Sunteți pe pagina 1din 11

Enigma Otiliei

I. Apariţie, geneză
Romanul „Enigma Otiliei” este cea mai cunoscută realizare literară a celebrului critic şi istoric
literar, poet, prozator, dramaturg, eseist, publicist: George Călinescu (1899-1965). Dintre cele mai cunoscute
opere ale acestuia amintim: volumul de istorie literară: „Istoria literaturii române de la origini până în
prezent”(1941), monografiile: „Viaţa lui Mihai Eminescu”(1932), „Opera lui Mihai Eminescu”(1934-1936),
„Viaţa şi opera lui Ion Creangă”(1964) şi romanele: „Cartea nunţii”(1933), „Enigma Otiliei”(1938), „Bietul
Ioanide”(1953), „Scrinul negru”(1960).
Se pare că subiectul romanului are unele rădăcini în experienţa de viaţă a autorului:
- motivul orfanului este inspirat din propria copilărie: fiu nelegitim al Mariei Vişan, adoptat
la 8 ani, de familia Călinescu din Iaşi; tatăl adoptiv moare curând iar celelalte rude îl privesc cu ostilitate;
- chipul Otiliei i-a fost inspirat de o verişoară, mai în vârstă decât el, al cărei chip luminos l-a
păstrat de-a lungul anilor : „fata cu părul ca un fum, exuberantă şi reflexivă, cultă, nebunatică, serioasă,
meditativă, muzicantă (şi Otilia copilăriei cânta la pian, Dumnezeu ştie cum). Ori de câte ori admiraţia mea
a înregistrat o fiinţă feminină, în ea era un minimum de Otilia” (G. Călinescu - „Cronicile optimistului”)
- istoricii literari au sesizat o serie de asemănări între personajul Felix şi portretul autorului,
asemănări intelectuale (tineri studioşi, ambiţioşi, orfani ), dar chiar şi fizice: „culoarea măslinie a obrazului”,
„tăietura elinică a nasului”;
II. Construcţia subiectului şi a discursului narativ
Amplul material al romanului este structurat în 20 de capitole.
Incipitul romanului este lung, elaborat oferindu-ne, pe câteva pagini, detalii precise despre locul,
despre timpul şi despre principalele personaje ale romanului. Timpul este precizat: „o seară de la începutul
lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele zece”. Primul personaj cu care facem cuoştinţă este tânărul Felix
Sima, cel care străbătea străzile „marelui sat ce era atunci Capitala.” Prin ochii lui facem cunoştinţă cu strada
Antim, „o caricatură în moloz a unei străzi italice” pe care stătea unchiul său, Costache Giurgiuveanu, a cărui
casă o căuta Felix. Aflăm câte ceva despre istoria acestui tânăr: orfan de ambii părinţi, terminase Liceul
Internat din Iaşi, iar acum intenţiona să-şi continue studiile la Bucureşti. Identifică locuinţa unchiului său şi
este nedumerit de aspectul neîngrijit al casei. Felix sună dar bătrânul care răspunde pare că nu-l cunoaşte şi,
când Felix îi spune pe cine caută, răspunde răguşit: „Nu-nu-nu ştiu... nu-nu stă nimeni aici, nu cunosc!” fără
să dea alte explicaţii. Felix pleacă contrariat deoarece îşi anunţase vizita şi fusese invitat să vină. Verificând
din nou adresa şi amintirile sale despre unchiul său, se întoarce. Acelaşi bătrân îl întâmpină, dar Felix este
salvat de apariţia providenţială a unei fete în care o recunoaşte pe verişoara sa Otilia. Aceasta clarifică
lucrurile şi lămureşte situaţia: „Dar, papa, e Felix!” Apoi Felix este condus de Otilia până în sufragerie, unde
cunoaşte pe apropiaţii familiei, strânşi la o partidă de cărţi: tanti Aglae, sora lui moş Costache, Aurica, fiica
acesteia şi Pascalopol, un moşier bogat. Mai târziu îl descoperă în umbră pe Simion, soţul Aglaei care cosea la
gherghef şi pe care nu i-l prezentase nimeni.- această primă scenă este considerată un artificiu narativ, folosit
de narator ca un pretext de a ne prezenta principalele personaje ale romanului (comparabilă cu scena horei din
romanul „Ion” de L. Rebreanu) - . După conversaţia introductivă, Felix este uitat de ceilalţi, îşi caută un loc
pe o canapea şi urmăreşte jocul şi conversaţia celorlalţi. Într-un târziu, la sugestia Auricăi, Otilia îl serveşte pe
Felix cu două prăjituri. Apoi este condus să doarmă în camera Otiliei, deoarece nu exista o alta pregătită.
Putem spune că acest prim capitol al romanului constituie expoziţiunea acestuia.
Intriga romanului se dezvoltă pe două planuri narative principale care se întrepătrund: urmărim
alternativ o poveste de iubire şi povestea unei moşteniri.
A. Povestea de iubire are în centru un triunghi conjugal: Felix-Otilia-Pascalopol. Încă din prima
seară petrecută în casa unchiului, Felix se simte atras de Otilia: „Pentru întâia oară, Felix era prins de braţ
cu atâta familiaritate de o fată şi pentru pentru prima oară, luând act de izbucnirea unei simţiri latente,

1
încercă şi acul geloziei.” Pe măsură ce iubirea lui pentru Otilia devine tot mai profundă, Felix încearcă şi
sentimentul geloziei, văzând „calineriile” cu care Otilia îl înconjoară pe Pascalopol. Un moment important în
evoluţia relaţiei Felix-Otilia este vizita pe care o fac împreună la moşia lui Pascalopol. Drumul străbătut cu
brişca peste întinderile fără sfârşit ale Bărăganului oferă pretextul pentru o amplă pauză descriptivă (realizată
tot prin prisma lui Felix) în care peisajul este descris în dimensiuni colosale, hiperbolizate şi în afara timpului:
„Şi cum totul părea pe acest orizont, lipsit de dimensiune, colosal, Felix avu intuiţia pustietăţii scitice
învăţate la şcoală. Aici nimic nu putea fi aşezat într-un moment al istoriei, nici un monument, nici o formaţie
a solului nu amintea vreun ev. Totul era rămas pe loc, în afara oricărei epoci, într-o absolută neistoricitate.
Dacă înaintea trăsurii ar fi răsărit deodată câţiva călăreţi acoperiţi din cap până-n picioare în sârmă, ca
barbarii de pe Coloana Traiană, (...) Felix nu s-ar fi mirat de loc.” La moşie Felix stă mai mult în preajma
Otiliei, însoţind-o în toate proiectele copilăreşti: cavalcada în doi pe acelaşi cal, escaladarea stogurilor de fân,
scăldatul în iaz. Totuşi Felix observă, ros de gelozie, familiaritatea dintre Otilia şi Pascalopol, care-i satisface
acesteia toate capriciile. Pe de altă parte Pascalopol este indispus de apropierea dintre Felix şi Otilia şi e
conştient de dezavantajul vârstei sale, în comparaţie cu mult mai tânărul său adversar, Felix.
