PARTICIPANŢII ÎN PROCESUL PENAL

§1 Noţiunea de participanţi în procesul penal

Prin participanţi în procesul penal se înţelege totalitatea organelor şi persoanelor care cooperează în cadrul
procesului penal şi care prin calitatea şi rolul pe care îl au contribuie la realizarea scopului acestuia.

 în sens larg, trebuie să avem în vedere toţi subiecţii oficiali şi particulari care participă la desfăşurarea
procesului penal; vom reţine organele judiciare, părţile, apărătorul şi orice alte persoane (martori, experţi,
interpreţi, agenţi procedurali etc.);
 în sens restrâns, avem în vedere organele judiciare, părţile, apărătorul.

§2 Succesorii, reprezentanţii şi substituiţii procesuali

2.1. Succesorii
 intervin în cazul persoanelor fizice, părţi în proces (art. 21 alin. 1 C.pr.pen.)
 acţiunea civilă rămâne în competenţa instanţei penale în caz de deces al uneia din părţi introducându-se în
cauză moştenitorii acesteia.
 în cazul persoanelor juridice, părţi în proces (art. 21 alin. 2 C.pr.pen.)
 succesorii în drepturi, în caz de reorganizare;
 lichidatorii, în caz de desfiinţare ori dizolvare.
 succesorii pot interveni numai în latura civilă a procesului penal, devenind părţi prin succesiune (spre deosebire
de reprezentanţi şi substituiţi); succesorii nu valorifică drepturile antecesorilor, ci drepturile lor;
 succesorii nu pot interveni în latura penală, deoarece răspunderea penală este personală
 clasificare
 succesiune activă - succesorii părţii civile;
 succesiune pasivă - succesorii inculpatului şi ai părţii responsabile civilmente.

2.2. Reprezentanţii
Alaturi de asistenta juridical in procesul penal, legislatia noastra permite si reprezentarea,care consta in
imputernicirea unei persoane numita reprezentant de a indeplini, in cadrul procesului penal, acte procesuale pe
seama unei parti care nu se poate prezenta sau nu doreste sa se prezinte in fata organelor judiciare. Reprezentarea
se deosebeste atat de substituirea procesuala,cat si de succesiunea in drepturile procesuale. In acelasi timp
reprezentarea se deosebeste si de asistenta juridica. In cazul asistentei juridice,aparatorul pune concluzii in
prezenta partii. In cazul reprezentarii,partea ale carei interese sunt reprezentate este inlocuita de reprezentant.

Reprezentanţii sunt acele persoane împuternicite să participe la îndeplinirea activităţilor procesuale în numele şi în
interesul unei părţi în proces; nu au calitatea de parte în proces, fiind simpli subiecţi procesuali, îndeplinind în
cadrul activităţii judiciare penale acte procesuale în numele şi în interesul altor persoane.

 distincţie reprezentanţi/succesori
 drepturile reprezentanţilor în procesul penal se înfăţişează ca însărcinări ale acestora pe care trebuie să le
îndeplinească în mod obligatoriu;
 succesorii au latitudinea de a-şi exercita sau nu drepturile pe care le au.
 reprezentarea a fost clasificată ca fiind legală şi convenţională
 reprezentarea legală se asigură de o persoană desemnată prin lege să participe la proces în locul părţii
interesate care nu are dreptul de a sta în cauză în mod nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul
reprezentantului
 pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea - ca modalitate de stingere a conflictului penal -
se face numai de reprezentanţii lor legali;
 persoana juridică, parte în proces, îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale, în
calitate de reprezentanţi legali
 reprezentarea convenţională se asigură având drept temei un contract de mandat intervenit între
reprezentant şi reprezentat (persoană care are capacitate deplină de exerciţiu şi este parte în proces)
 reprezentarea convenţională în faza de urmărire penală (spre exemplu, învinuitul sau inculpatul poate fi
reprezentat la efectuarea unor percheziţii, cercetări la faţa locului, autopsii, ridicări de obiecte şi înscrisuri;
celelalte părţi pot fi reprezentate, în principiu, întotdeauna).
 reprezentarea convenţională în faza de judecată este posibilă, în principiu, pentru toate părţile; sunt situaţii în
care, însă, inculpatul participă în mod obligatoriu la şedinţa de judecată, caz în care reprezentarea acestuia nu
este posibilă.
In toate cazurile cand legea permite reprezentarea inculpatului, instanta de judecata are dreptul, cand gaseste necesara prezenta acestuia, sa
dispuna aducerea lui.

