Sunteți pe pagina 1din 29

Fum negru, inecacios si dens ca o patura... Flacari de jur imprejurul meu.

Trebuia sa ies
sau ramaneam acolo pe vecie.
M-am indreptat catre fereastra. Era singura mea cale de scapare. Totusi, cu fiecare
clipa care trecea fumul ma sufoca din ce in ce mai tare. Exact inaintea ferestrei o flacara
mi-a taiat calea. Era sfarsitul, dar nu doream sa se tremine asa. Mi-am adunat ultimele
ramasite de energie vitala si am trecut prin flacara. Ultimele lucruri pe care le-am facut
inainte sa devin o torta vie au fost sa deschid fereastra si sa sar prin ea. Stateam la
parter asa ca lovitura nu a fost dureroasa, insa a stins flacarile care imi cuprinsesera
trupul.

Am deschis ochii.De doi ani de zile amintirea acelei seri blestemate ma tortura. Imi
doream sa se opreasca.
M-am ridicat din pat si m-am indreptat lenes catre baie. Nu am reusit sa ma calmez decat
dupa ce am simtit raceala picaturilor de apa pe trup. Acesta era singurul lucru din lume
care avea darul sa ma linisteasca.
Ma gandeam ca mi-as fi dorit al naibii de tare sa pot da timpul inapoi.Voiam sa ma intorc
in acea seara si sa ii spun cat de mult il iubesc. Cu aceste doua cuvinte, te iubesc, as vi
evitat totul: scandalul, lovitura, incendiul, cautarile zadarnice, durerea de a sti ca l-am
pierdut pe vecie, cosmarurile zilnice, suferinta...
Dar nu puteam schima nimic din toate acestea. Nu mai aveam inca o sansa desi o
meritam din plin.
Am lovit cu pumnul gresia bleu a baii.
Il voiam inapoi. Desi intotdeauna ma trata ca pe un nimic, desi din cauza lui a izbucnit
incendiul, desi el a ales sa plece, doream sa il am din nou langa mine. Chiar si dupa doi
ani de zile imi lipseau ochii sai, buzele sale, prezenta sa, felul in care vorbea, mergea, ma
privea, ma atingea...
Am iesit din dus, m-am imbracat cu primele haine pe care le-am gasit si am plecat catre
clinica de psihiatrie la care eram angajat.
Ajuns acolo m-am asezat pe scaunul negru de piele al biroului asteptand pacientii si
dosarele cu cazurile de care trebuia sa ma ocup.
La scurt timp s-au auzit niste batai in usa maro de lemn.
-Intra, am raspuns usor plictisit.
In incapere si-a facut aparitia un barbat inalt, blond, cu parul lung si pielea de o nuanta
atat de deschisa incat parea a fi alba.
Semana atat de mult cu el... totusi nu putea sa fie aceeasi persoana. El nu ar fi ajuns
niciodata intr-un loc ca acesta. Ii pasa prea putin de tot si de toate ca sa poata innebuni.
- Ia loc pe scaunul acesta, te rog frumos, i-am spus barbatului aratandu-i scaunul negru cu
cadru de metal din fata biroului din lemn de cires la care eram asezat. S-a conformat.
Mersul sau mi se parea atat de familiar. Si totusi, poate ca mintea mea dorea atat de tare
sa revada acea persoana incat cauta trasaturile lui in oricine. Crezusem cu convingere ca
trecusem peste perioada asta cu mult timp in urma, inainte sa ma reapuc de munca. Se
pare ca ma inselasem amarnic in privinta acestui lucru.
O clipa m-am gandit ca ar fi fost bine sa las alt doctor sa se ocupe de acest caz deoarece
aveam sentimentul totul avea sa se complice ireversibil, insa la o a doua analizare nu mi
s-a parut etic sa las balta un pacient doar pentru ca aveam eu anumite presentimente si
pareri in legatura cu persoana sa, pe care, insa, nu o cunosteam inca.
- Deci, care e numele tau si de ce te afli sau crezi tu ca te afli aici? am spus in cele din
urma.
Vocea mea era calma si calculata. Nu trebuia sa il las sa simta ca era ceve in neregula cu
mine deoarece asta l-ar fi afectat si pe el.

II Priveam peretele alb din fata mea ,urmarind cu atentie jocul incitant al
umbrelor, care era in plina desfasurare
la acea ora matinala a diminetii . Crengile unui copac bateau usor in geamul
intredeschis al camerei, iar umbrele,
evident, le copiau miscarile...in stanga, apoi in dreapta si din nou in stanga,
unduindu-se si contractandu-se
din nou si din nou, pana am ajuns la concluzia ca o fac doar ca sa ma enerveze pe
mine.
Mi-am mutat privirea spre tavan, care, deasemenea, era alb, mult prea alb pentru
ochii mei obositi, asa ca i-am
inchis...dar degeaba. Nici macar asa nu aveam parte de intuneric si in niciun caz
de liniste. Auzeam fiecare
sunet, fiecare fosnet sau scartait de mobila. Am strans ochii si mi-am acoperit
urechile cu palmele, rugandu-ma
ca toata agitatia sa inceteze. Dar a fost mai rau asa .Izolandu-ma de lumea
exterioara, fantasmele au prins viata
, m-au invaluit, hartuindu-mi mintea si sufletul, pana ce au inceput sa sangereze.
Apoi i-am vazut chipul bland si
zambetul calduros cu care ma intampina in fiecare dimineata .Ochii de culoarea
chihlimbarului topit ma priveau
cu atata intensitate incat as fi vrut sa-mi plec privirea ca sa scap de emotiile ce se
gaseau in ei. Mirosul dulceag
al parfumului pe care il folosea si cel specific lui, care reusea sa-mi rascoale
simturile, imi invada narile cu
o brutalitate dulce, facandu-ma sa tresar. Am intins mana spre el, dorind sa-i simt
inca o data pielea, sa-l dezmierd
la fel cum faceam si in zilele noastre bune, dar oricat de aproape ma aflam, nu
ajungeam. Mi-am simtit ochii
umezindu-se si am incercat sa ma apropii mai mult...dar el era departe, pierzandu-
se din nou in intuneric.
De ce m-ai omorat? Nu am vrut decat sa te iubesc, iar tu m-ai omorat...De ce?
Aceasi intrebare...pusa la infinit. Am vrut sa-l prind de mana, sa-l opresc, dar o
flacara imensa mi-a blocat calea
, iar el s-a evaporta, prefacandu-se in cenusa.
Am deschis brusc ochii din care imi curgeau lacrimi si am incercat sa-mi calmez
respiratia si trupul care
tremura puternic .M-am ridicat in sezut si m-am incolacit mainile in jurul
picioarelor, incepand sa ma legan
la fel cum facusera si crengile nu cu mult timp in urma.
-Iarta-ma...iarta-ma, am urlat la peretii goi si reci care imi erau martori. Nu mai
vreau! Ia-ma cu tine!
De ce nu ma iei cu tine? De ce nu ma lasi in pace?
Dar, asa cum se intampla de obicei, nu am primit niciun raspuns. El nu era acolo;
nu mai exista in lumea reala
, ci doar in mintea mea, vesnic asteptandu-ma...
O bataie in usa ma facut sa revin cu picioarele pe pamant. M-am ridicat anevoie
de pe patul tare si
incomod, fix in momentul in care un infirmier a pasit in interiorul sanctuarului
meu. Imi zambi cu acelasi
zambet fals si rece pe care il vedeam in fiecare dimineata si-mi atrase atentia
asupra tavii pe care o avea
in brate. M-am uitat si eu doar ca sa-i fac pe plac si m-am indreptat spre chiuveta
micuta din colt, unde
mi-am privit reflexia in oglinda. Un barbat slab, palid, tras la fata si cu ochii
inrositi de la plans si nesomn
, o biata umbra a ceea ce fusesem odata, ma privi la randul lui. Imi venea sa sparg
oglinda, sperand ca odata
cu ea va disparea si el pe vecie.
-Azi ai programata prima vizita cu domnul doctor, am auzit vocea groasa a celui
de langa mine. Il auzeam
pasii apasati pe podeaua ce scartaia in protest sub greutatea corpului sau, apoi i-
am vazut chipul schimonosit
in oglinda langa al meu. Sper ca te vei comporta frumos si nu vei face o scena,
adauga apoi zambind din nou
spre mine. Stii ce patesc pacientii care nu sunt cuminti.
Normal ca stiam; toata lumea stia .Uneori in miez de noapte auzeam tipetele altor
pacienti care "nu fusesera
cuminti", asa cum spunea el. Majoritatea ma considerau nebun si, poate, chiar asa
eram, avand in vedere ca
ma aflam intr-un loc ca acesta, dar nu eram chiar atat de rup de aceasta lume incat
sa nu pricep amenintarea
voalata din vocea lui. Nu vroiam sa aflu ce le facea celorlalti. Aveam si asa destul
de multe probleme.
L-am privit si am dat din cap in semn ca am inteles, apoi m-am incaltat si l-am
urmat pe colidoarele reci si
austere alea spitalului, colindand cu privirea incaperile, una cat una, observand si
memorand detalii insignifiante.
M-am oprit o data cu el in fata unei usi impunatoare si inchise la culoare.
-Sa nu ma dezamagesti, zise facandu-mi cu ochiul si indepartandu-se fluierand.
Am incercat sa nu bag in seama senzatia de greata pe care mi-o produsese simpla
lui vedere si am batut incet.
O voce placuta imi spusese sa intru, ceea ce am si facut. Am pasit agale si m-am
indreptat spre scaunul pe care
mi-l arata, lunad loc si asteptand. Barbatul ma masura cu o privire curioasa, dar in
acelasi timp plina de interes
profesional. Ciudat, dar nu parea rece, ci binevoitoare ca si cum el ar fi vrut cu
adevarat sa ma ajute.
- Deci, care e numele tau si de ce te afli sau crezi tu ca te afli aici?
L-am privit pentru cateva momente lungi, gandindu-ma daca sa-i raspund sau nu.
El nu ma brusca, ci astepta linistit
ca eu sa-mi formulez raspunsul.
-Takeshi Yakimura, i-am raspuns cu o voce stinsa, privindu-l cu atentia. Pentru o
clipa am avut impresia ca tresare.
S-a incruntat un pic ,apoi si-a trecut mana prin parul blond scurt ,dandu-si la o
parte suvitele care ii cazusera pe ochi.
Trase adanc aer in piept ca si cum ar incerca sa se calmeze si-si intredeschise
buzele frumos conturate, dorind parca
sa zica ceva, dar niciun sunet nu se facu auzit.
In incapere se lasa linistea, pana ce el repeta intrebarea
-Cum ziceam, de ce crezi ca te afli aici? Nu am putut sa nu observ timbrul distinct
al vocii usor tremurande, lucru care
m-a facut sa-mi doresc sa zambesc. Pacat ca uitasem cum...
Uitandu-ma in ochii lui, care semanau atat de mult cu...chihlimbarul
topit...lasandu-ma cuprins de farmecul lor, am raspuns
fara sa ma gandesc prea mult:
-Mi-am ucis iubitul...

Aveam un sentiment ciudat inca de cand intrase in incapere. Imi parea straniu de
cunoscut. Infatisarea, numele... parca era ecoul amintirilor mele inecate in tristete.
Totusi, era imposibil sa fie el. Lui nu i-ar fi pasat atat de mult de o persoana incat sa
innebuneasca din cauza pierderii ei. Spun asta deoarece sunt sigur ca Takeshi nu a comis
nici o crima ci e doar victima durerii pierderii iubitului sau.
Il intelegeam mai bine decat oricine altcineva din intreaga clinica. Stiam ca dragostea este
o otrava letala, care te ucide incet, atat de incet incat simti cum iti pierzi mintile din cauza
ei. Eram si eu pe strada asta si incepeam sa cred ca eram masochist avand in vedere ca nu
o parasisem inca. Dar nu era chiar atat de usor precum parea, nu pentru mine. Eram prea
slab: nu puteam da cu piciorul trecutului, nu ma puteam desparti de amintirea zilelor
petrecute impreuna cu el. Nu voiam sa uit amintirile frumoase, cele urate oricum ma
torturau in fiecare noapte.
Cu o sfortare supraomeneasca mi-am oprit sirul gandurilor si m-am intors inapoi la
realitate.
1 Takeshi, eu sunt convins ca tu nu ai omorat pe nimeni. Tot ce s-a intamplat a fost
doar un accident nefericit de care tu chiar nu esti vinovat, am spus pe un ton mai
putin profesional decat mi-as fi dorit.
Si-a intors brusc capul, permitandu-mi sa vad lacrimile cristaline in care erau scaldati
frumosii sai ochi de culoarea castanei.
Pentru o clipa mi s-a parut ca un fulger m-a spintecat in doua jumatati perfect egale.
Ochii sai tristi pareau atat de departe de mine...cufundati in propria lor lume
intunecata si plina de suferinta. Toata etica mea a fost mototolita si aruncata la cosul
de gunoi precum o hartie nefolositoare. Ar fi trebuit sa imi ascult presentimentul ce
imi spusese sa il trimit la alt doctor, unul care nu era um pic nebun. Totusi, acum era
mult prea tarziu si nu mai avea nici un rost.
M-am ridicat incet de pe scaun si m-am indreptat cu pasi mici spre el. Un mic ungher
din coltul meu urla disperat sa ma opresc in acel loc, insa era atat de mic incat nu i-
am acordat atentie. Dupa doi ani de autocontrol mi se intampla exact acelasi lucru:
imi pierdeam ratiunea si imi uitam toate principiile. Ajuns in fata sa m-am asezat pe
vine pentru a sta aproape la acelasi nivel cu el. Mi-am asezat palmele pe genunchii sai
si l-am privit asa cum nu mai privisem decat o singura persoana in viata mea. Chiar
nu mai stiam ce se intamplase cu mine. Corpul era al meu dar mintea care il controla
imi era straina.
- Nu ai vrea sa iesi din rahatul asta de spital nenorocit? Arati de parca ai petrecut
ultimii patru ani intr-o inchisoare de maxima securitate. Haide in curte, acolo nu mai
e mirosul asta nesanotos. O sa iti faca bine. Si, in plus, acolo o sa imi poti spune ce s-
a intamplat cu tine. Ce zici?
Nu mi-a raspuns. Mi-am folosit toata forta fizica de care dispuneam in acel moment si
l-am ridicat de pe scaunul negru din fata biroului, iar apoi l-am tarait pe coridoarele
ca un labirint ale spitalului. M-am gandit ca parea o stafie. O persoana care, desi se
afla aici, in spatiul nostru, nu era in locul in care trebuia, nu mai apartinea acestei
lumi.
Unul dintre infirmieri se uita ciudat vazand cum il trag dupa mine si ma intrebam de
ce. Intotdeauna angajatii acestei clinici mi se parusera niste persoane de-a dreptul
dubioase insa, de regula, nu imi bateam capul cu asta mai mult de cinci secunde.
Cand am iesit afara, in curtea spatioasa, ochii mei au fost deranjati de diferenta mare
de lumina. L-am asezat pe Takeshi pe prima banca pe care am zarit-o, iar apoi am luat
si eu loc langa el.
- Deci, care este povestea ta? am intrebat zambind bland.

