Raţionamentul.

Logică şi tip de raţionament

Raţionamentul, numit şi inferenţă, constituie obiect de studiu atât pentru

logică, cât şi pentru psihologie. Este o procedură prin care se obţin
informaţii noi din combinarea celor deja existente. O analiză modernă a
relaţiei dintre logică şi psihologia raţională se poate face luând în
considerare nivelurile la care poate fi analizată funcţionarea cognitivă:
nivelul cunoştinţelor, nivelul computaţional, nivelul reprezentaţional-
algoritmic şi nivelul implementaţional. Într-o teorie a raţionamentului,
logica reprezintă analiza computaţională a acestuia. Logica ne arată pe
baza căror calcule, din anumite premise, se pot deduce anumite
concluzii, adică stabileşte relaţia funcţională dintre premise şi concluzii.
Logica stabileşte care sunt funcţiile racionative corecte şi care sunt cele
eronate, pe când psihologia raţionamentului vizează celelalte niveluri:
modul cum raţionamentul este influenţat de cunoştinţele noastre, modul
în care ne reprezentăm premisele în concluzie şi procedura efectivă de
realizare a inferenţei, precum şi structura neurobiologică sau artificială
capabilă să execute procesarea.
Se încearcă demonstrarea faptului că logica şi psihologia ar putea constitui o
ştiinţă cognitivă unificată, având ca argumentaţie faptul că, într-o teorie
unitară asupra raţionamentului, relaţia dintre logică şi psihologie este, de
fapt, relaţia dintre analiza computaţională a raţionamentului şi celelalte
niveluri posibile de analiză a acestuia.

Tipuri de raţionament

Raţionamentele se împart în două mari categorii: inductive şi deductive.

I. Raţionamentul inductiv

Reprezintă producerea unei ipoteze generale pe baza unor date

particulare şi a unor cunoştinţe (tacite). În funcţie de obiectul inducţiei, se
cunosc trei tipuri de raţionament inductiv: de inducere a unei proprietăţi,
de inducere a unei reguli şi de inducere a unei structuri.

1. Inducerea unei proprietăţi

1
Reprezintă inducerea sau generalizarea unei caracteristici constante la
câţiva dintre membrii unei categorii, pentru toţi membrii categoriei.
Concluzia unui raţionament inductiv nu este necesar validă, uneori
putând exista elemente ale categoriei respective care nu au proprietatea
indusă. Are caracter ipotetic şi o valoare pragmatică şi intervine în
procesului de adaptare a omului la un mediu dinamic. De obicei se
investighează un eşantion – considerat reprezentativ – dintr-o categorie,
şi, cu ajutorul raţionamentului inductiv se investesc toţi membrii acelei
categorii cu o proprietate. Facem asta pentru a ne simţi în siguranţă într-
un mediu în continuă schimbare şi pentru a economisi timp. Obiectul
inducţiei poate fi format dintr-o singura proprietate, dintr-o conjuncţie de
proprietăţi sau dintr-o disjuncţie logică a acestora. Cercetările făcute de
Brunner şi colaboratorii săi în 1956 asupra învăţării inductive a
conceptelor au dus la concluzia că gradul de dificultate în dobândirea
unui concept creşte progresiv dacă se bazează pe inducerea unei singure
proprietăţi, a conjuncţiei sau a disjuncţiei logice a două sau mai multe
caracteristici ale membrilor săi (Radu, 1974).

2. Inducerea unei reguli

Permite generarea unui număr nelimitat de combinaţii care satisfac regula
respectivă. Regulile pot fi induse explicit, conştient, sau implicit,
inconştient. Regulile de producere şi utilizare a limbajului natural sunt, în
mare măsură, rodul unor inducţii inconştiente. Erorile care apar se
datorează faptului că subiecţii tind să ignore informaţia care contravine
ipotezei lor. Ei iau în considerare doar exemplele care le confirmă regula
şi ignoră datele care contravin regulii induse.

3. Inducerea unei structuri

Este cea mai dificilă formă de inducţie. Ea nu presupune doar luarea în
considerare a unei trăsături (combinaţii de trăsături) sau a unei reguli, ci
se bazează pe descoperirea unei reţele constante de conexiuni între
elementele unei mulţimi. Structura aflată se aplică apoi la o nouă situaţie.
De exemplu, se poate face următorul enunţ:
Avocatul este pentru clientul său, ceea ce medicul este pentru a.) bolnav
şi b.) medicină. Sarcina pentru subiect este de a stabili varianta corectă.
Acesta va rezolva problema dacă reuşeşte să descopere relaţia (structura)
dintre primii doi termeni şi o va induce asupra următorilor termeni.
Rezolvarea de probleme prin analogie reclamă inducerea structurii de
scopuri a problemei sursă la problema ţintă.