După întoarcerea la Bucureşti, Felix se hotărăşte să-i mărturisească Otiliei sentimentele sale.
Neîndrăznind s-o abordeze direct, îi lasă o scrisoare în cameră. Otilia nu acordă atenţie mesajului primit, iar la
insistenţele lui Felix, îi declară că-l iubeşte şi ea, dar tonul ei este mai degrabă fratern sau chiar matern.
Mereu îl dojeneşte pe Felix „Nu eşti deloc cuminte.” şi încearcă să-l facă să se orienteze mai mult asupra
studiului. Dar Felix este tot mai asiduu, încercând să se asigure că Otilia îl iubeşte numai pe el.
La insistenţele lui, Otilia încetează să-l mai primească pe Pascalopol, nici nu mai iese în oraş cu
acesta. Însă efectul nu este cel scontat: Otilia e permanent indispusă, moş Costache e îngrijorat, Felix însuşi se
simte vinovat de egoismul său. Pascalopol îl întâlneşte pe stradă şi-l invită la o discuţie. Pascalopol arată
înţelegere pentru sentimentele lui Felix şi-i povesteşte istoria relaţiei sale cu Otilia pe care o susţinuse de
mică, suplinind absenţa mamei şi zgârcenia tatălui vitreg. Moşierul îi mărturiseşte lui Felix iubirea sa pentru
Otilia, precizând: „n-am prea stat să disting ce e patern şi ce e viril în dragostea mea.” Admite că banii de
care dispune sunt absolut necesari pentru o fată ca Otilia, obişnuită cu luxul, o fată care vrea să-şi satisfacă
orice capriciu. În final, Pascalopol îl imploră patetic pe Felix să-i redea bucuria de-a o întâlni pe Otilia:
„Domnule Felix, mi-ai întunecat existenţa, îţi spun drept, mi-ai stricat nişte nevinovate tabieturi de celibatar.
Am nevoie de domnişoara Otilia, ea e micul meu viţiu sentimental. Dacă nu pot fi un amant, rămân
întotdeauna un părinte. Pentru voi amândoi. Aşa să mă crezi.” Pascalopol revine în casa din strada Antim,
spre marele entuziasm al Otiliei, care redevine veselă, umple casa cu „concerte nebune de pianoforte”.Moş
Costache este fericit de reintrarea lucrurilor pe vechiul lor făgaş, în timp ce familia Tulea este foarte
decepţionată. Felix trăieşte momente de îndoială când Otilia e absentă sau când ascultă bârfele din familia
Tulea, dar toate suspiciunile se risipesc atunci când Otilia reapare cu ochii ei limpezi şi cu atitudinea ei
dezinvoltă. Se simte frustrat de lipsa unui venit personal, deoarece ar fi vrut să-i facă şi el Otiliei cadouri şi
surprize, ca Pascalopol.
Nemaisuportând şicanele celor din familia Tulea, Otilia pleacă pe neaşteptate, fără a anunţa pe
cineva. Felix este distrus de vestea că Otilia ar fi plecat la moşie cu Pascalopol, cum presupunea unchiul său.
Abia după câteva săptămâni află că Otilia era la Paris cu Pascalopol. Derutat, Felix se lasă antrenat în
petreceri cu ceilalţi colegi, apoi, prin intermediul lui Stănică, o cunoaşte pe Georgeta, „o fată faină”,
curtezană de lux, foarte frumoasă, întreţinută de un general în vârstă. Felix „se bucură din plin de darurile pe
care i le putea oferi fata. ”, încercând astfel să se răzbune pe Otilia. Tot Stănică încearcă să-l atragă pe Felix
într-o relaţie cu o verişoară de-a lui, Lili, pe care Felix o consideră: „drăguţă, simpatică, însă lipsită de
vioiciunea Otiliei, de marele stil al acesteia.” Când revine de la Paris, Pascalopol îl asigură pe Felix de
castitatea călătoriei sale cu Otilia la Paris : „îţi dau cuvântul meu de onoare că m-am purtat cu Otilia, la
Paris, ca un tată.” şi îl avertizează că „Otilia trebuie respectată.” Bătrânul Costache are un accident

2
circulator, în urma căruia Aglae, ocupă milităreşte casa, ca să supravegheze, nu pe cel bolnav ci averea
acestuia. Otilia şi Felix devin din nou foarte apropiaţi, Felix îi cere mereu să-l asigure de dragostea ei. Otilia
încearcă să-i explice că relaţia lor este nepotrivită, deoarece fiecare aveau aspiraţii diferite: el dorea să ajungă
un medic ilustru, iar ea dorea să-şi trăiască din plin anii cei mai frumoşi, deoarece după părerea ei, pentru o
femeie, important e: „...să nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani cel mult. Cât crezi tu că mai
am de trăit în adevăratul sens al cuvântului? Cinci, şase ani! ”
Moartea subită a lui moş Costache, o determină pe Otilia, să părăsească definitiv casa din Antim,
unde era tratată ca o străină tolerată. Din discuţiile cu Felix, observă ambiţia nestăvilită a acestuia de a se
realiza în carieră, seriozitatea cu care studia şi înţelege nepotrivirea dintre ei.
„În fond Otilia se plictisea şi ar fi voit să iasă în oraş însoţită de cineva. Se temea să nu-l tulbure pe Felix şi-l
întrebă într-un chip cu totul vag:
-Ce de mai citeşti! Ai să te-mbolnăveşti.
Se aştepta ca Felix să răspundă: „Dacă vrei pot întrerup puţin lectura”. Însă Felix confirmă:
- Într-adevăr, am mult de lucru!
- Atunci - zise Otilia - te las să-ţi vezi de treabă.”
Nici de această dată nu-l previne pe Felix. Dimpotrivă, îl părăseşte atunci când acesta era cel mai convins de
iubirea fetei. Cu o seară înainte Otilia se oferise să doarmă în camera lui: „Să văd cum e în patul unui băiat”
iar Felix, fericit şi cast, interpretează gestul Otiliei ca pe o dovadă supremă de iubire însă în zori, constată uluit
că Otilia plecase definitiv cu Pascalopol la Paris. Abia peste două săptămâni primeşte o ilustrată de la Paris,
semnată de Otilia, cu o explicaţie laconică: „Cine a fost capabil de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o
dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor.” Din epilogul romanului aflăm că Felix a ajuns „profesor
universitar, specialist cunoscut, autor de memorii şi comunicări ştiinţifice...Se căsători într-un chip care se
cheamă strălucit şi intră, prin soţie, într-un cerc de persoane influente.” După ani de zile, Felix îl întâlneşte
pe Pascalopol de la care află că a redat libertatea Otiliei ca „să-şi petreacă liberă anii cei mai frumoşi.” Otilia
se recăsătorise cu „un bărbat exotic”dar fotografia arătată de Pascalopol arată numai: „o doamnă foarte
picantă, gen actriţă întreţinută (...) un aer de platitudine feminină” fără farmecul inefabil al Otiliei de
odinioară. Pascalopol conchide resemnat: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată: Pentru mine e o enigmă.”
