Sunteți pe pagina 1din 8

Mamiferele

Ursul polar- face parte din ordinul Carnivora, familia


Ursidae, gen şi specie Ursus maritimus.
Înfricoşătorul urs polar este al treilea cel mai mare carnivor
terestru după ursul Kodiak şi cel de Kamchatka. Culoarea albă a
blănii sale se contopeşte cu peisajul acoperit de zăpadă.
Constituţia ursului polar s-a adaptat perfect condiţiilor aprige de
viaţă din tundrele îngheţate. Acest animal puternic, rapid şi cu
membrele uşor arcuite poate străbate distanţe uriaşe. Siguranţa în
deplasare îi este conferită de mersul caracteristic şi pilozitatea
specifică a tălpii.
Mod de hrănire şi vânare
Principala sursă de hrană a ursului polar este reprezentată
de foci de la care consumă de obicei grăsimea, pielea şi organele
interne şi numai câteodată carnea. Pândeşte lângă crăpăturile
gheţii sau se furişează în apropierea prăzii când grupele de foci se
odihnesc la soare. Folosindu-se de laba puternică aplică o lovitură
mortală ce distruge oasele subţiri ale craniului focii. La sfârşitul
verii, începutul toamnei, urşii polari caută pe malurile apelor
cadavre de balenă sau morsă, uneori putând fi observate grupuri
de 10-20 de urşi ospătându-se. În această perioadă urşii polari au
la dispoziţie o suprafaţă uscată mai mare pentru vânătoare, astfel
alimentaţia lor se diversifică, deoarece consumă şi mamifere
terestre.
Urşii polari trăiesc singuratici se întâlnesc frecvent în preajma
cadavrelor.

Mod de viaţă
Urşi polari trăiesc pe toată suprafaţa Polului Nord, dar cea
mai mare parte a timpului si-o petrec pe malurile îngheţate ale
regiunilor sudice. Se pare că zonele lor preferate sunt cele în care
apa îngheţată şi banchizele mişcătoare întâlnesc malul. La fel ca şi
celelalte animale mod de viaţă singuratic, ursul polar este activ
practic tot anul, tot timpul zilei petrecânduşi-l în căutarea hranei.
Urşii polari sunt foarte buni înotători, sărind în apă cu capul
înainte asemănător câinilor, sau alunecând pe spate. Se
deplasează în apă de până la 10 kilometri pe oră, folosindu-şi la
înot labele anterioare asemeni câinilor, dar, spre deosebire
aceştia, nu îşi folosesc labele posterioare. Urşii polari se scufundă
în apă cu ochii deschişi, dar nările închise, putându-şi ţine
respiraţia de până la două minute.
Urşii polari au mirosul extrem de dezvoltat, putând simţi un
cadavru de balenă chiar şi de la o distanţă de 30 kilometri.
Detectează bârlogul focilor cu toate acestea se găseşte la mai mult
de un metru sub zăpadă sau sub pământul îngheţat. Ursul polar
este trădat în peisajul acoperit de zăpadă de nasul să negru ca
tăciunele. În zilele însorite acesta poate fi observat cu binoclul de
la o distanţă de 10 kilometri. Pentru a nu fi descoperit când se
furişează spre grupele de foci, ursul polar îşi acoperă nasul cu
labele.
Iarna temperatura din bârlogul ursului este mai ridicată
decât cea de afară, fiind aproape de punctul de îngheţ.
Ursul polar poate alerga cu o viteză de până la 40 km/h,
viteza medie de deplasare fiind 3-6 km/h.
Reproducerea
Împerecherea are loc primăvara, perioada cea mai activă
fiind luna aprilie, timp în care masculii străbat distanţe mari în
căutare partenerelor. Femelele fată o dată la trei ani, după
despărţirea de ultimi pui.
În perioada octombrie-noiembrie urşii polari îşi sapă
bârlogul în zăpadă sau în pământul îngheţat al tundrelor. Acesta
are de obicei deschiderea spre pantă sudică, vântul de nord
aducând aici mari cantităţi de zăpadă. Cu toate că majoritatea
urşilor polari îşi sapă bârlog, numai femelele gestante petrec
perioade mai lungi în acestea.
Puii se nasc în perioada noiembrie-decembrie. La naştere
aceştia au o greutate de 450-900 grame, sunt neacoperiţi de blană
ţi au ochii şi urechile închise.
Dimensiunile ursului polar sunt:
Talia: 1,5 m
Înălţimea în poziţie bipedă: 2,4-3,3 m
Lungime:până la 2,5 m
Greutatea corporală:masculul 400-600 kg, femela 300-400 kg
Specii înrudite
Cel mai mare reprezentant al familiei este ursul Kodiak din
America de Nord cu o lungime de 2,5 metri şi o greutate de până
la 800 de kilograme.

