Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
ro
‚
UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV
FACULTATEA DE DREPT
MASTER
Braşov
2011
1. DREPTUL DE PROPRIETATE.
1.1.Istoric.Definiţie
Plecând de la prevederile art. 4801 din Codul Civil Român de la 18652, copie a
Codului Napoleonian din 1804, doctrina modernă a definit proprietatea ca fiind „acel
drept real care conferă titularului atributele de posesie, folosinţă şi dispoziţieasuprqa unui
bun, atribute pe care numai el le poate exercita în plenitudinea lor, în putere proprie şi în
interes propriu, cu respectarea legislaţiei în vigoare”.
Plecând de la această definiţie, arătăm că proprietatea este dreptul cel mai deplin,
fiind singurul drept subiectiv care conferă titularul său trei atribute: posesia, folsinţa şi
dispoziţia.
Posesia constă în posibilitatea proprietarului de a stăpâni bunul ce îi aparţine în
materialitatea sa, comportând-se faţă de ceilalţi ca fiind titularul dreptului de proprietate5.
Folosinţa conferă proprietarului facultatea de a întrebuinţa bunul său, culegând sau
percepând în proprietate toate fructele naturale, industriale sau civile pe care acesta le
produce6.
1
„Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi dispune de un lucru în
mod exclusiv şi absolut, însă în limitele determinate de lege.” Eu as pune in
paranteza textul articolului…nu prea se leaga/justifica aici
2
Pentru istoricul noţiunii de proprietate precum şi pentru diferitele teorii referitoare
la acest drept, a se
vedea L.Pop. G.Marty, P.Raynaud, „Droit civil.Les biens”, ed.2, Paris, Sirey, 1980,
p.29 -71
Dispoziţia, ca atribut al proprietăţii, comportă două elemente: dreptul de
dispoziţie materială şi dreptul de dispoziţie juridică.
Dreptul de dispoziţie materială este posibilitatea proprietarului de a dispune de
substanţa bunului, adică de a-l transforma, de a-l consuma sau distruge, cu respectarea
reglementărilor în vigoare. Dreptul de dispoziţie juridică se concretizează în facultatea
proprietarului de a înstrăina dreptul de proprietate, cu titlu oners sau gratuit, prin act între
vii sau pentru cauză de moarte, şi de a-l greva cu drepturi reale derivate, principale
sau accesorii în favoarea altor persoane, cu respectarea regimului juridic instituit de lege.
3
Modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.
429/2003, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 758 din 29 octombrie 2003
2) Subsolul oricărei proprietăţi mobiliare poate fi folosit şi exploatat pentru lucrări de
interes general, potrivit art. 44 pct. 5 Constituţie „Pentru lucrări de interes
general,autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu
obligaţia de adespăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau
construcţiilor,precum şi pentru alte daune imputabile autorităţii”.
Dreptul de proprietate este nelimitat în timp, fiind perpetuu şi durează atâta vreme
cât există bunul care face obiectul său. De asemenea, el nu se pierde prin neexercitare,
adică prin neuz, acţiunea în revendicare fiind imprescriptibilă. Dreptul de proprietate se
stinge în patrimoniul titularului său doar în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile
prescripţiei achizitive (uzucapiunea) de către posesorul bunului.
Dreptul de proprietate poate fi transmis prin acte între vii, în condiţiile legii. Ba
mai mult, transmisiunea lui este inevitabilă şi obligatorie pentru cauză de moarte.
Transmisiunea dreptului de proprietate nu contravine caracterului său perpetuu,
fiind corolarul logic al perpetuităţii sale. La baza transmisiunilor dreptului de proprietate
prin acte între vii stă principiul consensualismului consacrat în art. 971 C.Civ4 şi, cu
aplicare în materia vânzării, în art. 1295 alin.1 C.Civ.5, conform căruia transferul
dreptului de proprietate are loc în momentul realizării acordului de voinţă.
1.5.1. Excepţii.
4
In contractele ce au de obiect translatia proprietatii, sau unui alt drept real,
proprietatea sau dreptul se
transmite prin efectul consimtamantului partilor, si lucrul ramane in rizico-pericolul
dobanditorului, chiar
cand nu i s-a facut traditiunea lucrului.
5
Vinderea este perfecta intre parti si proprietatea este de drept stramutata la
cumparator, in privinta
vanzatorului, indata ce partile s-au invoit asupra lucrului si asupra pretului, desi lucrul
inca nu se va fi
predat si pretul inca nu se va fi numarat.
a) transferul dreptului de proprietate asupra bunurilor viitoare are loc când acestea sunt
realizate.
b) asupra bunurilor de gen proprietatea se transmite doar în momentul individualizării lor
prin numărare, cântăririe sau măsurare.
c) dreptul de proprietate asupra terenurilor se transmite numai în momentul încheierii
contractului în forma înscrisului autentic.
d) potrivit dispoziţiilor D.L.115/1938 privind cartile funciare, proprietatea se transmitea
de la vânzător la cumpărător doar în momentul înscrierii (întabulării) dreptului în cartea
funciară. Precizăm că Legea 7/1996, legea cadastrului şi a publicităţii imobiliare (în
prezent în vigoare) reia principiul consensualismului.