B. În celălalt plan al acţiunii urmărim conflictul între două tabere: familia Tulea, asistată de
Stănică Raţiu şi, de cealaltă parte, Costache Giurgiuveanu, ocrotit în mod dezinteresat de Pascalopol, Felix şi
Otilia. „Mărul discordiei” îl constituie averea lui Costache. Aglae se teme că fratele ei ar putea lăsa averea
Otiliei, anticipează îngrijorată aceată catastrofă şi se sfătuieşte cu Stănică, în legătură cu procedurile juridice
care i-ar putea ajuta. Preocuparea lor este cu atât mai odioasă cu cât moş Costache era perfect sănătos.
Deosebit de avar, acesta deţine o impresionantă avere, constituită mai ales din imobile modernizate şi
închiriate profitabil.
Reţinem din acest plan narativ eternele discuţii meschine din casa Tulea sau felul în care Stănică
spionează casa lui Costache. Intenţionează chiar să-l declare iresponsabil, pentru a contesta un eventual
testament dezavantajos pentru ei. Aflând la un moment dat că bătrânul vrea să o adopte pe Otilia, rudele în
josnicia lor, îl învinuiesc pe Moş Costache de presupuse relaţii incestuoase cu Otilia. Memorabilă este şi scena
din capitolul al-XVIII-lea în care, după primul atac al lui Costache, Aglae ocupă milităreşte casa. Deşi
bătrânul era perfect conştient şi avea nevoie de linişte, fiind în convalescenţă, clanul Tulea se ospătează de
faţă cu bătrânul (din proviziile lui!) şi vorbesc despre el, ca şi când ar fi murit deja.
Deşi bogat, bătrânul Giurgiuveanu nu este capabil să-şi investească banii. Pascalopol îl sfătuieşte să-i
încredinţeze băncii şi să-i dea o parte Otiliei, dar bătrânul nu e mulţumit decât atunci când ţine pachetul cu
bani asupra lui. Moş Costache vinde o parte din proprietăţi şi devine obsedat de găsirea unui loc cât mai sigur
pentru banii săi. Cu toată vigilenţa Aglaei, banii ajung pe mână celui care este cel mai puţin îndreptăţit să-i
primească: Stănică Raţiu. Acesta fură banii de sub salteaua pe care moş Costache zăcea bolnav, provocându-i

3
un atac de cord fatal. Acest episod poate fi considerat punctul culminant al romanului. Astfel banii agonisiţi
de Giurgiuveanu ajung să-l promoveze social pe ucigaşul acestuia, pe Stănică. Aglae va moşteni casa din
Antim şi alte proprietăţi, fără să afle ce s-a întâmplat de fapt cu banii fratelui ei.
Deznodământul este unul închis, clar: Otilia pleacă cu Pascalopol, Stănică se realizează cu ajutorul
banilor furaţi de la moş Costache şi se căsătoreşte cu Georgeta, iar Aglae devine proprietara unor imobile care
nu o ajută, totuşi, să-şi căpătuiască odraslele: Aurica, Titi şi Olimpia, pe care Stănică o părăseşte. Autorul
adaugă în finalul romanului şi un epilog, care oferă date despre situaţia personajelor pincipale, la câţiva ani de
la încheierea acţiunii romanului (ani care nu sunt relataţi de către narator, deci întâlnim aici o elipsă narativă).
Finalul relatează o vizită nostalgică pe care Felix o întreprinde pe strada Antim. Descoperă casă unchiului
părăsită şi ruinată şi retrăieşte melancolic seara în care venise aici prima dată. Astfel îşi aminteşte primirea
ciudată de care avusese parte: „I se păru că ţeasta lucioasă a lui moş Costache apare la uşă şi vechile vorbe
îi răsunară limpede la ureche: „Aici nu stă nimeni!” Repetarea aici în final a cuvintelor rostite de unchiul său
la începutul romanului – cuvinte rău-prevestitoare – conferă simetrie şi circularitate textului.
III. Balzacianismul romanului „Enigma Otiliei”
Încă înainte de publicarea acestui roman Călinescu şi-a exprimat preferinţa pentru romanul de tip
balzacian. (Honore de Balzac-1799-1850, romancier francez, cel mai important reprezentant al realismului,
autor al unui impresionant număr de romane grupate sub titlul „Comedia umană.” ). În romanul „Enigma
Otiliei” s-au remarcat o serie de elemente de factură balzaciană dintre care menţionăm:
- tema romanului: prezentarea vieţii burgheziei este supratema roamnelor realiste; tot de
sorginte balzaciană ar fi şi lupta pentru obţinerea unei moşteniri (moştenirea este un subiect de
discuţie obsesiv în familia Tulea), ca şi problema paternităţii, care apare frecvent şi în romanul lui
Călinescu: în relaţia Costache Giurgiuveanu-Otilia, Pascalopol-Otilia, Pascalopol-Felix, Simion-
Olimpia, în discursurile demagogice ale lui Stănică. Legat de problema aceasta a paternităţii‚ trebuie
să amintim că, iniţial roamnul s-a intitulat „Părinţii Otiliei”, titlul actual fiind alegerea editorului,
care a considerat că „Enigma Otiliei” este un titlu mai comercial. Referitor la titlul iniţial, criticul
Ov. S. Crohmălniceanu considera că este unul potrivit deoarece aproape toate personajele romanului
sunt „părinţi” pentru Otilia, în sensul că-i influenţează evoluţia.
- Incipitul romanului cu plasarea atentă în timp şi în spaţiu a acţiunii;
- Tehnica detaliului: descrierea detaliată a clădirilor, a camerelor, a obiectelor ex. Casa lui
Costache, vestimentaţia Otiliei, vesela mătuşii Agripina;
- Tipologia personajelor: personajele reprezintă o categorie umană: avarul, arivistul etc. G.
Călinescu considera că un personaj devine interesant din punct de vedere artistic în momentul când
intră într-un tip; un personaj tipic are de obicei o trăsătură dominantă de caracter (avariţia, ipocrizia,
etc.) care le eclipsează pe celelalte; Călinescu preciza că tipurile umane nu pot fi prea multe în
literatură. Cele mai întâlnite ar fi: tipul avarului, tipul ambiţiosului, tipul arivistului, tipul
ipohondrului.