Jaguarul – face parte din ordinul Carnivor, familia Felidae,


gen şi specie “Pantera onca”.
Jaguarul este cea mai mare pisică sălbatică a Americii.
Astăzi apare foarte rar în libertate deoarece, datorită blănii sale
valoroase, a fost vânat intens.
El apare în cele mai diverse habitate: teritoriul său de
vânătoare se întinde de la jungla deasă prin tufăriş şi păpuriş,
până în pădurile de la malul apelor. Îl putem întâlni şi în spaţii
deschise unde iarba deasă şi stâncile îi oferă ascunziş în timpul
vânatului.
Mod de hrănire şi vânare
Deşi este bun căţărător, jaguarul vânează pe pământ, în
special noaptea. Cu toate acestea, se caţără frecvent în copaci
pentru a-şi urmări victima. Jaguarul este foarte rapid pe distanţe
scurte, dar oboseşte repede. Astfel, succesul vânătorii sale depinde
de observarea rapidă a victimei şi de furişarea în linişte lângă
aceasta.
Meniul său este alcătuit mai ales din animale sălbatice, a
căror dimensiune variază de la cea a unui şoarece până la cerb.
Jaguarul este şi un bun înotător, putând prinde broaşte, peşti,
ţestoase şi aligatori mai mici. Este un pescar excelent: urmăreşte
nemişcat de pe o stâncă sau de pe o creangă peştii, apoi îi loveşte
cu laba, aruncându-i pe uscat.
Înainte de aş-i începe ospăţul, îşi târăşte victima sfârtecată în
culcuş.
Mod de viaţă
Jaguarul adult trăieşte singuratic, cu excepţia perioadelor de
împerechere când femelele şi masculii se alătură pentru scurt
timp. Puiul îşi petrece primi ani lângă mamă, după care părăseşte
grupul şi îşi caută propriul teritoriu de vânătoare.
Mărimea teritoriului de vânare este determinată de oferta de
hrană a zonei respective. Dacă oferta este bogată, cum ar fi o
pădure inocentă, jaguarului îi este suficient un teritoriu de
vânătoare cu diametrul de 5 kilometri. Dacă hrana este în
cantitate limitată, cum ar fi în jurul pădurilor exploatate, uneori
teritoriul de vânătoare al unui singur jaguar poate depăşi 500 de
kilometri pătraţi.
Un jaguar marcat de biologi a fost observat cel mai aproape
la 800 de kilometri distanţă, pe un nou teritoriu de vânătoare.
Dintre cele cinci specii de feline mari, aflate în captivitate:
leul, tigrul, leopardul şi leopardul-zăpezilor, toate se încrucişează
relativ uşor, în timp ce jaguarul poate fi încrucişat numai cu
leoaica.
Jaguarul este prima felină mare ce nu toarce.
Conform relatărilor indienilor amazonieni, jaguarul iese
uneori din pădurea tropicală pentru a se juca alături de copii.