În unele situaţii, bunurile din proprietatea privată pot fi scoase temporar din
circuitul civil prin acordul de voinţă intervenit între proprietarul bunului şi o terţă
persoană. Astfel, într-un contract, părţile au posibilitatea de a stipula clauze de
inalienabilitate, prin care proprietarului bunului îi este interzisă înstrăinarea sau grevarea
bunului în favoarea unei terţe persoane.
Clauzele de inalienabilitate se regăsesc destul de rar în actele juridice cu titlu
oneros, fiind însă întâlnite mai frecvent în contractele de ipotecă şi în cele de gaj fără
deposedare în care se stitpulează interdicţia de înstrăinare şi grevare cu alte sarcini a
bunului ipotecat sau gajat. La fel, asemenea clauze se regăsesc şi în actele cu titlu gratuit,
în cazul donaţiilor şi a testamentelor, donatorul sau testatorul stipulând că persoana
gratificată nu poate să îl înstrăineze.
Opinia majoritară a doctrinei moderne este aceea a admisibilităţii clauzelor de
inalienabilitate dar numai în cazul în care clauza este justificată de un interes legitim şi
serios iar inalienabilitatea este temporară.
Interesul serios şi legitim care justifică o astfel de clauză poate fi patrimonial sau
moral. De asemenea, interesul poate fi al dispunătorului, al dobânditorului al unui terţ sau
chiar un interes public. După cum am arătat mai sus, numai clauzele de inalienabilitate
temporală sunt valabile. Clauzele de inalienabilitate perpetuă sunt lovite de nulitate
absolută, având o cauză ilicită şi imorală.
Dreptul de proprietate publică este acel drept de proprietate care poartă asupra
bunurilor din domeniul public de interes naţional şi din domeniul public de interes local
aparţinând statului şi unităţilor administrativ-teritoriale, fiind inalienabil, imprescriptibil
şi insesizabil.
Potrivit prevederilor art. 136 din Constituţie „ (1)Proprietatea este publică sau
privată.
(2) Proprietatea publica este garantata si ocrotita prin lege si apartine statului sau
unitatilor administrativ-teritoriale.
(3) Bogatiile de interes public ale subsolului, spatiul aerian, apele cu potential energetic
valorificabil, de interes national, plajele, marea teritoriala, resursele naturale ale zonei
economice si ale platoului continental, precum si alte bunuri stabilite de legea organică,
fac obiectul exclusiv al proprietatii publice.
(4) Bunurile proprietate publica sunt inalienabile. In conditiile legii organice, ele pot fi
date in administrare regiilor autonome ori institutiilor publice sau pot fi concesionate ori
inchiriate; de asemenea, ele pot fi date in folosinta gratuita institutiilor de utilitate
publica.
Reglementările constituţionale care sunt cadrul general sunt detaliate prin Legea
nr.213/1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia 6 şi se completează
cu prvederile art.475 alin.2, art.476-478, art.499, art.1310 şi art. 1844 C.Civ.; art. 4-5,
art.29, art.83, art.95-97 şi art.119 din Legea 18/1991 legea fondului funciar, cu
modificările ulterioare, precum şi de Legea nr.215/2001 legea administraţiei publice
locale7, cu modificările ulterioare.
Legea nr.213/1998 dispune în art. 3 că din domeniul public fac parte bunurile
prevazute în art. 135 alin. 4 Constituţie (actual 136 alin.3), din cele stabilite prin anexa
care face parte integrană din prezenta lege şi din orice bunuri care, potrivit legii sau prin
natural or sunt de uz sau de interes public şi sunt dobândite de stat sau de unităţile
administrativ-teritoriale prin modurile prevăzute de lege.
Din categoria bunurilor de uz public fac parte acele bunuri care prin natural or
sunt de folosinţă generală adică: pieţele, podurile, parcurile publice etc, iar din categoria
bunurilor de interes public, fac parte acele bunuri care prin natural or sunt destinate
pentru a fi folosite sau exploatate în cadrul unui serviciu public cum sunt: căile ferate,
reţelele de distribuţie a energiei electrice, clădirile instituţiilor publice etc.
6
Publicată în M.Of., partea I, nr. 448 din 21 noiembrie 1998.
7
Publicată în M.Of. , partea I, nr.204 din 23 aprilie 2001.
8
Curtea Constituţională, „Culegere de decizii şi hotărâri”, 1992-1993, p.211
2.3. Subiecţii dreptului de proprietate publică.
Deoarece exercitarea dreptului de proprietate publică are loc numai în regim de drept
public, caracterele acestui drept sunt următoarele: Dreptul de proprietate publică
este inalienabil, imprescriptibil şi insesizabil.
