Sunteți pe pagina 1din 13

GESTALT PLAY THERAPY

Violet Oaklander

Introducere

Terapia gestaltista este o terapie de sorginte umanista, orientata pe proces, ce se preocupa cu


functionarea adecvata, sanatoasa a organismului ca intreg – senzorial, corporal, emotional si
intelectual. Un anumit numar de principii teoretice desprinse din corpul teoretic al terapiei
gestaltiste se relationeaza si influenteaza direct lucrul cu copiii. Aceste principii includ tipul
relatiei ce se dezvolta intre client si terapeut; conceptul de autoreglare organismica; perturbarile
contactului de granita asa cum se manifesta la copii; modul cum este perceput Eul din acest
cadru teoretic; rolul constientizarii, al experientei si al rezistentei.

Concepte de baza

Relatia Eu/Tu

Aceasta relatie reprezinta un tip particular de relationare, derivate din filosofia lui Martin Buber
(1958). Acesta relationare implica anumite principii. De exemplu, terapeutul se implica total in
sedinta si este dornic sa fie “afectat” de client. Nu exista nici un baraj artificial intre terapeut si
client. Despre aceasta relatie, Martin Buber (1966) spunea:
Despre Eu/Tu se poate vorbi numai cu intraga fiinta. Concentrarea in si fuziunea cu intreaga
fiinta nu poate avea loc fara mine sau doar prin intermediul agentiei mele. Devenirea mea e
posibila prin relationarea cu Tine; din moment ce Eu am devenit Eu, pot spune Tu. Toata
existenta reala presupune (este) intalnire.(p.48)
Terapeutul are responsabilitatea de a intalni copilul, indiferent de modul in care acesta se
prezinta pe sine, respectuos si onorabil. Terapeutul este autentic si congruent, niciodata
manipulator. In acelasi timp, terapeutul trebuie sa tina cont de propriile sale granite, ca sa nu se
piarda in client. De asemenea, terapeutul isi mentine o atitudine care sa sustina potentialul deplin
si sanatos al copilului.

Autoreglarea organismica.

Aceasta este in special reliefata de terapia gestaltista. Fritz Perls (1973), unul dintre fondatorii
terapiei gestaltiste, scria:
Intreaga viata si toate comportamentele sunt guvernate de procesul homeostatic, care mai este
numit si adaptare. Prin acest proces organismul isi mentine echilibrul, astfel ca este sanatos in
conditii foarte variabile. Astfel, homeostazia este procesul prin care organismul isi satisface
nevoile. Din moment ce nevoile sunt foarte numeroase, fiecare dintre ele contribuind la
mentinerea echilibrului, procesul homeostatic se desfasoara permanent.(p. 4)
Copiii reactioneaza la disfunctionalitatile familiei, la trauma, crize si pierderi in moduri relativ
obisnuite de dezvoltare. Ei tind sa se autoinvinovateasca si sa-si asume responsabilitatea pentru

1
tot ce se intampla. Se tem de respingere, abandon si de nesatisfacerea nevoilor lor fundamentale.
Astfel, in permanenta lor cerinta de sanatate, viata, crestere, ei vor face orice pentru a li se
satisface nevoile. Deseori, datorita imaturitatii lor emotionale si afective, ei vor dezvolta moduri
inadecvate de a fi in lume –moduri in care ei cred ca-si vor imbunatati viata si-si vor satisface
nevoile. Un copil poate deveni tacut si retras –comportamente care deseori sunt intarite pozitiv-
ca rezultat al anumitor conflicte nerezolvate din familie. Pe masura ce copilul creste, retragerea
si tacerea vor deveni modurile sale de a fi in lume. Un alt copil isi poate reprima furia, invatand
ca furia este o emotie inacceptabila in familia sa. Organismul, in lupta sa pentru echilibru, va
determina copilul sa-si exprime furia in moduri deviante, dureroase pentru copil.

Perturbarea contactului de granita

Copilul, in lupta sa pentru supravietuire, isi va inhiba, reprima, bloca, restrictiona diferite aspecte
ale organismului: simturile, corpul, emotiile, intelectul. Aceste restrictionari devin perturbari ale
contactului de granita si cauzeaza intreruperi ale procesului natural, sanatos de autoreglare
organismica.
Cand copilul isi inihiba organismul, se dezvolta comportamente si simptome adverse. Unii copii
vor retroflecta (atrege inauntru) energia care ar trebui sa fie eliberata in afara. In esenta, isi vor
face lor ceea ce ar fi vrut sa faca altora. Vor avea astfel dureri de cap, de stomac, isi vor smulge
parul. Alti copii vor deflecta trairile lor, deviindu-se de la adevaratele sentimente de suparare
sau furie. Vor avea iesiri isterice, ii vor lovi pe altii, si in general se vor angaja in
comportamente de acting-out.
Alti copii isi vor evita emotiile dureroase prin fantazare, reverie. Altii devin hiperactivi. Aceste
comportamente si altele sunt numite perturbari ale contactului de granita (uneori sunt numite
rezistente in literatura terapiei gestaltiste) deoarece ele afecteaza contactul sanatos al copilului
cu sine si cu mediul.
Potrivit lui Korb, Gorell si Van de Reit (1989):
Contactul are loc la granita dintre organism si mediu sau dintre organism si diversele sale
parti. Procesul asimilarii si respingerii, al detinerii sau al pierderii, al identificarii cu sau
alienarii de are loc la granita. In acest proces ne defininim in relatie cu mediul nostru. Ne
clarificam cu ceea ce suntem si nu suntem. Pe masura ce crestem, ne modificam in mod constant
granitele pentru a include noi experiente si noi fapte de invatare.(p. 55)
Cand copiii isi limiteaza si inhiba aspecte ale organismului, in special emotii, simtul Eului este
diminuat. Sarcina majora in dezvoltarea lor, de la nastere catre adolescenta, este sa-si separe si
sa-si dezvolte propriile granite si simtul Eului. Cu toate acestea, copiii au un simt al Eului putin
dezvoltat. Ei nu dispun de abilitatea de a relationa cu mediul pe cont propriu. Pentru un copil este
inspaimantator sa-si imagineze ca poate fi dezaprobat, sau poate respins si abandonat, si sa nu i
se satisfaca nevoile bazale. Si cu toate acestea lupta pentru individuare este esentiala.
Cand aceasta lupta le e zadarnicita, incearca sa gaseasca aparente ale Eului in orice mod cu
putinta. Cateodata deflectii precum lovirile sau izbucnirile de furie le confera un simt al Eului si
energie. Cu toate acestea, acest sentiment se disipeaza rapid. Un copil niciodata nu va spune
“Ceea ce face nu merge, nu-mi satisface nevoile. Poate voi incerca ceva mai bun”. In schimb,
copilul va continua, chiar va accelera comportamentul inadecvat.