- Caracterizarea personajelor prin mediul în care trăiesc (locuinţa lor)
- Prezentarea detaliată a fizionomiei personajelor; înfăţişarea lor este o exteriorizare a
caracterului;
Referitor la asemănarea prozei lui Călinescu cu romanele lui Balzac, criticul N. Manolescu
vorbea despre „un balzacianism fără Balzac”, în sensul că romanicierul român îl depăşeşte pe
cel francez prin descrierile pe care le face. Dacă naratorul belzacian surprindea doar ceea ce ar
vedea şi un trecător obişnuit, Călinescu face observaţiile unui estet, ale unui expert în artă:
„ Pereţii care, spre a corespunde intenţiei clasice a scării de lemn, ale cărei capete de jos erau
sprijinite pe doi copii de stejar, adulterări donatelliene, ar fi trebuit să fie de marmură sau cel
puţin de ştuc, erau grosolan tencuiţi şi zugrăviţi cu şablonul sau cu mâna, imitând picturile

4
pompeiene, şi îndeosebi porfirul, prin naive stropituri verzi şi roşii. Însă sistemul de perspective
şi festoane, în loc să fie tratat pe întregul câmp al anticamerei, printr-o optică falsă de zugrav
era tăiat în două secţiuni corespunzând fiecărui cat, indicând astfel în chip supărător lipsa de
coeziune a planurilor.”
IV. Instanţele comunicării în textul narativ
Autorul: George Călinescu (1899-1965).
Romanul „Enigma Otiliei”,, a apărut în 1938, când programul teoretic al marelui critic şi istoric
literar era deja definitivat. O serie de articole publicate anterior dovedesc preferinţa autorului pentru
romanul de tip obiectiv şi pentru formula balzaciană. El polemizează cu alţi autori contemporani
influenţaţi de noutatea stilului lui Marcel Proust şi este de părere că literatura română nu a atins un stadiu de
dezvoltare suficient de avansat pentru asemenea „experimente romaneşti”. Noi, afirma el „am părăsit de atât
de puţină vreme iarba pentru a ne culca în pat. Tipul firesc de roman românesc e deocamdată acela
obiectiv.”
Romanul „Enigma Otiliei”poate fi considerat o demonstraţie prin care G. Călinescu îşi pune în
aplicare programul său estetic.
Naratorul romanului este omniscient şi obiectiv, relatând la persoana a III-a. Obiectivitatea lui ar
putea fi contestată prin prezenţa unor comentarii subiective precum: „...făceau din strada bucureşteană o
caricatură în moloz a unei străzi italice”, „ Din păcate, sentimentalismul lui familial (al lui Stănică) se
complica cu o mare lăcomie”. De obicei aceste precizări subiective pot fi atribuite unui personaj din
perspectiva căruia se face relatarea. ex. Felix
Personajele romanului Fiind o operă de largă întindere, cu planuri narative suprapuse, romanul
antrenează un mare număr de personaje. Deşi, prin titlu, autorul impunea ca personaj central pe Otilia,
personajul principal al romanului este considerat Costache Giurgiuveanu, deoarece toate celelalte personaje
gravitează în jurul lui, al casei sale şi, mai ales, al averii sale. Un rol foarte important în roman are şi Felix
Sima, care are de fapt, un statut dublu: de actor (participant) şi de martor al întâmplărilor. Cu foarte puţine
excepţii, Felix este prezent la toate scenele din roman. Dintre personajele secundare amintim pe: Pascalopol,
clanul Tulea (Aglae, Simion, Aurica, Titi, Olimpia), Stănică Raţiu. În planurile secundare ale acţiunii apar
personaje episodice precum: Georgeta, Weissmann, rudele lui Stănică (Lili, Toader, mătuşa Agripina), etc.
Costache Giugiuveanu:
Portretul fizic: „un omuleţ subţire şi puţin încovoiat. Capul îi era atins de o calviţie totală şi faţa
părea aproape spână, şi din cauza aceasta, pătrată. Buzele îi erau întoarse în afară şi galbene de prea mult
fumat, acoperind numai doi dinţi vizibili, ca nişte aşchii de os.Omul, a cărui vârstă desigur înaintată
rămânea totuşi incertă, zâmbea cu doi dinţi, clipind rar şi moale, întocmai ca bufniţele supărate de o lumină
bruscă.” Chipul şi gesturile sugerează vârsta omului, absenţa totală a vreunei preocupări a personajului pentru
înfăţişarea sa, precum şi o stranie frică, deoarece i se părea că fiecare om întâlnit e un pericol pentru averea
lui.
Casa în care locuieşte îl defineşte. Ornamentele dovedesc lipsa de gust, deoarece sunt făcute după
modele ilustre dar din material ieftin „totul în cel mai antic stil, dar console, frontoane şi casetoane erau
vopsite în ulei cafeniu”, „un Hermes din ipsos, destul de graţios, o copie după un model clasic, vopsit
detestabil cu vopsea cafenie” . De asemenea casa lui sugerează avariţia, neglijenţa faţă de estetica locuinţei,
a cărei întreţinere şi reparare o evită ca să nu cheltuiască bani: „zidăria era crăpată şi scorojită în foarte
multe locuri şi din crăpăturile dintre faţada casei şi trotuar ieşeau îndrăzneţ buruienile. Un grilaj înalt şi
greoi de fier, ruginit şi căzut puţin pe spate...”, „uşa de forma unei enorma ferestre gotice de lemn umflat şi
descleiat de căldură sau ploaie şi bubos de vopsea cafenie...”, „crăpăturile lungi şi neregulate ale pereţilor
dădeau încăperii un aer de ruină şi răceală.” Şi îmbrăcămintea-i este ridicolă: poartă ciorapi de lână de o

5
grosime „fabuloas㔺i plini de găuri, unghiile netăiate, nădragi largi de stambă prinşi cu sfoară, toate vădind
neglijenţa şi refuzul de-a cheltui bani chiar şi pentru nevoi elementare.
Din punct de vedere moral este considerat a reprezenta în roman tipul avarului. Zgârcenia şi
cupiditatea sunt evidente în multe situaţii: îi cere bani minorului Felix, deşi acesta nu avea nici un venit; nu
vrea să-i plătească lui Felix taxele şcolare deşi era tutorele lui şi administra o avere frumoasă lăsată de Iosif
Sima, tatăl lui Felix. Cu toate insistenţele lui Pascalopol, nu o adoptă pe Otilia şi nu-i lasă nimic prin
testament. Îl „taxează” pe Felix pentru fiecare serviciu ofert: lumină, masă, căldură şi chiar pentru cheltuieli
imaginare. De la chiriaşii care nu-i plăteau la timp confisca tot felul de obiecte. Refuză chiar să dea bani
pentru mâncare şi pentru medicamentele care-i erau necesare.
Totuşi Costache Giurgiuveanu se deosebeşte de alţi avari celebri ai literaturii (Hagi –Tudose din
nuvela cu acelaşi nume de Barbu Ştefănescu Delavrancea, Harpagon din comedia „Avarul” de Moliere sau
moş Grandet din romanul „Eugenie Grandet” de Balzac ) prin faptul că defectul zgârceniei nu-l
dezumanizează, putem identifica la el şi sentimente, atitudini umane, chiar nobile: dragostea pentru Otilia,
căreia se pregăteşte să-i facă o casă, respectul pentru Pascalopol, înţelegerea cu care-l tratează pe Felix. De
asemenea spre finalul vieţii, temându-se de boală şi de moarte acceptă să cheme un doctor şi un preot care să-i
sfinţească locuinţa. De asemenea există elemente care scuză oarecum zgârcenia lui: sărăcia din care se
ridicase, banii agonisiţi cu grijă ani de-a rândul, teroarea pe care-o reprezintă sora sa Aglae, căreia trebuie să-i
dea socoteală pentru felul în care-şi administrează averea.
