Sunteți pe pagina 1din 7

Introducere

Aurelius Augustinus s-a născut în anul 354 şi a murit în anul 430. Cu


excepţia unei perioade de cinci ani el a trăit în nordul Africii, fiind în ultimii
treizeci şi patru de ani de viaţă episcop de Hippona, astăzi Annaba în Algeria. Prin
scrierile sale el i-a influenţat, profund nu numai pe contemporani ci şi Occidentul
de mai târziu, astfel teologia şi filozofia scolasticilor medievali şi ale fondatorilor
universităţilor din Evul Mediu, au pornit de la ideea augustiniană a relaţiei dintre
credinţă şi raţiune, apoi, aspiraţiile tuturor misticilor occidentali s-au aflat
întotdeauna sub influenţa sa, în primul rând din pricina importanţei cruciale pe
care o avea în gândirea sa iubirea pentru Dumnezeu. A fost primul care a remarcat
paradoxul potrivit caruia iubirea, care se află în căutarea fericirii personale,
implică în mod necesar o anumită renunţare de sine şi suferinţa de a deveni
altcineva. A intuit mai clar decât toţi predecesorii că disputele de maximă
importanţă se nasc din problema relaţilor cuvintelor cu realitatea pe care încearcă
să o descrie. A fost un deschizător de drumuri în studiul vizând comunicarea
nonverbală1.

Contextul lucrării

Problema liberului arbitru şi a răului decurs din acesta, n-au fost niciodată
mai actuale ca pe vremea Sfântului Augustin. Acest fapt se datorează filozofiei
neoplatonice, dar şi mai mult gnosticilor, în special, manihei pentru care
explicarea raului constituia centrul de greutate al doctrinei lor. Este un moment în
care preocupările filozofice sunt îndreptate mai mult ca oricând spre latura morala
a vieţii2. Astfel Augustin prin acest dialog îşi concentrează atenţia asupra unor
probleme controversate ce, vizează exigenţele morale.
Dialogul De libero arbitrio a fost redactat în trei cărţi astfel a început să fie
scris în 388 la Roma fiind terminat la Hippona în 395/396. În acest dialog el
reflectă, asupra răului şi asupra libertăţii ajungând la soluţia că răul există şi
reprezintă absenţa Binelui. Personajele acestui dialog sunt: Augustin, care are rolul
de maestru, de ghid spiritual asigurând conţinutul de ideii al dezbaterii tragănd
concluziile de rigoare, după fiecare etapă a dialogului, Evodius cel de-al doilea
personaj al dialogului este un prieten al lui Augustin născut şi el la Tagaste.
Dialogul debutează cu întrebarea lui Evodius: „Spune-mi te rog nu ţi se pare
cumva că Dumnezeu este autorul răului?3”, ideea aceasta reprezintă, problema
fundamentală a dialogului, Augustin îi răspunde clarificându-i că sunt două feluri
de rau, unul pe care ‚îl suportăm şi altul pe care îl facem, Evodius devine interesat

1
HENRY CHADWICK, Maieştri Spiritului, Augustin, trad. Ioan Lucian Muntean Ed. Humanitas
Bucureşti 1986
2
AUGUSTIN DE HIPPONA, De libero arbitrio, Studiu introductiv, trad Gh. I. Şerban, Ed. Humanitas
Bucureşti 2004.
3
AUGUSTIN DE HIPPONA, De libero arbitrio, I. 1