Simtul Eului

Alte perturbari ale contactului de granita sunt confluenta, proiectia, introiectia. Confluenta este
un aspect obisnuit printre copiii care au dificultati in stabilirea propriilor granite. Confluenta este
opusul separarii. Copilul se simte una cu mama lui, iar lupta pentru separare si individuare

2
devine un proces de durata. Cand copilul a fost ranit, traumatizat, abandonat sau respins, lupta
pentru separare este traita anxios de catre copil. Eul este atat de fragil incat copilul are nevoie de
asigurari permanente ca el exista. Fiind bun, facandu-le pe plac altora, tinandu-se efectiv de altul,
sunt aspecte tipice ale comportamentului confluent si confera un anumit simt al Eului. Copiii
care se comporta astfel au nevoie permanenta de feed-back si intariri din partea altora.
Proiectia este modul clasic prin care copiii isi neaga experientele personale. Multi copii mint si
neaga deoarece au o slaba putere a egoului pentru a-si asuma responsabilitatea propriilor
actiuni. Vor invinovati pe altii pentru lucrurile rele pe care le-au facut. Isi vor proiecta multe din
propriile sentimente asupra altora deoarece este prea dificil si periculos pentru ei sa detina aceste
sentimente. Pentru anumiti copii, a spune “Tatal meu este intotdeauna furios cu mine” este mai
usor decat a sustine ca “Eu sunt foarte furios cu tatal meu”. Proiectia este un mod de a-si proteja
Eul fragil si deseori duce la pierderea propriilor abilitati perceptive.
Introiectiile joaca un rol important in cresterea si dezvoltarea copiilor. Acestea sunt mesaje
fundamentale despre sine si despre a fi in lume pe care copiii le absorb si le incorporeaza. Unui
copil ii lipseste maturitatea de a reflecta asupra si de a discrimina daca ceva este sau nu adevarat
sau daca ceva este adecvat pentru sine. Copilul crede tot ce I se spune despre propria persoana.
Multe din aceste mesaje sunt gresite si intra in conflict cu nevoile de dezvoltare sanatoasa a
copilului. Copilul poate auzi, direct sau in ascuns, ca este prost, rau, lenes, nesimtit…Aceste
introiectii , in combinatie cu egocentrismul bazal al copilului (isi asuma responsabilitatea pentru
tot ce se intampla) sunt dezastruase pentru simtul Eului, pentru stima de sine si pentru conceptul
de sine. Mesajele despre sine si despre modul in care trebuie sa fie in lume se implanteaza adanc
si vor urmari copilul pana la maturitate.

Terapia procesuala

Terapia gestaltista este considerata a fi una de proces; se acorda atentie la ce si cum mai de graba
decat la de ce. Constientizarea procesului poate duce la schimbare. Cand terapeutul ajuta clientul
sa devina mai constient despre ce face si cum face, clientul are atunci posibilitatea sa faca
schimbari.
Polster si Polster (1973) scriau:
Constientizarea de care se preocupa terapia gestaltista este cea care restabileste unitatea
functionarii totale si integrale a individului. Inainte ca individul sa-si schimbe comportamentul
in vreun fel anume el trebuie sa includa senzatiile si sentimentele care-l insotesc. Recastigarea
acceptabilitatii si constientizarii –indiferent de ce poate descoperi aceasta- este un pas crucial
in dezvoltarea unui nou comportament.

Constientizare si experianta

Constientizarea include multe aspecte ale vietii si ale individului. Impreuna cu a deveni constient
de procesualitate, constientizarea senzatiilor, sentimentelor, nevoilor, proceselor gandirii si
actiunilor intareste simtul Eului si determinarea de sine.
Cand copilul se descopera in procesul terapeutic, devine mai constient de cine este, de ce simte,
de ce are nevoie, de ceea ce vrea, de ceea ce face si de modul cum face. Apoi descopera ca poate
face alegeri si ca le poate experimenta. Va lasa la o parte comportamentele neproductive care
l-au adus in terapie. “Nu mai trebuie sa fur pentru a atrage atentia”, spunea un baietel. “Acum
doar o cer” (Oaklander, 1982, p. 71-72)
Experienta este cheia constientizarii, mai ales in lucrul cu copii. A-ti aminti cum este sa mananci
o portocala este incomparabil cu a manca o portocala. A-i oferi copilului experiente diverse este
o componenta esentiala a procesului terapeutic.

