarea creşterii economice este prin intermediul stabilităţii preţurilor. Asigurarea
stabilităţii preţului este contribuţia cea mai importantă prin care politica monetară poate
să realizeze un mediu economic favorabil şi un nivel înalt al ocupării.
Una dintre atribuţiile principale ale BCE este de a menţine stabilitatea preţurilor în
zona euro, astfel încât puterea de cumpărare să nu fie erodată de inflaţie. BCE are ca
obiectiv să asigure o creştere anuală a preţurilor de consum mai mică, dar aproape egală
cu 2 % pe termen mediu.
Pentru a face acest lucru, BCE stabileşte praguri pentru ratele dobânzilor în urma
analizei evoluţiilor economice şi monetare. Banca măreşte ratele dobânzilor dacă doreşte
să controleze inflaţia şi le reduce în cazul în care consideră că riscul de inflaţie este
limitat.
Sarcinile de bază ale BCE:
- definirea şi implementarea politicii monetare pentru zona euro;
- efectuarea operaţiunilor valutare;
- deţinerea şi administrarea rezervelor valutare oficiale ale ţărilor din zona euro;
- promovarea funcţionării în bune condiţii a sistemelor de plăţi.
Alte sarcini ale BCE:
BCE are dreptul exclusiv de autorizare a emiterii de bancnote in zona euro;
În cooperare cu băncile centrale naţionale, BCE colectează informaţiile statistice
necesare îndeplinirii sarcinilor sale, fie de la autorităţile naţionale fie direct de la agenţii
economici;
SEBC contribuie la aplicarea adecvată a politicilor elaborate de autorităţile
competente în domeniul supravegherii prudenţiale a instituţiilor de credit şi al stabilităţii
sistemului financiar;
9
 BCE cooperează cu instituţiile sau organismele comunitare şi cu autorităţile
competente din statele membre sau din terţe ţări şi cu organizaţiile internaţionale, având
în vedere sarcinile atribuite Eurosistemului.
Sursa: Banca Centrală Europeană

2.3 Etapele către moneda unică

BCE pune bazele unei cooperări economice şi monetare între statele membre şi
reprezintă o etapă spre o integrare politică.

2.3.1 Începuturile cooperării monetare

a) Primele proiecte au apărut o dată cu Planul Barre depus în februarie 1969 la

cererea Comisiei.
Acesta prevedea:
- interdependenţa între integrarea economică şi monetară;
- convergenţa performanţelor economice a coordonării politicilor bugetare şi
monetare;
Planul Werner din 1970 se axează pe concluziile Barre iar perspectiva sa generală
era uniunea economică şi monetară.
Principalele conclizii:
-să fie păstrate, dar pe lânga acestea să fie creată o monedă unică. uniunea
economică şi monetară are nevoie de o convergenţă a economiilor naţionale;
-mişcările de capital trebuiesc să fie totale şi fără restricţii;
-fixarea totală şi irevocabilă a parităţilor între monede;
-simbolurile monetare naţionale

Acordul de la Bruxelles din 9 februarie 1971 a fost fondat pe concepţiile planului

Werner dar au întâmpinat greutăţi în cursul crizei care a afectat anii 1970.

b) Adaptările în faţa crizei din anii ’70

Ordinul monetar internaţional de la Bretton-Woods s-a dizolvat la sfârşitul anilor
1960. La 15 august 1971 preşedintele Statelor Unite, R.Nixon, suspendă convertibilitatea
dolarului în aur; deci Sistemul Monetar Internaţional era muribund. CEE a prezervat în
ciuda eveni-mentelor interdependenţa şi solidaritatea între monedele statelor membre.
În 1972 la Paris se discută de uniunea economică şi monetară prevăzută pentru
sfârşitul deceniului şi a fost lansat Fondul European de Cooperare Monetară (FECOM) la
3 aprilie 1973 cu sediul provizoriu la Luxemburg.
FECOM, instituţie de tip federal, avea următoarele funcţii:
- gestionarea coordonată a preţurilor de schimb
- era un mecanism de multilateralizare şi compensare a Băncilor Centrale din
cadrul Comunităţii
- gestionarea creditelor pe termen scurt între statele membre

10
 În octombrie 1973 are loc criza perolului care a dus la stagnarea planurilor CEE,
iar abea în 1979 la summit-ul de la Brena se lansează Sistemul Monerat European (SME).

2.3.2 Principiile Sistemului Monetar Internaţional

- o monedă coş (ecu)

- participarea la mecanismele de schimb europeene nu este obligato-rie, dar
intervenţiile trebuiesc să fie simetrice
- rezerve comune pentru susţinerea monedelor statelor membre aflate în
dificultate

2.3.3 Ultima treaptă

a) Raportul Delors a fost prezentat în iunie 1989 la summit-ul de la Madrid şi

defineşte caracteristicile unei uniuni economice şi monetare.
Uniunea economică – principii:
- o piaţă unică susţinută de către o politică de concurenţă
- politici de ajustare structurală şi dezvoltare regională
- o coordonare a politicilor macroeconomice
- reguli bugetare stricte pentru fiecare stat
Uniunea monetară – principii:
- o convertibilitate totală şi ireversibilă a monedelor ţărilor membre între ele
- o fixare irevocabilă a parităţilor
- integrarea completă a pieţelor monetare şi financiare
„Functionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o moneda ECU şi pe
definirea cursurilor pivot ale monedelor , fata de ECU, precum şi pe un mecanism de
interventii pe piata valutara „(Prof.univ.dr.Nicolae DARDAC, Conf.univ.dr.Teodora
VASCU ,Moneda şi credit , cap 3 Sistemul Monetar European ).
b) Tratatul asupra Uniunii Europene a fost semnat la 7 februarie 1992 la
Maastricht şi reia toate orientările propune de către raportul Delors şi anume:

I) Existenţa unei monede unice

II) O derulare pe trei etape:
- libera circulaţie a capitalurilor (1 iulie 1990)
- crearea Institutului Monetar European cu sediul la Frank-furt
- moneda unice să fie euro începând cu anul 1999
III) Criterii de convergenţă nominală:
criteriul stabilităţii preţurilor (procentul de inflaţie nu trebuie să depăşească mai
mult de 1,5% în raport cu cele trei state cu rezultatele cele mai bune în materie)
criteriul de convergenţă al preţurilor curente
criteriul de participare la mecanismul de schimb din cadrul SME
criteriul finanţelor publice care prevede ca un stat membru nu trebuie să aibă un
deficit excesiv (deficitul public din PIB nu trebuie să depăşească 3%, iar datoria publică
60% din PIB)
11
 IV) Statele derogatoare posibile (se pot gasi în două forme)

1)Clauza „opting-out” – este clauza stipulată în tratat prin care un stat membru poate
să adere sau nu la Uniunea Europeană Monetară (UEM) ca în cazul Regatului Unit şi
Danemarcei.
2) „Non-respectul” criteriilor - reprezintă nerespectarea criteriilor de convergenţă
ceruţi.