2.3. Substituiţii procesuali

Substituiţii procesuali sunt acei subiecţi procesuali care apar în cadrul procesului penal în virtutea unui drept
procesual propriu, dar pentru valorificarea unui interes al altuia, având drepturi limitate la anumite aspecte ale
procesului penal.

 plângerea se poate face şi de către unul dintre soţi pentru celălalt soţ, sau de copilul major pentru părinţi
(art. 222 alin. 5 C.pr.pen.);
 cererea de liberare provizorie poate fi făcută de către soţul ori rudele apropiate ale învinuitului ori
inculpatului arestat (art. 1606 alin. 1 C.pr.pen.)
 substituiţii procesuali nu răspund pentru rămânerea în pasivitate ori pentru neglijenţă

§3 Organele judiciare
3.1. Instanţele judecătoreşti
3.1.1. Consideraţii preliminare
 subiecte principale ale activităţii procesuale cu atribuţii bine determinate
 în faza de urmărire penală dispune cu privire la privarea de libertate a învinuitului sau inculpatului pe calea
arestării preventive, se pronunţă asupra liberării provizorii sub control judiciar ori pe cauţiune, percheziţiei
domiciliare, etc.;
 în faza de judecată, pronunţă hotărârea judecătorească;
 în faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti penale realizează majoritatea activităţilor;
 verifică legalitatea tuturor actelor procesuale şi procedurale efectuate de ceilalţi participanţi.

3.1.2. Organizarea instanţelor judecătoreşti

 art. 126 alin. 1 din Constituţia României: Justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin
celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege
 structura instanţelor judecătoreşti
 instanţe civile, reglementate prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (judecătoriile, tribunalele
specializate, tribunalele şi curţile de apel);
 instanţe militare, reglementate prin Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară (tribunale militare,
tribunale militare teritoriale şi Curtea Militară de Apel);
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (organizarea şi funcţionarea instanţei supreme este reglementată prin Legea
nr. 304/2004 privind organizarea judiciară);
 judecătoriile
 funcţionează în fiecare judeţ şi în cele 6 sectoare ale municipiului Bucureşti;
 numărul şi localităţile de reşedinţă ale judecătoriilor sunt prevăzute în anexa A din Legea nr. 304/2004
privind organizarea judiciară; circumscripţiile judecătoriilor din cadrul fiecărui judeţ se stabilesc prin
hotărâre a Guvernului, la propunerea ministrului justiţiei, cu avizul Consiliului Superior al Magistraturii;
 tribunalele specializate
 pot fi înfiinţate la nivelul fiecărui judeţ şi în municipiul Bucureşti, având, de regulă, sediul în municipiul
reşedinţă de judeţ;
 datele la care vor începe sa funcţioneze tribunalele specializate şi localităţile în care îşi vor desfasura
activitatea se stabilesc, în mod eşalonat, prin ordin al ministrului justiţiei, cu avizul conform al Consiliului
Superior al Magistraturii.
 tribunalele
 în fiecare judeţ funcţionează un tribunal cu sediul în localitatea de reşedinţă a judeţului; în municipiul
Bucureşti funcţionează de asemenea un tribunal;
 fiecare tribunal are în circumscripţia sa toate judecătoriile din judeţ, respectiv municipiul Bucureşti;
 curţile de apel
 îşi exercită competenţa într-o circumscripţie cuprinzând mai multe tribunale; numărul curţilor de apel,
reşedinţele acestora, precum şi tribunalele cuprinse în circumscripţiile lor, sunt prevăzute în anexele B şi C
din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară;
 tribunalele militare
 funcţionează în număr de 4
 Tribunalul Militar Bucureşti, cu reşedinţa în mun. Bucureşti;
 Tribunalul Militar Iaşi, cu reşedinţa în mun. Iaşi;
 Tribunalul Militar Cluj, cu reşedinţa în mun. Cluj-Napoca;
 Tribunalul Militar Timişoara, cu reşedinţa în mun. Timişoara;
 tribunalele militare teritoriale
  funcţionează o singură asemenea instanţă, Tribunalul Militar Teritorial, cu reşedinţa în mun. Bucureşti;
 curtea militară de apel
 funcţionează o singură asemenea instanţă, Curtea Militară de Apel, cu reşedinţa în mun. Bucureşti;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
 instanţă unică şi superioară tuturor instanţelor judecătoreşti din România, asigură interpretarea şi aplicarea
unitară a legilor de către celelalte instanţe judecătoreşti (art. 18 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 privind
organizarea judiciară);
 cu sediul în Bucureşti, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este organizată în 4 secţii: Secţia civilă şi de
proprietate intelectuală, Secţia penală, Secţia comercială, Secţia de contencios administrativ şi fiscal.