Jaguarul şi omul
În trecut jaguarul trăia în regiunile din Arizona şi
Argentina, dar datorită vânatului intensiv efectivele au fost
decimate sau distruse în totalitate. În cele mai multe ţări, procesul
început de vânători a fost exagerat şi prin distrugerea pădurilor în
scopul obţineri terenurilor agricole. În Venezuela şi regiunile
superioare ale râului Orinoco jaguarul este întâlnit destul de
frecvent, în altele însă, este ameninţat cu dispariţia. Conform
estimărilor, pe tot teritoriul Argentinei mai sunt doar sute de
jaguari, astfel că în curând vor rămâne efectele din grădinile
zoologice, ce se reproduc bine chiar şi în condiţii de captivitate.
Despre jaguar se spune că ar ataca omul. Conform unei
legende, se spune că un jaguar a urmărit un om mai mulţi
kilometri, după care a dispărut pe nesimţite, la fel cum a apărut.
Din aceasta deducem că a urmărit omul până la limita teritoriului
său de vânătoare, iar dacă ar fi vrut să-l omoare , ar fi putut.
Reproducerea
Ştim foarte puţin despre viaţa de cuplu a jaguarilor din
libertate. Multă vreme au fost vânaţi pentru blana lor: în anii
şaizeci în pădurile tropicale amazoniene din Brazilia, au fost
omorâte mai mult de 1000 de exemplare pe an. Vânătorii au fost
preocupaţi doar de găsirea şi uciderea animalelor, fără să-i
intereseze modul de viaţă al acestora. Astăzi biologii fac eforturi
deosebite pentru a putea observa jaguarii în mediul lor natural,
deoarece pot fi întâlnite doar puţine exemplare. Cele mai multe
informaţii le primesc de la grădinile zoologice, unde jaguarii se
reproduc în condiţii de siguranţă.
Se pare că masculii şi femelele se întâlnesc în libertate doar
pentru a se împerechea.
După împerechere masculul părăseşte femela, aceasta
crescându-şi singură puii.
Femela naşte 1-4 pui, de 700-900 grame cu ochii închişi. În
următoarele săptămâni încep să-şi descopere mediul, iar în jurul
vârstei de şase luni merg deja cu mama lor la vânătoare. Jaguarii
tineri îşi petrec primii doi ani de viaţă vânând alături de mama
lor, apoi o părăsesc şi îşi caută teritorii proprii de vânătoare.
Nu este rar jaguarul de culoare complet neagră; tatăl a fost pătat,
iar mama neagră.
Dimensiuni corporale
Talia: 68-78 cm
Lungimea: 112-185 cm; coada: 45-75 cm
Greutatea corporală: masculul 55-100 kilograme, femela 45-
90 kilograme
Specii înrudite
Rude apropiate îi sunt: tigrul, leul, leopardul şi leopardul-
zăpezilor.

