La ţigănci

de Mircea Eliade

Mircea Eliade reprezinta pentru spiritualitatea româneasca una dintre cele mai remarcabile
figuri, având o vasta creatie, atât în ceea ce priveste lucrarile stiintifice, cât si pe tarâmul beletristicii.
S-a nascut la 9 martie 1907, ca al doilea fiu al capitanului Gheorghe Ieremia, care, din admiratie
pentru Ion Heliade-Radulescu, îsi schimba numele în Eliade; deci, dupa cum se vede, numele i-a fost
oarecum predestinat lui Mircea Eliade, acesta ajungând un veritabil savant.
Opera s-a creeat de-a lungul a sase decenii, cuprinde nuvele, romane(„Isabelle si apele
diavolului” – (1929), „Maitreyi”- (1933), „Maitreyi” si „Santier”), piese de teatru, literatura
memorialistica, lucrari de indianistica, mitologie, folclor, etnografie, sociologie, antropologie, studii
de istorie a religiilor(„Tratat de istorie a religiilor” – Paris, (1949) si „Istoria credintelor si ideilor
religioase”).
Conceputa la Paris in 1859, nuvela intitulata “La ţigănci” se încadrează in suita literaturii
fantastice care continua tradiţia unui fantastic romanesc regăsit in basme: proza eminesciana
(“Sărmanul Dionis”) şi in povestirile lui Caragiale (“La hanul lui Monjoala”).
Opera este o nuvela fantastica, deoarece indentificam caracteristici ale acestei specii literare:
prezenta lumii reala si ireale, alternanta profan\sacru, drumul initiatic al personajului, prezenta
miturilor, a cifrelor simbolice evidentiate treptat de catre autor.
Nuvela este alcatuita din opt episoade. Ea evoca mitul ieşirii din timp(mitul timpului
ireversibil), mitul labirintului, al camuflării sacrului in profan, mitul eroticului, mitul logosului si mitul
mortii. Opera stabileşte firul epic in Bucureşti in perioada interbelica profesorul de pian, Găvrilescu,
se întoarce de la lecţia predata nepoatei doamnei Voitinovici. Se urcă în tramvai, ascultă conversaţia
calatorilor in legatura cu spaţiul cunoscut in Bucureşti prin numele de „La ţigănci”. Gavrilescu işi
aminteşte ca a uitat partiturile la eleva sa şi coboară din tramvai pentru a se întoarce. Căldura este tot
mai mare, mintea este leneşă, iar eroul se simte tot mai molesit exclamand: “Găvrilescule, atenţie,
parcă ai început să îmbătrâneşti, te ramoleşti, iţi pierzi memoria…”.
Ca hipnotizat, eroul se trezeşte în zonă atât de atrăgătoare, intr-un spaţiu umbros şi răcoros unde
începe, de fapt, secvanta irealului. Este întâmpinat de o bătrână care îi cere 300 de lei, prezenţa ce
poate fi interpretată cu a cerberului care preia lumea morţilor. Apar apoi trei fete frumoase, numărul
lor fiind cifra fatidica fundamentala a universului, cifra pe care se construiesc şi basmele. Este vorba
de o evreică, o grecoaică, şi o ţigancă origine deloc întâmplătoare, ele reprezentând civilizaţii
străvechi, semnificative în evoluţia omenirii, încărcate de mister şi de urme încă neexplicate.
Începe o suita de ritualuri de probe iniţiatice intr-un spaţiu ce cuprinde multe oglinzi, paravane,
fotolii, draperii pentru a reface o cale a labirintului căci printre obiecte el trebuie să găsească calea.
Intr-un amestec de umbra şi lumină, cele trei fete ursitoare îl prind intr-o horă imaginând un joc in care
ţiganca trebuie descoperită(„jocul ielelor”), probă pe care eroul nu o trece probabil pentru că nu venise
încă momentul, nu era pregătit pentru plecarea definitivă.
Se trezeşte învăluit intr-o draperie asemenea unui giulgiu, simbol al morţii, fiind îmbrăcat cu nişte
haine necunoscute: cu tunica şi nişte salvări de mătase galbenă.