Acest caracter presupune că bunurile care fac obiectul său sunt scoase din cicuitul
civil general, neputănd fi înstrăinate pe cale voluntară, prin acte juridice civile şi nici pe
cale forţată, prinexpropriere. Este interzisă de asemenea dezmembrarea dreptului de
proprietate prin constituirea de drepturi reale derivate cum sunt: uzufructul, uzul,
servitutea, abitaţia sau superficial, precum şi ipotecarea sau gajarea lui.
Conform art. 13 din Legea nr.213/1998 servituţile asupra domeniului public sunt
valabile numai în măsura în care sunt compatibile cu uzul sau interesul public căruia îi
sunt afectate. Servituţile constituite anterior intrării bunului în domeniul public se menţin
dacă sunt compatibile cu uzul sau interesul public al bunului.
Asupra dreptului de proprietate publică pot fi constituite numai drepturi reale
derivate care nu sunt dezmembrăminte ale dreptului de proprietate, cum ar fi
concesiunea, administrarea sau închirierea în condiţiile legii.
2.4.2. Dreptul de proprietate publică este imprescriptibil atât extinctiv, cât şi achizitiv.
2.6.3.Concesionarea.
9
Liviu Pop lucrare, editura, pag. ...
Concesionarea este reglementată prin Legea nr. 219/1998 privind regimul
concesiunilor10 şi de Normele Metodologice cadru aprobate prin Hotărârea Guvernului nr.
216/199911.
În concepţia acesor acte normative, contractul de concesiunea este contractul prin
care o persoană denumită concedent transmite pentru o perioadă determinată, de cel mult
49 de ani, unei alte persoane denumite concesionar , care acţionează pe riscul şi
răspunderea sa, dreptul şi obligaţia de exploatare a unui bun, a unei activităţi sau a unui
serviciu public, în schimul unei redevenţe.
Concesiunea poate îmbrăca trei modalităţi, şi anume:
a) concesiunea de bunuri
b) concesiunea de servicii publice
c) concesiunea de servicii economice
Contractul de concesiune are o natură juridică mixtă, având două părţi, partea
reglementară, guvernată de prevederile dreptului administrativ, şi partea contractuală,
guvernată de prevederile dreptului civil.
2.6.4. Dreptul real de folosinţă asupra unor bunuri din domeniul public.
Aflată sub imperiul unor puternice condiţionări sociale, proprietatea a fost supusă,
încă din fazele incipiente ale existenţei sale, la transformări semnificative care s-au
reflectat profund în desfăsurarea si reglementarea relaţiilor sociale. Odată cu accentuarea
rolului si multiplicarea
funcţiilor statului, asistăm la emergenţa unei forme specifice de proprietate – proprietatea
publică – si delimitarea unui spaţiu distinct – domeniul public. Permanentizarea
dihotomiei public – privat în materia proprietăţii a fost urmată de consolidarea
mijloacelor juridice specifice de apărare si garantare a proprietăţii, devenite condiţie sine
qua non pentru asigurarea stabilităţii raporturilor sociale.
Dintotdeauna, realizarea interesului public printr-o acţiune a statului, de regulă
legitimă si/sau legală, a însemnat, într-o măsură mai mare sau mai mică, o limitare a
interesului individual, o îngrădire a drepturilor si libertăţilor persoanelor. Semnatari sau
nu ai unui „contract social“, indivizii sau văzut obligaţi să accepte, în ideea binelui
comun sau de teama sancţiunilor, restrângeri ale drepturilor lor. Una dintre cele mai
puternice evidenţe ale efectelor acţiunilor implacabile ale statului este relevată în trecerea
forţată în proprietatea publică a unor bunuri imobile aflate în proprietatea privată.
Consecinţele deosebite pe care o asemenea măsură le implică a determinat
consacrarea caracterului ei excepţional si limitarea cazurilor în care ea este posibilă,
condiţionată fiind, în general, de existenţa utilităţii publice si de plata unei despăgubiri
10
Publicată în M.Of., partea I, nr. 459 din 30 noiembrie 1998.
11
Publicată în M.Of.,partea I, nr. 140 din 6 aprilie 1999.
corespunzătoare. Exproprierea aduce atingere gravă caracterului absolut al dreptului de
proprietate, drept pentru care reglementarea cazurilor excepţionale în care ea este posibilă
constituie o prioritate pentru legiuitor care, asa cum s-a afirmat, trebuie să ia „toate
precauţiunile ca proprietatea privată
să nu fie jertfită intereselor generale decât numai întrucât este absolut necesar“ 12.
Ne propunem, în cele ce urmează, o succintă prezentare, în lumina dreptului
intern, a principalelor prevederi legate de declararea utilităţii publice.
