Sunteți pe pagina 1din 11

Yume

1
Ziua întîi.

S
untem atît de mulţi, atît de identici şi diferiţi. Fiecare din noi este
o vază de sticlă în care se toarnă toate acţiunile şi urmările,
sentimentele şi faptele, gîndurile şi durerile. În acelaşi timp
ascundem fragilitatea sub o pelicula subţire, artificiala numită –
mască. Un strat protector ce ne apară de privirile adînci, grele, înţepătoare şi
neprietenoase. Dar pentru fiecare din noi apare o şansă de a ne deschide sufletul
pentru cei din jur, şi aceasta posibilitate este cea mai mare loterie din cele create de
om. Te deschizi şi ridici in cer de bucurie sau te izbeşti de pămint şi cauţi tăcere.
Fiecare îşi alege propria cale de a exista, convieţui cu cei apropiaţi, însă menţinem
acea vază intacta, rece şi inchisă, mai departe de ochii celorlalţi.
Aşa tip de persoană este şi o fată tînără, ce îşi cerşeşte viitorul în cărţile
prăfuite.Nu e deosebită cu absolut nimic, e tipică într-o lume materialistă. Deseori
o poţi vedea în vecina de peste drum, în colega de bancă pe care o crezi buna
prietenă, dar după 10 ani îţi dai seama că nici nu ştii ce culori prefera, în
vînzătoarea din magazinul apropiat casei, oriunde o poţi găsi, oriunde. Acea fată
stătea în parcul central, aşezată pe iarba, cu părul încurcat de la adierele vîntului şi
cu o emoţie persistentă de seriozitate. Citea o carte groasă, una dintre acelea cu
desene pe copertă şi litere mici ce par a fi nişte ieroglife şi nu text. Pielea alba era
indiferentă faţă de soarele puternic şi fierbinte, simţea doar căldura amintirilor.
Picioarele erau alene aruncate peste iarba, împletite de nişte sandale negre, în stil
grecesc,lejer. Genunchii păreau a fi prea mici şi copilăreşti pentru o fată matură.
Erau atît de fini şi rotungiţi încît părea că alcătuiesc un cerc perfect intr-un corp
micuţ. Respira incet, simţind fiecare undă de parfum ce-o înconjura. Admira
fiecare atingere de trandafiri şi liliac ce plutea în aer. Mişca degetele încet, cochet
de parcă cînta la liră şi se temea să nu producă un sunet confuz în mica ei armonie.
Ceasul de pe mîină îi atenţionase că e timpul să se plimbe puţin. Cu un mic efort
deja era în picioare, aranjînd rochia de mătase. Macii roşii de pe rochie parcă îi
îmbujorau micii obrăjori. Avea ochi căprui, întunecaţi şi acoperiţi de gene subţiri şi
elegante ca o preche de pene moi şi uşoare. Buzele erau într-un dezacord cu
privirea fixă, erau libere şi moi, de un roz pal ca pielea nou născutului. Lăsă buzele
întredeschise să arate două rînduri frumoase de dinţi rotungiţi şi drăguţi. Nasul
părea a fi un mic vîrf de fericire, ce urca incet şi timid spre lume. Nimic nu putea
ascunde armonia din acest corp divin, doar aripile erau ascunse după şuviţele negre
de mătasă, ce se lăsau peste pieptul ei mic. Luciul din păr părea a fi prea puternic
pentru o fiinţă atît de inocentă. Împiedicîndu-se de o piatră se porni spre alee.
Cartea o ţinea în mîna dreaptă, de parcă ar fi fost un accesoriu dar nu carte. Avea
un mers copilaresc, uneori sărea în sus. Această imagine a Amandei trezea un fior
de uşurinţă, libertate, infantilitate. Cînd o priveai trecînd, te gîndeai că un norocos
o duce de mîina, îi spune cît de frumoasă este, o săruta pe buzele moi şi drăguţe.
2
Cu toate că numele ei înseamnă ,,care trebuie iubită,, nu era persoana ce se
îndrăgosteşte uşor.
Amanda mergea încet cu o privire copilărească, de parcă greşise ceva.