3
Rezistenta

Are un rol important in terapie. Nu este vazuta ca dorinta clientului de a nu coopera in procesul
terapeutic, ci ca o pierdere a contactului din partea clientului. Copiii pun in practica multe
manifestari comportamentale, in efortul lor de a face fata si de a supravietui . Aceste manifestari
sunt considerate rezistente deoarece ascund adevaratele emotii si probleme. Rezistenta implica o
inchidere, o separare de aspectele organismului, fie ele simturi, corp, emotii, intelect. Aceasta
inhibitie prejudiciaza simtul Eului si conduce la un contact defectuos cu mediul.
Manifestarea rezistentelor constituie focusul principal in demersul terapeutic. Rezistentele ajuta
terapeutul sa evalueze tipurile de experiente terapeutice de care copilul are nevoie. De exemplu
daca un copil manifesta aceasta rezistenta prin desensibilizarea sinelui, comportandu-se rigid si
mecanic, terapeutul poate include in planul de schimbare o varietate de activitati, experimentw si
experiente care vor elibera gradat functionarea Eului.
Rezistenta imbraca multe forme in cazul copiilor. Este si de asteptat pentru ca este
singurul mod de a se proteja. In fapt, un copil confluent va avea nevoie de experiente care vor
implica anumite rezistente. Pe masura ce copilul incepe sa capete incredere in terapeut isi va
permite sa-si asume riscuri si sa se deschida. Rezistenta se intalneste frecvent pe parcursul
terapiei. Copilul se inchide si se deschide pe sine frecvent. De fiecare data cand are de-a face cu
o situatie ce-i produce teama copilul va manifesta rezistenta. Acest tip de rezistenta trebuie sa fie
apreciat.
De fiecare data cand se ajunge la acest punct cu rezistentele se realizeaza un progres,
deoarece in zidul rezistentei se afla intotdeauna o usa care se deschide catre noi teritorii de
dezvoltare. Acest punct este infricosator pentru copil si e ceea ce Fritz Perls numea impas. Cand
ajungem la un impas suntem martorii procesului de indepartare a vechilor strategii si
sentimente care se dovedesc a fi inutile. Cand recunoastem impasul (punctul de rezistenta)
putem anticipa ca acel copil este pe punctul de descoperi un nou mod de a fi. Astfel, de fiecare
data cand apare o rezistenta, stim ca acolo nu intalnim o granita rigida, ci un loc in care se
poate produce dezvoltarea.
Cand terapeutul respecta rezistenta copilului, iar copilul isi dezvolta din ce in ce mai mult
suportul de sine, acesta va fi capabil sa mearga putin mai departe in drumul sau terapeutic.

Procedura si tehnici

Exista un proces specific in aceasta forma de terapie cu copiii care se relationeaza direct
cu asumptiile teoretice ale terapiei gestaltiste. Acest proces presupune parcurgerea urmatoarelor
etape:
• dezvoltarea relatiei terapeut – copil
• evaluarea si stabilirea contactului
• intarirea la copil a simtului de sine si a suportului de sine
• incurajarea exprimarii emotionale
• sprijinirea copilului in a invata sa-si hraneasca Eul
• centrarea pe procesualitate – in particular pe modul de a fi, care este momentan inadecvat
• finalizarea terapiei

4
1. Relatia terapeut – copil

Este esentiala pentru orice terapie. In lucrul cu copiii, relationarea capata proportii
semnificative, acesta fiind fundamentul procesului terapeutic. Mai mult, relationarea in sine
poate fi curativa.
Caz ilustrativ
Jeannie, de opt ani, a fost lasata intr-o casa de copii pentru aproape un an, dupa ce s-a
nascut. Mama ei nu era sigura ca-si dorea acest copil. A luat-o inapoi dupa ce se implinise anul
respectiv. Apoi, cand Jeannie avea aproape doi ani, mama ei s-a hotarat in sfarsit sa o dea spre
adoptie. Increderea lui Jeannie a fost serios afectata. Era retrasa si distanta chiar si fata de parintii
adoptivi, care au adus-o la terapie temandu-se ca fetita ar putea avea tendinte schizoide.
Terapeutul s-a centrat pe relationare. Respectand lipsa de incredere a lui Jeannie,
terapeutul a fost bland si prevazator in actiunile sale pe masura ce-i propunea fetitei activitati pe
care le realizau impreuna (colorarea unei carti cu imagini). In cateva saptamani Jeannie parea a fi
destul de increzatoare pentru a discuta cu terapeutul si apoi pentru a experimenta activitati mai
expresive. Parintii adoptivi au fost sfatuiti sa se poarte bland si afectuos cu Jeannie mult mai
mult decat o faceau inainte. Jeannie a devenit din ce in ce mai receptiva.

2. Contactul

Acesta implica conectarea cu mediul cat si cu sine. Cand copilul se implica profund in
citirea unei carti, atunci el se afla in deplin contact cu acea carte. Mintea sa nu mai este distrasa –
concentrarea si energia sa sunt complet directionate catre acea carte. Terapeutul intra intr-un
asemenea contact cu clientul pentru a facilita relatia Eu/Tu. Terapeutul nu este numai in contact
cu clientul, ci si cu sine – fiind constient de propiile senzatii corporale, de emotii si de ganduri.
Terapeutul se implica cu toate simturile in situatia respectiva fiind constient de ceea ce vede,
aude, atinge, miroase si gusta. Cu alte cuvinte, terapeutul este prezent total. Cu toate acestea
copilul poate avea dificultati in a ramane in contact.
Copiii care sunt anxiosi, ingrijorati si perturbati – cei care-si blocheaza sentimentele- nu
pot sustine contactul si evita constientizarea de sine precum si cea a aspectelor mediului pentru a
se proteja. Ei se vor angaja in una sau mai multe perturbari ale contactului de granita. Cand
copiii evita contactul, Eul este diminuat. Ei isi blocheaza exprimarea deplina a aspectelor Eului.
Ei nu-si utilizeaza pe deplin simturile, corpul este restrictionat, iar mintea nu este disponibila la
intregul ei potential. Pentru unii copii este atat de dificil sa sustina contactul incat vor gasi orice
mijloace de a-l evita. In acest moment, scopul terapiei este sa ajute copilul sa mentina contactul –
sa-si aduca Eul total in terapie.