Importanţa unei reglementări corespunzătoare a exproprierii este recunoscută
chiar prin includerea în textul legii fundamentale a prevederilor generale despre
expropriere. Astfel, Constituţia României în art. 44, care consacră dreptul de proprietate
privată, statuează în alin. 3 că nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de
utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă si prealabilă despăgubire.
Cele două condiţii definitorii ale exproprierii sunt expres menţionate în textul
constituţional, cauza de utilitate publică, trebuind să fie ea însăsi definită prin lege, iar
despăgubirile trebuind să fie stabilite de comun acord cu proprietarul, sau în caz de
divergenţă, prin justiţie. Această dublă condiţionare a exproprierii a fost apreciată că
asigură caracterul său previzibil si echitabil, conferindu-i trăsături indispensabile
securităţii juridice ce trebuie respectată într-o societate guvernată de principiile justiţiei si
dreptăţii 13.
S-a spus, de asemenea, că, desi reprezintă o extrem de serioasă atingere adusă nu
doar exercitării dreptului de proprietate, ci o limitare chiar conţinutului său normativ,
exproprierea rămâne singura modalitate, acceptată în ţările democratice, de transfer al
proprietăţii prin transformarea dreptului de proprietate privată în proprietate publică.
Prevederile textului constituţional nu au caracter de noutate în dreptul intern; atât
constituţii anterioare, cât si alte acte normative, printre care Codul civil, au acordat
importanţă exproprierii.
Sediul principal al materiei îl constituie totusi Legea nr. 33/1994 privind
exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în completarea căruia a fost adoptat
Regulamentul privind procedura de lucru a comisiilor pentru efectuarea cercetării
prealabile în vederea declarării utilităţii publice pentru lucrări de interes naţional sau de
interes local.
Potrivit art. 1 din Legea nr. 33/1994, exproprierea de imobile, în tot sau în parte,
se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă si prealabilă
despăgubire, prin hotărâre judecătorească. Pot fi expropriate bunurile imobile,
proprietatea persoanelor fizice sau persoanelor juridice cu sau fără scop lucrativ, precum
si cele aflate în proprietatea privată a comunelor, oraselor, municipiilor si judeţelor. De
reţinut faptul că exproprierea intervine numai în cazul în care părţile nu convin o altă
modalitate de transmitere a imobilului în proprietatea publică (vânzare – cumpărare,
donaţie, schimb).
Legea nr. 33/1994 prevede că instanţele judecătoresti competente vor putea hotărî
exproprierea numai după ce a fost declarată utilitatea publică.
12
Tarangul, E.D., Tratat de drept administrativ, volumul I, ediţia a III-a, Bucuresti, Institutul de arte grafice
„Eminescu“ S.A., 1929, pp. 373-374
13
Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I., Tănăsescu S., Constituţia României revizuită, comentarii si
explicaţii, Bucuresti, Editura All Beck, 2004, p. 95
Cazurile de utilitate publică sunt prevăzute de către art. 6 din Legea nr. 33/1994,
prospecţiunile si explorările geologice; extracţia si prelucrarea substanţelor minerale
utile; instalaţii pentru producerea energiei electrice; căile de comunicaţii, deschiderea,
alinierea si lărgirea străzilor;
sistemele de alimentare cu energie electrică, telecomunicaţii, gaze, termoficare, apă,
canalizare; instalaţii pentru protecţia mediului; îndiguiri si regularizări de râuri, lacuri de
acumulare pentru surse de apă si atenuarea viiturilor; derivaţii de debite pentru alimentări
cu apă si pentru devierea viiturilor; staţii hidrometeorologice, seismice si sisteme de
avertizare si prevenire a fenomenelor naturale periculoase si de alarmare a populaţiei,
sisteme de irigaţii si desecări; lucrări de combatere a eroziunii de adâncime; clădirile si
terenurile necesare construcţiilor de locuinţe sociale si altor obiective sociale de
învăţământ, sănătate, cultură, sport, protecţie si asistenţă socială, precum si de
administraţie publică si pentru autorităţile judecătoresti; salvarea, protejarea si punerea în
valoare a monumentelor, ansamblurilor si siturilor istorice, precum si a parcurilor
naţionale, rezervaţiilor naturale si a monumentelor naturii; prevenirea si înlăturarea
urmărilor dezastrelor naturale – cutremure, inundaţii, alunecări de terenuri; apărarea ţării,
ordinea publică si siguranţa naţională.
Alături de prevederile Legii nr. 33/1994, mai sunt întâlnite dispoziţii privitoare la
cazuri de utilitate publică în Legea nr. 84/1996, Legea îmbunătăţirilor funciare si Legea
nr. 134/1995, privind Legea petrolului.