La 3 mai 1998, 11 state ale Uniunii din 15 au fost calificate de către o decizie a
Consiliului Uniunii Europene. Două state nu îndeplineau criteriile de convergenţă şi
aceste sunt: Grecia şi Suedia; iar două au apelat la clauza derogatoare (Danemarca şi
Regatul Unit).

V) Lansarea euro

Din primele ale lunii ianuarie 1999 anul 2002, euro devine monedă scripturală; iar
lansarea în circulaţie a monedei se va face începând cu data de 1 ianuarie 2002 până la 1
iulie 2002.

2.4 Organismele oficiale ale BCE

Banca Centrală Europeană, în fiinţaţă la 1 iunie 1998 şi devenită operaţională la 1

ianuarie 1999 cu sediul la Frankfurt are următoarele structuri:

Consiliul guvernatorilor reprezintă organ de decizie suprem, şi are în alcătuirea sa

şase membrii ai Băncilor Centrale Naţionale care aparţin Eurosistemului iar în anul 1999
numărul membrilor s-a mărit, ajungând la 17.Consiliul este condus de preşedintele BCE.

Responabilităţi:
- defineşte politica monetară a Eurosistemului (fixează ratele dobânzilor pentru
băncile comerciale care doresc să împrumute fonduri de la BCE).

- ia deciziile privind obiectivele monetare intermediare şi a aprovizionărilor ăn

rezerve a Eurosistemului
decide recursul la alte metode operaţionale de control monetar
- reglementează limita rezervelor obligatorii
- autorizează emisiunea de bilete de bancă în euro şi a volumului acesteia
- decide asupre regulilor contabile şi de informaţii ale operaţiunilor Băncilor
Centrale Naţionale
- adoptă regulamentul interior al BCE şi a organelor de decizie.

12
 Consiliul director (Comitetul Executiv) se compune din preşedinte, vice-preşedinte
şi alţi patru membrii, care sunt aleşi pe un mandat de opt ani care nu se poate reînnoi toti
fiind numiţi de comun acord de catre presedinţii sau prim-ministrii ţărilor din zona euro.

Responsabilităţi:
- pun în practică politica monetară adoptată de Consiliul guvernatorilor
- transmite instrucţiuni necesare Băncilor Centrale Naţionale
- pregăteşte întrunirea Consiliului guvernatorilor
- are responsabilitatea afacerilor curente a BCE

Preşedintele prezidă ansamblul organelor ale Băncii Centrale Europene şi o

reprezintă în exterior

Consiliul general al Băncii Centrale Europene se compune din preşedinte şi vice-

preşedintele BCE şi guvernatorii tuturor Băncilor Centrale Naţionale (BCN)

2.5 Modul de funcţionare al Băncii Centrale Europene

a).Gestiune internă
Numărul de salariaţi ai Băncii Centrale Europene se ridică la 1350, iar la acest
număr se adaugă şi personalul băncilor centrale naţionale ale statelor membre iar
instituţia are un adevărat caracter european: membrii personalului provin din toate cele 27
de ţări membre ale Uniunii Europene (UE). La început, IME şi BCE au recrutat mult
personal din băncile centrale naţionale ale statelor membre UE, dar în prezent, BCE îşi
atrage membrii şi din alte sectoare de activitate.
BCE îşi are sediul în Frankfurt pe Main, Germania. În prezent, datorită creşterii
iniţiale a numărului de angajaţi, personalul BCE îşi desfăşoară activitatea în trei locaţii
diferite. Cu toate acestea, noul sediu va fi construit în partea de est a oraşului Frankfurt.
Se estimează că, la sfârşitul anului 2011, construcţia va fi finalizată.

b).Relaţiile SEBC cu celelalte organisme ale UE:

- Rapoarte şi audiţii
- Acorduri şi statut de observator
- Participări informale (fără titlu formal).

c).SEBC şi interzicerea finanţărilor publice

Articolele 104 şi 104A a Tratatului stipulează interzicerea SEBC-ului de a finanţa
deficitele publice prin emisiune de monedă.

d).SEBC şi relaţiile internaţionale

- FMI reprezintă centrul Sistemului Monetar Internaţional (SMI), iar Sistemul
European al Băncii Centrale este repreuentat şi el de băncile naţionale ale statelor
membre UE;

13
 - La 21 decembrie 1998 FMI a acordat Băncii Centrale Europene un post de
observator permanent
e).Controlul contabil şi judiciar
f).Comunicarea externă a BCE cu alte state ce nu aparţin UE

2.6 Resursele Băncii Centrale Europene:

- Capitalul BCE la creare a avut un fond de 5 miliarde de euro.

- Rezervele de schimb în afară de moneda euro, aceasta mai are rezerve şi în cadrul
FMI-ului şi DST-ului în valoare de 50 de miliarde de euro
- Contribuţia fiecărui membru este fixată în mod proporţional în funcţie de capitalul
subscris. Fiecare BCN primeşte din partea BCE în contrapartidă o creanţă echivalentă
acestei contribuţii.
- Repartizarea beneficiilor BCE.

2.7 Rolul Comitetului economic şi financiar

Acesta nu este un organism al SEBC, dar are o funcţie importantă în politica

monetară a UE. A fost creat la 1 ianuarie 1999 şi succede Comitetul Monetar.
Misiuni ale acestuia:
formează propriile iniţiative în faţa Consiliului Ecofin şi a Comisiei
organizează situaţia în materie a mişcărilor de capital şi libertăţii plăţilor
contribuie la pregătirea lucrărilor Consiliului Ecofin în domenii ca: afacerile
bugetare, financiare şi plăţile internaţionale
este responsabil de administrarea activităţilor zilnice ale BCE.
Consiliul General
Consiliul General este alcătuit din preşedintele şi vicepreşedintele BCE şi
guvernatorii băncilor centrale naţionale din toate cele 27 de state membre UE.
Responsabilităţi:
-contribuie la activitatea consultaţivă şi de coordonare a BCE
-contribuie la pregătirile în vederea extinderii zonei euro.

2.8 Politica monetară a Băncii Centrale Europene

Politica monetară a SEBC a fost creată de către Institutul Monetar European (IME).

2.8.1 Strategiile Băncii Centrale Europene

O strategie de politică monetară reprezintă ansamblul de proceduri care fondează

coerenţa deciziilor luate de o bancă centrală pentru a atinge obiectivul său final.

14
Obiectivul principal al SEBC reprezintă menţinerea stabilităţii preţurilor şi susţinerea
politicilor economice în Comunitate.

a) Afirmarea caracterului monetar al inflaţiei

Inflaţia, fără prezenţa monetară şi nivelul general al preţurilor nu ar putea exista, şi

deci cauza principală a acesteia reprezintă o creştere necontrolată corespunzător a masei
monetare în circulaţie.

Avantajele stabilităţii preţurilor se bazează pe patru argumente:

- eliminarea distorsiunilor în mecanismul de ajustare a preţurilor relative
- diminuarea preţurilor curente de interes nominal
- economia din punct de vedere a resurselor reale care este mobilizată pentru a
reduce efectele de incertitudine asupra preţurilor viitoare
- dispariţia efectelor inflaţioniste asupra repartiţiei patrimoniilor reale şi
financiare şi asupra repartiţiei veniturilor între creditori şi debitori
Nici o bancă centrală nu dispune de instrumente de politcă monetară care să îi
permită controlul direct asupra nivelului preţului.

b) Căutarea unei credibilităţi operaţionale

O politică monetară utilizează anumite intrumente pentru a-şi atinge obiectivele

finale. Uneori pentru a ajunge şi a controla ţinta finală este mai uşor de a întrebuinţa un
obiectiv intermediar; deci se poate vorbi de ţinte finale şi ţinte intermediare.

