Cuprins

Interacţiunea socială în construirea copilului

Ana Muntean................................................................................................................................2
Mame care îşi părăsesc copilul
Corneliu Irimia, Marie Colette Lalire, Magda Ionescu, Irina Gafiţa. .................................... 7
Evaluarea calitǎţii interacţiunilor pǎrinţi-copii : exemplul prematuritǎţii
Ayala Borghini...........................................................................................................................10
Interacţiunile dintre părinţi şi copii, legăturile afective şi ataşamentul de-a lungul vieţii
Marie Anaut ..............................................................................................................................20
Factorii socioculturali legaţi de vioelenţele sexuale faţă de copii în Rwanda
Eugen Routembesa.....................................................................................................................27
Memorie familială şi transmitere intergeneraţională
Danièle Robin ...........................................................................................................................31
Influenţa fantasmelor mamei asupra relaţiei mamă-copil
Balaci Gabriel............................................................................................................................39
Patologiile dependente ca eşec al procesului de diferenţiere în adolescenţă: cazul Olga
Danièle Robin ...........................................................................................................................46
Mama care abandonează între inocenţă şi distructivitate. Repere pentru o reprezentare
nuanţată a abandonului
Matei Georgescu........................................................................................................................51
Influenţa relaţiei părinte-copil asupra fenomenului delincvenţei juvenile
Mihaela Tomiţă..........................................................................................................................57
Minorii romani intraţi în circuitul penal în lombardia: caracteristici personale şi
familiare
Popa I, Corso F, Miglioli L, Croce F, Giustiniani D, Borrelli P, Breda Popa R,
Montomoli C..............................................................................................................................65
Consecinţele deprivării paterne asupra personalităţii şcolarului mic
Mihaela Balaci...........................................................................................................................73
Anunţuri
...................................................................................................................................................79

1
 INTERACŢIUNEA SOCIALĂ
ÎN CONSTRUIREA
COPILULUI
Într-o abordare sistemică, omul repre-
zintă un sistem viu, dinamic, deschis, într-o
schimbare permanentă şi aflat în schimburi
biunivoce cu tot ceea ce îl înconjoară. Des-
chiderea către ceea ce este exterior se reali-
zează prin simţuri şi prin fiziologia corpului
uman.
Corpul preia din mediu elemente care
corespund nevoilor biologice, le încorporea-
ză şi astfel se menţine în viaţă şi se dezvoltă.
Cu cât elementele preluate sunt mai adecva-
te nevoilor corpului cu atât efectul este mai
benefic pentru corp. Medicina ne pune la
dispoziţie numeroase informaţii cu privire la
nevoile alimentare ale copilului şi la modul
în care părinţii pot verifica măsura în care
nutriţia copilului este adecvată nevoilor aces-
tuia. De-a lungul întregii vieţi, fiinţa umană
consumă, preia din mediu, hrana. Stadiile
vieţii dictează într-o oarecare masură nevoi-
le alimentare ale omului. La anumite vârste
ale copilului acesta are nevoie predominant
de anumite alimente. Există chiar un instinct
alimentar ce funcţionează de-a lungul întregii
vieţi dar care e tot mai mult alterat de cultură,
de obişnuinţă. Uneori obişnuinţa crează ne-
voi şi satisfacţii, plăceri, care într-o oarecare
măsură sunt contrare nevoilor corpului. Să
ne ferim de prea dulce, prea sărat, prea gras,
prea elaborat printr-un proces de fabricaţie ce
alterează calităţile naturale ale alimentelor,
sunt informaţii pe care le primim în fiecare
zi. La sfârşitul vieţii, corpul revine la nevoi
mai simple, mai selective si la un consum mai
scăzut. Dar mediul exterior conţine şi factori
agresivi care pot invada corpul, făcându-i
2
Prof. univ.dr. Ana Muntean
Editor si fondator al revistei
“Copiii de azi sunt parintii de mâine”
rău. Împotriva lor, corpul se apară printr-un
sistem de apărare propriu, biologic, sistemul
imunitar, precum si prin igiena proprie şi a
ambientului.
Ce se întâmplă cu simţurile?
Sub formă de imagini alcătuite din lu-
mină şi culoare, de sunete, fie ele muzicale
sau zgomote, de gust receptat la nivelul gurii,
de miros, de senzaţie tactilă, senzaţie de miş-
care, de presiune, de temperatură, de echili-
bru corporal sau poziţie, simţurile noastre ne
spun despre ceea ce ne înconjoară, despre ra-
portul în care suntem cu ceea ce ne înconjoa-
ră. Suntem în mijlocul unor persoane, al unor
spaţii fizice naturale sau create artificial, al
unei multitudini infinite de stimuli.Prin însăşi
alcătuirea simţurilor noastre noi suntem limi-
taţi în receptarea, preluarea stimulilor încon-
jurători. Vedem lumina între anumite lungimi
de undă, auzim sunetele între anumite frec-
venţe, etc. Este lumea înconjurătoare aşa cum
o receptăm, “preluăm” prin simţurile noastre?
Nu! Ea este cu mult mai complexă dar noi
preluăm atât cât este necesar pentru a putea
trăi şi a ne putea dezvolta. Dincolo de limitele
senzorilor noştri, efectul stimulilor din jurul
nostru devine durere şi în continuare, poate
fi distructiv pentru viaţă. Durerea anunţă că
trebuie să schimbăm ceva, că simţurile nu
mai funcţionează la capacitatea pentru care
au fost create, că nu mai sprijină principiul
hedonismului, a plăcerii şi bucuriei, în baza
căruia funcţionează fiinţa umană.
Nou născutul este un sistem sensibil,
toate simţurile funcţionând din plin, cu anu-
mite caracteristici, din momentul naşterii şi
chiar dinainte. Este un sistem deschis, în cea
mai mare dependenţă de mediul extern, de cei
şi ceea ce îl înconjoară. El devine, se dezvoltă
în funcţie de ceea ce preia din ceea ce i se ofe-
ră, există, în afara lui. Dar ceea ce preia nu re-
prezintă exact ceea ce i se oferă. Nou născutul
este deja un sistem selectiv, individualizat, cu
o specificitate care determină selecţia. Există
cercetări în care interacţiunile nou-născutului
cu mama sunt filmate. În cazul în care mama
e depresivă, la scurt timp copilul învaţă să
evite să o mai privească, învaţă să evite co-
municarea prin privire cu ea. În general, ceea
ce îl atrage imediat de la naştere este facto-
rul social: faţa umană, vorbirea şi mişcările
caracteristice omului. Aceste caracteristici de
selecţie la nivelul factorilor externi le au toţi
nou-născuţii, sunt ale speciei noastre.
Dar să revenim la aspectele individua-
le de selecţie, de decupare în globalitatea fac-
torilor extremi, a anumitor factori : cum apa-
re această specificitate, individualitate la nou
născut? Părinţii, mama, foarte devreme ştie
să spună celor din jur, care interacţionează cu
copilul : « nu-i fă asta, că nu-i place…. » În
această afirmaţie ea recunoaşte individualita-
tea copilului prin ceea ce ştie ea că face plă-
cere copilului sau nu.
Prin genotipul său, nou născutul are
anumite abilităţi, anumite preferinţe, anumite
manifestări sensibile. Prin specificul vârstei,
are anumite limite şi caracteristici de mani-
festare, anumite abilităţi şi preferinţe. Deja
nou născutul are o istorie personală, amintiri.
Nu are conştiinţa acestor amintiri, dar conti-
nuă să recurgă la modul de a se linişti de pe
vremea când era în burta mamei. Sistemul
acesta complex, miraculos, are nevoie însă de
persoane sensibile, care să îl înţeleagă şi să- i
răspundă adecvat.
Este un sistem viu, hedonist, în că-
utarea stării de bine, de echilibru interior şi
cu ceea ce îl înconjoară. Toata viaţa suntem
în căutarea acestei stări de bine, de plăcere, a
cărei trăire a fost mai uşoară în pântecele ma-
mei, dar devine tot mai dificilă pe măsură ce
evoluăm în propria viaţă, printre ceilalţi.
Într-o perspectivă ecosistemică (Sta-
chowiak si Briggs,1984, apud Serban Io-
nescu, 1998), putem reliefa şase niveluri de
suncţionare a sistemului uman:
- nivelul fiziologic, realizând integrita-
tea fizică a organismului şi integrând
funcţionarea subsistemelor:circulator, re-
spirator, digestiv, etc;
- nivelul psihologic, constituit din ansam-
blul funcţiilor şi a proceselor psihologice:
percepţii, reprezentări, cognitie, sentimen-
te, motivaţii; la acest nivel vorbim despre
competenţele nou născutului de a intra în
relaţie cu factorii schimbători din mediul
înconjurător, în primul rând cu persoanele
semnificative din jurul său. Abilităţile care
îl pun în legătura cu mediul extern sunt:
perceperea condiţiilor externe; descifrarea
sensului acestor percepţii în raport cu o
schemă conceptuală internă, care la început
sunt reflexele înnăscute; decizia acţiunii
adecvate; realizarea la timpul potrivit a
acţiunii; prin reluarea ciclului descris, nou
născutul învaţă şi îşi ameliorează continuu
eficacitatea.
- nivelul sistemului individ-mediu fizic,
nivel care asigură prin interacţiunile şi
schimburile dintre subsistemele fiziologi-
ce ale organismului (sistemul respirator,
de exemplu) şi condiţiile de mediu fizic (
calitatea aerului), sănătatea fizică a orga-
nismului;
- nivelul diadic, unde avem interacţiunile
nou-născutului cu persoana care îl
îngrijeşte şi care de regulă este mama; ca-
litatea interacţiunilor dintre cei doi depin-
de de ambii, de modul în care funcţionează
o potrivire comportamentală între ei; ca-
litatea intercaţiunilor va construi calitatea
ataşamentului copilului, ceea ce stă la baza
sănătăţii sale mentale de-a lungul vieţii sau
altfel spus, a destinului său.
- nivelul familial, unde avem interacţiunile
cu celelalte persoane semnificative din fa-
milie. La acest nivel se plasează eforturile
familiei de a face faţă cerinţelor impuse
de nou născut şi în acelaşi timp de a face
faţă cerinţelor impuse de mediul exterior
familiei.
- Nivelul familiei lărgite şi al reţelei sociale
a fiecărui membru al acesteia.
3