Tigrul bengalez – mai este numit şi tigrul regal şi el face


parte din ordinul Carnivora, Familia Felidae, Genul şi specie
Pantera tigris tigris.
Frumuseţea şi forţa tigrului regal inspiră respect.
Deoarece poate ucide şi animale cu mult mai mari decât el, are
renumele de a fi unul dintre cei mai temuţi prădători.
Deşi în grădinile zoologice culoarea vie a blănii sale, vărgată
negru cu roşu, atrage imediat atenţia asupra sa, în umbra
vegetaţiei silvatice, aceasta îl camuflează cu succes.
Mod de hrănire şi vânare
Tigrii se furişează după pradă sub protecţia întunericului.
Sunt iuţi pe distanţe scurte, dar prada rapidă, cum ar fi un cerb
sănătos, nu prea o ajung din urmă.
Tigrul atacă din lateral sau din spate. Animalele mai mici le
omoară muşcându-le de gât, iar pe cele mari le ucide retezându-le
gâtul.
Vânează gauri (vita junglei) şi bivoli. Un gaur mascul are
greutatea de 700 kilograme, ceea ce este mai mult decât dublul
greutăţii tigrului. Chiar dacă poate doborî şi animale de o
asemenea talie, preferă să vâneze animale tinere sau bătrâne, ce
opun rezistenţă mai mică în luptă.
Tigrul din regiunea Sundarbanului vânează mai ales cerbi
Axis, mistreţi şi şopârle.
Mod de viaţă
Tigrul umblă singuratic, în special noaptea. Teritoriul de
vânătoare şi-l marchează cu urina şi secreţia glandulară puternic
mirositoare, acestea atenţionând tigrii din vecinătate. Un alt mod
de marcare al teritoriului de vânătoare este smulgerea scoarţei
copacilor. Resturile din pradă le acoperă cu frunze, pentru a le
putea consuma mai târziu.
Habitat
Există mai multe specii de tigrii şi îi întâlnim aproape pe
toată suprafaţa planetei, în cele mai variate condiţii de mediu.
Astăzi, cei mai mulţi tigrii regali trăiesc în India de Est şi
Banglandesh, în regiunile silvatice de pe malurilor netede ale
Parcului Naţional Sundarban, acolo unde râul Gange se varsă în
Golful Bengalez. Îl mai găsim şi în alte zone ale Indiei, dar şi în
Nepal şi Birmania.
Tigrii au nevoie de teritorii mari pentru vânătoare.
Masculii stăpânesc un teritoriu de 55 kilometri pătraţi, iar
femelele aproximativ 45 kilometri pătraţi. Deoarece trăiesc
singuratici şi nu sunt dispuşi să-şi împartă zonele de vânătoare,
chiar şi o populaţie redusă necesită spaţii întinse.
Tigrul are multe locuri de adăpost pe propriul teritoriu,
alegându-l pe cel mai potrivit la moment respectiv.
Un tigru gurmand poate prinde chiar şi treizeci de bivoli pe
an.
Răgetul tigrului în noapte se aude la mai mult de doi
kilometri.
Un tigru adult poate consuma până la 31 kilograme de carne
într-o singură noapte.
Cea mai mare felină din lume este tigrul siberian, ce are cu
100 kilograme mai mult decât tigrul regal.
Şi tigrul toarce. În timp ce pisica domestică toarce atât în
inspiraţie, cât şi în expiraţie, tigrul scoate acest sunet caracteristic
doar în timpul expiraţiei.
Spre deosebire de majoritatea felinelor carnivore, tigrul
consumă şi hoituri.
După prinderea prăzii, tigrul începe să o consume de la
extremitatea posterioară.
Reproducerea
Tigrul regal se împerechează primăvara. Masculul îşi
părăseşte zona de vânătoare în căutarea femelei, urmând ca
împerecherea să aibă loc pe teritoriul acesteia. Rămân împreună
20-28 de zile, femele fiind fertilă numai o perioadă scurtă de timp,
respectiv trei-şapte zile. După această perioadă masculul revine pe
teritoriul său.
După aproximativ 15 săptămâni femela fată 2-4 pui. Ochii
puilor se deschid la 10 zile, femela îi alăptează timp de opt
săptămâni, ulterior aducându-le şi mici bucăţi din pradă. După
şase luni puii pot fi chiar lăsaţi singuri timp de câteva zile, cât
femela este plecată la vânătore.
Puii mai mari sunt luaţi de femelă la vânătoare. Tigrii tineri,
în vârstă de unsprezece luni pornesc deja singuri la vânătoare, iar
la şaisprezece luni sunt suficient de puternici pentru a sfârteca
prada.
Dimensiuni corporale
Lungimea: 2,7-3,1 metri
Talia: 91 centimetri
Greutatea corporală: masculul 180-260 kilograme
Specii înrudite
Cunoaştem alte şapte subspecii, acestea fiind diferite prin
culoarea blănii.