Utilitatea publică se declară pentru lucrări de interes naţional sau de interes local,
de către Guvern pentru lucrările de interes naţional si de către consiliile judeţene si
Consiliul General al
Municipiului Bucuresti pentru lucrările de interes local. Pentru lucrările de interes local
care se
desfăsoară pe teritoriul mai multor judeţe, utilitatea publică este declarată de o comisie
compusă din presedinţii consiliilor judeţene respective. În caz de dezacord, utilitatea
publică în cauză poate fi declarată de către Guvern.
Este posibilă declararea utilităţii publice nu doar prin hotărâre, de către Guvern
sau de către consiliile judeţene, ci si prin lege, pentru orice alte lucrări decât cele
prevăzute la art. 6 al Legii nr. 33/1994, pentru fiecare caz în parte. Tot prin lege se poate
declara utilitatea publică în situaţii excepţionale, în cazul în care, indiferent de natura
lucrărilor, sunt supuse exproprierii lăcasuri de cult, monumente, ansambluri si situri
istorice, cimitire, alte asezăminte de valoare naţională deosebită ori localităţi urbane sau
rurale în întregime.
Declararea utilităţii publice se face numai după efectuarea unei cercetări
prealabile si condiţionat de înscrierea lucrării în planurile urbanistice si de amenajare a
teritoriului, aprobate
conform legii, pentru localităţi sau zone unde se intenţionează executarea ei. Cercetarea
prealabilă pentru lucrările de interes naţional se face de către comisii numite de Guvern,
iar pentru lucrările de interes local de către comisii numite de delegaţia permanentă a
consiliului judeţean sau de primarul general al municipiului Bucuresti. Procedura de lucru
a comisiilor pentru efectuarea cercetării prealabile se stabileste prin regulament aprobat
de Guvern.
Rolul cercetării prealabile în declararea utilităţii publice este acela de a se stabili
dacă există elemente care să justifice interesul naţional sau local, avantajele economico-
sociale, ecologice sau de orice altă natură, care susţin necesitatea lucrărilor si nu pot fi
realizate pe alte căi decât prin expropriere, precum si încadrarea în planurile de urbanism
si de amenajare a teritoriului, aprobate potrivit legii.
Potrivit art. 11 din Legea nr. 33/1994 actul de declarare a utilităţii publice de
interes naţional se aduce la cunostinţa publică prin afisare la sediul consiliului local în a
cărui rază este situat imobilul si prin publicare în Monitorul Oficial al României, iar actul
de declarare a utilităţii publice de interes local se afisează la sediul consiliului local în a
cărui rază este situat imobilul si se publică în presa locală. Un caracter deosebit îl au
actele prin care se declară utilitatea publică în vederea executării unor lucrări privind
apărarea ţării si siguranţa naţională, acestea nefiind supuse publicităţii.
Discuţii în doctrină au fost legate de caracterul de act administrativ al declaraţiei
de utilitate publică. Numeroase argumente au fost reţinute în favoarea calificării
declaraţiei de utilitate ca act administrativ. S-a afirmat că actul declarării utilităţii îsi
păstrează caracterul de act administrativ chiar dacă îmbracă forma legii14.
În concluzie, apreciem că necesitatea acordării unei atenţii deosebite în
reglementarea problematicii exproprierii a fost înţeleasă de legiuitor, ceea ce nu duce la
eliminarea posibilităţii, ca, în pofida existenţei unui cadru legal, să poată fi săvârsite
abuzuri si încălcări ale dreptului de
proprietate ale persoanelor. De aceea, modului de aplicare în concret a reglementărilor
din materia exproprierii trebuie să i se acorde, de asemenea, un interes deosebit, pentru
apărarea corespunzătore a dreptului de proprietate privată si pentru evitarea situaţiilor de
insecuritate si conflict social.
14
Jugastru C., Unităţile administrativ-teritoriale: domeniul public, domeniul privat, Cluj-Napoca, Editura
Argonaut, 2001, p. 102
15
Numită, în cele ce urmează, Curtea sau CEDO
pentru prima dată în cauzele împotriva României, noţiunea de expropriere de fapt şi
stabileşte obligaţiile statului în cazul ori de câte ori un bun este afectat unei utilităţi
publice. În acest context, consider că se impune o discuţie mai amplă cu privire la
noţiunea de expropriere de fapt, utilizată de multe ori de Curte, precum şi cu privire la
obligaţiile pe care aceasta le impune statelor în cazul apariţiei unor exproprieri de fapt.
Înainte de asta însă, se impune o scurtă prezentare a hotărârii Burghelea c.