Funcţionarea complexă a nou năs-
cutului ca sistem viu, deschis, presupune un
continuu schimb cu ceea ce îl înconjoară. În
viziunea ecologistă, mediul înconjurator poa-
te fi văzut sub forma unor structuri de nivele
diferite, aflate în schimburi de o intensitate şi
importanţă diferită cu sistemul nou născutului
şi deci având un impact diferit în dezvoltarea
lui. Putem gândi mediul înconjurător la patru
nivele (Bronfenbrenner, 1979): microsistem,
mezosistem, exosistem si macrosistem.
La nivel de microsistem, vedem per-
soana nou născutului şi relaţiile personale
cu cei semnificativi din jur, activităţile des-
făşurate cu un anumit scop ( de hrănire, de
îngrijire, de joacă, etc), rolurile şi aşteptările
definite de sistemul nou născutului (persoa-
na de îngrijire, nou născutul ca beneficiar al
îngrijirilor) ca persoana care trăieşte într-un
mediu dat, familia sa.
La nivel de mezosistem, ne gândim la
interacţiunile şi inter-relaţionările dintre două
sau mai multe microsisteme din care face par-
te nou născutul. De exemplu, copilul poate fi
îngrijit acasă, în familie, de către mama sau
poate fi îngrijit uneori la bunici; mezosiste-
mul se plasează la nivelul relaţiilor dintre pă-
rinţii, familia copilului şi familia bunicilor.
La nivel de exosistem, vedem mediile
în care nou născutul nu participă dar ale căror
schimbări majore afectează persoanele sem-
nificative, din mezosistem şi astfel, indirect
afectează nou născutul. Dacă fabrica unde lu-
crează tata se închide, tata ramâne şomer şi
întreaga viaţă a familiei, inclusiv a nou năs-
cutului, este afectată. Dacă primăria decide să
construiască un parc de joacă pentru copii în
apropiere de locul unde traieşte familia copi-
lului, probabil că mare parte din timpul petre-
cut în aer liber, va fi în acest parc.
La nivel de macrosistem funcţionea-
ză punctele de reper culturale, care afectea-
ză toate cele 3 sisteme anterioare. Este vorba
despre influenţa valorilor, a credinţelor cultu-
rale, a stereotipiilor de gândire şi acţiune pro-
movate de cultura în care se dezvoltă copilul.
Dacă în cultura din care face parte nou născu-
tul, copiii nu sunt consideraţi ca persoane cu
4
care se poate comunica, decât de la o anumită
vârstă, această credinţă va determina stereoti-
pii de îngrijire a copilului. Dacă se consideră
că la orice temperatură, capul nou născutului
trebuie acoperit cu o căciuliţă, vei vedea la
temperaturi de peste 35 de grade Celsius,
copii mici, bine înfofoliţi şi transpirând din
plin.
La această viziune ecosistemică, in-
teracţionistă, descrisă până aici, mai trebuie
adaugată viziunea developmentală. Aceasta
din urmă ne obligă să vedem copilul în per-
spectiva dezvoltării sale. Nimic din ceea ce
se întâmplă nou născutului, în aceste comple-
xe interacţiuni în care vine şi trăieşte nu ră-
mâne fără urmări, nu se pierde. De la nivelul
funcţionării biologice ( fiziologia corpului) şi
până la funcţionarea adecvată în cadrul cul-
turii în care trăieşte, trecând prin dezvoltarea
şi funcţionarea psihică şi socială, copilul este
într-o continuă dezvoltare în care nimic nu se
pierde, nu se uită în cadrul sistemului pe ca-
re-l reprezintă copilul. Este o afirmaţie care
probabil pe mulţi părinţi, care gândesc: “lasă
că el e mic, nu înţelege...nu înregistrează, nu
va şti mai târziu ceea ce s-a întâmplat...” îi
va nelinişti. Copilul este un sistem care înva-
ţă în permanenţă şi reacţionează la ceea ce i
se întâmplă. Nu sunt pauze în învaţare şi nu
există momente în care copilul să nu aibă re-
acţii. Dar unele “învăţături” şi “reacţii” pot să
fie în detrimentul “sistemului” copilului. Pot
fi o “salvare” pentru moment dar o pierdere
pentru viitorul copilului.
Să reluam exemplul mamei depresi-
ve. Copilul este atras, de la naştere, de chi-
pul mamei. Priveşte cu atenţie în ochii ei, la
gura care zâmbeşte şi spune cuvinte pe care
le urmăreşte atent. Faţa este un receptacol al
emoţiilor. Copilul scrutează atent faţa mamei
iar emoţiile ei îl contaminează, devin ale lui.
Dacă mama depresivă este incapabilă de a
transmite copilului bucurie, de a-i da atenţie,
de a-l “vedea” cu adevărat, în scurt timp copi-
lul evită să o mai privească, întoarce capul să
nu-i mai vadă faţa deprimată. Acest compor-
tament de evitare pe care îl învaţă, se petrece
în trei paşi: în primul moment, este atras şi
caută faţa mamei; în momentul doi, încearcă
să atragă atenţia mamei asupra lui, să o smul-
gă din depresia în care fiind scufundată, nu
mai dă atenţie copilului. Acum va plânge, se
va agita, cerând mamei atenţie şi schimbare;
în pasul al treilea, dacă lucrurile nu se schim-
bă, mama e în continuare deprimată, copilul
va evita să o mai privească. Dar în acest mo-
ment opreliştea ce o pune între el şi mama
(întoarce capul ca să nu o privească) este un
mod de a se proteja pe moment, căci depresia
reprezintă o “otravă” pentru creierul său, dar
devine o piedică în calea dezvoltării lui nor-
male. Căci dezvoltarea sănătoasă a copilului
presupune interacţiunea şi comunicarea cu
cea care îl îngrijeşte. Are nevoie să privească
ochii mamei, să-i vadă zâmbetul să o vadă şi
să o audă vorbindu-i drăgăstos şi încearcă să
o imite în mişcările gurii, în mimica feţei ei.
Capacitatea de a imita o are de la naştere şi
este calea cea mai importantă de a învaţa. Dar
evitându-o pe mama depresivă, el nu-şi mai
exersează cu ea capacitatea de a imita şi deci
învaţarea este stagnată. Ce şanse are copilul
de a se dezvolta având o mamă depresivă?
Are şansa pe care i-o dau ceilalţi din jurul
său: o bunică, o matuşă, tata, care se ocupă
de el, interacţionează şi comunică cu el în-
tr-o atmosferă calmă şi de bucurie. Iar el este
drăguţ şi ceilalţi se simt atraşi şi înduioşaţi de
el. Aşadar mama se află într-o poziţie privile-
giată faţă de copil dar dacă este incapabilă pe
moment să-şi joace rolul de îngrijitor iubitor,
atent al copilului, ea poate fi înlocuită în rolul
ei de către o altă persoană din jur, din familie
sau dinafara familiei. Copilul îşi va dezvolta
ataşamentul faţă de persoana care comunică
cu el, care-i dă atenţie şi-i arată bucurie şi
împărtăşeşte momente de comuniune cu el.
Căci la început, comunicarea e o comuniune,
o revărsare a emoţiilor unuia în celălalt, prin
intermediul privirii, a atingerilor, a manifes-
tărilor sonore. Cine cântă cu copilul, îi cântă
şi îl încântă se instalează încet într-o poziţie
privilegiată în raport cu copilul, iar in jurul
vârstei de 6 luni a copilului devine figura faţă
de care copilul îşi construieşte ataşamentul.
De-acum figura lui de ataşament este punctul
de reper în orice situaţie de stress, de discon-
fort. Dar figura de ataşament este şi o gri-
lă de lectură a întregii lumi. În cazul în care
nu a avut şansa de a interacţiona de durată,
constant, cu o persoană sensibilă, care să răs-
pundă adecvat chemărilor lui de ajutor, veselă
fără a fi întruzivă, inventivă în jocuri plăcu-
te, atunci copilul îşi va forma un ataşament
ciuntit, care nu-l va securiza, care nu-l va face
să creadă că lumea e un loc plăcut în care te
poţi simţi în siguranţa. În acest caz grila de
lectură a lumii ce şi-a format-o în interacti-
unea cu figura de ataşament, sau altfel spus,
modelul internalizat de funcţionare a lumii,
va fi încărcată de temeri, de spaime de care
trebuie să te aperi, să fii mereu pregatit să te
aperi, mereu la pândă şi gata să fugi sau să
sari. Aşadar bucuria şi pofta de viaţă a ma-
mei, a figurii de ataşament, devine bucurie de
viaţă a copilului, un dar ce-l va proteja întrea-
ga viaţa şi îl va face oricând să-şi găsească
repede locul şi să rezolve problemele care
apar fără a se pierde cu firea. Aşadar garan-
tul unei bune sănătăţi mentale, a unui destin
fericit în lume, este figura de ataşament din
copilărie. Dar nu toţi au această şansă. Când
figura de ataşament este o persoană mai pu-
ţin sensibilă la nevoile copilului, fie deoarece
ea însăşi este tristă, nefericită, deprimată, fie
pentru că, tributara mentalităţii nu consideră
copilul mic ca pe un înterlocutor valabil, co-
pilul nu îşi poate dezvolta încrederea deplină,
sentimentul că orice rău s-ar întampla figu-
ra de ataşament vine şi corectează lucrurile.
Copilul nu are condiţia necesară şi suficientă
pentru dezvoltarea ataşamentului securizant
şi nu îşi dezvoltă un ataşament securizant. În
funcţie de caracteristicile de manifestare în
interacţiune cu copilul a figurii de ataşament
se va dezvolta ataşamentul copilului. Există
cercetări care arată că cel mai rău lucru ce i
se poate întâmpla copilului la începutul vie-
ţii este să fie îngrijit de o persoană inegală
în manifestări, inconstantă. O persoană care
brusc îl ia în braţe şi îl smotoceşte “de drag”
pentru ca mai apoi să îl uite sau când copilul
începe să o cheme prin plâns sau agitaţie să
ţipe la el, înfricoşându-l, va determina la co-
pil reacţii de apărare dar şi preocuparea de a
controla situaţia şi a o schimba în favoarea
lui, de a domina cu orice preţ, prin orice mij-
5
 loace, de a-l manipula pe celălalt. Plânsul,
ţipetele sau tendinţa de a seduce, a face pe
plac, vor lua locul comportamentelor specifi-
ce vârstei. În loc să exploreze lumea din jur,
să înveţe, să descopere, să observe, copilul se
fixează în preocuparea pentru a atrage atenţia
celuilalt şi a-l determina să facă ceea ce vrea
el, copilul. În loc să se întoarcă spre lume, să
trăiască în lume, printre ceilalţi, el rămâne fi-
xat în relaţia emoţională nesănătoasă cu figu-
ra de ataşament care a generat-o. Spunem că
e imatur emoţional şi în general, aceşti copii
sunt cotaţi drept copii dificili, atât acasă cât şi
atunci când ieşind din sânul familiei, merg la
grădiniţă. “Caracteristica esenţială a tulbură-
rilor reacţionale de ataşament este un mod de
relaţionare socială sever perturbată şi inadec-
vată stadiului de dezvoltare, care se manifes-
tă în majoritatea situaţiilor şi care a debutat
înainte de vârsta de 5 ani, fiind asociat unei
carenţe manifeste a îngrijirilor.”1 Luni de zile
după prima zi de grădiniţă continuă să plângă
şi să încerce prin orice mijloace să convingă
figura de ataşament să-i stea în preajmă, să
nu îl lase printre ceilalţi. Când însă acest lu-
cru nu se întamplă, nu o poate convinge pe
mama să-l ţină cu ea şi să nu îl lase la grădini-
ţă, copilul aplică acelaşi tipar de relaţionare,
pe care l-a deprins cu figura de ataşament, în
toate relaţiile semnificative: cu dna educatoa-
re, cu bona sau cu bunica....Pe de alta parte,
nu este capabil să se învestească total în nicio
altă relaţie căci nu va putea să se desprindă
total de figura de ataşament şi nu va putea să
aibă încredere deplină în nimeni. Ajunşi la
vârsta adolescenţei ei vor căuta în relaţiile de
iubire să refacă relaţia nefericita cu figura de
ataşament. Iubitul, iubita se vor bucura de tot
atât de multă încredere din partea tânărului
cât a reuşit acesta să-şi construiască în raport
cu mama, cu figura de ataşament. Ca părinţi,
aceşti tineri vor reface în relaţia cu copilul lor,
relaţia avută cu figura de ataşament. Aceeaşi
incapacitate de sacrificiu în momentele difi-
cile cu copilul, incapacitate de a se stăpâni şi
a-şi depăşi disconfortul pentru a asigura con-
fortul copilului. De aici vine procentul ridicat
de transmitere transgeneraţională a tipului de
<?>
DSM-IV, apud Pierrehumbert,B., curs susţinut pt
reprezentanţi ai DGASPC-urilor din ţară, Constanta, iunie, 2009
6
ataşament.
Poate fi schimbată această primă grilă
de lectură a lumii, deprinsă în relaţia cu ca-
racteristicile de comportament ale figurii de
ataşament sau mai degrabă cu indisponibili-
tatea ei?
Conform DSM-IV2, tulburările reacţi-
onale de ataşament, în cazul copilului îngrijit
de o persoană insensibilă sau abuzivă sunt de
tip inhibat, copilul dezvoltând o incapacitate
evidentă de angajare şi de a răspunde interac-
ţiunilor sociale corespunzător vârstei sale. El
va apărea ca excesiv de inhibat şi hipervigi-
lent, de o “vigilenţă îngheţată” sau ambiva-
lent, cu comportamente contrarii.
În cazul indisponibilităţii figurii de
ataşament, a absenţei unei figuri de ataşament
în viaţa copilului, comportamentu care va
apărea la copil va fi unul dezinhibat social, cu
relaţionări sociale nediscriminate, dediferen-
ţiate. Copilul manifestă o incapacitate marca-
tă de a dovedi un ataşament selectiv şi are un
comportament de o familiaritate excesivă cu
persoane pe care abia le cunoaşte.
Reluând întrebarea: se mai poate
schimba tiparul relaţionării cu lumea dacă
prima şansă a fost pierdută în relaţie cu figura
de ataşament?
Răspunsul este unul pozitiv dar schim-
barea nu e facil de obţinut.
Adopţia reprezintă o şansă unică, ine-
galabilă. şansa unei noi porţi de dragoste des-
chisă copilului. Cercetările Barbarei Tizard3
arată că :
Un gând inconfortabil mă face să ră-
mân trează: adopţia de succes nu e ceva de la
sine înţeles, uşor de realizat şi e efectul unei
strădanii continue şi conştiente a părinţilor
adoptivi. Au oare părinţii adoptivi suficiente
informaţii şi servicii pentru a face faţă aces-
tei provocări? Revista noastră, prin articolele
pe care le conţine încearcă să vină în ajutorul
părinţilor adoptivi şi a profesioniştilor care
se plasează în prima linie de sprijin a acestor
părinţi.
2 Pierrehumbert, B., curs susţinut pt reprezentanţi ai
DGASPC-urilor din ţară, Constanta, iunie, 2009
3 Pierrehumbert, B., curs susţinut pt reprezentanţi ai
DGASPC-urilor din ţară, Constanta, iunie, 2009
 Mame care îşi părăsesc copilul
-câteva ipoteze de lucru-
Corneliu Irimia
Psiholog principal,
doctor în psihologie,
psihoterapeut
Magda Ionescu
Expert protecţia copilului,
Psiholog,principal, psihoterapeut
Rezumat
O mamă care îşi părăseşte copilul este, de
fapt, ceva de negândit pentru că ea atacă în
noi imaginea Mamei. Vom încerca în paginile
următoare să gândim asupra acestor mame,
să prezentăm ipotezele noastre referitor la
factorii care facilitează părăsirea copiilor
de către părinţii acestora (în maternitate, în
centrul de plasament, pe strada sau, în moduri
diferite, odată cu plecarea in străinătate).
Résumé
Une mère qui abandonne son enfant est,
en réalité, de l’ordre de l’impensable, car
cela nuit à l’image que nous avons de la
mère. Dans ce qui suit, nous allons essayer
de réfléchir à ces mères et de présenter
les hypothèses relatives aux facteurs qui
conduisent à l’abandon des enfants par leurs
Marie Colette Lalire
Ataşat de cooperare regionala
pentru drepturile copilului în Romania,
Bulgaria şi Moldova –
Ambasada Franţei la Bucureşti.
Irina Gafiţa,
Psiholog principal,
Psihoterapeut
parents (dans la maternité, dans les maisons
d’enfants, dans la rue, ou différemment, par
le départ à l’étranger).
Abstract
A mother wo leaves her child is, actually,
something unthinkable because she attacks
in us the image of the Mother. We will try in
the following pages to reflect on these kind
of mother, to show hypothesis referable to
factors which facilitate leaving children by
their parents (in maternity, in the placement
centers, on the street or in different ways like
leaving their country).
O mamă care îşi părăseşte copilul este,
de fapt, ceva de negândit pentru că ea atacă în
noi imaginea Mamei. Vom încerca în paginile
următoare să gândim asupra acestor mame, să
7
 prezentăm ipotezele noastre referitor la facto-
rii care facilitează părăsirea copiilor de către
părinţii acestora (în maternitate, în centrul de
plasament, pe strada sau, în moduri diferite,
odată cu plecarea in străinătate).
Parăsirea copilului reprezintă o rup-
tură a legăturii mama copil, ruptură care se
realizează, frecvent, în mintea mamei, încă
înainte de naşterea copilului printr-un proces
care ne rămâne, încă, enigmatic.
Mamele care sunt în atenţia noastră în
această cercetare par să nu aibă o dezvoltare
afectivă corespunzătoare care să le permită să
fie părinţi  ; putem vorbi despre o incapaci-
tate a mamei de a-şi reprezenta adecvat atât
copilul care vine pe lume cât şi cuplul paren-
tal care îngrijeşte acest copil. Adesea, putem
identifica o imensă anxietate a mamei faţă de
copilul său, reprezentarea celui din urmă de-
clanşând sentimente de neputinţă, perceperea
temătoare a propriei persoane ca fiind incapa-
bilă de a avea grijă de un copil. Copilul este
văzut ca fiind « rău » de către mama sa, rău
pentru că cere prea mult, că plânge prea mult,
pentru că vine să complice existenţa celor din
jur prea mult. Adesea, putem vorbi despre
o ură faţă de copil (dată de tot ce reprezintă
copilul pentru mama sa: de exemplu copilul
seamănă foarte mult cu tatăl sau faţă de care
mama a păstrat, eventual, o mare ranchiună).
Putem vorbi, frecvent, şi de o nedife-
renţiere mama – copil, acesta din urmă fiind
perceput ca o parte din mama sa ; copilul nu
este perceput ca fiind diferit şi atunci el tre-
buie să treacă prin aceleaşi lucruri prin care a
trecut şi mama (abandon, separare, pierdere,
singurătate). Copilul nu este perceput ca per-
soană, ci, de multe ori, ca un obiect care poa-
te fi manipulat fără piedici. În plus, bebeluşul
nu este identificat ca un fruct al iubirii cu un
partener sau al dorinţei mamei, ca rezultat al
uniunii sexuale cu un bărbat.
Lipsa unei imagini masculine, lipsa
unui partener care să o sprijine pe mama în
dificultate, reprezintă, adesea, un argument în
plus pentru gestul părăsirii copilului.
La fel de importanţi în luarea unei de-
cizii sunt părinţii mamei, bunicii copilului  ;
bunicile au un cuvânt greu de spus ; ura dintre
8
bunica şi mamă se transformă într-o moştenire
pe care mama o poate transmite mai departe
către copilul ei, uneori fără să îşi dea seama.
Mediul suportiv reprezentat de familia buni-
cilor lipseşte în multe cazuri de părăsire a co-
pilului, mama nu se poate sprijini pe familia
ei. Mama nu are un model de cuplu parental,
cuplu care să se dedice copilului lor.
Un caz aparte este reprezentat de ma-
mele psihotice care, datorită bolii, au mari
dificultăţi în a menţine o relaţie cu propriul
copil. Profesioniştii din protecţia copilului au
mari dificultăţi în a răspunde la întrebări cum
sunt : în ce mediu îi este mai bine copilului,
împreună cu mama sa sau într-o instituţie  ?
cum se poate lucra cu relatia mama-copil în
acest caz ? cum se poate lucra cu mamele care
prezintă o patologie gravă şi care îşi întrerup
medicaţia? Este de evitat, bineinţeles, să pu-
nem un semn de echivalenţă între boala psihi-
că şi lipsa unor îngrijiri adecvate a copilului.
Unele din mamele sau taţii care îşi
părăsesc copilul în instituţii au fost, ei înşişi,
institutionalizaţi, au trăit, în trecut, într-un
mediu violent, presărat de abandonuri simbo-
lice sau reale, în care identitatea de gen nu se
putea constitui. Este posibil ca o mama care
nu a beneficiat niciodată de îngrijiri materne
să aibă dificultăţi în a găsi gesturile bune faţă
de copilul său, sau, dimpotrivă, prin contra-
identificare, să dorească şi să facă copilului
tot ce nu a avut ea şi tot ce nu i s-a făcut ei.
Ele repetă un scenariu negativ în care relaţiile
apropiate ajung să se finalizeze cu un aban-
don. Deasemenea, în instituţie, viitorii părinti
ajung la concluzia că cei care cresc copii sunt
instituţiile, statul, profesioniştii din sistemul
de protecţie a copilului şi nu părinţii.
Un alt factor care contribuie la luarea
deciziei de a abandona este felul în care pă-
rintele percepe dizabilitatea, boala sau orice
gen de fragilitate a noului născut. Puşi în faţa
unei probleme grave a copilului, mama, tatăl,
lipsiţi de sprijin, renunţă uşor la funcţia lor de
părinte.
Frecvent, profesioniştii se concen-
trează mai ales asupra lucrului cu copilul pă-
răsit dar există un copil în afara relaţiei dintre
copil şi părintele său ? Alteori încercăm să îi
educăm pe părinţi. Important ni se pare lucru
asupra relaţiei părinte – copil. Legătura mama
abandonică – profesionist nu este una uşoară.
Părintele îl percepe distorsionat pe specialist
iar acesta din urmă poate găsi cu dificultate o
bună distanţă care ar duce la succesul «  de-
panării  » relaţiei copil – părinte. Fără să ne
propunem asta, ajungem să judecăm aceste
mame, iar uneori ne putem intreba dacă pu-
tem proceda altfel cu aceste mame care pun
sub semnul îndoielii însăşi imaginea noastră
despre maternitate. Reacţiile afective ale pro-
fesioniştilor sunt adesea suficient de intense
(culpabilizare a mamei, culpabilizarea siste-
mului, empatia exagerată cu mama) încât să
ne afecteze capacitatea de a lua deciziile pe
care de obicei le-am pune în practică dacă nu
am fi invadaţi de sentimente atât de puterni-
ce.
Pentru multe din mamele care îşi pă-
răsesc copilul « legea » nu există în aspectul
ei de normă comună ; uneori aceasta este per-
cepută doar ca o ocazie de a obţine un sprijin
material  ; ca şi cum, ne spun aceste mame,
autoconservarea este totul ; Percepem aici o
cerere de ajutor, mama cere, spontan, ajutor
pentru supravieţuire; este ca şi cum mama
caută în sistem o mamă pentru sine, o mamă
care hrăneşte. Poate rezulta astfel, de aici, o
dependenţă de sistemul care oferă ajutor.
Abandonul nu este un gest individual
ci este un gest colectiv integrat într-un con-
text de viaţă, de aceea implicarea profesionis-
tilor este aşteptată la mai multe nivele : psiho-
logic, social, medical, al sistemului familial,
al implicării unei reţele inter-instituţionale,
o implicare în a sprijini persoane care nu au
încă puterea de a alege întotdeauna pentru bi-
nele copiilor lor.
9
 Evaluarea calitǎţii
interacţiunilor
pǎrinţi-copii : exemplul
prematuritǎţii
Psiholog asociat , coordonator al cercetǎrii în perinatalitate
Serviciul de Psihiatrie a Copilului şi Adolescentului al Universitǎţii (SUPEA)
Pentru corespondenţǎ : Ayala.Borghini@chuv.ch
Rezumat 
Numeroşi autori considerǎ calitatea
interacţiunilor pǎrinte copil ca pe un
factor favorizant al dezvoltǎrii emoţionale,
cognitive şi sociale a copilului. Putem
vedea sensibilitatea în interaţicune ca fiind
calitatea care dǎ pǎrintelui posibilitatea de a
înregistra şi înţelege mai bine dificultǎţile cu
care se confruntǎ copilul. Aceasta este cu atât
mai importantǎ în cazul naşterii unui copil cu
risc, cum ar fi în cazul prematuritǎţii, când
pǎrintele trebuie sǎ recunoascǎ fragilitatea
copilului sǎu şi sǎ-l ajute pe acesta sǎ o
depăşeascǎ.
Cuvinte cheie : sensibilitate – respon-
sivitate – calitatea interacţiunilor – dezvoltare
- prematuritate
Résumé
La qualité des interactions parent-enfant a
été comprise par de nombreux auteurs comme
un facteur favorisant le développement de
l’enfant tant d’un point de vue émotionnel,
cognitif que social. On peut envisager la
sensibilité dans l’interaction comme donnant
au parent la possibilité de mieux repérer et
comprendre les difficultés auxquelles l’enfant
est confronté. Cela est tout particulièrement
important dans le cas d’une naissance d’un
enfant à risque, comme dans le cas de la
prématurité, lorsque le parent doit pouvoir
reconnaître les fragilités de son enfant et
aider celui-ci à les dépasser.
10
Ayala Borghini, PhD
Unitatea de cercetare
Bugnon 25a - 1011 Lausanne CHUV
Abstract
The quality of the parent-infant interactions
has been understood as one of the factor
which can influence the child development
at an emotional level as well as cognitive
or social levels. We can consider the
parental sensitivity to the infant as giving
the parent an opportunity to better observe
and understand his or her child difficulties.
This is particularly important with an at-risk
child, born premature for example; the parent
has to acknowledge the child vulnerabilities
in order to help him or her to go ahead these
limits.
Keywords: sensibility, responsivity,
the quality of interaction, development, pre-
maurity.
De la sensibilitatea maternalǎ la dezvoltarea
copilului
Unul din factorii implicaţi, cel puţin
parţial, în transmiterea de la o generaţie la
alta a securitǎţii ataşamentului este sensibi-
litatea maternalǎ în interacţiunea cu copilul.
Aceasta sensibilitate maternalǎ a fost descrisǎ
de şi autori, în câmpuri teoretice diferite.
«  Preocuparea maternalǎ primarǎ  » (Winni-
cott, 1956), “disponibilitatea emoţionalǎ” a
tinerei mame (Ainsworth, 1969), “capacitatea
mamei de a visa” (Bion, 1967) sunt tot atâtea
expresii care calificǎ o stare de mare sensi-
bilitate a mamei faţǎ de nevoile copilului
sau, în primul timp, dupǎ naşterea acestuia.
Aceastǎ sensibilitate permite mamei, printre
altele, sǎ rǎspundǎ cu maximǎ adecvare la
nevoile copilului şi astfel ea va fi o « mamǎ
suficient de bunǎ » (“good enough mother”).
În consecinţǎ, am putea examina sensibilita-
tea maternalǎ prin intermediul rǎspunsurilor
mamei la semnalele copilului sau altfel spus,
prin intermediul responsivitǎţii maternale (re-
sponsivity4) (Ainsworth et al, 1974).
Dupǎ Ainsworth (Ainsworth et al,
1974), existǎ patru dimensiuni ale comporta-
mentului maternal în interacţiunea cu copilul,
care au o influenţǎ asupra calitǎţii tiparelor de
ataşament ale copilului. Aceste dimensiuni
sunt : 1. sensibilitate-insensibilitate, 2. accep-
tare-respingere, 3. cooperare-interferenţǎ, 4.
accesibilitate-indiferenţǎ. Axa sensibilitate-
insensibilitate a fost cea mai intens studiatǎ
de cǎtre Ainsworth şi succesorii ei şi a fǎcut
obiectul construirii unei scǎri de evaluare
bazatǎ pe observarea sensibilitǎţii maternale,
plecând de la patru componente esenţiale  :
conştientizarea semnalelor care vin de la co-
pil, interpretarea adecvatǎ a acestor semnale,
rǎspunsuri adecvate la semnalele copilului
şi, în sfârşit, promptitudinea (rapiditatea)
rǎspunsurilor. Dupǎ Tronick şi Weinberg
(1997), mamele care rǎspund cu promptitu-
dine, într-o manierǎ coerentǎ la semnalele
afective ale copilului, întǎresc construirea
legǎturii cu copilul lor.
Lucrǎrile lui d’Ainsworth (Ainsworth
et al, 1974) au demonstrat cǎ în cazul în care
mama conştientizeazǎ semnalele copilului,
le rǎspunde adecvat şi prompt, copilul are
tendinţa de a prezenta un comportament op-
tim între 6 si 12 luni. Frecvenţa plânsului la
aceşti copii tinde sǎ diminueze în comparaţie
cu bebeluşii ai cǎror mame sunt mai puţin re-
ceptive la plânsul lor şi care dau rǎspunsuri
mai puţin frecvent sau mai cu întârziere. La
fel, copiii care au mame sensibile, ce rǎspund
semnalelor lor fǎrǎ a interfera cu activitǎţile
copiilor, fǎrǎ a-i respinge şi rǎmânând dispo-
4 Am ales să păstrăm termenul de responsivitate în tra-
ducerea lui “responsivity” pentru a rămâne fideli terminologiei
anglofone.
nibile pentru copil, sunt mai ascultǎtori la
vârsta de doi ani şi par a fi interiorizat mai
bine interdicţiile. Dimpotrivǎ, copiii mamelor
cu dificultǎţi în a rǎspunde nevoilor copilului,
vor fi mai puţin toleranţi faţǎ de separǎrile
(despǎrţirile) cotidiene. În acest ultim caz,
sentimentul securitǎţii de baza pare a nu se
fi construit într-o maniera optimǎ. Pentru
aceşti copii, socializarea este mai dificilǎ şi
întâmpinǎ dificultǎţi şi în explorarea mediu-
lui.
Calitatea interacţiunilor şi dezvolta-
rea copilului
Calitatea interacţiunilor poate fi
consideratǎ ca un factor de rezilienţǎ (Leto-
urneau, 1997) favorizând dezvoltarea copi-
lului atât din punct de vedere cognitiv cât şi
socio-emoţional. Cu privire la ultimul aspect,
numeroase studii au evidenţiat importanţa
responsivităţii maternale în stabilirea ataşa-
mentului securizant (Haft & Slade, 1989; Pe-
derson et al, 1998) chiar dacǎ, luatǎ izolat,
aceastǎ capacitate nu poate explica singurǎ
corespondenţa dintre tiparele de ataşament
dintre pǎrinţi şi copii (Van IJzendoorn, 1995 ;
Pierrehumbrt et al, 1999). Lucrǎri recente tind
sǎ susţinǎ ideea cǎ sensibilitatea maternalǎ în
interacţiunea cu copilul nu este neapǎrat fon-
datoarea securitǎţii ataşamentului şi cǎ mai
degrabǎ, sensibilitatea maternalǎ manifestatǎ
atunci când copilul este în suferinţǎ ar fi unul
din fundamentele construirii securitǎţii la co-
pil (McElwain & Booth-Laforce, 2006).
Responsivitatea a fost menţionatǎ şi
de cǎtre Bornstein (Bornstein & Tamis-Le-
Monda, 1989) cǎ unul dintre aspectele faci-
litante ale dezvoltǎrii sociale şi cognitive a
copilului. Dupǎ acest autor, responsivitatea
ar putea fi descrisǎ ca un lanţ de evenimente
desfǎşurat în trei paşi  : copilul semnaleazǎ,
pǎrintele rǎspunde prompt şi de o manierǎ
sensibilǎ, copilul trǎieşte experienţa ca ne-
voile şi interesele sale sunt importante. Ain-
sworth (Ainsworth et al, 1978) arǎtase deja
modul în care aceastǎ competenţǎ parentalǎ
permite dezvoltarea la copil a sentimentului
de încredere în mediul sǎu şi a modului cum
11
 aceasta îl poate încuraja la explorarea mediu-
lui şi la etalarea surselor de interes.
Recent, importanţa responsivitǎţii pa-
rentale în optimizarea dezvoltǎrii cognitive
a copilului a fost demonstratǎ experimental.
Astfel, Moore (Moore et al, 1998) a arǎtat cǎ
responsivitatea maternalǎ era unul dintre pre-
dictorii QI la vârsta de 5 ani, confirmându-se
astfel cǎ maniera în care mamele rǎspund la
iniţiativele şi solicitǎrile copilului influenţeazǎ
dezvoltarea cognitivǎ a copilului.Alţi autori
au arǎtat importanta responsivitǎtii materna-
le cu privire la învǎtare (Kelly and Barnard,
2000; Smith et al, 2006) ca şi contribuţia ei la
dezvoltarea limbajului expresiv şi receptiv a
copilului (Magill-Evans et al, 2002).
Preocuparea este pentru a întelege
mai bine mecanismele prin care calitatea
responsivitǎţii maternale influenteazǎ dezvol-
tarea cognitivǎ a copilului. Lucrǎrile lui Vy-
gotsky (Vygotsky, 1978) cu privire la ceea ce
el a numit « zona proximǎ de dezvoltare » ne
pot lǎmuri în acest sens. Aceasta este o zonǎ
definitǎ prin diferenta între performantele
copilului de care acesta e singur capabil şi
performantele aceluiaşi copil atunci când el
lucreazǎ în colaborare şi asistat de un adult ;
aceasta ne permite sǎ înţelegem care este ro-
lul responsivitǎţii maternale în dezvoltarea
cognitivǎ a copilului. Ne putem aştepta ca un
pǎrinte sensibil şi atent la semnalele copilului
sǎ sesizeze dificultǎţile cu care se confruntǎ
copilul şi sǎ-l aducǎ pe copil la a descoperi
singur, în co-construcţie cu adultul, elemen-
tele care i-ar permite rezolvarea sarcinii pro-
puse. Ne putem gândi cǎ în aceastǎ situaţie
copilul construieşte un raport cu ştiinţa bazat
pe dorinţa de a descoperi precum şi pe încre-
derea în capacitǎţile propriii, ceea ce poate fi
considerat ca fǎcând parte dintr-o funcţionare
cognitivǎ eficientǎ.
Evaluarea experimentalǎ a calitǎţii
interacţiunilor
În ultimii treizeci de ani, au fost de-
zvoltate şi publicate numeroase metode de
explorare a interacţiunilor pǎrinţi-copii sub
12
aspect fantasmatic, afectiv sau comporta-
mental, diadic sau triadic, ludic sau vizând o
învǎţare, clinic sau experimental. Nu vom face
aici inventarul lor. Vom aminti doar cǎ aceste
lucrǎri în domeniul interacţiunii pǎrinţi-copii
au permis recunoaşterea şi înţelegerea mai
profundǎ a competenţelor surprinzǎtoare ale
nou nǎscutului, ale sugarului şi copilului mic
în relaţie cu ambientul. În acest sens vom cita
studiile privind importanţa ajustǎrilor cor-
porale (Ajuriaguerra, 1962  ; Ajuriaguerra &
Casati, 1985  ; Brazelton, 1984), ale privirii
şi a sincroniei interacţionale vocale (Robson,
1967 ; Winnicott, 1971) ca moduri privilegiate
de comunicare între mamǎ şi copil. Lucrǎrile
lui Cohn şi Tronick, evaluând capacitǎţile co-
pilului mic de a face faţǎ rupturilor în recipro-
citatea cu mama, ca în faimosul episod still
face (Cohn & Tronick, 1983 ;Tronick & Gia-
nino, 1986) la fel ca şi lucrǎrile lui Fivaz-De-
peursinge care se centreazǎ şi evalueazǎ într-
o maniera originalǎ calitatea interactţiunilor
triadice între copilul de vârsta micǎ şi pǎrinţii
sǎi (Fivaz-Depeursinge & Corboz-Warnery,
2001) ne-au arǎtat în ce mǎsurǎ, copilul este
un protagonist activ în schimburile cu am-
bientul sǎu.
2. Exemplu de evaluare a calitǎţii
interacţiunilor într-o naştere prematurǎ
Între 1998 şi 2002, au fost urmǎrite
cam o sutǎ de familii cu copii nǎscuţi prema-
tur, între 0 şi 18 luni de viaţǎ ale copiilor,
în cadrul unui studiu longitudinal urmǎrind
în acelaşi timp dezvoltarea copilului şi cali-
tatea relaţiei pǎrinţi-copii5. Printre aceste fa-
milii, douǎ treimi s-au confruntat cu naşterea
unui copil prematur, la mai puţin de 32 de
sǎptǎmâni de sarcina şi o treime era formatǎ
din familii de control, cu copii nǎscuţi la ter-
men. Cercetarea aceasta a încercat sǎ apro-
fundeze cunoaşterea dificultǎţilor relaţionale
şi emoţionale întâmpinate de pǎrinţi în relaţie
cu bebeluşii lor în cursul primelor 18 luni de
viaţǎ a copilului. De asemenea, aceste even-
5 Proiect de cercetare finanţat de Fondul naţional elveţian
pentru cercetarea ştiinţificǎ între 1998-2002 SNF n°: 32-49712-96:
“Parental representations and outcomes of prematurity : a neurode-
velopmental and psychoaffective approach”
tuale dificultǎţi relaţionale şi emoţionale cu
care se confruntau pǎrinţii erau puse în relaţie
cu dezvoltarea copilului din punct de vedere
neurologic şi socio-emoţional. Copiii incluşi
în cercetare ne prezentau sechele neuromo-
torii şi neurosenzoriale grave ca urmaare a
prematuritǎţii astfel ca dificultǎţile relaţio-
nale şi emoţionale ale pǎrinţilor în relatia
cu copilul nu puteau fi puse pe seama unui
handicap al copilului. Pǎrinţii au participaat
la întrevederi în care li s-a permis explorarea
reprezentǎrilor şi a percepţiilor lor cu privire
la copil ; au fost filmate secvenţe interactive
mama-bebe şi pǎrinţii au completat numeroa-
se chestionare pe subiecte variate cum ar fi
dificultǎţile alimentare sau de somn ale copi-
lului, semne de stress post-traumatic parental,
simptome de depresie şi anxietate maternalǎ
sau sentimentul competenţei parentale.
Numeroase rezultate obţinute au fost
publicate (Pierrehumbert et al., 2003; 2004;
Muller-Nix et al., 2004; Forcada-Guex et al.,
2006; Borghini et al., 2006; Borghini & Mul-
ler-Nix, 2008; Borghini, 2008). Printre con-
cluziile principale ale cercetǎrii este aceea cǎ
mamele prezentând semne de stress post-tra-
umatic în urma naşterii premature a copilului
sunt mai puţin sensibile şi controleazǎ mai
mult în interacţiunile cu copilul, pe parcursul
primului an de viaţǎ al acestuia. Aceste mame
adeseori încearcǎ sǎ dirijeze jocul, par a veri-
fica performanţele copilului şi sunt mai puţin
în ascultarea semnalelor acestuia (Muller-
Nix et al., 2004; Forcada-Guex et al., 2006).
Borghini (Borghini, 2008). Cercetarea a mai
evidenţiat cǎ în cazul copiilor cooperanţi, cu
mame sensibile în interacţiunea cu ei, aveau
şanse mai mari de a prezenta un coeficient de
inteligenţǎ mai ridicat.
Dificultǎţi interactive şi ajustǎri în
dezvoltarea copilului
Rezultatele acestei cercetǎri ne-au
arǎtat şi faptul cǎ dificultǎţile interactive între
mamǎ şi copil s-ar putea sǎ nu aparǎ cu clari-
tate în cursul primului an de viaţǎ al copilului
ci mai ales pe mǎsurǎ ce acesta creşte. Nu cu-
noaştem studii care sǎ mai fi pus în evidenţǎ
o astfel de evoluţie, dacǎ existǎ cu privire la
alte tulburǎri de dezvoltare, dar se ştie în ge-
neral cǎ dificultǎţile întâmpinate cu prematu-
rii apar în timp. Unii autori au arǎtat totuşi o
oarecare dificultate a mamelor acestor copii
de a se adapta la capacitatile în creştere ale
copilului lor şi de a ţine seama în mod adecvat
de performanţele copilului în raport cu vârsta
sa. De asemenea, aceste mame par a rǎmâne
fixate pe un mod de relaţionare anterior fǎrǎ
a percepe progresele bebeluşului lor (Minde
et al, 1985 ; Barnard et al, 1984). Este posibil
ca diferenţele deja observabile la 6 luni, dar
încǎ nesemnificative, sǎ devinǎ semnifica-
tive la 18 luni, datoritǎ cristalizǎrii modului
de interacţiune al mamelor şi al eşecului în
adaptarea la competenţele în dezvoltare ale
copilului. Landry şi echipa sa (Landry et al,
2000) ne reamintesc faptul cǎ unul din as-
pectele importante ale sensibilitǎţii parentale
se leagǎ şi de posibilitatea pǎrintelui de a-şi
ajusta comportamentul în funcţie de nivelul
de dezvoltare al copilului. Aceşti autori au
arǎtat cǎ atunci când mamele sunt directive în
interacţiunile cu copiii lor în vârstǎ de doi ani,
aceasta are un efect pozitiv asupra dezvoltǎrii
copilului, în vreme ce o atitudine directivǎ cu
un copil mai mare, de exemplu de patru ani,
are efecte negative asupra dezvoltǎrii compe-
tenţelor copilului.
Suprastimularea maternalǎ şi ajusta-
rea la lipsa de responsivitate a copilului pre-
matur
Chiar dacǎ e dificil de sintetizat
lucrǎrile privind impactul prematuritǎţii asu-
pra interacţiunilor mamǎ-copil, mai ales ca
metodele de observare ale interacţiunii, vâr-
stele la care au avut loc evaluǎrile, precum
şi caracteristicile populaţiilor studiate diferǎ
de la un studiu la altul (Shermann-Eizirik,
1997), pot fi evidenţiate câteva tendinţe. Sǎ
amintim faptul cǎ numeroşi autori relevǎ lipsa
de responsivitate a copilului nǎscut prematur
în primul an de viaţǎ al acestuia  : zâmbeşte
mai puţin, vocalizeaza mai puţin, în general
are mai puţine schimburi mai ales afective
13
 (Brown & Bakeman, 1980 ; Crawford, 1982 ;
Crnic et al, 1983 ; Barnard et al, 1984 ; Bar-
ratt et al, 1992 ; Goldberg & DiVitto, 1995 ;
Davis et al, 2003). O a doua constatare, care
vine în întâmpinarea observaţiilor studiului
de faţǎ, este cǎ mamele copiilor prematuri îşi
stimuleazǎ mai mult copilul, sunt mai vigilen-
te şi receptive dar în acelaşi timp mai intruzi-
ve. Aşa dupǎ cum aratǎ Levy-Shiff (Levy-
Shiff et al, 1989), apare clar faptul cǎ mama şi
copilul se ajusteazǎ reciproc, unul la celalalt,
sub aspectul intensitǎţii activitǎţii, prin atitu-
dini mai pasive ale pǎrinţilor în situaţiile în
care copilul are un nivel de activitate înalt şi
atitudini mai active (vorbit, joc, stimulare)
atunci când copilul e mai puţin activ. Aceastǎ
ajustare reciprocǎ i-a determinat pe numeroşi
autori sǎ considere caracterul suprastimulant
al comportamentului maternal în interacţiune
ca pe o compensare fatǎ de lipsa de responsi-
vitate a copilului nǎscut prematur, şi prin ur-
mare, ca o atitudine ajustatǎ nevoilor acestor
copii (Barnard et al, 1984 ; Greenberg et al,
1988 ; Barratt et al, 1992 ; Le Blanc, 1989 ;
McGrath et al, 1998; Lee et al, 2007).
Subastimulare maternală şi sărăcirea
schimburilor
În studiul nostru, apare cu claritate o
atitudine maternală mai de control cu copilul
prematur, mai ales atunci când acesta este un
prematur care a fost mai bolnăvicios. Acest
control maternal în interacţiune poate fi de-
scris ca o atitudine a mamei, vizând dirijarea
jocului, impunerea unui ritm, luând în con-
siderare prea puţin semnalele copilului (Crit-
tenden, 1979-2005). Aceste mame, cel mai
adeasea aleg ele jucăriile şi solicită uneori
mult copilul, sub aspectul atenţiei acestuia;
pot avea o expresie facială tensionată, cu o
expresie vocală exagerată, în vreme ce gestu-
rile lor sunt adeseori bruşte şi intrusive, blo-
când iniţiativele copilului6. Aceste compor-
6 O parte din controlul maternal în interacţiune, în grupul
prematurilor cu Risc Crescut se explica printr-un nivel socio-
economic mai scăzut în acest grup. Mulţi autori arată că educaţia
mamei influentează stilul său interactiv, în sensul unor caracteristici
mai puţin optime la mamele cu un SES mai scăzut (Feeley et al,
2005; Gavidia-Payne et al, 1997; Gordon et al, 2004; Lee et al,
2007).
14
tamente apar ca fiind diferite de o atitudine
parentală ajustată nevoilor copiilor. De fapt,
copiii acestor mame au adeseori o atitudine
supusă (mai mult supus-compulsivă) însoţită
de o sărăcire a schimburilor ( cu mai puţină
cooperare din partea copilului şi mai puţină
sensibilitate din partea mamei) şi de aseme-
nea, apare lipsa unei plăceri împărtăşite între
cei doi.
Este interesant ca mai ales prematu-
rii cu risc crescut ( mai bolnăvicioşi sau care
au prezentat mai multe complicaţii neonata-
le) evoluează între 6 şi 18 luni devenind tot
mai supuşi pe măsura ce trece timpul. Faţă
de aceştia, mamele sunt mai controlante deşi
nu se remarcă o reală evoluţie a acestei va-
riabile între 6 şi 18 luni ale copilului. Ar fi
posibil, în consecinţă, ca unele aspecte legate
de constrolul maternal în interacţiune ( cum
ar fi o oarecare intensitate a stimulării) să fie
benefică pentru dezvoltarea copilului până la
o anumită vârstă şi că aceasta să devină mai
puţin optimă în timp, impiedicând copilul să-
şi construiască singur şi în relaţie cu celălalt
un mod de acţiune asupra mediului.
Diferenţe între pasivitate şi supunere
la copil
Exista încă un aspect interesant. Este
vorba despre diferenţa între comportamentul
unui copil neresponsiv, în sensul unei pasivi-
tăţi, a unei dificultăţi de a se concentra pe un
stimul şi de a-i răspunde emoţional datorită
imaturităţii sistemelor de reglare, şi un copil
neresponsiv, care caută în mod activ să evite
schimburile cu o mamă al cărei comporta-
ment e prea stimulativ şi intrusiv. În studiul
nostru, este posibil să diferenţiem aceste două
tipuri de comportamente ale copiilor, făcând
distincţie între pasivitatea sau supunerea exa-
gerată a copilului (Crittenden, 1979-2005).
Supracompensarea, aşa cum apare ea la une-
le mame, faţă de un copil responsiv poate fi
adecvată dacă copilul e mai pasiv dar poate
fi cu totul nepotrivită cu un copil care încear-
că să evite o mamă intrusivă şi suprastimu-
lativă printr-o închidere în sine şi o sărăcire
a schimburilor Aşa cum subliniază Monnier
(Monnier, 2006), tiparul schimburilor între
copil neatent/ mamă suprastimulantă, pe ter-
men lung poate avea un efect nefast, mai ales
că el se autoalimentează continuu. Copilul va
evita tot mai mult o mamă care, în consecinţă,
va încerca tot mai tare să solicite atenţia copi-
lului. Studiile centrate pe aceste dificultăţi de
sincronizare şi reciprocitate în interacţiunile
cu copiii prematuri arată că este vorba pro-
babil mai degrabă de o dificultate de întâlnire
ale celor doi parteneri decât de o compensare
faţă de imaturitatea copilului prematur (Crnic
et al, 1983).
Comportamente maternale contro-
lante benefice pentru prematur
Ni se pare că unele comportamente
maternale controlante pot avea avantajul (mai
ales pe la 18 luni) de a încadra copilul şi de
a-i facilita concentrarea atenţiei pe o activitate
precisă. În studiul nostru, interacţiunile cu co-
piii prematuri se caracterizează prin mai multe
secvenţe de joc, în comparaţie cu interacţiunile
cu copii născuţi la termen. Secvenţele de joc
pot fi înţelese ca un moment determinat în
timp, în care este desfăşurată o singură acti-
vitate cu copilul. Faptul că se înregistrează
mai multe secvenţe de joc în diadele cu co-
pii prematuri sugerează că interacţiunea trece
mai frecvent de la o activitate la alta. Astfel,
în general prematurii, dar mai ales cei cu risc
crescut, prezintă un joc mai dezorganizat, cu
o succesiune de jocuri fără legatură între ele,
în cazul unui părinte care trece de la un joc
la altul, fără a încerca să impună o anumită
activitate. Interacţiunile relativ dezorganiza-
te sunt astfel mai puţin fluide, secvenţele de
joc par mai puţin evidente, ca şi trecerea de
la un joc la altul. Copilul îşi poate manifesta
nemulţumirea sau pare că nu ştie ce vrea, iar
părintele nu reuşeşte să structureze jocul sau
să se menţină în complementaritatea copilului.
Aceste aspecte pot fi înţelese ca o dificultate a
părintelui de a solicita copilul şi a-i menţine
atenţia, dar ar putea fi văzută şi ca o dificul-
tate a copilului prematur de a se concentra pe
o anumită activitate. De altfel, unii prematu-
ri prezintă o formă de impulsivitate faţă de
materialul jocului, o tendinţă spre manifestări
de excitaţie şi agitaţie mai degrabă decât un
comportament interesat şi atent.
Ne alăturăm aici observaţiilor făcute de
Bergès cu privire la instabilitatea psihomotorie
a copilului născut prematur, şa cum a fost
evidenţiat de multă vreme deja (Bergès et al,
1969). De altfel, ar fi interesantă continuarea
acestor observaţii, punând în legătură un astfel
de comportament cu dificultăţile de atenţie şi
hiperactivitate care sunt frecvent semnalate la
copilul de vârstă şcolară, născut prematur.
Revenind la caracteristicile interactive
ale diadei la 18 luni, ni se pare că în condiţiile
date, o atitudine sensibilă din partea mamei,
adică atentă la semnalele copilului şi căutând
să răspundă cererilor lui, poate avea chiar un
efect mai puţin benefic atunci când copilul
prezintă această formă de agitaţie şi dificulta-
te de a se integra într-un joc cu părintele său.
Dimpotrivă, o atitudine încadrantă, chiar dacă
e controlantă, poate aduce beneficii copilu-
lui, ajutându-l să-şi regleze comportamnetul,
să găsească posibilitatea de a se concentra
pe o activitate şi să profite de o experienţă
de atenţie împărtăşită cu părintele. Revenim
deci la ideea că un comportament maternal
stimulant şi controlant poate fi mai adecvat
nevoilor specifice ale prematurului.
Aşa cum am evocat mai sus, ni se
pare totuşi că în anumite diade, acest control
maternal se însoţeşte mai ales de o lipsă de
plăcere a ambilor parteneri. Aceste diade cu
prematuri sunt, cu adevărat, mai puţin acor-
date emoţional şi pare că conţin mai puţină
plăcere a jocului în doi. Interacţiunile cu
copiii născuţi la termen se caracterizează,
dimpotrivă, printr-un timp mai lung acordat
bebeluşului pentru descoperirile sale, precum
şi plăcerii simple de a fi împreună cu schim-
buri adeseori mai armonioase, bazate pe
plăcerea împărtăşită şi dialogul însoţit de un
sprijin structurant din partea părintelui.
Ca şi concluzie
Aşa cum spune Beckwith şi Rodning
(Beckwith & Rodning, 1996), calitatea
15
 interacţiunilor mamă-copil poate ameliora
sau dimpotrivă, exacerba, efectele neplăcute
ale naşterii premature. S-ar putea astfel ca
un control maternal în interacţiune să fie
benefic pentru copilul care are nevoie să
trăiască experienţa momentelor de atenţie
împărtăşită cu mama, dar care poate fi agitat
în faţa materialului de joc foarte stimulant, în
vreme ce un alt copil, în circumstanţe egale,
va avea un comportament progresiv tot mai
supus, puţin fructuos din punct de vedere
al curiozităţii intelectuale şi al capacităţii
de construire a unei «  ştiinţe  » comune cu
adultul. Este de asemenea posibil, ca această
supunere exagerată la 18 luni să aibă altă
valoare pe parcursul dezvoltării copilului
şi să se transforme cu timpul într-un stil
interacţional şi mai puţin benefic, cum ar fi,
de exemplu, un copil în vârstă de patru ani,
cu un comportament tiranic, încercând să-i