Dintre părerile altor personaje reţinem invidia şi suspiciunea cu care-l priveşte familia Tulea, mai
ales Aglae şi Stănică Raţiu. Ei văd în el doar o sursă de îmbogăţire, îl consideră şiret pentru că păstrează
secretul asupra averii lui şi-i doresc moartea, asigurându-se în acelaşi timp că averea le va rămâne doar lor. Pe
de altă parte Otilia şi Pascalopol îi tolerează avariţia pe care eufemistic o numesc „ciudăţenie”: „Papa este un
om bun... însă are ciudăţeniile lui”, Pascalopol îl caracterizează ca: „un om cam slab, cu ciudăţeniile lui dar
bine intenţionat.” Deşi revoltat la un moment dat de felul în care este tratat: Costache pune în contul său o
serie de cheltuieli imaginare, nu-i dă bani pentru cărţi, şcoală şi haine, etc., Felix sfârşeşte prin a se obişnui şi
el cu bizareriile bătrânului.
Portretul lui Costache Giurgiuveanu este unul foarte bine realizat, la limita dintre tragic şi comic,
stârnind uneori râsul, alteori dezaprobarea, alteori compătimirea.
Otilia Mărculescu este fiica celei de-a doua soţii a lui Costache Giurgiuveanu. După moartea
mamei, Otilia a rămas să locuiască cu Giurgiuveanu, pe care-l numeşte „papa” deşi acesta nu o înfiase.
Portretul fizic al Otiliei este redat prin ochii lui Felix: „un cap prelung şi tânăr de fată”, „fata
subţiratică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc şi cu o mare coleretă de
dantelă pe umeri, îi întinse cu francheţe un braţ gol şi delicat”. De mai multe ori în cuprinsul romanului
naratorul se opreşte pentru a descrie ţinuta vestimentară a Otiliei, o dovadă a bunului gust şi a eleganţei.
„Otilia era îmbrăcată cu rochia de tul. Pe cap avea o mare pleureuse tivită cu dantelă, iar mâinile îi erau
până la cot înmănuşate. Avea şi o umbrelă de asemeni cu garnitură de dantelă.” Faptul este confirmat şi de
părerile celorlalţi: „cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră”, remarcă un student, admirându-l pe
Felix pentru norocul de a se plimba la braţ cu o astfel de fată.
Camera Otiliei este o ilustrare elocventă a caracterului său. Mult mai elegantă decât restul casei lui
Giurgiuveanu: „câteva fotolii scunde şi mici, de pluş maron, un scrin de nuc de modă veche, masiv, un dulap
de haine din acelaşi lemn şi foarte lat dădeau odăii un aer bătrânesc şi foarte elegant... În schimb, patul era
nou şi aşa de scund, încât părea un divan. Două suluri moi de catifea se sprijineau la capete de spăteze
ornamentale cu împletituri de pai. În apropierea ferestrei se afla o masă de toaletă cu trei oglinzi mobile şi cu
multe sertare.” camera Otiliei poartă amprentele dinamismului şi feminităţii fetei: „Sertarele de la toaletă
şi de la dulapul de haine erau trase afară în felurite grade, şi-n ele se vedeau, ca nişte intestine colorate,
ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mtotolite, batiste de broderie... Cutii de pudră numeroase, unele

6
desfundate, flacoane de apă de Colonia destupate erau aruncate în dezordine pe masa de toaletă, ca într-o
cabină de actriţă, dovedind graba cu care Otilia le mânuia. Rochii, pălării zăceau peste fotolii, pantofi pe sub
masă, jurnale de modă franţuzeşti mai peste tot, amestecate cu note muzicale pentru pianoforte.”
Otilia este considerată a reprezenta eternul feminin. Artistă autentică- cântă excepţional la pian-şi
foarte inteligentă, cultivată- dovadă mulţimea cărţilor citite – totuşi moda şi aspectul său fizic o preocupă
mai mult deoarece e convinsă că „rostul femeii este să placă, în afară de asta nu poate fi fericire.” Iubitoare
de lux, Otilia nu se poate dispensa de sprijinul lui Pascalopol a cărui avere şi generozitate erau pe măsura
capriciilor sale şi consideră umilitoare planurile burgheze pe care Moş Costache le făcea pentru viitoul ei: o
casă cu prăvălii care să-i aducă venituri, o căsătorie banală.
Conştientă că farmecul feminin este efemer, Otilia urmăreşte să profite din plin de tinereţea ei: „Cât
crezi tu că mai am de trăit, în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci-şase ani!”. Adevărul acestei afirmaţii, îl
va înţelege Felix abia peste câţiva ani, când privind, fotografia Otiliei, o găseşte tot frumoasă dar fără
farmecul tinereţii: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otila, nu era fata nebunatică. Un aer de
platitudine feminină stingea totul. Avusese dreptate fata: „noi nu trăim decât cinci-şase ani.”
Comportamentul său stă sub semnul imprevizibilităţii. Schimbătoare: când copilăroasă,
exuberantă- fuge desculţă prin iarba grădinii, se urcă pe toate stogurile de fân ale moşiei lui Pascalopol,-
când deosebit de matură în purtare şi în gândire: îi explică cu răbdare lui Felix nepotrivirea dintre aspiraţiile
lor. În relaţia cu Felix este când foarte nepăsătoare: îi ignoră declaraţia de dragoste, îl părăseşte brusc, când
gata de sacrificii: renunţă la întâlnirile cu Pascalopol, îi face rost de bani, îi ascultă cu răbdare confesiunile şi
chiar acuzaţiile iar în final renunţă la relaţia lor pentru a-i oferi lui Felix libertatea de a se realiza în carieră.
Uneori este împrăştiată şi visătoare, alteori dovedeşte multă luciditate şi tact-ştie cum să-l ia pe moş
Costache sau pe Pascalopol, ca să-i împace şi să-i determine să acţioneze aşa cum vrea ea.
De admirat este lipsa de ranchiună a Otiliei. Sensibilă, suportă totuşi cu demnitate maliţiozităţile şi
intrigile familiei Tulea, e indignată la un moment dat de insinuările Aglaei care declară că: „Fete ca ea pentru
asta sunt ... să trăiască discret cu băieţii de familie (ca Titi)” şi o goneşte din casa lui Costache, dar uită
repede aceste neplăceri şi la final, îşi împarte lucrurile,- haine, cărţi, chiar pianul,- cu generozitate tocmai
Aglaei şi Auricăi.
Caracterul său enigmatic - sugerat de titlul romanului este susţinut pe parcursul romanului de
afirmaţiile lui Felix: „Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă” şi a lui Pascalopol, care în finalul
romanului declară resemnat: „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.” Sursa misterului
pare a fi tocmai instabilitatea ei emoţională care-i atrage şi-i răneşte pe amândoi.