INSTRUMENTE → ŢINTĂ INTERMEDIARĂ → ŢINTĂ FINALĂ

Pentru ca un obiectiv intermediar să fie competent trebuiesc luate în calcul:

- să fie un indicator fiabil evoluţiei obiectivului final, adică să existe o puternică
relaţie între aceştia doi
- trebuie să fie urmărit şi controlat de autorităţile monetare
- trebuie să aibă caracter de confidenţialitate
Obiectivele intermediare a politicii monetare sunt de trei tipuri:
- Agregate monetare
- Taxa de interes
- Taxa de schimb

Credibilitatea operaţională
- Eficacitate
- Transparenţă
- responsabilitate din partea BCE
- orientare pe termen mediu- anticipări inflaţioniste pe termen mediu
- continuitate
- coerenţă cu statutul de independenţă a SEBC
15
 c) Linia strategică adoptată

Institutul Monetar European (IME) a reţinut două strategii posibile pentru Banca
Centrală Europeană:
-un obiectiv monetar ca ţintă intermediară
-o ţintă directă asupra inflaţiei

Obiectivul monetar ca ţintă intermediară se bazează pe compararea evoluţiilor

prevăzute şi constatate a agregatelor monetare ca ţintă. Dacă creşterea înregistrată a unui
agregat monetar este mei rapidă decât creşterea anticipată, politica monetară trebuie să
devină mai restrictivă.

Ţintă directă asupra inflaţiei se bazează pe compararea între inflaţia prevăzută şi cea
realizaă.
La 13 octombrie 1998 BCE nu a dorit să adopte nici un din strategiile propuse de
către IME şi a decis să-mi impună propria politică monetară îndreptată asupra unui
obiectiv final reprezentat de preţ şi un obiectiv intermediar un agregat monetar.
Pentru a pune în aplicare aceste două strategii BCE s-a ajutat de cele patru
recomandări ale IME:
- fixarea unui obiectiv cuantificat pentru inflaţie
- fixarea unui obiectiv cuantificat pentru masa monetară
- a utiliza o largă gamă de indicatori
- a fi prospectivă

2.8.2 Tabloul politicii monetare a BCE

Prezentarea conţinutului exact şi detaliat al politicii monetare

a).Un obiectiv al inflaţiei strict cuantificat
Un nivel al inflaţiei < 2% pe termen mediu. Acesta subliniază faptul că BCE
fixeaşză limitele precise a valorii maxime a inflaţiei compatibilă cu stabilitatea preţurilor;
Recurgerea la indicele IPCA (Indicele de Preţ a Consumului Armonizat). Aceste
indice a fost creat pentru a evalua mărimea inflaţiilor naţionale în cursul celei de-a II-a
faze a Uniunii Economice Monetare, şi este calculat lunar pentru fiecare Eurostat.
b).O ţintă monetară
-Agregat monetar la nivelul preţurilor.
În concepţia BCE inflaţia reprezintă în ultimă instanţă un fenomen monetar şi deci
va trebui să controleze tendinţa evoluţiei masei monetare de unde rezultă un aşa numit
agregat monetar.
-Alegerea agregatului M3
Un agregat monetar se defineşte ca fiind suma monedei în circulaţie şi atragerea
anumitor exigibilităţi ale instituţiilor financiare. Aceste exigibilităţi trebuie să aibă un
caracter puternic monetar din punct de vedere ai agenţilor economici, şi deci ne
îndreptăm către lichiditate.
16
 În sens mai restrâns şi imediat, moneda reprezintă o monedă fiduciară (bancnote şi
monezi) şi ansamblul depozitelor la vedere deţinute de public.
- o creştere anuală de referinţă pentru M3
Consiliul Guvernatorilor a anunţat la data de 1 decembrie 1998 o valoare de
referinţă cuantificată pentru ceşterea M3 pentru anul 1999. Aceasta va trebui să fie de
4,5%.

c). tendinţele inflaţioniste

Cauzele non-monetare a mişcării generale a preţurilor:
factori exogeni (creşterea TVA-ului)
factori endogeni
Recurgerea la o gamă largă de indicatori ca:
- Indicatorii cererii: - evoluţia salariilor
- evoluţia patrimoniilor financiare private
- Indicatorii ofertei:
- procentul şomajului
- procentul utilizării capacităţii de producţie
- evoluţia costurilor salariale
- costul materiilor prime
- evoluţia procentului de schimb
- subvenţiile asupra producţiei
- evoluţia preţurilor industriale
- distanţa între producţia potenţială şi cea efectivă

2.8.3 Instrumentele şi procedurile de politică monetară

Punerea în aplicare a politicii monetare unice se face într-o manieră descentralizată,

în sensul că deciziile sunt luate de BCE, dar majoritatea operaţiunilor sunt efectuate de
băncile centrale naţionale.
Se consideră că BCE dispune de toate instrumentele şi puterile necesare pentru a
aplica o politică monetară eficace.
Instrumentele şi procedurile de politică monetară fixează cadrul opera-ţional al
politicii dusă de către BCE. Aceasta se află în raport cu trei instrumente:
-Operaţiile de OPEN MARKET din care fac parte:
operaţii de cesuine temporară
operaţi ferme (vânzare-cumpărare de active de către SEBC)
emisiunea de certificate de datorii de către BCE
operaţii de schimb de devize a SEBC-ului
lichidităţi în alb (depuneri la termen remunerate, efectuate de bănci la SEBC)
-Facilităţile permanente permit furnizarea sau retragerea de lichiditate ca:
facilitatea de imprumut marginal
facilitatea de depozit
-Rezervele obligatorii