Privirea lui ma hipnotizase, iar eu vorbisem fara sa-mi dau seama. Mi-am plecat ochii
si am tras adanc aer in piept incercand sa ma reculeg, dar toate eforturile mele au fost
in van, caci el s-a apropiat de mine, incercand sa ma consoleze. In minte mi se
invarteau cuvintele sale: "accident nefericit", "nu esti vinovat" din nou si din nou
pana ce se contopira, se dilatara si, intr-un final disparura. Dar in locul lor a aparut
din nou el cu un zambet zugravit pe chipul palid."Nu are dreptate. Doar tu stii
adevarul...doar tu stii ceea ce mi-ai facut". Am incercat sa inlatur imagine lui de la
mine din cap si am facut greseala de a-mi ridica ochii spre doctorul care ma analiza.
Ochi de chihlimbar...atat de cunoscuti si totusi care nu ii apartineau persoanei iubite,
ci unui strain." De ce imi faci asta? De ce trebuie sa aiba ochii tai?" am gandit in
speranta ca el ma auzea.
Nu am primit niciun raspuns, dar, de altfel, nici nu asteptam vreo unul. L-am vazut pe
doctor cum se apropie si mai mult de mine, atat de mult incat puteam sa-i simt
mirosul parfumului discret. Ii vedeam buzele cum se misca si am ghicit ca ma intreba
ceva, dar nu intelegeam nimic.Era secat de puteri si de voiinta de a lupta cu letargia.
M-a tras dupa el afara din birou, apoi pe holurile alea lungi interminabile, pana ce o
lumina puternica ma izbit drept in moalele capului, facandu-ma sa inchid ochii.
Mirosul de aer proaspat si de trandafiri imi inunda narile care il sorbeau cu neasat.
Curios mi-am lasat privirea sa cutreiere imprejurimile, dandu-mi seama ca ma aflam
in curte pe o banca, iar el statea lanag mine.
- Deci, care este povestea ta?
Intrebarea lui m-a facut sa ies din starea de visare si sa aterizez fix in mijlocul
realitatii.
Stiu ca incerca sa ma ajute si intr-un fel simteam nevoie sa ma destainui, dar in
acelasi timp stiam ca nu am niciun drept sa o fac. Criminalilor nu trebuie sa li se arate
mila sau bunavointa.
-Te vei simti mai bine daca imi vei spune, continua el pe acelasi ton.
Nu vroiam sa ma simt bine. Nu meritam sa ma simt bine. Meritam sa fiu lasat aici sa
putrezesc, sa ma chinui la nesfarsit bantuit de fantasma lui si de proprii mei demoni.
Am oftat din adancul sufletului si m-am rezemat de spatarul bancii.
-Ii placeau ultimile luni din primavara, pentru ca atunci infloreau ciresii. Obisnuia sa-
mi aduca acasa cate o ramura inflorita pe care o punea intr-o vaza micuta si albastra
de pe frigider.
Am lasat marea amintirilor sa ma inghita, sa-mi umple plamanii de trairi de mult
trecute. Cat caz faceam eu pentru ramurica aia nenorocita. Ii certam de fiecare data
cand o aducea, zicandu-i ca o data ce se vor scutura florile, se va face mizerie.
Fusesem prea egoist ca sa recunosc ca, defapt, imi placea. De fiecare data ii spuneam
s-o arunce, am continuat eu cu acelasi ton. Niciodata nu i-am spus cat de mult
asteptam crenguta aia, cat de mult mi-o doream. Era darul lui pentru mine, un dar pe
care nu am stiu sa-l apreciez.
Am vazut cu coada ochiului cu trupul celui de langa mine se incorda pentru un scurt
moment, ca si cum ar fi reactionat inconstient la ceea ce eu zisesem. Nu se uita la
mine, ci la copacii ce margineau una dintre multele alei.
-Continua, te rog.Vocea lui avea o tonalitate placuta, joasa care ma relaxa.
-Isi lasa papucii in mijlocul casei si hainele le arunca pe unde apuca.Trebuia sa fiu tot
timpul atent sa nu ma impiedic in ele.La papucul drept avea siret negru, iar la cel
stang un siret rosu. Niciodata nu am inteles de ce. Nu stia sa gateasca, era incapatanat
si uneori prea sensibil la vorbele mele. Am inspirat aerul inmiresmat delectandu-ma
cu acest deliciu, apoi am continuat. Dar l-am iubit. L-am iubit mai mult decat
credeam vreodata ca este posibil si il iubesc si acum. M-am uitat la barbatul de langa
mine hotarat, la fel cum faceam odata si pentru prima oara in ultimii doi ani am
zambit .Dar eu l-am omorat.
-A fost un simplu accident, zise cu incapatanre pentru a nu stiu cata oara si se apropie
mai mult de mine, mana s-a atingandu-se usor de a mea.Un fior mi-a strabatul corpul
ca un soc electric, trezindu-mi si mai multe amintiri. Nu te poti invinui la nesfarsit,
continua el.
Mi-am incordat falcile, incercand sa rezist tentatiei de a urla.
-Te inseli...a fost vina mea.Vocea incepuse sa-mi tremure pe masura ce viziuni vechi
imi intunecau ratiunea.Eu am aruncat tigara, eu...eu l-am lovit si am plecat.Totul
ardea...cenusa, fum...nu a mai ramas nimic.Corpul incepu sa-mi tremure incontrolabil
traind din nou senzatiile din acea noapte.I-am simtit mana pe umarul meu, poate in
semn de consolare, lucru care m-a facut sa ma ridic in picioare. Nu vreau sa ma ajuti!
am urlat eu cu ochii in lacrimi.
Din vina mea...doar din vina mea Takenaga a murit.Eu il omorasem cu mult inainte sa
o faca incendiul cu gelozia mea, cu comportamentul meu, cu tot ceea ce faceam. Eu
sunt singurul vinovat...

Eram ravasit. Nu mai intelegeam nimic. Lumea mea era intoarsa la o suta optzeci de
grade. El era in fata mea. De cate ori ma rugasem sa se intample asta... Si totusi nu
dorisem sa se petreaca totul in acest mod. Nu cu el internat intr-o clinica de psihiatrie
si nu cu mine care, ei bine...nu mai aratam ca si cum as fi fost eu. Fata mea a fost
obtinuta in urma nenumaratelor operatii pe care le-am facut dupa acel incendiu. Parul,
odinioara de culoarea castanei salbatice era acum blond, foarte blond. Uneori ma
gandeam ca arata precum petalele de floarea soarelui. Si totusi o parte din mine se
simtea mult mai bine decat dicta acea situatie. Trebuia sa admit ca eram fericit stiind
ca m-a iubit si ma iubea mai mult decat pe oricine altcineva. Pentru prima oara in
ultimii doi ani ma simteam din nou special.
Mi-am trecut mana prin par si am zambit. Cerusem in genunghi o sansa si, desi parea
de-a dreptul bizar, aceasta mi se indeplinise. Trebuia sa profit de pe urma ei. La urma
urmei era spre binele amandurora.
- Si totusi, daca a scapat? Nu te-ai gandit vreodata ca Takenaga a scapat?
S-a uitat la mine ca si cum eu as fi fost cel nebun.
- Nu avea cum sa scape, a raspuns cu o voce sfarsita.
-Totusi, de ce nu admiti aceasta posibilitate?
- Tu nu intelegi nimic, nu ai fost acolo! Totul, totul era cenusa, CENUSA! a urlat
incepand mai apoi sa planga.
Ceea ce nu stia era ca eu chiar fusesem acolo si scapasem cu viata si il cautasem luni
intregi, insa parca se ascunsese intr-o gaura de sarpe. Toate cautarile mele fusesera
zadarnice.
- In regula, imi pare rau. Nu ar fi trebuit sa spun ce am zis. Ai dreptate, nu am fost
acolo, nu am vazut ce ai vazut tu, nu am trait ce ai trait tu. Nu am nici un drept sa
iti vorbesc ca si cum as sti cel putin la fel de bine ca tine despre ce este vorba.
Iarta-ma. Imi pare sincer rau, i-m spus pe un ton bland.
Nu m-a bagat in seama insa. Era din nou cufundat in lumea lui. Trebuia sa il scot cumva
de acolo!
Am inceput sa ii mangai obrajii asa cum obisnuiam sa fac noaptea tarziu in timp ce
dormea. Am fost foarte surprins sa observ ca pielea lui era inca la fel de fina ca inainte.
Mi-a aruncat o privire intrebatoare.
- Sssssss, totul e bine acum, i-am spus zambind.
A inchis ochii si s-a lasat prada atingerilor mele blande. Era atat de frumos si de...inocent.
Imi era aproape imposibil sa ma autocontrolez. Doream sa il mangai, sa il tin in brate, sa
il sarut, sa ii spun ca sunt eu si ca il iubesc. Voiam sa stie ca il cautasem si ca nu il
invinovateam penru nimic.
Totusi, nu puteam face asta, nu acum. Era inca mult prea devreme. Trebuia sa mai astept
ceva vreme pana ii puteam zice adevarul. Inca nu era pregatit sa il afle. Nu l-ar fi crezut.
Ar fi sfarsit facand o prostie imensa mai mult ca sigur.
Desi era foarte greu si dureros pentru mine trebuia sa am rabdare. O singura clipa de
neatentie, o vorba necugetata si puteam sa imi iau adio de la el pentru tot restul vietii.
Trebuia sa ma port ca un doctor, dar mult mai bland, facandu-l astfel sa capete incredere
in mine.
- Ce-ai zice sa ne plimbam? Daca nu vrei sa imi povestesti e in regula. O s-o faci
cand vei fi pregatit. Avem mult timp la dispozitie. Eu nu pot sa te oblig sa faci
ceva impotriva vointei tale.
A deschis ochii uitandu-se la mine ca si cum as fi fost primul om pe care il vedea dupa o
lunga perioada de stat in salbaticie. Il intelegeam, ceilalti doctori nu erau prietenosi. De
fapt, nu erau nici prea placuti la vedere. Se purtau cu pacientii ca si cum ar fi fost
animale, nu oameni care au o disperata nevoie de ajutor.
M-am ridicat de pe banca si i-am facut semn sa ma urmeze. M-a ascultat fara sa schiteze
nici o expresie. Ne plimbam amandoi prin curtea plina de flori. Ii spuneam despre ce se
mai intamplase in ultimul timp in lume. Ii povesteam istoria acestui spital, a curtii sale,
desi eram ferm convins ca nu imi acorda nici cea mai mica urma de atentie. Totusi
trebuia sa continui sa incerc sa ii abat gandul de la...ei bine, de la mine cel mort.
Parea un fel de misiune imposibila insa eu continuam sa sper.
M-am aplecat si am cules un trandafir de un rosu sangeriu.
- Trandafirii nu sunt florile mele preferate, dar ma bucur ca macar sunt flori aici, am spus
mangaind petalele trandafirului cu degetele mainii drepte. Dupa parerea mea si-au pierdut
toata frumusetea datorita comercializarii in masa. Toata traba asta cu florile dragostei mi
se pare o mare tampenie. Dragostea nu are o paleta atat de restransa de forme, culori si
mirosuri. Nu, ea poate fi rozalie ca o floare de cires sau rosie ca o lalaea, cu miros dulce
de vanilie sau intepator de nucsoara, depinde de persoana. Penru mine ar avea aroma
cafelei, culoarea cerului si forma...cred ca ar avea forma unui fluture. Dar pentru tine? am
intrebat aruncand trandafirul.
- Pentru mine avea mirosul moscului, culoarea chihlimbarului topit si forma unei flori de
cires, a raspuns lasandu-si capul in jos.
Nu doream sa continui discutia pe tema raspunsului sau deoarece asta ar fi insemnat ca el
sa se inchida din nou in lumea gandurilor sale intunecoase, lucru pe care il evitam.
- Vezi, ti-am spus ca fiecare interpreteaza dragostea diferit. Si nu e vorba numai de ea ci
despre toate sentimentele. Ele sunt unice prin simplul fapt ca sunt ale noastre. Nimeni nu
ni le poate judeca pentru ca nimeni nu e noi. Daca toti am gandi la fel toate astea nu ar
mai avea nici un rost. Dar asa totul capata un sens: gelozia se naste din dragoste, ura din
gelozie, teama din ura si tot asa. Durerea vine cand trebuie sa iti iei ramas bun. Fiecare
lucru rau are macar cate o o parte buna. Tot ce trebuie sa faci e sa o cauti. Cand o s-o
gasesti iti vei da seama ca tot ce ti-am spus acum e perfect adevatat. Crede-ma eu chiar
am trecut prin asta.