În caracterizarea Otiliei pe lângă modalităţile de caracterizare ilustrate anterior: portret fizic, aspectul
locuinţei sale, comportament, naratorul introduce şi tehnica pluriperspectivismului: dacă pentru Pascalopol
şi Felix, Otilia este idealul feminin, o enigmă delicioasă, o artistă valoroasă, pentru Aglae, ea nu este decât „o
zănatică”, „o stricată”, pentru Aurica este o fată fără căpătâi şi fără părinţi, în timp ce Stănică o admiră:
„Deşteaptă fată. Ştiu că se descurcă în viaţă... Numesc deşteaptă o femeie care suceşte capul bărbaţilor. Ăsta
e rostul femeii”. Moş Costache o iubeşte în felul său pe „fe-fetiţa lui” dar nu poate trece la fapte concrete prin
care să-şi demonstreze iubirea. Autocaracterizându-se, Otilia îşi recunoaşte instabilitatea: „ Eu am un
temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată.”, „Am avut întotdeauna frică să
hotărăsc lucrurile dinainte, lucrurile care nu sunt încă în puterea mea. N-am zis niciodată: mâine voi cânta
la pian, dar, în faţa pianului, am cântat. Niciodată nu m-ai auzit spunând: am să merg la Paris şi am mers
îndată ce mi s-a propus.”
Otilia este un personaj memorabil, un simbol al feminităţii, despre care însuşi autorul pare
îndrăgostit: „este eroina mea lirică” spunea G. Călinescu, sau cu altă ocazie, parafrazându-l pe Flaubert,
(„Madame Bovary c’est moi”) autorul declara: „Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate şi copilărie.”

7
Felix Sima, pare şi el o proiecţie a autorului, prin preocupările comune. Orfan, Felix caută adăpost
în casa tutorelui său, Costache Giurgiuveanu, care-i administra averea moştenită de la părinţi până la majorat.
Portretul fizic sugerează distincţie şi delicateţe, dar şi hotărâre: „un tânăr de vreo optsprezece ani,
îmbrăcat în uniformă de licean... Uniforma neagră îi era strânsă bine pe talie, ca un veşmânt militar, iar
gulerul tare şi foarte înalt şi şapca umflată îi dădeau aer bărbătesc şi legant. Faţa îi era însă juvenilă şi
prelungă, aproape feminină din pricina şuviţelor mari de păr ce-i cădeau de sub şapcă, dar culoarea
măslinie a obrazului şi tăietura elinică a nasului corectau printr-o notă voluntară întâia impresie.”
Dintre trăsăturile morale reţinem în primul rând ambiţia de a se realiza în viaţă. Felix dovedeşte o
maturitate surprinzătoare în alegera celei mai potrivite cariere. Astfel, deşi iubea literatura, evită acest
domeniu nesigur, conştient fiind că talentul este decisiv pentru un literat, pe când în medicină e convins că va
izbândi prin studiul asiduu, prin muncă perseverentă. Între sentimentele sale predomină ambiţia de a se realiza
ca medic. În scopul acesta munceşte cu tenacitate, citeşte, scrie articole, impresionându-i pe profesori şi
stânind invidia colegilor. Nici chiar dragostea pentru Otilia nu-l determină să renunţe la scopurile lui. După
moartea lui moş Costache, Otilia îl supune pe Felix la câteva teste subtile. Aluziv îl întrebă cum ar reacţiona
dacă iubita lui i-ar cere să fugă cu ea în lume, dar Felix nu se arată deloc încântat de o astfel de perspectivă.
În relaţia cu Otilia, Felix îşi analizează cu luciditate sentimentele şi când înţelege că e îndrăgostit de
ea, nu ezită prea mult şi-i mărturiseşte acesteia intenţiile sale. Este un tânăr în căutare de certitudini, şi de
aceea este descumpănit de răspunsul evaziv al fetei ca şi de plecările ei neaşteptate. Încrederea în Otilia îi este
ameninţată de insinuările Aglaei , ale Auricăi şi ale lui Stănică şi o suspectează dar după aceea se simte
vinovat pentru aceste suspiciuni. Obişnuit să înfăptuiască tot ce şi-a propus, trece cu greu peste decepţia cu
Otilia. E gelos pe Pascalopol şi invidios pentru averea de care acesta dispune, dar sfârşeşte prin a-l admira
pentru nobleţea şi generozitatea lui.
Felix este un tânăr idealist, cu principii nobile: „să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios nu
orgolios.”. Crede în visele sale şi luptă să şi le îndeplinească. Este rănit de lipsa de interes pe care o
deovedesc colegii şi familia sa faţă de realizările sale- de exemplu nimeni nu-l laudă pentru articolul ce i s-a
publicat într-o revistă franceză, Aglae îl condamnă că s-a înscris la universitate în loc să-şi găsească o slujbă-
dar nu se dă bătut.
Privit din perspectiva acestui personaj romanul „Enigma Otiliei” apare ca un Bildungsroman,
deoarece urmăreşte formarea lui Felix, evoluţia lui, de la tânărul timid, uimit de meschinăria lumii
bucureştene, până la medicul strălucit, celebru. Venirea la Bucureşti este pentru el o experienţă nouă: „Nu era
un an de când picase aici dintr-un mediu provincial şi monoton şi cunoscuse dragostea spirituală şi pe cea
fizică, răutatea oamenilor, lăcomia, nepăsarea, invidia, ambiţia... ”
Şi în prezentarea lui se foloseşte pluriperspectivismul. Aurica vrea să-l prindă în mrejele ei, apoi,
nereuşind, îl acuză că nu s-a purtat ca un cavaler. Colegii îl invidiază pentru meritele şi reuşitele sale.
Pascalopol îl admiră, iar Otilia îl iubeşte şi încearcă să-l protejeze şi să-i uşureze ascensiunea. Georgeta îl
iubeşte şi ea, dar Felix îi provoacă respect prin seriozitatea lui. Otilia intuieşte foarte bine caracterul lui Felix
când îi scrie de la Paris: „Cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită
pentru marele lui viitor. ”. În caracterizarea personajului Felix apar şi elemente de analiză psihologică,
deoarece naratorul redă gândurile lui, fie prin introspecţie, fie prin monolog interior: „Nu şi-ar fi putut
închipui că o cucerire poate fi atât de simplă, fiindcă nu se îndoia de sinceritatea Georgetei. Timiditatea de
până acum i se vindecă aproape toată...” „Un fior necunoscut de experienţă rea trecu prin sufletul candid al
lui Felix: Să nu vrea să-l primească „unchiul”?Dar de ce? ...”
Personajul Felix a fost considerat uneori nerealist, cu prea multe calităţi, prea bun şi candid pentru
mediul în care trăieşte, însă în el Călinescu a redat propriul destin, propria devenire, între viaţa autorului şi a
personajului existând multe similitudini.