supună la rândul său pe părinţi sau pe colegii
de joacă.
De aceea ni se pare că ajustarea
maternală la nevoile specifice ale copilului,
din momentul interacţiunii, printr-o sensibi-
litate capabilă să recunoască la copil nevoia
de a fi încadrat, este atitudinea optimă pentru
dezvoltarea copilului. Aici ne alăturăm studi-
ilor cu privire la temperament şi mai ales la
calitatea ajustărilor mediului la caracteristici-
le copilului. Aceste studii sugerează că atitu-
dinile parentale au efecte diferite în funcţie de
stilul reacţional al copilului si că efectul cu-
mulativ al anumitor atitudini mai puţin adap-
tate stilului sau vulnerabilităţilor biologice
ale copilului pot favoriza deviaţii de dezvol-
tare (Strelau, 2001). Pe de altă parte, o bună
dipoziţie a copilului poate favoriza dezvolta-
rea copilului prin faptul că anturajul va fi mai
dispus să-l susţină în depăşirea situaţiilor di-
ficile. Alţi copii, dimpotrivă, vor avea nevoie
de atitudini ferme din partea anturajului pen-
tru a putea atinge astfel o mai bună reglare a
efectelor.
Se evidenţiază faptul că noţiunea de
sensibilitate maternală, în sensul unui răspuns
la semnalele copilului, trebuie să se acompa-
nieze cu noţiunea de ajustare la nevoile copi-
lului care astfel poate lua în considerare nevo-
16
ia de încadrare , de conţinere şi de structurare.
Ni se pare important să precizăm, aşa cum
face Barratt (Barratt et al, 1992), că o mamă
este mai degrabă sensibilă în cazul unui copil
cooperant şi mai puţin dispusă să fie sensibilă
când e un copil iritabil.
Putem aminti aici lucrările cu privire
la rolul responsivităţii maternale în dezvol-
tarea cognitivă a copilului; acestea arată că
în cazul unei responsivităţi parentale calde
şi atente faţă de copil, acesta va fi susţinut
în eforturile lui de reglare a dificultăţilor de
concentrare a atenţiei. (Landry et al, 2003;
Smith et al, 2006; Landry et al, 2006). După
aceşti autori, prin intermediul experienţelor
repetate de susţinere din partea părintelui, co-
piii născuţi prematuri par a obţine feed-bac-
kul necesar pentru a înţelege că comporta-
mentul lor poate avea efecte predictibile. În
mod progresiv, copilul înţelege, bazându-se
pe experienţele lui cu părintele, prin interme-
diul răspunsurilor consistente şi congruente
ale acestuia, cum să-şi orienteze şi organizeze
comporta
Traducere: Ana Muntean
Bibliografie
Ainsworth M.D.S. (1969) Object rela-
tions, dependency and attachment : A theori-
cal review of the infant-mother relationship.
Child Development, 40, 969-1026.
Ainsworth M.D.S., Bell S.M., Stay-
ton D.J. (1974) Infant-mother attachment and
social development: «Socialisation» as a pro-
duct of reciprocal responsiveness to signals.
In: The integration of a child into a social
world, Cambridge University Press.
Ainsworth M.D.S., Blehar M.C., Wa-
ters E., Wall S. (1978) Patterns of attachment:
A psychological study of the Strange Situati-
on. Hillsdale N.J., Lawrence Erlbaum Ass.
Ajuriaguerra J. de (1962) Le corps
comme relation. Revue Suisse de Psycholo-
gie Pure et Appliquée, XXI (2), 137-157.
 Ajuriaguerra J. de, Casati I. (1985)
Ontogénèse des comportements de tendres-
se  : 1. Etude de l’embrassement (étreinte) à
partir du pattern « tendre les bras ». Psychia-
trie de l’Enfant, 28, 325-402.
Barnard K.E., Bee H.L., Hammond
M.A. (1984) Developmental changes in ma-
ternal interactions with term and preterm in-
fants. Infant Behavior and Development, 7,
101-113.
Barratt M.S., Roach M.A., Leavitt
L.A. (1992) Early channels of mother-infant
communication: preterm and term infants.
Journal of Child Psychology and Psychiatry,
33, 1193-1204.
Beckwith L., Rodning C. (1996) Dy-
adic processes between mothers and preterm
infants: development at ages 2 to 5 years. In-
fant Mental Health Journal, 17, 322-333.
Berges J., Lezine I., Harrison A., Bois-
selier F. (1969) Le syndrome de l’ancien pré-
maturé. Revue de Neuropsychiatrie Infantile,
17 (11), 719-779.
Bion W.R. (1967) Aux sources de
l’expérience. Paris, PUF.
Borghini A., Muller-Nix C. (2008) Un
étrange petit inconnu. La rencontre avec l’en-
fant premature. Editions ERES.
Borghini A., Pierrehumbert B., Muller
Nix C., Forcada Guex M., Ansermet F. (2006)
Mother’s attachment representations of their
premature infant, 6 and 18 months after the
birth. Infant Mental Health Journal, 27 (5),
494-508.
Borghini (2008) Les effets de la pré-
maturité sur la parentalité. Thèse de doctorat
en Psychologie. Faculté de Psychologie et
des Sciences de l’Education, Université de
Genève.
Bornstein M.H., Tamis-LeMonda C.S.
(1989) Maternal responsiveness and cogni-
tive development in children. New Directions
for Child Development (43):49-61.
Brazelton T.B. (1984) The neonatal
behavioral assessment scale. Londres, Black-
well.
Brown J., Bakemann R. (1980) Rela-
tionships of human mothers with their infants
during the first year of life: effects of prema-
turity. In: R.W. Bell, W.P. Smotherman (Eds)
Maternal influences and early behavior (pp.
353-373). New York, Spectrum.
Cohn J.F., Tronick E.Z. (1983) Three
months old infant’s reaction to simultaed de-
pression. Child Development, 54, 185-193.
Crawford J.W. (1982) Mother-infant
interaction in premature and full-term infants.
Child Development, 53, 957-962.
Crittenden P.M. (1979-2005) CARE-
Index: Coding Manual. Unpublished Manu-
script, Miami, FL. Available from the author.
Crnic K.A., Ragozin A.S., Greenberg
M.T., Robinson N.M., Basham R.B. (1983)
Social interaction and developmental compe-
tence of preterm and full-term infants during
the first year of life. Child Development, 54,
1199-1210.
Davis L., Edwards H., Mohay H.
(2003a) Mother-infant interaction in pre-
mature infants at three months after nursery
discharge. International Journal of Nursing
Practice, 9 (6), 374-81.
Fivaz-Depeursinge E., Corboz-War-
nery A. (2001) Le triangle primaire. Le père,
la mère et le bébé. Editions Odile Jacob, Par-
is.
Forcada-Guex M., Pierrehumbert B.,
Borghini A., Moessinger A., Muller-Nix C.
(2006) Early dyadic patterns of mother-infant
interactions and outcomes of prematurity at
17
 18 months. Pediatrics, 118 (1), 107-114.
Goldberg S., DiVitto B. (1983) Born
too soon: preterm birth and early develop-
ment. San Francisco, W.C. Freeman.
Greenberg M.T., Crnic K.A. (1988)
Longitudinal predictors of developmental
status and social interaction in premature and
full-term infants at age two. Child Develop-
ment, 59, 554-570.
Haft W.L., Slade A. (1989) Affect at-
tunement and maternal attachment  : A pilot
study. Infant Mental Health Journal, 3, 157-
172.
Kelly J., Barnard K. (2000) Assess-
ment of parent-child interaction : Implications
for early intervention. In: J.P. Shonkoff, S.J.
Meisels (Eds) Handbook of early childhood
intervention (2nd ed, pp. 258-289). Cambrid-
ge, UK : Cambridge University Press.
Landry S.H., Smith K.E., Swank P.R.,
Miller-Loncar C.L. (2000) Early maternal
and child influences on children’s later in-
dependent cognitive and social functioning.
Child Development, 71 (2), 358-75.
Landry S.H., Smith K.E., Swank P.R.
(2003) The importance of parenting during
early childhood for school-age development.
Developmental Neuropsychology, 24 (2-3),
559-91.
Landry S.H., Smith K.E., Swank P.R.
(2006) Responsive parenting: establishing
early foundations for social, communica-
tion, and independent problem-solving
skills. Developmental Psychology, 42 (4),
627-42.
Le Blanc M. (1989) Comparaison du
comportement des mères d’enfant à terme et
de mères d’enfant prématuré lors d’une inter-
action avec leur bébé. Psychiatrie de l’enfant,
32 (1), 249-268.
18
Lee T.-Y., Hohlditch-Davis D., Miles
M.S. (2007) The influence of maternal and
child characteristics and paternal support on
interactions of mothers and their medically
fragile infants. Research in Nursing & Health,
30, 17-30.
Letourneau N. (1997) Fostering resi-
liency in infants and young children through
parent-infant interaction. Infants and Young
Children, 9, 36-45.
Levy-Shiff R., Sharir H., Mogilner
M.B. (1989) Mother- and father-preterm in-
fant relationship in the hospital preterm nur-
sery. Child Development, 60, 93-102.
Magill-Evans J., Harrison M.J., Van
der Zalm J., Holdgrafer G. (2002) Cognitive
and language development of healthy preterm
infants at 10 years of age. Physical & Occu-
pational Therapy in Pediatrics, 22 (1), 41-56.
McElwain L., Booth-Laforce C.
(2006) Maternal sensitivity to infant distress
and nondistress as predictors of infant-mo-
ther attachment security. Journal of Family
Psychology, 20 (2), 247-255.
McGrath M.M., Sullivan M.C., Seifer
R. (1998) Maternal interaction patterns and
preschool competence in high-risk children.
Nursing Research, 47 (6), 309-17.
Minde K., Perrotta M., Marton P.
(1985) Maternal caretaking and play with
full-term and premature infants. Journal of
Child Psychology and Psychiatry, 26, 231-
244.
Monnier M. (2006) Interactions mere-
enfant à 18 mois dans un contexte de préma-
turité. Mémoire de diplôme en Psychologie.
Université de Lausanne, Institut de Psycholo-
gie.
Muller-Nix C., Forcada-Guex M.,
Pierrehumbert B., Jaunin L., Borghini A.,
Ansermet F. (2004) Prematurity, maternal
stress and mother-child interactions. Early
Human Development, 79, 145-158.$
Pederson D.R., Gleason K.E., Mo-
ran G., Bento S. (1998) Maternal attachment
representations, maternal sensitivity and the
infant-mother attachment relationship. De-
velopmental Psychology, 34 (5), 925-933.
Pierrehumbert B., Dieckmann S.,
Miljkovitch de Heredia R., Bader M., Halfon
O. (1999) Une procédure d’analyse des ent-
retiens semi-structurés inspirée du paradigme
de l’attachement. Devenir, 11 (1), 97-126.
Pierrehumbert B., Nicole A., Mull-
er-Nix C., Forcada-Guex M., Ansermet F.
(2003) Parental posttraumatic reactions after
premature birth  : implications for sleeping
and eating problems in the infant. Archives
of Disease in Childhood Fetal and Neonatal
Edition, 88, F400-F404.
Pierrehumbert B., Borghini A.,
Forcada-Guex M., Jaunin L., Muller Nix
C., Ansermet, F. (2004) Validation française
d’un questionnaire de stress post-traumatique
destiné aux parents d’enfants présentant un
risque périnatal élevé. Annales Médico-Psy-
chologiques, 162, 711-721.
Robson K.S. (1967) The role of eye-
to-eye contact in maternal-infant attachment.
Journal of Child Psychology and Psychiatry,
8, 13-25.
Shermann-Eizirik L. (1997) Interacti-
on between mothers and infants born at risk
during the first six months of corrected age.
Acta Paediatrica, 86 (8), 864-872.
Smith K.E., Landry S.H., Swank P.R.
(2006) The role of early maternal responsive-
ness in supporting school-aged cognitive de-
velopment for children who vary in birth sta-
tus. Pediatrics, 117 (5), 1608-17.
Strelau J. (2001) The role of tempera-
ment as a moderator of stress. In: T.D. Wachs
& G.A. Kohnstamm (Eds), Temperament in
context (pp. 153-172). Mahwah, New Jersey:
Lawrence Erlbaum Associates.
Tronick E.Z., Gianino A. (1986) The
transmission of maternal disturbances to the
infant. In: E. Tronick, T. Field (Eds) Mater-
nal depression and infant disturbance. New
directions for child development (pp. 5-11).
San Francisco, Jossey Bass.
Tronick E.Z. & Weinberg M.K. (1997)
Depressed mothers and infants: Failure to
form dyadic states of consciousness. In: L.
Murray & P. Cooper (Eds) Postpartum de-
pression and child development (pp. 54-81).
New York: Guilford Press.
Van IJzendoorn M.H. (1995) Adult
attachment representations, parental respon-
siveness and infant attachment:  a meta-anal-
ysis on the predictive validity of the attach-
ment interview. Psychological Bulletin, 117,
387-403.
Vygotsky L.S. (1978) Mind in society:
The development of higher mental processes.
Cambridge, MA: Harvard University Press.
Winnicott D.W. (1956) La préoccupa-
tion maternelle primaire. In: D.W. Winnicott
(Recueil d’articles) De la pédiatrie à la psy-
chanalyse. Paris, Payot.
Winnicott D.W. (1971) Le rôle du
miroir de la mère et de la famille dans le
développement de l’enfant. In: D.W. Winni-
cott. Jeu et réalité. Paris, Payot.
19
 Interacţiunile
dintre părinţi şi copii,
legăturile afective
şi ataşamentul de-a
lungul vieţii
Profesor universitar de psihologie şi ştiinţele educaţiei
Membru al laboratorului de cercetare CRPPC :
Centrul de Cercetare în Psihopatologie şi Psihologie clinică,
Rezumat
Formarea legăturilor dintre părinţi şi copii,
precum şi implicaţiile acestora în dezvoltarea
subiecţilor, reprezintă un domeniu esenţial de
investigaţie în protecţia copilului.
Funcţionarea interacţiunilor precoce
între copil şi anturajul său relaţional este
înţeleasă din perspectiva diferitelor abordări
teoretice.
Reflecţiile teoretico-clinice pe care le
prezentăm aici se referă la complementaritatea
şi convergenţa între observaţiile eto-
psihologice, aproturile psihanalizei micii
copilării şi dezvoltările contemporane ale
teoriei ataşamentului. Cercetătorii sunt
de acord cu privire la importanţa vitală a
primelor legături afective, dar explorează
pluralitatera acestor ături şi posibilitatea
transformării lor pe parcursul dezvoltării
fiinţei umane.
Cuvinte cheie: ataşament, interacţi-
uni părinţi-copii, legături afective, protecţia
copilului, psihanaliza
Résumé
La formation des liens parents-enfants et
leurs implications dans le développement des
sujets demeure un domaine d’investigation
essentiel dans le champ de la protection de
20
Marie ANAUT
Psiholog clinician, terapeut de familie
a Universităţii Lyon2, France.
Adresa : Université Lumière-Lyon2,
86 rue Pasteur, Lyon, France
marie.anaut@univ-lyon2.fr
+33(0)6 75 69 95 97
l’enfance.
La mise en jeu des interactions précoces entre
l’enfant et son entourage relationnel trouve
des clés de compréhension au croisement de
différentes approches théoriques.
Cette réflexion théorico-clinique interroge les
complémentarités et les convergences entre
les observations éthopsychologiques, les
apports de la psychanalyse en petite enfance
et les développements contemporains des
théories de l’attachement.
Les chercheurs s’accordent sur l’importance
vitale des premiers liens affectifs, mais
explorent la pluralité de ces liens et la
possibilité de leur transformation au cours
du développement.
Mots clés : Attachement – Interacti-
ons parents-enfants – Liens affectifs – Protec-
tion de l’enfance – Psychanalyse
Abstract
The early interactions between the child and
his/her environment are finding different
understanding within the different theoretical
approaches. These theoretical and clinical
reflexions are based on the complementarities
and the convergences between the
etnopsychological observations, the
psychoanalytical understandings concerning
the childhood and the current developments
in attachment theory. The researchers have
a common agreement about the importance
of the first emotional bounding but they are
interested in exploring the multiple bindings
and the possibility of modifying during the
development of the individual.
Key words : Attachement – Child-
Parent Interactions – Emotions Bindings –
Child Protection – Psychanalyse
Introducere
Reflecţiile privind legăturile intime
dintre mamă şi copil, apoi, la un nivel mai
general, legăturile din cadrul familiei, s-au
dezvoltat plecând de la investigaţiile făcute
de către practicieni şi cercetători aparţinând
diferitelor discipline din cadrul ştiinţelor
umane. Încă din anii 1950, conceptul de le-
gătură afectivă se sprijina în special pe cerce-
tările şi observaţiile făcute de etologi, psihi-
atri şi psihanalişti care şi-au pus întrebări cu
privire la consecinţele separărilor maternale,
ale abandonului copiilor precum şi asupra
diferitelor forme de carenţe maternale. Ast-
fel au existat studii întreprinse de etologi cu
privire la consecinţele deprivărilor maternale
precoce la puii de maimuţă(J. Harlow, 1958),
precum şi anumite studii privind dezvoltarea
copiilor abandonaţi sau separaţi precoce de
mama lor (R. Spitz, 1945 ; A. Freud, 1956 ; J.
Bowlby, 1962 ; M. David, 1962).
Aceste cercetări au permis demonstra-
rea efectelor negative ale absenţei legăturilor
afective care periclitează dezvoltarea sănă-
toasă a copilului. Ele au permis fundamenta-
rea unei comprehensiuni ştiinţifice a procese-
lor de ataşament care susţin legăturile dintre
mamă şi copil. De asemenea, în sens mai larg,
au permis înţelegerea importanţei legăturilor
dintre părinţi şi copii, inclusiv legăturile cu
tata şi/sau alţi membri ai familiei (Anaut,
2005, 2008b). Formarea legăturilor afective
şi implicaţiile lor asupra devenirii copilului
reprezintă un interes ştiinţific care rămâne
actual. Toată lumea este în acest moment de
acord cu privire la faptul că copilul are nevoie
atât de ingrijiri şi de hrană cât şi de afecţiune
şi de relaţii calde şi securizante (B. Cyrulnik,
1989 ; 2000).
Primele legături şi competenţele
bebeluşului
Primele legături părinţi-copii se con-
struiesc foarte devreme. Observaţii clinice
făcute de psihologi şi pedopsihiatri (D. Win-
nicott, 1969 ; B. Brazelton,1991), ca şi unele
observaţii din etopsihologie (J. Cosnier, 1984
; B. Cyrulnik, 1989) au arătat că bebeluşii
dispun de competenţe precoce care vor intra
în funcţie cu ocazia primelor schimburi cu
mediul relaţional.
În cursul primei luni de viaţă, copi-
lul îşi exprimă nevoile prin diferite semnale:
plâns, expresii faciale, grimase. Începând cu
vârsta de trei luni, copilul devine tot mai activ
în interacţiunile lui, îşi diversifică progresiv
semnalele şi comportamentele şi participă tot
mai activ la relaţii. Aşa cum au demonstrat
psihanalişti ai micii copilării (D. Stern, 1985 ;
S. Lebovici, 1983, 1992  ; B. Golse, 2001),
bebeluşii participă activ la interacţiunile pre-
coce mamă-copil.
Cu toate acestea, în funcţie de copii,
interacţiunile mamă-copil (sau părinte-copil)
arată diferenţe de calitate şi intensitate. Acest
lucru poate fi observat foarte devreme, în cur-
sul primelor schimburi între copil şi ambien-
tul lor interacţional. Dar dezvoltarea şi bo-
găţia modurilor de comunicare ale copilului
vor depinde în acelaşi timp de răspunsurile,
atenţia şi sensibilitatea pe care le primeşte la
rândul său din partea părinţilor şi a persoane-
lor care se ocupă în principal de el.
Progresele medicinei şi a ştiinţei au
permis verificarea competenţelor bebeluşi-
lor încă înainte de naşterea lor, competenţe
care ţin de echipamentul neuropsihologic
care-i face apţi să trateze informaţia care le
parvine din mediu, încă în stadiul intrauterin.
Boris Cyrulnik (1989)subliniază că nu doar
istoria perceptivă dar şi cea afectivă a bebe-
luşului, începe deja în uter iar informaţiile pe
care le primeşte în această perioadă partici-
pă la dezvoltarea copilului. Primele legături
care se instaurează între bebeluş şi cei care-i
sunt apropiaţi pot fi calificate ca şi legături de
ataşament, în sensul teoriei lui John Bowlby.
21
 Legăturile de ataşament privesc relaţiile afec-
tive pe care copilul le va stabili plecănd din
momentul naşterii sale. Pentru Bowlby, ata-
şamentul serveşte unei duble funcţii adaptati-
ve, aceea de protecţie şi aceea de deschidere
spre lume.
Abordarea proceselor de ataşament
Bowlby (1969, 1973, 1980), psihana-
list englez, a propus o teorie a ataşamentului,
subliniind că formarea unei relaţii afective
stabile şi durabile cu copilul este o compo-
nentă esenţială a dezvoltării sale. Figura de
ataşament este pentru copil aceea cu care el
va construi primele legături. De obicei este
persoana care ofera copilului principalele în-
grijiri, cea care corespunde la ceea ce numim
în metapsihologie, obiectul primar. Cel mai
adesea mama este această persoană, dar poate
fi o altă persoană cu care copilul stabileşte o
primă relaţie privilegiată. În dezvoltarea unui
ataşament sigur (sau securizant), operează
funcţia para-excitatorie a mamei. În prezenţa
ei, bebe este capabil să tolereze stranietatea
lumii şi a obiectului, am putea spune că zgo-
motele exterioare sunt filtrate de mamă. În
revanşa, experienţa stranietăţii lumii devine
susrsa de efecte negative dacă para-excitaţia
maternală este defensivă iar ataşamentul va
deveni insecurizant. Dar deja de la naştere,
copilul dovedeşte competenţe relaţionale.
Astfel, prin ţipetele lui, plâns, vocalize, el
pune în funcţie comportamente care solicită
relaţii de proximitate cu adultul care îiă su-
pravieţuirea. Teoria ataşamentului subliniază
faptul că schimburile dintre copil şi adultul
care îl îngrijeşte sunt necesare dezvoltării co-
pilului căci nu doar că asigură o supravieţuire
fizică ci şi psihică.
După Bowlby (1979), perioada sensi-
bilă sau favorabilă dezvoltării ataşamentului
se situează în copilăria mică, înaintea vârstei
de trei ani. Ataşamentul corespunde unei ne-
voi sociale primare care se dezvoltă în relaţie
şi interactiune.
Este fructul unei relaţii care se con-
struieşte progresiv şi esteă de dezvoltarea ca-
pacităţilor perceptiv-motrice şi cognitive ale
copilului precum şi de modificările din me-
diul social.
22
Dacă la naştere nou născutul are ne-
voie de apropiereaă de mama care îl faceă se
simtă în siguranţă, puţin câte puţin, copilul
învaţă să anticipe tipul de răspuns al mamei.
În cazul în care are nevoie de siguranţă, co-
pilului îi va fi suficient să aibă încredere în
disponibilitatea mamei pentru a se simţi bine.
Independenţa copilului şi capacitatea sa de
a explora lumea care îl înconjoară sunt deci
strâns legate de şansele pe care el crede că
le are de a beneficia în caz de nevoie de pro-
tecţia figurii de ataşament. Se consideră că
calitatea ataşamentului poate avea un impact
asupra dezvoltării stimei de sine a copilului
precum şi a competenţelor lui sociale.
Stiluri de ataşament şi evaluarea lor
Continuând ceretările lui Bowlby,
Mary Ainsworth (1978) si Mary Main (1985,
1988), au contribuit prin lucrările lor la dez-
voltarea teoriei ataşamentului şi au propus in-
strumente noi de a evidenţia modurile de rela-
ţionare ca indicatori ai stilurilor de ataşament
(. ex., Situatia neobisuita ; A.A.I.).
Plecănd de la observaţii naturale fă-
cute pe diada mamă-bebe, Ainsworth a cre-
at un dispozitiv experimental de observare a
modurilor de ataşament al bebeluşilor faţă de
mamele lor, inspirându-se dintr-o situaţie de
joc liber în care se înscena prezenţa sau ab-
senţa mamei. Acest dispozitiv este recunos-
cut acum ca Situaţia neobişnuită (Ainsworth
et al, 1978b). Aceasta ne permite evidenţierea
şi diferenţierea particularităţilor stilurilor de
ataşament ale copiilor de vârstă mică, pe baza
observării reacţiilor copiilor faţă de situaţia
de separare deă. Ainsworth a întocmit un re-
pertoar al diferitelor tipare comportamenta-
le, în funcţie de ceea ce a interiorizat copilul
până la vârsta experimentului, din securitatea
construită în relaţia cu mama. De exemplu,
dacă îşi caută sau nu mama, când aceasta este
absentă, pentru a se asigura; dacă ea redevine
sau nu o bază de securitate după întoarcere,
permiţând copilului să exploreze ambientul.
Principalele tipuri de comportament
ale copiilor au fost identificate şi au dat naş-
tere la următoarele stiluri de ataşament : :
- Stil de ataşament securizat  
- Stil de ataşament insecurizat-evitant
- Stil de ataşament insecurizat-ambivalent   litate transculturală. Ceea ce apar sunt variaţii
- Stil de ataşament insecurizat dezorgani-
zat - dezorientat (adăugat de catre r Main,
1985)
Dispozitivul Situaţiei Neobişnuite
care permite reperarea stilului de ataşament
al unui copil, a cunoscut un succes mondial.
A inspirat numeroase cercetări, mai ales în
ţările anglo-saxone, dar şi în alte ţări ale lu-
mii. Rezultatele studiilor comparative, între
diferite ţări, tind să susţină ideea că ataşa-
mentul reprezintă un concept cu o pertinenţă
universală şi transculturală.
Primele cercetări au relevat faptul că
aceste categorii de comportamente tind să ră-
mână stabile pe parcursul celui de al doilea
an al copilăriei şi chiar pe parcursul întregii
copilării (Main et Cassidy, 1988) ; în această
logică, stilurile de ataşament au fost propuse
ca predictori ai relaţiilor pe care subiecţii le
vor dezvolta ulterior.
Însă Blaise Pierrehumbert (2003) ne
aminteşte că această relativă stabilitate se
referă la comportamentele faţă de figura de
ataşament. Dar adeseori un copil se poate ma-
nifesta, de exemplu, printr-un comportament
securizat faţă de tată şi un comportament in-
securizant, faţă deă (sau invers). Astfel, fie-
care subiect a trăit cel puţin două stiluri de
ataşament, care vor avea o influenţă asupra
relaţiilor sale ulterioare.
În plus, diferenţele de moduri de ata-
şament faţă deă şi faţă deă, la acelasi copil,
se pot explica în două moduri. Mai întâi,
după ipoteza conform căreia fiecare figură de
ataşament produce efectiv un stil diferit de
ataşament la copil. Apoi, ne putem gândi că
Situaţia neobişnuită,ă iniţial pentru a evalua
relaţia faţă de mamă, nu este poate adaptată
pentru evaluarea particularităţilor relaţiilor
paternale. (Lecamus et al., 1997), ceea ce ar
putea explica (cel puţin în unele cazuri) dife-
renţele de moduri de ataşament găsite în ări
vis-a vis deă şi vis-à-vis deă.
Apar apoi semne de întrebare cu privi-
re la influenţele culturale. Deşi au fost efectu-
ate numeroase studii comparative între diferi-
te ţări şi majoritatea conchid că există o stabi-
cu privire la rata sau proporţiile copiilor ând
fiecărei categorii de ataşament. Se pare însă
că aceste diferenţe sunt mai degrabă legate
de nivelul socioeconomic al familiei şi s-ar
datora mai puţin diferenţelor dintre ţări sau
culturi: copiii securizaţi fiind subreprezentaţi
în clasele defavorizate, indiferent de ţări.
Legăturile pe parcursul dezvoltării
Lucrările actuale privind legăturile în
familie şi ataşamentul pun accent pe dinami-
ca ataşamentului şi subliniază importanţa me-
diului familial dar şi a contextului relaţional
mai larg şi a diverşilor factori constitutivi ai
nisei ecologice a părinţilor. Astfel sunt studi-
aţi diferiţi parametri cum ar fi impactul valo-
rilor clasei sociale, a condiţiilor de muncă şi
a reţelelor sociale, a mediului fizic şi psihic al
familiei, al structurii familiei şi al competen-
ţelor parentale. Aceste elemente diferite sunt
considerate ca tot atâţi factori în interacţiu-
ne, compunând calitatea conditţilor de mediu
susceptibile de a influenţa legăturile de ataşa-
ment părinţi-copii, fie întărindu-le sau ame-
lioriorându-le, fie deteriorându-le (Anaut,
2005, 2007).
Legăturile familiale nu sunt conside-
rate deci ca o componentă afectivă statică,
odată pentru totdeauna, ci mai degrabă ca un
proces ce se dezvoltă gradual în interacţiune,
altfel spus, în reciprocitate relaţională. De la
cea mai frageda vârstă, copilul, prin compor-
tamentele sale (compeţentele sale comporta-
mentale) va solicita atenţia adulţilor precum
şi proximitatea lor, şi în acelaşi timp, va în-
vaăţa să se adapteze la diversitatea compor-
tamentală a adulţilor din mediul său. Îşi va
construi reprezentări cu privire la modul de
a reacţiona al fiecărui membru al familiei în
anumite situaţii (scenarii familiale) şi astfel
va învăţa să înţeleagă şi să anticipe răspunsu-
rile părinţilor. Din partea adulţilor, răspunsu-
rile şi solicitările adresate copilului în registru
verbal şi non verbal joacă un rol important în
schimburile relaţionale şi coordonează dez-
voltarea legăturilor.
După Daniel Stern (1989), interacţiu-
23
 nile dintre mamă şi bebe evidenţiază impor-
tanţa disponibilităţii şi a toleranţei la detaşare,
pe care o manifestă mama. După Stern, armo-
nizarea afectelor sau acordajul afectiv dintre
copil şi mamă corespunde unui proces de in-
formare reciprocă a mamei şi a bebeluşului
cu privire la starea emoţională sau afectivă a
celuilalt, şi devine operaţională mai ales după
vârsta de 6 luni. Ceea ce corespunde iniţierii
intersubiectivităţii, adică a trăirii şi a experi-
mentării celuilalt ca fiind distinct şi diferit de
sine. Plecând din al doilea semestru de viaţă
a copilului, acesta devine capabil să-şi modi-
fice comportamentul în funcţie de rezultatele
dorite ; această capacitate va deveni cu ade-
varat eficientă spre vârsta de trei ani, odată cu
dezvoltarea abilităţilor cognitive.
Cercetările actuale au lărgit studiile cu
privire la stilul de şament între copil şi figu-
rile de ataşament, altele decât mama (Cupa et
al, 2000). Astfel, tatăl, precum şi alte persoa-
ne importante din reţeaua de relaţii şi afecti-
vă a copilului sunt tot mai frecvent luate în
considerare ca figuri de ataşament. Pe de altă
parte, cercetătorii se interesează de evoluţia
stilurilor de ataşament la acelaşi subiect, pe
parcursul vieţii ( adolescenţă, îmbătrânire).
În acest context, s-au dezvoltat noi instru-
mente de evaluare a stilurilor de ataşament
pentru adolescenţi şi adulţi ( ex., le Ca-mir,
de B. Pierrehumbert, 2003 ; l’A.A.I., de Main
et al, 1988).
În loc de concluzii…
Acum se dă multă atenţie chestiunii
privind multideterminismul în stabilirea legă-
turilor de ataşament precum şi evoluţiei posi-
bile în cursul dezvoltării individului. Astfel,
modelele interne construite în copilărie pot
fi consolidate sau reconstruite pe parcursul
experieţelor pe care le trăieşte subiectul de-a
lungul vieţii sale (Anaut, 2008).
Procesul care guvernează construirea
relaţiei de ataşament precum şi consecinţele
acesteia este dinamic şi multideterminat ceea
ce ne face să avem în vedere posibilităţile de
ajustare de mai târziu, pe parcursul dezvol-
tării. Noile experienţe relaţionale semnifi-
cative şi durabile pot să-şi aducă aportul la
24
reconstruirea unei baze de securitate care a
fost deficientă în trecut. Acest lucru se poate
întâmpla, de exemplu, atunci când încredin-
ţăm un copil maltratat unei familii de asistenţi
maternali (Anaut, 1997, 2005).
Pe parcursul ultimilor ani, observaţiile
efectuate, în domeniul cercetării ca şi în apli-
caţiile clinice, ne permit refuzarea viziunii de-
terministe care era atribuită altădată primelor
legături de ataşament dintre mamă-copil. În
lumina altor abordări, cum ar fi aceea a rezili-
enţei, putem să ne punem întrebări cu privire
la consecinţele relaţiilor precoce şi a stilurilor
de ataşament asupra devenirii subiecţilor şi
a relaţiilor lor socio-afective ulterioare (Cy-
rulnik, 2006  ; Anaut, 2008). S-ar putea crede
că ataşamentele multiple constituie un factor
de rezilienţă, căci oferă şanse mărite aparitiei
unei relaţii de ataşament securizante pentru
copil. Astfel, în domeniul protecţiei copilului,
în cazul copiilor maltrataţi sau a unor mame
care-şi neglijează copiii, ceea ce va genera
o relaţie insecurizantă cu figuraă, stabilirea
unei legături afective securizante cu o figura
de ataşament diferită de mamă, poate com-
pensa carenţele şi deficienţele maternale.
Cercetările actuale accentuează plas-
ticitatea legăturilor afective de-a lungul vieţii
şi varietatea figurilor de ataşament atât din
mediul relaţiilor familiale cât şi peri-familiale
( de exemplu, relaţiile pe care copilul le poa-
te stabili cu educatoarele, cu îngrijitoarele de
la grădiniţă, cu o dădacă). Aceste investigaţii
extinse aduc o complementaritate dezvoltării
modelelor de ataşament care, departe de a-şi
pierde pertinenţa în zilele noastre, câştigă în
supleţe şi congruenţa în faţa configuraţiilor
complexe ale familiei moderne şi a relaţiilor
multiple care concurează în compunerea vie-
ţii subiecţilor.
Traducere: Ana Muntean
Bibliographie :
Ainsworth M., Blehar M., Waters E.,
Wall S. (1978). Patterns of Attachment, a
psychological Study of the Strange Situation.
Hillsdale, New Jersey, Lawrence Erlbaum
Associates.
Ainsworth M. (1978). The Strange-Si-
tuation Procedure. In Patterns of Attachment.
Ainsworth et al.
Anaut M. (1997). Entre détresse et
abandon : la répétition transgénérationnel-
le chez les enfants placés. Paris, CTNERHI-
PUF (édition électronique 2009).
Anaut M. (2005). Soigner la famille,
Paris, Armand Colin, collection Sociétales.
Anaut M. (2008). La résilience, sur-
monter les traumatismes, 2e édition réactua-
lisée, Paris, Armand Colin.
Anaut M. (2007). Liens structurants
et aliénations mortifères dans les familles.
Numéro spécial « Penser la famille », (2007)
2 (7), Revue La Matière et l’Esprit, 3-10.
Anaut M. (2008b). Transmission et se-
crets de famille : entre pathologie et créativité.
N° 22, Revue Internationale de l’Éducation
Familiale, 27-42.
Bowlby J. (1962). L’anxiété de la sé-
paration. Psychiatrie de l’enfant. Paris, PUF.
317-335.
Bowlby J. (1969). Attachement et
perte 1 : L’attachement. trad. Fr. 1978. Paris,
PUF.
Bowlby J. (1973). Attachement et per-
te 2 : La séparation, angoisse et colère. trad.
Fr. 1978. Paris, PUF.
Bowlby J. (1980). Attachement et per-
te 3 : Tristesse et dépression. trad. Fr. 1984.
Paris, PUF.
Bowlby J. (1979). In Le colloque
(imaginaire) sur l’Attachement, Zazzo R. et
al., 2ème édition, Paris, Delachaux et Nies-
tlé.
Brazelton T. B., Cramer B. (1991).
Les premiers liens. Paris, Stock.
Cyrulnik B. (1989). Sous le signe du
lien. Paris, Hachette.
Cyrulnik B. (2000). Les nourritures
affectives. Paris, Odile Jacob.
Cyrulnik B. et Duval P. (2006), (dir.).
Psychanalyse et Résilience, Paris, Odile Ja-
cob.
Cosnier J. (1984). Observation direc-
te des interactions précoces ou les bases de
l’épigenèse interactionnelle. Psychiatrie de
l’Enfant. 27,1, p 107-126.
Cupa D. et al. (2000). L’attachement,
perspectives actuelles. Paris, Pluriels de la
psyché, EDK.
David M., Appell G. (1962). Etude
des facteurs de carence affective dans une
pouponnière. Psychiatrie de l’Enfant, IV,2,
436-437.
Freud, A. (1956-1965). Research at
the Hampstead Child-Therapy Clinic & Other
Papers.
In The Writings of Anna Freud (1966-
1980): 8 Volumes. New York: IUP.
Golse . B. (2001). Le développement
affectif et intellectuel de l’enfant. 3è édition,
Paris, Masson.
Harlow H. F.  (1958). The nature of
love. American Psychologist. 13, 1958, 673-
685.
Lebovici S. (1983). Le nourrisson, la
mère et le psychanalyste. Paris, Le Centuri-
on.
Lebovici S. (1992). La théorie de
l’attachement et la métapsychologie freudi-
enne. Devenir. 4-4, 33-49.
25
 Le Camus J. et al., (1997). Le rôle du
père dans le développement du jeune enfant.
Paris, Nathan Université.
Main M., Kaplan N., Cassidy J. (1985).
Security in infancy, childhood and adultho-
od : A move to the level of representation. In
Bretherton I., Waters E. (eds), Growing Po-
ints of Attachment Theory and Research. Mo-
nographs of the Society for Research in Child
Development. 50(1-2, N°209). 66-104.
Main M., Cassidy J. (1988). Catego-
ries of response to reunion with the parent at
age six : Predictable from infant attachment
classifications and stable over a one-month
period. Developmental Psychology. 24, 415-
426.
26
Pierrehumbert B. (2003). Le premier
lien, théorie de l’attachement. Paris, Odile
Jacob.
Spitz R. (1945). Hospitalism  : An
inquiry into the genesis of psychiatric condi-
tions in early childhood. Psychoanalytic Stu-
dy of the Child. 1, 53-74.
Stern D. (1985). Le monde interper-
sonnel du nourrisson. Une perspective psy-
chanalytique et développementale. Trad fr.
1989. Paris, PUF.
Winnicott D. (1969). De la pédiatrie à
la psychanalyse. Paris, Payot. Trad. Fr. 1980.
 FACTORII
SOCIOCULTURALI LEGAŢI
DE VIOELENŢELE SEXUALE
FAŢĂ DE COPII ÎN RWANDA
Conferenţiar la Universitatea naţionalǎ din Rwanda
Coordonator al programului Masteral de psihologie clinicǎ şi terapeuticǎ
Coordonator al Centrului Universitar de Sǎnǎtate Mentalǎ
Domeniu de cercetare : Traumatism, rezilienţă şi cultură.
Rezumat
Prin intermediul unor proverbe rwandeze, ne
dǎm seama cǎ violenţele sexuale existau într-o
oarecare mǎsurǎ, dar cultura crea anumite
limite. Înainte, secretul era regula de aur. Dar
în zilele noastre, realitatea socioculturalǎ
a schimbat radical lucrurile. Genocidul din
1994 a distrus familii, coeziunea socialǎ şi a
antrenat schimbǎri sociale profunde.
În aceastǎ viaţǎ supusǎ la mari transformǎri,
pǎrinţii se intereseazǎ tot mai puţin de
copiii lor ; sunt mai preocupaţi de bani sau
de locurile lor de muncǎ, în detrimentul
securitǎţii, a educaţiei şi a protecţiei copiilor.
Pericolul este cǎ aceşti copii sǎ devinǎ
prada servitorilor, care acţionând fie pentru
a se rǎzbuna fie pentru a-şi satisface nevoile
sexuale, profitǎ de aceşti copii.
În cazuri de probleme majore, cum ar fi abuzul
sexual, copii nu ştiu spre cine sǎ se orienteze
pentru a fi protejaţi deoarece pǎrinţii lor
nu sunt dispuşi sǎ-i asculte. Pǎrinţii sunt
mereu ultimii care înţeleg ce s-a petrecut şi
în consecinţǎ ei reacţioneazǎ cu intarziere
pentru alinarea suferinţelor propriilor copii.
Résumé
Au travers quelques proverbes rwandais,
on repère que les violences sexuelles
existaient à un certain degré, mais il y avait
des limites dictées par la culture. Autrefois
le secret était la règle d’or. De nos jours,
la réalité socioculturelle a radicalement
changé. Le génocide de 1994 a détruit la
Eugen Routembesa
famille, la cohésion sociale et a entraîné
la transformation profonde de la société
rwandaise.
Dans cette vie soumise à de grands
changements, les parents s’intéressent
de moins en moins aux enfants  ; ils sont
préoccupés beaucoup plus par l’argent ou
par leur travail, au détriment de la sécurité,
de l’éducation et de la protection des enfants.
Le danger est que ces enfants deviennent la
proie des domestiques, qui, soit, agissent par
vengeance, soit pour assouvir leurs pulsions
sexuelles.
Alors en cas de problèmes majeurs tel que
l’abus sexuel, l’enfant ne sait vers qui se
tourner puisque ses parents ne sont pas
disponibles pour l’écouter. Les parents sont
toujours les derniers à apprendre ce qui s’est
passe et par conséquent ils sont en retard pour
réagir contre la souffrance de leurs enfants.
Abstract
Through some Rwandan proverbs, it has been
observe that sexual based violence existed on
certain level, nevertheless some barriers was
dictated by the culture.
In the past the secret was a value. Actually,
the socio-culture realities have been changed
radically; the Tutsi Genocide destroyed
the family and the socio-cohesion lead to
the profound transformation of Rwandan
society.
In that life characterized by changes, parents
27
 are less interested on their children; they’re
keen on money or their work, instead of
security, education and protection of their
children.
The threat is that those children became
victims of those domestics, who can act by
vengeance or for satisfying their sexual
pulsion.
Then in case of the major problems like
sexuals abuses, Child doesn’t know where to
address his/her concern because his parents
are not available to listen them.
Parents are coming the last to be informed
about children pain.
Introducere
Un mare număr de psihologi, antropo-
logi şi sociologi descriu în mod diferit abuzul
sexual dar toţi reuşesc prin a da o definiţie
mai mult sau mai puţin cunoscută. M. Rous-
sey7 îl defineşte ca « participarea unui copil
sau a unui adolescent minor la activităţi se-
xuale pe care nu are capacitatea de a le înţe-
lege, care sunt nepotrivite vârstei lui precum
şi dezvoltării sale psihosexuale, pe care le
suportă constrâns prin violenţă sau sedus şi
care transgresează tabuurile sociale».
În Rwanda ca şi în alte ţări din subre-
giunea Marilor Lacuri, au existat dintotdeau-
na violenţe sexuale comise împotriva copiilor.
În anumite circumstanţe, se consideră normal
ca fetiţe mai mici de 12 ani să fie căsătorite cu
forţa cu bărbaţi în vârstă sau cu bărbaţi bogaţi
din zonă. Aşadar nu suntem surprinşi azi când
constatăm că această cultură bazată pe căsă-
toria impusă fetiţelor în interesul familiei se
perpetuează în multe părţi ale ţării.
De ce se vorbeşte tot mai mult de violenţele
sexuale în Rwanda  ? Care sunt factorii
socioculturali legaţi de acest fenomen ?
Amintindu-ne de cutumele vechi cu
privire la viaţa sexuală din Banyarwanda,
unele proverbe ne pun pe gânduri. Vom da
trei exemple  : «  Umwana wundi usimbiza
ushyiramo » «îl îmbrăţişezi pe copilul altuia
7 Roussey (2000) ; WWW.Med.Univ-rennes.fr/educ/
pediatrie/abus sexuels.htm
28
săltându-l pe genunchi », «ushaka kugishira
ipfa arakibyarira » « cine vrea să-şi satisfacă
nevoile sexuale, să se lege de o fată », « Nta
mukobwa uba muto », « O fată nu e niciodată
minoră pentru raporturi sexuale  ». Primul
şi al treilea fac aluzie la practici pedofile iar
cel de al doilea, trimite la incest. Întrebarea
care se ridică este: Nu cumva pedofilia şi abu-
zul sexual au existat dintotdeauna la cei din
Banyarwanda? Dezbaterea rămâne deschisă
dar dacă dăm crezare spuselor unor înţelepţi
aceste lucruri se practicau într-un secret total.
Ceea ce e schimbat în ziua de azi este că lumea
a început să se deschidă , să vorbească tot mai
mult despre asta, să se cunoască consecinţele
care se înlănţuie după astfel de evenimente,
atât pe plan individual cât şi pe plan societal.
Credinţe false
Unele persoane cred că violând fetiţe
vor scăpa de nefericirile lor, cum ar fi boli,
bătrâneţe. Aceste persoane spun că violarea
unei fetiţe înseamnă întinerire, vindecare de
SIDA şi de alte boli cu transmisie sexuală
(BTS).
Toate aceste credinţe false sunt adese-
ori influenţate de vrăjitoarele care au datoria
de a găsi mereu explicaţii tuturor nefericiri-
lor.
Efectele genocidului
Ca urmare a atrocităţilor Si
inumanităţii genocidului, a distrugerii famili-
ilor, inimile au fost tulburate. Valorile nu mai
sunt cele de pe vremea anceştrilor. Exemplul
cel mai frapant este al copiilor orfani rămaşi
cap de familie. Ei sunt cei mai vulnerabili, nu
e nimeni care să-i urmăreasca pe violatorii lor
şi adeseori procesele lor sunt clasate de la bun
început. Ei sunt expuşi prostituţiei şi nu există
un cadru pentru a proteja aceşti copii. Trăiesc
într-o sărăcie cumplită iar agresorii lor nu
ezită pentru a profita de această situaţie.
Absenţa părinţilor
Să vorbim puţin despre aceşti părinţi
absenţi sau care revin tot timpul acasă
foarte târziu. Este vorba despre funcţionarii,
comercianţii care au dat puteri depline servi-
torilor lor spre a se ocupa de copii, ceea ce
are adeseori ca şi consecinţă că unii profită
de această situatie pentru a abuza copiii ce le Dacă spui, nu vei mai primi nici un cadou »,
sunt încredinţaţi. Într-o viaţă supusă unor mari « Dacă spui, părinţii tăi şi toţi cei din jurul
schimbări, părinţii se interesează mai degrabă tău se vor mânia pe tine ». Astfel copilul se
de bani şi de locul lor de muncă, în detrimen- refugiază în tăcerea impusă de călăul său. În
tul securităţii, a educaţiei şi protecţiei copi- sinea sa, victima nu are puterea de a povesti
ilor. Pericolul este că aceşti copii să devină ceea ce s-a petrecut şi mai ales faptul că a fost
o pradă uşoară a servitorilor care acţionează ameninţată pentru a păstra tăcerea. În lucrar-
fie pentru a se răzbuna fie pentru a-şi satisfa- ea privind psihopatologia şi societatea9, Iones-
ce nevoile lor sexuale. Când un servitor vrea cu şi colaboratorii (2007) vorbesc despre copilul
să se răzbune pe patronul său, va prefera să supus unei relaţii de « dependenţă-culpabilitate,
o facă prin copilul acestuia. Astfel el poate în care el trebuie să respecte tăcerea cu privire
profita de absenţa părinţilor pentru a abuza în la abuz pentru a nu aduce prejudicii agresorului
său  ». Culmea este atunci când copilul se de-
deplină linişte de copiii care nu prea ştiu nimic
cide să spună părinţilor săi iar aceştia nu îl cred.
legat de sexualitate. În realitatea rwandeză,
Reacţiile copilului observate, în astfel de situaţii,
în multe centre comerciale ca şi în oraşul Ki- merg de la simpla retragere în sine, la mutismul
gali8, servitorii utilizează diferite şmecherii pen- total.
tru a înşela copiii, până la a cheltui bani pentru a Concluzii 
cumpăra mâncare sau băutură (bomboane, pâi-
Unele proverbe din Rwanda expun
ne, limonadă, etc.).
copiii şi femeile. «Nta mpfizi yimirwa » «nu
poti refuza nimic unui barbat »,  « kurongor-
Incidenţa abuzului sexual în familiile
wa ntawe byishe » « Nimeni n-a murit pen-
victimelor
tru că a avut relţii sexuale etc. » Copiii care
În familiile victimelor, relaţiile între
au neşansa de a creşte într-un mediu înrăit,
părinţi şi copii se schimbă  ; culpabilitatea
unde părinţii şi vecinii au astfel de zicători,
face ca uneori, unul din părinţi să devină ex-
vor creşte într-un climat unde vor fi expuşi
agerat în a proteja victima în vreme ce fraţii
violenţelor sexuale, mai ales când subiectul
nu îndrăznesc să vorbească cu victima. Ni-
rămâne tabu, aşa cum se întamplă în familiile
meni nu vrea să deranjeze victima, cei din
Banyarwanda.
jur îşi schimbă comportamentul faţă de ea,
După un abuz sexual, victima îşi
toată lumea devine deodată foarte drăguţă cu
schimbă modul de a gândi şi de a acţiona,
victima. Şi exact asta reaminteşte victimei în
ea devine prizonieră a trecutului ei şi mai
permanenţă ceea ce s-a petrecut. Uneori fami-
ales nu mai crede în viitor. Consecinţele pot
lia consideră victima ca fiind vinovată de cele
fi văzute în retardul de dezvoltare fizică şi
petrecute. Consecinţele devin şi mai grave
intelectuală a copilului dar şi în dificultăţile
astfel. Pot fi spuse cuvinte sau o frază cum ar
lui de relaţionare socială şi afectivă.
fi: “totul e din vina ta”, “şi tu eşti vinovat de
cele petrecute”. Încă şi mai trist e că anturajul
Traducere: Ana Muntean
refuză să creadă copilul cu privire la cele pe-
trecute. Copilul va resimţi aceste reacţii ca pe
I. Bibliographie
nişte trădări care vor înrăutăţi lucrurile.
Pentru familia victimă, a vorbi celor
1. HABIMANA E., Ethier L., Petot
din jur, vecinilor, ar însemna a se dezbrăca
D. et Toussignant M.,(1999) Psychopatholo-
în faţa lor. Este o dezonoare şi o ruşine.
gie de l’enfant et de l’adolescent ; approche
Aşadar preferă să nu vorbească. Acest lucru
intégrative, Montréal : éd. Gaëtan Morin. 
antrenează tăcerea impusă tuturor membrilor
familiei. Tăcerea familiei însă e interpretată
2. IONESCU S et al., Psychopatholo-
ca o complicitate cu agresorul. Înainte de a se
gies et société : Traumatismes, événements et
petrece actul, victimei i-a fost impusă tăcerea 9 Ionescu S ; Ionescu C et al ( 2006) Psychopathologies
cu cuvinte cum ar fi : « Dacă spui, te omor », «  et société : traumatismes, événements de vie, Paris Vuibert, 2006,
8 Kigali est la capitale du Rwanda p. 33.