Rochia pînă la genunchi era suflată de vînt, creînd o atingere catifelată ce se ridica
de la genunchi in sus. Înaintînd cu paşi precişi, ajunse la stradă. Oraşul părea a fi
tăcut ca într-o amorţire de caniculă. Copiii şi tinerii stăteau cu picioarele în apa
răcoritoare din havuz. Muncitorii sufocati de cravată mergeau cu borsetele în
mîină, creînd un sentiment de jale pentru comfortul lor nul. Amanda prinse cu
privirea pe unul din acel rînd de lucratori. Avea faţa ideală, ochi simetric aranjaţi,
buze cărnoase pe care atit de mult dorea să le muşte cu pasiune, dar cum apăruse
viziunea sărutului, dispăruse el. Ca de obicei ea se întorcea acasă, întrecînd
cladirile moderne, din materiale artificiale create de mintea omeneasca şi de
imaginatia bolnavă a acestuia. Un haos şi nu arhitectură sau gust estetic. Blocuri de
piatră în care activează oameni, muncind şi navigînd internetul, găsind şi pierzînd
vieţile lor în nimicuri. Se aşeză în tramvai. Lumea înconjurătoare arăta ca un desen
dinamic din alta sferă. Ferestrele tramvaiului separau lumea din interior de
absurdul din afara acestuia. Amanda ridica încet privirea spre geam, dar ochii erau
înceţoşaţi de un val de lacrimi, ce ajungea la malul pleoapelor subţiri. În spate, în
faţa, prin părţi erau oameni care nici nu o cunosc, nu le pasă de durerea sau
fericirea ei. Erau linga ea,dar in acelasi timp, absentau din lumea ei, nu aveau
tangente comune. Erau niste straini. Cuplurile, paralel cu atmosfera tramvaiului,
traiesc fara a simti fericirea sau durerea celor apropiati.Se au unul pe altu,nimic
altceva nu mai e prioritar. Gîndul o îngrijora, o lacrimă sărată se prelinse pe pielea
netedă, căzînd pe piept. Căştile din urechi ţipau o muzică neînţeleasă, un zgomot
absurd ce nu se încadra în suferinţele ei. Dar cum putem trai ani intregi linga o
persoana aparent apropiata, cind defapt, e un necunoscut, o lume nestrabatuta,
delimitata de adevarata natura si dorinta a iubitului? Cum de trăim într-o lume
absurdă pe care noi o alegem? Spatele parcă-i cerea nişte aripi mari şi puternice, ce
ar purtao departe de lume şi suferinţă. O pereche de vise ce vor deveni realitate şi
nu ficţiunea mincinoasă din fiecare zi, ea atit de mult dorea să se simte vie,
delimitata de adevarata pustietate si amaraciune. Însă gîndul fu întrerupt de
zumzăitul celularului. Amanda tresări, nu din cauza sunetului ci din frica de-a simti
din nou durere.
„Numai să nu fie el, te rog, nu trebuie, mă doare inima. Poate nu-i el. Nu
vreau sa văd. Aud cum inima îmi bate tot mai încet în piept. Îmi pare că se va opri
ca şi conştiinţa mea, nu, te rog nu.” Cu degetele subţiri şi reci a scos încet „Cutia
Pandorei”. Era el. O înţepase puternic în inimă apoi îi tăiase respiraţia ca şi unica
şansă de a mai trăi cîteva clipe fericite. „..De-ar ştii cît de tare, cît de enorm as
vrea sa stau acum pe pieptul lui, să plîng sau sa bat cu pumnii în el, să îl înjosesc,
pentru că doar aşa nu va mai putea privi in ochii mei. Nu va fi lîngă mine, ca de
obicei. Şi ce daca răspund? Din nou să fiu falsă? Mă doare, de ce nu vrei să
înţelegi, nu te merit, sunt prea neputincioasa în faţa minciunilor tale.”
Soarele se arătă de după clădiri, era perfect într-o lume mediocră. Un cuvînt
ce simbolizează lumina de toate zilele, sursa de căldură şi energie pentru vietăţile
existente, dar nu ne gîndim la Soare ca la unicul prieten, ce nu trădează, nu întîrzie,
3
nu vorbeşte sau nu răspunde. Exista veşnic, indiferent ce doreşti sau faci. Ne
încălzeşte pe toţi la fel, cu aceiaşi dragoste. De ce nu putem fi la fel?”De ce nu pot
fi şi eu la fel? Să împărtăşesc dragoste sinceră cu acei dragi ce mă înconjoară, iar
în acelaşi timp să fiu şi eu plină de această energie ce nu seacă, nu trădează şi nu
uită. Să fiu deasupra la tot, să fiu puternică şi să cuprind toată fericirea posibilă, să
treacă dragostea printre degete ca apa de izvor, cristalină şi pură.” Amanda nu
credea că fericirea e posibilă sau e posibilă pe un timp îndelungat. Tot mijlocul ei
se concentrase în respiraţia întretăiată. Străzile mergeau una după alta, ca un film
fără gust şi miros, fără a simţi vre-o atingere de acel cosmos. Ochii puţin deschişi
purtau o tristeţe îmbatrînită de cîteva luni. Lacrimile nu se arătau de mult timp, a
secat izvorul de mîntuire a conştiinţei. În tramvai lumea era atît de statică, de parcă
erau nişte păpuşi ce se clătinau la fiecare atingere de şosea. O doamnă cu ochelari
stranii şi prosteşti vorbea în glas tare cu fiica ei de peste hotare, şi radia cu o
lumină de fericire, speranţă împlinită. Doar ochii îi scădeau vreo 20 de ani, părea
mai tînără, însă ridurile din jurul ochilor prezentau biciuirile greutăţilor trecute. Un
bărbat ţine soţia de mînă dar admiră piciorele lungi ale fetei din faţă. Picioarele
captate de o fustă de prost gust, ca un bilet la o piesă rău jucată, la fel şi intenţia ei
nu-i mascată ci directă. Oamenii din tramvai sunt diferiţi; stările
sociale,mentalitatea, gusturile şi hainele îi diferenţiază însă pentru Amanda ei sunt
ca un sos fără gust şi culoare, artificiale, fiindcă ei nimic nu schimbă în viaţa şi în
acelor ce-i înconjoară. Amanda a ridicat încet piciorul şi cu un gest de balerina a
sărit spre ieşire.