17
 Cele trei instrumente (operaţii) sunt în acord cu:
Contrapartidele exigibile a pieţei monetare care reprezintă un ante-contract într-o
operaţie financiară şi trebuie să răspundă la anumite criterii de exigibilitate
Activele exigibile unde toate operaţiile de credit a SEBC trebuie să fie efectuate
asupra unei baze de siguranţă (art.18 ce priveşte Protocolul asupra SEBC şi BCE)
Sisteme de plăţi ce abordează atât operaţiile de plăţi cât şi cele de titluri de valoare.
SEBC a pus în funcţiune două tiuri de mecanisme de plăţi:
Sistemul TARGET (ACRONIMUL LUI Trans-european Automated Real – time
Gross settlement Express Transfer) pentru plăţile interbancare.
Sistemul de plăţi a titlurilor de valoare.
Facilităţile permanente sunt utilizate pentru a furniza sau pentru a retrage lichidităţi
pentru 24 de ore – ratele dobânzii practicate pentru aceste facilităţi constituie limitele
între care evoluează rata dobânzii pe piaţă pentru credite overnight (de 24 de ore),
indicând orientarea generală a politicii monetare. Există două facilităţi permanente,
oferite descentralizat de către băncile centrale naţionale:
a) facilitatea de împrumut marginal – prin care băncile comerciale pot obţine
lichidităţi contra unor active (titluri) eligibile (rata dobânzii pentru această facilitate
constituie practic limita maximă a ratei dobânzii pe piaţă);
b) facilitatea de depozit – prin care băncile comerciale îşi pot constitui depozite la
băncile centrale naţionale (rata dobânzii pentru această facilitate constituie limita minimă
a ratei dobânzii pe piaţă).
Începând cu 1 martie 2006, Consiliul Director al BCE a majorat rata dobânzii
facilităţii marginale de împrumut de la 3,25% la 3,50% şi rata dobânzii facilităţii de
depozit de la 1,25% la 1,50%, precum şi rata minimă de licitare de la 2,25% la 2,50%,
invocând presiunile inflaţioniste în creştere.
BCE controlează volumul lichidităţilor din sistemul bancar prin intermediul aşa-
numitelor operaţiuni de tip repo-reverse pe termen scurt. În fiecare săptămână BCE
deschide o licitaţie pentru bănci şi instituţiile financiare din zona euro. Apoi poate
împrumuta lichidităţi băncilor (contra depunerii unei garanţii) pentru o perioadă de o
săptămână. Băncile sunt rugate să informeze BCE asupra ratei dobânzii pe care ele sunt
dispuse să o plătească pentru fiecare euro împrumutat, fiind bine cunoscut faptul că vor fi
împrumutate acelea care oferă cea mai bună rată, deci vor cumpăra la cel mai mare preţ.
În fiecare lună, Consiliul Director al BCE hotărăşte limita inferioară a ratelor dobânzii în
cadrul acestei operaţiuni de licitaţie, aşa numita rată minimă de licitare. În prezent, BCE
foloseşte o rată variabilă de licitaţii, rata minimă de licitare a fost majorată începând cu 1
martie 2006 de la 2,25% la 2,50%. Această rată minimă de licitare e menită să semnaleze
poziţia politicii monetare faţă de operatorii de pe piaţa monetară.
Rezervele minime obligatorii au rolul de a stabiliza cererea de monedă primară,
permiţând stabilizarea ratei dobânzii pe piaţa monetară şi facilitând controlul creşterii
masei monetare. Rezervele obligatorii se stabilesc pe baza mediei depozitelor unei bănci
şi sunt remunerate cu o rată a dobânzii ce corespunde unei rate medii a dobânzii
practicate de Eurosistem pentru principalele operaţiuni de refinanţare în perioada
respectivă. În prezent, nivelul ratei rezervei obligatorii este de 2%.

18
 Spre deosebire de băncile centrale naţionale (BCN), BCE îndeplineşte numai câteva
operaţiuni şi se concentrează asupra formulării de politici şi asupra asigurării
implementării consistente a deciziilor, de către BCN.
În special, BCE este responsabilă pentru:
Definirea politicilor Eurosistemului: Consiliul guvernatorilor BCE este
responsabil cu elaborarea politicii monetare privind moneda unică. Aceasta include
definirea stabilităţii preţurilor, a modalităţii de analiză a riscurilor inflaţioniste etc.
Adoptarea de decizii privind operaţiunile de politică monetară, coodonarea şi
monitorizarea acestora: BCE dă instrucţiuni BCN cu privire la detaliile operaţiunilor
solicitate (valoare, timp, dată etc.) şi verifică buna executare a acestora.
Adoptarea de acte juridice: în limite clar definite, organele decizionale au puterea
de a emite acte juridice obligatorii în interiorul Eurosistemului, precum orientări şi
instrucţiuni, în vederea asigurării efectuării consistente, de către BCN, a operaţiunilor
descentralizate. În plus, în limitele definite, organele decizionale pot adopta regulamente
şi decizii, care au caracter obligatoriu în cadrul Eurosistemului.
Autorizarea emiterii de bancnote: aceasta cuprinde planificarea strategică şi
coordonarea producţiei şi a procesului de emisiune a bancnotelor euro. În plus, BCE
coordonează activităţile de cercetare şi dezvoltare care se desfăşoară în cadrul
Eurosistemului, precum şi cele referitoare la securitatea şi calitatea producţiei
bancnotelor euro. De altfel, BCE găzduieşte Centrul de analiză a falsificărilor în vederea
examinării şi clasificării bancnotelor şi monedelor euro false, baza de date centrală
privind bancnotele euro false şi Centrul internaţional de prevenire a falsificării, care
contribuie, sub auspiciile guvernatorilor G10, la cooperarea interbancară globală în
domeniul prevenirii activităţilor de falsificare.
Intervenţii pe pieţele valutare: dacă este necesar, în colaborare cu fiecare BCN.
Aceasta implică cumpărarea şi/sau vânzarea de titluri pe pieţele valutare.
Cooperarea la nivel internaţional şi european: în vederea prezentării opiniilor
sale la nivel european şi internaţional, BCE participă la şedinţele diverselor foruri
europene şi internaţionale. În decembrie 1998, BCE a devenit unica bancă centrală din
lume căreia i-a fost acordat statutul de observator în cadrul Fondului Monetar
Internaţional (FMI) şi participă în prezent la toate şedinţele cu relevanţă pentru Uniunea
Economică şi Monetară, ale Consiliului executiv al FMI. Din acest motiv, BCE a înfiinţat
o reprezentanţă permanentă la Washington D.C. În plus, BCE participă la şedinţele G7,
G20 şi ale Forumului pentru stabilitate financiară. La nivel european, preşedintele BCE
este invitat periodic să participe la reuniunile Eurogroup, adică la întâlnirile lunare
neoficiale ale miniştrilor de finanţe din zona euro. Pe lângă acestea, BCE poate lua parte
la şedinţele Consiliului UE ori de câte ori sunt puse în discuţie aspecte privind obiectivele
şi atribuţiile Eurosistemului.
În plus, BCE este responsabilă pentru:
Rapoarte statutare: obligaţiile de raportare sunt prevăzute în Statutul Sistemului
European al Băncilor Centrale (articolul 15). BCE publică un raport lunar, o situaţie
financiară săptămânală consolidată a Eurosistemului şi un raport anual.
Monitorizarea riscurilor financiare: aceasta implică evaluarea riscurilor asociate
titlurilor, fie titlurilor achiziţionate în contextul plasării de fonduri proprii ale BCE şi de
19
rezerve valutare, fie celor care au fost acceptate drept garanţii în cadrul operaţiunilor de
creditare desfăşurate în Eurosistem.
Îndeplinirea de funcţii de consiliere pentru instituţiile comunitare şi autorităţile
naţionale: BCE adoptă „avize” privind proiectele legislative comunitare şi naţionale, în
cazul în care acestea vizează aria de competenţă a BCE.
Administrarea sistemelor IT: BCE şi BCN au stabilit un număr de sisteme
operaţionale comune în vederea facilitării efectuării operaţiunilor descentralizate. Aceste
sisteme furnizează suportul „logistic” pentru integritatea funcţională a Eurosistemului şi
cuprind sisteme de informare, aplicaţii şi proceduri, fiind organizate conform abordării
„hub-and-spokes” (centru-şi-sateliţi), în care centrul este situat la BCE.
Administrarea strategică şi tactică a rezervelor externe ale BCE: aceasta implică
definirea preferinţelor pe termen lung cu privire la riscul şi randamentele asociate
rezervelor externe (alocare strategică a activelor), definirea profilului de risc/randament
ţinând seama de condiţiile de pe piaţă (alocare tactică a activelor) şi stabilirea orientărilor
privind investiţiile şi a cadrului operaţional integral.
Atribuţiile băncilor centrale naţionale:
Structura operaţională a Eurosistemului ţine seama de principiul descentralizării.
Băncile centrale naţionale (BCN) îndeplinesc aproape toate atribuţiile operaţionale ale
Eurosistemului. Astfel procedând, ele legiferează deciziile adoptate la nivel central de
către Consiliul guvernatorilor BCE.
BCN sunt responsabile pentru:
Executarea operaţiunilor de politică monetară: aceasta înseamnă că BCN
realizează tranzacţii concrete, de exemplu furnizarea de masă monetară din partea băncii
centrale către băncile comerciale.
Administrarea operaţională a rezervelor externe ale BCE: aceasta include
efectuarea şi decontarea tranzacţiilor pe pieţe, necesare în vederea investirii rezervelor
valutare ale BCE.
Administrarea propriilor rezerve externe: operaţiunile planificate de BCN în
acest domeniu fac obiectul aprobării BCE, în cazul în care acestea pot afecta cursurile de
schimb sau condiţiile de lichiditate internă şi dacă depăşesc anumite limite stabilite în
orientările BCE. Scopul este cel de a asigura consistenţa cu politica monetară şi de
schimb a BCE.
Sisteme de operare şi de supraveghere a plăţilor: sistemele de plăţi reprezintă un
mijloc de transferare a masei monetare în cadrul sistemului bancar. Fiecare BCN
operează şi supraveghează propriul sistem naţional. Aceste sisteme sunt interconectate şi
formează împreună sistemul de plată pentru euro, TARGET. În plus, există şi alte sisteme
de plăţi private şi de decontare a titlurilor, a căror supraveghere asigură buna lor
funcţionare.
Emiterea de bancnote împreună cu BCE: atât BCE, cât şi BCN emit bancnote
euro. Toate bancnotele sunt puse în circulaţie de către BCN, care răspund cererilor de
bancnote euro, lansând comenzi anuale de producere de bancnote şi operând un sistem de
management al stocurilor la nivelul Eurosistemului. Ambele activităţi sunt coordonate de
către BCE. BCN iau măsurile necesare pentru a atinge un nivel înalt al calităţii
bancnotelor aflate în circulaţie şi pentru a analiza falsurile.
20
 Colectarea de date statistice şi furnizarea de servicii de asistenţă pentru BCE:
BCE solicită o gamă largă de date economice şi financiare în vederea realizării politicii
sale monetare şi a îndeplinirii atribuţiilor sale în cadrul Eurosistemului.
Principalele domenii în care BCN îşi pot aduce contribuţia prin colectarea de date de
la instituţiile financiare naţionale sunt:
- pieţe monetare, bancare şi financiare,
- statisticile privind balanţa de plăţi şi rezervele internaţionale ale Eurosistemului
- conturile financiare.
Funcţii exterioare Sistemului European al Băncilor Centrale: băncile centrale
naţionale pot îndeplini şi alte funcţii în afara celor menţionate în statut, cu excepţia
cazului în care Consiliul guvernatorilor decide, cu o majoritate de două treimi din voturile
exprimate, că aceste funcţii interferează cu obiectivele şi sarcinile SEBC. Aceste funcţii
pe care băncile centrale naţionale le exercită pe propria răspundere şi pe propriul risc nu
sunt considerate ca făcând parte din funcţiile SEBC.