29
 situations de vie (2006) ; Paris :Vuibert.
3. KAYITESHONGA, Y., et DAL, F.,
(2002) La Maltraitance et la Négligence phy-
sique, émotionnelle et sexuelle de l’enfant et
de l’adolescent, Kigali, S. C. P. S.
II. Rapports
4. NYIRAZINYOYE L., Rapport de
l’étude qualitative sur la prévention et la pro-
30
tection de l’enfant contre les violences sexuel-
les dans la province de Butare, UNR, 2004.
5. HAESEVOETS, Y. H. L., L’Enfant
victime d’inceste  : de la séduction trauma-
tique à la violence sexuelle, Paris, De Boeck
Université, 1997.
III. Référence électronique
6. Roussey (2000) ; WWW. Med.univ-
rennes.fr/educ/pediatrie/abus sexuels.htm 
 Memorie familială
şi transmitere
intergeneraţională
Doctor în psihologie clinicǎ şi psihoterapie de familie
Psiholog clinician la spitalul E. Gourmelen in Quimper France
Profesor asociat temporar la Universitatea de Ştiinţe Sociale, din Brest France
Rezumat
Existǎ o memorie a familiei care se transmite
şi cum se transmite ea intergeneraţional?
Dupǎ o scurtǎ trecere în revistǎ a abordǎrilor
psihanalitice pe tema transmiterii psihice
intergeneraţionale, autoarea prezintǎ
douǎ cazuri clinice ce ilustreazǎ efectele
transmiterii transgeneraţionale a unei traume
trǎite dar neprelucrate anterior. Pentru
Ludmila, în vârstǎ de 6 ani, ca şi pentru Alain,
33 de ani, simptomele care îi determinǎ sǎ
meargǎ în consultaţie, se leagǎ de o istorie
petrecutǎ în generaţiile anterioare, dar
ale cǎrei efecte nu sunt recunoscute acum.
Munca terapeuticǎ cu familia ne va permite
sǎ observǎm interacţiunile în raportul lor
cu fantasmele transmise transgeneraţional,
care organizeazǎ schimburile de acum dintre
membrii familiei, precum şi legǎtura cu
expresia simptomelor de azi.
Cuvinte cheie: transmitere
transgeneraţionalǎ – memoria familie- traumǎ
psihicǎ
Résumé
Y a-t-il une mémoire familiale qui se transmet
et comment s’opère cette transmission  ?
Après un rappel des travaux de quelques
psychanalystes sur le thème des transmissions
psychiques intergénérationnelles, l’auteure
présente deux cas cliniques qui illustrent les
effets dans le réel et à travers les générations
d’un traumatisme psychique subi et non
élaboré. Pour Ludmilla, 6 ans, comme pour
Alain, 33 ans, le symptôme qui amène la
Danièle ROBIN 
famille à consulter est en lien avec l’histoire
d’un aïeul, sans que ce qui relie ne puisse être
pensé. Le travail thérapeute avec la famille
va permettre d’observer les interactions se
rapportant aux fantasmes de transmissions
organisateurs des échanges dans la famille
et de les mettre en lien avec l’expression
symptomatique actuelle.
Mots clé  : transmission intergénéra-
tionnelle – mémoire familiale – traumatisme
psychique
Abstract
Does it exist a family’s memory going from
one generation to the next ? How is working
the transmission among generations? After
discussing few psychoanalyses approaches
concerning the cross generational
transmission, Daniele Robin presents
two clinical studies as an example of the
trans generational transmission of the
psychological trauma. For Ludmila, 6 years
old, as well as for Alain, 33 years old, the
current symptoms which are the reasons to
search for professional support, are connected
with a past history of the past members of
the family. The therapeutically work with the
family will reveal the existing report between
the current interactions within the family and
the transmission of the phantasms organizing
the ex-changes among family’s members and
the current symptoms.
Key words: cross-generational trans-
mission- family’s memory- psychological
trauma
31
 Într-un context în care subiectul se
defineşte tot mai mult în spaţiul intersubiectiv,
mai precis în spaţiul familiei, al grupului, al
generatiei, problema trasmiterii vietii psihice
între generaţii suscită un interes tot mai mare.
Ce îmi vine de la ceilalţi, care îmi transmit,
şi ce voi transmite sau voi transfera la rândul
meu din ceea ce am moştenit sau nu ?
Studierea problemelor actuale văzute
din perspectiva conflictelor interiorizate în
trecut, în special la nivel de familie, capătă
o străluminare particulară. Astfel se transmi-
te din generaţie în generaţie o «  moştenire
psihologică ». Dar cum se transmite o astfel
de moştenire şi ce conţinut are ea ? Numeroşi
autori s-au aplecat cu interes asupra acestei
întrebări ; dintre aceştia, Murray BOWEN si
Ivan BOSZORMENYI –NAGY, făcând parte
din curentul sistemic, si René KAES, Serge
TISSERON, Alberto EIGUER, Albert CIC-
CONE, André CAREL, pe partea psihana-
lizei.
Am putea spune însă că această dez-
batere este contemporană cu naşterea psi-
hanalizei. René KAES (R. Kaes, 1993)
subliniază interesul lui Freud pentru tema
trasmiterii vieţii psihice, fie că era vorba de
trasmiterea nevrozei în legătură cu problema
transferului sau de transmiterea vieţii psi-
hice între generaţii, prin ipoteza transmiterii
filogenetice. Astfel, în Totem şi tabou (S.
Freud, 1912- 1913 p.100), FREUD distin-
ge între transmiterea prin identificarea cu
modelele parentale şi transmiterea generică,
constituită din trăsături amnezice ale relaţiilor
generaţiilor anterioare, în care primul proces
se referă la istoria personală a subiectului iar
cel de al doilea, la preistoria sa. «  Postulăm
existenţa unui suflet colectiv în care au loc
aceleaşi procese ca şi cele care îşi au sediul
în sufletul individului. Admitem faptul că un
sentiment de responsabilitate a persistat timp
de milenii, transmiţându-se de la o generaţie
la alta, legat de o greşeală a cărei amintire
oamenii nu au păstrat-o »
În preistorie intră semnificaţiile enig-
matice care ne precedă şi asupra cărora nu s-a
32
operat un proces de simbolizare, după cum
încearcă să evidenţieze Serge TISSERON
(S. Tisseron, 1995). În Pour introduire le
narcissisme, (S. Freud, 1914) FREUD pune
accent pe investire şi discursurile de antici-
pare, adică pe modificarile care apar in pro-
cesul de transmitere : copilul este depozitarul
dorinţelor irealiste ale părinţilor. În Psychol-
ogie des foules et analyse du moi, (S. Freud,
1921) FREUD ne arată cum se realizează
trecerea dinspre un obiect individual spre un
obiect devenit comun : « ceea ce se transmite,
se transmite pe calea identificărilor şi aceste
procese implică un altul, şi anume idealul eu-
lui altcuiva, acest obiect ideal comun legân-
du-i între ei pe membrii unui grup sau a unei
instituţii, în cadrul identificărilor lor imagin-
are reciproce »
Se transmite prin limbaj, ceea ce se
face la nivel conştient şi clar formulat, dar
se transmite şi o parte a insconştientului di-
namic, adică a ceea ce este refulat. Se tran-
smite mult prin modalităţi ne-verbale, cum
ar fi comportamentele şi emoţiile, valorile,
interdicţiile, legile şi regulile. Ceea ce con-
stituie un subiect de interes actual al clinicii
din zilele noastre este problema transmiterii
psihice a negativului, a ceea ce a fost şters, ui-
tat, şters din memoria generaţiilor precedente.
Se ridică întrebări cu privire la comportamen-
tele repetitive ale unui copil, comportamente
care scot la lumină ceea ce s-a ţinut secret în
familie.
Cercetările psihanalitice contempora-
ne se axează pe comprehensiunea funcţiilor
psihice care susţin aceste fenomene de tran-
smitere a negativului: ceva ce se transmite,
ce ar fi trebuit să rămână ascuns, negândit sau
chiar de negândit şi care se regăseşte transmis,
adeesori înafara conştientului, în acţiuni, se
regăseşte realizat în gesturi şi acte.
R. KAES (R. Kaes, 1993) distinge
mai multe forme ale transmiterii  : trans-
mitere intrapsihică, transmitere psihică
intersubiectivă şi transmiterea transpsihică.
Grupul reprezentat de familie este spaţiul ti-
pic al intersubiectivităţii şi locul transmiterii
reprezentărilor psihice la fel ca şi al proces-
elor de identificare şi al regulilor lor. Aceste
transmiteri se fac prin semne ce alcătuiesc un
vast registru simbolic. Nu e vorba doar despre
semnificanţii verbali ci şi de semnificanţii
factuali realizând adevărate limbaje codate.
Ele se însoţesc de o adevarată “muncă de
transformare” de felul gândirii, a efectului, a
emoţiilor care pot fi asimilate.
În vreme ce în trasmiterea
intersubiectivă, există un proces de însuşire
personală, de către fiecare subiect al grupu-
lui şi există un spaţiu între ei, în “trasmite-
rea transpsihică” nu există un spaţiu inter-
mediar (în sensul lui WINNICOTT, adică a
unui spaţiu tradiţional comun, legând spaţiile
tranziţionale proprii fiecăruia).
«  Nu există limite sau mai degrabă
limită între subiect şi obiect este spartă  :
obiectul transmis este introdus cu forţa în in-
teriorul graniţelor unui subiect. Se depăşesc
mijloacele de protecţie şi se şterg “sistemele
para-excitative”. Se rupe « pielea psihică » a
destinatarului, căruia i se impune independent
de voinţa sa. Acesta din urmă nu are mijloace
de a accepta sau de a refuza obiectul psihic.
Acest model a servit ca bază de de-
scriere pentru M.TOROK şi N.ABRAHAM
(N.Abraham et N., Torok M., 1987) care pun
în evidenţă caracterul patogen al unei trans-
miteri care impune un « nespus », un « de ne-
gândit » punând astfel în discuţie identitatea,
calitatea sau valoarea narcisică a receptorului.
« Astfel se constituie un adevărat traumatism
psihic, foarte specific prin aceea ca subiec-
tul atins nu se poate proteja căci nu-i poate
sesiza natura a cărei trăsătură infamantă o
poartă ». Traumatismul psihic, în măsura în
care rupând pielea psihică a subiectului, se
manifestă prin transmiteri care şterg frontie-
rele psihice ale Eului. Acestea pot pune sub
semnul întrebării tot echilibrul narcisic al
persoanei, până la mecanismele defensive ale
identităţii, sentimentul de a fi el însuşi, de a
gândi liber, de a distinge lumea sa fantasma-
tică interioară de aceea a celuilalt şi de reali-
tatea externă.
După JUNG, suntem prelucraţi de
inconştientul colectiv. Inconştientul transmis
din generaţie în generaţie şi care se manifestă
prin sincronii sau coincidenţă de date. Anne
ANCELIN SCHUTZENBERGER (A. An-
celin Schutzenberger, 1993) se întreabă cum
putem avea imagini fotografice foarte precise
ale traumatismelor pe care nu le-am trăit şi
care nu ne-au fost povestite. Ea vorbeşte de-
spre « bântuirea unui traumatism trecut ». Ni-
colas ABRAHAM si Maria TOROK (1978),
Ivan BOSZORMENYI NAGI (1973), îşi pun
complexa problemă a transmiterii psihice
transgeneraţionale a conflictelor nerezol-
vate (uri, răzbunari, vendete), morţi prema-
ture, alegeri profesionale. Serge TISSERON
la rândul său, se apleacă, mai ales în două
lucrări privind psihanaliza lui Herge, asu-
pra efectelor psihologice ale Secretului care
rămâne activ în trecerea de la o generaţie la
alta (S.Tisseron,  1985). Pentru acest autor
fiinţa umană nu simbolizează doar prin cu-
vinte dar şi prin gesturi şi imagini. Nimic
nu rămâne « nesimbolizat » în viaţa psihică.
Fiecare individ simte nevoia de a simboliza
experienţele sale cu lumea, simbolizări care
se bazează pe legături, căci «  noi actualizăm
ceea ce actualizăm în cadrul unei relaţii cu
un altul. Când o generaţie a simbolizat doar
parţial, incomplet, un eveniment pe care l-a
trăit, generaţiei următoare îi va reveni această
sarcină  » (S.Tisseron, 1995). Evenimen-
tul nu mai apare în prim plan dar trăsături
incomplete persistă în discursul generaţiei
care urmează. Sub efectul acestor trăsături,
copilul renunţă la propriile simbolizări, ceea
ce se manifestă prin dereglări psihice şi
repetiţii de neînteles. Fenomenul repetiţiei,
în linia genealogică constituită din evenimen-
te traumatice, decese brutale, boli care ade-
seori se repetă la date similare, « sindromul
aniversării », toate acestea ne ridică întrebări
cu privire la transmitere.
Pentru Evelyne GRANJON (Granjon.
E. 1989) moştenirea psihică transmisă de la
generaţia precedentă către un individ ia două
forme: o formă intergeneraţională, constituită
din trăiri psihice elaborate : fantasme, imagini,
identificâri care organizează istoria familiei,
33
 un mit, şi o formă transgeneraţională consti-
tuite din elemente brute, neelaborate, apărute
dintr-o trăire traumatică, a ne-spusului, a do-
liilor ne–prelucrate, traversând spaţiile psihi-
ce ale moştenitorilor fără a deveni o achiziţie
proprie.
Alberto EIGUER (A. Eiguer,
1987) exploreazǎ conceptul de obiect
transgeneraţional care vorbeşte despre un
ancestru, un altcineva care iscǎ fantasme,
provoacǎ identificǎri ce intervinîin constituirea
instanţelor psihice la unul sau mai mulţi mem-
bri ai familiei. Acest obiect transgeneraţional
are ca şi caracteristicǎ faptul cǎ este un obiect
al altcuiva, şi nu e un obiect ce sprijinǎ di-
rect descǎrcarea pulsionalǎ. Aceastǎ inve-
stire tranziteazǎ psihicul unei alte persoane,
erotizat în prealabil. Analiştii S. FERENCZI
(1932) şi J. LAPLANCHE (1987) lanseazǎ
ipoteza cǎ libidoul copilului îşi gǎseşte origi-
nea nu doar în propria sa viaţǎ pulsionalǎ ci
şi în libidoul mamei, astfel cǎ psihicul mamei
sugereazǎ (indicǎ) calea sexualului şi ajutǎ la
transformarea excitaţiei în senzaţii aşa cum
face cu percepţiile transformându-le în fan-
tasme simbolice. Astfel pentru A. EIGUER,
obiectul transgeneraţional s-ar înscrie în in-
vestirea deja activǎ a mamei pentru obiectul
sǎu, chiar dacǎ intensitatea sa sau natura sa
nu sunt expuse la vedere. (A. Eiguer, 2000
p.19). De unde apare şi lipsa de reprezentare
a obiectului transgeneraţional, gol ce explicǎ
faptul cǎ dezinvestirea maternalǎ din perio-
ada unui doliu de exemplu, sau a unui alt eve-
niment ce stârneşte ruşine sau vinovǎţie la
mamǎ poate determina la copil apariţia unui
spaţiu al non-reprezentǎrii.
Albert CICCONE (Ciccone 1995)
vorbeşte despre transmiterea traumaticǎ sau
despre transmiterea traumaticului care ar
rezulta dintr-un eşec al paraexcitaţiei, dupǎ
concepţia freudianǎ cu privire la traumǎ.
Acest eşec al paraexcitaţiei ar echivala cu
un eşec de simbolizare de unde rezultǎ fap-
tul cǎ obiectul e transmis fǎrǎ transformare.
Dupǎ A. CICCONE, apariţia formulelor bru-
te, purtǎtoare de imagini foarte crude care au
34
un efect disruptiv în discursul de altfel foarte
elaborat al unor pacienţi, ar fi revelator pentru
acest tip de transmiteri al cǎror obiect au fost
aceşti pacienţi, trǎind într-un mediu prea pu-
ţin protector. Istoricul pǎrinţilor lor, adeseori
marcat de evenimente traumatice ce au fost
transmise brutal provoacǎ un exces de exci-
taţie. Asta ne conduce la formularea ideii cǎ
cuvintele brutale pe care le aude copilul cu
privire la evenimentul traumatic sau absenţa
brutalǎ a cuvintelor sunt cele ce au un efect
traumatic. Transmiterea traumaticǎ impu-
ne eului o experienţǎ brutalǎ de alteritate,
obiectul transmis se impune în alteritatea sa,
el pǎstreazǎ un caracter de stranietate şi Eului
ii este dificil sǎ se familiarizeze cu acesta.
.
Întrevederile familiale cu familiile
Ludmilei, de 6 ani, a lui Alain, de 34 de ani,
ne vor permite sǎ ilustrǎm aceste aserţiuni.
FAMILIA « C »
Familia se compune din doamna C. 38
ani, domnul C. 40 ani,
Ludmilla de 6 ani, şi Hugo, de 2 ani.
Doamna  C: «  Venim pentru Lud-
milla »
Ludmilla (6ani) : « Am multe proble-
me… Mi-e fricǎ de bǎrbaţi atunci când nu-i
cunosc... Când îi cunosc, nu îmi plac şi atunci
nu-mi mai amintesc cum sunt şi când revin
la ei, mi-e fricǎ ». (În timp ce vorbeşte, fetita
îşi ridicǎ fusta şi îşi îndeparteazǎ picioarele
arǎtându-şi chiloţii. Din când în când îşi pune
mâinile pe sex).
«  Mi-e fricǎ de întuneric. În came-
ra mea e o debara în care eu cred cǎ sunt
monştri. Am avut coşmaruri care m-au trezit
noaptea »
Doamna C : «  Coşmarurile au
apǎrut acum 3 sau 4 luni. Teama de bǎrbaţi
însǎ este de la vârsta de doi ani. Nu voia sǎ-l
vadǎ pe fiul vecinei care este adult. La în-
ceput, nu ne-am neliniştit, dar apoi mi-am dat
seama cǎ tot corpul ei e cuprins de o tensiune
fizicǎ. O simţeam încordatǎ de fiecare datǎ
când apǎrea câte un bǎrbat. »
 Domnul C : «  când intrǎ în relaţie
cu un bǎrbat adult, apare un blocaj. Se ascun-
de în spatele nostru şi nu-i în stare nici mǎcar
sǎ dea bunaziua. »
Doamna C este fiica mai mare dintre 4
copii ai familiei ei de origine : 3 fete şi 1 bǎiat
care este cel mai mic. Ea a fost crescutǎ pânǎ la
varsta de 3 ani de bunica sa maternǎ care mai
avea douǎ fete acasǎ, cu vârstele de 18 şi 16
ani. Ea este foarte apropiatǎ de cea mai mare,
care îi este şi naşǎ. Soţul celei de a doua, care
este unchiul patern al doamnei C este şi son
parrain. Mama doamnei C a fǎcut o depresie
la vârsta de 17 ani. Doamna C îşi aminteşte
cǎ ea avea 8 ani atunci când şi-a dat seama cǎ
mama ei e bolnavǎ: “rǎmânea culcatǎ timp de
3 sǎptǎmâni sau chiar câte o lunǎ fǎrǎ sǎ se
ridice şi fǎrǎ sǎ mǎnânce”, spune ea. Ea fost
marcatǎ puternic de aceastǎ perioadǎ. « am ti-
nut locul mamei pentru fratele meu mai mic
care era cam anemic. El avea şase ani şi eu îi
dǎdeam sǎ mǎnânce cu biberonul ».
Tatǎl sǎu, « Era alcoolic şi violent cu
mama. Îmi era foarte frica de el.» Familia a
avut o sesizare şi o intervenţie educativǎ din
cauza bolii mamei şi a unei bǎnuieli de incest
din partea tatǎlui.
Doamna C. a evocat apoi faptul cǎ
strǎbunica ei, mama bunicului patern, a
comis un infanticid. Ea ştie asta de la mama
sa, care ştiuse de la mama ei. Cam de două
luni, doamna C a fǎcut cercetǎri pentru a afla
mai multe despre acest eveniment. A aflat ast-
fel cǎ aceastǎ strǎbunicǎ a ucis un nou nǎscut,
apoi l-a tǎiat în bucǎţi pe care le-a ars, o zi
dupǎ alta. Copilul era din flori, conceput dupǎ
moartea strǎbunicului. Era o fetiţǎ cu doi ani
mai micǎ decât bunicul doamnei C. Doamna
C nu înţelege de ce strǎbunica a fǎcut doar
6 ani de închisoare şi apoi a fost reabilitatǎ.
Aceastǎ femeie e descrisǎ ca fiind autoritarǎ,
durǎ chiar. Propriul fiu a respins-o deoarece
spunea lucruri rele despre nepoţii ei. Doamna
C îşi aminteşte cǎ era rea şi cǎ îi plǎcea sǎ-i
umileascǎ pe ceilalţi.
Pentru domnul C : « este bine de ştiut
cǎ « asta poate atârna greu în familie » şi apoi
adaugǎ : « Cred cǎ impresia soţiei faţǎ de Ar-
thur era aceastǎ teamǎ de trecere la fapte  »
(passer à l’acte). Doamnei C îi fusese fricǎ în
momentul naşterii luiArthur. Ea spune : « Nu
mai voiam un al doilea copil.», apoi, « îmi
era fricǎ sǎ nu îl arunc pe fereastrǎ sau sǎ-l
bag în sobǎ ».
În urma lecturii unei cǎrţi de psihoge-
nealogie, doamnei C i-a venit ideea de a face
cercetǎri. Ea face numeroase legǎturi între
diferite date şi rangurile naşterilor în familii.
«  Una dintre verişoarele mele s-a nǎscut în
anul morţii strǎbunicii mele (1974). În familie
s-a vorbit de reîncarnare cǎci ea are acelasşi
caracter ». Arthur s-a nǎscut în aceeasi zi ca şi
copilul care a fost ucis.
În familia C, gestul strǎbunicii creazǎ
fricǎ, ruşine, oroare, nu e ţinut secret, dar ceea
ce este sǎrit este tocmai oroarea şi ruşinea ge-
stului, deci partea emoţionalǎ. Gestul poate
fi revelat dar dezbrǎcat de elementele oribile
teribile care sunt dificil de integrat. Bunica
maternǎ a spus fiicei sale, mama doamnei C :
« Strǎbunica ta şi-a ucis cel de al doilea co-
pil ». Aceasta la rândul sǎu a transmis mesa-
jul doamnei C. Dacǎ doamna C poate spune
mai multe, este datoritǎ unei psihoterapii pe
care a urmat-o, a nevoii de a şti mai multe, de
a cunoaşte adevǎrul. Ea a aflat toate ororile
acestei poveşti, consultând arhivele ziarului
local.
Ulterior, Ludmilla a fǎcut un desen pe
care i l-a dat mamei sale. Desenul reprezenta
o femeie întinsǎ având alǎturi un cuţit plin de
sânge şi un bǎrbat care plângea stând în pi-
cioare. Iatǎ comentariul ei: “Bunicul pleacǎ
la rǎzboi iar bunica este nefericitǎ şi se sinu-
cide. Când bunicul revine acasǎ îşi gǎseşte
soţia moartǎ.”
Se pare cǎ ceea ce s-a transmis de la o
generaţie la alta, pe linia femininǎ, este oro-
area, ruşinea de a fi femeie şi mai ales, mamă.
Ceea ce verbalizeazǎ doamna C este angoasǎ
de a-ţi ucide cel de al doilea copil, fantasma
care o paralizeazǎ, farǎ ca ea sǎ poatǎ înţelege
35
 sensul, în primul timp. Se pare cǎ Ludmilla, la
rândul sǎu, percepe aceastǎ angoasǎ a mamei,
se identificǎ cu aceasta, preia într-un fel o
parte a acestei angoase a morţii ce devine «  le îngropase acolo pe când avea 8 ani. Alain a
teama de monştri », « teama de bǎrbati ». La
prima întâlnire, ea îşi acompaniazǎ spusele cu
gesturi de a-şi ascunde sexul în timp ce de
fapt atrage atenţia asupra sexului ei.
Cum poţi deveni femeie într-o astfel
de linie femininǎ? Doamnei C îi este fricǎ de
bǎrbaţi. Sora ei a încercat sǎ-şi omoare tatǎl
deoarece nu-i mai suporta privirea lubricǎ
pe care o avea atunci când se îmbǎta, o altǎ
sorǎ nu a cunoscut nicioadatǎ bǎrbatul şi se
descria pe sine ca fiind hipocondriacǎ. În
generaţia precedentǎ, mama doamnei C se
spune cǎ a devenit depresivǎ de la vârsta de
17 ani. Ea este prima femeie în aceastǎ linie,
prima fiicǎ a acestui bunic contemporan şi
martor a actului ruşinos despre care însǎ nu a
vorbit niciodatǎ. Doamna C, este depozitarǎ a
secretului, în calitatea ei de fiicǎ mai mare, la
fel cum mama ei a fost la rândul sǎu.
Familia P.
Alain, tatǎl şi mama lui vin în
consultaţie de familie în urma unei spitalizǎri
recente în psihiatrie, a lui Alain. Alain,
în vârstǎ de 33 ani, trǎieşte de câţiva ani
împreunǎ cu pǎrinţii sǎi, şi este tot mai închis
în sine. Nu iese din casǎ, ceea ce ii nelinişteşte
pe pǎrinţi, cǎrora le-ar placea ca el sǎ aibǎ un
apartament propriu. Ei nu pot pleca nicǎieri
din cauza angoaselor lui Alain care se teme cǎ
poate muri în orice moment asasinat pe stradǎ
de cǎtre “inamicii sǎi”. El spune: “Atât timp
cât rǎmân cu pǎrinţii, nu risc nimic!”.
Alain este al doilea copil, într-o fra-
trie de doi copii. Sora sa este cǎsǎtoritǎ şi este
mama a doi copii. Nici el şi nici pǎrinţii sǎi nu
prea au mare lucru de povestit din copilǎria
lui. Sunt evocate doar câteva prostii fǎcute
împreunǎ cu verişorii. Totuşi, pǎrinţii evocă
un fapt care i-a tulburat. Cam acum zece ani,
au remarcat cǎ Alain avea tot timpul un hârleţ
şi un târnǎcop, în maşinǎ. Într-o zi, când au
36
vorbit despre asta în prezenţa unui prieten al
bǎiatului, au aflat de la acesta cǎ Alain sapǎ în
grǎdinǎ pentru a regǎsi anumite hârtii pe care
spus cǎ nu-şi aminteşte.
La şcoala primarǎ, Alain nu avusese
prieteni. Era descris ca un copil temǎtor. El
însǎ spune cǎ credea cǎ nu are dreptul sǎ aibǎ
prieteni. Îşi ia bacalaureatul la 19 ani, dupǎ
o perioadǎ de şcolarizare fǎrǎ probleme, cu
exceptia unei repetenţii în clasa a cincea,
urmatǎ de o schimbare a şcolii. Este înscris
apoi în primul an la universitate, la o facul-
tate cu profil ştiinţific. Are o prietenǎ, o fatǎ
care fusese deja în liceu împreunǎ cu el. El
are sentimentul cǎ o iubeşte dar cǎ el nu este
iubit. Dupǎ ce rupe relatia cu fata, Alain îşi
pǎrǎseşte familia şi trǎieşte singur, într.-un
apartament. Imediat dupǎ aceea are “un senti-
ment de izolare şi pierdere a identitǎţii”. Face
mult sport apoi clacheaza şi revine acasǎ la
pǎrinţi, în Bretagne.În urmǎtorii trei ani,
Alain face un tratament cu psihotrope şi vede
cu regularitate un psihiatru.
Progresiv, începe sǎ simtǎ ameninţat
şi în pericol în permanenţǎ. Crede cǎ are
duşmani care îl vâneazǎ la fiecare colţ de
stradǎ. Nu mai vrea ca pǎrinţii sǎ deschidǎ
geamurile, nu mai iese în grǎdinǎ, nu-şi mai
pǎrǎseşte camera. În decembrie 2000, este
primit în urgentǎ la serviciul de Psihiatrie.
Este descris ca fiind delirant. În aprilie, este
din nou spitalizat, în urma unei tentative de
suicid cu medicamente. Psihiatrul noteazǎ  :
«  delir de persecuţie, pe teme multiple, cu
interpretǎri şi halucinaţii  : «  toatǎ lumea îi
vrea moartea, frica de a fi otrǎvit. » Se Face
urmǎtoarea observaţie medicalǎ: « Schizofre-
nie paranoidǎ. Delir de persecuţie cu deper-
sonalizare. Tot ceea ce aude trebuie interpre-
tat invers. »
În urma acestei ultime spitalizǎri, fa-
milia vine în consultatie. În cursul întâlnirilor
se deruleazǎ istoricul familiei. Apare faptul
cǎ în linia doamnei P, au fost douǎ morţi, ace-
ea a tatǎlui sǎu şi a bunicului patern, adicǎ
tatǎ şi fiu, bunic şi strǎbunic pe linia maternǎ,
pentru Alain. Doamna P, mama lui Alain,
avea 8 ani atunci când tatǎl sǎu a fost asasi-
nat, în plinǎ zi, în biroul sǎu, pentru ideile lui
politice. Cu câţiva ani înainte, tatǎl sǎu, mili-
tar, fusese otrǎvit de bona sa, pe când era în
post, în strǎinǎtate. Pentru nici una din aceste
douǎ morţi, nu fusese nici un proces, şi deci
nu fuseserǎ reparatii, şi se pare cǎ doliul nu
fusese posibil. Mama lui Alain, deja de câtiva
ani, suferǎ de simptome ipohondrice de alurǎ
fobicǎ. Bunica maternǎ a lui Alain, nu numai
cǎ nu s-a recǎsǎtorit niciodatǎ, dar ani de zile
venea zilnic la fiica sa pentru a-i vorbi despre
acest eveniment (moartea sotului sǎu) şi de
toate situatiile similare, actuale.
Alain auzise deci tot timpul aceastǎ
poveste. Aceste douǎ evenimente traumatice
n-au fost niciodatǎ ascunse, ci dimpotrivǎ,
i-au fost transmise brutal, de la vârsta cea mai
fragedǎ lui Alain, provocându-i «un exces
de excitatie într-un mediu insuficient de pro-
tector, impunând Eului o experienţǎ brutalǎ
a alteritǎţii.. cu un obiect transmis (asasina-
tele) care pǎstreazǎ un caracter de stranieta-
te şi rǎmâne dificil de integrat de cǎtre Eu »,
dupǎ cum ne spune A. CICCONE (Ciccone
A., 1995).
Astfel convingerea delirantǎ a lui
Alain cǎ cineva îl va ucide şi cǎ-şi riscǎ viaţa
de fiecare datǎ când se îndeparteazǎ de pǎrinti
îşi gǎseşte fundamentul în acest istoric al fa-
miliei. Cu atât mai mult cu cât despre bunicul
şi strǎbunicul sǎu, el nu cunoaşte decât aceste
sfârşituri tragice. Nici Domana P nu cunoaşte
povestea vietii tatǎlui sǎu şi cu atât mai putin
pe aceea a bunicului. Aceşti doi bǎrbaţi din
familie nu existǎ decât prin povestea evocatǎ
a ororii mortii lor.
Discuţii
Pǎrinţii Ludmillei o aduc pe fetiţǎ
în consultaţie, neliniştiti de comportamen-
tele ei fobice. Fricile ei nu o împiedicǎ
însǎ sǎ meargǎ la şcoalǎ şi sǎ-şi desfǎşoare
activitǎţile ei, sǎ fie un copil vesel şi jucǎuş.
De altfel, ea nici nu spune mare lucru. Tata,
spune în momentul în care ea se întoarce spre
mama,Dorothée : «Poate ca sotia mea vǎ poa-
te spune mai bine! »
Ca şi Ludmilla, Alain nu spune nimic
despre frica sa : « Îmi vor pielea. De îndatǎ
ce aş ieşi pe stradǎ mǎ vor prinde pentru a mǎ
ucide », este singurul sǎu discurs.
Când mama sa povesteşte dece-
sele tragice ale tatǎlui şi bunicului sǎu, el
zice : « eu sunt urmǎtorul». Este convins de
asta. Pentru ambii, simptomele lor sunt în
legǎturǎ cu poveştile altora. În cazul Ludmil-
lei, oroarea actului a fost ascunsǎ, lǎsând loc
unei elaborǎri imaginare. În cazul lui Alain,
actul, în toatǎ oroarea sa, ca şi când realitatea
repetiţiilor morţilor ar fi fost transmisǎ, nu-i
lasǎ spaţiu pentru o elaborare fantasmaticǎ.
El este sigur, acestea nu sunt doar idei, este
adevǎrul.
Situaţia de terapie familialǎ permite
observarea tranzacţiilor raportate la fantas-
mele transmiterii organizatoare de legǎturi
şi de schimburi graţie observaţiilor în care se
intersecteazǎ o dimensiune istoricǎ a recon-
strucţiei fantasmatice a transmiterilor trau-
matice şi o dimensiune actualǎ de realizare a
tranzactiilor transmiţând trauma. A. CICCO-
NE (Ciccone A. 2000) propune desemnarea
acestor procese sub termenul de impietare
(empiètement) sau de contaminare imagoicǎ
(contamination imagoïque).
Contaminarea sau impietarea
imagoicǎ desemneazǎ procesul prin care un
imago parental (un obiect psihic al parintelui)
se impune sau este impus ca obiect de iden-
tificare pentru copil (copilul este identificat
ca o reîncǎrnare a imagoului) şi ca obiect de
identificare pentru copil (copilul trebuie sǎ se
identifice cu imagoul). Acest proces utilizeazǎ
cǎi de identificare proiectivǎ reciprocǎ  : din
punctul de vedere al pǎrintelui, imagoul este
protejat şi identificat cu copilul, pǎrintii recur-
gând la manevre în relatiile interactive prin
care vizeazǎ confirmarea acestei identificǎri ;
din punctul de vedere al copilului, imagoul
este fie captivant, fie persecutor. În ambele
cazuri, imagoul este alienant cǎci priveazǎ
copilul de o autonomizare în raport cu obiec-
tele psihice deoarece spaţiul sǎu mental este
ocupat de imaginea altcuiva.
37
 Impietarea imagoicǎ este o mǎsurǎ
defensivǎ împotriva angoaselor catastrofice, a
angoaselor depresive şi persecutorii, ne spune
A. CICCONE. Aceasta permite o recuperare
defensivǎ a obiectului (copilul) într-o filiaţie
(copilul identificat cu ancestrul scapǎ de-ge-
nerarii). Aceasta re-înscriere a copilului în
filiaţie reînscrie în acelaşi timp, pǎrintele, în
filiaţie. «  Fantasmele trasmiterii realizeazǎ,
într-o aceeaşi mişcare, o internalizare şi o
înstrǎinare de istoria traumaticǎ. Prezintǎ de
asemenea, un caracter tranziţional care con-
ţine şi relevǎ condţiile unei transmiteri non-
traumatice ».
Traducere: Ana Muntean
BIBLIOGRAPHIE
ABRAHAM N., TOROK M. (1978),
L’Ecorce et le noyau, Paris, Flammarion,
1987
ANCELIN-SCHUTZENBERGER
A. (1993), Aïe, mes aïeux!, Paris, Desclée de
Brouwer
BOSZORMENYI-NAGY I. (1973),
Les loyautés invisibles, NY, Harper and Row
CICCONE A. (1995), Transmission
psychique inconsciente et identification : pro-
cessus, modalités, effets, Thèse de doctorat de
psychologie, Université Lyon 2
(2000), Empiètement
imagoïque et fantasme de transmission in Le
générationnel, approche en thérapie familiale
psychanalytique Paris, Dunod
EIGUER A. (1987), L’objet trans
générationnel en thérapie familiale  :
l’ancêtre, sa circulation, la structure accueil-
38
lante, l’effet pathologique in Lieu d’enfance,
11, 135-154
EIGUER A. (2000), Le génération-
nel. Approche en thérapie familiale psycha-
nalytique, Paris, Dunod
FERENCZI S. (1932), Journal cli-
nique tr. fr. Paris, Payot, 1992
FREUD S. (1912-1913), Totem et Ta-
bou, Paris, Payot, 1970
(1914), Pour introduire
le narcissisme in La vie sexuelle Paris, PUF,
1995 p.96
(1921), Psychologie des
foules et analyse du Moi in Essais de psycha-
nalyse, Paris, Payot, 1981, p.117-127
GRANJON E. (1989), Transmission
psychique et transferts en thérapie familiale
psychanalytique in Gruppo, 5, p.47-58
KAES R. (1993), Transmission de la
vie psychique entre générations, Paris, Du-
nod, 1-16
LAPLANCHE J. (1987), Nouvea-
ux fondements pour la psychanalyse, Paris,
PUF
LEMAIRE J-G. (1989), Famille,
amour, transfert. Lecture et traitement psych-
analytique des liens familiaux, Paris, Païdos/
Centurion
TISSERON S., TOROK M. et coll.
(1995), Le psychisme à l’épreuve des généra-
tions. Clinique du fantôme, Paris, Dunod
TISSERON S. (1985), Tintin chez le
psychanalyste, Paris, Aubier
 INFLUENŢA FANTASMELOR
MAMEI ASUPRA RELAŢIEI
MAMĂ-COPIL
Doctorand al şcolii Doctorale din cadrul Universităţii Paris 7,
anul II, în specializarea Psihanaliză şi psihopatologie.
Rezumat
Incapacitatea satisfacerii unor dorinţe
determină căutarea acestei satisfaceri
la nivel fantasmatic. Capacitatea de a
suporta amânarea satisfacerii unei dorinţe,
capacitatea de a aştepta a subiectului se
formează în cadrul relaţiei mamă-copil.
Calitatea acestei relaţii are un rol determinant
în dezvoltarea psihică globală a subiectului.
Pentru ca această relaţie să fie una favorabilă
dezvoltării normale a copilului, este necesar
ca mama să fie capabilă să empatizeze cu
copilul astfel încât să-i poată identifica şi
înţelege angoasele copilului şi să reacţioneze
în funcţie de nevoile acestuia. Pentru ca
acest lucru să se poată realiza, mama trebuie
mai întâi să-şi identifice şi să-şi depăşească
propriile angoase, temeri fie că acestea
sunt justificate, reale, fie că ele au substrat
fantasmatic.
Cuvinte cheie: relaţia mamă-copil,
relaţie de obiect, fantasmă, identificare
proiectivă, conţinut-conţinător.
Résumé
L’incapacité de satisfaction d’un désir
détermine la recherche de cette satisfaction
au niveau fantasmatique. La capacité à
supporter l’insatisfaction immédiate d’un
désir, la capacité du sujet d’attendre, se forme
dans le cadre de la relation mère-enfant.
La qualité de cette relation a un rôle très
Balaci Gabriel
Psiholog clinician specialist
şi psiholog practicant în supervizare în
psihologia muncii şi organizaţională.
important dans le développement psychique
global du sujet. Pour que cette relation soit
favorable au développement normal de
l’enfant, il est nécessaire que la mère soit
capable d’empathie avec son enfant pour
pouvoir identifier et comprendre les angoisses
de l’enfant et d’agir en fonction de besoins
de celui-ci. Pour que cette chose puisse se
réaliser, la mère doit s’identifier et dépasser
ses propres angoisses, craintes réelles ou
fantasmatiques.
Mots-clé : relation mère-enfant, rela-
tion d’objet, fantasme, identification objecti-
ve, contenu-contenant.
Abstract
The impossibility of satisfying a desire
is pushing for finding satisfaction on the
phantasm’s level. The capacity to deal with
the current frustration regarding a desire, the
capacity to postpone the satisfaction is build-
up within the mother –child relationship.
The quality of the mother-child relationship
is important for the global psychological
development of the child. For a healthy
development of the child the mother should be
empathic with her child in order to understand
the child’s anxieties and to act taking in
account the child’s needs. But the condition
of this is the identification of the mother and
her capacity to overcome her own anxieties,
real fears or anxious phantasms.
39
 Key words  : mother –child relation-
ship, objective relationship, phantasm, objec-
tive identification, contain – container
Într-o societate cum este cea în care
trăim şi în care aparent toate valorile şi repe-
rele morale sunt depreciate sau chiar absente,
accentul ar trebui pus tot mai mult pe echili-
bru psihic şi pe sistemul axiologic al fiecărui
individ. Dominanţa aspectului material care
este valorizat excesiv în detrimentul aspectu-
lui spiritual şi educaţional, determină o cău-
tare, chiar agresivă, a satisfacerii imediate a
dorinţelor, atât la adult cât şi la copil. Crescut
într-un astfel de mediu, copilul devine inca-
pabil să tolereze frustrarea, iar amânarea sa-
tisfacerii dorinţelor sale este percepută ca o
agresiune faţă de propria persoană din partea
celor din jur.
Imposibilitatea satisfacerii imediate
a dorinţelor impune subiectului satisfacerea
acestora la nivel fantasmatic.
Toleranţa la frustrare, sau mai bine
spus, capacitatea de aşteptare este strâns le-
gată de modul în care copilul este ataşat de
mama sa. Atunci când ataşamentul la mama
este unul securizant, copilul este capabil să
suporte absenţa temporară a mamei care este
primul obicet relaţional al copilului. Absenţa
obiectului, atunci când nu excede capacitatea
copilului de a-şi reprezenta obiectul absent,
permite copilului să-şi dezvolte capacitatea
de simbolizare şi de construire a propriei su-
biectivităţi. Subiectivitatea sa, devenirea sa
ca subiect uman unic, depinde de calitatea re-
laţiei cu mama sa încă din viaţa intrauterină.
Mama este prima persoana cu care
copilul vine în contact şi cu care stabileşte
prima relaţie de obiect, mama fiind obiectul
primar.
”Termenul de relaţie de obiect este
folosit în psihanaliza contemporană pentru
a desemna modul de relaţie al subiectului cu
lumea sa, relaţie care este rezultatul complex
şi total al unei anumite organizări a persona-
lităţii, a unei percepţii mai mult sau mai puţin
fantasmatice a obiectelor, precum şi al unor
anumite tipuri privilegiate de apărare” .
Freud vorbeşte foarte puţin de rela-
40
ţia de obiect, el abordând obiectul doar din
perspectiva investirii libidinale a subiectului.
Obicetul, în teoria sa este abordat din per-
spectivă pulsională.
Se ştie că relaţia mama-copil este de o
importanta majoră, iar calitatea acestei relaţii
influenţează viaţa psihică şi dezvoltarea su-
biectului uman pe toată viaţa acestuia. Mama
este prima fiinţă cu care bebeluşul stabileşte o
relaţie, mama devenind obiectul în raport cu
care îşi construieşte propria subiectivitate.
Modul în care se stabileşte această re-
laţie este determinat de atitudinea mamei ex-
primată în felul în care îşi priveşte bebeluşul
şi în modul în care îl îngrijeşte. Acesta pri-
mind prin această privire, atunci când mama
este încântată de bebeluşul ei, confirmarea
narcisică de care are nevoie pentru a se dez-
volta.
Atunci când abordăm această relaţie
în profunzime, mai ales în perioada anteri-
oară apariţiei limbajului la copil, trebuie să
ţinem cont de comportamentul vizibil al celor
doi, dar şi de fantasmele lor care determină
aceste comportamente. Fantasmele mamei
pot fi identificate la nivelul comportamentu-
lui acesteia faţă de copil.
J. Manzano, E. Palacio Espasa şi N
Zilkha, în lucrarea ”Scenariile narcisice ale
parentalităţii” arată că ”…comportamete-
le mamei acţionează ca întărire şi selecţie a
comportamentelor copilului, pe baza nevoilor
relaţionale, pulsionale si defensive ale aces-
tuia”.
În cadrul acestei relaţii, copilul se află
într-o poziţie de dependenţă totală faţă de
mamă.
Abordarea relaţiei mamă-copil din
perspectiva teoriilor psihanalitice. Cadrul
conceptual
Freud a subliniat importanţa legături-
lor cu primele obiecte de dependenţă. Relaţi-
ile de obiect, realizarea halucinatorie a dorin-
ţelor, ambivalenţa sentimentelor, dezvoltarea
libidinală cu toate fazele sale : oral, anal, falic
si genital, identificările care duc la construirea
eului, a idealului eului şi a supraeului, toate
contribuie la dezvoltarea identităţii psihice
a individului şi se bazează pe modul în care
s-a desfaşurat relaţia primară pe care subiec-
tul a dezvoltat-o cu mama sa sau cu un suro-
gat matern . Schimbul ce are loc între mamă
şi copil, în perioada imediat după naştere şi
până la apariţia limbajului, este predominant
afectiv, iar calitate emoţiilor pe care le trăieş-
te mama în preajma copilului sau chiar atunci
când îl ţine în braţe este de o importanţa ca-
pitală pentru dezvoltarea psihică a copilului.
Cei doi interacţionează atât la nivel conştient,
prin atingeri, schimb de priviri etc., cât şi la
nivel inconştient, fantasmatic. Copilul deţine
un anumit loc şi un anuit rol în fantasmele
mamei.
Fantasma reprezintă, aşa cum este de-
finită în Vocabularul psihanalizei a lui Laplan-
che şi Pontalis, ”scenariul imaginar în care
subiectul este prezent şi care simbolizează,
într-o manieră mai mult sau mai puţin defor-
mată de procesele de apărare, împlinirea unei
dorinţe şi, în ultimă instanţă, a unei dorinţe
inconştiente. Fantasma se prezintă în moda-
lităţi diverse  : fantasme conştiente sau vise
diurne, fantasme inconştiente cum sunt cele
descoperite în analiză ca structuri subiacente
unui conţinut manifest, fantasme originare”�.
Fantasmele originare sunt structuri
fantasmatice tipice care organizează viaţa
fantasmatică, independent de experienţele
personale ale subiecţilor.
Unul dintre psihanaliştii care au studi-
at îndeaproape relaţia mamă-copil este D.W.
Winnicott. El s-a preocupat în mod special
de rolul mamei în dezvoltarea copilului, mai
exact a incercat să definească rolurile şi func-
ţia mamei în procesul de dezvoltare al copi-
lului. Pentru Winnicott, doar printr-o îngrijire
maternă copilul se poate dezvolta normal.
Astfel el a dezvoltat câteva concepte
majore din psihanaliza, referitoare la modul
în care o mamă îşi îngrijeşte copilul. Aş amin-
ti aici conceptele : holding, handling, mamă
suficient de bună, object presenting, obiect
tranziţional, spaţiul tranziţional.
Toţi aceşti termeni descriu relaţia ma-
mă-copil ca o un spaţiu de participare activă
a celor doi, acţiunile sau implicaţiile unuia in-
fluenţează reacţiile celuilalt. Acest lucru vine
în contradicţie cu opiniile, pe care din pacate,
le mai gasim şi astăzi la mulţi părinţi şi anu-
me cele referitoare la pasivitatea şi indiferen-
ţa copiilor în relaţiile lor cu părinţii, mai ales
când sunt foarte mici. Nu de puţine ori auzim
spunându-se : ”e mic, nu ştie el”, sau ”lasă că
uită până creşte” etc. Aceiaşi părinţi au însă
toate şansele să nu ştie nici ei la rândul lor de
ce copilul lor, care a crescut, devenind pre-
adolescent sau adolescent, adopta cutare sau
cutare comportament, deci să nu-i înţeleagă.
Pentru a fi mai clar doresc sa definesc
foarte pe scurt aceşti termeni din teoria lui
Winnicott.
Holding – menţinere, modul în care
mama îşi ţine în braţe copilul. Winnicott spu-
nea că nu există copii, cid oar mame care
poartă în braţe copilul.
Handling – modul în care copilul este
tratat, îngrijit de mamă, mânuit de aceasta,
toate mişcările pe care mama le face cu co-
pilul.
Objet presenting – capacitatea mamei
de a oferi copilului obiectul adecvat nevoilor
lui.
Obiectul tranziţional - un obiect ma-
terial care are valoare electivă pentru sugar şi
copilul mic, în special în momentul adormi-
rii. Aceste obiecte îi permit copilului să tran-
ziteze de la relaţia orală cu mama la o relaţie
veritabilă de obiect.
Spaţiul tranziţional - loc de metaboli-
zare a realităţii psihice, a realităţii externe şi
a proceselor identificatoare ce permit structu-
rarea subiectului.
Mamă suficient de bună- este un con-
cept pe care Winnicott l-a creat şi dezvoltat
pornind de la opera Melaniei Klein, care
vorbea despre experienţă suficient de bună.
Mama suficient de bună este mama care ofe-
ră răspunsuri echilibrate nevoilor copilului.
Altfel spus, copilul nu trebuie sa reprezinte
totul pentru mama şi nici mama nu trebuie să
reprezinte întregul univers pentru copil.
Putem spune, conform teoriei lui
Winnicott, că în cadrul şi în funcţie de calita-
tea relaţiei pe care o are copilul cu mama sa,
acesta îşi construieşte self-ul, fie un vrai self
(sine adevărat) fie un faux self (sine fals).
Teoria lui Winnicott nu este nici pe
41
 departe singura teorie care susţine importanţa
relaţiei mamă-copil în dezvoltarea psihică a
acestuia.
M. Mahler consideră că există două
etape distincte în cadrul relaţiei mama-copil.
Prima etapă este etapa simbiotică în
care copilul nu se diferenţiază de mama sa.
Este o relaţie fuzională, de totală dependenţă
a copilului faţă de mama sa. Acest lucru dă
copilului impresia de omnipotenţă, deoarece
răspunsul mamei vine prompt, aproape in-