Caz ilustrativ

Jason a avut multe motive in viata sa sa evite contactul. S-a aratat a fi extrem de
hiperactiv (medicatia a fost folosita fara succes). In biroul terapeutului alerga de colo-colo ,
luand obiectele unul dupa altul si aruncandu-le. Terapeutul a incercat, intr-o maniera blanda,
acceptanta, sa-l implice pe baiat. Il urmarea pe Jason prin camera, comentand asupra fiecarui
obiect pe care Jason punea mana. Acesta insa parea ca nici nu-l aude. La fiecare sedinta care a
urmat, se parea sa Jason se oprea pentru cateva secunde in fata fiecarui obiect pe care dorea sa-l
apuce. La a patra sedinta, baiatul a raspuns marionetei folosita de terapeut cu una a sa. Jason a
devenit din ce in ce mai apt sa interactioneze cu terapeutul si sa se implice in activitati pentru

5
imbunatatirea simtului Eului si pentru exprimare emotionala. Hiperactivitatea sa s-a diminuat nu
numai in sedintele de terapie, ci si in viata sa zilnica.

Stand cu clientul, fara a-l judeca, promoveaza interactiunea deplina. Poate fi util sa incepi
cu orice este de interesul copilului, chiar daca pare a nu fi valoros d.p.d.v terapeutic. Contactul
este fundamental pentru o terapie mai profunda.
Rezistenta este strans legata de contact. Este greu sa intri in contact cu un copil rezistent.
Altii, care par a fi in contact pentru o vreme, se vor inchide brusc. Devin rezistenti in cursul
terapiei, fapt evidentiat de o brusca cadere de energie. Aceasta indica faptul ca dincolo de
rezistenta exista un material cu care copilul nu este gata sa se confrunte. Acest tip de rezistenta
trebuie respectat deoarece copilul arata o lipsa a suportului de sine – puterea egoului- pentru a
face fata acestui material. Pe masura ce sinele se fortifica, copilul este disponibil pentru o terapie
mai profunda.

3. Intarirea Eului

Copiii necesita sprijinirea Eului pentru a-si putea exprima emotiile blocate. Copiii care
au suferit traume, fie ele molestari, abuzuri, moartea a cuiva iubit sau divortul parintilor, isi
blocheaza emotiile in legatura cu trauma respectiva si nu stiu cum sa si-o exprime. Deoarece
copiii sunt egocentristi si iau totul personal, ca parte a procesului lor normal de dezvoltare, isi
asuma responsabilitatea si se autoinvinovatesc pentru orice trauma care intervine. De asemenea,
introiecteaza multe aspecte negative despre sine pentru ca nu au abilitatea cognitiva de a distinge
intre ce este adecvat si ce nu. Aceste mesaje negative produc fragmentari, inhiba cresterea
sanatoasa si integrarea si constituie radacinile atitudinii autodepreciative si a stimei de sine
scazute.
A ajuta copilul sa-si dezvolte un puteric simt al Eului ii confera acestuia o stare de bine si
un sentiment pozitiv despre sine, precum si puterea interioara de a-si exprima emotiile ingropate.
A-i crea copilului experiente care sa-i stimuleze si intensifice folosirea simturilor constituie un
important pas in intarirea Eului. Experiente ce implica vazul, auzul, pipaitul, gustul si mirosul –
modalitati care sunt de fapt functii ale contactului- duc la constientizarea propriilor simturi.
Activitatile sunt concepute in functie de varsta copilului. Jason a avut nevoie de o sedinta
intreaga pentru a se uita printr-un caleidoscop si a-l directiona pe terapeut sa vada ce vedea si el.

Simturile

Pentru cresterea sensibilitatii, iata cateva exercitii:


Pipait: pictatul cu degetele; punerea obiectelor intr-un sac si ghicirea lor; descrierea
texturii diferitelor suprafete; modelarea in lut; miscarea mainilor prin nisip.
Vaz: privitul unor tablouri cu multe detalii; realizarea unor scheme de flori sau fructe.
Ascultat: pictatul in timp ce asculta muzica; potrivirea de sunete cu ajutorul unor
instrumente de percutie; folosirea unui xilofon de jucarie pentru a vedea care sunete sunt mai
inalte sau mai joase, mai aspre sau mai moi.
Gust: a gusta bucati dintr-o portocala si a le compara cu cele oferite de terapeut; a vorbi
despre gusturi preferate sau nu; a gusta ceva dulce si ceva acru.
Miros: mirosirea florilor, fructelor, ierbii...identificarea mirosurilor din recipiente opace.

6
Corpul

Cum terapia gestaltista acorda o mare importanta tuturor aspectelor ce tin de organism, o
atentie deosebita este data si folosirii corpului. Copiii tulburati se restrictioneaza si se rup de
propriile corpuri, in special copiii care au fost molestati sau abuzati. Terapeutul poate oferi
copilului numeroase experiente pentru a-l ajuta sa-si constientizeze corpul.
Jocurile de pantomima sunt foarte utile pentru a creste aceasta constientizare –copiii invata sa
exagereze miscarile diferitelor parti ale corpului pentru a receptiona mesajul acestora. Utila este
si participarea la un grup terapeutic pentru miscarea corpului. In cadrul securizant al terapiei
copiii pot experimenta diferite activitati care sa duca la intarirea Eului. Dandu-le copiilor
oportunitatea de a face alegeri, de a se simti stapani, de a exercita un anumit control si putere le
poate intari simtul Eului.

Caz ilustrativ

Julie, de 10 ani, a suferit ani de zile molestari sexuale si abuzuri fizice pana sa-si
dezvaluie suferintele. Mergea incordata, cu umerii plecati, fiind foarte putin constienta de
senzatiile corporale. Desi a progresat in terapie, postura sa corporala a ramas aceeasi. Au ajutat-o
miscarile corporale si activitatile de constientizare corporala, insa starea ei s-a imbunatatit
consoderabil dupa ce a luat parte la un grup de terapie prin miscare.
Julie, care nu a avut nici un control asupra vietii ei si se simtea fara putere, dupa cateva
saptamani in terapie, a inceput sa capete control asupra modului de desfasurare a sedintelor. A
inventat jocuri cu o minge moale ; a condus diferite activitati de joc, precum jocul de-a scoala,
de-a medicul si restaurantul, oferind terapeutei sfaturi privind rolurile sale si replicile din cursul
jocurilor. Terapeuta s-a supus directivelor lui Julie, facandu-i pe plac. Desi aceasta a fost doar o
situatie de joc, Julie si-a dezvaluit puterea si controlul in limitele jocului. Aceasta era o
experienta noua si valoroasa pentru ea.