Gavrilescu se întoarce în lumea realităţii pe care o găseşte străină căci trecuseră deja 12 ani; soţia
sa Elsa plecase în Germania, eleva Otilia se căsătorise, bancnotele se schimbaseră. Găseşte o lume
total străină în care nu se mai poate integra. Se simte străin de aceea se întoarce la casa ţigăncilor cu
ajutorul unui birjar. Se întoarce „pentru că drumul de la viata la moarte are un singur sens şi din
moment ce a păşit în lumea umbrelor cale de întoarcere nu mai există”.
 Întâlneşte aceeaşi bătrâna iar în cameră nu mai erau acele trei fete, ci îl aşteptă Hildegard iubita
lui din tinereţe pentru a-l iniţia şi a-l ajuta să alunece in moarte. Eroul are senzaţia ca visează, dar
iubita îi spune: “aşa începe…ca intr-un vis…toţi visam” şi împreună cu birjarul intr-un simbolic
convoi mortuar, eroul se îndreaptă spre pădure pierzându-se deci intr-o lume a umbrelor fără
întoarcere. De asemenea , plecarea cu Hildegard spre padure(simbol al eternitatii), reprezinta a doua
sansa in implinirea destinului sau cosmic. La Eliade nunta este un simbol de patrundere in moarte, in
inteles mitic, de contopire a individului cu Fiinta suprema, Dumnezeu.
Mircea Eliade disociaza timpul istoric, durativ si irevocabil de timpul mitic, sesceptibil de a fi
reiterat si recuperat spiritual.Iesirea din timpul profan coincide cu amnezia, iar intrarea in cel sacru
presupune un proces ideatic si sufletes invers, anume anamneza, sub forma recuperarii dureroase a
memoriei afective.Pasind in timpul sacru, universal, ghidat de constiinta de sine – firul Ariadnei,
Gavrilescu afla posibilitatea de a trai dragostea ratata la varsta tineretii.
Fantasticului ii corespunde parasirea timpului prezent prin “inghetare”, “incetinire” sau
“accelerare”.La tiganci, timpul capata o alta dimensiune si se scurge altfel decat in lumea reala.
Ca si timpul, categoria spatiului nu este omogena. Gradina tigancilor este o oaza sacra intr-un spatiu
profan.Se regeseste aici motivul labirintului:Gavrilescu traverseaza odai nesfarsite cu destinatii
incerte, se simte agresat de lucruri vechi si ciudate care isi modifica permanent formele , dimensiunile
si culorile, este stapanit de o tensiune sufleteasca maxima, oscileaza intre vis si ameteala
premergatoare lesinului, scena culminand atunci cand se simte infasurat strans intr-o draperie ca intr-
un giulgiu mortuar, pierzandu-si perceptia asupra lumii inconjuratoare. – traversarea starii de la
materie la spirit.
Naratorul relateaza doar cat intelege si descopera Gavrilescu, fara a se si identifica cu el, el
fiind doar aluziv, de unde apare si ambiguitatea textului, interpretarea relativa(ambigua), discursul
discontinuu creat de Gavrilescu prin oscilarile lui intre real si fantastic. Observam astfel ca tehnica
narativa este una interesanta, inovativa. Naratorul este obiectiv fara a interveni subiectiv. El nu poate
da nici o explicatie intamplarilor, inainte de a fi gasita chiar de catre personaj si cum acesta nu intelege
ce i se intampla autorul sugereaza prin cuvintele lui Hildegard, semnificatia scenariului fabulos. De
aceea textul este ambiguu.
Limbajul folosit contine putine arhaisme ( « salvarii », « pantec », « leoarca » ) si forme
populare ale cuvintelor « pana oi intra in bordei »), insa apar si numeroase neologisme ( « iluzii » ,
« derutat » , « partituri »).
Fantasticul e un gen literar fondat pe un contract de ficţiune, ce narează intruziunea
supranaturalului într-un cadru realist, altfel spus, apariţia unor fapte inexplicabile sau cel puţin
inexplicabile din punctul de vedere teoretic, într-un context familiar cititorului. Opera „La tiganci”
fiind prin excelenta o nuvela fantastica, prezinta numeroase elemente fabuloase ce o aseamana foarte
mult cu basmul. Dupa cum am mentionat si mai sus fantasticul este evidentiat prin prezenta delor doua
lumi(taramuri), real\ireal, prezenta miturilor precum si a numerelor simbolice(trei, doisprezece) si prin
drumul initiatic al personajului care parcuge doua etape: o etapa incepe odata cu intrarea „La tiganci”
si se termina cu trezirea lui dupa 12 ani(personajul traieste o moarte clinica, el nu este inca pregatit),
iar etapa finala este marcata de reintoarcerea la bordei si intalnirea cu Hildegard.