2.9 Organele de decizie ale BCE

1. Îndeplinirea atribuţiilor
Îndeplinirea atribuţiilor implică adoptarea de decizii care ulterior trebuie
implementate, ceea ce înseamnă că ele iau forma unor acţiuni şi operaţiuni concrete. BCE
are trei organe decizionale:
Consiliul guvernatorilor,
Comitetul executiv,
Consiliul general, care va continua să funcţioneze câtă vreme există state membre
UE care nu au adoptat încă euro ca monedă naţională.
Sistemul decizional este prevăzut în Statutul Sistemului European al Băncilor
Centrale (Statutul SEBC), la fel ca şi gama de atribuţii a BCE.

2. Luarea de decizii centralizată

BCE se află în centrul activităţilor decizionale ale Eurosistemului. Prin urmare,
Consiliul guvernatorilor, Comitetul executiv şi Consiliul general ale BCE iau individual
deciziile necesare pentru ca Eurosistemul şi SEBC să îşi poată îndeplini funcţiile. Acestea
includ formularea de politici, precum politica monetară pentru zona euro, dar şi
modalitatea de punere în aplicare a acestora.

3. Principiul descentralizării
În Statutul SEBC nu este specificată instituţia care ar trebui să pună în aplicare
politicile şi deciziile BCE: BCE însăşi sau băncile centrale naţionale. Articolul 12.1
prevede numai că, în măsura în care se consideră posibil şi adecvat, BCE trebuie să
recurgă la băncile centrale naţionale (BCN) pentru executarea operaţiunilor.
Principiul descentralizării nu ar trebui confundat cu „principiul subsidiarităţii”,
astfel cum este definit în articolul 5 din Tratatul de instituire a Comunităţii Europene.
Subsidiaritatea implică demonstrarea concludentă a nevoii de centralizare înainte ca
21
măsurile să fie luate la nivel comunitar. Cu toate acestea, în etapa a treia a Uniunii
Economice şi Monetare, politica monetară este condusă exclusiv la nivel comunitar - sub
autoritatea Consiliului guvernatorilor BCE. Este aşadar centralizată prin definiţie şi nu
trebuie justificată. În schimb, BCE trebuie să evalueze măsura în care este posibilă şi
adecvată implementarea descentralizată.

4. Operaţiuni descentralizate
În ceea ce priveşte majoritatea activităţilor Eurosistemului, există într-adevăr o
divizare a acestora conform principiului descentralizării.
BCN îndeplinesc aproape toate atribuţiile operaţionale ale Eurosistemului. În
special, BCN execută operaţiunile de politică monetară şi, în calitate de agenţi ai BCE,
efectuează cele mai multe dintre operaţiunile de schimb valutar, furnizează facilităţi de
plată şi de decontare a titlurilor şi asigură achiziţionarea şi emiterea bancnotelor euro şi
procesarea ulterioară emiterii acestora. De asemenea, ele colectează date statistice,
colaborează cu BCE în domeniul traducerii şi al producerii de publicaţii, contribuie la
analiza economică şi ia parte la activităţile de cercetare.
Spre deosebire de BCN, BCE nu efectuează decât un număr restrâns de operaţiuni,
dar îndeplineşte o funcţie sistematică de supraveghere în vederea asigurării executării
consistente a operaţiunilor Eurosistemului de către BCN din zona euro.
Misiunea de bază a Băncii Centrale Europene este de a menţine stabilitatea
preturilor, folosind instrumente specifice fiecărei ţări.