Era un idealist.Asta a fost primul lucru la care m-am gandit din momentul in care a
inceput sa-mi insire istoria spitalului.El facea toate astea din dorinta de a-i ajuta pe
altii,nu pentru bani si in niciun caz pentru faima.Nu mai existau prea multi oameni ca
el,care sa puna accent nu pe forma lucrurilor,nu pe ceea ce exista la suprafata,ci pe
fond,pe profunzime,pe adevar.Era ca un pestisor prins intr-un ocean plin de rechini.M-am
uitat la trandafirul pe care l-a aruncat in urma cu cateva momente si l-am cules din
iarba,ascultandu-i in continuare cuvintele.
-Nu sunt de acord cu tine,i-am zis dupa ce a terminat de vorbit.S-a intors si m-a privit
surprins,asteptand sa continui.Nu si-a pierdut frumusetea si n si-o va pierde
niciodata.Frumusetea trandafirului nu este data de faptul ca el este comercializat,ci a fost
comercializat pentru ca este frumos.Face parte din identitatea lui,deci nu ai cum sa
inlaturi o astfel de caracteristica.
-Frumusetea e relativa...pana la urma conteaza perceptia fiecaruia,zise el ridicand din
umeri.
-Ei nu reprezinta sentimentul dragostei,ci omul in sine.Uita-te un pic.S-a apropiat de
mine si a privit mai atent floarea de la mine in mana.Cu totii aveam spini,dar daca stii sa
treci de ei,ajungi sa vezi petalele si sa simti mirosul florii,i-am zis ducandu-i floarea la
nas ca sa-i simta mireasma.
-Nu m-am gandit la trandafir in felul acesta,zise zambind spre mine.Trebuie sa recunosc
ca analogia asta are logica.
Ma simteam ciudat,vorbind cu cineva in mod normal,spunandu-mi parerea,care,de data
asta,chiar fusese acceptata.Era ca si cum as fi un om sanatosl,fara probleme,un om liber si
nu unul inchis intr-un spital de psihiatrie.
-Pastreaz-o,i-am zis,dandu-i floarea.Pune-o in apa ca ar fi pacat sa se ofileasca.
A luat-o si a mormait un multumesc cu o voce tremuranda,ferindu-si privirea de a mea ca
si cum ar fi rusinat.
Pentru un moment am uitat unde sunt si cu cine stau de vorba si,poate din instinct sau din
pura nebunie mi-am trecut mana prin parul sau zburlindu-i firele si asa rebele.Erau atat de
catifelate la atingere incat am lungit un pic momentul,dandu-i la o parte bretonul de pe
fata.Asa ii faceam lui cand vroiam sa-l consolez sau pur si simplu sa-i captez atentia.
Cand si-a ridicat privirea,profunzimea acelor ochi m-a socat.Erau usor umezi,dar in
acelasi timp calzi si binevoitori.Simteam ca vede prin mine,ca are puterea de a ma
dezbina si a ma reconstitui la loc,doar prin puterea acelor ochi.
-Imi pare rau,am zis dandu-ma un pas inapoi si lasandu-mi mana sa cada langa corp.
S-a apropiat de mine,dorind parca sa-mi zica ceva,dar exact in momentul acela
Raito,infirmierul,de mai devreme,a aparut si s-a pus intre noi.
-Domnule doctor,sunteti bine?intreba el cu o voce falsa,plina de asa-zisa preocupare.Am
auzit niste urlete si pe cand am ajuns el,zise aratand spre mine,avea mana ridicata si m-
am gandit...
-Nu s-a intamplat nimic,i-o taie din scurt doctorul,spre surprinderea mea.Sunt perfect
capabil sa tin o sedinta cu unul dintre pacientii mei.
-Stiu asta si imi cer scuze ca insist,dar acest pacient este periculos.Pare linistit,dar are
antecedente violente.
-Nu cred ca esti in masura sa apreciezi daca un pacient este sau nu periculos.Asta e treaba
doctorului si,in caz ca nu ma insel,eu sunt doctorul aici.
Am ramas placut surprins de tonul ferm pe care il adoptase si de curajul cu care se
impotrivea rationamentului lui Raito.Dupa felul in care se comporta si privirea cu care il
tintuia pe infirmier am ghicit ca nu stia nimic despre ce "patesc pacientii care nu-s
cuminti".L-am judecat corect:chiar era un idealist.
Raito s-a apropiat de mine si,intr-o fractiune de secunda,mi-a prins mana intr-o stransoare
atat de puternica incat eram sigur ca mi-am auzit oasele pocnind.
-Cred ca ar fi mai bine sa-l duc inapoi in camera,a zis pe un ton placut.Au trecut deja
doua ore de cand este aici,cu dumneavoastra si nu si-a luat inca pastilele.Mi-am inclestat
falcile ca sa nu urlu atat din cauza durerii, cat si a frustrarii.Imi baga pastilele alea pe gat
din prima zi pe care am petrecut-o aici si nu pot spune ca mi-au facut bine.Ba mai
mult,ma faceau sa ma simt din ce in ce mai rau.Dar,chiar si asa nu am zis nimic.Nu
aveam nicun drept sa o fac.Consideram asta ca o mica parte din pedepsa pe care o
meritam.
-Bine,fie,zise intr-un final doctorul dupa ce ma analiza un pic.Mi-am ferit privirea de
lui,fiindu-mi frica sa nu ghiceasca ce ganduri imi trec acum prin cap.Dar maine vreau sa-l
aduci la aceeasi ora la mine in birou.
-Am inteles domnule doctor.Hai sa mergem.Ma impinse un pic,facandu-ma sa ma
dezechilibrez si sa cad in iarba umeda.Ce s-a intamplat Yakimura?Ai probleme cu
echilibrul mai nou?tonul era soptit asa ca numai eu auzisem replica.Nu prea ai fost
cuminte azi,spuse ranjind spre mine si uitandu-se jos,unde se imprastiara o multitudine de
bucatele de hartie.Neintelegand ce i se pare atat de amuzant m-am uitat si eu,dar ar fi fost
mai bine daca nu o faceam.Corpul incepu sa-mi tremure,iar sangele imi clocotea in
vene.Nu erau simple hartii pe jos,ci bucatele dintr-o poza.Poza mea.SINGURA mea
amintire pe care o mai aveam cu Takenaga...si acum era distrusa.
-Ti-am zis sa-l duci in camera,nu sa-l tarasti pana acolo,am auzit vocea doctorului,dar
parea la departare de cateva mile.Simteam cu totul dispare din jurul
meu,sunete,imagini,persoane...inafara de Raito.Pentru prima oara in viata mea chiar
aveam dorinta de a ucide pe cineva.
-Cum ai indraznit?am zis pe un ton marait,provocator,inca cu privirea in pamant.
-Takeshi calmeaza-te...
-CUM AI INDRAZNIT?am urlat,netinand cont de interventia doctorului.Mi-am smucit
mana din stransoare,spre surprinderea amandurora,si l-am prins de gulerul
camasii,stragand cu putere,dorind sa-l las fara aer,sa-l vad sufocandu-se.ESTI UN
NIMIC.Mi-am strans mana drepta in pumn si l-am lovit cu toata forta de care
dispuneam,facandu-l sa se impleticeasca un pic, apoi sa cada pe spate,scuipand sange.
Dar nu eram multumit,nu inca,cel putin.Chiar vroiam sa-l omor.
M-am indreptat spre el cu pasi hotarati si cu un zambet sinistru pe fata.M-am apropiat si
l-am privit de sus ca pe o insecta ce trebuia strivita si am vrut sa-l lovesc din nou,dar fix
in momentul in care ma pregateam sa ridic pentru a doua oara mana,doctorul s-a pus in
fata mea,blocandu-mi calea.
-Opreste-te!Nu ai niciun drept sa-l lovesti.Ochi de culoarea chihlimabrului topit ma
priveau cu neincredere,hotarare,dar si frica.Nu te voi lasa sa-l ranesti!Vocea ii
tremura,dar nu se dadu din calea mea.Simteam cum privirea lui imi faramiteaza sufletul
in mii de fragmente care se lasa purtate de vant.Nu vroiam sa vad acea privire,acea
frica...Le cunosteam mult prea bine,caci le vedeam adesea in cosmarurile mele.Aceeasi
privire o avuse el in urma cu doi ani,cand mi-am pierdut cumpatul si l-am lovit.
Am facut un pas in spate,indepartandu-ma de el...
-Imi pare rau...eu...nu mai puteam continua.Corpul mi-a fot strabatut de un fior
rece,facandu-ma sa tresar.Vroiam sa fug,dar picioarele imi tremurau atat de tare incat nu
credeam ca voi reusi.
Apoi am simti o impunsatura in zona gatului si o caldura ciudata se raspandi in tot
corpul.Lumea a inceput sa se invarta in jurul meu,imaginile se pierdeau in alte
imagini,din ce in ce mai neclare,pana cand totul a fost cuprins de intuneric.Auzeam
vocile difuze ale unor infirmieri,am presupus eu,dar si ele disparura in intuneric.
VII Nu intelegeam ce-l apucase de reactionase asa.Era ciudat. Ceva nu se potrivea iar eu
nu pricepeam ce. O piesa lipsea din puzzel. Trebuia sa o gasesc si...niste bucatele de
hartie ce stateau dezordonate in iarba mi-au atras atentia. Observandu-le am realizat ca
erau bucati dintr-o poza rupta. Nu a durat mult pana sa-mi dau seama ca era o poza cu
noi. Imi aduceam perfect aminte ziua in care am facut-o. Eram la o petrecere si din lipsa
de activitate ne-am apucat sa facem poze.Si totusi... Revenind la recenta mea descoperire
intelesesem ce-l scosese din minti pe Takeshi.Imi venea sa-l omor pe acel asistent insa
gandurile criminale mi-au disparut in momentul in care mi-am dat seama ca in momentul
in care eu imi doream sa il ucid el ii putea face rau lui Takeshi.
Am fugit repede la mine in birou si am inceput sa verific dosarul “noului meu pacient”.
Banuielile mi-au fost adeverite. La plangera lui Raito cum ca pacientul este “deosebit de
agresiv” lui Takeshi i s-a schimbat medicamentatia. Noile pastile ii faceau mai mult rau
decat bine.
GAndindu-ma la aceasta situatie nu am realizat ca ajunsesem chiar la salonul lui.
Era linistit, dormea. Era cufundat intr-un somn fara vise datorat tranchilizantului ce ii
fusese administrat din cauza iesirii violente pe care i-o provocase acea scarba-nenorocita-
taratura-buna de nimic de Raito. Cateva suvite dormitau lenese pe frumosul sau chip,
parca sculptat in marmura.
Nu ma saturam sa il privesc . Imi lipsise atat de mult.Un coltisor al mintii mele inca imi
spunea ca nimic din toate acestea nu este real.Totusi, daca traiam intr-un vis nu doream
sa ma trezesc...nu atat de curand.
M-am asezat pe scaunul de langa fereastra, privindu-l in continuare pe Takeshi.
Imi venea sa strig, sa-i spun cine sunt, sa-l fac sa inteleaga ca nu a pierdut nimic si ca
trebuie sa isi revine pentru ca am mare nevoie de el, la fel cum am avut
intotdeauna.Trebuia sa ma multumesc insa cu faptul ca il vedeam zilnic, ca ii puteam
vorbi...Chiar daca un zid inalt si gros ne despartea, puteam spera ca intr-o zi voi putea sa
il distrug asa cum cea mai mica adiere distruge un castel din carti de joc. Si totusi...nimic
din ceea ce se intampla nu era in favoarea mea, chiar deloc. Dar trebuia sa raman tare, sa
ma chinui din ce in ce mai mult, sa depun atata pasiune si atata incredere cata trebuia
acestei munci de...titan. Trebuia...si puteam cu usurinta sa fac asta... sa sacrific orice. In
cazuri de genul, se ajunge deobicei la o situatie de genul “totul sau nimic”, si daca pentru
a avea totul –reprezentat in cazul de fata prin Takeshi- trebuia sa dau totul, nu aveam de
ce sa ma sfiesc.
Incet-incet, oboseala fizica si psihica acumulata in ultima saptamana a inceput sa-si
spuna cuvantul. Imi simteam pleoapele ca de plumb si stiam ca se vor inchide curand,
insa ma impotriveam cu toata puterea care imi mai ramasese in trup acestui lucru. Sub
nici o forma nu trebuia sa adorm...nu aici...nu aucum...Si totusi...

