Sunteți pe pagina 1din 3

Limbajul politic spre un din ce în ce mai mic numitor comun

G. Sartori în HOMO VIDENS – imbecilizarea prin televiziune sau post gândirea


demonstrează regresul pe care îl cunoaște specia umană, numită nu, Homo Sapiens, caracterizată
prin capacitatea de-a opera cu simboluri, omul fiind un animal vorbitor, în permanență comunicând
cu sine însuși. Așadar omul reflectează asupra a ceea ce spune, limbajul nefiind doar instrumentul
comunicării ci și al gândirii. Capacitatea de abstractizare a lui Homo Sapiens, care generează
gândirea prin concepte îl fac să progreseze, să înțeleagă. Ori odată cu apariția televiziunii în viața
omului are loc o dramatică transformare atât prin rapiditatea acesteia, cât și prin profunzimea și
efectele ei, a lui homo spaiens, în HOMO VIDENS. La homo videns, limbajul conceptual, abstract,
e înlocuit de un limbaj perceptiv, concret, care e mai sărac nu doar în numărul de cuvinte, ci mai
ales în bogăția de semnificații, în capacitatea conotativă. ”Televiziunea produce imagini și anulează
conceptele, dar în felul acesta atrofiază capacitatea noastră de abstragere și o dată cu aceasta
întreaga noastră cpacitate de-a înțelege”- mai spune Sartori.

Dacă la vechii greci, politica aproape în întregime era apanajul oratorilor, care cu
argumentații logice în discursuri magistrale își construiau ascensiunea spre putere și menținerea
acolo, azi, lupta pentru putere, o fațetă esențială a politicii, este apanajul celor ce au acces la
resursele de comunicare în masă.
Ori vedeți, tocmai aici e paradoxul: deși se comunică în masă, discursul politic, limbajul politic, se
îndreaptă spre un din ce în ce mai mic numitor comun.
Teoretic asta nu ar fi o problemă. Capacitatea de-a comunica spre straturi cât mai subțiri ale
societății, care au interesele lor legitime proprii, este în sine un progres democratic adus de mass-
media. Acest cel mai mic numitor comun este un aspect dezirabil și legitim al comunicării politice
de astăzi.
Dar acest proces nu este din nefericiere și un progres în ceea ce privește conținutul comunicării.
Asta se datorează în esneță tele-comunicării, așa cum am arătat mai înainte bazat pe eseul lui
G.Sartori. Un mesaj politic care ar respecta regulile argumentației și înșiruirii acestor argumente
într-o structură logică, pentru a demonstra superioritatea sau necesitatea acestora vis-a-vis de cele
ale adversarului politic nu își mai găsește azi locul în comunicarea televizată.
Și am ajuns deja la un nivel la care cei ce fac politică, sunt ceea ce numea G. Sartori ”video copii”,
adulți marcați pe viață de o atrofie culturală.
Așadar iată cum sursa comunicării politice, a limbajului politic, liderii politici de azi nu mai sunt,
datorită tele-educației, oameni deosebiți față de cei pe care vor să îi reprezinte.
Ce poate deci să apară de aici. O inversare a logicii comunicării politice, care nu mai pleacă de la un
corp de idei generoase, legitime, dezirabile spre a construi o ofertă politică pe care masele să o
urmeze cu credință, devotament, entuziasm. Aceste fiind elementele care ar duce în mod conștient și
asumat, chiar cu presupunerea participării și efortului fiecărui cetățean, spre un viitor mai bun.
Viitor al cărui orizont nu conține neapărat elemente de concretețe ci mai degrabă țeluri înalte a căror
atingere generează automat și realități materiale dorite. Deci o satisfacție mai mare pentru electorat,
și implicit o recunoaștere a calităților de strateg, vizonar, manager ale liderului politic. Asta ar fi așa
cum spuneam logica normală a comunicării politice: idealuri formulate, enunțarea mijloacelor,
convingerea prin argumente a maselor, punerea în practică și recunoașterea rezultatelor și a
meritelor. Asta ar fi în opinia mea comunicarea politică care ridică tot timpul stachetă spre un cât
mai mare numitor comun.
Ce avem însă astăzi. Lideri politici care nu capacitatea de-a formula idealuri pe care să le comunice.
Interesul de-a lua cu orice preț puterea îi duce la un stil de comunicare ale cărui principale
careacteristici sunt:
− imediatul, fără un plan mai amplu – de ex. Să îl suspendăm pe Băsescu
− isterizarea pentru orice lucru minor, de însemnătate poate pur personală, dar a cărui
semnificație se înceacră a fi extinsă spre un mare grup de electori
− aluziile, insinuările, care înlocuiesc argumentele – se merge pe principiul bârfei, al lui lasă
că știm noi că e așa...
− folisrea de epitete pentru a eticheta adversarii sau acțiunile acestora- dar epitete care nu trec
de asememnea de nivelul comunicării unor copii de școală-
− introducerea unei atmosfere de iminent dezastru, care reclamă schimbarea imediată a
establishmentului, fără alte argumentații
− introducerea în dezbaterea politică a tot felul de indivzi din diverse domenii de activitate,
care să legitimeze poziții politice, dar care nu au capacitatea de-a fi buni comunicatori, ci se
rezumă la a juca un rol fără pretenții
Toate acestea și desigur multe alte aspecte, sunt destinate coborârii nivelului comunicării politice
spre un cât mai mic numitor comun, atât sub aspectul calității cât și sub aspectul purtătorilor de
mesaj.
De ce se întâmplă toate acestea? Pentru că așa cum am citat mai înainte, din Sartori, alegătorii,
cetățenii de azi nu mai sunt homo sapiens, ci s-au transformat în homo videns. Ei nu au nevoie de
argumentații, au nevoie de imagini puternice. Nu au nevoie de spirit critic, au nevoie de un glas
ferm care vine de la un personaj ce se identifică cu ei, care vorbește ca ei. Nu au nevoie de cineva
care să le propună un plan și un orizont, au nevoie de rezolvări imediate ale situațiilor. Nu au nevoie
de eroi, au nevoie de confirmarea unor zvonuri ce relevă aspecte negative ale personalității. Totul
simplu, spre a satisface nevoia celui mai de jos, celui mai lipsit de valori și cultruă dintre
telespectatori. Doar așa pot fi siguri de victorie.
Aduceți-vă aminte filmul cu palma din campanie, de asemenea replica presedintelui referitorare la
vizita de la Vântu a candidatului Geoană. Amândouă aceste aspecte confirmă cred suficient ceea ce
am încercat să argumentez.
O întrebare ar fi de unde a început. Ce a fost la început. Interesul televiziunii pentru audiență, sau
dorința lilderilor politici de-a ajunge cu mesajul lor la cât mai mulți alegători.
Eu cred că goana după audiență modelează telespectatorii, și pentru prima dată în istoria societății
omenești politicul nu mai impune direcții de evoluție, ci se supune așteptărilor pe care le au
telespecatorii, homo videns.
Procesul de a transforma orice în ”mai simplu”, ”mai repede”, ”mai accesibil”, care a început cu
pasta de dinți, oala minune, sau aspiratorul geniu, transformă și omul politic în ceva util pe o
bucățică tot mai mică și tot mai irelventă din viața oamenilor. Adică mergem spre cel mai mic
numitor comun.