Independenţa politica

Independenţa BCE favorizează menţinerea stabilităţii preturilor. Analiza teoretică şi

dovezile empirice demonstrează acest lucru. Independenţa BCE este prevazută în cadrul
instituţional pentru politica monetara unica (în tratat şi în statut).

Implicaţii practice

Niciun membru al organelor de decizie, nici BCE şi nici băncile centrale naţionale (BCN)
nu pot solicita sau accepta instructiuni de la instituţiile sau organele comunitare, de la
guvernele statelor membre sau de la orice alt organism.
Instituţiile şi organismele comunitare, precum şi guvernele statelor membre trebuie
să respecte acest principiu fara a încerca să influenteze membrii organelor de decizie ale
BCE (articolul 108 dinTratat).

Transparenţa

Prin transparenţă se întelege furnizarea în mod deschis, explicit şi oportun, de catre banca
centrala, a tuturor informaţiilor pertinente privind strategiile, procedeele de evaluare,
procedurile şi deciziile de politica în vederea informarii publicului larg şi a pietelor.
Astazi, cele mai multe bănci centrale, inclusiv BCE, apreciază transparenţa ca fiind un

22
element crucial. Acest lucru este adevarat mai ales în ceea ce priveste cadrul politicii
monetare, BCE considerând comunicarea eficienta cu publicul o prioritate.

Transparenţa politicii monetare a BCE

Transparenţa permite publicului să înteleagă politica monetara a BCE. Cu cât publicul

întelege mai bine politica, cu atât aceasta este mai credibila şi mai operativa. Notiunea de
transparenţă vizează de asemenea explicaţiile pe care BCE le ofera cu privire la
interpretarea propriului mandat şi la informarea explicita a obiectivelor politicii sale.

Credibilitate

BCE susţine ideea de credibilitate recurgând la modalităţi transparente de îndeplinire a

mandatului şi a activitaţilor sale. Atunci când exista perceptia conform careia BCE
intentionează şi este capabila să îsi îndeplineasca mandatul privind politica monetara,
anticipaţiile privind preturile sunt bine ancorate. Este deosebit de utila comunicarea
regulata cu privire la situaţia economica evaluata de o banca centrala. De asemenea, este
esential ca băncile centrale să manifeste o atitudine deschisa şi realista cu privire la ceea
ce poate şi mai ales la ceea ce nu poate să realizeze politica monetara.

Autodisciplina

Un angajament ferm în asigurarea transparentei impune autodisciplina organelor de

decizie în politica monetara. Astfel se asigura consistenta în timp a explicaţiilor şi a
deciziilor de politica adoptate. Facilitarea cercetării amanuntite de catre public a
actiunilor de politica monetara stimulează şi mai mult organismele decizionale în vederea
îndeplinirii mandatului lor în cel mai bun mod posibil.

Caracterul predictibil

BCE face publica strategia de politica monetara şi comunica rezultatul evaluarii regulate
a evolutiilor economice. Aceasta facilitează întelegerea de catre piete a modelului
sistematic de raspuns al politicii monetare la socurile şi evolutiile economice, cu masuri
de politica monetara mai predictibile pentru piete pe un orizont mediu de timp.
Asteptările pietei pot fi astfel concepute într-o maniera mai eficienta şi mai exacta.

http://www.ecb.eu/

23
 Capitolul 3

Integrarea României în Uniunea Europeană

3.1 Crearea Băncii Naţionale Române

Banca centrală, supranumită şi "banca băncilor", ocupă în prezent o poziţie-cheie în

cadrul economiilor lumii, prin funcţiile pe care le îndeplineşte.
În condiţiile economiei actuale, s-a ajuns ca banca centrală să joace un rol cheie de
manager economic, în ultima perioadă aceasta acumulând din ce în ce mai multe
responsabilităţi legate de stabilizarea propriei economii, în condiţiile practicării de cursuri
valutare flexibile. Banca centrală are, astfel, drept obiectiv definirea şi aplicarea
măsurilor de politică monetară a statului, păstrarea rezervelor valutare ale ţării, realizând,
în acelaşi timp, supravegherea băncilor din sistem, refinanţarea acestora şi, nu în ultimul
rând, administrarea conturilor statului. Crearea BNR are la bază legea 17 din 29 aprilie
1880 care prevedea „înfiinţarea unei bănci de scompt şi circulaţiune”. Potrivit acestei
legi, Banca Naţională a Românei se înfiinţa, pentru o perioadă de 20 de ani (începând din
1 iulie 1880), cu dreptul exclusive de a emite „bilete de bancă la purtător”. Din punct de
vedere al constituirii capitalului, acesta era de 30 milioane lei, din care zece milioane erau
depuse de către stat, restul fiind constituit prin subscripţie publică(Costin C. Kiriţescu –
„Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui”, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1997).
Problema gradului de independenţă al băncii centrale apare ca urmare a implicării
structurilor politice în administrarea economiei naţionale. Acest aspect se impune tocmai
pentru a se realiza o separare a politicului de deciziile monetare. Această abordare
evidenţiază două aspecte de manifestare a independenţei băncii centrale:
- independenţa relativă (activitatea băncii centrale fiind subordonată autorităţii
executive);
- independenţa absolută ( în sensul că activitatea băncii centrale este coordonată de
autoritatea legislativă, dar politica monetară este realizată în cadrul amplu al politicii
macroeconomice a statului). În cazul României, potrivit legii 312/28 iunie 2004 privind
Statutul BNR, “obiectivul fundamental al Băncii Naţionale a României este asigurarea şi
menţinerea stabilităţii preţurilor” (conform acestui articol se încadrează în grupa a doua
de independenţă). În aceeaşi lege se precizează că: “Principalele atribuţii ale BNR sunt:
- elaborarea şi aplicarea politicii monetare şi a politicii de schimb;
- autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit,
promovarea şi monitorizarea bunei funcţionări a instituţiilor de credit, promovarea şi
monitorizarea bunei funcţionări a sistemelor de plăţi pentru asigurarea stabilităţii
financiare;
- emiterea bancnotelor şi a monedelor ca mijloace legale de plată pe teritoriul
României;
- stabilirea regimului valutar şi supravegherea respectării acestuia;
- administrarea rezervelor internaţionale ale României.
24
 Banca Naţională a României sprijină politica economică generală a statului, fără
prejudicierea îndeplinirii obiectivului său fundamental privind asigurarea şi menţinerea
stabilităţii preţurilor”( www.bnro.ro ).

3.2Aderarea la NATO şi Uniunea Europeană.