II. Raţionamentul deductiv

2
În raţionamentul deductiv se urmăreşte obţinerea de noi cunoştinţe pe
baza unor reguli stabilite, numite reguli de deducţie, spre deosebire de
raţionamentul inductiv unde se urmăreşte inducerea unor reguli sau
structuri. Inferenţa deductivă constă dintr-o serie de calcule guvernate de
regulile de deducţie, astfel încât, din anumite premise, o concluzie derivă
cu necesitate logică. Logica se ocupă de studiul raţionamentului deductiv
la nivel computaţional (studiul funcţiei dintre premise şi concluzie), iar
psihologia stabileşte:
a.) modul în care premisele şi concluzia sunt reprezentate în
sistemul cognitiv şi procedura efectivă de transformare a
inputului (premisele) în output (concluzia), adică analiza la
nivel reprezentaţional-algoritmic
b.) analiza de nivel implementaţional
c.) impactul cunoştinţelor (tacite) asupra procesului deductiv.

Pentru psihologie are mare importanţă determinarea erorii. Un model al

raţionamentului deductiv care nu poate să explice şi să reproducă eroarea
de raţionament întâlnită la subiectul uman, este lipsită de validitate
psihologică.
Există trei tipuri principale de raţionament deductiv: raţionamentul
silogistic, raţionamentul ipotetico-deductiv şi raţionamentul liniar.

1.) Raţionamentul silogistic

Silogismul reprezintă deducerea unei concluzii din două premise prin
mijlocirea unui termen mediu. Atât premisele cât şi concluzia sunt
judecăţi categorice în care despre cineva (subiect) se afirmă ceva
(predicat). Termenul care apare (fie ca subiect, fie ca predicat) în ambele
premise şi care face legătura între ele este termenul mediu.
În funcţie de poziţia termenului mediu se disting patru figuri silogistice.
Derivarea concluziilor din premise se face pe baza unor reguli silogistice.
Este cunoscută monografia lui Didilescu şi Botezatu aparută în 1976.
Legat de principalele abordări reprezentaţional-algoritmice se cunosc
modelul lui Erickson şi modelul analogic al lui Johnson-Laird. Acesta din
urmă, împreună cu colaboratorii, au reuşit să ofere o modelare completă a
silogismului, aşa cum este el efectiv realizat de fiinţa umană.

2.) Raţionamentul ipotetico-deductiv

3
Inferenţa ipotetico-deductivă constă din două premise şi o concluzie.
Analiza psihologică a raţionamentului condiţional este mai puţin evoluată
decât în cazul celorlalte forme de raţionament, fapt datorat, în principal,
naturii ambigue a condiţionalului.

3.) Raţionamentul liniar

Este o specie de raţionament tranzitiv. El are două premise, fiecare
descriind o relaţie între doi itemi. Cel puţin un item este prezent în
ambele premise. Subiectului i se cere să determine relaţia dintre doi itemi
neadiacenţi, care nu apar în aceeaşi premisă. S-au elaborat mai multe
modele ale raţionamentului liniar, cu scopul de a explica modul cum
subiecţii ajung la anumite concluzii.
Modelul imagistic susţine că deducerea concluziei are la bază operaţii
asupra imaginilor (de Soto, 1965). Este vorba despre traducerea în
expresie verbală a informaţiei extrase din aranjarea spaţială a imaginilor.
Modelul lingvistic (Clark, 1980 şi Evans, 1984) pune accent pe aspectele
lingvistice ale raţionamentului.
În ultimul timp se încearcă o teorie mixtă asupra raţionamentului liniar,
considerându-se că subiecţii fac apel atât la operaţii lingvistice, cât şi la
operaţii spaţiale.
Logica şi psihologia raţionamentului, confundate sau contrapuse până
acum, îşi găsesc locul într-o analiză multinivelară a procesul racionativ.
Orice raţionament depinde de structura cognitivă în interiorul căreia are
loc. Atât inferenţa inductivă cât şi cea deductivă presupun o mulţime de
cunoştinţe, adesea neexplicitate în premise, dar absolut necesare pentru
desfăşurarea raţionamentului.
Posibilitatea de a avea acces la întreaga bază de date de care dispune un
subiect sau măcar estimarea ei, ar aduce un progres imens în ştiinţele
cognitive. În realitate, putem accesa doar o parte din cunoştinţele de care
dispune subiectul.
Prelucrările care au loc în cazul raţionamentului operează asupra
simbolurilor şi sunt guvernate de anumite reguli (ele transformă inputul,
premisele în output, concluzia). Astfel, putem considera că analiza
raţionamentului (şi a rezolvării de probleme) dă câştig de cauză
paradigmei clasic-simbolice.

Institutul Naţional al Magistraturii (INM) a organizat în primăvara

acestui an, 2009, în şase centre universitare, o serie de pretestări având ca
obiect testul de verificare a raţionamentului logic.