4. Definirea Eului

Intarirea Eului poate fi o experienta cognitiva in anumite momente. A defini Eul


inseamna a formula propozitii referitoare la ceea ce-i place copilului, la ceea ce nu-i place, la
ceea ce doreste, vrea, la nevoile Eului. Exprimarea gandurilor, opiniilor si ideilor definesc mai
departe sinele. A invata sa discriminezi –a distinge intre sine si mediu- este o alta fateta a
delimitarii sinelui : ‘asta e ceea ce sunt – asta e ceea ce nu sunt’.

5. Exprimarea emotionala

Energia agresiva

Actiunea necesita energie agresiva. Pentru a intampina nevoile, fie ele de hrana sau de
exprimare emotionala, este necesara actiunea. Joel Latner (1986) spunea :
Atat formarea gestaltului, cat si distrugerea lui, sunt rezultatele proceselor structurale
intrinseci existentei. In procesul vietii, trebuie sa creem si sa distrugem. Aceste procese sunt
agresive. Ele nu se intampla ca de la sine. Este necesara si participarea noastra activa.

7
Distrugerea gestaltului, in acest context, se refera la inchiderea creata de satisfacerea unei
nevoi. Atunci cand acea nevoie particulara a fost satisfacuta, aceasta a capatat o alta forma, si o
noua nevoie a aparut.
Energia agresiva presupune mai mult decat putere ; ea implica actiune. Copiii perturbati
se simt confuzi din cauza acestei energii. Fie o reprima (retroflectia) si se prezinta ca fiind
tematori, timizi si retrasi, fie isi exprima aceasta energie dincolo de granitele Eului (deflectie)
prin lovire, lupta, incaierare si in general prin actiuni agresive. A ajuta copiii sa simta aceasta
energie si sa se simta comfortabil cu ea este o conditie pentru exprimarea emotiilor inabusite.
Experientele cu aceasta forta interna sunt modelate in contextul jocului si implica interactiuni cu
terapeutul.

Caz ilustrativ

Julie, pana nu demult restrictionata si timida, a fost incurajata sa-si exteriorizeze energia
agresiva in jocul cu papusile. Desi majoritatea copiilor manifesta agresiune in jocul cu papusile,
fac acst lucru intr-un mod reactiv si nu stabilesc nici un contact. Terapeuta a atacat crocodilul lui
Julie cu un rechin, acesta avertizandu-l pe crocodil ‘sa nu ma musti cu gura ta mare’. Crocodilul
lui Julie a muscat intentionat rechinul terapeutei, acesta murind si scotand sunete puternice de
agonie. Acest scenariu a fost rejucat de multe ori pana cand papusa lui Julie a muscat puternic
papusa terapeutei si Julie se bucura evident de agonia mortii rechinului. Alte experiente cu
aceasta forma de energie au inclus stalcirea lutului, batai cu spuma impreuna cu terapeutul, si
alte jocuri energice. Simtindu-se comfortabil cu exprimarea acestei puteri interioare, Julie a putut
sa vorbeasca despre abuzuri si sa-si exprime trairile de furie si ura.
Ivan, de 8 ani, a fost martorul violentei din casa sa pana cand mama a fugit si l-a luat si
pe el, lasand in urma tot ceea ce-i era familiar. In noul sau mediu, Ivan era exploziv in clasa,
lovea alti copii, si se lupta atat fizic cat si verbal cu mama sa. Cam la mijlocul procesului
terapeutic, terapeutul a introdus diverse activitati ce implicau folosirea energiei agresive. Ivan se
bucura de jocurile cu terapeutul in care ataca cu figurine masculine, in care tragea la tinta cu
pistoale de plastic s.a. Numai apoi a fost capabil sa-si ordoneze si sa-si exprime sentimentele
legate de trauma sa si de pierderile suferite. Comportamentul sau de la scoala si de acasa s-a
imbunatatit considerabil.
Se pare ca, copilul, mai ales daca se apropie de adolescenta, va evita sa se confrunte cu
trairile profunde pe care le tine ascunse si care interfereaza cu cresterea sanatoasa. Copilul nu are
suport propriu pentru a se confrunta cu intensitatea si puterea acestor trairi, si deseori isi reprima
aceste sentimente astfel incat nu mai are constiinta existentei lor.
Interventia terapeutului, prin intermediul activitatilor si experientelor bazate pe
constientizarea aspectelor blocate si ascunse ale Eului, conduce copilul catre exprimarea de sine.

Exprimarea trairilor

In procesul terapeutic se folosesc multe tehnici expresive, creative si proiective care ajuta
copilul sa-si exprime emotiile pe care le tin ascunse, dar si sa experimenteze si sa-si intareasca
aspectele stagnante ale Eului. Aceste tehnici implica desenul, pictura, colajul, modelatul in lut,
fantazarea si imaginarea, povestirea, jocul cu papusi, jocul in nisip, dramatizarea, metaforele,
miscarile corporale, constientizarea corporala, fotografia. Acestea constituie mijloace proiective
puternice care pot evoca trairi puternice.
Suportul de sine este o conditie apriorica exprimarii emotionale. Mai mult, anumiti copii
au nevoie ca mai intai sa se apropie de exprimare intr-o maniera cognitiva. Vorbind despre
diverse trairi, facand liste cu propriile sentimente, jucand jocuri care implica articularea
sentimentelor, experimentand trairile prin muzica, desenand fericirea si tristetea –ajuta copiii sa