Probabil daca as fi fost calcat de o masina,tarat in jurul unei cetati,lovit in cap,batut si


lasat undeva atarnat nu m-as fi simtit asa cum ma simt acum.Chiar aveam impresia
ca,daca as incerca sa ma ridic,capul mi-ar pica de pe umeri si s-ar rostogolii pana in
partea opusa a camerei.Am deschis ochii incet,injurand in gand ameteala si raul de la
stomac si incercand sa-mi focalizez privirea intr-un punct anume.Dar nu am vazut decat
alb...foarte mult alb.Niciodata nu am inteles de ce in spitalele acestea totul era alb,pana si
hainele pe care eram obligati sa le purtam.Oare nimeni nu intelegea ca aceasta culoare
sau mai bine zis nonculoare te innebunea.Sau era doar o strategie prin care se asigurau
ca,daca nu esti nebun cand ajungi aici,sigur iti vei pierde mintile pe parcurs.
Imi simteam corpul moale,ca de plastelina,fara pic de vlaga,dar mintea imi era ceva mai
limpede.M-am ridicat in sezut si mi-am trecut mainile prin parul ce imi era ciufulit,dar
cand am ajuns la baza fruntii o durere imi segeta capul facandu-ma sa stramb din nas.Dar
si durerea era buna la ceva:ma ajutat sa-mi aduc aminte ce s-a intamplat...amintirile ma
invaluira una dupa alta,unele usor alte cu o brutalitate ce m-a facut sa-mi inchid
ochii.Intr-un moment totul devnise limpede:plimbarea din curtea spitalului,discutia cu
noul meu doctor,Raito si...iesirea pe care o avusesem.Am oftat si mi-am redeschis
ochii,lasandu-mi privirea sa cutreiere incaperea micuta.Totul era la fel,inafara de...am
tresarit si m-am apropiat de scaunul din coltul opus al camerei,uitand pe moment de
propria mea durere.Acolo dormea el,cu capul cazut intr-o parte si cu gura usor
deschisa.M-am trezit uitandu-ma cu interesa la pielea lui alba,la parul scurt de culoarea
florii-soarelui care ii acoperea ochii,la pieptul sau ce se ridica si cobora in ritmul
respiratiei linistite.Mi-am ridicat mana si i-am atins obrazul,la incput ezitand,dar pe
masura ce i-am simtit pielea de matase,am continuat sa-l dezmierd,nemaiputandu-ma
abtine.
S-a foit un pic si a ofta in somn,pe buze aparandu-i un zambet inocent.Oare de cat timp
statea aici?Si ce cauta el aici?Pana la urma nu avea nicio treaba cu mine.De ce ii pasa atat
de mult incat sa ramana cu mine.De ce ii pasa de un criminal?
Nu intelegeam ce se intampla cu mine...de ce ma simteam atras de el ca de un
magnet.Parca toate simturile mele o luara razna in momentul in care l-am atins,iar corpul
meu nu mai parea al meu,ci doar o simpla marioneta condusa de instincte.Probabil din
cauza medicamentelor ma simteam asa...sigur din cauza lor.Altfel cum as putea explica
dorinta de a-l atinge,de a-l strange in brate,de a-mi trece degetele prin parul sau.Sufletul
ma durea,de parca acum fusese inundat de sentimente si nevoi de mult uitate.Si,cu toate
ca mintea mea se impotrivea cu desavarsire,inima imi soptea sa continui.
Incet si-a deschis ochii si m-a privit confuz timp de cateva momente,apoi a clipit de
cateva ori si a tresarit cand si-a dat seama ca il mangaiam.M-am indepartat ca ars si m-am
lipit cu spatele de peretele opus,inca privindu-l curios.Oare ce reactie va avea acum?
-Takeshi...zise cu o voce somnoroasa,frecandu-se la ochi si cascand,esti bine?Cum te
simti?
Probabil ar fi vrut sa se apropie de mine,dar ramase pe loc,privindu-ma intrebator.
Mi-am ferit ochii de ai sai,uitandu-ma in orice alta parte decat la el nu.Imi era rusine ca
fusese martor la iesirea mea.Nu,nu imi parea rau ca l-am lovit pe Raito.Nu regretam
actiunile mele,ci doar faptul ca el fusese acolo sa vada bestia din mine.
-Sunt bine...cred.
Auzindu-mi tonul tremurand venii spre mine cu pasi mici,calculati si imi facu semn sa
ma asez pe pat,lucru pe care l-am facut fara sa comentez.Scoase din buzunar ceva ce
parea a semana cu un stilou,dar un pic mai gros si imi zambi incurajator.
-Stai linistit.Vreau doar sa verific ceva,zise si apasa pe un capat al obiectului.O lumina
puternica se aprinse in capatul celalalt,pe care mi-o baga numaidecat in ochii,prima data
in dreptul,apoi in stangul.Se incrunta si ofta,parca enervat de ceea ce vazuse.Esti ametit?
Te doare ceva?Se aseza pe pat langa mine si astepta linistit ca eu sa raspund.
-Un pic...am impresia ca totul se invarte cu mine,dar acum e mai bine ca la inceput.
-De obicei te simti asa dupa ce iti fac infirmierii injectiile sau iti dau medicamentele?zise
pe un ton serios privindu-ma drept in ochi.
-Da.Nu minteam chiar deloc.De la prima administrare ma simtisem rau,dar niciodata
pana atunci nu spusesem nimic.
-Nici nu-i de mirare,avand in vedere ce porcarii ti-au bagat pe gat!Se ridica si incepu sa
masoare camera in lung si-n lat cu pasi apasati,parca razbunandu-se pe podele.Ti-am
schimbat medicamentatia.Ce ai luat pana acum ti-a facut mai mult rau decat bine.Daca nu
erai nebun cand ai ajuns aici,ajungeai intr-un final in stadiul acela.
Nu intelegeam de ce este atat de nervos.Mie cel putin nu-mi pasa.Nu conta atat mult daca
eram sau nu nebun.Inca mai credeam ca asta era o parte din pedeapsa pe care o meritam
pentru tot ceea ce facusem.
-Imi pare rau,i-am zis intr-un final.
-Pentru ce?s-a intors surprins de tentativa mea de a-mi cere scuze.
-Pentru ca mi-ai vazut si partea mai putin placuta.Nu stiam ce altceva mai puteam sa zic
asa ca am tacut,dar, spre surprinderea mea,nu s-a uitat urat la mine,ci mi-a zambit.
-Nu trebuie sa-ti ceri scuze.Stiu ce a facut Raito.A meritat-o din plin,dar,chiar si asa,nu
puteam sa te las sa-l lovesti in continuare.Nu aici,cel putin.
S-a apropiat de mine si mi-a acoperit mana cu mana sa.Era calda.Mie imi pare rau pentru
amintirea ta,zise cu o voce trista,dar tine minte,continua el pe acelasi ton,el va trai tot
timpul in inima ta.Nu ai cum sa perzi ceea ce ati avut impreuna.
Nu am avut o replica la vorbele sale.Am schimbat subiectul:
-De ce ai ramas aici,cu mine?
-Pentru ca eram ingrijorat.Nu stiam cum vei reactiona la medicament.
-Nu trebuia sa ramai aici!Nu trebuia sa-ti lasi garda jos si sa adormi!M-am ridicat de pe
pat si m-am incruntat la el.Daca ma trezeam si iti faceam ceva?Daca te raneam?Tu ar
trebui sa stii ca nu sunt inchis aici degeaba!
Se ridica la randul sau si facuse poate singurul lucru la care eu nu ma asteptam:isi trecu
bratele in jurul meu si ma stranse cu putere.Am incremenit,cu adevarat surprins si
nestiind cum sa reactionez.
-Nu mi-ai fi facut nimic,zise cu o voce sigura.Stiu asta si cred ca o stii si tu.
Am renuntat la a ma mai impotrivii si mi-am lasat bratele sa se odihneasca de spatele
sau,inhaland in acelasi timp mirosul sau imbatator.De ce avea atata incredere in mine?

IX. Intotdeauna cand eram in preajma lui imi pierdeam orice urma de control. Era gresit
si ma baga in probleme, dar pur si simplu nu ma puteam abtine. Era ca si cum o forta
invizibila -un fel de magnetism - ma tragea catre el. Oricat as fi incercat nu reusam sa ma
opun. Nu reusisem sa ajung la performanta asta niciodata. Chiar si atunci cand incepea sa
urle la mine fara motiv, eu eram cel care vene si isi cerea scuze. Pur si simplu nu ma
puteam indeparta de el...Totusi, ca sa fiu sincer niciodata nu am vrut cu adevarat sa ma
indepartez de el. Desi de multe ori mi se parea ca e nedreapt cu mine si ma gandeam ca ar
trebui sa plec si sa ma ocup de viata mea, care era lasata mereu pe locul doi datorita
faptului ca fericirea lui ocupa primul loc, pur si simplu ceva ma oprea din drum. La
inceput a fost un sentiment de singuratate. Era singura persoana care ma acceptase exact
asa cum eram, fara nici o masca. Totusi, nu dupa mult timp acest sentiment s-a
transformat in altceva, ceva mai mult decat am crezut vreodata ca ar putea sa fie. Inca de
la inceput am lasat acel sentiment nou sa salasluiasca in sufletul meu. Nu am incercat
deloc sa lupt cu el, sa il resping, sa il ignor sau sa incerc sa-l fac sa dispara. Nu am facut
asta pentru ca imi placea mult prea mult. Si acum, dupa atata timp si dupa tot ceea ce s-a
intamplat imi aduc aminte de zilele in care ma trezeam zambind, in timp ce aroma cafelei
pregatite in bucatarie ma aducea incet-incet la realitate. Era atat de bine... de perfect...
M-am indepartat incet, nedorind sa distrug acel moment care imi aducea aminte de zilele
bune.
- Imi pare rau. Nu stiu ce m-a apucat, am spus lasand capul in jos.
- Nu e nimic, a raspuns aranjandu-mi parul ciufulit. Totusi nu inteleg de ce te chinui atat
de tare sa ma ajuti. Nu are nici o logica. E o lume in care reusesti sa invingi profitand de
suferintele celorlalti. De ce ai vrea sa ii ajuti pe ceilalti?
- De ce nu? De ce sa nu reusesti sa castigi prin propria ta cale. Chiar daca e ingrozitor de
dureroasa, e a ta si nu vei regreta niciodata ca ai ales-o.
Mi-a zambit bland.
- Da, inteleg. Am niste idei absolut copilaresti. Uneori si eu ma intreb cati ani am defapt.
Ar trebui sa ma tratez mai intai pe mine si dup-aia pe ceilalti. Dar... asta-i viata. Fiecare
cu problemele lui. Ar trebui sa ma multumesc cu facptul ca ale mele sunt mai mici decat
ale multora dintre oamenii din lumea asta, nu-i asa?
- Nu ar trebui sa gandesti asa. Nevoile tale sunt la fel de importante ca si a le celorlalti.
Faptul ca tu le treci pe locul doi e prostesc, dar totodata demn de admirat. Si eu ar fi
trebuit sa fac asta de mult ori...Cu totii ar trebui sa facem asta. Sa incetam sa ne gandim
doar la noi macar pentru o clipa si sa descoperim lumea asa cum este ea.
Mi-a zambit inca o data,dar acum privirea sa parea pierduta si zambetul trist.Ma intrebam
la ce se gandeste,ce amintire i-a starnit micul meu discurs.
-Din nou m-ai judecat gresit.S-a intors cu spatele la mine si s-a apropiat de geamul
inchis.A tacut pentru un moment,oftand de cateva ori inainte sa continue.Eu sunt o
persoana egoista,egocentrica si nepasatoare...niciodata nu am pus nevoile altora inaintea
alor mele.Trebuia sa obtin totul,indiferent pe cine calcam in picioare in decursul acestui
proces.Nu-mi pasa de nimeni si de nimic.Daca nu mi se oferea pur si simplu,atunci furam
ceea ce-mi doream.
Avea o voce atat de amara incat mi se rupea sufletul.De ce trebuia sa ne gasim in situatia
asta?! De ce?!Acum,mai mult ca niciodata,mi-as fi dorit sa-i pot spune adevarul.Sa-i sar
in brate si sa-l sarut,sa-i spun ca-l iubesc.Era nedrept si crud,dar asta era realitatea.Si
momentan trebuia sa ma supun ei.
-Poate nu-ti pasa atunci,dar acum iti pasa.Cand mi-a auzit cuvintele, s-a intors si m-a
privit drept in ochi,dar nu s-a miscat de la geam,ca si cum ar fi incercat sa puna un zid
invizibil intre noi,un zid menit sa ma protejeze pe mine.Te-ai schimbat,am continuat pe
acelasi ton,zambindu-i incurajator.
-Nu-i adevarat.Eu nu m-am schimbat deloc,circumstantele au fost cele ce s-au schimbat.
-Takeshi,un om caruia nu i-ar pasa,nu ar ajunge intr-un loc ca acesta,i-am zis, aratandu-i
cu mana camera alba in care ne aflam.Iti pasa mai mult decat crezi,si,poate,mai mult
decat vrei.Cum am zis,te-ai schimbat...
Nu il minteam deloc.Chiar se schimbase.Mai mult decat ma asteptam ca ar fi fost
posibil.In trecut avusese tot timpul o atitudine distanta,rece,ca si cum ii era frica sa se
implice cu adevarat.Intr-un fel sau altul ma tinea la distanta,dar,in acelasi timp,imi cerea
mie sa ma implic total.Nu m-am gandit ca o sa-l vad vreodata in aceasta stare,atat de
afectat de un incident ce s-a petrecut in urma cu doi ani.
-Poate ai dreptate,a zis intr-un final,dar am facut-o cand a fost deja prea tarziu.
Il simteam din nou scufundandu-se in trecut,lasandu-se inghitit regrete.Nu puteam sa
permit una ca asta.
-Nu stii asta cu siguranta...
Nu a mai zis nimic,lucru care m-a alarmat.Nu puteam sa-l las sa devina apatic.In primul
rand,pentru ca nu era bine pentru starea lui generala,iar in al doilea,din cauza
medicamentului care i l-au administrat pe langa tranchilizant.Efectele secundare erau
foarte puternice,tocmai de aceea era foarte rar administrat unor pacienti,mai ales unor
pacienti ca el.Am oftat si am dat glas unei idei destul de neobisnuite care mi-a venit in
cap in timpul in care l-am supravegheat.
-Schimb si metoda de terapie pe langa medicamentatie.Maine te voi externa provizoriu si
vei locui cu mine timp de trei zile.Atata timp dureaza pana ce medcamentele actuale vor
iesi din sistemul tau.Dupa aceea te vei reintoarce aici si vom incepe un tratament adecvat
conditiei tale.Vreau sa ma asigur ca nimeni nu-ti mai baga porcarii pe gat,am zis pe un
ton hotarat.
S-a uitat la mine uimit,dupa care un zambet larg i-a mijit pe buze.
-Doctore,cred ca esti mai nebun decat mine...a zis si a inceput sa rada...