stantaneu cu plânsul copilului. Această etapă
durează între 6 şi 8 luni.
A doua fază identificată de Margaret
Mahler este faza de separare. Această fază
durează între luna a opta şi a zecea şi este
caracterizată prin diferenţierea mamei de co-
pil în acelaşi timp cu desfăşurarea procesului
de individualizarea al copilului. Copilul, în
această etapă nu mai devine angoasat atunci
când nu o are pe mama sa în câmpul vizual,
absenţa mamei nu mai este resimţită de copil
ca o pierdere definitivă, el ştie că mama sa va
reveni.
O relaţie mamă-copil este sănătoasă
atunci când copilul reuşeşte să-şi construias-
că propria identitate şi să-şi câştige indepen-
denţa, separarea de mamă fiind un pas firesc
în dezvoltarea sa şi nu resimţită ca o traumă.
Copilul trebuie să inveţe prin experienţele pe
care le trăieşte în cadrul acestei relaţii, ”să
facă faţă propriei pulsiuni în prezenţa altuia”,
adică să-şi introiecteze spaţiul tranziţional
necesar construirii propriei subiectivităţi.
Un alt concept important în teoria
psihanalitică este cel de identificare proiec-
tivă elaborat de Melanie Klein şi dezvoltat
ulterior de Bion. Acest concept descrie un an-
samblu dinamic de mecanisme-fantasme care
îmreună cu denegarea (déni), clivajul şi ide-
alizarea, organizează baza sănătăţii mentale.
Prin identificare proiectivă nu doar pulsiunea
este proiectată în obiect ci şi parţi din self.
Identificarea proiectivă permite expulzarea
unei părţi din sine resimţită ca ameninţătoa-
re sau deranjantă. W. Bion dezvolta ideea de
identificare proiectivă ca mecanism structu-
rant al capacităţii de gândire.
Pentru M. Klein, relaţia de obiect apa-
42
re încă de la naştere, bebeluşul stabilind rela-
ţii fantasmatice cu obiectele din jur.
Pornind de la conceptul de identifica-
re proiectivă, Bion a dezvoltat conceptele de
conţinut şi conţinător pentru a descrie funcţia
mamei în raport cu copilul mic, mai exact cu
fantasmele acestuia. Aceste funcţii au un rol
major, conform autorului amintit, în formarea
şi dezvoltarea aparatului gândirii.
Funcţia de conţinător vizează capaci-
tate mamei de a recepta, înţelege şi acţiona în
funcţie de nevoile copilului, de a-i transforma
emoţiile din emoţii insuportabile în emoţii
suportabile. Astfel bebeluşul îşi proiecteaza
în mama sa (identificare proiectivă) emoţiile
pe care le resimte ca insuportabile, acestea re-
prezentând conţinutul la care se referă Bion.
Mama preia aceste emoţii şi le ”detoxifică” şi
le retransmite copilului. De exemplu atunci
când copilului îi este foame şi el nu este ca-
pabil psihic să metabolizeze senzaţiile neplă-
cute pe care le resimte începe să plângă şi le
proiectează în mama sa pentru ca aceasta să
la transforme în ceva suportabil. Mama func-
ţionează astfel ca un conţinător al senzaţiilor
neplacute ale bebeluşului şi prin maturitatea
sa psihică , asigura rolul de obiect bun care
transformă foamea în satisfacţie prin hrănirea
bebeluşului, iar prin prezenţa sa îi oferă sen-
timentul de protecţie. Senzaţia de foame este,
pentru bebeluş, ireprezentabilă, acesta nefiind
capabil să o exprime în cuvinte. Incapacitatea
de a o verbaliza duce la intensificarea acestor
emoţii, pe care Bion le numeşte elemente β
(Beta). Mama preia aceste elemente β şi înţe-
legăndu-i-le se identifică cu trăirea bebeluşu-
lui şi oferindu-i biberonul sau sânul, în acelaşi
timp exprimând verbal aceste sentimente pe
care bebeluşul nu le poate metaboliza, trans-
formă aceste elemente β în elemente α (alfa).
Elementele alfa fiind emotiile şi sentimentele
copilului dezangoasate, reprezentate. Capaci-
tatea mamei de a transforma elementele β în
elemente α este numită de Bion capacitatea
de reverie a mamei.
Efectul structurant al fantasmei asupra
relaţiei mamă-copil. Studiul de caz
Toate aceste concepte teoretice îmi
sunt utile în prezentarea şi înţelegerea cazului
pe care îl voi prezenta în continuare.
Cazul pe care doresc să-l prezint por-
nind de la aceste teorii psihanalitice este ca-
zul unui băieţel pe care l-am cunoscut când
avea vârsta de 4 ani. Părinţii acestuia, ambii
intelectuali erau alarmaţi de faptul că de când
au renunţat la a mai folosi scutece (la vârsta
copilului de 2 ani), copilul lor refuză să fo-
losească toaleta pentru defecare. De fiecare
dată erau obligaţi să recurgă la laxative sau
supozitor, iar copilul era extrem de speriat.
Până la vârsta de 4 ani copilul nu dădea nicio
explicaţie, reacţia lui evolua de la refuz până
la urlete. Părinţii la rândul lor disperaţi că nu
funcţionează nicio metodă pe care o aplicau
au recurs inclusiv la ameninţări şi chiar pe-
depse corporale. Masa copilului era formată
din foarte multe alimente lichide în care îi di-
zolvau laxativele.
Înainte cu aproximativ o lună de a
veni la mine copilul supunea că dacă elimină
fecalele, îşi va elimina şi intestinele şi inima
şi va muri.
Deşi am putea considera că este o in-
tenţie a copilului de a se menţine în fantasma
omnipotenţei, faptul că apare teama de moar-
te ne face să anulăm această ipoteză. Teama
de moarte am considerat-o o consecinţă a
sentimentului de vulnerabilitate şi nicidecum
a sentimentului de omnipotenţă.
În discuţiile avute cu mama băiatului
am constatat că şi-a alăptat copilul până la
vârsta de 20 de luni. Încă de la primul alăptat,
care a avut loc în spital, după naşterea copilu-
lui, mama îşi aminteşte că s-a simţit ruşinată
şă-şi scoată sânul afară în prezenţa celorlalte
mame. Ruşinea a fost atât de intensă încât la
întoarcere în salon a început să plângă şi a
adormit extenuată. Treptat acest sentiment a
dispărut, spunea ea.
În primele întâlniri am discutat de
atmosfera generală din familie şi de evolu-
ţia copilului până la vârsta de patru ani. Din
cele relatate de soţi, un singur lucru părea a
fi simptomatic, dar care pe părinţi nu-i îngri-
jora, era faptul că fiul lor se juca extrem de
puţin, iar jocul său era destul de simplist şi
repetitiv. Nici mama nici tatăl,însă nu puteau
spune care era tema jocului ci doar că parcur-
gea acelaşi traseu cu maşinuţele şi că folosea
foarte puţine jucării. În timpul discuţiilor cu
părinţii copilul era prezent însă nu manifesta
nici un interes pentru jucăriile pe care le avea
la dispoziţie. Prefera să se mute din braţele
mamei în braţele tatălui.
Treptat am început să discutăm de
relaţia mamei şi a tatălui cu proprii părinţi.
În momentul în care am început să discutăm
despre relaţia mamei cu propria mamă, aceas-
ta a început să vorbească pe un ton ridicat şi
şă-i aducă reproşuri mamei sale, spunând
că aceasta nu a alăptat-o decât două luni.
La întrebarea mea de ce era aşa revoltată pe
mama sa pentru acest fapt, dna. I.A. a răspuns
„mama avea grijă să nu-i storc frumuseţea
de sâni”. Aceasta explicaţie a primit-o de la
mama sa în momentul în care I.A. a rămas
însărcinată şi a fost recepţionată ca un, care
deşi conştient a fost respins, a fost preluat la
nivel fantasmatic.
I.A. spunea „mama cred că mi-a dat
un sfat mai mult decât o explicaţie. Ea consi-
dera că o femeie trebuie să-şi păstreze corpul
pentru a fi plăcută soţului, iar copilul va creş-
te oricum. De aceea eu am vrut să-l alăptez
cât mai mult, deşi a început să mă muşte îna-
inte să-i crească dinţii şi aveam mereu rană”.
Muşcarea sânului exprimă fantasmele sadice
ale copilului care le proiecta în sânul matern.
Decizia mamei de a-l alăpta cât mai mult evi-
denţiază o dificultate în acceptarea mamei
de a se separa de copilul ei, separare care ar
trebui să înceapă, aşa cum spune M. Mahler
între luna a şasea şi a opta, acordându-i-se
copilului spaţiul necesar construirii propriei
subiectivităţi.
Copilul preia această fantasmă a ma-
mei, care îl face să asocieze expulzarea feca-
lelor cu vidarea corpului şi implicit cu moar-
tea.
În a şaptea şedinţă, I.A. a venit foarte
nerăbdătoare să vorbească şi i-a cerut soţului,
încă înainte de a se aşeza, să nu o întrerupă
pentru că îi este foarte greu să spună ce are de
spus. După ce şi-au ocupat fiecare locurile în
cabinet, copilul s-a aşezat lângă raftul cu ju-
cării, dar o privea nedumerit pe mama sa. Ta-
43
 tăl încerca să-i distragă atenţia copilului de la
mama sa provocându-l să se joace împreună.
Copilul însă nu a răspuns şi a continuat să se
uite uimit la mama sa care începea să plângă.
I.A. s-a oprit brusc din plâns spunând
„sper că nu o să-l afecteze ceea ce am de
spus, poate ar fi mai bine ca soţul să iese cu
el”. Am întrebat-o dacă ce are ea de spus nu
are legătură cu niciunul dintre ei, iar mama a
răspuns că are legătură cu mintea ei, cei doi
nefiind vinovaţi.
În cele din urmă a acceptat să vorbeas-
că cu cei doi de faţă. Ea spunea că după ce a
dispărut sentimentul de ruşine legat de alăptat
se gândea tot mai mult la cele spuse de mama
sa cu privire la corp.
Putem spune că fantasmele mamei au
fost preluate şi asumate de I.A.
”Cred, spune ea, că am început să mă
tem că prin laptele care îl expulzam în gura
copilului îmi expulzam şi conţinutul sânului,
îmi secam sânii făcându-i să arate ca la un
cadavru. Chiar îmi vedeam sânii atârnând ca
două şerveţele sau chiar mai dizgraţios. Mă
gândeam ca soţul va căuta o altă femeie care
să arate bine. M-a obsedat gândul asta toată
perioada cât am alăptat. Asta mă făcea să mă
simt vinovată faţă de copil şi am decis să pre-
lungesc cât mai mult alăptatul”.
În momentul în care a terminat de
spus acestea tatăl s-a ridicat şi s-a îndreptat
spre copil pe care l-a sărutat, apoi au început
să se joace. Gestul tatălui (sărutul dat copilu-
lui) mi-a părut a fi un gest de iertare faţă de
copil, ca şi când toate problemele mamei erau
cauzate de el, ceea ce înseamnă că şi tatăl era
implicat într-o anumită măsură în fantasma
agresivă a mamei. Mama a încetat să plângă
şi a adăugat că este foarte încântată când îşi
priveşte soţul jucându-se cu fiul lor şi ştie că
nu-i va reproşa nimic legat de cum arată. At-
mosfera s-a detensionat în cabinet, iar mama
avea un aer triumfător.
Un alt moment important al şedinţei
s-a întâmplat spre final când copilul şi-a ales
să se joace singur cu minge ce avea diferite
forme geometrice prin care trebuiau intro-
duse figurile corespunzatoare. Însă jocul său
se desfăşura tocmai în sens invers, adică se
44
chinuia să scoată fiecare figură aflată în inte-
riorul mingii. Fiecare reuşită era însoţită de
exclamaţia: „Ieşi afară urâtule, afară afară!”
După ce a scos şi ultima piesă din minge a
aruncat mingea în sus şi a exclamat: ”Bravo!
Uraa! Sunt campion!” Am interpretat acest
joc simbolic ca pe o eliberare de fantasma
autodistrugerii prin evacuare, pe care a pre-
luat-o de la mama sa, eliberare care i-a per-
mis accesul la simbolizare. Fantasma mamei
împreună cu fantasmele sadice, ale copilului,
din faza schizo-paranoidă, fantasme pe care
nu le putea metaboliza, nici el şi nici mama în
care le proiecta, i-au produs o angosă puterni-
că care-i bloca accesul la simbolizare.
Identificarea şi exprimarea verbală a
fantasmelor agresive pe care mama le proiecta
în copil demonstrează faptul că mama nu era
capabilă să-şi conţina nici propriile fantasme
şi cu atât mai puţin fantasmele copilului. Ea
îşi proiecta aceste fantasme în corpul copilu-
lui căruia îi atribuia rolul de conţinător.
Funcţia de conţinător a mamei este
afectată probabil tot dintr-un deficit al relaţiei
sale cu propria mama, care nu a fost capabilă
să-şi conţină propriile fantasme şi le-a proiec-
tat in I.A., copil fiind.
În şedinţa următoare mama supune că
nu îşi explică de ce, dar se simte foarte uşu-
rată, nu mai are greutatea vinovăţiei pe umeri
şi chiar ar dori să-i spună mamei sale ce gre-
şeală a făcut aceasta refuzând să o alăpteze.
Copilul încă avea tendinţa să refuze utilizarea
toaletei, însă accepta fără să mai plângă şi cu
condiţia de a fi insoţit de unul din părinţi.
Am continuat să văd întreaga familie
încă patru întâlniri. La penultima întâlnire
mama m-a anunţat că fiul ei a crescut şi mer-
ge singur la baie.
Observam la acest caz o transmitere
a fantasmelor pe linie materna, dar în acelaşi
timp şi un blocaj în transmiterea feminităţii
de la bunica la mama copilului. Acest blocaj
viza maternitatea. Prin naşterea copilului,
I.A. devenise mamă, însă fantasma sa legată
de alăptat o împiedica să fie o mamă suficient
de bună pentru copilul ei. Prin sfatul dat de
bunica, maternitatea a fost percepută de I.A.
ca o anulare a feminităţii şi nu ca o împlinire
a acesteia. Prin interdicţia alăptării care est un
atribut al maternităţii, mama dnei I.A. practic
îi interzice accesul deplin la feminitate.
Deşi I.A. nu vorbea de relaţia cu
mama sa ca fiind o relaţie fuzională, putem
spune că dorinţa sa de a avea un copil putea
fi o modalitate de a se separa de mama sa de-
venind la rândul ei mamă. Însă, prin naşterea
copilului nu a reuşit să se elibereze de fantas-
mele mamei sale, ci inconştient le-a transmis
fiului ei.
Prin identificarea şi verbalizarea pro-
priilor fantasme, mama a permis copilului,
descriindu-şi sentimentele şi emoţiile, să îşi
reprezinte angoasa pe care o resimţea, iar eli-
berarea de această angoasă s-a realizat prin
jocul său din cabinet.
Bibliografie
A. Anzieu, C. Anzieu-Premmereur, S.
Daymas, Le jeu en psychothérapie d’enfant,
Dunod, Paris, 2000
W. Bion, Recherche sur les petits gro-
upes, Payot,Paris, 1965,
W. Bion, L’attention et l’interprétation,
Payot, Paris, 1974
S. Freud, Trois essais sur la théo-
rie de la sexualité, Gallimard, Paris 1991
S. Freud, L’analyse d’une phobie
chez un garçon de cinq ans (Le petit Hans)
in : Cinq Psychanalyses, Puf, Paris, 1975
S. Freud, Au delà du principe de plaisir,
in : Essais de psychanalyse, Payot, Paris, 1981
S. Freud, Abrégé de psychanalyse,
Puf,1967
M. Klein, La psychanaly-
se des enfants, P.U.F, Paris, 1959
M. Klein, Développements
de la psychanalyse, Puf, Paris, 1966
M. Klein, Essais de psychanalyse,
Puf, Paris, 1967
J. Manzano, F. P. Espasa, N. Zilkha,
Scenariile narcisice ale parentalităţii, Editu-
ra Fundatia Generatia, Bucuresti, 2002
D.W. Winnicott, De la pédia-
trie à la psychanalyse, Payot, Paris, 1969
D.W. Winnicott, Processus de ma-
turation chez l’enfant, Payot, Paris, 1972
D.W. Winnicott,, Jeu et réalité, Galli-
mard, Paris, 1975
45
 Patologiile dependente
ca eşec al procesului
de diferenţiere în
adolescenţă : cazul Olga
Doctor în psihologie clinicǎ şi psihoterapie de familie
Psiholog clinician la spitalul E. Gourmelen in Quimper France
Profesor asociat temporar la Universitatea de Ştiinţe Sociale, din Brest France
Rezumat
Adolescenţa este o etapǎ dificilǎ în dezvoltarea
oricui, când sarcina este individualizarea şi
câştigarea autonomiei faţǎ de cei care şi-au
asigurat dezvoltarea pânǎ în acest punct.
Acest proces creazǎ pentru adolescent riscul
de a pierde iubirea pǎrinţilor ale cǎror
cerinţe nu le mai pot îndeplini. Procesul prin
care trece tânǎrul se însoţeşte de doliul prin
care trec pǎrinţii la rândul lor, pierzându-şi
puterea ce o aveau înainte asupra copilului.
Povestea Olgǎi va arǎta dificultǎţile prin
care trece o tânǎrǎ care trǎieşte într-o reţea
de interacţiuni complexe, cu multe lucruri ce
nu pot fi spuse. Toxicomania apare în acest
caz ca un instrument de protecţie şi de evitare
a separǎrii. Dependenţa de substanţe merge
mânǎ în mânǎ cu dependenţa de sistemul
familie sau mai degrabǎ cu imposibilitatea
de a se separa de el. Întrevederile cu familia
şi şedintele de terapie individualǎ cu Olga
i-au permis acesteia în final sǎ aibǎ acces la
procesul de separare/individualizare.
Cuvinte cheie: adolescenţǎ – separa-
re/individualizare – familie – dependenţǎ
Résumé
L’adolescence correspond à une période
charnière dans l’évolution de tout individu,
période au cours de laquelle il doit
s’individualiser et s’autonomiser en se
séparant de tout ce qui l’a aidé à vivre jusque
là et en prenant le risque de perdre l’amour
de ses parents en cessant de se montrer
conformes à leurs attentes. Ce processus
a donc besoin d’être accompagné par les
46
Danièle ROBIN 
parents et la famille qui eux aussi ont à
faire le deuil de leur toute puissance pour
permettre à l’adolescent de s’individualiser.
Le cas d’Olga permet d’illustrer les difficultés
d’individuation que peut rencontrer le jeune
quand il est pris dans un réseau d’interactions
complexes et non dites dans sa famille. La
toxicomanie apparaît alors comme une issue
de secours, certes pleine d’embûches, qui va
lui permettre de se mettre entre parenthèses
et ainsi à ne pas prendre le risque de la
séparation. La dépendance aux toxiques va de
pair avec la dépendance au système familial
ou plutôt avec l’impossible séparation. Les
entretiens familiaux associés à la thérapie
individuelle de l’adolescent peuvent lui
permettre d’avoir enfin accès au processus
de séparation/individuation.
Mots clé : adolescence – séparation/
individuation – famille – dépendance
Abstract
The adolescence is a difficult stage of the
individual development, when the task of
the individual is to get individualized and
autonomous regarding the people who
supported him/her during the development.
The adolescent is at risk to loose the parent’s
love because he/she is not any longer paying
attention to the parents expectations. This
process should be accompanied by the parents
and the family. But in order to support the
adolescent’s individualization, the parents
and family should also have to accomplish
their mourning process after loosing the
power. Olga’s story will show the difficulties
faced by the teenagers when they are living
within a complex interactions where there are
lot of hidden things. The addiction is seen as
an instrument for protection and for avoiding
the separation risk. The addiction is going
along with the difficulties of the separation
process. By the family’s sessions combined
with individual therapy of the girl, Olga is
finding in the end the way of developing the
individualization/separation process.
Key words: adolescence – separation/
individualization – family – addiction
« …Adolecentul este lăsat de o parte
de către societate, el nu mai e nimic din ceea
ce a fost înainte(…) Acelaşi lucru pentru pă-
rinţii adolescentului, ei nu mai pot face nimic,
sunt în situaţie de « mat » cum zic jucătorii
de şah (…) Dar societatea care e în jurul lor,
les parrains, naşii, unchii, mătuşile, pot acţi-
ona. Cu adolescenţii funcţionează foarte bine
intervenţia altor persoane decât părinţii (…)
ei au nevoie de o ureche atentă tăcuta care să
nu le pună cuvinte în gură(…). Adolescentul
este la nivelul zero, iar cuvintele nu mai au
sensul ce-l aveau înainte»(1)
Acest lung citat din Françoise DOLTO
ne permite să introducem tema acestui articol
care constă în dezvăluirea funcţiei pe care o
poate avea patologia dependentă a unui ado-
lescent în dinamica familiei. În adolescenţă,
tinerii sunt în priză, cu o exigenţă pulsională
puternică, şi nedispunând de aparatul adecvat
pentru a o satisface. Deci ei se confruntă cu
o situaţie traumatizantă din faţa căreia se vor
refugia în vis, în timp ce nucleul narcisic este
« sursa de energie psihică specifică, achiziţie
precoce şi definitivă, (…) care este în acelaşi
timp amintirea unei stări emoţionale unice, a
unei stări de bine legate de această amintire
ca întreg şi atotputernicie, dorinţa de a regăsi
paradisul pierdut, şi rejetare a acestei dorinţe
de către supraeu. (2) Se vor refugia într-un
univers diferit, alături de cel al adulţilor, într-
un soi de iluzie grupală în care nu e loc pentru
diferenţă. Astfel vor reuşi să facă faţă pier-
derii narcisice legate de exigenţele realităţii
interne şi externe precum şi rănilor narcisi-
ce provocate eului când idealul de sine este
decepţionat. Aşadar, de soliditatea acestui
nucleu narcisic va depinde capacitatea subie-
ctului de a deveni autonom, adică de a ieşi din
starea de dependenţă faţă de un altul.
Ceea ce se aşteaptă din partea tinerilor
în perioada adolescenţei este ca ei să devină
autonomi faţă de părinti şi ambientul lor. Dar
ce înţelegem prin “dependenţă” şi “autono-
mie”?
Vom reveni asupra acestor doi ter-
meni dar mai întâi ne vom opri un moment
asupra noţiunii de “narcisism”. Termenul a
fost utilizat de către Havelook ELLIS într-un
context psihiatric în 1898, apoi a fost introdus
ca şi concept psihanalitic de către SADGER
în 1908, acesta considerându-l ca un stadiu
de dezvoltare normală. Teoria narcisismului a
fost construită de către FREUD între 1910 şi
1920. Este plină de ambiguităţi şi contradicţii.
Narcisismul este întotdeauna cu dublă orien-
tare. Este eminamente dialectic. « Astfel avem
de-a face cu un narcisism centrifug şi cen-
tripet, primar şi secundar, (…) fundamentat
de către componentele pulsionale sau opuse
lor 10. »(3). Adolescenţa favorizează o prevalenţă
generală a narcisismului asupra eului. «  Ţinând
cont de instincte, de nevoile reale şi de ambient,
referinţele la principiul realităţii sunt rejetate şi
realitatea însăşi este negată printr-o menţinere a
unei iluzii narcisice cvasi delirante. » (2)
Termenul de dependenţă se aplică în
mod curent situaţiei unei persoane pentru care
o interacţiune specifică cu o altă persoană pare
urgent necesară, chiar vitală. Se utilizează şi
pentru a desemna relaţia unei persoane cu un
drog. Anglosaxonii vorbesc de “adicţie” ceea
ce mi s-ar părea apropiat de « asiduitate » ceea
ce ar desemna în acelaşi timp nevoia, obişnu-
inţa şi repetiţia. Petit Larousse dă ca sinonime
termenii “aservire » sau « subordonare » ceea
ce desemnează faptul de a fi supus de o forţă,
de cineva care reprezintă o autoritate. Când
eşti în relaţie de dependenţă faţă de cineva,
nu mai poţi clarifica relaţiile, fie pentru că ele
10 F. Dolto : La cause des enfants
2 B. Grunberger : Le narcissisme. Essai de psychanalyse
3 S. Tomkiewicz : les conduites de risque et d’essai p.261-264
47
 se leagă de secrete, fie pentru că sunt contrarii
unor loialităţi familiale necunoscute. În sis-
temele unde funcţionează o dependenţă reci-
procă care salvează explozia sistemelor apare
o atitudine de compromis. Legăturile create
astfel asigură securitatea materială dar limi-
tează posibilităţile de autonomie.
«  Autonomie  » înseamnă, după Pe-
tit Larousse, independenţă, posibilitatea de
a decide pentru un organism sau pentru un
individ, în raport cu o putere centrală, cu o
ierarhie, cu o autoritate. Deci în timp ce în
cazul dependenţei apare dificultatea de a
clarifica relaţia, autonomia impune defini-
rea acesteia într-o manieră precisă, capaci-
tatea de a recunoaşte şi numi legăturile, căci
ceea ce uneşte în acelaşi timp împiedică
autonomizarea, diferenţierea. Astfel putem
opune acesti doi termeni  : «  diferenţiere  »
şi «  indiferenţiere  ». Căci în adolescenţă,
diferenţierea subiectului trece prin exerciţiul
autonomiei sale iar experienţa acesteia trece
mai întâi prin ceea ce A. FREJAVILLE
numeşte punerea în autonomie a obiectului
investit anterior ca obiect al dorinţei. (4) Ilu-
zia narcisică se pierde în momentul în care
ruptura devine o distanţă inacceptabilă între
celălalt şi obiectul dorinţei. Acesta din urmă
fiind purtător al continuităţii narcisismului
subiectulu, punerea în autonomie a obiectu-
lui aduce cu sine o angoasă de dispariţie
din care doar ura permite o ieşire. Ura este
adresată în mod fundamental obiectului, ne
spune A. FREJAVILLE (4)
Adolescentul va conside-
ra acest obiect ca pe ura celuilalt, păstrând
în sine obiectul dorinţei idealizat-iubit şi în
acelaşi timp refuzându-i accesul şi astfel se
va agăţa strâns de el. De regulă e vorba despre
părintele de acelaşi sex şi exprimarea urii va
fi cu atât mai puternică cu cât a fost puternic
investit narcisic. Dar ura faţă de obiect poate
fi în acelaşi timp negată şi proiectată pe un
tert sau întoarsă spre sine însuşi sub forma
melancoliei. Doar trecând prin deziluzia care
zdrobeşte visul completitudinii narcisice, în
care subiectul şi obiectul sunt una, poate avea
loc investirea narcisică a subiectului însuşi,
48
separat de obiect. Se pare că subiectul care
devine dependent de un drog, obiect atotpu-
ternic, obiect al dorinţei, se instalează în ilu-
zia narcisică ca obiectul şi el alcătuiesc un
tot şi sfârşeşte astfel prin a pierde legătura
cu realitatea şi în acelaşi timp, cu sine însuşi.
Procesul de diferenţiere care permite ura faţă
de obiectul idealizat şi iubit anterior de către
adolescent nu poate avea loc atunci când ace-
sta se retrage în sine însuşi, neputând efectua
doliul necesar.
Pentru ca adolescentul să
poată trece prin acest proces de autonomiza-
re faţă de obiectul investit anterior ca obiect
al dorinţei, părinţii şi mediul familial au de
jucat un rol foarte important. Este necesar ca
ei înşişi să nu se confunde cu obiectul adică
este necesar ca ei înşişi să fi trecut în prealabil
prin acest proces de deziluzionare. Dacă acest
lucru nu se petrece, când adolescentul va în-
cerca să se diferenţieze el va fi cuprins de o
angoasă distructivă din care nu va putea ieşi
decât prin schimbarea obiectului fără a mo-
difica funcţionarea acestuia, pentru a putea
menţine iluzia narcisică.
Toate aceste lucruri ne arată
interesul pentru asocierea abordărilor familiei
şi individului în acest tip de patologie. Între-
vederile familiale vor permite adolescentului
şi părinţilor săi, cu ajutorul cadrului terapeu-
tic, să pună o distanţă între celălalt şi obiectul
dorinţei, adică să atace figurile parentale ide-
alizate, astfel încât adolescentul să poată să
simtă sensul şi să numească în cuvinte « au-
tonomia faţă de obiectul dorinţei »(4), investit
anterior şi să-şi facă doliul visului de comple-
titudine narcisică.
Pentru a ilustra cele de mai
sus, vom evoca povestea Olgăi. Cazul este
interesant sub numeroase aspecte dar noi ne
vom concentra aici pe funcţionarea simpto-
mului « toxicomanie şi conduita dependenţă »
în cadrul dinamicii familiale.
Olga avea 19 ani atunci când am întâl-
nit-o prima dată, în timpul unei spitalizări114
consecutive unei intoxicaţii cu tricloretilenă.
11 4
A. Fréjaville : experienta peirderii obiectelor narcisice
Cu ocazia acestei spitalizări părinţii au aflat
că fata lor abuzează de alcool, se droghează
şi avea practici sexuale deviante deja de la
vârsta de 14 ani.
Familia acesta are o organizare de
clan. În jurul bunicilor materni, trăiesc cei
doi fraţi şi sora Doamnei E, cu familiile lor,
precum şi doamna E., mama Olgăi cu familia
ei. Cu toţii au construit o casă pe terenul care
aparţinea bunicilor materni ai Olgăi. Aşadar
trăiesc într-o proximitate geografică ce nu le
facilitează intimitatea. Tatăl Olgăi a fost alco-
olic ani la rând, perioada în care a fost şi vio-
lent. În cuplu, certurile erau frecvente şi înce-
tau doar când Olga intervenea. Când ea avea
11 ani, tatăl Olgăi a încetat să bea. A devenit
abstinent în ziua în care, prntru prima dată,
Doamna E s-a refugiat la părinţii ei, împreuna
cu fetele. Până în acel moment ea nu vorbise
nimănui despre suferinţa ei. Cu toate acestea,
datorită vieţii într-un spaţiu fizic apropiat,
probabil că toată lumea ştia chiar dacă nimic
nu fusese spus.
Olga era un copil anxios, cu dificultăţi
la adormire, cu treziri noaptea şi care nu dor-
mea decât cu o lumină aprinsă. La vârsta de 9
ani, se plângea atât de tare de dureri de burtă,
încât a fost operată deşi nu era necesar ; apoi
a fost re-operată la câteva săptămâni, atât
de tare se plângea de dureri abdominale. La
13 ani, a început să aibă dificultăţi la şcoală.
Era o elevă strălucită dar comportamentul
ei provocator şi certăreţ a dus la schimbarea
câtorva şcoli. Beţii, fugă de la şcoală, bătăi cu
colegii, fuseseră semnalate părinţilor de către
directorii şcolilor. Părinţii nu înţelegeau cum
se poate ca fiica lor, atât de liniştită acasă,
poate avea astfel de manifestări la şcoală şi
în consecinţă, au minimalizat aceste lucruri.
Era un moment în care cuplul părinţilor se
reîntărise.Domnul E nu mai bea cam de doi
ani şi avea reuşite profesionale. Doamna E a
mărturisit în cadrul unei întrevederi că poate
că s-a reapropiat prea mult de soţul ei, în de-
trimentul fiicelor « dar soţul meu avea nevoie
să-l ajut. Se oprise din băut singur, fără ca ci-
neva să-l ajute.”
Pe parcursul spitalizării, Olga a reuşit
să reunească tot tribul, pentru o confruntare în
cursul căreia ea a dezvăluit că unul din unchii
ei se expunea în faţa ei, de pe când ea avea
trei ani, că ei ii facea plăcere, că iniţiase relaţii
sexuale cu bărbaţi cunoscuţi de-ai părinţilor
şi că se confesase la toţi membrii clanului.
Domnul şi Doamna E. erau uimiţi, ei care
îşi apăraseră tot timpul intimitatea. Tânăra a
rămas în spital câteva săptămâni timp în care
familia s-a dezorganizat. Clanul explodase şi
fiecare copil a fost nevoit să-şi redefinească
relaţiile nu doar în interiorul propriei familii
dar şi cu restul tribului. Bunica maternă refu-
zase să dea crezare acuzelor Olgăi şi-l acuza
pe ginerele ei de problemele fiicei lui, datorită
conduitei lui anterioare. Asta a declanşat tot
felul de reglări de conturi. Toate lucrurile
rămase nespuse apărură la suprafaţă şi Do-
amna E se opuse pentru prima dată în viaţa
ei, voinţei mamei. Înainte nimeni nu avusese
curajul să pună la îndoială autoritatea acestei
bunici care era recunoscută ca şefa clanului.
De multă vreme ea îi făcea pe toţi să o asculte
prin şantaj sau teribile crize de nervi.
În cadrul întrevederilor cu familia
E, au fost dezvăluite legături de loialitate
constrângătoare. Tatăl Olgăi plecase de acasă
la vârsta de 14 ani căci nu mai suportase să-şi
vadă tatăl venind acasă în fiecare seară beat
şi pe mama plângând. Nu şi-a mai revăzut
niciodata tatăl şi o vedea pe mama doar în
absenţa acestuia. Olga nu-şi cunoştea acest
bunic şi nu auzise niciodată vorbindu-se de-
spre el. Nici unul din cei doi părinţi nu trăise
experienţe de separare satisfăcătoare.
După cum arată H. STIERLIN (5),
atunci când descrie trei modalităţi de separa-
re părinţi/copii care vor compromite demer-
surile de autonomizare ale copiilor, Doamna
E corespunde primului tip, o legătură prea
apropiată care menţine adolescentul în orbi-
ta familiei. Părinţii şi adolescentul sunt inca-
pabili de o redefinire a relaţiilor lor pe baze
noi. Puţini membri ai familiei sunt gata să
accepte suferinţa provocată de seprare, ase-
mănătoare cu un doliu. (5) În ceea ce-l pri-
veşte pe Domnul E., este vorba despre cea de
49
 a doua modalitate descrisă de H. STIERLIN,
separarea se operează pe modelul rejetării.
Adolescentul este devalorizat şi expulzat din
celula familiei. Al treilea caz descris este ace-
la al delegării : adolescenţii beneficiază de o
marjă limitată de autonomie şi au de îndepli-
nit misiuni care adeseori îi strivesc. (5)
După această primă spitalizare, Olga
accepta îngrijirile care îi sunt propuse, dar la
trei săptămâni de la extrenare va înceta să mai
dea curs recomandărilor. Dupa trei luni, este
spitalizată din nou, în aceleaşi circumstanţe,
cu sechele mai severe. Această tânără se
apară, încă de la vârsta de 14 ani prin droguri
şi alcool. Cunoscuse deja stări de comă etilică,
pe când era în ciclul doi la şcoală. Acesta era
răspunsul pe care îl avea pentru orice situaţie
care o îngrijora. Fuga şi trecerea la acţiune
îi permiteau scurtcircuitarea gândirii. Ea spu-
nea că nu gândeşte niciodată.
Credem că pentru ea ar fi necesar un
timp de pauză, de reflecţie, cu prezenţa unei
persoane care să o ajute să depăşească angoa-
sele pe care le vor stârni timpul de gândire.
Timp de o lună, Olga a petrecut mult timp în
camera ei, cu prezenţa unei astfel de persoane
din când în când, după voia ei, împreună cu
care făcea planuri. Ea se arăta ca şi când ar
avea o apăsare, mai ales seara când merge la
culcare. Amâna acest moment cât mai mult.
Trebuia să fie epuizata pentru a putea dormi.
După o lună, la o dată fixată în prealabil cu
ea, când ea a redevenit stăpână pe timpul ei
liber, apărură angoase masive : nu mai putea
vorbi, urla şi îşi lovea capul, şi apoi reuşi să-
şi procure alcool şi medicamente. Au urmat
terapie individuală şi întrevederi împreună
cu familia deoarece acum putea găsi cuvinte
pentru a-şi exprima gândurile, ceea ce trăia şi
ceea ce simţea.
S-ar părea că în patologia legată
de dependenţă nu există nimic ce să facă
50
legătura între mental şi corporal. Apare un
clivaj al eului cu imposiilitatea de a ajunge la
un compromis. Problema ce apare este aceea
a alterităţii. Aşa cum spune Denis VASSE,
numai cuvântul adevărat se deschide către
celălalt, către alteritate. Fără cuvântul care
numeşte şi separă de celălalt, chiar şi fap-
tul că ne-am naşte ne-ar pune în riscul de
a fi avortaţi, adică de a nu ieşi vii. (6). Im-
pasul apare atunci când imaginea eului este
protejată contra celuilalt, când nu mai există
nimeni. Alteritatea ne trimite la noţiunea de
« lipsă », ceea ce trece prin acceptarea faptu-
lui de a fi în acelaşi timp diferit şi asemănător
cu celălalt, înseamnă a şti că atunci când
vorbeşti cu cineva înseamnă să vorbeşti al-
tcuiva decât propiei imagini (6). Condiţia
primă a autonomiei este accesul la alteritate,
accesul la ideea de lipsă, înseamnă acceptarea
doliului de a fi cucerit de celălat.126
Traducere: Ana Muntean
Références bibliographiques
F. DOLTO (1989) La cause des ado-
lescents Ed Laffont
B. GRUMBERGER (1975) Le nar-
cissisme. Essai de psychanalyse Petite
Bibliothèque Payot
A. FREJAVILLE  (1989) : Expérien-
ces de perte d’objets narcissiques in Revue
française de psychanalyse Tome LIII 1, PUF
Paris pp. 197-209
S. TOMKIEWICZ (1989) Les condu-
ites de risque et d’essai in Neuro psychiatrie
de l’Enfance, 37 (5-6) PP. 261-264
D. VASSE (1988) La chair envisagée.
La génération symbolique Le seuil, Paris
12 6
D. Vasse : La chair envisagée. La génération symbol-
ique
 Mama care
abandonează
între inocenţă şi
distructivitate.
Repere pentru
o reprezentare
nuanţată a abandonului
Rezumat
Sunt schiţate ipostaze ale mamei care
abandonează în dimensiunile sale
intersubiective şi transgeneraţionale, prin
intermediul unor concepte ale psihologiei
abisale: secrete de familie, telescopaj
transgeneraţional, figuri psihologice ale
copilului.
În scopul de a nuanţa reprezentarea mamei
care abandonează sunt trecute în revistă
elemente care, deşi sunt aparent secudare, pot
genera, în ceea ce-l priveşte pe profesionistul
domeniului, efecte de ineficienţă la nivel
atitudinal şi instituţional.
Résumé
On fait l’ébauche des hypostases de la
mère qui abandonne, dans ses dimensions
intersubjectives et trans-générationnel,
a travers des concepts de la psychologie
abysale: secrets de famille,  télescopage trans-
générationnel, les figures psychologique de
l’enfant.
Pour detailler la représentation de la mère
qui abandonne, sont prises em compte des
éléments qui, en dépit de leur caractère
apparent secondaire, peuvent produire, en
ce qui concerne le professionnel du domaine,
des effet d’inefficience au niveau attitudinal
et institutionnel.
Matei Georgescu
Psiholog, psihoterapeut,
Conferenţiar universitar
Abstract
The hypostases of the abandoning mother are
essentially discussed in theirs inter subjective
and trans-generational dimensions, by
the means of some abyssal psychological
concepts: family secrets, trans-generational
telescoping and psychological figures of the
child.
In order to obtain an appropriate
representation of the abandoning mother, on
emphasizes elements which, despite theirs
apparent secondary character, may generate,
for the worker of the domain, inefficiency on
an attitudinal and institutional level.
Inocenţă şi abandon
Abandonul suscită, în primul rând,
afecte, trăiri (precum raportarea negativă la
sistemul instituţional şi social, furie, culpa-
bilizare sau înţelegere) şi, în mod secundar,
soluţii viabile sau practici cu o bună aplica-
bilitate. Mamele care abandonează produc în
interlocutor trări „dense” de furie şi revoltă,
nedreptate şi compătimire, care generează di-
ferite maniere de apărare şi aduc atingere ren-
tabilităţii soluţiilor. Lucrătorul în domeniul
abandonului se află deseori în imposibilitatea
de a „conţine” aceste trăiri şi în situaţia de
a se comporta precum personajul intervenţiei
51
 sale. În situaţia frecventă şi normală în care se
simte debordat (întrucât trăirile implicate în
fenomenul abandonului sunt extreme), profe-
sionistul riscă, prin nevoi defensive, să „aban-
doneze” mama care a abandonat. Abandonul
prin debordare instituţională (şi personală) se
produce în zona aceloraşi caracteristici (de
profunzime), comune cu abandonul matern.
Mamele care abandonează produc în
profesionist nevoia de a abandona (trăirile,
problematica, soluţiile eficiente) şi a se refu-
gia în atitudini şi comportamente care asigură
beneficii mai mult sieşi decât persoanei aflate
în dificultate.
Teoriile rezultate din psihologia ma-
ternităţii susţin efortului profesionistului şi
capacitatea de a înţelege mai bine dificultatea
muncii sale, prin repere cognitive care pot fa-
cilita unele remanieri atitudinale. Este nevoie
ca, la nivel atitudinal, mama care abandonea-
ză să capete o reprezentare „umanizată”, să
(re)dobândească o minimă „inocenţă” care să
permită profesionistului o abordare nuaţată,
deschisă spre relaţionare şi comunicare.
Cum poate fi considerată „inocentă” o
mamă care abandonează ? De regulă, se con-
sideră că aceasta a avut în permanenţă de ales
între a-şi creşte copilul şi a-l abandona şi că
nu a ales bine, ci în ordinea unui crâncen ego-
ism, inacceptabil (semn că noi, observatorii
fenomenului, precum un copil abandonat, nu
putem suporta ruptura, drama abandonului).
În fiecare mamă se află o ruptură pe
care o resimţim cu pregnanţă atunci când
gândim şi mai ales când „trăim”, măcar prin
delegaţie, problematica abandonului.
Cele ce urmează sunt o încercare de
restabilire a „inocenţei” mamei care abando-
nează, în sensul înscrierii sale într-un context
(psihologic transgeneraţional), care să ne per-
mită reprezentarea nuanţată a acestui compor-
tament radical sau, cel puţin, să indice sursele
atitudinii pe care o avem în raport cu acesta.
Mama care abandonează
Analiza atitudinii faţă de celălalt (în
speţă, de mama care abandonează) este un
demers dificil întrucât presupune şi elemente
situate dincolo de reprezentarea conştientă.
52
Comunicarea deficitară (sub raportul efec-
telor) este întotdeauna produsă de atitudini
(negative), care se dezvoltă în profesionist,
deseori în pofida bunelor sale intenţii. Atitu-
dinea negativă este rezultatul situării perso-
nale a profesionistului în raport cu fenomenul
abandonului şi nu al comunicării eficiente cu
mama care abandonează, în sensul spijinu-
lui de care aceasta are nevoie în explorarea
gândurilor, afectelor şi ale consecinţelor sale
comportamentale. Cât timp nu este posibilă
şi nici dezirabilă anularea valenţelor negati-
ve ale atitudinii profesionistului, unicul lucru
care rămâne de făcut este înţelegerea surselor
acestora.
Este ca şi cum, prin implicare sa, pro-
fesionistul este „invitat” să participe (cognitiv
şi afectiv) la drama unei familii de care se va
„apăra” prin refuzarea şi recuzarea comporta-
mentului care conduce la abandon, ca şi cum,
în acest mod, i-ar mai diminua efectele.
Sensul acestui articol este de a crea
o reprezentare despre contextul (psiholo-
gic) în care se desfăşoară abandonul. Lărgi-
rea contextului de înţelegere a fenomenului
poate servi unei mai bune gestionări ale sale,
în sensul în care abandonul este considerat
drept unicul rezultat posibil al unor desfăşu-
rări psihoafective cu o istorie bine instalată
în familia mamei.
Abandon şi „adopţie” psihologică
Conceptul de adopţie are o bună de-
terminare semantică şi se referă la raportul
dintre un copil şi un părinte diferit de cel „na-
tural”. Într-o accepţiune extensivă, care se
sprijină pe cercetarea în domeniul psihologiei
maternităţii, termenul „adopţie” nu mai trimi-
te (restrictiv) spre raporturile biologice din-
tre părinte şi copil, ci spre cele psihologice.
„Adopţia” reprezintă, în această perspectivă,
ansamblul de fenomene specifice parentalită-
ţii, prin intermediul căruia un copil ocupă, în
relaţie cu părintele, o „poziţie” care să-i per-
mită dezvoltarea psihică. Trebuie menţionat
şi complementul situaţiei: parentalitatea pre-
supune ca un părintele, în raport cu propriul
copil, să dobândescă posibilitatea de a revizi-
ta şi elabora amsamblul de trăiri specifice ale
istoriei familiale, transgeneraţionale, legate
de statutul de părinte.
Pentru că nu există o reală parenta-
litate fără recunoaşterea copilului şi adopţia
psihologică a acestuia, abandonul este un fe-
nomen care trebuie înţeles prin intermediul
determinanţilor săi psihologici13. În măsura
în care fenomenul adopţiei psihologice este
considerat sub toate valenţele sale, capătă nu-
anţe importante: copiii care nu pot fi „adop-
taţi” psihologic de către părinţii lor naturali
devin, cu necesitate, copii abandonaţi.
„Şcoala” transgeneraţională
Care sunt factorii care concură la reu-
şita adopţiei psihologice ?
Este vorba, în primă instanţă, de fac-
tori care ţin de capacitatea mamei de a ela-
bora ansamblul determinanţilor care au defi-
nit în istoria sa, transgeneraţională, statutul
de părinte. Sunt traseele biografice, cu miză
identiţiară, ale ascendenţilor de la care actua-
lul părinte „a învăţat” ceea ce înseamnă să fie
copil şi părinte. Suita identificărilor transge-
neraţionale presupune transmiterea şi remani-
erea permanentă a statutului de mamă şi co-
pil, în interiorul unui fond de reprezentări ale
parentalităţii, specific liniilor sale de rudeni-
ei, genealogiei sale. Versantul psihologic pa-
rental al rudeniei, care constituie genograma
familială, adună, de-a rândul generaţiilor şi a
traseelor biografice, modalităţi semnificative
de „a negocia” cu diferitele obstacole psiho-
logice. De pildă, fenomenul doliul perinatal
poate antrena serioase perturbării în relaţia
dintre părinte şi copil, care se va transmite
generaţiilor următoare.
„Secrete de familie”
Ceea ce se conservă de-a lungul gene-
raţiilor este istoria manierelor de apărare ale
Eului, consistenţa şi clivajele (scindările) sale.
Clivajele, ca fenomene generatoare de impor-