Farmecul nuvelei se genereaza din alunecarea ambigua intre cele doua. planuri - cel realist si
cel fantastic -, ca si din indemanarea cu care este dirijata, in spatiul epic, recuzita mitologica cu rol
simbolic. Desi critica a1 oferit interpretari plauzibile ale simbolurilor din text (baba este ipostazierea
feminina a Cerberului, birjarul este Charon, cele trei fete pot fi ielele din
folclorul romanesc, gunele orientale sau parcele din mitologia greceasca, cafeaua pe care Gavrilescu o
bea este substitutul apei uitarii, cifra 12 reprezinta ciclul astral complet, nucul este un arbore
tanathic s.a.), autorul nuvelei s-a declarat nemultumit de aceasta decodificare „algebrica", facuta prin
stabilire de echivalente. El nota, in Jurnalul sau, la 5 martie 1968: „Am impresia ca nu s-a inteles
lucrul esential: povestirea aceasta nu «simbolizeaza» nimic, adica nu transforma realitatea imediata
printr-un cifru. (...) Nu trebuie cautat la ce se refera, in realitatea care ne este accesibila noua, diferitele
episoade, nici ce reprezinta cutare sau cutare personaj. Este prezentarea unui Univers nou, inedit, cu
legile lui proprii...". Fidel aceleiasi pozitii ce-1 departajeaza pe cercetatorul miturilor, al istoriei
religiilor, de creatorul de literatura, autorul isi explica, in prefata editiei romanesti, din 1980, a
nuvelelor sale, conceptia despre literatura fantastica, deosebita „de cea a romanticilor germani, a lui
Edgar Allan Poe sau a lui J.L. Borges.
Figura abulica, traind hipnotic, sedat o varsta, ea insasi incerta, Gavrilescu pare sa-si traiasca
realitatea vietii ca si cand ar fi proiectia propriului sau vis. Mediocritatea, simptomele ratarii - viata
traita in gesturi mecanice si osificarea sufleteasca - locvacitatea si bonomia, aerul candid si vulnerabil
de adult ramas infantil, precautia firii sale lase, de „artist" destinat unui eroism al creatiei, confuzia si
pasivitatea il incadreaza pe Gavrilescu in tipologia initiatica a idiotului (I.P. Culianu). El suporta stoic,
fara s-o fi cautat, aventura fantastica, lasandu-se trait de intalnirea cu sacrul. Lumea nu pare mai reala
decat cea a tigancilor, spatiu in care tineretea, muzica si iubirea isi incremenisera desfasurarea spre a-1
astepta sa revina din lunga-i ratacire. Fantasticul nuvelei La tiganci de Mircea Eliade se deruleaza in
regim diurn si mizeaza pe ambiguitatea izvorata din dualitatile care construiesc periplul fantastic al
personajului (viata-moarte, noapte-zi, trezie-vis, apo-teoza-ratare, frica-fericire, cotidian-mitic, sacru-
profan s.a.).
Mircea Eliade mărturiseşte: “In nuvela mea este , şi nu este o lume reală, o lume în care se
trăieşte şi se moare zi de zi.”. Iată că Eliade susţine concepţia modernă despre moarte formulată de
Rilke, după care trăim şi murim în acelaşi timp, deci moartea nu este un accident al vieţii.
In concluzie,“La tiganci” este o nuvela fantastica, deoarece exista elemente ce definesc
categoria estetica, numita fantastic: planul real-ireal, trecerea din viata in moarte, motivul nunta-
moarte, ritualul initiatic pentru desavarsirea destinului cosmic. Aceasta nuvela are ca element original
modul in care Eliade vede fantasticul: mitul si imbinarea sacrului cu profanul reprezinta esenta
spiritualitatii.