8
Leonida Pascalopol este un moşier bogat, protector al Otiliei, prieten vechi de-al lui Costache
Giurgiuveanu, în casa căruia caută climatul familial şi afecţiunea care-i lipsea. Este prezentat mai întâi fizic
tot prin perspectiva lui Felix, în momentul în care acesta intră prima dată în casa unchiului său. Trăsăturile şi
vestimentaţia sa oglindesc distincţia, bunăstarea şi eleganţa: „un om ca de vreo cincizeci de ani, oarecum
voluminos, totuşi evitând impresia de exces, cărnos la faţă şi rumen ca un negustor, însă elegant prin fineţea
pielii şi tăietura englezească a mustăţii cărunte. Părul rar, dar bine ales într-o cărare care mergea din
mijlocul frunţii până la ceafă, lanţul greu de aur cu breloc la vestă, hainele de stofă fină, parfumul discret în
care intra şi o nuanţă de tabac, toate acestea reparau cu desăvârşire, în apropiere, neajunsurile vârstei şi ale
corpolenţei.”
Atât locuinţa de la Bucureşti cât şi conacul de la moşie dovedesc mult bun gust, cultură solidă, o
bună organizare a veniturilor: „de tavan atârnau lămpi electrice cu abajururi plisate. În anticamera
apartamentelor se vedeau chiar picturi murale alegorice, cam convenţionale şi reci dar de factură îngrijită.
La capetele scării vegheau doi copii de marmură, tociţi şi lucioşi ca de ceară....Interiorul i se păru lui Felix
cu mult mai rafinat decât şi-ar fi putut închipui.”
Despre trecutul său aflăm, din propriile mărturisiri, că provine dintr-o familie înstărită, că studiase în
străinătate, că prima căsătorie fusese o decepţie. Din călătoriile prin Europa îşi formase o cultură solidă,
gusturi rafinate. Afacerile îi sunt prospere, dovedind inteligenţa şi abilitatea moşierului. Se consideră un
ratat pe plan artistic şi sentimental şi declară că scopul său în viaţă este să-i ajute pe cei ce au nevoie de el,
tineri precum Otilia sau Felix. „Un astfel de ratat sunt şi eu, însă vreau ca aspiraţiile mele de natură artistică
să le realizez în domnişoara Otilia.”
În relaţiile cu ceilalţi dovedeşte multă demnitate, un caracter nobil, generozitate. Este plin de
solicitudine, amabil nu doar cu Otilia ci şi cu Aglae, Aurica, Felix sau chiar Stănică. Îi ajută pe toţi discret şi
dezinteresat chiar dacă înţelege prea bine că uneori Aglae, Stănică sau chiar moş Costache profită de acest
lucru. Plin de tact, ştie să aplaneze conflictele ce se ivesc la întâlnirile din casa lui moş Costache, intervenind
împăciuitor. Modest, se adaptează rapid mediului din strada Antim deşi era „la el acasă un om foarte
subţire.”
În relaţie cu Otilia dovedeşte multă tandreţe şi înţelegere. Singur recunoaşte că nu a analizat prea
bine ce este patern şi ce este viril în afecţiunea lui pentru Otilia. Îi oferă fără rezerve timpul, banii, favorurile
fără să aştepte nimic în schimb. Lipsit de egoism, după căsătorie cu multă delicateţe hotărăşte să-i redea
Otiliei libertatea de a se bucura de anii cei mai frumoşi: „era o chestiune de umanitate” îi mărturiseşte el lui
Felix.
Opiniile celorlalte personaje sunt toate în favoarea lui. Pascalopol se bucură de respectul şi admiraţia
tuturor, chiar dacă în grade diferite: Otilia îl consideră „un bărbat chic” iar alteori îl compătimeşte pentru
singurătatea lui. Aurica speră să-l câştige ca soţ, moş Costache îl respectă şi are încredere în sfaturile lui, iar
Felix, deşi gelos, recunoaşte că Pascalopol e demn de respect şi admiraţie. El observă „purtările blânde ale
moşierului, epicureismul lui de om cult.”
Stănică Raţiu, ginerele Aglaei, soţul Olimpiei este de profesie avocat, dar fără procese.
Portret fizic „roşu la faţă, fără să fie propriu-zis gras, de o sănătate agresivă, contrastând cu părul
lui mare şi negru, foarte creţ şi cu mustaţa în chip de muscă...Stănică vorbea sonor, rotund, cu gest artistic şi
declamator...”
Are darul ubicuităţii, circulă peste tot „Stănică nu urmărea nimic special, aştepta numai înfrigurat
lovitura care să-i schimbe cursul vieţii”; informator al familiei Tulea, amestecat în mariajul lui Titi şi în
relaţia lui Felix cu Georgeta, musafir nepoftit în casa lui Pascalopol, frecventează restaurantele Bucureştiului,
e singurul care află cu exactitate când se întoarce Otilia de la Paris şi o aşteaptă cu flori şi veşti în gară, etc.
Este insistent, insolent, intrigant, spionează pe la uşi şi geamuri, fără principii, gata de orice
compromis, până acolo că-l jefuieşte pe moş Costache, provocându-i moartea.

9
Demagog, Stănică a fost numit „un Caţavencu al ideii de paternitate”, pentru că proclamă valorile
societăţii şi ale familiei şi importanţa paternităţii: agită demagogic ideea familiei dar nu îşi asumă
responsabilităţi faţă de soţie şi copil. Divorţează de Olimpia sub pretextul că nu voia să-i ofere moştenitori, în
realitate pentru că voia să se căsătorească cu mult mai apetisanta Georgeta.
De fapt Stănică, atotştiutor teoretizează cu nonşalanţă despre libertate, societate, familie, profesii,
poezie, fără a cunoaşte temeinic vreunul din aceste domenii. Caracter cameleonic, versatil, Stănică trece
rapid de la o stare la alta, în funcţie de împrejurări: cu Otilia este patetic şi declamator, cu Aglae adoptă
maniere distinse, pe Aurica o ia în braţe şi o sărută viguros, cu moş Costache discută despre testamente şi
moşteniri, cu Felix despre medicină, carieră şi-i sugerează partide matrimoniale strălucite. Lipsit de scrupule,
apelează la orice mijloace, oricât de josnice pentru a obţine ce vrea: îl anunţă pe Pascalopol că se va sinucide
dacă nu-i împrumută bani, contând pe discreţia acestuia. „Stănică ciupea ceva de la cine-i ieşea în cale”. Pe
Aglae o îmbuna spunându-i respectuos „mamă” şi sărutându-i mâna, lui Simion îi lăuda picturile, pe Aurica o
lua în braţe şi o săruta, de la rudele sale cere cu nonşalanţă
Moş Costache se teme de Stănică dar ascultă sfaturile şi bârfele acestuia. Aglae îl ia drept consilier
în problema moştenirii lui Costache dar ajunge să fie furată tocmai de omul ei de încredere. Stănică se
autocaracterizează drept un individ superior: „He, he, he, Stănică e profund, degeaba încercaţi
dumneavoastră să-l luaţi peste picior.” Naratorul observă că „la Stănică, lăcomia şi versatilitatea nu
obtenebrau observaţia morală...”, „Adevărul e că Stănică avea simţ familial”
Îi exasperează pe ceilalţi prin tupeul său: „Porcule”, izbucneşte Felix când Stănică insinuează că
Otilia s-ar fi dus la Paris pentru un avort. „Ieşi afară, Stănică!” îl goneşte Otilia jignită de propunerile lui
indecente.