tante disfuncţii de relaţie, se transmit către
generaţia următoare şi determină perturbări,
în diferite grade (mergând până la abandon),
ale raportului cu copilul. Ansamblul acestor
„obstacole” psihologice au caracter secret în
13 R. d’Allones, Etre, faire, avoir un enfant, Payot, Paris,
1994.
istoria familială iar potenţialul lor nociv rezi-
dă în însăşi necesarul de „secretizare” al dife-
ritelor situaţii din viaţa familiei. „Secretele de
familie” se constituie la incidenţa situaţiilor
prototip de viaţă, reglementate de contexte-
le socio-culturale ale timpului. Este vorba, în
genere, de evenimente aflate în raport cu naş-
terea, cu moartea sau cu statutul social. Toate
aceste fenomene se află în relaţie cu norma
socială şi antrenează situaţii cu caracter trau-
matic atunci când comportamentul unui indi-
vid transgresează legea socială şi este sancţi-
onat prin excluziune.
Orice secret de familie este păstrat şi
transmis în filiaţie prin nucleul personalităţii.
Scindarea personalităţii este propagată din
nevoia de a „păstra secretul” şi ascunde ceea
ce a produs traumă în generaţiile anterioare.
Scindarea personalităţii are potenţial alienant
prin influenţa implicită, inconştinetă, pe care
„secretul” de familie o exercită asupra părin-
telui. Abandonul este întotdeauna un efect al
secretelor de familie care riscă să rămână
nerostite prin „decuparea” fenomenului de
sursele sale. Părintele care abandonează este
considerat ca unic responsabil de act iar fili-
aţia sa, sursa determinărilor psihocomporta-
mentale, exclusă.
Clivaj, negare şi refulare în „telescopajul
transgeneraţioanal”
Graţie transmisiei transgeneraţionale,
copilul se constituie în receptorul ansamblu-
lui conflictelor parentale adunate în filiaţie14.
Reconstrucţia genealogiei parentale devine
necesară pentru înţelegerea motivelor pentru
care abandonul a devenit unica „soluţie”.
Eterna întoarcere a identicului, feno-
menele de repetiţie, arată forţa cu care secre-
tele de familie sunt „păstrate” şi puterea cu
care produc aceleaşi comportamente şi trasee
destinale de-a lungul generaţiilor. Acest „te-
lescopaj transgeneraţional” poate fi înţeles,
din interiorul psihologiei maternităţii, prin
intermediul conceptelor de clivaj, negare, re-
fulare15. Tot ceea ce nu a putut fi elaborat de-a
14 S. Lebovici, En l’homme le bébé, Eshel, Paris, p. 92.
15 H. Faimberg, „Le télescopage des générations. À propos
de la généalogie de certaines identifications”, în Transmission de la
vie psychique entre générations, Collection inconscient et culture,
R. Kaës, D. Anzieu (coord.), Dunod, Paris, 1993, p. 66.
53
 lungul istorie unei familii devine un fond co-
mun cu potenţial traumantic, „gestionat” prin
clivajul Eului, prin negare, şi printr-un conti-
nuu „efort” de menţinere a refulatului (care
se poate transforma în formaţiuni reacţionale
caracteriale).
Arborele vieţii
Harta „telescopajului transgeneraţio-
nal” permite înţelegerea fenomenului aban-
donului în lumina condiţionărilor genealo-
gice, astfel încât reprezentarea acestui gest
dramatic să poată fi remaniată sub incidenţa
istoriei capacităţilor elaborative materne.
Abandonul devine unicul comportament po-
sibil şi necesar în contextul unei genealogi
care excedează capacităţile elaborative ma-
terne. Prin parcurgerea genealogiei familiei
se poate înţelege mandatul transgeneraţional
pe care îl preia o mamă pentru a-l transmite
mai departe şi sensul abandonului, ca soluţie
extremă în raportul cu mandatul său16.
În locul termenului de telescopaj ge-
neraţional Serge Lebovici foloseşte metafora
„arborelui vieţii” care se referă la specificul
proceselor de filiaţie-parentalizare, după cum
reies din studiul destinului transgeneraţional,
în lumina genogramei17.
Copil mitic, copil fantasmatic, copil
narcisic, copil imaginar
Serge Lebovici indică alcătuirea cva-
druplă a „copilului psihologic” şi ipostazele
acestuia care preced (şi se pot afla în opoziţie
cu) „copilul real”. Ipostazele copilului psiho-
logic îmbină coordonatele spaţiului cultural
de apartenenţă cu cele ale personalităţii pă-
rintelui şi regrupează copilul mitic, copilul
fantasmatic, copilul narcisic, copilul imagi-
nar18.
Copilul mitic este alcătuit din repre-
zentările prototip ale spaţiului cultural. La
acest nivel se află şi reprezentările prototip
legate de parentalitate şi maniera de raportare
la disfuncţiile parentale (inclusiv abandonul).
Este o suită de reprezentări care alcătuiesc
16 S. Lebovici, En l’homme le bébé, Eshel, Paris, 1992, p.
119.
17 Idem., L’arbre de vie. Eléments de la psychopathologie
du bébé, Erès, Ramonville Saint-Agne, 1998, p. 223.
18 Ibid., pp. 77-78.
54
zona prescriptiv-culturală pe fondul căruia se
desfăşoară parentalitatea, în zonele sale nor-
male sau patologice.
Copilul fantasmatic condensează isto-
ria conflictelor infantile ale liniei de rudenie
care se conservă de-a lungul generaţiilor cu
minime remanieri. Copilul fantasmatic este un
copil oedipian, rod al dorinţelor imaginare ale
mamei în raport cu tatăl său; sub acest aspect,
copilul fantasmatic amorsează culpabilitate,
ruşine, sentimente ce pot fi compensate prin
formaţiuni reacţionale de tipul datoriei faţă
de copil sau decompensate prin abandon.
Copilul narcisic, „majestatea sa”, este
„alesul” care trebuie să repare tarele destinu-
lui parental: „boala, moartea, renunţarea la
plăcere, limitarea voinţei proprii nu trebuie
să fie valabile pentru copil, legile naturii, ca
şi cele ale societăţii trebuie să se oprească în
faţa lui, el trebuie să fie într-adevăr, din nou,
centru şi miez al creaţiei”19.
Copilul imaginar se situează cel mai
aproape de palierul conştient şi este rezulta-
tul dorinţelor preconştiente, precum cea de a
avea un copil de un anumit sex, care să poarte
un anumit prenume etc. Copilul imaginar ex-
primă într-o formă inteligibilă siajului trans-
generaţional, secretele de familie şi maniera
în care acestea pot fi conservate şi transmise
în generaţia următoare.
Copilul nenăscut, copil psihologic şi copil
real
Copilul nenăscut poate deveni „peri-
culos” pentru mamă în măsura în care este un
obiect intern care, în consecinţă, poate „acţi-
ona” din interiorul corpului matern. De pildă,
angoasa maternă poate fi una de aneantizare
prin forţa distrugătoare a fătului. Iata una din-
tre direcţiile sub care poate fi înţeles avortul:
îndepărtarea unui obiect intern cu „potenţial
distructiv”, conform proiecţiilor generate de
copilul psihologic. Prin realitatea sa „inter-
nă”, copilul nenăscut poate fi obiectul dife-
ritelor reprezentări ale ipostezelor copilului
psihologic, ca şi cum, acceptarea sa de către
mamă, „adoptarea” sa, depinde de modul în
19 S. Freud, „Pentru a introduce narcisismul”, în Freud,
Opere 3, Psihologia inconştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000, p.
48.
care poate prelua şi gestiona mandatul trans-
generaţional.
Naşterea reprezintă momentul în care
ipostazele copilului psihologic sunt confrunta-
te cu realitatea acestuia. Este perioada în care
se poate observa cu claritate, graţie întregii
patologii postpartum, faptul că maternitatea
nu poate fi redusă la procreaţie. Abandonul
se situează în contextul raportului dintre co-
pilul psihologic, moştenitorul siajului trans-
generaţional, şi copilul real care, devenind
un obiect extern, permite, pentru prima oara,
comparaţia şi constituirea diferenţei – unei
diferenţe inacceptabile.
Abandonul ca „avort” psihologic
Copilul real este diferit de orice co-
pil psihologic iar abandonul este o formă de
avort. Abandonul este un avort, din uterul
psihologic, al unui copil care nu poate exista
într-o formă diferită (reală) de cea internă,
psihologică, corespunzătoarea „telescopa-
jului” transgeneraţional. Copilul abandonat
este „avortat” psihologic, ca unică posibilita-
te (pentru acel moment al existenţei mamei)
de raportare la realitatea obiectivă a copilului
născut. Este copilul care nu poate prelua do-
rinţele materne corelative afectelor pozitive
şi suscită distructivitate şi afecte negative.
Este ca şi cum un alt copil, oricum nu acesta,
ar putea fi păstrat dacă ar fi reprezentat, mă-
car într-o mică măsură, cheia unor reparaţii
ale „copilului” prototip, psihologic al filiaţiei.
Copilul real, actual, trebuie abandonat pentru
ca cel ideal să poată fi conceput şi crescut ul-
terior20.
Doliu, abandon şi idealizare
Abandonul necesită un travaliu de
separare. De ce anume se separă mama care
abandonează ? De un „obiect” cu potenţial
distructiv, de un obiect care îi suscită angoa-
să, de un obiect care nu corespunde niciunei
ipostaze pozitive a copilului psihologic sau
corespunde în special celor negative. Care
este raportul dintre doliu şi abandon ? Poate
fi considerat abandonul un doliu neefectuat ?
Poate mama care abandonează să se separe
20 A. Savier şi S. Lebreton, „L’IVG 20 apres”, în Gynéco-
logie et psychosomatique, 13, 1995, p. 25.
de copilul său ? Răspunsul la ultima întrebare
ar fi afirmativ dacă copilul s-ar fi constituit
într-un obiect separat. Pentru aceasta însă ar
fi fost necesar ca ipostazele psihologice ale
copilului să poată susţine ipostaza sa reală.
Copilul real este însă opus celui imaginar
(ca fantasmă a copilului perfect) şi de aceea
trebuie abandonat. Respingerea dorinţei de
copil perfect determină contrariul acesteia şi
abandonul copilului imperfect21.
Idealizarea, sub forma copilului per-
fect, protejează contra pulsiunii de distrugere
şi persecuţiei. O mamă care abandonează nu
s-a putut separa de propria mamă, pe care a
perceput-o ca seductivă şi atotputernică. O
mamă care abandonează, se separă de obiecte
parţiale din mandatul transgeneraţional, re-
simţine ca periclitante, distructive, fiind pro-
iectate pe copil, care devine indezirabil.
Maternitate şi feminitate
Abandonul pune problema raportului
dintre maternitate şi feminitate întrucât expri-
mă una dintre manierele de maternitate impo-
sibilă, în beneficiul menţinerii unei feminităţi
(precare) posibile. Abandonul este rezultatul
incapacităţii de reconstrucţie maternă (gene-
rate de tarele filiaţiei în care se înscrie), care
să permită, mai departe, „construcţia” internă
a copilului astfel încât să poate fi investit şi să
poată exista în ipostaza sa reală. Capacitatea
de invesire maternă pozitivă se află în relaţie
cu investiţia negativă, de sine şi de celălalt.
Maniera în care se realizează investiţia şi po-
tenţialul ambivalent conduc, din lipsa altor
soluţii (psihice), spre comportamente precum
abandonul.
Maternitatea este o etapă cu înalt po-
tenţial evolutiv şi elaborativ al Eului, care
este pus în raport cu pulsiunea. Maternita-
tea presupune revizitarea conflictelor care au
marcat psihogeneza şi reactualizarea modali-
tăţilor fundamentele de apărare. Este o etapă
în dezvoltarea femeii comparabilă cu puber-
tatea, în privinţa dificultăţilor, a potenţialului
psihopatologic. Identificările patogene, con-
flictuale, rivalitatea şi concurenţa, fantasmele
oedipiene (precum dorinţa de a avea un copil
21 M. Bydlowski, Je ręve un enfant. L’expérience intérie-
ur de la maternité, Ed. Odile Jacob, p. 18.
55
 cu tatăl) pot produce angoasă, culpabilitate
şi nevoia de a abandona copilul. Abandonul
indică faptul că imaginea unei mame omni-
potente exclude orice alta ipostaza pozitiva
maternă întemeiată pe tandreţe. Maternajul
presupune un travaliu care angajează capaci-
tatea de supunere masochistă ce suscită o pu-
ternică agresivitate. Dificultatea de contrain-
vestire a agresivităţii şi potenţialul de trecere
în act solicită maximal capacităţile elaborati-
ve. Debordarea acestor capacităţi basculează
în „soluţia” abandonului.
Născătoarea, iubita şi distrugătoarea
Putem indica trei raporturi inevitabile
pe care bărbatul le are cu femeia: născătoare,
iubita şi distrugătoarea. Fenomenul abando-
nului, sub aspectul atitudinilor pe care le pro-
voacă observatorului sau cercetătorului, pare
a se desfăşura între aceste trei ipostaze. Fe-
meia care nu este în stare să fie mamă devine
distrugătoare. Mama care abandonează este
cea care distruge destinul copilului. Toate
acestea, cu atât mai mult cu cât ipostaza ma-
mei îşi găseşte un prototip cultural în Sfânta
Fecioară, mama a cărei feminitate erotică a
fost asanată. Imaculata concepţiune indică
separaţia dintre maternitate şi feminitate în
timp ce atitudinea prototip faţă de „artizana”
abandonului este separaţia dintre ipostaza
maternă a acestei şi cea de distrugătoare, care
i se asociază. O mamă care abandonează pare
o contradicţie în termeni pentru că o mamă nu
distruge destinul copilului său prin abandon.
Este posibil ca atitudinile radicale, di-
ficultatea de raportare „profesională” la pro-
blematica abandonului, să fie rezultatul bas-
culării imaginare a maternului în distructiv.
Distrugătoarea este o ipostază a mamei arha-
ice, posesive, a zeiţei captatoare (precum zei-
ţa Kali, cea teribilă şi distrugătoare). În orice
56
interacţiune cu ipostaza feminităţii arhaice,
distrugătoare, nevoia de apărare devine evi-
dentă. Este posibil ca întreaga problematică
a abandonului să se desfăşoare sub auspiciile
imaginare ale mamei arhaice distrugătoare.
Această reprezentare poate permite o
mai bună înţelegere a refugiului în diferite-
le atitudini instituţionale tranşante în raport
cu abandonul (precum separarea permanentă
a copilului de mamă), care se întemeiază pe
dificultatea de interacţiune, personală a pro-
fesionistului cu „distrugătoarea” (ca ipostază
internă, stimulată de mama „reală” aflată în
faţa sa, subiect al strădaniei instituţionale).
Referinţe:
Bydlowski, M., Je ręve un enfant.
L’expérience intérieur de la maternité, Ed.
Odile Jacob, 2000.
d’Allones, R., Etre, faire, avoir un en-
fant, Payot, Paris, 1994.
Faimberg, H., „Le télescopage des
générations. À propos de la généalogie de
certaines identifications”, în Transmission de
la vie psychique entre générations, Collecti-
on inconscient et culture, R. Kaës, D. Anzieu
(coord.), Dunod, Paris, 1993.
Freud, S., „Pentru a introduce nar-
cisismul”, în Freud, Opere 3, Psihologia in-
conştientului, Ed. Trei, Bucureşti, 2000.
Lebovici, S., En l’homme le bébé, Es-
hel, Paris, 2000.
Savier, A., Lebreton, S., „L’IVG 20
apres”, în Gynécologie et psychosomatique,
13, 1995.
 Influenţa relaţiei
părinte-copil
asupra fenomenului
delincvenţei juvenile
Rezumat
Delincvenţa juvenilă ca fenomen antisocial
se caracterizează prin trăsături şi note
specifice categoriei de vârstă, precum şi
prin caracteristici de personalitate dintr-un
anumit cadru socio-economic şi cultural.
Manifestările antisociale juvenile trebuie
înţelese prin luarea în considerare conjugată
(perspectiva cauzalităţii multiple) a factorilor
individuali psihologici, sociali şi culturali.
Importanţa cauzelor psihoindividuale rezidă
din implicarea personalităţii tânărului în
actul delincvent, cu descifrarea insuficientei
maturizări sociale şi cu prezentarea
dificultăţilor de integrare socială, inclusiv în
normele juridice.
Interacţiunea părinte-copil influenţează
semnificativ socializarea minorilor şi
tinerilor şi constituie o cauză de prim rang
în determinarea delincvenţei, deoarece
carenţele educaţionale din familie, favorizează
inadaptarea sau dezadaptarea tinerilor.
Cuvinte cheie: delincvenţa juvenilă,
socializare, familia, adaptare-inadaptare
Résumé
Le phénomène antisocial de la délinquance
juvénile se caractérise aussi par des traits
spécifiques aux groupes d’âge, ainsi que
par les caractéristiques de personnalité
d’un certain contexte socio-économique et
culturel.
Les manifestations antisociales des jeunes
peuvent être comprises en considérant
Mihaela Tomiţă
Lect.Univ.Dr.
Universitatea de Vest din Timisoara
Catedra de Asistenţă Socială
conjuguélement (Voir la causalité multiple) les
facteurs psychologiques, sociaux, culturels.
L’importance des causes psycho-individuelles
réside de l’implication de la personnalité
du jeune dans l’acte de délinquance, en
résultant l’observation de la maturité sociale
insuffisante et la présentation des difficultés
d’intégration sociale, y compris dans les
normes juridiques.
Le rapport parent-enfant influence
significativement la socialisation des enfants et
représente une cause de première importance
dans la détermination de la délinquance,
puisque les carences dans l’éducation de
l’enfant favorisent l’inadaptation de celui-ci.
Mots-clés: la délinquance juvénile, la
socialisation, la famille, l’adaptation-inadap-
tation
Abstract
Juvenile delinquency phenomenon is
characterized by antisocial traits and notes
specific age groups, as well as personality
characteristics of a particular socio-economic
and cultural framework.
Manifestations of juvenile antisocial
behavior must be understood by considering
conjugate (view multiple causality) individual
psychological social, cultural factors.
The importance lies in psihoindividuale cases
involving young personality in delinquent
act, failure to decipher social maturation and
presentation of social integration difficulties,
including legal standards.
57
 Parent-child interaction significantly
influence children and youth socialization
and a cause of lead in determining juvenile
as educational failures of the family, favors
the dezadaptation and inadaptation of
youngsters.
Keywords: juvenile delinquency, so-
cialization, family, adaptation-inadaptation
Cercetarea în domeniul delincven-
ţei juvenile este un continuu punct de inte-
res pentru cei care încearcă să pătrundă cât
mai adânc în cunoaşterea acestui fenomen,
ştiut fiind faptul că, delincvenţa juvenilă este
premergătoare delincvenţei adulte, potenţia-
lul infracţional se manifestă încă de la vârste
fragede.
Cu atât mai mult, cercetările în acest
areal sunt necesare în România, unde siste-
mul juridic este în continuă schimbare, pe
un suport legislativ încă instabil. De aceea,
o serie de cercetări încearcă să găsească noi
căi de abordare a delincvenţei, noi metode de
intervenţie în cazul acestor adolescenţi, vari-
ante educaţionale şi de integrare diferenţiate
de modul de intervenţie în cazul adulţilor. O
serie de particularităţi sunt cunoscute pentru
această perioadă a adolescenţei.
Deoarece adolescentul este orientat,
preponderent, spre viitor apare acum crista-
lizarea unui ideal, ceea ce se realizează prin
identificarea cu persoane renumite şi valori
consacrate. Responsabilitatea se nuanţează
adică individul îşi asumă sarcini dificile, stră-
duindu-se să rămână loial în faţa unei situa-
ţii.
Pe fondul crizei de originalitate juve-
nilă, în adolescenţă se înregistrează oscilaţii
ale interesului faţă de munca şcolară care
deseori i se pare rigidă datorită deficienţelor
de orar şi a predării lipsită de har a unor das-
căli. Tot acum o influenţă deosebită o poate
avea fenomenul Pygmalion, în sensul că aş-
teptările mari din partea dascălilor şi a părin-
ţilor precum şi supraevaluarea posibilităţilor
elevilor de către profesori stimulează perfor-
manţele acestora.
Prezenţa ambilor părinţi constituie o
condiţie indispensabilă pentru dezvoltarea ar-
58
monioasă a personalităţii adolescentului. Pă-
rinţii trebuie să înţeleagă că, educaţia seamă-
nă mai mult cu o prietenie, prin care se exer-
cită un control discret dar constant. Aceştia
trebuie să asigure în permanenţă adolescen-
tului o dragoste indispensabilă şi să îi acorde
multă atenţie, menţinându-şi totuşi autorita-
tea. Adolescentul nu trebuie să fie protejat de
orice încercare a vieţii, dar, părinţii trebuie
să vină permanent, în întâmpinarea nevoilor
adolescentului.
În această perioadă adolescentul tra-
versează modificări spectaculoase sub toate
aspectele.
Adolescenţa este o perioadă de oscila-
ţie între extreme, ceea ce semnifică faptul că
adolescentul oscilează intre hărnicie si lene,
exuberanţă şi apatie, cruzime şi sensibilitate.
Din această cauză perioada a primit denumiri
diferite : criza juvenilă, criza de originalitate,
vârsta dificilă, vârsta dramei, vârsta marilor
idealuri, etc.
Această criză se exprimă printr-o serie
de atitudini şi comportamente, dar aici există
posibilitatea apariţiei unor diverse tulburări.
Sunt câteva caracteristici specifice acestei
crize  : extinderea sferei de interese, eman-
ciparea gândirii, gustul pentru abstracţiuni
şi raţionalizări, originalitatea, atitudinile de
izolare, opoziţia adesea zgomotoasă în me-
diul familial. Aici apar principalele trăsături
ale crizei de originalitate juvenilă împreună
cu refuzul şcolar, deşi aceştia au o inteligen-
ţă normală, eşecul sistematic la examene,
alternanţa comportamentelor agresive şi ma-
sochiste, dificultăţile de exprimare în situaţii
cu aspect conflictual sau critic. Această nouă
individualizare este trăită sub dubla constrân-
gere a tendinţelor infantile încă persistente şi
tendinţele adulte aflate la debut (Anca Mun-
teanu,2003).
Adolescenţa reprezintă cea mai com-
plexă etapă de dezvoltare a tânărului în dru-
mul său spre maturitate. Această etapă pare
să ridice cele mai mari dificultăţi procesului
educativ datorită frecventelor perturbări fizi-
ologice, dezechilibre afective, devieri carac-
teriale şi tulburări de conduită care însoţesc,
adeseori, maturizarea. Dezvoltarea biologică
se diversifică şi se individualizează, sensibi-
litatea şi imaginaţia se îmbogăţesc, conduita
devine tot mai instabilă, aspiraţiile se nuan-
ţează dobândind valori noi, creativitatea se
afirmă, din ce în ce mai vizibil, prin multiple
iniţiative personale, care, adeseori, îl obligă
pe adolescent să intre în conflict cu ambianţa.
În această perioadă, cele mai frecvente con-
flicte sunt cele avute cu părinţii şi educatorii.
Una dintre particularităţile
adolescentului este aceea de a fi o persoană
care îşi reclamă cu vehemenţă autonomia şi
individualitatea, dar care rămâne încă pro-
fund dependentă de cadrul familial al copi-
lăriei. Adolescentul trebuie să îşi convingă
atât părinţii, cât şi o parte din el însuşi, că nu
mai are nevoie de aceştia şi că el este diferit
de păriţii săi, că legătura lor este diferită de
cea din copilărie. În evoluţia acestei relaţii
intervin diversele aspecte ale procesului ado-
lescenţei: transformările corporale pubertare,
accederea la maturitatea sexuală, refuzul de
a adera la imaginea de copil pe care părinţii
o propuneau în trecut, căutarea identificatorie
în cadrul grupului de semeni sau prin admira-
ţia unui străin.
În ceea ce priveşte educaţia, cel mai
dificil capitol al acesteia îl constituie for-
marea conştiinţei morale. Aceasta, mai ales
din cauza caracteristicilor morale şi afective
accentuate ale vârstei, a comportamentelor
contrastante ce opun atitudinilor copilăreşti
gesturile mature şi care antrenează pe mulţi
adolescenţi la săvârşirea unor acte cu caracter
deviant. În acest sens, imaturitatea, refularea
afectivităţii, egocentrismul, nonconformis-
mul, sentimentele de injustiţie, indisciplina,
agresivitatea, abdicarea de la sarcinile impu-
se de familie şi şcoală, ostilitatea faţă de sanc-
ţiuni sunt doar câteva din conduitele care sunt
specifice perioadei de oscilaţie între statusul
de adult si poziţia de copil a adolescentului.
Sunt cunoscute, din acest punct de vedere,
motivaţiile hedoniste ale comportamentului
de evaziune al adolescentului, gustul de risc
care-l dirijează spre aventură şi anturaje şi
alte manifestări (nonconformismul în ţinută
sau limbaj, fumatul sau consumul de alcool),
care-i conferă conştiinţa autonomiei şi senti-
mentul independenţei faţă de adult. În ansam-
blul lor, aceste manifestări nu trebuie inter-
pretate ca factori dominanţi ai unei atitudini
delincvente în formare. Ele pot intra în con-
flict cu norma penală, dar numai în anumite
condiţii, mai ales când acestea sunt potenţa-
te de o serie de carenţe ale educaţiei morale.
Principala carenţă in acest domeniu se pare a
fi generată de o anumită înţelegere greşită a
finalităţilor procesului de socializare de către
unii părinţi sau educatori.
La baza conduitei morale a adolescen-
tului se află multiple condiţionări normative
şi determinări valorice influenţate de succesul
sau eşecul procesului de socializare. Acesta
reprezintă, per ansamblu, procesul prin care
tinerii îşi însuşesc normele, valorile şi reguli-
le de conduită compatibile cu modelul etico-
normativ al societăţii din care fac parte. So-
cializarea se referă, de fapt, la dobândirea de
către tineri a unei capacităţi de exerciţiu prin:
abilitatea de a exercita, în mod frecvent, ro-
lurile sociale, ghidându-se după reguli şi nor-
me specifice; participarea lor în cunoştinţă de
cauză la scopurile si idealurile societăţii; do-
bândirea unei capacităţi corecte de discernă-
mânt, pentru a putea distinge între conduitele
permise şi prohibite, între mijloace legitime
şi ilegitime, între scopuri dezirabile şi inde-
zirabile din punct de vedere social. Învăţând
tânărul cum să „înveţe” el însuşi repertoriul
de roluri ce trebuie îndeplinite în viaţa soci-
ală, să descifreze singur semnificaţiile unor
procese şi situaţii care presupun interacţiu-
nea socială şi să acţioneze pentru îndeplini-
rea doar a acelor scopuri dezirabile pentru
colectivitate şi numai cu mijloace permise de
codurile morale şi juridice, procesul de soci-
alizare implică adaptarea si conformarea pro-
gresivă la modelele culturale şi normative ale
societăţii. Pentru a dovedi eficacitatea în ceea
ce priveşte rezultatul său final, orice proces
de socializare trebuie să favorizeze creativi-
tatea, prin formarea capacităţii tânărului de a
se autoeduca, de a conştientiza semnificaţia
propriei conştiinţe morale, de a reuşi singur
să discearnă între bine şi rău, între atitudini-
le morale evaluate în mod negativ de socie-
tate şi cele care permit o convieţuire social
59
 adecvată. Inovarea unor conduite şi atitudini
inedite, chiar dacă se abate de la modelele
culturale si normative oferite de educator, nu
trebuie interpretată ca având un caracter des-
tructiv sau deviant faţă de exigenţele impuse
de educaţie, ci, dimpotrivă, semnalează ca-
pacitatea tânărului de a se confrunta, în mod
creativ, cu diferite situaţii de viaţă. În acest
sens, conformismul trebuie considerat ca un
obiectiv perimat care justifică practici educa-
ţionale paternaliste, normativiste şi autoritare
şi care împiedică, de fapt, dezvoltarea norma-
lă a personalităţii.
În esenţa sa, procesul socializării im-
plică, deci, interacţiunea continuă dintre tâ-
năr şi mediul său social, în cursul căruia se
schimbă atât tânărul, cât şi mediul. Acest
proces poate să aibă o direcţie conformă cu
valorile şi normele recunoscute ca dezirabile
social sau o direcţie contrară, deseori margi-
nală, cu cerinţele sociale dominante, dar con-
formă cu cele ale unor grupuri sau subculturi
deviante.
Din punct de vedere psihologic de-
lincvenţa angajează personalitatea individu-
ală implicată în acte infracţionale, cu accent,
pentru unii autori, pe conceptul de imaturitate
socială, sub raportul intensităţii lor, ca şi ca-
racteristici specifice delincvenţei. Conceptul
de insuficientă maturizare socială subliniază
dificultăţile de integrare socială, de conflict
cu cerinţele unui anumit sistem valoric nor-
mativ, subliniind tulburări ale structurării ra-
porturilor sociale.
Căutarea satisfacţiei materiale sau
morale prin infracţiune se încadrează într-o
acţiune nocivă societăţii, de inadaptare soci-
ală. Caracterul de insuficientă maturitate psi-
hică derivă din faptul că diferiţi excitanţi din
mediul ambiant exercită asupra delincvenţilor
o stimulare cu mult mai mare decât la ceilalţi
indivizi. Stimularea excesivă provine atât din
sensibilitatea deosebită a infractorului, cât şi
din forţa specifică a stimulului, în condiţii-
le în care lipsesc inhibiţiile pe linie socială.
Lipsa de inhibiţie socială trebuie înţeleasă ca
o rezultantă a formării intereselor în direcţie
antisocială.
O evaluare nuanţată a moralităţii ju-
60
venile, a criteriilor care diferenţiază moralita-
tea minorilor şi adolescenţilor de moralitatea
adultului trebuie raportate la tulburările vâr-
stei, la motivaţiile profunde faţă de respecta-
rea normelor, la valorile specifice vârstei şi la
subculturile în care se încadrează.
Delincventul, datorită unui deficit de
socializare, nu reuşeşte sa-şi ajusteze în mod
activ conduita la relaţiile sociale, prezentând
o insuficienţă sau perturbare a proceselor de
asimilare şi a celor de acomodare la cerinţele
şi normele sociale.
Deficitul maturizării sociale şi implicit
al dezvoltării personalităţii se structurează în
unele trăsături negative întâlnite mai frecvent
la delincvenţii consideraţi imaturi caractero-
logic. Simptomele caracteriale ce apar încă
din copilărie se exacerbează în adolescenţă,
datorită factorilor perturbatori individuali
(decalajul dintre maturitatea fizică şi psihică)
şi mai ales perturbărilor familiale (Petcu,1999
apud. Preda V. – 1998, p.38).
O constatare general acceptată este
aceea ca nu toţi adolescenţii caracteriali de-
vin delincvenţi, dar la toţi delincvenţii minori
şi infractorii adulţi întâlnim multiple trăsături
caracteriale negative structurate pe un fond
de tulburări afective (insuficientă maturizare
afectivă, instabilitate emotiv-acţională), ati-
tudinile, motivaţionale şi volitive.
Agresivitatea este unul dintre cei mai
importanţi factori implicaţi în fenomenul de-
lincvenţei juvenile. S. Freud susţine că agre-
siunea are la bază un instinct înnăscut, iar
Konrad Lorenz, în lucrarea sa „On agressi-
on”, accentuează natura biologic instinctuală
a agresivităţii care oferă şansa de supravieţu-
ire şi reproducere pentru că asigură, în prin-
cipiu, un mai mare acces la hrana atât nemij-
locit cât şi prin dispersia indivizilor bătăioşi
pe o suprafaţă, teritoriu mai mare, implicit
posibilitatea de a controla noi resurse (Lo-
renz,1966, p.116).
În cadrul aceleiaşi specii, instinctul
agresivităţii poate fi dublat, în contextul unei
confruntări violente, de instinctul ce inhibă
distrugerea totala a adversarului. În acest caz,
oprirea acţiunii agresive se rezolvă prin com-
portamentul agresiv ritualizat în care, în des-
făşurarea luptei, apare evidentă superioritatea
unuia.
Teoria frustrare – agresivitate, formu-
lată de John Dollard, caută să explice me-
canismul agresiunilor prin apariţia unor frus-
trări (stări de tensiune nervoasă create prin
apariţia unui obstacol în calea realizării do-
rinţelor unei persoane) ( Dollard,1950 apud
Petcu,1999).
Agresivitatea, ca şi alte forme de com-
portament social, este dobândită prin învăţare
socială. În procesul de socializare, răspunsu-
rile agresive sunt achiziţionate fie pe calea
învăţării directe ca urmare a acordării unor
recompense sau pedepse, fie prin observarea
şi imitarea conduitelor şi a consecinţelor lor
la alţii.
A.Bandura lansează teoria învăţă-
rii sociale a agresivităţii, demonstrând rolul
adultului ca model în însuşirea agresivităţii
la copii. Bandura a efectuat un experiment:
un actor a dat un spectacol într-o grădiniţă.
În timpul spectacolului s-a comportat violent,
agresând o păpuşă mare de plastic. Copiii
au fost puşi, în zilele următoare, în situaţia
de-a avea ei înşişi de a face cu o serie de ju-
cării printre care şi păpuşa respectivă. S-au
comportat şi ei agresiv, comparativ cu copiii
care nu au participat la spectacol. Mai mult,
s-a observat că agresivitatea a crescut atunci
când modelul a fost recompensat. Astfel, chiar
dacă copiii nu sunt expres expuşi la agresiuni,
ei învaţă din experienţa proprie prin reîntări-
rea sau imitarea comportamentului persoane-
lor semnificative sau cu statut de autoritate.
Acest fapt se explică prin teoria transferului
de agresivitate şi teoria modelului agresiv
(A.Bandura 1968, Ranschburg 1971).
Considerată ca dimensiune compor-
tamentală învăţată, agresivitatea angajează o
viziune mai optimistă prin faptul că dacă este
învăţată este mai uşor controlată şi prevenită,
reducând violenţa.
Factorii familiali implicaţi în sociali-
zarea minorilor şi tinerilor constituie o cauză
de prim rang în determinarea delincvenţei,
prin carenţele educaţionale din familie, care
favorizează inadaptarea sau dezadaptarea ti-
nerilor.
Divergenţa metodelor educative şi
lipsa de autoritate a părinţilor. Climatul de
înţelegere dintre părinţi are o importanţă ma-
joră în dezvoltarea armonioasă a tânărului.
Divergenţa de opinii dintre părinţi, privind
metodele disciplinare şi sancţiunile educaţi-
onale, îi derutează şi descumpăneşte pe co-
pii în înţelegerea şi respectarea disciplinei, a
unor reguli.
Poziţiile divergente ale părinţilor în
abordarea permisivităţilor, dacă sunt trenate
pe perioade lungi de timp, pot acţiona ca fac-
tori de dezechilibrare a copilului ajungând,
într-un final, la declanşarea unei predispoziţii
spre delincvenţă ( Vincent, 1991, p.6-32)..
Rolul părinţilor este de-a pregăti co-
piii pentru confruntarea cu obstacolele soci-
ale, inerente vieţii, călindu-le o rezistenţă la
frustrare şi conflict, printr-un comportament
adecvat, pentru a evita formarea şi exacerba-
rea unor trebuinţe egoiste care, în unele ca-
zuri, declanşează acţiuni infracţionale.
O atitudine hiperprotectoare şi ex-
cesiv de afectuoasă din partea mamei poate
avea ca efect pierderea autorităţii mamei, dar
şi perturbări în maturizarea socială.
Carenţele de autoritate parentale de-
curg din insuficienta supraveghere sau lipsa
totala de supraveghere a minorilor, asociate,
în etapa socio-istorică actuală, cu o accentuata
liberalizare a înţelegerii democraţiei de către
tineri, de forţare a tendinţei de „emancipare”
spre independenţă, de relaţiile socio-afective
extrafamiliale.
Atitudinea familială indiferentă şi
autocrată a părinţilor. Pe fundalul privării
copiilor de atitudini simpatetice din partea
părinţilor, de anturarea cu atitudini reci – in-
diferente se instalează o agresivitate latentă.
La copilul „neglijat” de părinţi se observă o
neglijenţă în ţinută şi activitate, indiferenţa
faţă de şcoală şi o serie de atitudini antisoci-
ale. Sub raport afectiv este instabil emotiv şi
iritabil.
Copiii „respinşi” de părinţi sunt bru-
tali, nu suportă poziţii de inferioritate în joc,
sunt închişi în sine, respinşi în consecinţă de
colegi. Indiferenţa sau antipatia cu care este
întâmpinat în mediul familial îşi pune pecetea
61
 asupra conduitei sale, iar reacţiile comporta-
mentale vor fi mimetic antipatice şi agresive.
Lipsa de colaborare a părinţilor se materiali-
zează în sentimente ostile faţă de aceştia.
Atitudinea de respingere faţă de tatăl
demisionar, mereu ocupat şi veşnic plecat de
acasă, care pretinde să nu fie deranjat, îşi are
sursa în frustrarea generată de sentimentul
de abandonare al copilului. Părinţii „demi-
sionari” sunt consideraţi de mulţi cercetători
(R.H.Walters – 1963 apud Petcu,1999, Dra-
gomirescu – 1976) ca fiind una din cauzele
majore ale disocialităţii şi delincvenţei mino-
rilor şi tinerilor.
Atitudinea hiperautoritară manifestată
în cadrul familiei de unii părinţi, din dorinţa
de a impune o disciplină strictă şi severă, îşi
are, adesea, sursa în firea şi temperamentul
acestora de manifestare dominatoare. Atitu-
dinea lor este rigidă şi „tiranică” în raport cu
copiii şi în general cu toată familia. La baza
acestei atitudini pot sta şi „bune intenţii” dar,
cuplate cu o concepţie pedagogică ultraseve-
ră, se materializează în atitudini autocrate în
relaţia cu copiii.
Părinţii autoritari operează cu o ima-
gine devalorizantă a copilului el fiind un
nedezvoltat (copilul – pitic) sau un sălbatic,
cu porniri necontrolate care trebuie reprima-
te (copilul - sălbatic) pentru a fi cât se poate
de ascultător, comportamentul său trebuind
să răspundă întru totul exigenţelor parentale
(copilul – marionetă).
Tatăl dominator are o autoritate ce
exprimă o personalitate exigentă care se bu-
cură de un prestigiu. El pretinde, conform au-
rei de dominator, ascultare şi respect, din par-
tea copiilor şi soţiei, ei fiind consideraţi fiinţe
slabe ce trebuie protejate şi dirijate. Copiii
unor astfel de taţi sunt adesea timizi şi inhi-
baţi, dar se pot manifesta la modul rebel prin
agresivitate, ca o formă de descărcare în mod
indirect, prin acţiuni orientate către alţii.
Tatăl tiran este caracterizat ca fiind o
persoană cu o fire slabă, timidă, dar care, în
compensaţie, are izbucniri sporadice de au-
toritate aberantă. Aceste atitudini parentale
devalorizează modelul patern inducând copi-
lului stări de inhibiţie, de frică, prin instabi-
62
litate.
Aceste trăiri conflictuale suscitate de
alternanţa modelelor comportamentale oferi-
te de tată, pot degenera în dezechilibre pro-
funde, cu tentative de curmare a conflictului
prin evaziune – fuga de acasă, vagabondaj.
Atitudinea tatălui autocrat, tiranic, de-
termină apariţia sentimentului de frustrare în
lipsa dragostei parentale. Respins de tatăl sau
şi chiar maltratat de acesta, va învăţa modul
de a reacţiona agresiv, dar obiectul agresivi-
tăţii sale va fi nu persoana tatălui său (de care
îi este frică), ci toţi deţinătorii autorităţii (şco-
lare, ai ordinii publice).
Dezorganizarea familiei. Nu trebuie
considerată apriori dezorganizarea familiei
ca un factor cauzal al delincvenţei juvenile, ci
numai în măsura în care apar disfuncţionali-
tăţi la nivelul organizării şi educării copiilor.
Carenţele educaţionale în astfel de familii se
manifestă în insuficientă socializare sau soci-
alizare discordantă.
Descifrarea unei posibile relaţii între
dezorganizarea familiei prin divorţ şi pertur-
bările comportamentale ale copilului a con-
stituit o temă atent studiată de specialişti.
Climat familial conflictual. Rolul de
modelatori ai părinţilor, inclusiv prin actele
imitative ale copiilor, impun unele exigenţe
de exprimare educativă sub raport comporta-
mental şi verbal din partea părinţilor.
Există familii care, deşi sunt „organi-
zate” (nedezmembrate), îşi structurează cli-
matul familial în jurul unor stări conflictuale,
care pot fi de intensitate diferită şi generate de
cauze diferite.
Astfel, starea conflictuală în familie
poate îmbrăca forme multiple de la forme
benigne cum este cearta, contrazicerile ascu-
ţite, refuzul unor obligaţii familiale, ajungând
la forme mai complexe cum ar fi: agresivita-
tea fizică, alungarea de la domiciliu, existenţa
unor relaţii adulterine.
Climatul conflictual poate fi generat şi
întreţinut în cele mai dese cazuri de alcoolism,
de promiscuitate morală (prostituţie), antece-
dente penale etc. În condiţiile în care conflic-
tele intraconjugale, sub raportul conţinutului
intensităţii, frecvenţei, formei de manifestare,
cresc, ele capătă forţă dezorganizatoare pen-
tru familie, devenind simptom al sindromului
disfuncţional al familiei.
Conflictul conjugal cu substrat pato-
gen, cu influenţe distructive la nivelul per-
sonalităţii partenerilor conjugali, cu reacţii
dezorganizate şi inadaptabilităţii împiedică
îndeplinirea funcţiilor fireşti ale cuplului în
relaţia conjugală şi parentală.
Consecinţa principală a relaţiilor in-
termaritale conflictuale este devalorizarea
modelului parental, învăţarea prin imitare a
unor conduite deviante nocive pentru evoluţia
copilului, starea psihică conflictuală a acestu-
ia, frustrarea care poate îmbrăca forme dintre
cele mai grave până la fugă şi vagabondaj.
Cercetările întreprinse la nivelul fa-
miliei au evidenţiat că prin organizarea şi mo-
delul educativ promovat de părinţi, influenţa
fundamentală se răsfrânge la nivelul sociali-
zării şi integrării morale a tinerilor.
Existenţa unor disfuncţii în organiza-
rea vieţii de familie conduc treptat la disoluţia
familiei, la diminuarea aportului ei social şi
la apariţia unor manifestări şi deprinderi ne-
gative. Asemenea familii au un stil educativ
deficitar, ei înşişi având probleme de adaptare
şi integrare socială. Aceste familii oferă mo-
dele negative pe care le „induc” copiilor până
la învăţarea de către aceştia a unor comporta-
mente deviante (fumatul, consumul de alcool,
de drog, furtul)(Marcelli, Bracconier,2006,
p.217).
În concluzie, putem arăta faptul că,
evidenţierea deficienţelor procesului de for-
mare a conştiinţei morale la copil, angajea-
ză o complexitate cauzală semnificativă din
punct de vedere al interacţiunii părinte-copil
pe multiple planuri, la care se adaugă factorii
de grup care vin în completarea influenţelor
familiale şi şcolare participând la devenirea
personalităţii tinerilor. Un fapt remarcabil
pentru instanţele educative constă în aceea că
majoritatea infracţiunilor săvârşite de minori
şi tineri se efectuează în grup. Aceştia, în ma-
rea lor majoritate, provin din familii dezorga-
nizate, fiind nesupravegheaţi şi neîndrumaţi
suficient de către părinţi, având o serie de ca-
renţe socio-afective şi morale.
BIBLIOGRAFIE
Bandura,A., (1968), A social learning
interpretation of psychological dysfunctions,
In P. London & D. L. Rosenhan (Eds.), Foun-
dations of abnormal psychology. New York:
Holt, Rinehart & Winston;
Dobrescu, M., ( 2003) . Delincvenţa-
Sursă de insecuritate pentru naţinuni. Bucu-
reşti: Editura Licorna;
Gheorghe,F., (2001) . Psihologie pe-
nitenciară. Bucureşti: Editura Oscar Print;
Leua, A. , (2006) . Penitenciarul- Psi-
hologie social aplicată. Iaşi: Editura Lumen;
Lorenz, K.,(1966), On aggression.
San Diego, Hartcourt Brace;
Marcelli, D. , Braconnier, A. ,(2006) .
Tratat de psihopatologia adolescenţei. Bucu-
reşti: Editura Fundaţia Generaţia;
Munteanu, A.,( 2003) . Psihologia co-
pilului şi adolescentului. Timişoara: Editura
Augusta;
Petcu, M., (1999) . Delincvenţa- Re-
pere psihosociale. Cluj- Napoca: Editura Da-
cia;
Poledna, S., Bujan L. (2004) . Raport
de cercetare- Comportamentul delincvent.
Factori de risc şi factori protectivi. 11(3) ,
Bucureşti : Editura Didactică şi Pedagogică;
Popescu-Neveanu, P. (1978) . Dicţi-
onar de psihologie, Bucureşti: Editura Alba-
tros;
Rădulescu, S., Banciu,D. (1990) , In-
troducere în sociologia delincvenţei juvenile.
Bucureşti: Editura Medicală;
Rădulescu S., Banciu,D. , (1996) . So-
ciologia crimei şi criminalităţii. Bucureşti:
63
 Casa de editură şi presă “ Şansa” S.R.L. ;