2
de ambele răuri. Astfel, Augustin demonstrează ca răul pe care-l suportăm, este
reprezentat de chinuri iar, acest rău este de la Dumezeu întru-cât, noi îl primim
când ne îndepărtăm de Bine. Cel de-al doilea rău, pe care noi îl facem este din
cauza noastră, deoarece noi prin faptele noastre rele îl săvârşim, „fiecare om rău
este autorul propriei sale fapte rele4”. Omul săvârşeşte răul atunci când se abate de
la învăţătură, învăţătura reprezintă ceva bun în sine , omul prin învăţătură, învaţă
să facă lucruri bune, totuşi Evodius se întreabă: „Cum de sunt săvârşite de om
relele dacă ele nu sunt învăţate?5”, Augustin raspunde: „ Poate datorită faptului că
omul se abate de la învăţatură adică, de la faptul de a învaţa, şi se înstrăinează.
Însă, fie că e vorba de una sau de alta, s-a dovedit cu certitudine şi un alt fapt,
anume că învăţătura este un lucru bun şi că îşi trage numele de la a învăţa şi că
relele nu pot fi nicidecum învăţate. Căci, dacă relele se învaţă, atunci ele sunt
conţinute în ideea de învăţătură; şi, în felul acesta învăţătura nu va mai fi un lucru
bun. Ea este însă un lucru bun aşa cum tu însuţi te-ai declarat de acord, ceea ce
înseamnă că relele nu se învaţă, şi tu încerci în zadar acum să afli de la cine
învaţăm noi să facem răul. Iar dacă sunt într-adevăr învăţate atunci sunt învăţate
pentru a fi evitate şi nu pentru a fi făcute. De unde rezultă că a face răul înseamna
de fapt a te îndepărta de la învăţatură”.6 Dumnezeu i-a dat omului darul libertăţii,
prin acest dar omul poate să aleagă între Bine şi Rău, dar libertatea autentică se
posedă numai, atunci, când se alege ceea ce duce la realizarea deplină a Binelui,
astfel, Sfântul Augustin susţine că avem două categorii de oameni, unii care
urmează şi se ataşează cu tot sufletul de cele eterne, reprezentate de Bine, şi alţii
care urmează şi se ataşează de cele temporare, reprezentate de rău. Ca să aflăm
mai exact ce înseamnă să faci Binele vom avea în vedere, gândirea Sf. Augustin,
astfel, să faci Binele înseamnă, să alegi să trăieşti după virtuţile cardinale care
sunt: tăria, cumpătarea şi dreptatea.”Tăria morală este acea dispoziţie a sufletului,
în baza careia noi dispreţuim toate, disconforturile şi toate stricăciunile lucrurilor
ce n-au fost puse sub puterea noastră.7” „Cumpătarea o dispoziţie sufletească, ce
reprimă şi înfrânează pornirile spre acele lucruri pe care este ruşinos, să le
dorim.8” Iar „dreptatea este virtutea prin care i se atribuie fiecaruia ceea ce este al
său”.9 Aşadar călăuzindu-ne acţiunile după aceste virtuţi putem duce o viaţă
înţeleaptă ceea ce înseamnă că avem voinţa orientată, spre a trăi cinstit şi corect.
Iar o viaţă înţeleaptă este o viaţă fericită. Iată ce spunea Augustin despre modul de
obţinere a unei vieţi fericite făcând în acelaşi timp o comparaţie cu viaţa nefericită:
„Întrucât, în ce fel suportă, cineva în mod voluntar o viaţă nefericită, când absolut
nimeni nu vrea să trăiască nefericit? Sau, cum de cineva urmează din propria
voinţă o viaţă fericită, când există atât de mulţi oameni nefericiţi, care cu toţii vor
să fie fericiţi? Oare nu de aceea se întâmplă că una este să vrei binele ori răul, şi
4
Ibidem.
5
AUGUSTIN DE HIPPONA, De libero arbitrio I. 2,
6
Ibidem.
7
AUGUSTIN DE HIPPONA, De libero arbitrio I. XII.27.
8
Ibidem.
9
Ibidem.