România. În fapt, reclamantei i s-a reconstituit titlul de proprietate asupra unei suprafeţe
de teren forestier, aflat în zona unui lac de acumulare administrat de societatea
Hidroelectrica. În vederea realizării unor lucrări de extindere a lacului în cauză, societatea
a cerut autorităţilor locale să ceară un acord de principiu de la proprietarii terenurilor ce
urmau să fie inundate în vederea vânzării imobilelor către Hidroelectrica. Reclamanta şi-a
exprimat, iniţial, un astfel de acord şi, în baza lui, societatea electrică a despădurit şi
inundat terenul său. Ulterior, reclamanta şi-a retras acordul iniţial şi a introdus o acţiune
în instanţă prin care solicita despăgubiri pentru utilizarea bunului său. Acţiunea a fost
respinsă, în principal, pe motiv că a existat un acord al său în vederea unei viitoare
vânzări, care nu era posibilă la acel moment din cauza interdicţiei temporare de
înstrăinare a terenurilor obţinute prin aplicarea dispoziţiilor din Legea nr. 18/1991. Alte
demersuri realizate, între care o plângere penală pentru tulburare de posesie şi o acţiune
în revendicare, au rămas fără rezultat. La data judecării cauzei de către Curte, reclamanta
nu putea să îşi utilizeze terenul, al cărei proprietar era, acesta fiind inundat şi utilizat de
către Hidroelectrica.
Sesizată cu o plângere care viza încălcarea dreptului său de proprietate, Curtea
europeană a admis plângerea şi a constatat violarea de către statul român a dreptului de
proprietate al reclamantei. Constatând că reclamanta nu îşi poate exercita niciunul dintre
atributele dreptului său de proprietate, instanţa europeană a decis că reclamanta a fost
victima unei exproprieri de fapt, care nu poate fi justificată nici de acordul său de
principiu la vânzarea terenului, câtă vreme oferta nu conţinea un preţ al vânzării, şi nici
de interdicţia de vânzare stabilită prin prevederile legii Nr. 18/1991. În realitate, Curtea a
constatat că, deşi statul român putea să apeleze la aplicarea dispoziţiilor din legislaţia cu
privire la expropriere, acesta a preferat să intre în posesia terenului reclamantei fără a
plăti vreo despăgubire acesteia. În aceste condiţii, reclamantei i s-a impus o sarcină
excesivă, aceea de a suporta de o manieră exclusivă utilitatea publică a funcţionării unei
hidrocentrale, astfel încât dreptul său de proprietate a fost încălcat.
R. Chiriţă, Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, ed. a II-a, Ed.
16
În general, Privarea de proprietate este admisibilă atunci când sunt respectate trei
condiţii: legalitatea măsurii, justificarea măsurii de o cauză de utilitate publică şi
proporţionalitatea măsurii cu scopul vizat.
Exigenţa legalităţii măsurii impune obligaţia ca măsura să fie prevăzută de
lege pentru a putea fi justificată. Spre exemplu, Curtea a considerat că
exproprierea indirectă practicată în Italia şi care presupune că autorităţile pot ocupa un
teren al unei persoane, pentru a realiza construcţii de interes public, fără niciun fel de
decizie anterioară formală de expropriere, urmând ca persoana în cauză să obţină
17
L. Sermet, La Convention européenne des Droits de l'Homme et le droit de propriété, Ed. du
Conseil de l'Europe, Strasbourg, 1998, p. 24
18
CEDO, hot. Öneryildiz
19
CEDO, dec. Valico
20
CEDO, hot. Loizidou
21
Pentru detalii, a se vedea, G. Dutertre, Key case-law extracts: European Court of Human
Rights, Ed. du Coseil de l'Europe, Strasbourg, 2003, p. 373-374
22
CEDO, hot. Buganjny
despăgubiri în urma unei proceduri judiciare pe care trebuie să o declanşeze, contravine
art. 1 din Protocolul nr. 1. Norma juridică care permitea exproprierea indirectă era o
hotărâre a Curţii de Casaţie, care nu îndeplinea condiţia previzibilităţii, astfel încât
practica statului a fost considerată ca fiind contrară principiului legalităţii în materie de
privare de proprietate23.