Vincent O’Leary (1991), Dimensions

of Delinquency: Exploring the Correlates of
Participation, Frequency, and Persistence of
Delinquent Behavior, Journal of Research in
Crime and Delinquency, Vol. 28, No. 1.

64
 MINORII ROMANI
INTRAŢI ÎN CIRCUITUL
PENAL ÎN LOMBARDIA:
CARACTERISTICI
PERSONALE ŞI FAMILIARE
Popa I1
Doctor in Cercetare, Dep. de Stiinte Sanitare Aplicate si Psihocomportamentale,
Facultatea de Medicina si Chirurgie, Universitatea de Studi din Pavia, Italia
Corso F2
asesor Provincia Milano Integrare sociala a
persoanelor din inchisori sau cu libertate limitata
Miglioli L2
responsabil Biroul Inchisori, Provincia Milano, Italia
Croce F3
director, Centru pentru Justitia Minorilor, Lombardia, Italia
Giustiniani D3
director adjunct, Centru pentru Justitia Minorilor, Lombardia, Italia
Borrelli P1
doctorand, Dep. de Stiinte Sanitare Aplicate si Psihocomportamentale, Facultatea de
Medicina si Chirurgie, Universitatea de Studi din Pavia, Italia
Breda Popa R4
Inginer de Studii, Institutul National de Demografie, Paris, Franta
Montomoli C1
Profesor Asociat, Dep. de Stiinte Sanitare Aplicate si Psihocomportamentale,
Facultatea de Medicina si Chirurgie, Universitatea de Studi din Pavia, Italia
1
Departamentul de Stiinte Sanitare Aplicate si Psihocomportamentale
Universitatea de Studii din Pavia, Italia;
2
Provincia Milano; 3Centrul de Justitie a Minorilor din Lombardia;
4
Institutul National de Demografie Paris.

Rezumat italian, necesitǎ intervenţii de tratament

Extinderea Uniunii Europene impune
confruntǎri şi schimburi internaţionale în
vederea difuzǎrii de bune practici destinate
în general protecţiei persoanelor mai fragile
şi în particular copiilor şi tinerilor, cetǎţenii
de mâine. Globalizarea modelelor de consum
atrage în ţǎrile cu o economie avansatǎ
un numǎr din ce în ce mai mare de copii şi
tineri, amǎgiţi de perspectiva unor câştiguri
uşoare şi rapide. Creşterea numǎrului de
minori strǎini ne acompaniaţi, autori ai unor
infracţiuni, în particular români, pe teritoriul
şi de reintegrare articulate şi apecifice şi
impune construirea de reţele de colaborare
bilateralǎ.
Aceastǎ cercetare face parte din Proiectul
“Protectie Copil” - Cooperare între Italia şi
România pentru protecţia juridicǎ a minorului,
şi a fost realizatǎ în cadrul Universitǎţii din
Pavia în colaborare cu Ministerul de Justitie
din Italia şi Provincia Milano.
Résumé
L’extension de l’Union Européenne impose des
65
 confrontations et des échanges internationaux
pour la diffusion des bonnes pratiques
destinées en général pour la protection des
personnes vulnérables et en particulaire les
enfants et les jeunes, qui sont les citoyens
de demain. La globalisation des modèles
de consomme détermine dans les pays avec
une économie avancé, une augmentation du
nombre des enfants et des jeunes déçus par la
perspective des gains faciles et rapides.
L’augmentation de nombre des mineurs
étrangers qui ne sont pas accompagnés, qui
sont les auteurs des infractions, en particulière,
enfants roumains sur le territoire italien,
nécessite des interventions de traitement et
réintégration articulées et spécifiques qui
sont réalisables par construction des réseau
de collaboration bilatéralement.
Cette recherche fait partie dans le projet  :
«  Protection Enfant  » - coopération entre
Italie et Roumanie pour la protection juridique
du mineur et a été réalisé dans le cadre de
l’Université de Pavia en collaboration avec
le Ministère de la Justice de l’Italie et la
province Milano.
Abstract
The extension of European Union brigs the
confrontations and international exchanges
in order to disseminate the best practices
for protection of the vulnerable populations
especially the children and the teenagers,
who are the tomorrow’s citizens.
The globalization of the consuming model
within the countries with an advance economy
is rising the deception of the children and
teenagers regarding the easy and rapid
gains. The rising population of minors
without accompanying adults from foreigner
countries, especially Romanian minors is
asking for interventions targeting the social
integration. Very often those children are
also committing delinquencies. In order to
improve their approach we need a network
based on the bilateral cooperation.
The research which we are presenting here
is a part of the project: « Child Protection »,
which is done within an Italian -Romanian
cooperation, leaded by The Pavia University
66
in partnership with Justice Ministry in Italy
and Milan Department.
OBIECTIV
Analizarea principalelor caracteristici
(personale şi familiare) ale minorilor români
intraţi în circuitul penal din Lombardia, Ita-
lia. Studierea dinamicii de flux a minorilor
români în Centrul de Prima Acolienta din
Milano.
MATERIALE şi METODE
Proiectarea studiului
Studiu transversal: evaluarea carac-
teristicilor minorilor români care au intrat în
Centrul de Primǎ
Acolienţǎ din Milano. Diagrama de
flux de beneficiari (minori români) pentru
Centrul de Prima Acolienţǎ .
Populaţia studiatǎ: minorii români
care au comis o infracţiune şi care au tranzitat
Centrul de Primǎ
Acolienţǎ din Milano în anul 2007.
Suportul informaţional: chestionar pentru cu-
legerea de date individuale în limba românǎ
şi în limba italianǎ. Sursa de date: evidenţele
primare şi informatice ale Centrului de Primǎ
Acolienţǎ din Milano. Variabilele analizate:
socio-demografice, medicale, uzul/abuzul
de substanţe (drog şi alcool), situaţia legalǎ
şi tipul de infracţiune comisǎ. Pentru analiza
datelor s-a folosit diagrama fluxurilor şi sta-
tistica descriptivǎ. S-a utilizat STATA 10.
REZULTATE
Au fost analizate fluxurile de benefi-
ciari români (intrǎri şi ieşiri) din Centrul de
Primǎ Acolienţǎ din Milano. Au fost culese
date individuale relative la 79 minori români
care au tranzitat Centrul de Prima
Acolienta din Milano în anul 2007;
pentru 74 dintre aceştia a fost posibilǎ analiza
principalelor carcateristici personale şi fami-
liare.
Centrul de Prima Acolienta din Milano
Centrul de Prima Acolienta (CPA) ia în
îngrijire minori cu statutul de arestat, reţinut
sau acompaniat şi care rǎmân pânǎ la Şedinţa
de Convalidare (cel mult 96 ore), asigurând
permanenţǎ, fǎrǎ sǎ se defineascǎ ca o structurǎ
 de tip “închisoare”. CPA îndeplineşte funcţia italieni şi faţǎ de 24.5% câţi sunt la minorii de
de de filtru şi poarta de intrare pentru minorii altǎ naţionalitate (Grafic nr. 2).
arestaţi sau reţinuţi. Minorii sunt însoţiţi la Grafic nr.2 Distributia intrarilor in CPA pe sex, 2007
structura de acolienţǎ ca urmare a dispoziţiei
Procurorului de la Ministerului Public (PM)
care solicitǎ Judecǎtorului pentru Anchete alti
straini
75.5%
24.5%

Preliminarii (GIP) confirmarea reţinerii sau

a arestului minorului şi fixeazǎ Sedinţa de romani 80% 20%

Covalidare în urmǎtoarele 48 de ore. Arestul

sau reţinerea minorului devin ineficiente dacǎ italieni
92% 8%

PM, timp de 48 de ore, nu trimite solicitarea 0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%
cǎtre GIP. Termenul maxim scurs între are- M F

starea sau reţinerea minorului şi Şedinţa Iesiri

de Ieşiri
Covalidare nu trebuie sǎ depǎşeascǎMinorilor 96 decare au tranzitat CPA Minorilor din Mialnocare in 2007 au litranzitat
s-au aplicat CPA urmatoarele dinmasuri: custodia
ore. cautelare (30,5%), permanentaMilano în 2007 li s-au aplicat urmǎtoarele
in casa (18.8%), plasament in comunitate (17,2%), prescrieri de reguli
Centrul de Prima Acolienta din Mi- (9,3%), punerea in libertate (15,8%) si altele (8,4%).
mǎsuri: custodia cautelare (30,5%),
La 81% dintre minorii italieni intrati in CPA in anul 2007 li s-au aplicat o masura cautelara, fata 78%
lano, Institutul Penal Beccaria şicat liBirourile permanentǎ
s-au aplicat minorilor romani. în casǎ (18.8%), plasament în co-
Serviciilor Sociale pentru Minori constituie Distributia minorilor munitate (17,2%), prescrieri de reguli (9,3%),(Grafic nr.3) este
in functie de iesirile din CPA cu aplicarea unei masuri cautelare
un complex de servicii destinate justiţiei mi- seminficativ diferita
punerea
intre
în libertate (15,8%) şi altele (8,4%).
italieni fata si romeni (p<0.0001). Printre minorii romani iesiti din CPA cu o
masura cautelara, 50% au primit „custodia cautelara” fata de 19.8% dintre minorii italieni, pe cand 19% au
norilor din regiunea Lombardia. Aceste ser- La 81% dintre minorii italieni intraţi
primit masura „Permanenta in casa” fata de 41.7% dintre minorii italieni. Acest rezultat care arata ca
vicii împreunǎ cu comunitǎţile acreditate de
masurile cautelare: „custodiaîn CPA în anul
cautelara” 2007 liins-au
si „plasamentul aplicat
comunitate” suntomai mǎsurǎ
frecvente pentru minorii
Centrul di Prima Acolienta din Milano
cǎtre Ministerul de Justiţie sunt coordonate
romani de
(77.5%), fata cautelarǎ,
de alte
Centrul de Prima Acolienta (CPA) ia in ingrijire minori cu statutul de arestat, retinut sau acompaniat si
masuri faţǎ
se
Grafic nr.2de
poate 78%
explica
Distributia si cât
prin
intrarilor li
lipsa
in s-au
CPA unei aplicat
2007si/sau mi-
case
pe sex, a unei familii pentru
care raman Centrul pentru
pana la Sedinta Justiţia
de Convalidare Minorilor
(cel mult din
96 ore), asigurand Lombar-
majoritatea dintrefara
permanenza, minorii
sa se romani. ca
norilor români.
defineasca
dia, serviciu descentralizat la nivel regional al
o structura de tip “inchisoare”. CPA indeplineste functia de de filtru si poarta de intrare pentru minoriii
Distribuţia
iesirilor dinminorilor în unei
funcţie de ie-
alti 75.5%
24.5%
Grafic
arestati sau retinuti. Minorii sunt insotiti la structura de acolienta ca urmare a dispozitiei nr. 3 Distributia
Procurorului de la
straini CPA cu aplicarea masuri cautelare
Ministerului de Justiţie din Italia - Departa-
Ministerului Public (PM) care solicita Judecatorului pentru Anchete Preliminarii (GIP) confirmarea şirileretinerii
din CPA cu aplicarea unei mǎsuri caute-
mentul
sau a arestului pentru
minorului justiţia
si fixeaza Sedinta deminorilor.
lare (Grafic
Convalidare in urmatoarele 48 de ore. Arestul sau retinerea romani
nr.3) este seminficativ diferitǎ în-
80% 20%

minorului devin ineficiente daca PM, timp de 48 de ore, nu trimite solicitarea catre GIP. Termenul maxim
Fluxuri de beneficiari tre
scurs intre arestarea sau retinerea minorului si Sedinta de Covalidare nu trebuie sa depaseasca 96 de ore. italieni
italieni faţǎ de români (p<0.0001). Printre
92% 8%

Intrǎri
Centrul de Prima Acolienta din Milano, Institutul Penal Beccaria si Birourile Serviciilorminorii Sociale19%
3.5% pentruromâni 27.5%ieşiţi din CPA 50% cu o mǎsurǎ
romani
În Centrul de Prima Acolienta din Mi-
Minori constituie un complex de servicii destinate justitiei minorilor din regiunea Lombardia. Aceste servicii 0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%
cautelarǎ,
impreuna cu comunitatile acreditate de catre Ministerul de Justitie sunt coordonate de Centrul pentru Justitia 50% au primit „custodia
M F
cautelarǎ”
lano, în cursul anului 2007, au intrat 367
Minorilor din Lombardia, serviciu descentralizat la nivel regional al Ministerului de mi- faţǎ
Justitie
Iesiri din deItalia19.8%
- dintre minorii italieni, pe când
nori:
Departamentul 79justitia
pentru minori români, 114 italieni şi 174 deMinorilor19%
minorilor.
au primit mǎsura „Permanenţǎ în casǎ”
care au tranzitat CPA din Mialno in 2007 li s-au aplicat urmatoarele masuri: custodia
cautelare (30,5%), permanenta in casa (18.8%), plasament in comunitate (17,2%), prescrieri de reguli
alte nationalitati. Minorii români au reprezen-
Fluxuri de beneficiari (9,3%), punerea faţǎ de
in libertate
17.6% 41.7% dintre
(15,8%) si altele (8,4%).minorii italieni.
41.7% 20.9% Acest
19.8% re-
tat 22% din numǎrul total şi 31% din totalul
Intari italiani
La 81% dintre minorii italieni intrati in CPA in anul 2007 li s-au aplicat o masura cautelara, fata 78%
zultat care aratǎ cǎ mǎsurile cautelare: „custo-
cat li s-au aplicat minorilor romani.
minorilor strǎini intraţi în CPA (Grafic
In Centrul de Prima Acoglienta din Milano, in cursul anului 2007, au intrat
nr.1). 367 minori: 79 minori
romani, 114 italieni e 174 de alte nationalitati. Minorii romani au reprezentat 22% din numarul diatotal
Distributia cautelarǎ”
minorilor
si 31%
in functie de şi „plasamentul
iesirile din CPA cu aplicarea unei în masuri
comunitate”
cautelare (Grafic nr.3) este

Majoritatea (97.5%) au intrat cu statutul

din totalul minorilor straini intrati in CPA (Grafic nr.1). Majoritatea (97.5%) au intratde
seminficativ diferita intre italieni fata si romeni 
0% sunt
masura cautelara,
cu statutul
50%deau mai
20%de frecvente
primit „custodia 40%
(p<0.0001). Printre minorii romani iesiti din CPA cu o
cautelara”pentru de 19.8%minorii
fata60% dintre80% români100%
minorii italieni, pe cand 19% au
Prescrieri
„arestat”. „arestat”. primit masura(77.5%),
Permanenta in casa
infaţǎ
Plasament in comunitate Custodia cautelara
reguli
„Permanenta de alte mǎsuri se poate explica
casa” fata de 41.7% dintre minorii italieni. Acest rezultat care arata ca
masurile cautelare: „custodia cautelara” si „plasamentul in comunitate” sunt mai frecvente pentru minorii
Grafic nr.1 Numarul de intari in CPA din Milano - anil 2007 romani (77.5%), şi fataprin de altelipsa
masuri seunei casesi şi/sau
poate explica a case
prin lipsa unei unei si/saufamilii
a unei familii pentru
31%
italieni
pentru
majoritatea dintre minorii majoritatea
romani. dintre minorii români.
47%
alti Grafic nr. 3 Distributia iesirilor din CPA cu aplicarea unei masuri cautelare
straini

3.5% 19% 27.5% 50%

romani
22%
romani

Distribuţia minorilor români şi itali-

Distributia minorilor romani si italieni care au tranzitat CPA din Milano in anul 2007 difera
eni care au tranzitat CPA din Milano în anul
seminficativ in ceea ce priveste sexul (p<0.001). 20% dintre minorii romani sunt de sex feminin fata de 8%
italiani
17.6% 41.7% 20.9% 19.8%

2007 diferǎ seminficativ în ceea ce priveşte

cati sunt la italieni si fata de 24.5% cati sunt la minorii de alta nationalitate (Grafic nr. 2).

sexul (p<0.001). 20% dintre minorii români 0% 20% 40%


60% 80% 100%

sunt de sex feminin faţǎ de 8% câţi sunt la

Prescrieri de
Permanenta in casa Plasament in comunitate Custodia cautelara
reguli

67

 rat (Tabelul n.1) cǎ au ca “reşedinţǎ /domici-
Minorii români care au tranzitat Centrul liu” în Italia provincia Milano, urmatǎ apoi
de Prima Acolienta din Milano în anul de Brescia (4%).
2007 Tabelul nr.1 Distribuţia minorilor pe provin-
Centrul de Prima Acolienta din cia unde „locuiesc” în Italia
Milano,îin anul 2007, a înregistrat un numǎr Provincia N %
total de 79 minori români; pentru 74 dintre Brescia 3 4.05
aceştia a fost posibilǎ analizarea principalelor Firenze 1 1.35
Como 1 1.35
caracteristici personale şi familiare. Rezidenta /Domiciliu
78.4% dintre minorii romani au declarat (Tabelul n.1) ca au ca “residenta /domiciliu” in Italia
Lodi 1 1.35
Provenienţa provincia Milano, urmata apoi de Brescia (4%).
Milano 58 78.4
Minorii români provin din 21 de ju- Monza
Tabelul n.1 Distributia minorilor pe provincia unde „locuiesc” in Italia
1 1.35
deţe din România (Harta României). În parti- Pavia Provincia
Brescia
1 N
3
%
4.05
1.35
Minoriicular,
romani care30.2% dintre
au tranzitat Centrulminori provindindin
de Prima Acolienta Milanojudeţul
in anul 2007 Piacenza Firenze 11 1.35 1.35
Centrul de Prima Acolienta din Milano, in anul 2007, a inregistrat un numar total de 79 minori romani; Como 1 1.35
Dolj.a fost posibila analizarea principalelor caracteristici personale si familiare.
pentru 74 dintre acestia
Date lipsa Lodi 7 1 1.35 9.45
Provenienta Vârsta Total Milano
Monza
74 58
1
78.4
1.35
100
Minori romeni provin din 21 de judete din Romania (Harta Romaniei). In particular, 30.2% dintre Pavia 1 1.35
minori provin din judetul Dolj.Graficul n. 4 prezintǎ distribuţia mi- Piacenza 1 1.35

Varsta norilor pe vârste (ani împliniţi): majoritatea Tipul de Date „locuinţǎ”

lipsa
Total
7
74
în Italia
9.45
100
Graficul n. 4 prezinta distributia minorilor pe varste (ani impliniti): majoritatea au 17 ani (60%).
au 17 ani (60%). 42% locuiesc în „campo nomadi” si
Tipul de „locuinta” in Italia
Grafic n. 4 Distributia minorilor romani intrati in CPA pe varste, 2007 40% sunt
42% locuiesc „fǎrǎ
in „campo nomadi”domiciliu fix”.
si 40% sunt „fara domiciliu fix”. (Grafic
(Grafic nr. 5). nr. 5).

Grafic nr. 5 Distributia minorilor romani intrati in CPA din Milano pe tipul de “locuinta” in Italia
alta situatie

45
18% Campus nomadi

42%
40

35

30

Fara domiciliu fix

25
40%
20
Etnia: 55% dintre minori declara ca sunt rromi.
15
Etnia: 55% dintre minori declarǎ cǎ
Conoaterea limbii italiane: 60 % ditre minorii romani nu cunosc deloc sau cunosc foarte putin limba
italiana.
sunt rromi.
10
Presenta documentelor de identificare
5 23% dintre minorii intrati in CPA au declarat ca nu au nici un document, 44% Carte de identitate emisa

0
Cunoaşterea limbii italiane: 60 % di-
in Romania, 28% Pasaport romanesc si 5% Permis de sedere (Grafic nr. 6). Este de subliniat faptul ca dupa
intrarea Romaniei in Uniunea Europeana romanii sunt obligati sa foloseasca pasaportul sau cartea de
14 ani 15 ani 16 ani 17 ani 18 ani
tre minorii români nu cunosc deloc sau cu-
identitate ca si documente valide pentru a calatorii, ambele eliberate in Romania.
Cartea de identitate se elibereaza in Romania la varsta de 14 ani, pe cand pasaportul poate fi eliberat la
Harta României: repartizarea nosc foarte puţin limba italianǎ.
orice varsta. La iesirea din Romania, la vama, fiecare minor trebuie sa prezinte un document valid (Carte de

procentualǎ a minorilor români intraţi în CPA Prezenţa documentelor de identifica- 

din Milano pe judeţele de provenienţǎ din Ro- re

mania (numǎrul din cerc reprezintǎ procentul 23% dintre minorii intraţi în CPA au
de minori proveniţi din acel judeţ, cercurile declarat cǎ nu au nici un document, 44% Carte
goale indicǎ
Harta Romaniei: procente
repartizarea procentuala a mai
minorilor mici decât
romani intrati in CPA din2%).
Milano pe judetele
de identitate emisǎ în România, 28% Paşaport
de provenienta din Romania (numarul din cerc reprezinta procentul de minori proveniti din acel judet,
cercurile goale indica procente mai mici decat 2%).
românesc şi 5% Permis de şedere (Grafic nr.
6). Este de subliniat faptul cǎ dupǎ intrarea
României în Uniunea Europeanǎ românii sunt
obligaţi sǎ foloseascǎ paşaportul sau cartea
.

.
3.2
% de identitate ca şi documente valide pentru a
cǎlǎtorii, ambele eliberate în România.
.
. 6.4
3.2 %
%

. 3.2 9.5
Cartea de identitate se elibereazǎ în
.
. %
România la vârsta de 14 ani, pe când paşapor-
tul poate fi eliberat la orice vârstǎ. La ieşirea
3.2
4.8 3.2 %
9.5 .
% %
%
3.2
%
.
din România, la vamǎ, fiecare minor trebuie
30,2% provin din
DOLJ
30.2
%
6.4
% sǎ prezinte un document valid (Carte de Iden-
titate sau Paşaport) ceea ce a contribuit prob-
Rezidenţa /Domiciliu abil ca o frânǎ a intrǎrilor în Italia în ultimii
78.4% dintre minorii români au decla- ani. Minorii români care ies sau intrǎ din nou

68
 în România, ne acompaniaţi de pǎrinţii lor Tabelul nr. 2 Distribuţia minorilor pe tipuri
sau de cǎtre tutorele(i) legal(i), au nevoie de de infracţiuni
Identitate sau Pasaport) ceea ce a contribuit probabil ca o frana a intrarilor in Italia in ultimii ani. Minorii
romani care ies sau intra din nou in Romania, ne acompaniati de parintii lor sau de catre tutorele(i) legal(i),
te sau Pasaport) ceea ce a contribuit probabil ca o frana a intrarilor in Italia in ultimii ani. Minorii
o autorizaţie pentru a cǎlǎtorii.
au nevoie de o autorizatie pentru a calatorii. Tipul de infracţiune N %
care ies sau intra din nou in Romania, ne acompaniati de parintii lor sau de catre tutorele(i) legal(i),
ie de o autorizatieGrafic
pentrunr. a6 calatorii.
Distributia minorilor romani in functie de prezenta documentelor
Contra patrimoniului
- furt 56 75.7
23%
Grafic nr. 6niciun 44%
Distributia minorilor romani in functie de prezenta documentelor - tâlhǎrie 5 6.8
document
Carte
de identitate
- înşelǎciune 1 1.3
23%
niciun 44% - alte 7 9.5
document
Carte Contra unei persoane 5 6.7
28%
de identitate
Total 74 100.0
Pasaport
5%
Comiterea infracţiunii
Permis de sedere

Antecedente, motivul intrarii in CPA si il timpul scurs de la comiterea infractiunii si masura aplicata
O treime dintre minori au comis o
28%
77% dintre minorii Antecedente,
Pasaport romani nu presentau “nici motivul intrǎrii
un antecedent”, în CPApenale siinfracţiune
14% antecedente 1% „în grup”, mai mult de un sfert
5%
şiînl timpul scurs dePermis
antecedente civile (Grafic nr. 7).
la comiterea
de sedere infraţiunii „singuri” restul cu o altǎ persoanǎ. (Grafic nr.
şi mǎsura Grafico aplicatǎ
nr. 7 Distributia minorilor pe tipul de antecedente 9). Circa 60% au recunoscut fapta comisǎ iar
dente, motivul intrarii in CPA 77% si ildintre minorii
timpul scurs româniinfractiunii
de la comiterea nu prezen- si masura 28.4%
aplicata dintre ei sunt la prima infracţiune.
tau “nici un antecedent”, 14% antecedente pe-
Antecedente penale
7% dintre minorii romani nu presentau8%“nici un antecedent”,
Alte
14%
14% antecedente penale si 1% Grafic nr. 9 Cu cine a comis infractiunea
ente civile (Graficnale şi 1% antecedente civile (Grafic
nr. 7). Antecedentenr.
cvile 7). 29 (40.3%)
1%
30
Grafico nr. 7 Distributia minorilor pe tipul de antecedente 24 (33.3%)

25
19 (26.4%)
Niciunul

77% Antecedente penale 20

Alte
8% 14%
15
Pentru 95% dintre cazuri au statutul de „arestat”. Este de subliniat timpulAntecedente
scurt intre comiterea
cvile infractiunii si
aplicarea primei masuri masurii: 80% dintre minori raman in CPA maximum 2-3 1%zile (Grafic nr. 8). 10 Grafic nr. 9 Cu cine a comis infractiunea
29 (40.3%)
5
30
24 (33.3%)
0
Niciunul 25 cu o alta persoana in grup singur
19 (26.4%)

77% Nivelul de instruire

Nivelul de instruire
20
13% dintre minorii romani care au tranzitat CPA in anul 2007 erau analfabeti, 18% au frecventat 8 ani

Pentru 95%Estedintre cazuri 13% dintre minorii români care au

de
15 scoala si 20% au frecventat intre 9 si 11 ani de scoala in Romania (Grafic n.10).

timpulau statutul

95% dintre cazuri au statutul de „arestat”. de subliniat scurt intre comiterea infractiunii si
a primei masuri de „arestat”.
masurii: Este
80% dintre deraman
minori subliniat
in CPAtimpul
maximumpe 2-3scurt
tranzitat
zile (Grafic nr. 8).
Grafic nr.CPA în anul
10 Distributia minorilor2007
10
in functieerau
de “anii analfabeţi,
de scoala frecventati” in Romania

între comiterea infracţunii şi aplicarea primei 18% au frecventat

14% 8 ani
5 de şcoalǎ
13% şi 20%
mǎsuri: 80% dintre minori rǎmân în CPA ma- au frecventat între
nu se stie 9 şi 11 ani
0 de
analfabeti
şcoalǎ
cu o alta persoana în
in grup singur
15%
ximum 2-3 zile (Grafic nr. 8). România
Nivelul de instruire (Grafic n.10). (1-4 ani)
20%
13% dintre minorii romani care au tranzitat CPA in anul 2007 erau analfabeti, 18% au frecventat 8 ani
(9-11
de scoala si 20% au ani) intre 9 si 11 ani de scoala in Romania (Grafic n.10).
frecventat

Grafic nr. 10 Distributia minorilor in functie de “anii de scoala frecventati” in Romania

Grafic nr. 8 Distributia minorilor in functie de timpul parcurs intre infractiune si masura aplicata

14% 13%
nu se stie 18% analfabeti 20%
40
 (8 ani) (5-7 ani)
35 15%
20 (1-4 ani)
25
20%lavorativa
Pozitia
(9-11 ani)
20 36 39.2% dintre minorii romani au declarat ca nu lucreza, 9.5% “lucrau la negru”, 6.8% lucrau
15 „sproradic” si 6.8% cautau de lucru (Grafic n.11).
23
10
8
5 6 18% 20%
0 (8 ani) (5-7 ani)
1 zi 2 zile 3 zile 4 zile

Pozitia lavorativa
Tipologia infractiunilor Poziţia lavorativǎ
39.2% dintre minorii romani au declarat ca nu lucreza, 9.5% “lucrau la negru”, 6.8% lucrau
Tipologia infracţiunilor
93.3% dintre minori au comis infractiuni “contra patrimoniu”, dintre acestea cel mai frecvent „sproradic”
este si 6.8% cautau de lucru (Grafic n.11).
”furtul” – trei sferturi (Tabel nr. 2). 39.2% dintre minorii români au de-
93.3% dintre minori au comis infrac-
clarat cǎ nu lucrezǎ, 9.5% “lucrau la negru”,
tţuni “contra patrimoniu”,N dintre acestea cel 
Tabelul nr. 2 Distributia minorilor pe tipuri de infractiuni
Tipul de infractiune %
6.8% lucrau „sproradic” si 6.8% căutau de
mai frecvent este ”furtul” 56– trei sferturi
Contra patrimoniului
(Ta-
- furt 75.7 lucru (Grafic n.11).
bel nr. 2). -- talharie
inselaciune
5
1
6.8
1.3
- alte 7 9.5 
Contra unei persoane
Total
5
74
6.7
100.0
69
Comiterea infractiunii
O treime dintre minori au comis o infractiune „in grup”, mai mult de un sfert „singuri” restul cu o alta
persoana. (Grafic nr. 9). Circa 60% au recunoscut fapta comisa iar 28.4% dintre ei sunt la prima infractiune.
 Grafic n.12 Starea Grafic
civilanr.a11parintilor
Pozitie lavorativa Grafic nr. 13 Numar de frati
separati/divortati date lipsa
9.5% 90.5%

24 %
lucru la “negru”
27% niciunul
sporadic cel putin trei
6.8% 93.2%
20%
nu lucreaza 39.2% 60.8% 36%

cauta de lucru 6.8% 93.2%

0 10 20 30 40 50 60 70 80 unul
casatoriti/concubinaj DA NU
49% 20%
doi
Timpul liber
Timpul liber 24%
Numai o treime dintre acesti minori manifestau interes pentru ceva anume in timpul liber(sport,
muzica, prietenii, familie...). Numai o treime dintre aceşti minori
Profesiamanifestau
parintilor interes pentru ceva anume în tim-
Consum de droguri si alcool, probleme de sanatate
7% au declarat ca au probleme de sanatate si 1% s-au declarat consumatori de droguri si de alcool.
pul liber (sport, Profesia pǎrinţilor
Profesia parintilor
Custodia minorului este muzica, prietenii, familie...).
putin cunoscuta. Lipsesc informatii pentru 52% dintre
Profesia „tati”. Cei
pǎrinţilor estecare au
puţin
Consum de droguri şi alcool, proble-
Numai 37.9% au declarat ca sunt sub custodia a cel putin unui parinte iar 56.7% sub custodia altrora
raspuns, au spus ca 43% dintre tati sunt muncitori, 20% artigiani cunoscutǎ.
(alti membrii din familie, prieteni, etc...) (Tabelul nr.3). si 11.4% agricultori
Lipsesc (Tabelul
informaţii nr.4).pentru
Mamele 52%
me de sǎnǎtate
casnice reprezinta 47.5%, 7% au
Tabelul croitoresele
declarat si cǎdemuncitoarele
nr. 3 Cine avea grija
au probleme
minor in Italia reprezinta
de dintre
30%. „taţi”. Cei care au rǎspuns, au spus cǎ
sǎnatateamandoişi 1% s-au declarat consumatori
parintii
N
15
%
20.3 de 43% dintre taţi sunt muncitori, 20% artigiani
Tabelul nr.8.1 şi 11.4% agricultori (Tabelul nr.4). Mamele
9.54 Profesia parintilor
mama 6
droguri şitatal de alcool. 7
altii
Custodia minorului 42 56.7 casnice reprezintǎ 47.5%, croitoresele şi
date lipsa 4 5.4
Total Numai 37.9% au declarat 74 ca sunt 100.0 sub muncitoarele reprezintǎ 30%.
Familia naturala Tatal n % Mama Tabelul n nr. 4 Profesia % pǎrinţilor
11% dintre custodia a putin
cel unpuţin unui pǎrinte
aproximativiar 56.7%
Muncitor
minori spun ca cel
15
parinte este decedat,
20.3 jumatate declara ca parintii
Tatǎl n % Mama n %
lor sunt casatoriti sub custodia
sau traiesc altora
impreuna (Grafic (alţi
nr.12), membrii
1/5 declara din lafamilie,
ca sunt singuri parinti si mai mult de o
treime au cel putin Artizan
prieteni, etc...) (Tabelul7 nr.3). 9.5
3 frati (Grafic nr.13). Casnica Muncitor 1915 20.3 25.7
Artizan 7 9.5 Casnicǎ 19 25.7
Agricultor
Tabelul nr. 3 Cine avea 4 grijǎ de5.4 minor în Croitoreasa 6 8.1
Agricultor 4 5.4 Croitoreasǎ 6 8.1
Functionar 3
Italia 4.1 Muncitoare Funcţionar 63 4.1 8.1 Muncitoare 6 8.1
Somer 4 N 5.4 % Badanta şomer 44 5.4 5.4 Badantǎ 4 5.4
amândoi pǎrinţii 15 20.3 Alta 2 2.6 Alta 5 6.8
Alta 2 2.6 Alta 5 6.8
mama 6 8.1 Date lipsa 39 52.7 Date lipsa 34 45.9
Date lipsa tatǎl 39 7 52.79.5 Date lipsaTotal 3474 100.0 45.9 Total 74 100.0
56.7 Total Emigraţia familiei şi patologia familiarǎ

Total
alţii 74 42 100.0 74 100.0
date lipsa 4 5.4 Jumatate au declarat cǎ familia a emi-
Total 74 100.0 grat şi, printre aceştia, douǎ treimi în Italia
Emigratia familiei si patologia familiara
Familia naturalǎ (Tabelul nr.5); pentru 11% membrii familiei
Jumatate au declarat 11% dintre ca familia minori a emigrat
spun ca si, printre
cel putin acestia, doua treimi in Italia (Tabelul nr.5); pentru
au probleme de sǎnǎtate (Grafic nr.15).
11% membriiun familiei au probleme de
pǎrinte este decedat, aproximativ jumǎtatesanatate (Grafic nr.15). Tabelul nr. 5 Distribuţia minorilor în funcţie
declarǎ cǎ pǎrinţii lor sunt cǎsǎtoriţi sau de varabila „emigraţia familiei”
trǎiesc
Tabelul împreunǎ (Grafic nr.12),
nr. 5 Distributia minorilor 1/5indeclarǎ
functie de varabila Familia„emigratia
a emigrat familiei” N %
cǎ sunt singuri la pǎrinţi şi mai mult de o tre- Nu 37 50.00
ime au cel puţin 3 fraţi (Grafic nr.13). Da, in Italia 25 33.78
Familia a emigrat N %
Grafic n.12 Starea civila a parintilor Da, in Spania Grafic nr. 2 13 Numar 2.70de frati
Nu 37 50.00
separati/divortati date lipsa Da, in Canada 1 1.35
Da, in Italia 25 Da, alte33.78
tari 9 12.17 niciunul
24 % 27%
Da, in Spania 2 Total 2.70 cel putin trei 74 100.00 20%
Da, in Canada 1 Sedinţa 1.35 de Covalidare
36% şi intervenţiile
Da, altre tari 9 prevǎzute 12.17
În timpul Şedinţei de Convalidare, toţi
Total 74 100.00
minorii români au fost asistaţi de un avocat un
casatoriti/concubinaj
49%  italian. La Şedinţa de Covalidare numai pen- 20
doi
24%
70
Profesia parintilor
Profesia parintilor este putin cunoscuta. Lipsesc informatii pentru 52% dintre „tati”. Cei care au
 tru 38% dintre minorii români s-a prezentat o treime din familii numeroase ( cel putin 4
un membru al familiei. Printre intervenţiile copii).
prevǎzute numai pentru 11% dintre minori 6. Dintre profesiile declarate ale
s-a prevǎzut “legǎtura cu familia” iar pentru
Sedinta de Convalidare si interventiile prevazute
pǎrinţilor cele mai frecvente sunt: muncitori
23%
In timpul dintre
Sedintei minori
de Convalidare, s-a romani
toti minorii prevǎzut “legǎtura
au fost asistati cu La Sedinta
de un avocat italian. (43% dintre taţi), coritorese şi muncitoare
serviciile teritoriale” sau “legǎtura cu alte
de Convalidare numai pentru 38% dintre minorii romani s-a prezentat un membru al familiei. Printre
interventiile prevazute numai pentru 11% dintre minori s-a prevazut “legatura cu familia” iar pentru 23%
(30% dintre mame) şi casnice (30% dintre
dintre minoriservicii”.
s-a prevazut “legatura cu serviciile teritoriale” sau “legatura cu alte servicii”. mame).
Grafico nr. 15 Familia
7. Existǎ o predominanţǎ masculinǎ
(80% bǎieţi) dar minorele de naţionalitate
Legatura cu familia
românǎ intrate în circuitul penal au reprezen-
tat în anul 2007 un procent mai mare (20%)
8 66

Presenta familiei la 28 46 faţǎ de cele de naţionalitate italianǎ (8%).