X.Mi-am intos capul si am privit cladirea imensa a spitalului,care se pierdea printre


ramurile copacilor.Totul parea atat de ireal...Imi era frica sa nu fie un vis si sa ma
trezesc,din nou,in acea camera alba,lipsita de viata,unde peretii aveau urechi.Am oftat si
mi-am intors privirea spre el.
Doctorul parea calm si ingandurat,poate un pic detasat de lumea in care ne aflam.Un pic
prea detasat pentru cineva care conducea o masina cu asemenea viteza.Ma intrebam ce ii
trece acum prin cap.Oare regreta hotararea pe care a luat-o?
Nici acum nu-mi vine sa cred ca a vorbit serios.Cine ar scoate un nebun dintr-un spital de
psihiatrie pentru cateva zile?Sau mai bine zis De ce m-ar scoate pe mine?Pana la urma
eram un pacient ca oricare altul.Sau nu...?
M-am trezit din nou consumat de aceste intrebari,care,inca de ieri,nu-mi dadeau pace.
-Te simti bine?
Vocea lui m-a facut sa tresar si sa ma reintorc cu picioarele pe pamant.Aveam capul
intors spre mine si imi zambea,parca,incurajandu-ma sa vorbesc.
Privindu-l mai atent,mi-am dat seama ca era pentru prima oara cand il vedeam fara
halatul alb pe care il purta in spital.Acum purta o camasa gri inchis,suflecata la
maneci,care ii punea in evidenta corpul slabut,dar atletic si o pereche de blugi negrii,usor
spalaciti si stramti.Avea aerul unui om simplu,fara griji si probleme,dar ma intrebam daca
asta era adevarul...
-Sunt bine,doar putin surprins ca ai vorbit serios ieri.Asta era adevarul.Indiferent ce-mi
zisese cu o zi in urma,cand l-am vazut in dimineata asta la mine in camera cu niste haine
in brate si cu hartiile de externare provizorie in mana am inlemnit.Nu ma asteptam sa-si
duca planul la final.
-Nu as fi avut niciun motiv sa te mint,imi zise cu atentia concentrata asupra drumului.
-Mda...scuze,dar nu sunt obisnuit ca lumea sa fie draguta cu mine.
-Stiu.A oftat.Sa nu crezi ca nu-s constient cum se poarta unii din spitalul acela cu
pacientii.Cred ca e un infern pentru multi locul acela.
-Pentru unii e un infern bine meritat,am spus,inchizandu-mi ochii,simtindu-am dintr-o
data obosit.Apropo,nu stiu ceva...Cum te numesti?
-Poti sa-mi spui Hiko.Mi-a zambit,dar nu a mai adaugat nimic.Hiko,ce nume ciudat,am
gandit in timp ce pleoapele mi se ingreunau,pana ce am fost rupt de realitate.

Crezi ca asa vei scapa de mine?Crezi ca poti sa fugi?Ca-ti vei gasi scaparea?Ca te vei
mantui?Se uita la mine cu mila si repulsie.Chpul sau era o masca de rautate.Niciodata
nu-l vazusem asa...Ii auzeam vocea din ce in ce mai aproape,ca si cum urmarea sa se
contopeasca cu insasi fiinta mea.Ma ardea...stiam ca ma arde durerea lui,durerea pe
care el a simtit-o din cauza mea.As fi vrut s-o imbratisez,sa-l scutesc pe el de ea.Pielea
mi se trasforma in scrum in fata ochilor mei,iar sangele se evapora cand era atins de
flacari.
"Takenaga..." dar deja disparuse,lasandu-ma sa ma lupt singur cu durerea

-Takeshi...Takeshi,revin-o-ti.Simteam cum ceva ma zgaltaie.Am deschis ochii speriat si


l-am vazut pe el langa mine,privindu-ma ingrijorat.Tot trupul imi tremura si inca simteam
acea durere,de parca ar fi fost reala.Inima imi batea atat de tare, incat ii auzeam bataile in
urechi.Respira adanc...si asculta-mi vocea.Esti bine,nu s-a intamplat nimic.
-Takenaga...el...el
-Ssss.Esti bine.Relaxeaza-te.Asculta-mi vocea si regleaza-ti respiratia cu a mea.Lasa
minte sa se elibereze de emotii.
Ciudat,dar vocea lui ma relaxa.In cateva minute nu mai tremuram si respiratia imi
revenise la normal.
Am mai stat un pic in masina,dupa care mi-a facut semn sa cobor si sa-l urmez.Probabil
ajunsesem.
Am urcat pana la etajul 1,unde locuia.Apartamentul parea destul de mare pentru o
persoana care statea singura.Living-ul si bucataria erau despartite printr-un bar.In
mijlocul incaperii erau asezate o canapea si doua fotolii inchise la culoare,iar pe peretele
opus un LCD de toata frumusetea.Undeva intr-un colt trona o biblioteca destul de mare
plina cu tot felul de volume legate in piele.
Am intrat un pic stingherit si nesigur pe mine si m-am asezat pe canapea,in timp ce el isi
facea de lucru in spatele barului.A venit si mi-a adus un pahar mare de suc,pe care l-am
baut numaidecat.,apoi mi-a dus bagajul intr-o alta camera,unde am banuit ca voi dormii
eu.
Nu am vorbit mare lucru.Eram obosit si fara vlaga.M-am lasat in pat si pana sa-mi dau
seama de altceva am adormit din nou.
M-am trezit din cauza unor zgomote,dar nu am vazut cine stie ce,caci camera era
scufundata in bezna.M-am luat dupa sunete,am iesit afara din incapere si m-am indreptat
spre alta.Am intrat si l-am zarit pe Hiko cu lampa aprinsa,stand in mijlocul patului si
tremurand in ultimul hal.
-Hiko,esti bine?Ce ai patit?Ce s-a intamplat?M-am duslanga el si i-am luat trupul
tremurand in brate,incercand sa-l linistesc,la fel cu facuse si el cu mine in acea
dimineata.Si-a strans bratele in jurul mijlocului meu si a inceput sa planga ca un copil.
-Te rog...nu pleca.Nu ma lasa,Takeshi!Si-a ridicat privirea umeda si rugatoare spre
mine,apoi a facut ceva la care eu nu m-as fi asteptat.Si-a unit buzele cu alea mele intr-un
sarut lacom...

XI.Nu ma puteam opri. Doream din ce in ce mai mult. El era dorgul meu. Il doream. Il
doream mai mult decat orice altceva pe lume. Nu ma mai puteam controla. Tot ceea ce
tinusem pana acum in mine nu mai putea fi stapanit. Nu mai puteam distinge binele de
rau, ceea ce e corect de ceea ce e gresit.Intotdeauna avusese un impact distrugator asupra
mea, insa, acum nu imi mai pasa de asta. Prin vrene imi trecea dorinta in loc de sange. M-
am lasat prada atingerilor sale. Erau blande, dar totodata indecise si mult prea...lente.
Probabil ca lui i se parea gresit ceea ce faceam, probabil asa si era, insa eu nu mai
gandeam logic. De fapt, pot spune ca nu gandeam deloc, mintea mea era complet goala.
Ma bazam doar pe instincte.
- Takeshi...
Imi dorisem sa murmur un " Imi pare sincer rau " insa nu mi se paruse suficient de logic.
In schimb, am inceput sa ii desfac nasturii camasii incet, unul cate unul, savurand fiecare
moment. Adoram felul in care pielea sa alba isi facea aparitia in timp ce EU, ii descheiam
camasa. Cand nu a mai ramas nici un nasture inchis, i-am dat-o jos cat puteam de lent,
insa cu miscari deosebit de precise. Mainle mele ii cunosteau bine corpul...poate mult
prea bine.
L-am luat in brate si am inceput sa ii mangai spatele. Nu protesta, dar nici nu dadea vreun
semn ca ar fi interesat. Statea locului cu o figura inexpresiva ca o papusa din portelan.
Mi-am asezat capul pe umarul sau si am inceput sa plang. Nu eram pe deplin constient de
ce faceam asta. In mod sigur din cauza faptului ca imi fusese atat de dor de el iar acum,
cand in sfarsit ne-am reintalnit, un zid de netrecut era asezat intre noi. Dar mai era ceva...
Imi era teama ca tocmai il pierdusem datorita faptelor mele stupide. Regretam nespus si
imi doream, cu mai multa tristete decat deobicei, sa pot da timpul inapoi. Dar nu puteam,
oricat de mult as fi incercat si m-as fi rugat. Eram un esec din toate punctele de vedere la
care ma puteam gandi.
Deodata i-am simtit una dintre maini mangaindu-mi parul. Ar fi trebuit sa o iau drept un
semn bun, sa ma inveselesc, sa ma opresc din plans, dar nu puteam face nimic din toate
acestea. Lacrimile imi curgeau, dar nu aveam forta necesara pentru a le opri. De fapt nu
imi mai ramasese nici macar un pic de vlaga. Ma simteam obosit. Toate acele lucruri care
mi se intamplasera, povara lor devenise mult prea grea pentru mine. Eu nu eram Atlas.
Nu aveam nici macar o mica parte din imensa sa forta.
M-am ridicat si l-am privit in ochi.
- Nu mai pot Takeshi. Am ajuns la capat. Nu mai este nimic pe lumea asta care sa ma tina
in coninuare pe linia de plutire. Toate s-au dus. Am pierdut totul. Sunt asa un mare prost.
Toata viata am fost. Mai mult de jumatate dintre alegerile pe care le-am facut au fost
incredibil de proaste si problema e ca nu mi-au facut rau doar mie. I-am ranit pe toti cei
pe care i-am iubit sau mau iubit. De ce? De ce nu pot da timpul inapoi? De ce nu merit o
a doua sansa. Imi pare rau pentru tot ceea ce am facut. Vreau sa repar totul. Eu, eu
niciodata nu am vrut sa ranesc pe nimeni. Imi pare atat de rau...
Chiar daca ii spusesem tot ceea ce imi intuneca sufletul, tot nu ma simteam mai bine. Ba
din contra...
- Tot acest sentiment de vina, va disparea vreodata? Daca m-as arunca de pe un pod, sau
daca mi-as arunca un glont in cap, s-ar termina totul? As scapa de toata aceasta durere si
suferinta? As scapa de tot? Spune-mi, te implor.
- Nu e asta, calea. Defapt, poate ca nu exista nici o cale. Poate ca toata viata este in
realitate doar o suferinta continua. Eu nu stiu raspunul. Si mie mi-ar placea sa-l stiu.
A inceput sa-mi mangaie obrajii, stergandu-mi lacrimile. S-a aplecat incet si buzele
noastre s-au atins.
Nu intelegeam de ce facuse asta, si probabil ca nici el nu o facea.
Buzele noastre efectuau un dans tainic, cunoscu numai de ele.
Mainile sale imi atingeau usor corpul. In mod surprinzator eram constient de ceea ce se
intampla, insa ramasesem perfect calm. Mintea mea nu o luase razna ci se bucura de
atingerile balnde ce ii fusesera oferite de acele maini fine care o facusera intotdeauna sa
reactioneze intr-un mod cu totul neasteptat.
Un sentiment de placere punea incet stapanire pe mine si imi placea. Nu mai avusesem de
mult timp parte de ea, si uitasem cat de placut era.
Am inchis ochii lasand acele senzatii sa ma cuprinda. Nu doream sa vorbesc, si nici nu
era cazul. Puteam sa transmit si sa inteleg totul doar prin atingere.
M-am intins pe spate, nefiind insa prea sigur de ceea ce avea sa urmeze, iar el sa urcat
peste mine sarutandu-mi gatul. Mainile mele ii mangaiau alene spatele.