Mergea pe drum de ţară. Totul părea îmbibat cu culoarea verde si alba. O
altă cortină se aseza peste orizont. Scoase căştile din urechi şi le ţinea împreuna cu
celularul în altă mînă. Cartea încurca la mişcare, părea un atribut nefolositor în
liniştea creată de greieri. Mersul ei devenise mai sprinten de parcă cînta la pian din
mers, o melodie plină de viaţă. Melodia unui rîu ce şi-a găsit albia şi gura de
revărsare. Deschise ochii mari şi privea tot ceo înconjura. „Cum eu nu observasem
că natura e atît de frumoasă şi perfectă încît doar o privire către frunze, flori poate
crea un sentiment de nostalgie, fericire sau melancolie. Oare există ceva mai
perfect decît natura? Decît trandafirul, ce atingînd buzele îţi cîntă o sonată a
pasiunii şi a plăcerii de atingere, îmbrăţişare? Trandafirul nu era perfect dacă nu
avea ghimpi, avea să fie o floare fără sens, doar urcuşurile ghimpilor ce revarsă
adevarul vieţii: frumuseţea doare dar dă viaţă şi plăcere. Chiar şi acea frunză din
copac, pare ceva firesc, cotidian, pe cînd e o adevărată capodoperă a simetriei şi a
esteticii. Oare mă voi învăţa să apreciez această frumuseţe?” Amanda înflase
nările, ridicase încet pieptul strîns în rochia de mătase şi simţi în aerul de vară acea
linişte şi pace. Lipsa de gălăgie şi mişcare i-a adus o satisfacere sufletului ei, ce se
deschise ca un mac roşu adierei vîntului. Cu mîinile în părţi, ţinea strîns acel
zîmbet curat şi proaspăt de fericire. A luat celularul în mînă, a cules numărul lui şi
cu o voce gingaşă a rostit: „-Te iubesc atit de mult, spuse cu atîtă sinceritate încît
aproape-i căzu lacrimi de bucurie.
-Si eu te iubesc, răsună ca o sentinţă din găurile mici ai celularului.” „Tot”,
la fel, deseamenea, a sunat atît de fals şi fără un pic de adevăr. Amanda înclinase
capul în dreapta şi pierzînd vocea în lacrimi a spus: „-Mă ierţi? „
4
„-De ce ce să te iert, cind nimic nu sa intamplat sau imi ascunzi ceva?
Cuvintele sunara pe acelaşi ton, fără schimbare, fără urmă de suspiciune sau
afecţiune.
-Nu, nu. Doar mi s-a făcut dor, nu ne-am vazut de două săptămîni, dar văd
că ţie nu-ti pasa, ca de obicei. Îndepărtase receptorul ca el să nu audă cum ea se
îneacă din nou în acele lacrimi amare şi usturătoare. Tot paradisul din jurul ei îi
păruse un pustiu neînsufleţit. Din nou el îşi arată indiferenţa iar răbdarea pentru
perioada fericită pare atît de slabă şi chinuită încît Amanda se decide, apăsînd cu
unghia în pernuţa degetului. –Eu plec.
-Unde?
-În oraş.
-Erai de dimineata acolo,nu?
-Da şi sunt.
-Ce fel de aiureli vorbeşti? Pleci stînd pe loc?
-Plec rămînînd aici. Plec din viaţa ta..
... O pauză apăsătoare asurzea urechile şi doar o picătură de ploaie văratică o trezi
pe Amanda.
-Iartă-mă, dar nu mă mai pot minţi. Plec acolo unde voi fi fericită şi cu acei
ce vor fi în stare să mă fericească, tu demult ai uitat de mine, poate chiar o faci
instantaneu pentru a verifica răbdarea mea. Vreau să simt din nou placerea primul
sărut, să roşesc cînd văd trandafiri şi cind aud vorbe dulci, rostite cu dragoste şi
respect. Nu mai simt nimic înafară de dragoste neîmplinită, iartă-mă, dar e mai
bine să uităm tot.” S-a auzit doar cum apasă butonul, se stinge ecranul. Amanda a
deconectat celularul, mîina intre timp nu avea nici-o putere, era stoarsă din cap
pînă în picioare. Simţea cum se răceşte, îi era frig, singuratic. Cerul se înnegrise de
greutate, vîntul sufla toate firile de iarbă, mîngîind degetele Amandei. Trecea pe
drum fără să simtă ceva, era un vacum, o gaură neagră în suflarea sa. „Nu vreau să
mă mai gîndesc, existam şi simţeam doar din contul amintirilor, dar şi ele au
devenit sterile şi fără viaţă, ca noi doi.” Între timp peisajul se schimbase, era
noapte. Greierii ascunşi printre iarbă, cîntau balada verii, creau atmosfera şi gustul
văratic al vieţii. Ei inspirau pentru trecatori amintiri din copilărie, tinereţe,
bătrîneţe. Lanul de grîu devenise o mare de spicuri ascuţite, învăluite într-un val de
furtună. Casele cu luminile aprinse se apropiau cu incetul de Amanda. Cu toate că
merse doar jumătate de oră, nu simţea nici picioarele, nici mîinile şi nici inima. O
sfisia de durere in suflet. Tot ce-o înconjura, lanul de grîu, iarba, păsările, copacii,
drumul, casele i se păreau o iluzie , un vis. O abatere de la realitate era însăşi ea,
mergea cu ochii înmărmuriţi fără să se oglindească în urmă sau înainte. Mergea
lent, recapatandusi increderea. Dorea să plîngă incit durerea, ţipetele lăuntrice să
dispara, să formeze linişte şi indiferenţă. Nu mai visa la dragoste sau înţelegere,
ştia că aceste sentimente sunt efemere. Dragostea lasă sufletele noastre într-o stare
asemănătoare cu moartea dar nu mori, ci te chinui pînă nu te vindeci cu altă
seminţă de dragoste. Fie şi acum atît de greu, Amanda nu poate strivi ultima rază
de căldură. Raza amintirilor petrecute împreună, ea trezeşte sufletul din amorţire,
un narcotic ce te leagă de tercut şi nu-ţi dă viitor. Sîntem atît de reci şi atît de
emotivi încît nici prin culori nu ne putem exprima fericirea sau durerea, doar
5
natura, ploaia, vîntul, apa, focul ne pot reda în totalitate acea gamă vastă de emoţii.