Sedinta de Convalidare

Patologia familiara
8 66 8. Majoritatea au 17 ani împliniţi
(60%), nu cunosc deloc sau foarte puţin limba
Familia a emigrat 37 37
italianǎ (60%), 15% au avut antecedente pe-
0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%
nale sau civile, 2/3 au fost arestaţi sau reţinuţi
DAI NU
pentru furt, 1/3 au comis infracţiunea în grup
iar un sfert „singuri”, 38% au frecventat cel
CONCLUZII
CONCLUZII puţin 8 ani de şcoala în România. Aproape
1. Centrul de Prima 1.Acolienta
Centrul de Prima
(CPA) Milano reprezinta „Acolienta (CPA)
filtru si poarta de intrare” in Circuitul 40%
Penal dintre aceşti minori au declarat cǎ nu
Milano reprezintǎ „ filtru şi poarta de intrare”
al minorilor din Lombardia, circuit care difera total de cel al adultilor. lucreazǎ. Nu sunt consumatori frecvenţi de
2. Din totalul minorilor intrati in CPA Milano, minorii romani au reprezentat 22% (79 minori).
înputut
Pentru 74 s-au Circuitul Penal
studia principalele al minorilor
caracteristici din Lombardia,
familiare si personale. droguri (99%) si 93% nu au probleme de
circuit care diferǎ total de cel al adulţilor.
3. Stabilirea unui proiect de reintegrare/integrare socio familiara a acestor minori a fost dificila
datorita faptului ca locurile de provenienta sunt dispersate in Romania in 21 de judete ale tarii, 30,2% provin
sǎnǎtate.
din judetul Dolj, jumatate2. Din totalul
din familiile lor au ramasminorilor intraţi
in Romania, 2/3 dintre minori în CPA
nu erau in grija a cel putin 9. Sistemul de protecţie juridicǎ din
unui parinte, aproape un sfert nu puteau fi identificati pentru ca nu aveau documente, 40 % erau fara
Milano, minorii români au reprezentat 22%
domiciliu fix iar 42 % locuiau intr-un Campus pentru nomazi, 55% sunt romi.
Italia, în ultimii 20 de ani a trebuit sǎ facǎ
(79aproape
4. Pentru minori). 2/3 dintrePentru
acesti minori74 s-au
nu s-a putut
prezentat nici unstudia
membru al prin- faţǎ
familiei la Sedinta de la noi nevoi create de intrarea în circuitul
Convalidare, sedinta prezidata de Judecatorul de Ancheta Preliminara de la Tribunalul de Minori din Milano,
care are rol cipalele
de a judeca cauza caracteristici
minorului in cel mult 96 familiare şi personale.
de ore de la comiterea
penal,
infractiunii. Toti au fost asistati
pe lângǎ minorii italieni, a minorilor
de un avocat italian. 3. Stabilirea unui proiect de reintegra- comunitari şi extracomunitari. Intrarea
5. Cel putin un sfert dintre acesti minori provin din familii dezorganizate iar peste o treime din familii
numeroase (re/integrare
cel putin 4 copii). socio familiarǎ a acestor minori României în Uniunea Europeana în ianuarie
a fost dificilǎ datoritǎ faptului cǎ locurile de 2007 a dus la înlocuirea categoriei de ”minori
provenienţǎ sunt dispersate  în România în 21 români extracomunitari” cu aceea de „minori
de judeţe ale ţǎrii, 30,2% provin din judeţul români comunitari”. Aceasta presupune o
Dolj, jumǎtate din familiile lor au rǎmas in nouǎ abordare a drepturilor minorilor români
România, 2/3 dintre minori nu erau în grija în Italia.
a cel puţin unui pǎrinte, aproape un sfert nu 10. Porinind de la aceste rezultate,
puteau fi identificaţi pentru cǎ nu aveau docu- Ministerul de Justiţie din Italia, Ministe-
mente, 40 % erau fǎrǎ domiciliu fix iar 42 % rul de Justiţie din România şi Autoritatea
locuiau într-un Campus pentru nomazi, 55% Naţionalǎ pentru Protecţia Drepturilor Copi-
sunt rromi. lului din România pregǎtesc o propunere de
4. Pentru aproape 2/3 dintre aceşti mi- proceduri de adoptat, pentru minorii români
nori nu s-a prezentat nici un membru al famili- neacompaniaţi care au comis o infracţiune
ei la Şedinţa de Convalidare, sedinţa prezidatǎ în Italia, pentru a facilita reintrarea lor în
de Judecǎtorul de Ancheta Preliminarǎ de la România.
Tribunalul de Minori din Milano, care are rol
de a judeca cauza minorului în cel mult 96 de BIBLIOGRAFIA
ore de la comiterea infracţiunii. Toţi au fost
asistaţi de un avocat italian. MARIE CHOQUET, SYLVIE LEDOUX,
5. Cel puţin un sfert dintre aceşti mi- CHRISTINE HASSLER, CATHERINE PARÉ, ADO-
nori provin din familii dezorganizate iar peste LESCENTS (14-21 ANS) DE LA PROTECTION JU-

71
 DICIAIRE DE LA JEUNESSE ET SANTÉ. INSERM
– UNITÉ 472: EPIDEMIOLOGIE E
BIOSTATISTIQUE
FLORIAN G. 2005. Provenienza della
criminalità. Teorie e pratica, Editore Oscar
Print, Bucarest
GOYETTE G & HEBERT ML. 1987. La
recherche – action: ses fonction, ses fon-
dements et son instromentation. Press de
l’Université de Quebec
IOANA POPA, CRISTINA MONTOMOLI,
CRISTINA OANCEA, ALESSANDRA MARINONI,
SERENELLA PESARIN, SERGIO CASTELLI, LETI-
ZIA MIGLIOLI. 2009, Cooperazione per la pro-
tezione giuridica dei minori romeni in Italia
e Romania, 2009, Quaderni di Epidemiologia
35, LA GOLIARDICA PAVESE.
G & HEBERT ML. 1987. La recherche
– action: ses fonction, ses fondements et son
instromentation.
Press de l’Université
OANCEA I. 1998. Problemi di Crimi-
nologia, Editore ALL Educational S.A.
72
POZZO G & ZAPPI L. 1993. La ricerca-
azione, Torino, Bollati Boringhieri
ROSCA L. 2006. Coordinate del re-
cupero psicosociale dei minori delinquenti
situati in custodia ANP, Seminario Interna-
zionale sul tema “Confronto tra due realtà:
il Sistema della Giustizia Minorile italiano
incontra quello romeno” 15-17 giugno 2006,
Romania
Cod Penal cu modificarile aduse prin
legea nr. 278/2006 CP&CPP Editura Haman-
giu, 2006 Normativa de referinta pentru Cen-
tru de Prima Acolienta
1. Decreto del Presidente della Re-
pubblica 22 settembre 1988 n.448
2. Art. 9 del Decreto Legislativo 28
Luglio 1989 n. 272
3. Circolare n. 37326 del 28 dicem-
bre 2006 „Modello orgabizzativo operativo
funzionale e strutturale dei Centri di Prima
Accoglienza
http://www.giustiziaminorile.it/statis-
tica/Statistica.html
http://www.giustizia.it/minori/cen-
tri_prima.htm
http://www.giustizia.it/minori/centri.
htm
 ConsecinŢele
deprivării paterne
asupra personalităŢii
Şcolarului mic
director al Centrului Judeţean de Resurse şi
Motto: “Nu-mi pot închipui o nevoie mai puternică în
Rezumat
Rolul tatălui, prin exersarea funcţiei paterne
este să stabilească un echilibru între legea
impusă (restricţii) şi dorinţa copilului.
Totodată, tata ca reprezentant al autorităţii
are rol major în formarea conştiinţei morale,
a Supraeului copilului. Având în vedere că
autoritatea se exercită prin impunerea unor
reguli, care au ca scop trasarea limitelor şi că
la vârsta şcolară mică regula devine fenomen
central, un reper ...ce-l ajută în adaptare,
am observat că deprivarea paternă creează
dificultăţi în formarea unei imagini pozitive
despre autoritate.
Lipsind din structura familiei şi nefiind
înlocuit cu o altă persoană de sex masculin
care să exercite funcţia paternă copiii din
aceste familii resping autoritatea sau chiar
încearcă să o înfrunte.
Cuvinte cheie: rolul tatǎlui, funcţio-
narea paternalǎ, autoritate.
Résumé
Le rôle du père, par l’exercice de la fonction
paterne, est d’établir un équilibre entre la
Loi (les restrictions imposées à l’enfant) et
le désir de l’enfant. En même temps, le père
comme représentant de l’autorité, a un rôle
majeur dans la formation de la conscience
morale, du surmoi de l’enfant. En tenant
Psiholog Mihaela Balaci
Asistenţă Educaţională Hunedoara
copilărie ca nevoia de protecţie paternă”
Sigmund Freud, Disconfort în cultură
compte du fait que l’autorité s’exerce par des
restrictions imposées, qui ont comme but la
fixation des limites et qu’à l’âge de 7-8 ans la
règle «  devienne le phénomène central, une
repère … qu’il aide en adaptation », j’ai pu
observer que la déprivation paterne engendre
des difficultés pour la construction d’une
image positive concernant l’autorité.
A cause de l’absence du père dans la structure
de la famille et n’étant pas remplacé par une
autre personne de sexe masculin, qui peut
exercer la fonction paterne, les enfants dans
ces familles rejettent l’autorité ou ils essayent
de l’affronter.
Mots-clé: le rôle du père, la fonction
paterne, l’autorité.
Abstract
The father’s role is to create a balance between
the compulsory norms and regulations and the
child desire. The father as a representative of
the authority has a major role in forming the
moral awareness, the child superego. Taking
in account that the authority is imposing
regulations having as a goal to set the limits,
and the specificity of the first school age
when the rouls is a „ central phenomenon, a
central point supporting the adaptation of the
child” , we will show how the missing father
is giving difficulties in the development of a
73
 positive image about the authority.
Because of the father absence within the
family structure and no mal person taking
over the paternal role, the children of such
a families reject or even fight against the
authority.
Key words: father’s rol, paternal
functioning, authorit
Tatăl, mediator între copil şi societate
Modul în care au fost educaţi părin-
ţii în familiile lor de origine îşi pun ampren-
ta asupra personalităţii lor. Aceştia, vrând
nevrând, tind să reproducă aceste modele în
relaţiile lor cu proprii copii. Deşi, fiecare pă-
rinte încearcă să înveţe din greşelile resimţite
în copilăria sa, sunt momente când acestea
se întâmplă inevitabil. Astfel, tatăl, cu toată
moştenirea educaţională în spate de la propria
familie şi cu modelele parentale, inconştient
tinde să-şi educe copilul în spiritul în care a
fost el educat, deşi conştient încearcă să îşi
regândească aspectele copilăriei prin prisma
propriului copil. În tot acest proces psihologic
de regândire a unor modele comportamentale
dobândite, el pune amprenta asupra viitorului
adult. În relaţia părinte-copil, rolul tatălui în
educaţia copilului şi formarea sa ca adult este
unul fundamental.
În opera freudiană tatăl este cel care
stabileşte “organizările sociale, limitele mo-
rale…”.
Impunerea limitelor şi împiedicarea
unei relaţii fuzionale între mamă şi copil re-
vine, de asemenea, tatălui ca garant al legilor
şi normelor în cadrul familiei.
Tatăl trebuie să fie capabil să conjuge
dragostea faţă de copil cu legea (norma), me-
sajul pe care îl transmite copilului fiind : « Îţi
spun NU pentru că te iubesc ! ». Pentru a se
dezvolta copilul are nevoie de repere, nu doar
de o satisfacere imediată a dorinţelor.
Tatăl trebuie să fie conştient de impor-
tanţa implicării lui în educaţia copilului. Ceea
ce este foarte grav şi poate avea efect trau-
matic asupra copilului nu este numai absenţa
tatălui ci şi indiferenţa şi dezinteresul aces-
tuia faţă de copil. Tata are rol securizant prin
însăşi impunerea cadrului deci a limitelor.
74
Totodată, tatăl ca reprezentant al au-
torităţii are rol major în formarea conştiinţei
morale, a Supraeului copilului.
În prezent, datorită contextului socio-
economic, asistăm la un fenomen destul de
răspândit şi anume emigrarea în vederea gă-
sirii unor locuri de muncă mai bine plătite.
Deşi în multe dintre aceste cazuri in-
tenţia părinţilor este foarte bună, consecinţele
asupra dezvoltării personalităţii copilului pot
fi extrem de negative. Mulţi părinţi consideră
că rolul lor constă în principal în asigurarea
unor venituri financiare substanţiale. Aceştia
ignoră aspectul psihologic al rolului patern
asupra dezvoltării psihice a copilului.
Indiferent de motivele care stau la
baza absenţei tatălui din familie, în fond este
vorba despre o separare părinte-copil. Aceas-
tă separare poate fi resimţită ca un abandon
de către copil.
În activitatea mea profesională am pu-
tut constata regresele pe care le înregistrează
copiii de diferite vârste, după plecarea părin-
ţilor la muncă în străinătate, după separarea
părinţilor şi privarea copiilor de contactul cu
tatăl lor.
Studiul privind influenţa deprivării
paterne asupra dezvoltării şcolarului
mic. Prezentare sintetică a rezultatelor
obţinute
Plecând de la această observaţie mi-
am propus să evidenţiez consecinţele depri-
vării paterne asupra şcolarului mic. Pentru
aceasta am făcut un studiu comparativ între
copii ce provin din familii în care tatăl este
absent şi copii aparţinând unor familii orga-
nizate. Vârsta copiilor este cuprinsă în inter-
valul 7-10 ani.
Pentru realizarea studiului am obser-
vat familiile, mai exact relaţiile părinţi-copii
din aceste familii şi modul în care rolurile pa-
rentale erau asumate. Ca metodologie pentru
evluarea personalităţii copiilor şi a identifi-
cării reprezentărilor pe care aceştia şi le-au
format cu privire la familiile lor, am folosit
teste proiective: testul familiei, testul Blacky,
testul arborelui. Am apelat la teste proiective
atât din cauza particularităţilor specifice ale
domeniului studiat, precum şi a trăsăturilor
subiecţilor: materialul utilizat de teste se po-
triveşte foarte bine vârstei lor – pentru copiii
de vârstă şcolară mică este natural să dese-
neze, să spună poveşti, manifestându-şi astfel
emoţii, trebuinţe, dorinţe, vise etc.
Desenul familiei constituie un mijloc
de a aduce la lumină situaţiile neacceptate
şi neînţelese, oferind posibilitatea exprimă-
rii unor sentimente care au fost reprimate
– fiind astfel un important punct de plecare
şi pentru un eventual demers terapeutic.
Analiza la nivelul conţinutului intro-
duce ipoteza proiectării de către copil în de-
sen a propriei sale familii.
Şcolarii crescuţi în familii organizate
au obţinut scoruri mult mai mari la factorii
selectaţi din Testul Familiei : s-au obţinut di-
ferenţe statistic semnificative între cele două
loturi studiate atât la factorul valorizarea ta-
tălui, cât şi la factorul identificarea cu tata.
Se constată că factorul valorizarea tatălui în-
registrează scoruri mai mari la copiii prove-
niţi din familiile organizate m=2,9 în timp ce
la lotul experimental media m=1,6.
Identificarea cu tata este mai puterni-
că la băieţii din familiile organizate.
Deşi tata este absent copilul îşi poate
construi o imagine a tatălui pornind de la mo-
dul în care îl descrie mama, lucru evidenţiat
în desene. Astfel, în desen tata este reprezen-
tat punându-i-se în evidenţă trăsături negati-
ve, pe care i le atribuia mama. De asemenea,
în desenele copiilor proveniţi din familiile în
care tatăl este absent se observă că personajul
cel mai valorizat este mama sau unul dintre
fraţi.
Prin compararea mediilor la cele două
loturi constatăm că dificultăţile de adapta-
re sunt mai evidente la copiii ce provin din
familiile în care tatăl lipseşte, însă în urma
aplicării testului t diferenţele dintre cele două
loturi nu sunt statistic semnificative. Acest
lucru relevă faptul că absenţa tatălui nu este
singura condiţie a apariţiei dificultăţilor de
adaptare la copii.
Dezvoltarea personalităţii este un şir
de identificări şi dezidentificări cu persoane
semnificative pentru subiect în diferite mo-
mente ale vieţii acestuia. Aşa cum spune Fre-
ud, prima identificare este cea cu tatăl preis-
toriei personale. Ulterior, copiii se identifică
cu proprii părinţi. În situaţia în care aceştia
sunt absenţi, cum se întâmplă la lotul experi-
mental, acest proces al dezvoltării este frag-
mentat, îngreunat.
Prezenţa fizică a tatălui facilitează
procesul de identificare pozitivă al copiilor,
vizibilă prin compararea mediilor obţinute la
factorul identificare pozitivă ( testul Blacky)
La lotul experimental refuzul sau imposibili-
tatea identificării cu tata poate fi consecinţa
dificultăţii de a accepta absenţa tatălui, de a
simboliza aceasta lipsă. Absenţa tatălui mar-
chează debutul funcţiei paterne. Pentru fetiţe
tatăl este omnipotent, este considerat protec-
torul lor. Prin prezenţa sa şi prin exercitarea
rolului patern, tatăl oferă fetelor posibilitatea
construirii imaginii sexului opus ceea ce va
avea un rol important în alegerea obiectului.
Băiatul arată un interes particular pentru tatăl
său, ar vrea să devină şi să fie ca el. Putem
spune că face din tatăl său propriul ideal.
Acolo unde tatăl este absent observăm
o identificare negativă la băieţi (identificarea
cu mama) – în răspunsurile date de copii la
Testul Blacky, căţeluşul Blacky îşi imită
mama; la fete unde mamele încearcă să com-
penseze lipsa tatălui prin preluarea din atribu-
ţiile acestuia, apare o perturbare a modelului
feminin de identificare („Blacky se poartă ca
mama atunci când îl imită pe tata” sau „ca
mama când îl ceartă în locul tatălui”).
Prin analiza cantitativă a datelor ob-
ţinute la testul Blacky la factorul structura-
rea şi integrarea supraeului s-a constatat că
diferenţele dintre mediile celor două grupuri
nu sunt statistic semnificative (prin aplicarea
testului t). Aceasta poate fi explicată prin fap-
tul că funcţia paternă poate fi exersată şi de
alte persoane din anturajul copilului în ab-
senţa tatălui (frate mai mare, învăţător etc.).
Autoritatea tatălui sau a părinţilor introiectată
în eu formează nucleul supraeului. În grupul
în care tata este absent sesizăm o dificultate în
structurarea şi integrarea supraeului. Tatăl fi-
ind cel care impune interdicţiile, prin absenţa
75
 sa, pune în dificultate limitele care trebuie im-
puse copilului şi între care acesta să se poată
dezvolta. Interdicţiile au funcţie structurantă
şi permit dezvoltarea supraeului.
La şcolarii care provin din familiile
în care tatăl nu este prezent s-a observat pre-
dominanţa unui supraeu extern, primitiv care
pedepseşte. În răspunsurile date de aceştia la
întrebările chestionarului corespunzător plan-
şei IX a testului Blacky, apare mai frecvent
o teamă faţă de o instanţă externă decât un
sentiment de vinovăţie.
Subiecţii din lotul de control dau răs-
punsuri ce relevă din sentimentul de vinovă-
ţie, supraeul fiind funcţional interiorizat.
Rolul supraeului ca reprezentant al
autorităţii este de a-i permite subiectului să-
şi stăpânească pulsiunile, să reducă cât mai
mult posibil reacţiile instinctuale şi să se poa-
tă integra în societate, să acceadă la cultură.
Integrarea în societate presupune ocuparea
unui loc într-o ierarhie stabilită a valorilor şi
a membrilor societăţii, care trebuie respectată
şi la care trebuie să ne adaptăm prin accepta-
trea regulilor şi normelor.
Reacţia faţă de autoritate la copiii din
familiile organizate este una de acceptare (în
răspunsurile lor predomină sentimentul de
ruşine, supărare, tristeţe şi dorinţa de retrage-
re, fără dorinţa de înfruntare a autorităţii) în
timp ce la subiecţii din familiile în care tatăl
este absent, reacţia faţă de autoritate este una
de neacceptare şi opoziţie („Blacky ar dori
să spună că nu înţelege de ce este certat”, „
Blacky ar vrea să se revolte”).
Urmărind modul în care corelează
factorii Testului familiei, Testului arborelui
şi Testului Blacky se observă o corelaţie sem-
nificativă între valorizarea tatălui şi identifi-
carea cu tata, ceea ce înseamnă că tatăl prin
ceea ce face, ajunge să fie valorizat de către
copil şi să-i faciliteze această identificare cu
el. La rândul ei, identificarea cu tata va per-
mite integrarea şi structurarea supraeului.
În test, valorizarea tatălui înseamnă
percepţia pozitivă pe care copilul o are des-
pre tatăl său. Această percepţie este subiec-
tivă şi nu se bazează pe modul în care tata
îşi exercită funcţia autoritară. În acest sens, se
76
înregistrează o corelaţie negativă între valori-
zarea tatălui şi integrarea supraeului.
De asemenea, se observă o corelaţie
negativă între valorizarea tatălui şi reacţia
la autoritate. Având în vedere corelaţia ne-
gativă între valorizarea tatălui şi supraeu, ce
semnifică o opoziţie între tată şi autoritatea
percepută de copiii din familiile în care tatăl
lipseşte, putem explica corelaţia negativă ce
există între valorizarea tatălui şi reacţia pe
care o are copilul în faţa autorităţii. Tata fiind
absent, mama este cea care exercită funcţia
autoritară; cu cât tata ar fi mai valorizat cu
atât reacţia faţă de autoritate ar fi mai ostilă
iar cu cât copilul atribuie roluri autoritare ma-
mei cu atât valorizarea tatălui ca reprezentant
al autorităţii este mai scăzută.
La lotul discutat, identificarea poziti-
vă corelează negativ cu identificarea cu tata,
aceasta deoarece identificarea pozitivă în gru-
pul nostru este mai puţin posibilă.
Corelaţia pozitivă între inhibiţia dez-
voltării şi valorizarea tatălui poate fi expli-
cată astfel: pentru a se dezvolta, copiii au
nevoie de persoane cu care să se identifice.
Părinţii au privilegiul de a se afla sau de a
ocupa funcţia de modele de identificare chiar
de la începutul acestui proces de dezvoltare.
Absenţa tatălui nu anulează nevoia de identi-
ficare a copilului ci, pune doar, în dificultate
realizarea ei.
Prezenţa fizică a acestuia în cadrul fa-
miliei creşte gradul de valorizare a sa de către
copii, conferind acestora sentimentul de se-
curitate şi protecţie. Exersarea funcţiei pater-
ne îi determină pe copii să-l valorizeze.
Nevoia unui model masculin de iden-
tificare pentru băieţi şi construirea imaginii
sexului opus pentru fete, au ca obiect tatăl.
Prin absenţa sa, frustrează copiii de satisfa-
cerea acestei identificări şi implicit, perturbă
dezvoltarea firească a acestora. Deci, tatăl
este extrem de„ valoros” pentru dezvoltarea
personalităţii.
Între factorii integrarea supraeului
şi reacţia la autoritate se constată o corelaţie
pozitivă: cu cât supraeul este mai integrat în
structura personalităţii cu atât copilul acceptă
mai uşor autoritatea.
 Prin limitele care le impune tatăl se
împiedică evoluţia relaţiei mamă-copil spre o
relaţie fuzională. Aceste limite servesc drept
repere pentru o dezvoltare normală a perso-
nalităţii copilului.
Reprezentarea schemei corporale se
construieşte pornind de la reperele spaţiale,
iar capacitatea de aşteptare se dezvoltă por-
nind de la reperele temporale. Toate aceste
repere sunt oferite copilului prin limitele care
i se impun.
Reperele temporale impuse prin amâ-
narea satisfacerii dorinţelor, îl ajută pe copil
să-şi dezvolte capacitatea de reprezentare a
lumii şi a propriei persoane. De asemenea,
această amânare îi va permite copilului să
treacă de la principiul plăcerii, conform că-
ruia caută satisfacerea imediată a dorinţelor,
la principiul realităţii, conform căruia copilul
trebuie să-şi evalueze dorinţele în raport cu
normele şi regulile existente în societatea în
care trăieşte.
Pentru a impune aceste limite, tatăl
trebuie să fie prezent atât fizic cât şi în dis-
cursul mamei. Dacă mama vorbeşte copii-
lor despre tatăl lor, chiar dacă acesta petrece
foarte puţin timp cu ei, el va fi mereu pezent
în mintea copiilor. Prin trecerea de la princi-
piul realităţii la principiul plăcerii, copilul, îşi
dezvoltă capacitatea de integrare socială.
Scopul acestui studiu a fost de a clari-
fica raportul (dacă acesta există) între absenţa
tatălui şi aceste tulburări care apar la nivelul
personalităţii copilului. Jean Marie Petitclerc
în „Violence et les jeunes” spunea că „O so-
cietate fără tată este o societate fără repere”;
adică societatea în care rolul tatălui este foar-
te estompat este o societate în derivă.
Copiii cărora nu li se impun limite sau
restricţii de către tată, nu vor învăţa să supor-
te frustrarea, iar în faţa frustrării vor deveni
agresivi. Rolul esenţial al autorităţii paterne
este de a securiza şi de a responsabiliza. Res-
ponsabilizând copilul, i se oferă acestuia po-
sibilitatea de a-şi câştiga încrederea în sine.
A-l responsabiliza semnifică în acelaşi timp
a-i oferi posibilitatea de a-şi dezvolta capaci-
tatea de a fi actorul propriei vieţi.
Atunci când mamei îi este foarte clar
ce simte la nivel afectiv faţă de persoana de
sex opus lângă care trăieşte, ce aşteaptă de la
această persoană şi ce este dispusă să-i ofere,
ea devine capabilă şi credibilă în faţa copiilor
în a defini rolul tatălui, statutul lui în familie.
Lacan spune că „tatăl este cel pe care-l auto-
rizează mama să fie”.
Studiul de faţă a arătat că, la copiii
de vârstă şcolară mică, absenţa tatălui ca re-
prezentant al autorităţii şi ca model masculin
de identificare are repercursiuni importante
la nivelul dezvoltării personalităţii acestora,
precum şi asupra capacităţii de adaptare şi in-
tegrare socială.
Absenţa tatălui privează copilul de
sentimentele de securitate şi de modelul de
identificare, generând la nivelul personalită-
ţii acestuia o scădere a încrederii în sine şi o
reducere a capacităţii de adaptare şi relaţio-
nare.
Rolul tatălui, prin exersarea funcţiei
paterne este să stabilească un echilibru între
legea impusă (restricţii) şi dorinţa copilului.
Lipsind din structura familiei şi nefiind înlo-
cuit cu o altă persoană de sex masculuin, care
să exercite funcţia paternă, iar mama având
dificultăţi în exercitarea autorităţii, copiii din
aceste familii nu-şi pot forma o imagine pozi-
tivă despre autoritate.
Autoritatea se exercită prin impunerea
unor reguli care au ca scop trasarea limitelor.
Acest lucru este evidenţiat, cu atât mai mult
la subiecţii din lotul experimental, cu cât o
caracteristică pregnantă a perioadei şcolare
mici este atenţia acordată regulei (jocul cu re-
guli). Regula devine fenomen central, un fel
de certitudine ce-i ajută pe copii în adaptare
şi pe care o consideră reper. Corelaţia sem-
nificativă a factorilor valorizarea tatălui şi
reacţia la autoritate denotă faptul că reacţiile
copilului faţă de autoritate şi reprezentanţii
acesteia sunt strâns legate de calitatea relaţiei
pe care copilul o are cu tatăl său.
În familiile din care tata lipseşte rezul-
tatele obţinute relevă faptul că aceştia resping
autoritatea sau chiar încearcă să o înfrunte.
Această reacţie adversă în faţa autorităţii este
de fapt reacţia copiilor faţă de tată, care la ni-
vel inconştient este reprezentantul autorităţii.
77
 Astfel, putem spune că absenţa tatălui
perturbă atât dezvoltarea personalităţii copi-
lului cât şi întreaga funcţionare a familiei. În
aceste condiţii familia care reprezintă matri-
cea psiho-socială în care se dezvoltă copilul,
îşi pierde funcţiile educative şi nu mai poate
oferi un model relaţional pe care copilul să
şi-l introiecteze.
Bibliografie
Freud S., (1991), Trei eseuri despre
teoria sexualităţii, Editura Centrum, Bucu-
reşti
Freud S.,(1991), Introducere în psih-
analiză. Prelegeri de psihanaliză. Psihopa-
tologia vieţii cotidiene, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti
Freud S., (1991),Totem si tabu, Editu-
ra Ştiinţifică, Bucureşti
Golu,M., (1983), Dinamica
personalităţii, Editura Geneze, Bucureşti
Joulan-Ionescu, C.,(2003), Desenul
familiei,Editura Profex, Timişoara
Lacan, J., (2005), Des noms-du-père,
Editions du Seuil, Paris
78
Marcelli, D.(1999), Tratat de psihopa-
tologia copilului, Editura Fundaţiei Generaţia,
Bucureşti
Mihailescu, I., (2004) Rolul familiei
în dezvoltarea copilului, Editura Cartea Uni-
versitară, Bucureşti
Radu, I., (1993), Metodologie psiho-
logică şi analiza datelor, Editura Sincron,
Cluj
Rozorea, A., Sterian, M.,(2000), Tes-
tul arborelui, Editura Paideia, Bucureşti
Schiopu, U., (1997), Psihologia vâr-
stelor Ciclurile vieţii, Editura Didactică şi Pe-
dagogică, Bucureşti
Winnicott D.W., (2004), Procesul de
maturizare la copii, Editura Trei, Bucureşti
Winnicott, D.W. (2004), Joc si reali-
tate, Editura Trei, Bucureşti
Winnicott, D.W., (2003), Consulta-
ţia terapeutică la copii, Editura România de
mâine, Bucureşti
Winnicott, D.W., (2002), L enfant et
sa famille, Editions Payot, Paris
 ANUNŢURI
UNIVERSITATEA DE VEST DIN TIMISOARA
FACULTATEA DE SOCIOLOGIE SI PSIHOLOGIE
CATEDRA DE ASISTENTA SOCIALA
2009

INVITAŢIE

Catedra de Asistenţă Socială din cadrul Facultăţii de Sociologie şi

Psihologie, Universitatea de Vest din Timişoara vă invită la

PRIMA CONFERINŢĂ INTERNAŢIONALĂ

PERSPECTIVE ALE ASISTENŢEI SOCIALE
ÎN TRATAMENTUL QUASI-COERCITIV AL INFRACTORILOR
SPECTO 2009
TIMIŞOARA, 4-5 noiembrie 2009

Obiectivul conferinţei:
În cadrul acestei manifestări ne propunem să oferim cercetătorilor şi practicienilor
oportunitatea de a-şi prezenta activitatea profesională şi de a-şi face cunoscute
ultimele cercetări, de a realiza un schimb intens de informaţii, la nivel naţional şi
internaţional, în beneficiul participanţilor şi a asistenţei sociale în ansamblul său.
Conferinţa este dedicată unor aspecte de ordin teoretic şi practic, aplicativ şi
metodologic în cadrul asistenţei sociale şi ale practicii judiciare din perspectivă etică,
socială, spirituală şi culturală.

Secţiunile principale ale conferinţei:

1. Probaţiunea şi Sistemul de Justiţie Penală
2. Responsabilitatea restaurativă în societatea romanească
3. Justiţia Terapeutică – o noua abordare a consumatorului de droguri
4. Work-shop “Societatea civilă şi sancţiunile non-custodiale”
5. Sesiune poster “Infractorul secolului XXI”

Termenul limită pentru depunerea rezumatului lucrării: 14 septembrie 2009.

Pentru mai multe detalii vă invităm să vizitaţi web-site-ul conferinţei la adresa:

www.specto.xhost.ro.

79
80
 SAI & ANSE
International Summer University
on Supervision

Supervision
A vital
Vision

for today
August 17th—August 21st 2009
Trinity College Dublin Ireland

81
 Guiding Schedule

Monday 17th August 2009

2.00 - 2.30 Registration
2.30 – 3.30 Welcome by Presidents of SAI and of ANSE
Minister of Health
3.45 - 4.00 Overview of Programme
4.00 - 5.30 Supervision in Ireland - an Overview
6.00 Gala Dinner - Networking

Tuesday 18th August

9.30 - 10.45 Keynote Speaker M. Carroll: Supervision in Life Long Learning Processes
11.15 - 1.30 Workshop with M. Caroll
1.30 - 2.30 Lunch

Wednesday 19th August

9.30 - 10.30 V. Bruchhagen & M. Judy: The Parallel Universe of Diversity
10.30-11.15 Conversation
11.45 - 1.30 Workshop with Bruchhagen/Judy and
Workshop “Ethics in Supervision” deRoos/Rinke
Workshop “Process Brainwork of Supervision” Moore
“International Intervision Group” Young-Buchner
1.30 - 2.30 Lunch

Thursday 20th August

9.30 - 11.15 B. Proctor& F. Inskipp Group Supervision
11.45 - 1.30 Workshop with Proktor/Inskipp
Workshop with Bruchhagen/Judy and
Workshop “Ethics in Supervision” deRoos/Rinke
Workshop “Process Brainwork of Supervision” Moore
“International Intervision Group” Young-Buchner

Friday 21st August

9.30 - 10-30 M. Creaner What is good Supervision?
10.30 - 11.15 Conversation
11-45 - 1.30 Closing Session Supervision Emerging Trends
Penal discussion with present Presidents of National Organisation
1.30 - 2.30 Lunch

Afternoons : Informal activities led by local participants

(sightseeing, trips, visits & networking)

82
What is ANSE ? ANSE is the Association of National Organisations for Supervision in Europe. The
organisation represents more than 8,000 qualified supervisors and coaches in 22 European countries &
more than 80 training institutions ANSE aims to promote the exchange of information between national
organisations & training institutes and to promote understanding of cultural diversities.
What is SAI ?
SAI is the Supervisors Association of Ireland which represents Irish Supervisors from cross professions.
SAI aims to promote an inclusive, adult educational model of supervisory practice across contexts.
Respond to ongoing developmental needs and research within the area of Supervisory practice through
support, networking, workshops, conferences and publications.

This International Summer University will provide Supervisors with a range

of creative opportunities for:
Self Care, Restoration and Renewal
Enhancing skills through demonstration/practice
(one to one and group)
Awareness of some current research
into Supervisory Practice
Reflection on and clarification of underpinning
ethics in supervision, coaching
Intervision in International Groups

Presenters include:
Michael Carroll (GB ,University of Bristol)
Brigid Proctor / Francesca Inskipp (GB, Cascade Training Center)
Geraldine Holton (IR, Milton Institute)
Bobby Moore (IR, PCI)
Sijtze de Roos & Ines Rinke (NL, University of Leiden)
Josefine Young-Buchner (A, ANSE IIG-Coordinator)
Mary Creaner (IR, Trinity College)
Verena Bruchhagen & Michaela Judy (D/A, University of Dortmund/ VHS
Ottakring)

It is hoped that participants will leave :-

Enthused, and Inspired
carrying with them
a new vision
for the vital role of supervision
emerging in Europe today.

83
 Registration Form
Please type or print clearly

First Name: __________________ Surname:________________________

Title: (Ms/Mr/Dr/Prof) ______ Organisation/Institution:_________________

Address:___________________________ Postal code:________________

City:_______________________ Country:____________________________

Home Phone:________________ Work Phone:________________________

Email:____________________ Fax:________________________

Registration Fees:
Fee €290 Full programme (Incl. programme, lunches, tea/coffee)
Ways to Register:
Pay Direct to: AIB Bank, Supervisors Association A/c, UCD Campus,
Dublin. Sort code 930156 Account 18494070
IBAN No. IE41 AIBK 930156 18494070
Swift Code AIBKIE 2D
Mail: Download a registration form, complete, and mail with payment to:
Conference Secretary PO Box 10858, Blackrock, Co. Dublin Tel. +35312782693
Fax: Download a registration form, complete, and fax to: +35312782693
Email:info@saivision.ie Website: www.saivision.ie
Accommodation:
To book campus accommodation at Trinity College please click on
http://www.tcd.ie/accommodation/Visitors/
Room rates are very reasonable. All rooms are serviced with bed linen and towels and cleaned daily.
Complimentary tea and coffee supplies are provided. All rates include continental breakfast.

IF YOU HAVE BOOKED YOUR ACCOMMODATION AT TRINITY

PLEASE SEND an email with your name and dates of your arrival and
departure to
office@anse.eu
THANK YOU!

84
 Comitetul Stiintific al revistei “Copiii de azi sunt parintii de maine” isi exprima intreaga
gratitudine fata de autorii articolelor care au facut posibila aparitia revistei pe parcursul ultimi-
lor 10 ani, pana la acest numar, destinat interactiunii parinte- copil ( nr.24).

In acelasi timp, in scopul de a pastra si ameliora calitatea revistei, Comitetul Stiintific

are responsabilitatea de a selectiona materialele ce urmeaza a fi tiparite in revista. In consecinta,
regretam respingerea unor articole care nu reflecta standardele de calitate ale revistei si care nu
pot fi ameliorate in timpul disponibil, pana la tiparirea revistei.

Datorita acestor aspecte, si pastrand in minte responsabilitatea pe care o are fata de cali-
tatea revistei, precum si recunostinta fata de autorii care contribuie la aparitia revistei, Comite-
tul Stiintific are in pregatire un material privind liniile directoare pentru lucrarile ce urmeaza a
fi prezentate in revista. Acestea reflecta standardele minime ce conditioneaza aparitia articolelor
in revista “Copiii de azi sunt parintii de maine”.

Comitetul Stiintific al revistei Copiii de azi sunt parintii de maine

85
 TALON DE ABONAMENT
Abonaţi-vă la revista COPIII DE AZI SUNT PĂRINŢII DE MÂINE, revistă
tematică de specialitate, editată de
Societatea Naţională pentru Copilul Abuzat şi Neglijat ( SN-CAN)
şi
Centrul de cercetare a interacţiunii copil-părinte (CICOP)
Universitatea de Vest Timişoara

Costul abonamentului: 35 euro/persoană juridică

25 euro/persoană fizică

Revista apare de trei ori pe an şi conţine informaţii la zi în domeniul preve-

nirii violenţei împotriva copilului.

La cerere, puteţi obţine de la redacţie numere tematice anterioare abona-

mentului.

ABONAMENT

COPIII DE AZI SUNT PĂRINŢII DE MÂINE

NUME………………………………………………………………..
ADRESA POSTALĂ (pt expedierea revistei) :
..............................................................................................................................
..........................................................................................................
TAXA (35 euro sau 25 euro)..........................................................

Cont SN-CAN: Banca Comercială Română, Timişoara

RO22RNCB0255008315690001

SEMNATURA...................................................................................

Expediaţi talonul completat, împreună cu copie după ordinul de plată, la adresa:

Prof.univ.dr.Ana Muntean
Universitatea de Vest Timişoara
Calea Bogdăneştilor, nr.32/A, Timişoara

86