XII. Intensitatea emotiilor ma coplesea...dar emotilor cui? Ale mele sau ale lui? Le
simteam vii,vibrand cu o ardoare care imi biciua simturile ce stagnau de mult prea multa
vreme.Aveam impresia ca, pana acum, fusesem prins intr-o staza obscura, o staza care a
fost destramata de simpla lui mangaiere.Nu intelegeam de ce ma simt asa...ca si cum aici,
in acest moment si alaturi de el am gasit ceea ce odata pierdusem.
Fiecare atingere a sa imi ardea pielea si sufletul care, credeam ca se va sfaramita din
cauza presiunii.Vroiam sa-l ating,sa-l simt, sa-l dezmierd, dar stiam ca nu am acest
drept.Cel mai bine era sa ma indepartez,sa-l salvez de aceste maini,care nu fac decat sa
distruga totul.Tentatia a fost insa prea mare.Buzele mele le-au intalnit pe ale lui,gustand
cu placere nectarul dulce si atat de imbietor pana ce nu a mai fost cale de intoarcere.M-
am trezit prins intr-un amalgam de trairi pe care nu le puteam controla,dar pe care nici nu
vroiam sa le controlez.S-a intins usor pe spate, cu ochii inchisi ca si cum ar capitula in
fata inevitabilului.L-am urmat fara sa ma gandesc la ceea ce faceam si am inceput sa-i
dezmierd pielea care se infioara la cea mai mica atingere a mea.Mainile lui imi colindau
spatele cu miscari usoare ca zborul unui fluture,dar care pe mine ma devastau.Am
incercat atat de mult sa-mi pastrez controlul,insa murmurul sau pierdut mi-a naruit si cele
mai infirme sperante de reusita.
-Takeshii...!eu...imi pare
-Ssss...stiu.I-am cuprins buzele intr-un nou sarut,nelasandu-l sa continue.Mainile mele au
inceput sa-l dezbrace de tricoul care ateriza undeva langa pat ca o biata carpa
veche,nefolositoare,apoi s-au bucurat de senzatile oferite de pielea lui fina,sidefie.In scurt
timp buzele au urmat traseul lor,instigand la un joc incitant si devorator.
Mainile lui au prins de parul meu si au inceput sa traga pe masura ce eu coboram spre
abdomen,obligandu-ma se revin si sa-l privesc.Buzele sale erau rosii si umede,iar ochii
doua flacari vii in care ardea pasiunea.M-a tras spre el cu si mai multa forta,ca si cum i-ar
fi fost frica ca ma voi disparea, fortandu-ma sa-mi intredeschid buzele pentru a-l
primi.Puteam sa-i simt dorinta si disperarea care isi aveau ecou in propriul meu suflet.I-
am trecut bratele in jurul gatului meu si l-am intinse pe spate,continuand sarutul care imi
intuneca mintile.Mi-am lasat una dintre maine sa alunece pana intre picioarele
sale,atingandu-l la inceput usor,apoi din ce in ce mai ferm,pana cand i-am simtit corpul
incordandu-se si relaxandu-se dupa ritmul impus de mine.
L-am dezbracat de tot si m-am dezbracat si eu,dorind sa inlatur si ultimele bariere dintre
trupurile noastre.M-am oprit pentru o clipa si i-am privit chipul inocent,rugandu-ma sa
gasesc puterea de a inceta aceasta nebunie,dar...atunci cand si-a deschi ochii si mi-a
zambit incurajator, am stiut ca totul este in van...lupta era deja pierduta.
M-am lasat peste el contnuand sa-l sarut, la inceput pe buze,pe gat, apoi pe piept,in timp
ce mainile mele il mangaiau,dorind sa-i cunosca formele, sa le invete.Dar totul era
usor...prea usor...stiam deja unde sa ating...cum sa-l ating ca sa-mi raspunda,ca sa
capituleze...Trupurile noastre au inceput sa tremure in asteptare...stiam ca nu voi mai
rezista mult...si nici el
-Hiko...te vreau,i-am soptit la ureche.M-a privit si din ochii umezi i s-au scurs doua
lacrimi.Nu a zis nimic,dar s-a agatat mai mult de mine ca si cum as fi fost un colac de
salvare.M-am avantat in el printr-o miscare brusca,care i-a facut corpul sa se incoarde
instantaneu precum un arc ce statea sa se rupa.Din ochii sai au izvorat alte lacrimi,pe care
buzele mele i le-au sters.
Era atat de mic, de stramt si de cald,iar eu ma simteam ca un barbar care nu facea altceva
decat sa profite.
Imi pare rau,Hiko...imi pare rau ca te ranesc...dar... Nu mai puteam continua.Simplul fapt
ca ma aflam in el ma innebunea,poate mai multe decat eram deja.M-am miscat,
retragandu-ma usor,doar pentru a-l patrunde din nou,infundandu-ma in el pana ce am
ajuns sa fim o singura fiinta.Ritmul meu tot mai alert a fost preluat de el pe masura ce
amandoi ne pierdeam in abisul noilor senzatii.Caldura lui ma invaluia din toate
partile,blocand frigul care ma amentintase pana atunci,facandu-ma sa devin una cu corpul
sau.Gemetele noastre se auzeam in intreaga incapere,dar nu imi pasa.Nu imi mai pasa de
nimic inafara de trupul tremurand de sub mine.I-am prins mainile si i le-am ridicat
deasupra capului,apoi i-am capturat buzele intr-un nou sarut,muscandu-l usor de cea
inferioara.In urma acestui gest se stranse in jurul meu atat de mult incat ma facu aproape
sa cedez.Climaxul era aproape atat pentru el cat si pentru mine.Mi-am coborat una din
maini,cuprinzandu-i organul si masandu-l usor cu miscari circulare,continuand sa ma
avant in el pana ce am crezut ca ma voi pierde intru-totul.I-am dat drumul la maini,iar el
si le-a agatat de cearceaful alb,strangand cu putere de fiecare data cand corpul i se
incorda...
-Takeshi! Nu mai rezis...dar inainte sa-si termine fraza intreg corpul i se contracta,iar el
isi lasa capul sa cada pe spate,cu ochii larg deschisi de uimire.Am continuat sa-l patrund
o data si inca o data si inca o data,pana ce o caldura lichida mi-a invatat trupul si m-a
facut sa capitulez sa fata placerii.Am cazut peste el obosit si satifacut,cu respiratia grea,cu
inima batand sa-mi iasa din piept...Intr-un final am reusit sa-l privesc printre gene...avea
ochii inchisi,chipul rosiatic si scaldat in sudoare,iar mainile ii erau incurcate in ceea ce
mai ramasese din asternut.Nici macar nu-mi daduse-m sema ca il rupsese...
Eram prea greu asa ca m-am dat jos de pe el si mi-am lasat capul sa se odihneasca pe
perna,inca privindu-l.Adormise deja?
S-a intors si si-a asezat capul pe umarul meu,apoi a oftat multumit.
Dormea si...zambea
XIII. Eram undeva intre vis si realitate cand un miros straniu de familiar m-a facut sa
deschid ochii si sa realizez ca era deja dimineata.
Pe noptiera din lemn de fag de langa mine era o ceasca de cafea. Am intins mana pentru a
o apuca, insa mi-am dat seama ca ar trebui sa ma ridic macar putin daca vreau sa o si
beau. Zis si facut...sau aproape facut. De incercat, am incercat, insa o durere cel putin
deranjanta m-a facut sa ma opresc.
Am inchis ochii in incercarea eroica de a imi da seama ce am facut de ma durea corpul.
Si apoi mi-am dat seama...acel vis, nu era vis. Durerea, cersaful rupt, faptul ca eram
dezbracat si...emmm semnele de pe corp erau niste dovezi mai mult decat suficente.
Mi-am intors capul in toate partile posibile si am descoperit, nu foarte surprins, ca eram
singur in camera. Probabil ca Takeshi facea un dus. Se descurca si fara mine.
M-am ridicat cat am putut de mult si am apucat ceasca de cafea de pe noptiera incercand
sa ignor semnele de pe mana si amintirile pe care acestea le trezeau. Nu-i vorba,
amintirile erau ...frumoase -intr-un sens ciudat al cuvantului- dar mai bine era si Takeshi
de fata cand imi apareau in fata ochilor.
Am sorbit o gura, fiind foarte fericit ca, in ciuda timpului petrecut la spital, facea o cafea
la fel de buna ca intotdeauna. Am baut-o incet, lucru care nu imi statea in caracter. Cand
am terminat cu ea Takeshi nu intrase inca in camera. Am hotarat sa ma duc sa vad ce
face. M-am ridicat cu greu, si m-am imbracat cu primele lucruri pe care le-am gasit. La
baie nu era nimeni, asa ca m-am indreptat catre bucatarie. Nici acolo nu era nimeni.
Brusc, m-am panicat. Unde putea fi? Nu cunostea acest cartier si nu avea nici un ban la el
din cate stiam eu. Disperat, am inceput sa caut prin toata casa un bilet in care sa fi scris
unde era sau ce il determinase sa faca asta, insa nu am gasit nimic.

Am iesit din casa incuiand usa in graba si impiedicandu-ma la fiecare pas in timp ce
coboram scarile. M-am indreptat catre cel mai apropiat parc sperand ca este acolo, totusi
nu era.
De la disperare am ajuns cu viteza sunetului la frica. I se putea intampla orice, mai ales
ca, oricat de greu mi-ar fi fost sa recunosc, nu era in stare sa tina piept nimanui in starea
in care se afla.
Probabil daca as fi reusit sa ma calmez si sa privesc totul obiectiv, as fi gasit raspunsul
foarte repede, insa nu puteam face asta.
- De ce nu ai putea sa fi si tu acasa? am spus, nedandu-mi seama ca vorbesc cu cineva
care nici macar nu e prezent.
Apoi, insa, mi-am dat seama de ceva. Mai mult ca sigur era acasa. La acea casa, ca sa fiu
mai exact.
Am luat un taxi si i-am spus soferului adresa.Nu eram atent la drum, caci eram coplesit
de remuscari si ganduri negre. Daca eu nu as fi inceput totul.....ah, pentru numele
Domnului...sa fie in viata.
Lacrimile imi invadasera chipul cand soferul mi-a spus ca am ajuns la destinatie.
- Ce s-a intamplat? a intrebat acesta ingrijorat.
- Am facut cea mai mare tampenie ce se poate face si acum ma rog sa o pot repara. Oh, te
rog Doamne, Takeshi fi in viata!
Am platit, am deschis usa, si m-am indreptat ca taifunul spre acea ruina. Peretii erau inca
negri de la flacari. Nu ma putusem indura sa vand apartamentul asa ca nimeni nu se
mutase ca locul sa poata fi renovat.
Am intrat in imobil si am rasuflat usurat cand am gasit usa apartamentului larg deschisa.
Am intrat repede si l-am descoperit pe Takeshi in ceea ce ramasese din sufragerie. Statea
in sezut, cu genunchii stransi la piept si cu chipul asezat pe ei.
- Doamne, cum am putut sa-i fac asta?

XIV. Era deja dimineata...nu stiu cum a trecut timpul asa de repede, probabil adormisem
in timp ce-l priveam pe Hiko. M-am ridicat incet din pat, avand grija sa nu-l trezesc pe
celalalt. Chiar si acum avea acel zambet satisfacut imprimat pe fata, lucru care ma mirat
si ma facut in acelasi timp sa ma intreb ce visa.
M-am dus in bucatarie si am facut repede o cafea...asa cum faceam in trecut si pentru el.
Pentru un scurt moment am ramas blocat cu acea cana in mana. El...Takenaga...nu ma
gandisem deloc la el aseara si nici in aceasta dimineata. Mintea mea fusese prea ocupata
cu Hiko, destul de ocupata incat sa fie capabila sa uite.
Trupul a inceput sa-mi tremure pe masura ce gravitatea faptelor mele ma lovi. De ce? De
ce nu m-am putu abtine aseara? De nu m-am gandit la consecinte? De ce am profitat de el
in halul acesta? Hiko... avusese un cosmar, eram sigur de asta. Era vulnerabil si eu... eu
ce-am facut?
M-am reintors in camera si am lasat cana pe noptiera langa el. I-am privit trupul plapand
ce acum era acoperit cu urmele survenite in urma faptelor noastre. Eram intradevar un
barbar. Nu vroiam sa vad frica si dispretul din privirea lui cand se va trezi. Nu credeam
ca as putea sa le suport, nu dupa tot ceea ce se intamplase intre noi.
Vroiam sa plec de acolo, sa fug...dar unde?
Poate nu conta...Mi-am infascat hainele, pe care le-am imbracat in graba si am iesit din
apartament dorind sa simt aerul proaspat al diminetii si ,poate, libertatea de care nu ma
mai bucurasem de mult.
Nu ma mai intelegeam. Cum am putut sa tradez doua persoane? Il iubeam pe Takenaga
mai mult decat insasi viata mea. Tot timpul il voi iubii, dar, am fost totusi in stare sa fac
ce am facut cu un strain, caci, pana la urma Hiko nu era decat un strain pentru mine. Si
cel mai rau lucru a fost ca mi-a placut. Pentru prima oara in 2 ani nu m-am gandit la acel
incident, nu m-am gandit la vina si remuscari, ci pur si simplu m-am lasat purtat de val si
m-am bucurat de senzatiile pe care nu credeam ca le voi mai simtii vreodata.
Nu stiu de cat timp mergeam, dar cand mi-am ridicat privirea ajunsesem acasa. Acea casa
pe care o impartisem cu Takenaga. Am pasit inauntru, lasand marea amintirilor sa ma
cuprinda. Nu mai ramasese mare lucru din acel apartmanet...totul era negru, ars,
transformat in cenusa, la fel ca si propriu meu suflet. Am atins peretii cu mana, gandindu-
ma la trecut si retraind in cateva secunde amintiri atat de dragi mie, care acum nu erau
decat un firicel de fum care se pierdea in timp.
Mi-am simtit ochii umezindu-se si m-am lasat sa cad jos in mijlocul fostului apartament.
Vedeam trecutul atat de limpede de parca era un film ce se derula in fata ochilor mei. Ma
vedeam pe mine cerandu-l pentru ca nu era in stare sa-si adune hainele de pe jos sau
tinandu-l in brate in timp ce ne uitam la televizor. Vedeam micile certuri a caror final ne
facea sa tremuram de satisfactie, diminetile agitate si noptile pasionale. Puteam sa vad
totul...
-Frumos, nu-i asa?am auzit vocea pe care o asteptam. Mi-am intors chipul si l-am zarit
stand sprijinit de un perete si uitandu-se atent la mine. Ar fi putut sa fie adevarat, sa se
intample acum. Nu sa fie niste simple amintiri banale.
Ce rost mai au acum regretele tale? Cand si dincolo de moarte ma tradezi...tu care zici
ca ma iubesti
Cuvintele lui ma ardeau, dar nu aveam de gand sa retaliez, caci, pana la urma avea
dreptate. Chiar il tradasem...Am oftat si am lasat lacrimile ce mi se stransesera in ochi sa
se reverse. Cat de dor imi era de vremurile ale, in care totul parea sa aiba un sens.
Am auzit un nou zgomot ce venea de acesta data din dreptul usii, dar nu m-am sinchisit
sa ma uit in acea directie.
A venit pana la urma, zise Takenaga, zambind sarcastic.Ma intreb cum te vei descurca
cand si el iti va spune ca te uraste. Incepu sa rada cu pofta, apoi disparu cat ai clipii,
lasandu-ma din nou prada vinovatiei.
-Takeshi...am auzit vocea tremuranda a lui Hiko. Il auzeam pasii apropindu-se de mine,
dar nu m-am miscat. Mana lui mi-a atins usor umarul. Esti bine?
De ce ma intreba el asta, cand eu trebuia sa fiu cel ce intreaba. Eu il ranisem pe el, nu
invers.
A incercat sa-mi mangaie fata, dar m-am ferit de mana sa, care ramasese suspendata in
aer. Mi-am ridicat ochii din pamant, dorind sa-i citesc expresiile fetei. In privirea sa
vedeam ingrijorare, durere, bunatate, dar nu dispret.
-Stai departe de mine! i-am zis, ridicandu-ma de jos si facand cativa pasi in spate. Se uita
la mine perplex, pe moment blocat probabil intre ceea ce vroia sa faca si ceea ce ii
zisesem eu. Nu vreau sa te ranesc din nou.
-Ce tot vorbesti acolo? Nu m-ai ranit. Defapt, cred ca eu te-am ranit pe tine, zise si-si
pleca privirea in pamant, inaintand cativa pasi spre mine.Pe masura ce se apropia, eu ma
departam, pana ce am dat cu spatele de unul dintre pereti, care mi-a blocat calea. Era
acum langa mine. Ii puteam simtii mirosul imbatator, fineatea pielii cand mana sa mi-a
atins fata. Imi zambea, acelasi zambet inocent si lipsit de griji, care ma facuse sa cedez cu
o seara inainte.
-De esti asa de bun cu mine? vocea mea era soptita si trmuranda. Uita-te, i-am zis
aratandu-i urmele de pe piele, urme pe care eu i le lasasem. Cum poti sa zici ca nu te-am
ranit? Te rog, pleaca. Nu vreau sa te distrug si pe tine!
Nu m-a lasat sa-mi intorc privirea, obligandu-ma sa-l privesc.
-Uita-te tu la mine si spune-mi daca arat ca cineva distrus? Se spune ca ochii sunt oglinda
sufletului. Ei bine, in acel moment nu am putut sa vad in ochii sai decat o hotarare de
neclintit. Am fost atat de ingrijorat pentru tine. M-a cuprins in brate, invaluindu-am cu
caldura sa pana ce , din nou, nu am mai simtit nicio urma de frig.
-De ce?
-Poftim? intreba el, neintelegand la ce m-am referit.
-De ce il iubesc pe el, dar nu ma pot gandii decat la tine? De ce nu pot sa-mi scot din
minte imaginile de aseara? De ce cand sunt cu tine totul pare atat de de bine...Probabil era
mai mult decat uimit de declaratile mele, caci nu a prevazut urmatoarea miscare. L-am
prins de mana si l-am lipit de perete, apoi m-am lasat peste el, privindu-l fix in ochi,
cautand un semn de respingere. De ce nu te-ai departat cadn ti-am spus s-o faci...cand
inca nu era prea tarziu? i-am spus si i-am cuprins buzele dulci intr-un sarut pasional