Spectrul ce încolţeşte conştiinţa noastră şi bucură sau amărăşte inimioara plăpîndă.
Norii grei urmăreau cum ceva se mişcă într-o direcţie determinată tot de ei.
De sus totul arată minuscul, neimportant şi plin de nişte mărunţuşuri ignorabile, iar
pentru noi, ce privim în sus, cerul pare o sentinţă la care mai devreme sau tîrziu
fiecare îşi primeşte pedeapsa sau detenţia. Nemaipomenită melodie de arfă sărea
peste lan, ploaia împuşca în fiecare punct al pămîntului. O confruntare între cer şi
pămînt, conştiinţă şi dorinţă, cum altfel mai poate fi? Primul strop s-a înfipt ca o
săgeată în umărul ei lăsat în jos, îndesat de amintirea mîinii lui şi răceala creată de
absenţa acesteia Amanda a simţit încă o dată răceală şi singurătate. Păstra într-un
loc sigur şi uscat amintirile calde, dar le răcea cu fiecare picătură ce se prelingea pe
corpul ei suplu ca o lalea albă. Valul de linişte se strecura prin zvonul ploii peste
tot. În fine poarta se apopia de Amanda, un zvon de fier se auzi şi e aîntrase în
curte, apoi în casă. Întreaga încăpere părea puţin provincială cu un iz de iasomie
ce se întindea de după fereastra deschisă. Şi părea că cîntă o orchestră a podelei din
lemn împreună cu aerul uşuratic, scot ca de pe vioară acel sunet perfect al
singurătăţii. Camere mici, mult lemn în jur şi călcînd simţeai că casa nu are stăpîn
sau suflet. Lucrurile aruncate prin jur lăsau amprenta unei grabe. Un felinar mic, o
oglindă rotundă cu ramă aurită, un pat pentru o persoană cu nişte cuverturi
pastelate, un covor moale, alb şi mare sub picioare, o cameră care cît de cît
reprezintă ceva. O fereastră dreptunghiulară stă spînzurată deasupra patului. E
linişte mortală peste tot, doar podeaua înţeapă auzul prin scîrţîitul de vioară.
Amanda se îndreaptă spre pat, păşind agale apoi lăsîndu-se căzută peste pat
oglindeşte tavanul. În nebunia existenţei acest moment părea o eternitate mută şi
doar cînd privirea-i era întunecată de lacrimi şi suspine se auzi un ţipăt de viaţă.
Amanda plîngea şi se zvîrcolea pe pat, lovea perna cu înverşunare, ţipa la ea şi
plîngea după toată agonia a cuprinso. Stătea cu perna în braţe, cu ochii închişi,
adormise de atitea emoţii.
Ziua a doua. Dimineaţa începu ca o nouă pagină în viaţa ei. Dizlipise încet
ochii încleiaţi de lacrimi şi somn, cu neîncredere analizase camera, patul faţa ce se
reflecta în oglinda şi se ridicase. Corpul o trăgea la pămînt, însă realizarea că astăzi
e o nouă zi a însufleţit-o pe Amanda.
„Dimineaţa noii mele vieţi, bine ai venit.” Şi cu cîte puţin, încet pe faţă
aparu un zîmbet ce ştergea toate lacrimile din noapte. Zîmbea şi era chiar fericita,
în ea înmugurise ceva nou, ceva firav, dar gata să se pună pe picioare. Amanda
sărise de pe pat cu bucurie. Se gîndi că noua ei viaţă trebuie să înceapa altfel, fără
remuşcări şi regrete, doar cu încredere şi fericire. Soare pătrundea în toate
încăperile casei, bucătărie, salon, coridor, baie, dormitor. Grădină dansa în adierea
slabă a vîntului. Floarea-soarelui era un accent major în întreaga grădină,
trandafirii albi îşi amestecau mirosul cu aerul fierbinte de vară. Amanda luase în
mînă cîrpa umeda, soluţiile pentru curăţarea ferestrelor, suprafeţelor de masă
plastică li începu sa cureţe amintirile din viaţa trecuta. Ea se mişca dintr-o cameră
în alta, ocupată cu curăţenie şi convinsă că face ceva important. Spre sfîrşitul zilei
era obosită, dar fericită, avea un luci special în ochi. Un luci deosebit de aprins şi
vioi. Toată casa radia a fericire şi a aer proaspăt. Floarea-soarelui stătea într-o vază
6
de cristal, emanînd un val de căldură şi culoare. Peste tot domnea o atmosferă de
vară, plină de culori, viaţă, dorinţă şi aventură spontană. Nimic nu amintea de
trecut sau de el. Timpul curgea lent în armonia creată de ea. Ochii inspirau
încredere şi un aer nou. Amanda privea după fereastră cum se apropie norii negri,
plini de apă condensată care peste puţin timp se va izbi de tot ce îi sta în cale.