Climatul internaţional şi condiţiile interne concrete din România anului 1989 au

făcut posibilă opţiunea poporului român pentru economia de piaţă şi statul de drept în
politica internă şi pentru aderarea la NATO şi Uniunea Europeană înpolitica externă. De
altfel, între cele două componente ale politicii româneşti există o strânsă corelaţie,
deoarece prima îşi găseşte sprijinul în cea de-a doua, iar aceasta din urmă nu se poate
realiza în absenţa unei politici interne adecvate.
Înţelegând că „Uniunea este deschisă acelor state europene care îşi asumă valorile
sale: respectarea demnităţii umane, a libertăţii, a democraţiei, a statului de drept, precum
şi a drepturilor omului şi care se angajează să le promoveze în comun, potrivit obligaţiilor
ce le revin în urma aderării” şi că „Uniunea promovează coeziunea economică, socială şi
teritorială, precum şi solidaritatea între statele membre”( I. Moroianu-Zlătescu,
R.C.Demetrescu, op. cit., p. 127).
România s-a preocupat să creeze cadrul economic şi juridic necesar pentru a putea
accede la Uniune. Eforturile depuse în ultimii cincisprezece ani au avut un unic scop:
pregătirea condiţiilor de aderare a ţării. În acest scop, s-a elaborat şi s-a adoptat o
legislaţie compatibilă cu cea a Uniunii Europene şi există o preocupare constantă pentru
continuarea acestui proces până la momentul aderării efective a României la această
uniune statală.
Pornind de la considerentul că „dreptul legitimează şi organizează comportamentul
uman, fixând şi limitele raporturilor sociale”,( I. Moroianu-Zlătescu, Pentru o cultură a
păcii, democraţiei şi toleranţei în România, Casa Editorială „Calistrat Hogaş”, Bucureşti,
vol. II, 2000, p. 17) trebuie să observăm că acesta oferă instrumentul necesar pentru
crearea unui cadru legislativ adecvat transformărilor pe care le implică instituirea
economiei de piaţă şi a statului de drept. Cantitativ şi calitativ, legislaţia românească a
acestor ani a oferit României fundamentul unor schimbări esenţiale în cadrul economiei,
care să constituie premise pentru crearea instituţiilor economiei de piaţă, într-o continuă
adecvare la principiile economiei europene. Acestui tip de economie îi corespunde şi un
tip adecvat de stat în care să se asigure drepturile şi libertăţile cetăţenilor în acel climat
propice dezvoltării economice în corelaţie cu afirmarea personalităţii umane. Raporturile
sociale care se constituie în societatea românească îşi află astfel fundamentul în instituţia
juridică a statului de drept.
România şi-a elaborat o Constituţie apreciată de întreaga Europă, care a statuat, pe
de o parte, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor săi în concordanţă cu cele
mai înalte standarde ale democraţiei de tip occidental, iar, pe de altă parte, instituţii
statale care să corespundă aceloraşi exigenţe. În acest context, au fost reglementate prin
Constituţie şi legi instituţiile administraţiei publice, iar printr-o lege specială care, de
altfel, a cunoscut variate forme, s-a stabilit statutul băncii centrale a ţării. Banca
Naţională a României a căpătat coordonatele specifice unei bănci centrale de tipul celor
25
existente în economiile de piaţă, cu rolul şi funcţiile caracteristice unei asemenea bănci.
Evoluţia legislaţiei care reglementează instituţia a cunoscut în perioada 1991-2004
trecerea de la organul administrativ de stat subordonat Guvernului la instituţia publică
independentă care se identifică a fi banca centrală a statului român. Această instituţie
creată după model european este pregătită pentru integrarea în Uniunea Europeană şi în
Sistemul European al Băncilor Centrale.
3.4 Integrarea BNR in rândul băncilor centrale europene
Cel mai recent act normativ în materie – Legea nr. 312/2004 privind Statutul Băncii
Naţionale a României – a consfinţit în dispoziţiile sale independenţa funcţională,
instituţională, financiară a băncii centrale a României, transformând-o într-o instituţie
compatibilă cu celelalte bănci centrale care aparţin Sistemului European al Băncilor
Centrale. Astfel, Banca Naţională a României poate coopera cu celelalte bănci centrale,
fiind, de la 1 mai 2005, acceptată în calitate de observator la lucrările comitetelor de
specialitate ale Băncii Centrale Europene.
Fiind pregătită, pentru momentul aderării ţării la Uniunea Europeană, a deveni
membru de plin drept al Sistemului şi al Băncii Centrale Europene, Banca Naţională a
României s-a consacrat obiectivului fundamental stipulat în lege care corespunde celui al
acestui sistem.
Într-o lucrare consacrată Sistemului European de Bănci Centrale se arată că pentru
SEBC „piatra de încercare este de a putea realiza şi depăşi rolul de bancă centrală în
raport cu modelul din care provine: banca centrală autonomă a statului-naţiune. În ţările
cele mai dezvoltate, superioritatea istorică afirmată a acestui model constă în echilibrul şi
sinergia pe care le creează cele trei funcţii tradiţionale: cele de control monetar – politică
monetară şi supraveghere (parţial) – şi cea derivată din funcţia de informare asupra
debitorilor a băncii comerciale tradiţionale – funcţiile de plăţi şi de supraveghere
(parţial)”( V. Săvoiu, Sistemul European de Bănci Centrale, Colecţia Naţională,
Bucureşti, 2000, p. 93).
Pornind de la aceste considerente, se ajunge la concluzia că „spre deosebire de
interesul privat orientat spre profit al băncii comerciale – care beneficiază de libertatea de
acţiune şi de alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului său – banca centrală îşi
subordonează toate acţiunile şi instrumentele interesului public al emiterii şi păstrării unei
monede stabile”.
Integrarea Băncii Naţionale a României în rândul băncilor centrale din statele
europene a fost o continuă preocupare atât a statului român, prin reglementările pe care
le-a adoptat, cât şi a băncii centrale din ţara noastră, prin interesul manifestat de
conducerea sa. Încă la aniversarea din 1995, când Banca Naţională a României împlinea
115 ani de existenţă, guvernatorul Mugur Isărescu sublinia: „Legile bancare (…) care
consacră noul statut de bancă centrală modernă pentru Banca Naţională se aliniază, în
general, sunt bucuros să o reafirm, standardelor Uniunii Europene, facilitând, într-o
anumită măsură, procesul de integrare a ţării noastre în structurile Europei unite. Aceste
legi, în cea mai bună tradiţie a statului de drept, realizează separarea funcţiilor instituţiilor
sale”( Banca Naţională a României 1880-1995, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 9).
România, care a aderat la Uniunea Europeană în cel de-al doilea val de extindere
spre Est. Începând cu 1 ianuarie 2007, data aderării României la Uniunea
26
Europeană, Banca Naţională a României a devenit membră Sistemului European al
Băncilor Centrale (SEBC), iar Guvernatorul BNR membru al nsiliului General al Băncii
Centrale Europene (BCE).
La 30 iulie 2007 Banca Centrală Europeană (BCE) a primit din partea Băncii
Naţionale a României (BNR) o solicitare de emitere a unui aviz cu privire la un proiect de
regulament privind monitorizarea sistemelor de plăţi, a sistemelor de decontare a
operaţiunilor cu instrumente financiare şi a instrumentelor de plată (în continuare,
„proiect de regulament”).
Proiectul de regulament este emis pe baza prevederilor articolului 405 din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului (Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027, 27.12.2006,
modificată şi aprobată prin Legea nr. 227/2007, publicată în Monitorul Oficial al
României, Partea I, nr. 480, 18.7.2007) care prevede că BNR „emite reglementări” cu
privire la sistemele de plăţi şi de decontare a operaţiunilor cu instrumente financiare, şi,
în special, cu privire la „criteriile şi regulile pentru supravegherea sistemelor, inclusiv a
participanţilor la aceste sisteme şi a administratorilor acestora”.Acest aviz a fost adoptat
la Frankfurt pe Main pe data de 21 sept 2007.