8
se familiarizeze si sa se simta comfortabil cu idea de traire. Acestea, impreuna cu activitatile de
intarire a Eului, ajuta copiii sa se exprime autentic.
O modalitate de folosire a tehnicilor expresive si proiective este sa ajuti copilul sa-si
exprime sentimentele in mod metaforic si apoi sa-si insuseasca proiectia. Susan de 13 ani a
desenat un iepuras care era singur si ratacit prin padure. Impreuna cu terapeuta a creat o poveste
despre acest iepuras care a gasit modalitati de a supravietui in pofida izolarii sale. Iepurasul era
foarte trist pentru ca-si pierduse mama si tatal si cateodata se aseza sub un copac si plangea
continuu. Cand terapeuta a intrebat-o daca ea s-a simtit vreodata ca iepurasul, Susan a inceput sa
planga si sa vorbeasca despre mama ei, care a abandonat-o.
Intr-un alt caz, Jeffrey de 10 ani a facut o scena in nisip ce infatisa perechi de animale
care se luptau. A jucat rolul fiecarui animal, exprimand multa furie. Cand terapeuta l-a intrebat
daca s-a simtit vreodata furios ca leul, Jeffrey a inceput sa-si exprime propria-i furie legata de
moartea tatalui.
Tehnicile proiective ajuta de asemenea copilul sa-si exprime direct emotiile. Terapeuta i-
a cerut lui Julie, fetita abuzata si molestata, sa faca din lut o figurina a celui care a molestat-o.
Atat terapeuta cat si Julie au inceput sa tipe la acea figurina, iar apoi Julie a distrus-o cu o paleta
din cauciuc.
John, de 11 ani, a avut un frate care a murit. John a facut o figurina din lut a fratelui sau.
Terapeuta i-a sugerat sa-i vorbeasca fratelui sau. In timp ce-i spunea fratelui sau cat de mult ii
lipseste, lacrimile ii siroiau pe obraji, apoi si-a luat ramas bun de la el si a pupat figurina.
Nu numai ca aceste tehnici ofera copiilor obiecte concrete, carora li se pot adresa cu
usurinta, ci si simplul fapt de a le crea ajuta copii sa intre in contact cu zone ascunse din
interiorul lor. Copilul se poate exprima pe sine prin aceste medii creative in moduri care altfel i-
ar parea dificil chiar si de articulat.
Gina, de 9 ani, a facut din nisip o scena ce infatisa un cimitir, spunand ca divortul
parintilor sai a fost precum moartea. Michel, de 11 ani, a aranjat in cutia cu nisip soldatei si
masini de razboi, spunand ca divortul parintilor sai a fost precum un razboi. In ambele cazuri,
creatiile lor au condus la exprimarea unor emotii profunde si la sentimente de usurare si calm.

6. Cresterea (hranirea) Eului

Inseamna a-l ajuta pe copil sa invete sa-si accepte partile pe care le uraste si sa lucreze cu
ei insisi pentru a ajunge la sentimente de integrare si pretuire de sine. Mai mult, ii invata sa se
poarte bine cu ei insisi. Acest din urma concept este revolutionar pentru majoritatea copiilor,
pentru ca ei au invatat ca este un act de egoism sa se pretuiasca pe ei insisi. Astfel ca ei cauta la
altii sa-i pretuiasca si sunt dezamagiti atunci cand acestia nu o fac. Adolescentii se simt vinovati
atunci cand fac ceva dragut pentru ei insisi, si acest lucru mai mult dauneaza decat sa intareasca.
Chiar si un copil mic, mai ales cel perturbat, are un simt critic foarte bine dezvoltat. Isi
dezvolta introiectii negative foarte puternice si deseori se critica mai mult decat o fac parintii.
Aceasta instanta judecatoreasca, deseori ascunsa fata de ceilalti, nu este deloc benefica
dezvoltarii sanatoase. Copilul isi poate spune ‘ar trebui sa fiu un baiat mai bun ‘, dar intelesul
acestei dorinte este dincolo de puterea sa de intelegere. ‘A fi mai bun’ il conduce deseori la
disperare. Acceptarea tuturor partilor Eului, chiar si a celor urate, este o conditie apriorica a
dezvoltarii sanatoase. (Oaklander, 1982, p. 74).
Prima parte a procesului de crestere a Eului presupune scoaterea la suprafata a celor mai
urate parti ale Eului, care de obicei sunt introiectii negative, mesaje despre sine care au fost
absorbite in copilaria timpurie. Copiii au tendinta sa se identifice total cu aceste parti negative
(chiar daca acest fapt duce la fragmentarea Eului). A-si da seama ca aceste parti sunt doar un
aspect al Eului este ceva nou pentru copil. O data identificata o astfel de parte, copilului i se cere
sa o deseneze sau sa o modeleze in lut, sau sa o reprezinte printr-o papusa. Aceasta parte este

9
astfel descrisa complet, chiar exagerata. Se initiaza si un dialog intre copil si acesta parte, deseori
copilul invocand enunturi critice, chiar agresive la adresa acestei parti. Astfel copilul isi exprima
agresivitatea in exterior si nu in interior, catre sine, construindu-se astfel un suport de sine pentru
urmatorul pas, care implica descoperirea unui element pozitiv, hranitor in interiorul Eului sau.
Tehnicile proiective pot fi folosite, asemenea unei zane din basme, pentru acceptarea partii urate
din sinele propriu. Realizand ca o asemenea parte poate fi de fapt o credinta incorporata la o
varsta frageda, copilul este ajutat sa-si dezvolte o instanta hranitoare pentru sine.