3
alta este să meriţi ceva în funcţie de o voinţă rea sau bună? Căci cei care sunt
fericiţi, adică aceia care trebuie să fie buni, nu sunt fericiţi ca urmare a faptului că
au voit ei să trăiască într-un mod fericit întrucât lucrul acesta şi-l doresc chiar şi
cei răi, ci sunt fericiţi fiindcă au voit să trăiască într-un mod corect, adică ceea ce
nu vor să facă cei răi. De aceea nu este deloc de mirare, că oamenii nefericiţi nu
dobândesc ceea ce vor respectiv o viaţă fericită. Căci ei, într-un mod la fel de
evident nu acceptă nici cealaltă condiţie adică să trăiască corect.” 10 Astfel viaţa
fericită presupune să vrei să trăieşti corect. Omul având o astfel, de voinţă corectă
nu poate fi doborât de pe stânca dominării sale şi determinat să renunţe la ordinea
cea dreaptă decât, din şi prin propria voinţă şi în acelaşi timp nu trebuie să fie
învinuit, nici un lucru în cazul în care cineva se foloseşte de el în sens rău, ci
dimpotrivă, trebuie să fie învinuit numai acela care se foloseşte de el într-un mod
rău. Am văzut că răul constituie neglijarea celor eterne, din realitatea carora
spiritul îşi trage bucuriile prin sine însuşi, şi numai prin forţele sale le şi înţelege,
şi pe care, dacă le iubeşte nu poate să le piardă, preferându-le, pe cele temporare
care sunt percepute prin intermediul trupului, partea cea mai nedemnă a omului
care nu pot să fie niciodată sigure faţă de cele mari şi admirabile, ce-ar putea să fie
jinduite11. Astfel păcatul constituie o abatere de la cele divine, şi de la cele care
sunt cu adevărat stabile, care duce la o îndreptare a voinţei spre cele nesigure şi
schimbătoare, acestea trebuie să fie supuse celor eterne şi divine.
Cartea a doua dezbate trei probleme: a) de unde rezultă că Dumezeu există;
b) de unde rezultă că toate cele bune vin de la El; c) de unde ştim că voinţa liberă
merită să fie inclusă printre cele bune; Analizând conţinutul primei întrebări, cei
doi ajung la un consens: dacă Dumezeu există, atunci la el nu ne putem ridica
decât prin cele trei facutăţi specifice omului, existenţă, trăire şi cunoaştere
intelectivă, ( esse, vivere şi intellegere). Deoarece în ierarhia creaturilor, găsim trei
grade mai importante, cele care există reprezentate de corpuri , cele care există şi
trăiesc reprezentate de animale, si cele care există, traiesc şi înţeleg reprezentate de
oameni, astfel omul cu ajutorul acestor trei funcţii, poate ajunge la cunoaşterea lui
Dumezeu, în acelaşi timp cunoaşterea şi înţelegerea reprezintă procese psihice
complexe, la realizarea lor contribuie mai întâi activitatea de informaţie a celor
cinci simţuri, ( pe care le au şi animalele), dar, la om, acestora li se adaugă cel de-
al şaselea simţ, simţul lăuntric, în calitate de simţ generalizator, inexistent la
animale, este cel cu ajutorul căruia ajungem la ştinţă. Simţul interior are funcţie
intelectivă, deoarece simţurile celelalte nu se pot simţi pe ele însele. Acestea iau
act de propria existenţă şi de specificul fiecăruia prin intermediul simţului interior.
Şi totuşi, cum devine evident, faptul că Dumezeu există?. Răspunsul pare a fi găsit
cu uşurinţă: Dacă simţul interior este mai presus de cele cinci simţuri, mai presus
de simţul interior se află raţiunea, de care beneficiiază numai oamenii. Iar mai
presus de ea şi de partea cea mai bună, din om nu poate fi decât Dumnezeu.
Aşadar ceea ce se identifică cu Dumnezeu, se afla deasupra raţiunii şi constituie
10
AUGUSTIN DE HIPPONA, De libero arbitrio I. XIV.30
11
AUGUSTIN DE HIPPONA, De libero arbitrio I. XIV. 34.

4
ceva etern şi neschimbător. Creaturile nu pot avea atributele divinităţii, deoarece a
fi creat înseamnă a proveni din nimic; iar ceea ce viine din neant participă atât la
fiinţă cât şi la nefiinţă. În orice creatură există aşadar, o lipsă originară. De aici
efortul fiecărei creaturi de a-şi schimba şi spori fiinţa. Dumezeu este Binele
Suprem şi numai El este imuabil şi nemuritor, celelalte bunuri sunt de la El, nu din
El, ceea ce înseamnă că nu pot avea fiinţă decât prin El. În ierarhia bunurilor
găsim trei feluri de bunuri: virtuţile graţie cărora se trăieşte corect, reprezintă
bunuri mari, trăsăturile frumoase ale oricăror trupuri, însă fără de care se poate
trăi corect sunt bunuri foarte mici, iar facultăţile sufletului, cele fără de care nu se
poate trăi corect reprezintă bunurile de mijloc, de bunurile foarte mici şi de cele
mijlocii se poate folosi fiecare şi bine şi rău, pe când de virtute nu se poate folosi
nimeni rău, deoarece sfera de acţiune, a virtuţii constă în dreapta folosire a
bunurilor foarte mici şi mijlocii12. Astfel libera voinţă este un bun mijlociu, prin
care omul alege să se folosească de virtute si de celelalte bunuri pentru a trăi
corect şi fericit, sau alege să se folosească de bunurile foarte mici si mijlocii, într-
un mod rău, neglijând virtutea.
Cartea a treia debutează cu întrebarea: De unde vine impulsul din cauza
căruia voinţa se îndepărtează de Dumezeu şi se întoarce spre bunurile proprii,
inferioare şi nestatornice? Augustin afirmă că impulsul voinţei există fie de la
natură, fie din necesitate. Dar acolo unde domnesc natura şi necesitatea nu mai
poate fi vorba de vină. Acest impuls se află însă în suflet şi el depinde de liberul
arbitru şi de voinţa noastră liberă. Fiindcă sufletul nu execută mişcări în genul
atracţiei gravitaţionale a unei pietre care, aruncată în vazduh, se întoarce spre
pământ în mod natural şi necesar. Sufletul stârnit sau atras spre propria-i pierzanie
nu este împins într-acolo de nici o necesitate a naturii sale. El acceptă drumul spre
pierzanie numai dacă vrea; dacă nu vrea, nu-l acceptă. În cartea I, dezbaterea celor
trei interlocutori ajunsese, la concluzia, că sufletul nu poate deveni sclavul poftei
sale decât, cu asentimentul voinţei, întrucât el nu poate fi constrâns nici de o
realitate superioară, care, fiind bună, nu comite ceva rău, nici de una egală pentru
că ar fi nedrept, nici de una inferioară, deoarce ar fi imposibil. Mişcarea spre rău a
voinţei vine din sine însăşi, iar prăvălirea spre păcat nu este naturală, ci voluntară.
De aici şi concluzia la care ajung cei doi: Orice acţiune păcătoasă este voluntară în
consecinţă, este vinovată. O altă intrebare la care, Evodius pretinde un răspuns este
cea referitoare la preştiinţa divină mai exact, Evodius, se întreaba dacă ea nu intră
în conflict cu libertatea umană, ceea ce îl motivează pe Evodius să pună această
întrebare este faptul că Dumnezeu ştia dinainte, că omul va păcătui şi astfel
Evodius se întreabă dacă nu ar fi fost mai bine ca omul să nu fie creat. Augustin îi
raspunde că Dumnezeu şi-a arătat însă bunatatea Sa, întrucât la creat şi l-a pedepsit
pentru că pacătuise, dar l-a şi eliberat prin jertfa Fiului Său. Pare a fi o contradicţie
totuşi, zice Evodius ca Dumnezeu să cunoască dinainte ceea ce se va întâmpla,
respectiv, că omul va păcătui, iar el să păcătuiască nu din necesitate ci după voia
sa. Altfel spus, ceea ce Dumnezeu ştia dinainte că se va întâmpla nu se mai poate
12
AUGUSTIN DE HIPPONA, De libero arbitrio II. XIX. 50

