Sunteți pe pagina 1din 2

 

Fantasticul umanizat. În basmul popular, fantasticul este antropomorfizat, adică personajele fabuloase
se comportă, în general, ca oamenii, dar umanizarea lor este convenţională, Abstractă, fără
particularităţi psihice, sociale, naţionale. La Creangă, fantasticul nu numai că este umanizat, dar este şi
localizat. Personajele lui au un comportament, gesturi, o psihologie, o mentalitate şi un limbaj care
amintesc de lumea concretă ţărănească humuleşteană, de eroii <<Amintirilor din Copilărie>> prin detalii
realiste, lumea fabuloasă coboară într-un plan de existenţă care poate fi localizat geografic şi istoric,
personajele de la Harap-Alb la simpaticii monştri care îl însoţesc, se comportă ţărăneşte şi vorbesc
moldoveneşte.
    Harap-Alb nu are decât puţine din atributele legendarului Făt-Frumos, el este un ţăran obişnuit dar
harnic şi omenos, ce se maturizează pas cu pas prin aventurile existenţei. Permanent, el este ajutat să
izbândească de Sfânta Duminică, de crăiesele furnicilor şi al albinelor, de calul năzdrăvan, de cei cinci
coloşi, dar numai pentru că merită acest lucru, fiindcă este îndatoritor, milostiv, muncitor. Adică este
înzestrat cu virtuţi consacrate în sistemul etic popular, nu cu virtuţii supranaturale. De altfel, Sfânta
Duminică îi spune că, practic nu ea îl ajută, ci el însuşi se ajută ajută prin tot ceea ce face:”Fii încredinţat
că nu eu, ci puterea milostiveniei şi inima ta cea bună te ajuta”,”Destoinicia şi reuşita lui Harap-Alb se
bazează pe două criterii importante, extrase din etica populară: succesele în viaţă sunt datorate
valorificării experienţei generaţiei vârstnice şi permanentelor legături de prietenie şi ajutorări între
semeni.
    Harap-Alb este un personaj perfect real. El plânge când îl dojeneşte părintele, se mânie şi loveşte cu
frâul în cap ca un flăcău de la ţară, <<Răpciuga>> de cal, este păcălit de spân pentru că era <<Boboc în
felul sau la trebi aieste>>, se dovedeşte <<slab de înger şi mai fricos decât o femeie>> când se duce în
pădurea cerbului, se <<olicăieşte de belele în care îl vâră spânul>>, <<se bate cu mâna peste gură>>,
minunându-se de Ochilă, are simţul umorului, petrecând pe seama poznelor pe care le fac semenii săi.
Eroismul şi bravura lui nu ies din înfruntare cu zmeii, muma pădurii sau cu alte elemente fantastice
pustiitoare şi din înfruntările cu animale cu puteri neobişnuite dar nicidecum magice : ursul, cerbul,
turturica.
    Acest gen de confruntări sugerează vechi îndeletniciri ţărăneşti: vânatul, albinăritul, cultura livezilor şi
a grădinilor, creşterea cailor. Niciodată Harap-Alb nu se luptă <<Trei zile şi trei nopţi>> ca în basm şi nici
una din faptele sale nu este fantastică. El se distinge prin inteligenţa şi cutezanţa cu care înfruntă
impasurile, căutând necontenit punctele vulnerabile ale unor forţe ce-i depăşesc propriile puteri. De
pildă, pe cerb îl învinge prin răbdare, prin tăria cu care nu se lasă ademenit de vorbele ispitoare care-i
puteau fi fatale. Modest, ştie exact care-i sunt puterile şi apelează totdeauna la sfatul şi sprijinul celor
din jur.
    Prietenii lui Harap-Alb, pe lângă atributele de fabulos popular, au datele unor oameni, ale unor ţărani
obişnuiţi, care se sfădesc, sunt permanent veseli gata să arunce înţepături ironice, sunt drepţi, cinstiţi,
loiali în prietenie, totdeauna gata să înfrunte viaţa. Trăsăturile lor urieşeşti sunt, ca în cazul eroilor lui
Rabelais, un reflex al dragostei de viaţă, al bucuriei de a trăi. Grotescul lor nu are tonalitatea terifiantă a
monştrilor din basm.
    În perinderea celor cinci uriaşi putem descoperi o notă carnavelească, amintind de măştile populare,
ca o proiecţie a dorinţei străvechi de a stăpâni natura. Călinescu afirmă că aceşti uriaşi simbolizează
puteri adiacente omului care dintotdeauna şi-a dorit să fie un uriaş, să poată smulge pădurea, pisa
piatra, reteza munţii, modifica temperatura, să vadă şi să atingă totul, să mănânce şi să bea pe săturate.
Cei cinci sunt fantastici doar în măsură în care aspiraţiile omului sunt fantastice… În rest, se hârjonesc şi
se ceartă, cu aprigă vorbă şi sfadă, ca şi copiii de ţărani din <<Amintiri din Copilărie>>.
    Nici împăraţii n-au nimic din rigiditatea tradiţională din basme, atitudinile lor nu sunt maiestuoase, ci
familiare, ţărăneşti. Ei drăcuie ca nişte oameni de rând când sunt pişcaţi de furnici, se poartă simplu, la
vorbă şi la port, vorbesc în dodii, au umor şi înţelepciune, sunt ironici şi autoironici sau, dimpotrivă, par
opaci, dar şi atunci vădesc o mecanică sufletească omenească, populară, portretizate sporadic, dar
umanizate întotdeauna sunt şi celelalte personaje. Sfânta Duminică, de pildă, locuieşte într-o căsuţă
îngrijită, aflată într-o poiană şi rosturile gospodăriei sale, sunt cele ale uneia humuleştene. Calul
năzdrăvan, crăiasa furnicilor, crăiasa albinelor sunt reprezentări teriomorfe ale unor arhetipuri umane
vizând inteligenţa, perspicacitatea, devotamentul, loialitatea.
    Răul este concretizat prin spân, dar nici el nu are nimic fantastic, ci doar puterile diabolice pe care
lipsa de loialitate şi dorinţa de parvenire atroce se pot pune în orice om.

S-ar putea să vă placă și