Ii simteam buzele miscandu-se nebuneste peste ale mele. Brusc, insa, am pierdut
contactul cu realitatea.
Urmatorul lucru pe care l-am vazut a fost dormitorul meu. Cu siguranta Takeshi m-a adus
inapoi acasa.
Capul imi era facut parca din plumb si fiecare rasuflare ma durea. Imi era aproape
imposibil sa ma misc...era o suferinta prea mare. Nu puteam crede ca treceam printr-o
noua criza, nu tocmai acum. Ultima fusese in urma cu cel putin un an. Oricum, un lucru
era sigur: asa era cea mai grava dintre toate.
Usa s-a deschis si Takeshi si-a facut aparitia in camera. Pe fata sa, si asa abatuta, se
puteau cu usurinta citi disperarea, ingrijorarea si frica.
- Ia telefonul meu si sun-o pe Yui. E pe masa. Nu-ti fa griji pentru mine, ea stie ce e de
facut.
A plecat imediat pentru a imi indeplini rugamintea.
Am inchis ochii. Singurul lucru care se auzea in dormitor era respiratia mea greoaie.
Vorbisem normal cu Takeshi, iar asta imi secase ultimele forte.
Habar nu am cat timp a trecut insa, intr-un final Yui si-a facut aparitia. Era inalta, blonda
cu ochi verzi si deosebit de frumoasa si inteligenta. Era un doctor cardiolog renumit si ma
simteam in siguranta ca pacient al ei.
- Pentru numele lui Dumnezeu, Hikomori, ce ai mai facut de data asta? Arati ca o
fantoma!
- L-am gasit. El...este aici...cu mine...din nou.
- De cate ori ti-am zis sa renunti la el si la toata nebunia asta si sa iti vezi de viata ta?
Uita-te la tine! Omul asta te distruge. E un nemernic. Crizele astea sunt din cauza lui, si
tu o sti mult prea bine!
- Yui...el...s-a schimbat. A...innebunit din...cauza mea. E ...pacientul meu.
- Ce vrei sa zici cu asta?
- A innebunit...din cauza pierderii mele. Este pacientul meu. L-am scos din clinca...ca sa
ii...detoxifiez...organsimul. Se simte vinovat...pentru tot ceea ce ....mi-a facut.
Ma..iubeste...Yui.
- O merita. Hei, stai putin! El nu stie cine esti cu adevarat?
- Nu. Orice ar fi... nu-i dezvalui...cee ce...ti-am...spus. L-ar distruge. Inventeaza ca...vrei
tu...in legatura cu asta. Te...rog... ai grija de el...cat...timp...eu nu pot...face asta.
- O data in viata, o singura data, pune-te pe tine pe primul loc. Daca continui in ritmul
asta nu mai apuci primavara urmatoare. Iti spun asta ca medic. Dar, daca asta ma rogi sa
fac, eu o sa te ascult. Te rog doar sa ai grija de tine, a spus parasind dormitorul.
Oricat de mult tinea la mine, ea nu putea intelege faptul ca Takeshi era cel care ma facea
sa imi doresc sa merg inainte. Pentru el, pentru a-l proteja, a sta alaturi de el, eu
continuam sa traiesc. Datorita lui doream sa fiu un om mai bun. Takeshi a fost cel care
m-a ridicat din viata mea mizerabila si m-a facut ceea ce sunt acum...un om. Ii datorez
totul. Pur si simplu nu-l pot parasi acum, cand el are nevoie de mine mai mult ca oricand.
As fi un tradator, un nimeni.
Pentru el o sa ma ridic din patul asta nenorocit. Totul o sa fie bine, la fel ca atunci.
Trebuie doar sa am rabdare si incredere, restul vor veni de la sine.

XVI. Credeam ca o sa-mi pierd mintile. Ei bine...alea pe care le mai aveam, cel putin. Ce
naiab facea femeia aia atat in camera lui Hiko? Ce avea? Se va face bine? Doamne, cat
rau ii cauzasem?
M-am ridicat de pe canapea si am inceput sa ma plimb prin camera de zi nelinistit si
ganditor. In momentul in care si-a pierdut cunostiinta acolo, in acel apartament blestemat,
am crezut ca o sa mor. Uitasem de tot...nu mai conta decat ca el sa-si revina, dar si acum,
dupa aproape 4 ore, nu se simtea mai bine. Intr-un final am auzit usa de la camra lui
deschizandu-se si acea femeie iesind val-vartej, parand suparata, dar resemnata.
-Ce s-a intamplat? Cum se simte? am intrebat-o imediat ce s-a apropiat de mine. M-a
masurat din cap pana in picioare cu o privirea de-a dreptul criminala, dand impresia ca,
daca ar putea, m-ar strange de gat, dar nu imi pasa. Nu avea decat sa ma omoare, dar
dupa ce imi va spune cum se simte Hiko.
-Va fi bine. Are nevoie de odihna si liniste. Vocea ei era mult mai blanda decat m-am
asteptat, iar vestea care mi-a dat-o m-a facut sa zambesc. Se va face bine...doar asta
conta. M-am lasat sa cad epuizat inapoi pe canapea si am inspirat adanc de cateva ori in
incercarea de a ma calma.
-E doar vina mea...am soptit si mi-am luat capul in maini.
-Da, asa e. E vina ta, zise blonda cu o voce hotarata. Nu stiu ce i-ai facut, dar asta e prima
criza pe care o are de anul trecut. Si e una dintre cele mai puternice...Vazand ca imi plec
capul, sprijinindu-l de maini, se apropie de mine si-mi atinse umarul. Imi cer scuze, tu nu
stiai ca s-ar putea intampla asta.
Mi-am ridicat ochii ce deja se umezisera spre ea, incercand sa-i dau de inteles ca imi
parea rau pentru toata situatia asta. Probabil ca intelesese, caci imi zambi intr-un final.
-Cum pot sa-l ajut?
-Nu poti. Trebuie sa se ajute singur. Pateste chestia asta cand emotile sunt prea puternice.
Pana ce nu va fi in starea sa-si controleze propriile emotii si simtamante, nu va reusii sa
scape de atacuri. Dar ai putea sa-i fii alaturi si sa incerci sa-l linistesti, macar pana ce ma
intorc eu, imi zise serioasa. Se uita la mine cu o privire ciudata ca si cum s-ar intreba daca
poate sa aiba incredere in mine sau nu. O sa-mi anulez toate programarile pe ziua de azi
si voi veni aici sa-l supraveghez. Nu cred ca dureaza mai mult de o ora.
-Domnisoara Yui, mergeti linisita si rezolvati-va toate problemele. Sunt capabil sa am
grija de el pana diseara. Mi-am dat seama ca isi dorea sa protesteze, dar am continuat.
Aveti si alti pacienti, poate intr-o stare mai grava decat Hiko. Nu puteti sa-i abandonati.
Sunteti doctor...ati depus un juramant ca veti salva cat de multe vieti veti putea. Ma voi
descurca eu aici.
Se uita la mine cu adevarat uimita, ca si cum as fi spus cel mai grozav lucru din lume,
ceea ce m-a facut sa zambesc. Mi s-a zis ca sunt un pic nebun in ultimele lui, dar nimeni
nu mi-a zis vreodata ca sunt si prost.
A inceput sa chicoteasca si ochii i s-au luminat.
-Dragut, destept si cu simtul umorului. Acum inteleg unele lucruri.
Afirmatia sa m-a lasat un pic confuz, dar nu am intrebat-o la ce s-a referit.
Bine, zise intr-un final, ma intorc diseara sa vad cum se simte.Probabil eu am luat-o
razna, dar il las in seama ta pana atunci, imi zise, incepand sa se scotoceasca prin geanta
de unde scoase un flacon galben. Astea sunt calamante. Pune-i unul in mancare ca altfel
nu-l va lua. Imi facu cu ochiul complice, dupa care se indeparta si iesi pe usa, lasandu-ma
singur.
M-am invartit un pic prin casa, strangand hainele ce erau imprastiate peste tot, zambind
de fiecare data cand mai gaseam inca una ascunsa cine stie pe unde. La un moment dat
ma asteptam sa gasesc sosete si in frigider. Dupa ce totul a fost pus la locul lui sau, cel
putin, unde credeam eu ca le este locul, m-am hotarat sa fac o supa. Nu am intrat in
camera lui Hiko. Intr-un fel imi era teama, ca o data ce-l voi vedea ma voi cufunda iar in
sentinetul de vinovatie. Nu puteam sa fac asta. Nu acum. Acum trebuia sa ma asigur ca
va manca ceva si ca totul va fi in regula pana cand se intoarce Yui.
Am terminat supa in jumatate de ora. Am luat o pastila si am pisat-o marunt, dupa care
am amestecat-o cu lichidul galbui si fierbinte. Am luat castronelul si o lingura si m-am
indreptat spre camera lui. M-am oprit in prag si l-am privit cum dormea. Inca era palid si
avea cearcane sub ochi. Am oftat cu parere de rau, stiind ca trebuia sa-l trezesc. M-am
dus langa el si i-am mangaiat obrazul cu mana, apoi m-am lasat condus de un instinc pe
care degeaba incercam sa-l neg, aplecandu-ma si depunandu-i un sarut usor pe buzele
reci.Nu fusese decat o atingere usoara, dar am simtit cum inima mi-a ia razana si probabil
acelasi lucru l-a patit si el, caci imediat ce m-am departat si-a deschis ochii si m-a privit
confuz.
-Takeshi, s-a intamplat ceva? zise cu o voce ragusita. Incerca sa se ridice, dar nu reusi,
asa ca se lasa din nou pe spate. M-am asezat langa el si i-am sprijinit spatele, ridicandu-i
trupul destul de mult incat sa poate manca,apoi i-am aratat castronelul.
-Nu mi-e foame, zise inchizandu-si din nou ochii.
-Nu-mi pasa, i-am spus bland. Vei manca.
Am simtit o durere acuta in piept, vazandu-l in starea asta si stiind ca eu sunt singurul
vinovat. Pana la urma eu nu faceam decat sa distrug. Voi avea grija cum de el, dupa care
ma voi indeparta. Nu puteam sa permit sa pateasca si el ceva din cauza mea. Am lasat
lingura deoparte si i-am dus castronul la gura, incercand sa-l fac sa ia macar cateva guri.
A refuzat la inceput, dar apoi s-a conformat si a baut aproape toata supa. Pana sa-l intind
inapoi si sa-l invelesc a si adormit.
Am stat o vreme langa pat, privindu-l, dar pana la urma am hotarat sa ma intind si eu. M-
am asezat peste plapuma si mi-am intins corpul, ocupand cat de putin spatiu
puteam,dorind sa-i ofer lui loc pentru a sta comod si pentr a se odihni,dar imediat ce ma
simti se intoarse in somn si-mi cuprinse talia cu mainile, asezandu-si capul pe umarul
meu.
-Takeshi, mormai in somn, oftand multumit.
-Sunt aici, i-am soptit zambind si am inchis si eu ochii...