Cu privire la justificarea privării de proprietate de o cauză de
utilitate publică, aceasta este înţeleasă larg de către Curte, considerându-se că utilitatea
publică poate să provină din orice politică legitimă de ordin social, economic sau de altă
natură. Spre exemplu, sunt justificate de o cauză de utilitate publică exproprierile pentru
realizarea unor lucrări publice24, naţionalizarea industriei aviatice25, instituire unui drept
de preemţiune al statului26, o politică de comasare a terenurilor pentru administrarea
agricolă mai bună27, restituirea unor bunuri confiscate în perioada comunistă din raţiuni
de atenuare a unor măsuri nejuste28 etc. Curtea consideră că, graţie unei cunoaşteri directe
a societăţii şi a nevoilor sale, autorităţile naţionale se află, în principiu, mai bine plasate
decât un judecător internaţional pentru a determina ce este de utilitate publică. În sistemul
de protecţie oferit prin Convenţie este în primul rând sarcina lor de a se pronunţa asupra
existenţei unei probleme de interes public ce poate să justifice o privare de proprietate,
astfel încât Curtea trebuie să le recunoască o anumită marjă de apreciere. În plus,
noţiunea de utilitate publică este amplă prin natura sa. Adoptarea unei măsuri privative de
proprietate implică examinarea unor chestiuni complexe de ordin politic, economic şi
social asupra cărora este inevitabil să se nască opinii contradictorii într-un stat
democratic. Astfel, Curtea poate cenzura astfel de măsuri doar atunci când lipsa utilităţii
publice este vădită29. În acest sens, Curtea a considerat că nu poate avea nicio justificare
privarea de proprietate care a fost rezultatul ignorării unei hotărâri judecătoreşti
definitive, întrucât nu se poate considera că există vreun interes public care să prevaleze
asupra principiului securităţii raporturilor juridice şi care să impună privarea de
proprietate. Existenţa unei utilităţi publice care grevează un bun privat dă naştere şi unei
obligaţii pozitive a statelor. Curtea a considerat că atunci când un bun este afectat unei
utilităţi publice, prin natura sa, statul are obligaţia de a expropria bunul, prin oferirea unei
compensaţii financiare proprietarului bunului. Altfel, ar însemna ca statul să îşi atingă
anumite obiective de politică socială pe „spinarea" unei persoane private, ceea ce nu este
acceptabil, întrucât costurile de politică socială trebuie suportate de întreaga colectivitate,
nu doar de o persoană anume. În consecinţă, statul are obligaţia de a expropria orice bun
aflat în proprietatea privată şi care este afectat utilităţii publice, cum ar fi aleile, drumurile
de acces sau spaţiile verzi publice30. Proporţionalitatea se verifică
după criteriile dezvoltate de Curte şi în alte materii, despre care am discutat pe larg în
special în contextul art. 8 şi 10. În principiu, pentru a se putea păstra un just echilibru
23
CEDO, hot. Belvedere Alberghia SRL. În plus, măsura este lipsită de proporţionalitate dat fiind
că persoanele în cauză sunt afectate de o sarcină excesivă, întrucât acestea sunt cele chemate să
ceară în instanţă şi să obţină plata unei indemnizaţii, de regulă în urma unor procese lungi
(CEDO, hot. Sciarrotta şi alţii).
24
CEDO, hot. James (exista si vreun nr. Al hotararii, an, etc. …)
25
CEDO, hot. Lithgow
26
CEDO, hot. Hentrich
27
CEDO, hot. Hĺkansson şi Sturesson
28
CEDO, hot. Pincova şi Pinc
29
CEDO, hot. James şi alţii
30
CEDO, hot. Bugajny
între interesele generale ale comunităţii şi cele private, statele trebuie să aibă grijă să nu
impună în sarcina persoanelor de drept privat sarcini excesive, ţinând cont de faptul că
costurile realizării utilităţii publice nu pot fi impuse unei persoane private, cât timp acesta
este rolul statului. În principiu, proporţionalitatea în materia privării de proprietate este
legată de obligativitatea stabilirii unor despăgubiri pentru bunul pierdut, calculate în
funcţie de pierderea suferită de către fostul proprietar31. În stabilirea valorii de
indemnizare, Curtea le recunoaşte statelor o largă marjă de apreciere, apreciind cu destul
de multă flexibilitate modalităţile de calcul alese de către acesta32.
Totuşi, Curtea reţine ca şi condiţie
esenţială de funcţionare a clauzei derogatorii caracterul just al despăgubirii stabilite. În
ciuda marjei de apreciere extrem de largă care este recunoscută în favoarea statelor,
atunci când suma acordată ca şi indemnizaţie este departe de a fi rezonabilă faţă de
valoarea bunului expropriat, se va reţine o violare a art. 1 din Protocolul nr. 1. În primul
rând, trebuie să spus că, în concepţia Curţii, valoarea bunului pierdut nu este echivalentă
neapărat cu prejudiciul produs prin expropriere. Astfel, Curtea a sancţionat statul atunci
când, la stabilirea valorii indemnizaţiei pentru exproprierea unui teren agricol nu a ţinut
cont de prejudiciul produs prin lipsirea persoanei în cauză de veniturile pe care aceasta le
obţinea de pe suprafaţa agricolă expropriată, ci doar de valoarea intrinsecă a terenului.
Pe de altă parte, Curtea admite şi faptul că, uneori, urmare a lucrărilor ce
se realizează pe terenul expropriat, este posibil ca valoarea terenurilor adiacente să
crească, astfel încât, dacă exproprierea a avut ca obiect o parcelă dintr-o suprafaţă mai
mare ce aparţine aceleiaşi persoane, statul poate să acorde o despăgubire mai mică decât
valoarea intrinsecă a bucăţii expropriate. Totuşi, acest fenomen nu se petrece întotdeauna,
astfel încât statul nu poate să utilizeze o prezumţie absolută ori relativă după care terenul
adiacent al unei lucrări de construcţiei câştigă în valoare, întrucât acest fapt nu impune o
examinare separată a fiecărei situaţii şi poate produce dezechilibre grave între valoarea
acordată ca şi indemnizaţie pentru expropriere şi valoarea pierderii suferită.