Caz ilustrativ

Stephen, de 10 ani, isi exprima furia si dezgustul fata de un desen ce infatiseaza partea
urata a Eului sau, care, sustinea el, nu-l lasa sa faca nimic bine si-l facea sa se loveasca mereu de
diverse lucruri. A fost sfatuit sa-si aleaga o papusa ce infatisa o zana si care-i putea vorbii acestei
parti urate. Prin cuvintele lui Stephen, zana spunea acestei parti ‘Nu-ti este teama sa incerci
mereu lucruri noi si-mi place asta la tine’. Baiatul s-a intors mirat catre terapeuta si a strigat ‘
Asa este ! Incerc mereu lucruri noi !’ In acel moment s-a produs integrarea. Terapeuta i-a
sugerat lui Stephan sa-si imagineze ca zana va sta pe umarul sau ori de cate ori el simte nevoia,
si ca ii va spune ca ii place de el si ca-l admira ca incerca mereu sa faca lucruri noi. In sedintele
urmatoare baietelul spunea despre sine ca nu mai era asa de prostanac precum se credea.
Joane, de 7 ani, credea ca este proasta pentru ca ii era greu sa invete sa citeasca. Prin
cuvintele sale, zana ei ii spunea ‘nu esti chiar asa proasta –esti chiar foarte buna la matematica’
Julie spunea ca in adancul ei era foarte rea si ca-si merita abuzul. A creat din lut o
figurina care o infatisa pe Julie la 4 ani, varsta la care isi aminteste primul abuz. Nu i-a fost greu
sa vada ca aceasta mica figurina nu merita un asemenea tratament, astfel ca Julie a vorbit cu
micuta fetita intr-un mod bland, hranitor. Terapeuta a sfatuit-o pe Julie sa-si aleaga dintre
jucariile ei de plus una care sa fie Julie de 4 ani, si in fiecare seara sa o imbratiseze si sa-i spuna
ca o iubeste. Dupa acest exercitiu Julie a devenit mai puternica.
Copiilor li s-a cerut sa faca liste cu lucruri frumoase pe care le-ar face pentru ei insisi ;
pentru unii dintre ei, nu este deloc o sarcina usoara. Apoi sunt sfatuiti ca un fiecare zi sa faca cate
unul dintre lucruri pentru ei, pastrand o evidenta a ceea ce au facut. Experimentand astfel de
lucruri, copii s-au simtit mai puternici si mai bucurosi. A-ti asuma responsabilitatea pentru
propriile alegeri in viata poate incepe prin a alege sa fi dragut si iubitor cu tine insuti.

7. Centrare pe procesualitatea inadecvata a copilului

De obicei, copilul este adus in terapie din cauza simptomelor si comportamentelor care
ingrijoreaza parintii si care interfera cu dezvoltarea sanatoasa a copiilor. Aceste simptome si
comportamente par a fi singurele modalitati ale copilului de a face fata si de a supravietui intr-o
lume stresanta. In general, dupa ce copilul a trecut prin procesul terapeutic, aceste
comportamente sunt inlaturate, iar copilul manifeste modalitati mai sanatoase de a trai si de a
interactiona.
Dupa cateva luni de terapie, majoritatea copiilor au un simt al Eului mai puternic si
dezvolta comportamente adecvate. Treptat lui Jeannie i-a crescut increderea in ceilalti si si-a
dezvoltat un puternic simt al Eului. A inceput sa-si exprime clar emotiile si in final s-a
transformat, dintr-o fetita timida, intr-una puternica. Jason, care era hiperactiv, nu a mai avut
nevoie sa se miste fara nici un motiv pentru a evita contactul. Acum are bune abilitati de contact
si este calm si prezent in mai toate situatiile. Ivan nu mai este irascibil la scoala, nu-i mai bate pe
ceilalti copii si nu mai este agresiv cu mama sa.

10
Totusi, la anumiti copii schimbarea nu se produce si anumite comportamente inadecvate
se mai pastreaza chiar si dupa multa munca terapeutica. In acest punct al demersului, atentia este
centrata pe aceste comportamente sau simptome. Gestaltistii propun, in acest stadiu al terapiei,
a-i oferi copilului oportunitatea de a-si experimenta total Eul in interiorul propriei procesualitati.
Apoi, terapeutul poate concepe activitati care-i permit copilului sa se experimenteze pe sine intr-
o noua lumina.
Terapia gestaltista este una de proces, centrata pe ce-ul si cum-ul comportamentului.
Schimbarea se produce prin constientizare si experimentare. In acst context, schimbarea pare a fi
paradoxala. Arnold Beiser (1970) spunea : ,,Schimbarea intervine atunci cand cineva devine
ceea ce este, si nu cand incearca sa devina ceea ce nu este’’ (p. 77)
Korb, Gorrell si Van de Riet (1989) mentionau :
« Procesele importante ale schimbarii nu sunt relationate cu incercarea de a te
schimba…Interventiile, corect administrate si directionate, pot conduce clientul la
experimentarea si intelegerea fortelor si rezistentelor din interiorul propriei experiente. In acest
fel interventia poate delimita mai specific ceea ce a fost experimentat si de asemenea poate
semnala momentul aparitiei problemei si modul in care problema este mentinuta. Schimbarea se
produce prin intermediul centrarii prezente, spontane pe aspectele experientei clientului.”(p.
70)
Astfel, cheia terapeutica consta in a concepe activitati si experimente care ajuta clientul
sa-si directioneze atentia catre propriul comportament. O conditie apriorica o constituie insa
sentimentele de valorizare de sine si suport de sine, precum si abilitatile de a-si exprima emotiile,
in special pe cea de furie.