XVII. Am deschis ochii si am fost placut surprins sa-l vad pe Takeshi langa mine.
Efectele crizei se atenuasera asa ca ma simteam mai bine. Am cascat si, din nefericire,
asta l-a trezit.
- Hiko, esti bine? a intrebat inca somnoros.
- Da, merci ca ai avut grija de mine. Iti raman recunoscator, am raspuns zambint cat se
poate de sincer.
Deodata fata i s-a intunecat.
- De ce nu mi-ai spus ca esti bolnav? Ar fi trebuit sa stiu. Ce alte lucruri imi mai ascunzi?
- Nu ti-am spus pentru ca tu nu trebuia sa sti asta. Nu vreau sa stai cu mine doar pentru ca
ti-e mila sau te simti vinovat. Nu am nevoie de asta. Singurul lucru pe care mi-l doresc
este ca tie sa-ti pese de mine macar putin. E...e chiar atat de greu?
M-am ghemuit in sezut, cu genunchii la piept, cu fata asezara pe ei si am inceput sa
plang.
Eram perfect constient ca ii spusesem exact ceea ce nu trebuia. Totusi, ma saturasem sa
traiasca cu umbrele trecutului nostru. Sti ca suna egoist, si asa poate ca si este, insa eu
chiar am nevoie ca el sa-mi fie alaturi. Ultimii doi ani au fost pentru mine un cosmar,
care se intensifica cu fiecare zi ce trecea. Totul era negru in jurul meu, soarele era o
ramasita...moarta...sfasiata de geniile negre venite din Infern..
-Hiko, eu...mie...
- Takeshi, nu mai vreau sa traiesc singur. Nu mai pot suporta asta. Imi pare sincer rau,
stiu ca sunt egoist. Chestia e ca ca eu vreau sa stiu ca pe lumea asta exista o persoana la
care sa ma intorc zambind dupa o zi obositoare de munca, sau sa-i spun ce ma face fericit
sau pur si simplu sa adorm in bratele ei pe canapea in timp ce televizorul ruleaza un film
pe care l-am mai vazut de mii si mii de ori, si care ma plictiseste de moarte. Ma intelegi,
nu, chiar daca sunt stupid, copilaros si absolut patetic. Defapt, ar trebui sa incetez cu
plansul. Daca ma vede Yui asa cu siguranta va face urat si nu vreau asta. E o prietena
buna, insa tinde sa fie mult prea protectiva.
Mi-am sters lacrimile si m-am ridicat de pe pat.
- Ma duc sa pregatesc ceva de mancare. Yui sigur va fi lihnita cand se va intoarce.
Oricum, sunt sigur ca nici tu nu te-ai omorat cu mancatul.
Incercam sa par puternic si sigur pe mine, insa sufletul imi era sfasiat. Simteam cum
pamantul imi fuge de sub picioare iar cerul mi se prabuseste in cap.
Nu puteam sa nu ma gandesc ca ar fi fost mai bine pentru amandoi sa-i predau cazul altui
doctor in momentul in care am simtit pentru prima oara ca ceva nu e in regula.
Am dat sa deschid usa dormitorului, insa mana sa m-a oprit facandu-ma sa ma intorc si
sa-l privesc adanc in ochii de culoarea castanei prajite.
- Lasa-ma sa vorbesc si eu! Mi-e greu sa recunosc...dar...de fiecare dat cand te vad pe tine
sau ceva care are legatura cu tine mintea imi scapa de sub control mai rau decat deobicei.
Tot ce stiu cu siguranta e ca nu vreau sa te ranesc. Pentru o singura persoana am mai
simtit asta si ea a sfarsit arsa de vie. Nu vreau sa te distrug si pe tine. Esti mult prea
important penru mine.
L-am luat in brate si mi-am asezat capul pe umarul sau.
- Asta e bine, caci eu nu plec de langa tine nici daca ma gonesti. Nu-ti fa griji. Stiu ca nu
m-ai rani niciodata.
Am inceput sa-i mangai obrajii catifelati.
- Sti, cred ca Yui vrea sa ma omoare.
- Asta cam asa e. Ma mir ca ne-a lasat singuri. Cum ai reusit s-o convingi? Nu
obisnuieste sa aiba incredere in oameni. Totusi, banuiesc ca ai trucurile tale, nu-i asa? am
intrebat sarutandu-l.
Buzele sale imi atingeau usor gatul facandu-ma sa o iau razna cand o voce cunoscuta se
auzi de undeva din spatele meu:
- Ati fi putut macar sa inchideti usa de la intrare.
- Ah, Yui, tu erai, am spus iritat.
- Inteleg ca voi faceati ceva aici....ceva ce eu am intrerupt, dar asta nu e un motiv sa te
porti atat de dur cu mine.
- Oh, draga mea, tu sti cat de mult te iubesc. Defapt ma gandeam sa pregatesc ceva de
mancare. Sunt sigur ca amandurora va este foarte foame, am zis incercand sa detensionez
situatia.
Am parasit cu greu imbratisarea calda a lui Takeshi si m-am dus in bucatarie.
Taiam un carof in felii cand Yui si-a facut simtita prezenta in incapere.
- Takenaga Hikomori, esti sigur ca vrei sa faci asta?
Eram sigur ca nu se referea la gatitul fripturii de vita cu cartofi prajiti, asa ca i-am
raspuns:
- Da sunt sigur ca vreau sa fiu alaturi de el. Stiu tot ce implica asta si accept fara sa ma
indoiesc macar vreun moment ca am facut alegerea potrivita.
- Daca te raneste inca o data sa sti ca eu..,
- Tu m-ai avertizat, asa ca ar fi mai bine sa suport consecintele de unul singur? Stiu asta,
am intrerupt-o in mod brutal.
- Cat de prost poti fi Hiko? Eu voiam sa-ti spun ca intotdeauna voi fi disponibila daca ai
nevoie de un umar pe care sa plangi.
_ Ah, Yui, imi pare atat de rau ca ti-am vorbit asa. Sper insa sa nu mai
sufar...niciodata...nu din cauza asta cel putin.

XVIII. Nu-mi venea sa cred ce i-am spus. Nici macar nu-mi dadusem seama ce vorbesc.
Pur si simplu ma enervase ceea ce-mi zisese el. Era un om atat de bun, plin de
compasiune si intelegere, un om mult mai bun decat eu as fi putut sa fiu vreodata, dar se
subaprecia. Puteam sa vad ca sufera...in ochii lui era atat de multa tristete si regret cand
ma privea si nu intelegeam de ce. Aveam impresia ca ascunde mult mai multe decat acea
boala, dar nu-mi spusese nimic cand l-am intrebat si nu eram in masura sa continui.
De un lucru eram cert insa: tinea la mine si eu, fie ca-mi placea s-o recunosc sau nu,
tineam la el.
O singura privire de-a sa ma putea inalta la cer sau a ma trimite in Infern.
Am iesit din camera si m-am dus dupa ei in bucatarie. Yui se incrunta la Hiko, iar el
radea cu pofta...Oare ce era asa de amuzant.
Am aruncat o privire mai atenta ca sa-mi dau seama ce intentiona sa faca. Parea a fi
friptura...am zambit, observand ca nu prea pare in elementul sau in bucatarie.
-Ce-ar fi sa ma lasi pe mine sa gatesc? l-am intrebat, facandu-i pe amandoi sa se uite la
mine.
-Sunt in stare sa fac o amarat de friptura, Takeshi. Pana la urma si eu am fost capabil sa
invat sa gatesc...m-am uitat confuz la el, neintelegand ce a vrut sa zica cu "pana la urma".
Era ca si cum ar fi insinuat ca noi doi ne cunosteam in trecut. Imediat s-a schimbat la fata
si m-a privit speriat, pentru un moment, apoi si-a plecat ochii.
-Nu am zis ca nu esti in stare, am zis oftand, dar ar fi bine sa te odihnesti. Priveste asta ca
o cina de ramas bun. Si-a ridicat ochii si m-a pironit cu acea privire de chilimbar topit,
facandu-mi inima sa o ia la goana.
Maine e a treia zi, mai stii? Ma intorc la spital.
A aprobat, oftand usor, apoi mi-a cedat mie locul lui si am inceput sa gatesc. Aveam
impresia ca nici el nu-si doreste mai mult ca mine sa plec de aici. Imi era groaza de acel
spital...imi era groaza de Raito, caci stiam ca odata ajuns acolo, voi fi din nou la mana lui.
Nu puteam sa-i spun lui Hiko ce se intampla, deoarece banuiam ca se va incerca sa-l
opreasca pe nebunul acela. Nu vroiam sa se implice. Raito era un om periculos...
Mi-am alungat cu greu gandurile negre, concentrandu-mi atentia pe ceea ce faceam. Imi
place sa gatesc...tot timpul imi placuse. Imi aduceam aminte de serile cand ajungeam
obosit de la servici si gaseam acasa un haos de nedescris si un mic spiridus aiurit si
infometat ce statea mai mereu cu capul in carti. Fara sa-mi dau seama o lacrima mi se
prelinse pe obraz, cazand pe mana ce incepu sa-mi tremure. M-am uitat la Hiko ce
discuta insufletit cu Yui pe tema unui subiect medical pe care eu nu-l intelegeam defel si
o alta lacrima cazu, urmad acelasi drum ca cea precedenta. Ma simteam gol...pustiit si
blestemat. Stiam ca totate lucrurile bune erau doar o iluzie ce se va destrama maine
dimineata, dar speram ca o data cu ele nu va disparea si zambetul de pe chipul lui
inocent. Asta era cea mai mare teama a mea...

Cina decursese lin, fara evenimente majore. Yui plecase acasa in urma cu jumatate de
ora, iar apartamentul se cufundase in liniste. Hiko intrase la dus in urma cu cateva
minute, iar eu m-am dus la mine in camera si m-am intins in pat. Indifernt ce se
intamplase intre noi, vroiam sa-i acord spatiu si liberatate. Poate undeva in adancul meu
speram inca sa se razgandesca si sa pasesca peste pragul acestei camere sa-mi spuna ca
totul fusese o gluma si ca nu tinea deloc la mine. Totusi...speram degeaba.
Il vroiam lanag mine, dar, in acelsi timp vroiam sa-l stiu cat mai departe cu putinta,
undeva unde eu nu as putea sa-l vad sau ating. Eram confuz. Puteai oare sa iubesti doua
persoane in acelasi timp? Daca raspunsul era da, atunci eu ii tradam pe amandoi.
M-am intors pe-o parte si am inchis ochii, dar imediat ce i-am auzit vocea m-am ridicat in
capul oaselor.
-Cum te simti, Takeshi? m-a intrebat pe un ton bland si cald, apropindu-se de mine. Se
aseza pe marginea patului si-mi magaie cu dosul palmii obrazul. Era imbracat doar intr-o
pereche de pantaloni scurti, care se mulau perfect dupa formele lui. Din parul ud ii
curgeau picaturi de apa, iar pielea ii mirosea a...
-Flori de cires? am intrebat, adulmecand cu nesat mireasma dulce. Takenaga folosea...dar
m-am oprit inainte sa termin si mi-am plecat privirea, incurcat si rusinat. Stiam ca in
prezenta lui se presupunea ca pot vorbii despre asa ceva, dar, oare regulile nu s-au
schimbat dupa ce noi doi am devenit mai apropiati?
Mi-am ridicat ochii spre el, fiindu-mi frica de ceea ce as putea gasi in ei...dar el imi
zambea doar.
-Stiu...sunt si florile mele preferate. Nu am inteles ce stia, dar nici nu am intrebat.
S-a apropiat de mine, buzele noastre atingandu-se usor pentru un scurt moment, apoi s-a
ridicat de langa mine si a iesit afara din camera, urandu-mi "noapte buna".

Ma enerva la culmea faptul ca tinea in mod expres sa aduca trecutul in prezent, insa nu-i
puteam cere sa nu faca asta, avand in vedere ca ii ascudeam un lucru important, chiar
daca faceam asta pentru binele lui.
Totusi sentimentul predominant pe care il simteam era frica.
Nu stiam avea sa se intample de maine incolo intre noi, avand in vedere ca se intorcea
acolo. Eram doctorul lui, insa asta imi limita intr-un fel posibilitatile de a actiona. Daca as
fi fost un simplu vizitator as fi putut sa-l mangai, sa-l sarut, sa-i spun cat de mult il
iubesc, dar asa eram obligat sa ma port cat mai etic cu putinta.
M-am intins pe canapea si am inceput sa privesc tavanul. Incercam sa imi eliberez mintea
pentru a putea adormi. Am reusit performanta pe la ora patru dimineata.
Aroma cafelei m-a facut sa ma trezesc zambind, desi urma o zi trista. M-am ridicat si m-
am dus in bucatarie unde Takeshi prepara o omleta. Nu m-a auzit cand am intrat, asa ca a
tresarit atunci cand l-am salutat.
O tacere apasatoare a donit in timpul mesei. Amandoi stiam ca dupa ea va trebui sa ne
luam la revedere de la ce s-a intamplat zilele astea.
M-am dus sa ma imbrac, anuntandu-l ca i-am lasat haine pe canapea. In intimitatea
dormitorului meu, mi-am permis sa dau drumul lacrimilor. Nu voiam sa ma despart de el
inca o data. Intr-un final m-am imbracat cu o camasa neagra si niste pantaloni gri, iar api
mi-am sters lacrimile. L-am gasit asezat pe canapea. Nici el nu parea fericit. Nu am spus
nimic tot drumul spre spital, pentru ca eram convins ca, la cel mai mic suntet scos voi
incepe sa plang din nou.
Ajuns inapoi in acel loc l-am dus inapoi in salonul sau si m-am inreptat cat puteam de
incet spre biroul meu. Am deschis usa si m-am indreptat catre scaunul meu fara sa ma
obosesc sa o mai inchid. Probabil trecuse vreo jumatate de ora cand m-am hotarat ca,
daca tot nu am o activitatea legata de pacienti, as putea sa imi omor timpul citind o carte.
M-am ridicat de pe scaun si m-am indreptat spre raftul plin cu carti. Ma chinuiam sa aleg
una pe care sa o citesc, cand o mana puternica mi-a inconjurat talia. Mi-am dat seama
imediat ca nu ii apartinea lui Takeshi, asa ca m-am panicat si am incercat sa ma intorc
pentru a putea vedea fata persoanei, insa incercarea mea a esuat lamentabil.
- Eu te iubesc si tu m-ai tradat in cel mai urat mod. Ar trebui sa platesti pentru asta, zise
persoana din spatele meu, mangaindu-mi cu mana libera gatul.
Am realizat imediat cine ma imobilizase.
- Raito da-mi drumul. Noi doi nu avem nu avem nici o legatura.
- Serios?
Profitand de faptul ca isi slabise stransoarea, m-am smucit reusind sa ma intorc. Am dat
sa fug, insa mana sa puternica, mi-a apucat parul si mi-a tras capul spre spate.
- Te rog, opreste-te. Inceteaza! Nu imi place! De ce imi faci asta? am intrebat speriat.
- Nu ti-am zis ca trebuie sa platesti? a spus muscandu-mi gatul.
Am tipat de durere si am inceput sa ma zbat. Incepuse sa imi desfaca nasturii camasii
negre, in timp ce limba sa se plimba nestingherita pe gatul meu.
Nu voiam sa ma gandesc la ce avea sa se intample. Imi era mult prea frica. Mana sa a
coborat spre nasturele pantalonilor mei gri, si intr-un acces de ...nebunie, sau nu stiu ce
alt sentiment, am strigat cat am putut de tare:
- Takeshi!
Raito m-a ponit pocnit peste fata cu putere exact in momentul in care Takeshi a dat buzna
in incapere. Profitand de faptul ca el era atent la mine, Raito a disparut din cabinet.
Am inceput sa plang. Nu puteam crede ce mi se intamplase si , mai mult de atat, ce putea
sa mi se intample daca el nu intra.
Bratele sale m-au cuprins intr-o imbratisare tandra, facandu-ma sa ma linistesc incet-
incet.
- Gata, totul e bine. Sunt aici, Hiko.
- Habar nu ai cat de frica mi-a fost.