Aglae, sora lui Costache Giurgiuveanu reprezintă şi ea în roman tipul avarului. Aglae e căpetenia
clanului Tulea şi-l terorizează pe moş Costache care nu îndrăzneşte să o înfrunte.
Fizionomia ei exprimă răutatea: cu faţa „gălbicioasă”, cu buze „subţiri şi acre”, cu nas „încovoiat şi
acut”, „ochi bulbucaţi”.
Obiectivul ei principal în viaţă este moştenirea averii fratelui ei şi toate acţiunile şi cuvintele ei sunt
legate de acest subiect. Pentru a se asigura că nimeni nu-i va lua dreptul „celei mai apropiate rude” Aglae îl
supraveghează cu stricteţe pe Costache, iar, când acesta se îmbolnăveşte, ocupă milităreşte casa şi porunceşte
ca: „să nu ia cineva vreo hârtie, vreun lucru, nici un cap de aţă...” După moartea lui Costache, în loc să se
ocupe de corpul neînsufleţit, Aglae porneşte o campanie furibundă de găsire a banilor lui Costache iar, când
nu-i găseşte prin casă, scormoneşte fără jenă chiar cadavrul.
Aglae este deosebit de cinică, nu pierde nici o ocazie de a jigni pe cineva, însă săgeţile sale se
îndreaptă cu precădere spre Otilia, pe care o consideră „o stricată”, spre Felix „un orfan” pe care-l jigneşte
spunându-i că Universitatea este pentru băieţi „de familie”, dar imediat îl înscrie şi ea pe Titi la belle-arte fără
ca acesta să fi absolvit de fapt liceul. Nici Pascalopol nu scapă de jignirile ei şi cu toată amabilitatea ce-l
caracteriza, remarcă la un moment dat „Aşa eşti dumneata maliţioasă, cucoană Aglae.”
Din invidie, denigrează orice realizare sau calitate a celorlalţi. Pe Otilia o acuză de lipsă de talent la
pian, pe Felix îl descurajează când află că i s-a publicat articolul într-o revistă franceză, în schimb glorifică
talentul lui Titi care improvizează la vioară şi trâmbiţează tuturor felul în care profesorii l-au lăudat că la
desen „merge bine”.
Educaţia ei autoritară atrofiază personalitatea copiilor, care devin nişte nevolnici, incapabili de a
se descurca singuri în viaţă. Le tolerează şi le încurajează defectele: pe Titi îl trimite să se legene, pe Aurica să
se plimbe. Deşi pretinde că-i iubeşte pe toţi, îl favorizează pe Titi, iar banii îi păstrează pentru ea.
Este caracterizată foarte sugestiv de studentul Weissmann drept „baba absolută, fără cusur în rău.”
Chiar şi Stănică este şocat la un moment dat de răutatea ei: „Scârboasă femeie”constată el când vede cu câtă
indiferenţă şi-a abandonat Aglae soţul în spital.

10
Personajele Aglae Tulea şi Stănică Raţiu reprezintă cele mai odioase ale roamnului lui Călinescu.
Aurica, fata cea mică a Aglaei, reprezintă în roman tipul fetei bătrâne. Portretul ei fizic reflectă o
strădanie excesivă de a se face atrăgătoare. Machiajul strident şi coafura pretenţioasă nu reuşesc să mascheze
semnele vârstei, trupul slab şi uscat, părul rărit şi lipsa oricărui farmec feminin „o fată cam de treizeci, cu
ochii proeminenţi, ca şi ai Aglaei, cu faţa prelungă, sfârşind într-o bărbie ca un ac, cu tâmple mari încercuite
de două şiruri de cozi împletite.”, „Faţa palidă şi suptă îi era pudrată prea tare”, „Aurica se îmbrăca
pretenţios în bluze albe şi foi negre, minuţios plisate, şi se pudra pe faţă în chip bătător la ochi, carminându-
şi prea tare pomeţii slabi ai obrajilor...”
Comportamentul ei este compus din automatisme precum plimbările regulate pe Calea Victoriei iar
discuţiile în care se implică au ca unic subiect căsătoria. Obsedată de această idee, Aurica vede în orice
personaj masculin o posibilă partidă. Când vreunul imprudent –precum Weissmann sau Felix -se apropie mai
mult de ea, Aurica îi urmăreşte cu asiduitate, cu insinuări foarte transparente, cu insistenţe agasante. Le
invidiază pe toate fetele atrăgătoare, pe Otilia, pe Georgeta, pe Lili, chiar şi pe Ana, efemera soţie a lui Titi.
Enervante sunt şi pretenţiile ei de „fată cuminte”, cinstită, contrazise de fapt de machiajul scandalos şi de
planurile de cucerire a bărbaţilor pe care le imaginează. Aurica se face ridicolă prin abordarea permanentă a
problemei măritişului şi prin crizele de plâns disperat, pe care nu şi le mai controlează nici măcar în public.
Aurica se aseamănă cu mama sa prin maliţiozitate. Simţindu-se mult inferioară Otiliei,. Ea se
consolează ponegrind-o pe Otilia cu orice ocazie. Lui Felix, pe care-l bănuia îndrăgostit de Otilia, îi spune că
Otilia e „o fată fără căpătâi” şi că „se spun multe lucruri grozave despre Otilia.” Răutatea ei este vizibilă şi
la finalul romanului când insistă prosteşte pe lângă Aglae să ia pianul Otiliei, deşi nu ştia să cânte. Când Otilia
i-l cedează, Aurica recunoaşte superioritatea acesteia: „Totdeauna te-am iubit pe tine, că ai fost sinceră şi n-
am aprobat-o pe mama”; de asemenea ea realizează influenţa nefastă pe care a avut-o familia asupra ei: „Te
fericesc că eşti liberă şi poţi să faci ce vrei. De n-aveam eu familia pe cap, azi eram fericită”
Ceilalţi o privesc cu oroare pe Aurica, femeile o dispreţuiesc:- „o pocită” - o califică Otilia, iar
bărbaţii se feresc de avansurile ei.
V. Concluzii: Romanul „Enigma Otiliei” poate fi considerat unul dintre cele mai mari realizări
artistice ale literaturii noastre, o operă reprezentativă pentru categoria romanului obiectiv, realist. Valoarea
roamnului este susţinută de personajele memorabile prezente în roman, ca şi de caracterul său documentar,
care-l face o adevărată monografie a Bucureştiului de la începutul secolului al XX-lea.

11