Caz ilustrativ

Jenny, de 12 ani, era foarte timida. Traia intr-o familie numeroasa si dezordonata, si era
cumva pierduta in aceasta atmosfera. Terapeuta a lucrat cu familia si separat cu fetita si, desi se
parea ca se facuse o treaba destul de buna, Jenny a ramas foarte timida, mai ales atunci cand era
in prezenta altor copii. Un grup terapeutic i-ar fi fost de ajutor lui Jenny pentru a-i permite sa
exerseze noile abilitati, dar pentru moment grupul nu era disponibil. Terapeuta a conceput un
experiment in care Jenny ar fi incercat sa se apropie de un grup de copii de pe terenul de joaca si
sa fie foarte atenta la trairile si gandurile sale. In urmatoarea sedinta, Jenny a desenat aceste
trairi, folosind multe culori, si si-a listat gandurile : ,,copiii nu ma plac ; nu sunt destul de buna’’.
Jenny a fost capabila sa recunoasca ca aceste ganduri erau vechi mesaje despre ea insasi.
Mai departe, terapeuta a conceput un alt experiment in care Jenny trebuia sa le ceara
copiilor permisiunea de a se juca cu ei, doar pentru a vedea ce se intampla. Fetita a fost foarte
intrigata de ideea acestui experiment si simtea ca poate face fata oricarei respingeri pentru ca era
de fapt ceea ce ea astepta in mod normal. Astfel, cu sprijinul terapeutei si cu ideea ca acesta era
doar un experiment, Jenny a acceptat sa se implice. S-a apropiat de un grup de copii care se
jucau si i-a intrebat, timid, daca se poate juca si ea ; a fost primita fara nici o remarca. Prin mai
multe astfel de experimente, Jenny a uitat treptat de rusinea ei.
Barbara, de 17 ani, care initial venise in terapie pentru faptul ca mintea continuu, a
recunoscut ca mai mintea cateodata, chiar daca nu-si dorea acest lucru. Terapeuta nu s-a centrat
serios pe aceasta problema, de vreme ce era vazuta ca un simptom al unor perturbari mai
profunde. Fata a fost incurajata sa descopere momentul in care a mintit pentru prima data, si
amintirea ei a fost cea a unui internat in care, daca nu fabrica o minciuna, nu era acceptata de
ceilalti copii. Barbara a vorbit intr-un mod protector cu fetita de 4 ani care era, spunandu-i ca ea,
Barbara de 17 ani, o placea si o accepta chiar si fara sa aiba ceva extraordinar de spus. A fost
nevoie de ceva munca, dar curand Barbara a devenit capabila sa-si dea seama cand minte si sa

11
realizeze ca acesta era un vechi pattern de care nu mai avea nevoie. Un aspect important al
acestei proceduri este acela de a-si accepta si intelege acea parte a Eului care minte.
Stuart, de 10 ani, a venit in terapie cu o varietate de comportamente dezadaptative, iclusiv
furtul. Desi imbunatatirea a fost considerabila, ocazional baietelul mai fura. Terapeuta i-a cerut
sa fie foarte atent la ceea ce simte si la ceea ce se intampla in jurul sau atunci cand simte nevoia
sa mai fure. Stuart si-a dat seama ca fura atunci cand era furios pe parintii sai. Prin aceasta
constientizare, terapeuta a putut sa-l ajute pe Stuart sa invete modalitati mai acceptabile de a face
fata sentimentelor de furie.

8. Proceduri finale (de incheiere a terapiei)

Finalizarea terapiei nu este un simplu sfarsit, ci o parte foarte importanta a procesului terapeutic
gestaltist. Intr-un anumit sens, terapia a constituit figura centrala a vietii clientului, si
completarea acestui gestalt ii permite clientului sa treaca mai departe, catre noi aspecte. Cum
nevoile au fost satisfacute, noi competente au fost dobandite si noi descoperiri au fost facute,
acum este o perioada de echilibru si satisfactii. Acesta este incheierea gestaltului si din acest
moment copilul poate creste si se poate dezvolta sanatos.
Conceptul de sfarsit sau incheiere este unul gresit inteles, pentru ca nu exista un final
propriu-zis al terapiei, mai ales in lucrul cu copiii. Singura limita in calea abordarii terapeutice a
situatiilor este stadiul de dezvoltare in care se afla copilul. Incheierea se face la acel stadiu
particular. Daca o fetita de 3 ani a fost traumatizata in vreun fel, ea poate lucra cu anxietatile si
trairile ei legate de acea trauma atat cat ii permit abilitatile ei cognitive si emotionale de la trei
ani. In anumite momente din viata sa, anumite aspecte se pot lega de acea trauma , cauzand
comportamente inadecvate sau simptome, necesitand o noua terapie centrata pe nivelul ei actual
de dezvoltare.
Copiii ating un platou care indica momentul de incheiere. Indicatorul cel mai bun este
faptul ca copilul se descurca bine in viata si-n afara cadrului terapeutic, iar in sedintele
terapeutice pare sa fie lipsit de energia de care pana atunci dadea dovada. Din pacate, terapia se
mai incheie si cand copilul nu a atins acest platou. Cateodata copilul se descurca bine acasa si la
scoala, iar in sedintele terapeutice se face in continuare un lucru bun. Parintii, deseori din motive
financiare sau de timp retrag copilul din terapie.
Indiferent de motivul incheierii terapiei, este nevoie sa se tina o ultima sedinta speciala,
in care se acorda o mare atentie concluziilor. Ideal ar fi ca copilul sa fie anuntat cu trei-patru
sedinte inainte de final ca terapia se va incheia. La ultima sedinta se face un fel de ritual, in
functie de varsta copilului. O modalitate de a incheia in mod special terapia ar fi ca terapeutul si
copilul sa aleaga un joc preferat sau o activitate placuta ; sa-si faca felicitari de ramas bun pe
care sa le schimbe intre ei ; sa revada desene, fotografii sau scenele in nisip pe care copilul le-a
facut in cursul terapiei.

Concluzii

Variatele concepte teoretice si principii ale terapiei gestaltiste sunt foarte adecvate in lucrul cu
copiii. Terapeutul respecta unicitatea si individualitatea procesualitatii fiecarui copil, si-n acelasi
timp ofera activitati si experiente care ajuta copilul sa-si reinnoiasca si sa-si intareasca acele
aspecte ale sinelui care au fost reprimate , restrictionate si probabil pierdute. Terapeutul niciodata
nu devine intruziv si nu forteaza, ci creeaza intr-un mod bland un mediu sigur in care copilul se
poate angaja in experimentarea deplina de sine. Sedintele imprumuta intr-un fel fenomenologia

12
unui dans : in unele momente terapeutul este cel care conduce, in altele, copilul. In acest fel
copilul se angajeaza pe propriul sau drum de crestere sanatoasa si adecvata.

13