Reparaţia ce trebuie
acordată pentru o privare de proprietate nu trebuie să fie neapărat pecuniară, ci poate
consta în alte măsuri compensatorii33. Spre exemplu, atunci când o comunitate a fost
mutată de pe terenurile sale de vânătoare din Groenlanda pentru a se amplasa o bază
militară, Curtea a considerat că este suficient faptul că reclamanţii au primit unele
indemnizaţii, li s-au construit alte case, teritoriul bazei militare a fost restrâns, s-a
construit masiv în dezvoltarea zonei, astfel încât statul danez a acţionat păstrând un just
echilibru între interesele în joc. Totuşi, situaţia diferă atunci când proprietatea asupra
bunului a fost stabilită printr-o hotărâre judecătorească. Astfel, s-a decis, atunci când unei
persoane i s-a recunoscut prin hotărâre irevocabilă dreptul de a-i fi retrocedat de către stat
un teren, că oferirea către reclamant a unui alt teren echivalent celui pierdut nu constituie
un element care să înlăture violarea dreptului său de proprietate stabilit prin hotărâre
judecătorească, în condiţiile în care ingerinţa statului în exercitarea acestui drept nu a fost
în niciun fel justificată34. A doua condiţie a
31
CEDO, hot. James; hot. Sporrong şi Lonroth
32
CEDO, hot. Sfintele mănăstiri greceşti
33
Ch Delalleau, Traité de l'expropriation pour cause d'utilité publique, Imprime CEDO,
hot. Mihai-Iulian Popescurie de Ode Ii Wodon, Waterloo, 1855, p. 251
34
L. Waelkens, L'expropriation, în Recueil de la Societe Jean Bodin, L'expropriation,
Ed. De Boeck, Bruxelles, 1999, p. 125
proporţionalităţii unei privări de proprietate este aceea ca indemnizarea să survină într-un
interval de timp rezonabil de la momentul pierderii proprietăţii, întrucât
proporţionalitatea impune ca interesele divergente să sufere o satisfacere a lor
concomitentă. În plus, o întârziere excesivă a plăţii indemnizaţiei agravează pierderea
financiară a persoane vizate, datorată efectelor devalorizării monetare, şi poate fi privită
la rândul său ca o atingere gravă a substanţei dreptului de proprietate, afectând
proporţionalitatea între interesele colectivităţii şi cele private.
Rezultă aşadar din cel expuse mai
sus că exproprierea de fapt este destul de greu compatibilă cu dispoziţiile convenţionale
care protejează dreptul de proprietate. În măsura în care o privare de proprietate de fapt
trebuie să fie prevăzută de lege, trebuie să vizeze un scop de utilitate publică şi trebuie să
fie însoţită de acordarea unor despăgubiri anterioare actului în sine, este greu de imaginat
cum aceasta poate să rămână la nivelul unei exproprierii de fapt, fără a se transforma într-
o expropriere de drept35. Practica instanţelor franceze este în acest sens, considerându-se
că o privare de proprietate de fapt, fără ca o instanţă de judecată să fi impus un astfel de
transfer de drepturi asupra unui imobil nu poate fi decât un act nelegal.
35
Cour de Cassation, Rapport annuel 2008, Ed. du Cour de cassation, Paris, 2009, p. 42
Bibliografie:
I. Adam, Drept civil, drepturile reale principale, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
4. our de Cassation, Rapport annuel 2008, Ed. du Cour de cassation, Paris, 2009,
9. Constantinescu, M., Iorgovan, A., Muraru, I., Tănăsescu S., Constituţia României
revizuită, comentarii si explicaţii, Bucuresti, Editura All Beck, 2004,
11. Tarangul, E.D., Tratat de drept administrativ, volumul I, ediţia a III-a, Bucuresti,
Institutul de arte grafice „Eminescu“ S.A., 1929,
CUPRINS
1. Dreptul de
proprietate…………………………………………………………………………2
1.1.Istoric.
Definitie………………………………………………………………………………
….2
1.2. Caracterele dreptului de
proprietate…………………………………………………………2
1.3. Caracterul absolut şi
inviolabil……………………………………………………………….2
1.5.Caracterul perpetuu şi
transmisibil…………………………………………………………….3
2. Dreptul de proprietate
publica…………………………………………………………..………6
2.1. Definiţie.
Reglementare………………………………………………….......................6
2.6.3.Concesionarea……………………………………………………………………
…………….10
3.1.1 Exproprierea de
fapt……………………………………………………………………….14
Bibliografie
………………………………………………………………………………………….20
PLANUL LUCRARII
• Dreptul de proprietate
Istoric. Definitie.
Excepţii
Definiţie. Reglementare