Alergase repede să închidă uşa , dar nu reuşi că ploaia se începuse. Amanda
împinse uşa şi se rezemă, atingînd lemnul încălzit de soare. Din nou picături grele
cădeau pe pămînt. Una a căzut peste obraz, s-a prelins pînă la buze şi a dispărut
într-o lacrimă. Acel strop era ca atingerea lui, puţin rece, fină şi înceată. Îl vedea,
cum îi cuprinde faţa în palmele mari şi atît de moi, o trage, simte relieful corpului..
Căuta cu privirea acea iluzie topită de muzica ploii. Întinse mîina în faţă dorind să-
l prindă, însă era tîrziu. Amanda ridicase capul, ploaia îi topise stofa hainelor la fel
ca inima ei. Plîngea şi ţipa, dar trecutul amar deja era acoperit de ploaia rece.
Căzută în genuchi conştientiza că e un nor sihastru, pierdut printre ceruri. Ardea în
toiul ploii şi nimic în lume n-o putea salva de acest infern, ce-o mistuia cu totul în
adîncurile lui, lăsînd speranţa într-un colţ uitat.
Ziua a treia. Ceva apăsa timpanele; 9 crimes se repeta pentru a suta oara în
player. Mîna era poticnită de-o sticlă, martini bianco- preferata ei. Pleoapele
niciodată nu păreau atît de grele, imposibil de ridicat sau mişcat. Într-un hal
dezordonat şi mizer, Amanda era tolănită pe canapea, înfăţişînd o privelişte
jalnică.”Oh, capul meu..Al naibii! De ce playerele astea costa atît de scump dacă
nu au funcţia de a percepe cînd trebuie sa se stingă şi cînd să cînte? Al naibii!
Jumătate de sticlă şi am adormit?! Al naibii...” Nu terminase gîndul că adormise
din nou. Şi nici nu se ştie unde s-a evaporat veselia şi optimismul de bunăoară.
Casa părea bolnavă de inimă ca şi stăpîna ei. Cineva spunea că dragostea e amară
cînd încerci s-o savurezi după ce dispare, avea perfectă dreptate. O acrime şi un
dezgust, e tot ce provoacă depunerile de amintiri pe pereţii inimii. Amanda era un
exemplu perfect pentru a demonstra inaptitudinea de a lua decizii şi de a lua viaţa
în mîinile sale.
Seara, cineva umbla forfotind prin casă. Se auzea uşa frigiderului, dulapurile
de deasupra chiuvetei, multe sunete crocante şi sorbituri de ceai negru. Prefera mai
mult ceaiul verde, dar acum avea nevoie de un contrast, de ceva mai puternic,
fierbinte si plin de forta, asa cum ea n-a fost. Amanda era flămîndă strabatuta de
amintiri profunde : minca si plangea; avea nevoie de timp să devină „sigură,
independentă, realistă şi prea bună pentru a se întîlni cu vreun ratat”.În corpul răcit
de emotii se scurgea cu un gust amărui ceai negru, limpezit de-o aromă adusă din
ţări îndepărtate. Acest lichid umplea vasul gol al sufletului, daruind căldură, formă.
Ochii erau atintiti pe masa, avea o privire fixa, dar absenta, gindurile erau confuze,
persista o linişte cumplită. Trei fluturi se roteau în jurul lustrei. Dansau
hipnotizant, nu-şi putea lua ochii de pe ei. Pluteau fără nicio greutate. O nebunie
totală pentru imaginea greoaie a sufletului sec. Acest vis continua pina ceaiul
fierbinte isi perduse efectu si se schiimba intr-un lichid necunoscut. Amanda se
ridicase încet ,privind în continuare fluturii. Se împedicase de gîndurile răsturnate
şi urmă aceeaşi cale; se ridica spre micul dormitor cu un geam deasupra. Nu mai

7
ţinea minte cum a adormit, oboseala şi remuşcările din trecut şi-au făcut efectul de
somnifer.
Ziua a patra. Buzele uscate şi între-deschise cereau apă, pleoapele se ridicau
încet, formînd un semi-cerc perfect. Amanda ridicase mîna ca să înţeleagă dacă e
vie ori nu. Prindea cu palma căldura ce se irosea din razele solare. Se aşezase în
faţa oglinzii, analiza faţa şifonată de somn, părul ondulat şi neastămpărat. Un haos
în deplină armonie cu ideile ei. Zîmbise ca un lunatic imaginii sale, dînd un luci
bolnav ochilor. Peste o scurtă pauză şi-a tras o palmă peste faţă. Obrazul se înroşi
iar lacrimile împînziră ochii. Întreaga cameră se afla ca la fund de ocean, sub
presiune şi cu sunete nedesluşite. Plutea în gîndurile încetinite privind imaginea
statică din oglindă. Amanda făcea o confesie sie însaşi că nu va mai fi atît de slabă,
fără voinţă şi caracter tare. Strînse pumnii cu toată puterea, crîşni din dinţi şi
înţelese: „Eu pot”.