5
întâmpla din voinţă, ci din necesitate. Răspunsul vine imediat: voinţa se află numai
în puterea noastră şi noi putem fi fericiţi atunci când vrem, iar Dumnezeu ştie
aceasta fiindcă este etern. Altfel spus preştiinţa lui Dumnezeu nu anulează voinţa
noastră. Or, dacă voinţa se află sub puterea noastră atunci când vrem, înseamnă că
ea este libertate. Preştiinţa lui Dumnezeu nu suprimă puterea omului de a voi.
Voinţa liberă ne rămâne, iar noi păcătuim fără să fim constrânşi de o realitate
superioară nouă, egală sau inferioară, ci numai din voinţă proprie. Dumnezeu „fără
să constrăngă pe cineva să pacătuiască, vede totuşi dinainte pe cei care vor păcătui
din propria lor voinţă”13.
De aceea nu trebuie să i se impute Creatorului tot ceea ce nu era necesar să
i se întâmple în creaţia Sa, iar nouă să nu ni se împuţineze credinţa. Într-un univers
în care vieţuieşte omul, care poate să păcătuiască, vieţuiesc şi îngerii cei buni care
n-au păcătuit şi nici nu vor păcătui niciodată. Creaturile care şi-au pierdut
fericirea, păcătuind, nu şi-au pierdut posibilitatea de a si-o redobândi14. Fiindcă o
fiinţă umană, fie că e virtuoasă fie că e păcătoasă, având voinţa liberă, este mai
presus decât una lipsită de voinţă. Tocmai prin ea omul este mai presus de cal, şi
încă şi mai presus decât o piatră.15

13
AUGUSTIN DE HIPPONA, De libero arbitrio III. 4, 10.
14
AUGUSTIN DE HIPPONA, De libero arbitrio III 5, 15.
15
Ibidem;

6
Bibliografie

Sfântul Augustin, De libero arbitrio. Liberul arbitru, Trad:


Gh. I. Şerban, Ed Humanitas, Bucureşti 2004.
Henrz Chadwick, Augustine, Maieştri Spiritului Augustin
Trad: Ioan-Lucian Muntean, Ed Humanitas, Bucureşti 1998.
Aurelius Augustinus, Soliloquia-Sermones Trad: Dan
Negrescu, Vorbiri Însingurate şi Predici, Editura de Vest,
Timişoara 1992.
John Stuart Mill, On Liberty, W.W. Norton & New York,
1975, Trad: Adrian Paul Iliescu, Despre Libertate, Ed Humanitas,
1994.

7
INSTITUTUL TEOLOGIC ROMANO-CATOLIC „SFÂNTUL IOSIF”

DE LIBERO ARBITRIO
SFÂNTUL AUGUSTIN

Lucrare prezentată la Istoria Filozofiei,


de studentul Andrei LORENŢ anul I
pr. prof. Bogdan HERCIU

Iaşi 2010