3.3 Zilele Culturale ale BCE in România.

În fiecare an, Zilele Culturale ale Băncii Centrale Europene prezinta zestrea
culturala a unuia dintre statele member ale Uniunii Europene.In anul 2009, este randul
Romaniei.
Tradiţii regionale, specific naţional şi valori supranaţionale: Europa este fondată atât
pe diversitatea sa culturală, cât şi pe convingerile sale comune. An de an, Zilele culturale
ale Băncii Centrale Europene dovedesc acest lucru.
Zilele culturale sunt dedicate, în fiecare an, câte unui stat membru al Uniunii
Europene: între 21 octombrie şi 9 noiembrie 2009, în centrul atenţiei se va afla România.
Programul include muzică, literatură, film, dans, teatru şi artă, precum şi basme şi poveşti
pentru copii. Evenimentele, care sunt găzduite de binecunoscute instituţii culturale din
Frankfurt pe Main şi din împrejurimi, se concentrează asupra artei moderne româneşti şi
asupra altor forme de expresie contemporane. Cu toate acestea, nu sunt lăsate deoparte
nici influenţele formatoare ale tradiţiilor şi culturii populare: de exemplu, operele lui
George Enescu (1881-1955) - cel mai renumit compozitor român - care se regăsesc în
programul mai multor concerte, pot fi considerate un model de cultură ce a creat,
începând cu prima parte a secolului XX, punţi fără seamăn între Orient şi Occident, dar şi
între folclor şi avangardă.
Eveniment patronat de:
Jean-Claude Trichet,Preşedintele Băncii, Centrale Europene Mugur Constantin
Isărescu, Guvernatorul Băncii Naţionale a României.
România este cea de-a şasea ţară aflată în centrul atenţiei în cadrul Zilelor culturale
ale BCE, desfăşurate la Frankfurt. Cu ocazia celei de-a 20-a aniversări a revoluţiei din
România şi a căderii Cortinei de Fier în Europa, BCE, în cooperare cu Banca Naţională a
României, are plăcerea de a contribui la o înţelegere aprofundată a culturii unuia dintre
27
statele care au aderat cel mai recent la UE. Îmbinarea de genuri prezentate în cadrul
programului de evenimente ce se întinde pe o durată de trei săptămâni, între 21 octombrie
şi 9 noiembrie 2009, reflectă multiculturalitatea istorică a unei ţări situate între Europa
Centrală, Europa de Est şi Balcani, având, în acelaşi timp, rădăcini în Imperiul Bizantin.
Teatru fără cuvinte, picturi fotorealiste şi fotografii ale sculpturilor, precum şi combinaţii
de jazz cu folclor, toate imprimă un caracter interdisciplinar nou evenimentelor anuale
din cadrul Zilelor culturale(http://www.ecb.europa.eu).
Autorităţile naţionale au obligaţia de a consulta Banca Centrală Europeană (BCE) în
privinţa proiectelor de reglementare din domeniile care sunt de competenţa BCE. Această
îndatorire izvorăşte din prevederile articolului 105 alineatul (4) din Tratatul de instituire a
Comunităţii Europene, iar neîndeplinirea sa ar conduce la declanşarea procedurii privind
încălcarea dreptului comunitar în faţa Curţii de Justiţie a Comunităţilor Europene.
Rolul consultativ al BCE este conceput astfel încât să asigure că autorităţile
naţionale beneficiază de cunoştinţele specifice ale BCE, prin aceasta contribuind la
realizarea obiectivelor generale ale Uniunii Europene (UE), asigurând compatibilitatea
legislaţiei interne cu cadrul juridic al Sistemului European al Băncilor Centrale (SEBC) şi
cu politicile BCE, precum şi promovând schimbul de informaţii şi comunicarea dintre
BCE şi public.
Obligaţia de consultare se aplică tuturor statelor membre ale UE cu excepţia
Regatului Unit.
Decizia 98/415/CE a Consiliului conţine detalii privind procedura consultării BCE.
Deşi solicitarea unui aviz al BCE vine adesea din partea unui ministru naţional, o
gamă largă de autorităţi naţionale (precum parlamentele şi organele cu putere de
reglementare) pot consulta BCE. Nu este necesar ca autoritatea care consultă să fie
aceeaşi cu cea care iniţiază (sau adoptă) reglementările. Problemele care intră în
domeniile de competenţa BCE includ misiunile fundamentale ale SEBC în conformitate
cu Tratatul, în special cele enumerate la articolul 105 alineatul (2) din Tratat. Decizia
98/415/CE a Consiliului cuprinde o enumerare neexhaustivă a categoriilor de probleme
cu privire la care BCE trebuie consultată.
BCE trebuie consultată într-o etapă adecvată din cadrul procedurii legislative, adică
într-un moment care să permită BCE să adopte avizul său în toate versiunile lingvistice
necesare şi care să permită autorităţii care a avut iniţiativa reglementării să ia în
considerare avizul BCE înainte să decidă pe fond. Autorităţile naţionale pot stabili un
termen limită pentru avizul BCE, iar perioada minimă este de o lună. Un termen limită
mai scurt de o lună este admisibil numai în cazurile de o urgenţă deosebită; în astfel de
cazuri trebuie menţionate motivele urgenţei.
În general, avizele BCE privind proiectele de reglementare sunt publicate pe site-ul
BCE imediat după adoptarea şi transmiterea lor autorităţii care a consultat BCE (cu
excepţia cazului în care există anumite motive de întârziere, situaţie în care avizul se
publică cel mai târziu în şase luni de la adoptare).

28
 BIBLIOGRAFIE

- Banca Naţională a României 1880-1995, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 9

- Costin C. Kiriţescu – „Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui”, Editura
Enciclopedică, Bucureşti, 1997
- I. Moroianu-Zlătescu, Pentru o cultură a păcii, democraţiei şi toleranţei în
România, Casa Editorială „Calistrat Hogaş”, Bucureşti, vol. II, 2000, p. 17
- I. Moroianu-Zlătescu, R.C.Demetrescu, op. cit., p. 127
-N. DARDAC (prof.univ.dr), Teodora VASCU (conf.univ.dr.), Moneda şi credit,
cap 3 Sistemul Monetar European
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi
adecvarea capitalului, Publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1027,
27.12.2006, modificată şi aprobată prin Legea nr. 227/2007, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 480, 18.7.2007
-site Banca Centrala Europeana
- V. Săvoiu, Sistemul European de Bănci Centrale, Colecţia Naţională, Bucureşti,
2000, p. 93
-http://www.bnro.ro
-http://www.ecb.eu/
-http://www.ecb.europa.eu

29