Seara se aşternu ca de obicei, pe neobservate. Căldura zilei încă persista în
aer. Perdelele din camera cu fereastra unghiulară dansau un vals sub fredonarea
vîntului, podeaua lucea de curăţenie, pe pervaz stăteau proaspăt aranjate două cărţi
„Infidelul” de Dumas şi „Alchimistul” de Paolo Coelho. Cel mai dulce mod de a
înghiţi amărăciunea este gustul dulciu al noilor cărţi. În acelaşi timp fîlfîia o
rochiţă din atlas roşu la fel ca buzele muşcate a Amandei. Şi-a strîns părul
neascultător în sus, într-o codiţă atent aranjată cu o împletitură interesantă. Se
încălţă pe tocuri, îndreptă spatele, trase aerul în piept, atinse buzele şi se învîrti
încă un pic în jurul oglinzii. Era fermecătoare. Dar în inimă încă mocnea ideea de
al suna, de ai spune că îl iubeşte şi va răbda tot ce va fi, chiar şi acea rutină, orice,
doar să fie alături de el. Aţintise privirea la ochii lucitori gata de-a pierde o
lacrimă, dar nu-şi permise o astfel de înjosire în faţa noii persoane care devenea.
Taxiul aştepta la poartă. Încuiase uşa casei, ţocăi repede pînă la maşină şi se
aşeză cu o rasuflare uşurată. La radiou scîrţîia o piesă de neînţeles. Şoferul, un
bărbat în vîrsta, cu părul alb şi scurt trăgea cu ochiul la pasagerul din spate. Peste
10 minute Amanda se simţea incomod faţă de interesul straniu al conducătorului
auto. Se forfotea în geantă, pivea pe fereastră, aranja rochia şi totdeauna simţea o
privire fixa asupra ei. Pînă a ajunge în club rămăsese mai putin de 3 minute şi îşi
muşca buzele roase ca să-şi oprească spiritul iritat. „În sfîrşit!” Exclamă glasul din
ea. Zmuncise repede suma necesară din portmoneu şi parasi in graba maşină. Iar
şoferul a urmărit pînă fata s-a ridicat sus pe scări.
Era într-un club de noapte din centrul oraşului. Nu cunoştea pe nimeni din
cei prezenţi dar nici nu-i pasa, rugandu-se să nu zărească vreo faţă cunoscută.
Gălăgie, sunete combinate,dar fără legătură, întuneric urmat de culori aprinse şi
vioaie, apoi efectul „blitzului” şi toată lumea plutea într-un coşmar hipnotizant.
Intreaga atmosfera clocotea într-un miros otrăvitor de fum de ţigară. Era un local
ce primea toţi doritorii, astfel puteai întîlni oameni din diferite pături sociale,
interese şi ocupaţii.Nici designul interior nu putea ramane neobservat.Era agresiv.
Predominau nuanţe de roşu, albastru, roz de un ton aprins şi ţipărtor,pereţi asortaţi
cu pernele de pe canapelele de la primul etaj.La al doilea se vedeau masuţe mici ce
pot suporta doar ţigările, păhăruţele cu vodka sau tequilla şi gîndurile murdare a
clienţilor. Toată încăperea era în forma unui cerc care prin părţi avea şi scări de fier
8
forjat. Barul era punctul de pornire a distracţiei din club, totul începand de la
acesta. Pentru început beai să te încălzeşti, apoi să ai curaj, pentru ca in final, să nu
fii in stare sa comanzi o băutură, barmenul deslusind doar un mornăit. Lumea se
mişca în centrul scenei, sub razele becurilor colorate, Dj-ul bau deja a zecea cafea.
Muzica - creaţia sa, deveni o obişnuinţă şi nu plăcere. Amanda stătea nemişcată la
intrare.Peste cîteva minute şi-a adunat fortele şi s-a deplasat spre ringul de dans.
Multi erau dusi de valul dulce si impunator al alcoolului, se transformau în niste
figuri ieftine şi respingătoare. Iti părea un adevarat infern al noptii. Parfumuri
intepatoare, transpiraţie, alcool şi grimase pe feţe năluce.
Amanda făcu timid cateva miscari: învîrtise putin capul, astfel incat şuviţele
de păr iau căzut pe spate , întretăind mai apoi aerul cu ferocitate. Insa nu simţea
nimic din ce se întîmpla, rămase rece şi indiferentă la mişcările corpului său de
parcă erau două entităţi separate, de parcă nimic nu unea trupul cu suflet. Acest
dans al nebuniei nu a durat mult, doar pînă i s-a terminat rabdarea.
Peste o oră nimic nu-i mai încurca să se mîndrească de ,,eroismul,, ei. A
prins un taxi lîngă colţul străzii, urcase în acesta,dar,ca de obicei, lovindu-se cu
piciorul de partea metalică de lîngă fotolii. Maşina părea îngustă şi plină de un iz
de ţigări ieftine ce-ţi provoaca o stare de discomfort şi vomă. Salonul era de o
culoare întunecată, un gri murdar cu pete de grăsime. Soferul era un bărbat de
vîrstă medie, cu barba neîngrijită. În grabă Amanda rostise denumirea şi numărul
străzii. Maşina lunecă încet, ocolind stîlpurile singuratice, aplecate asupra
masinilor. Apartamente peste apartamente, case, un băiat în costum sportiv
plimbînd cîinele, sub un copăcel de iasomie stătea o pereche întîrziată ce se
simţeau în lumea lor. Ah, uneori cînd vezi o astfel de armonie, îţi pare că ai fost
absorbit de un film gen romance şi melodia lentă cu acorduri de chitară te trage la
un vis dulceag de fineţe şi căldură.
Casa se apropia tot mai repede, acoperişul părea trist iar ferestrele priveau
mîhnite spre şosea de parcă aşteptau stăpînul. Banii pentru călătorie erau din reflex
puşi într-un buzunăraş al genţii aşa că Amanda repede a achitat şi fugit din maşină.
Taxistul, plictisit ,strînse banii între degete si porni motorul vechi, necurăţat al
maşinii. In urma puteai deslusi doar beculeţele roşii al unei masini ce se
îndepărtează.
Întuneric. Se îndreptă pe o cale trecută de mii de ori, parcă simţea cum aerul
devine tot mai cald si mai plăcut în apropierea mînerului de la uşa de intrare, apoi
întrerupătorul de plastic de o formă banală, rotundă. Paşi greoi se simţeau pe
covorul moale şi cald. Capul se mişca încet dintr-o parte în alta, alene ducînd părul
moale şi lung. În coridor lăsă lumina aprinsă.In celelalte camere se orienta destul
de bine şi în întuneric. Pipăia atent aerul de parcă se temea să lovească pe cineva în
singurătatea pustnică din încăpere. Se ridică alene pe scări savurînd fiecare sunet
ce izvora din lemnul vechi, cu mîna atingea fibra lustruită cu lac, ridica degetele
încet ca să cînte o baladă de liră pe scara de lemn.Prag, uşă, linişte, uşă, pat zbor
în aer ce se finisează cu o trîntitură peste cearşafurile netede şi moi. A strîns lin
plapuma în jurul feţei şi a adormit încet-încet, ignorînd faptul că n-a făcut nici cel
mai mic efort ca să-şi dezbrace hainele afumate de ţigări şi de duhoarea din club.

9
Ziua a cincea. Cîtă lumină poate cuprinde o singură încăpere? cred că mulţi
ne punem aşa întrebări cînd într-o dimineaţă de vară te trezeşti de la razele jucăuşe
şi puternice ce vin de-afară. Mmm, si cît e de plăcut să te întinzi alene peste
cearşafuri şi să pocnească încet oasele la spate, apoi umerii, degetele. Trupul îi era
întins peste tot patul, pe unde fire de păr ce străluceau auriu la soare, pe unde un
picior prea lung ca să-l controleze şi se văd şi unghile atent făcute şi lustruite cu un
lac transparent ce dadea impresia unei oje? .În dreapta o mînă palidă puţin strînsă
în pumn de parcă numai ce a dat drumul altei mîini şi acum îi lipseşte, iar sub toată
îmbulzeala de culori, forme şi lumini, se afla Amanda, pieptul căreia se ridica încet
apoi în jos şi ca intr-un ciclu inchis, se repeta din nou. Machiajul de ieri încă era pe
faţă, nici nu-l şterse. Faţa-i lucea la soare de grăsime, dar totodată buzele-i erau
întredeschise. Peste un sfert de oră, cu capul în jos şi părul spînzurat se porni spre
bucătărie, setea era cu mult mai aprinsă cînd în cameră plutea o căldură văratică.
Bău hapsan, cuprinsa de o sete nemarginita. Se auzea fiecare inghititura sorbita
fara rabdare, apa prelingandu-se pe gură. La fundul cănii lăsă un pic de apă ca s-o
întindă pe degete, iar ele netezeau şi umezeau umerii, gîtul, pieptul. Cana îşi găsi
locul în chiuvetă după care Amanda, tîrîind picioarele merse la baie. A deschis uşa,
ţinîndu-se de mînerul rece şi admirînd acest simt al prospetimii. A tras mînierul
după ea, lăsat hainele pe podea şi s-a îndreptat direct spre duş. Ah, cît de plăcut
poate fi momentul cînd simţi cum fiecare strop îţi atinge fiecare părticică din corp,
o cuprinde, o umezeşte şi încălzeşte. Amanda a profitat din plin de un răsfăţ pe
cinste. Rimelul curgea pe faţă, pe pleoape răminand un pic de azuriu împrăştiat,
dar care in final, s-a dus împreună cu mirosul şi amintirea de ieri. Ziua promitea să
fie deosebită de celelalte însăşi prin starea in care se afla eroina noastră.
Planul zilei consta intr-o nouă plimbare prin oraş cu iubitul roman. Orele
trecu destul de repede, Amanda se pomeni că a trecut ziua in momentul cînd
închise cartea. Ziua era călduroasă şi ea hotărî să se apropie de o gheretă să
cumpere apă. Cu toate ca în regiunea dată de obicei era puţină lume în gheretă
sticle cu apă erau destul de puţine, erau 2. Amanda stătea lîngă o fată aşteptînd
rindul său şi sperînd că fata nu va lua mai mult de-o sticlă. Portmoneul era acasă
aşa că banii stăteau intr-un buzunar mic de la pantaloni scurţi. Vînzătorul se
întindea spre tejghea să ia apa cum între timp, cu o viteză şi vînt apăru un tînăr, un
baiat chipeş, şi înalt căci Amanda a fost nevoită să ridice capul în sus, el a întins
banii şi a zmuncit sticla. Oh, cît de supărată era eroina noastră. Cu o mutrişoară
supărată ea s-a îndreptat spre ieşirea din parc şi totul părea destul de banal dar
faptul că cineva i-a luat-o înainte şi a luat ce-şi dorea ea o înţepase direct în
mîndrie.

Eram în toamnă tîrzie, atunci cînd frunzele nu mai cad, dimineţele sunt pline
de rouă şi de-o atmosferă tristă şi posomorîtă de sfîrşit de toamnă. Acea căsuţă se
afla pe acelaşi loc, arătînd ca o punte între norii negri ce înaintau spre oraş şi
copacul auriu aplecat deasupra grădinii pustii. Multe s-au întîmplat şi în viaţa
Ameliei. De un timp era o fată ocupată, împlinită, serioasă. Nu mai suferise din
dragoste, era liberă şi independentă în alegerile sale, avuse cîteva aventuri de
noapte cu cîţiva tineri zvelţi. Nu era o toantă visătoare ca înainte.
10
Peste un an..
Ne-am trezit într-o dimineaţă obişnuită ca acele dimineţi în care ştii pînă vei
adormi ce se va întîmpla pe parcursul zilei. Amelia trăia deja în alt oraş, unul la fel
de serios ca starea ei de acum. Era ocupată de dimineaţa pînă în noapte cu
probleme, întîlniri şi îi plăcea noua sa postură în scara socială. Era secretară a la o
firmă de renume şi nu-şi dorea nimic altceva decît să depăşească aşteptările
şefului. Acelui şef care o angajase mai mult pentru picioare lungi decît pentru
abilităţile sale intelectulae şi iată că de jumătate de an Amelia încerca să-i
demonstreze că nu e o păpuşă ci o persoană cu raţionament şi idei bune. De cînd îşi
luase rămas bun de la prieten nu încercă alte relaţii. Erau doar unele nopţi
nedormite, fierbinţi şi care se ştergeau din memoria ei ca rujul după o ceaşcă de
cafea. Tot ce o cointeresa acum consta din serviciu, serviciu şi dulciuri uneori, cu
toate că nu, ea frecventa uneori sala de forţă şi atunci regreta fiecare prăjiturică pe
care o înghiţise. Nu mai purta haine vaporoase, încălţa tocuri de înălţime medie,
fuste drepte si strînse pe corpul suav, sacouri cu umeri ascuţiţi ca să pară mai
serioasă şi „bărbat”.
Iată venise primăvara pe care Amelia atît de tare n-o suporta. Cupluri fericite
se plimbă pe străzi, în parcuri, cafenele, cluburi unicul loc de retragere era casa şi
serviciul. O apucau greţurile cînd vedea cum cineva se şăşăteşte dulce la ureche
sau sărută inocent obrazul, buzele.. Nu dorea dragoste sub niciun pretext. Dar iată
că nu i-a fost sortit să rămînă prea mult independentă.
S-a întîmplat tot ca de obicei cum se întîmplă în viaţă – întîmplator. Într-o
amiază ca toate amiezile în care colegele fericite că pot bîrfi o oră în plus plecau la
cafeneaua din apropiere, iar Amelia rămînea în biroul său savurînd liniştea şi
zgomotul produs de butelia cu apă. Se juca cu pixul pe o foaie albă. Apoi se gîndi
să meargă pînă la baie. Nimic deosebit, o zi de rutină şi de aceleaşi acţiuni care
provocau deja scîrţîituri în oasele tinere. În baie îşi văzu din nou chipul obosit,
palid, fără culoare şi fără o dorinţă de-a descoperi sau trăi ceva nou. Pe masă stătea
un trandafir roz cu o tulpină lungă sşi cîţiva ghimpi pe el. No impresionă, chiar
plictisi. Se aruncă peste scaunul de birou. Privi lung şi minuţios la tot ce o
înconjura pe masa de lucru. Peste un moment ţinea în mînă cuţitul de birou şi îl
studia atent. Cît e de uşor să cumperi ceva gata făcut pe cînd unii trebuie singuri să
inventeze şi descopere roata din nou şi din nou. Apăsă pe mînier, scoate briceagul
ascuţit şi se afla pe muchia ascuţită gîndindu-se cum ar fi de acum, în acest
moment ar apăsa puţi pe mîna, o va doare? Va simţi ceva? Dar dacă nu, dacă nu
trăieşte, dacă totul e un vis care se repetă din nou şi din nou. Tăiase încet pielea
moale de pe palmă, trase o linie palidă care peste cîteva momente devenise destul
de pronunţată, de un roşu aprins apoi chiar bordo, sîngele curgea ca un rîuleţ care
se desprindea în doua, trei, patru fire. Simţea că ceva totuşi doare. Apăsă mai tare
în speranţa de-a simţi mai mult. Sîngele curgea pe masă, foi.

11