3.1.3. Compunerea completelor de judecată

Prin compunere a completului de judecată se înţelege numărul de judecători care participă la judecarea unei cauze
penale, la soluţionarea acesteia şi care, în urma deliberării, pronunţă hotărârea judecătorească.

 compunerea completelor de judecată este următoarea (art. 54 din Legea nr. 304/2004)
 cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a judecătoriei, tribunalului şi curţii de apel se
judecă de un singur judecător;
 apelurile se judeca in complet format din 2 judecători;
 recursurile se judeca in complet format din 3 judecători.
 compunerea completelor de judecată de la instanţele militare este următoarea
 cauzele date, potrivit legii, în competenţa de primă instanţă a tribunalelor militare, tribunalului militar
teritorial şi Curţii Militare de Apel se judecă de un singur judecător militar;
 apelurile se judecă de tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel în complet format din 2
judecători militari;
 recursurile se judecă de tribunalul militar teritorial şi Curtea Militară de Apel în complet format din 3
judecători;
 compunerea completelor de judecată la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
 în primă instanţă completele de judecată se constituie cu 3 judecători din aceeaşi secţie;
 pentru recursurile şi cererile în cauzele judecate în primă instanţă de Secţia penală completele de judecată
se constituie cu 9 judecători; în această compunere sunt soluţionate şi alte cauze date în competenţa sa
prin lege.
 când instanţa supremă judecă în secţii unite, vor trebui să ia parte la judecată cel puţin două treimi din
membrii în funcţie.
 nerespectarea normelor relative la compunerea instanţei de judecată este sancţionată prin nulitate absolută
(art. 197 alin. 2 C.pr.pen.)

3.2. Ministerul Public

3.2.1. Consideraţii preliminare
 art. 131 alin. 1 din Constituţia României: în activitatea judiciară, Ministerul Public reprezintă interesele generale
ale societăţii şi apără ordinea de drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor.
 Ministerul Public îşi exercită atribuţiile prin procurori constituiţi în parchete.

3.2.2. Organizarea Ministerului Public şi principiile care stau la baza desfăşurării activităţii sale
 Ministerul Public este organizat în parchete ce funcţionează pe lângă fiecare instanţă de judecată
 activitatea Ministerului Public este organizată potrivit următoarelor principii
 principiul legalităţii;
 principiul imparţialităţii;
 principiul controlului ierarhic.
 Ministerul Public este independent în relaţiile cu celelalte autorităţi publice şi îşi exercită atribuţiile numai în
temeiul legii şi în vederea respectării ei.

3.2.3. Atribuţiile Ministerului Public

 efectuează urmărirea penală în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege şi participă, potrivit legii, la
soluţionarea conflictelor prin mijloace alternative;
 conduce şi supraveghează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare, conduce şi controlează
activitatea altor organe de cercetare penală; în exercitarea acestei atribuţii, procurorul conduce şi controlează
activitatea de cercetare penală, dispoziţiile date de procuror fiind obligatorii pentru organul de cercetare
penală;
 sesizează instanţelor judecătoresti, pentru judecarea cauzelor penale, potrivit legii;
 exercită acţiunea civilă în cazurile prevăzute de lege;
 participă, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
 exercită căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile prevăzute de lege;
 apără drepturilor şi interesele legitime ale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicţie, ale dispăruţilor şi ale
altor persoane;
 acţionează pentru prevenirea şi combaterea criminalităţii, sub coordonarea ministrului justiţiei, pentru
realizarea unitară a politicii penale a statului;
 studiază cauzele care generează sau favorizează criminalitatea, elaborează şi prezintă ministrului justiţiei
propuneri în vederea eliminării acestora, precum şi pentru perfecţionarea legislaţiei penale;
 exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege.

3.3. Organele de cercetare penală

3.3.1. Consideraţii preliminare
 organele de cercetare penală participă împreună cu procurorul la desfăşurarea urmăririi penale;
 organele de cercetare penală nu au atribuţii legate de desfăşurarea fazei de judecată

3.3.2. Organizarea şi funcţionarea organelor de cercetare penală

 urmărirea penală se efectuează de către procuror şi organele de cercetare penală;
 organele de cercetare penală:
 organele de cercetare ale poliţiei judiciare (lucrători specializaţi din Ministerul Administraţiei şi Internelor,
desemnaţi nominal de ministrul administraţiei şi internelor, cu avizul conform al procurorului de pe lângă Înalta
Curte de Casaţie şi Justiţie);
 organele de cercetare penală speciale (art. 208 C.pr.pen.)
o ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii unităţilor militare, corp aparte şi similare, precum şi
de către comandanţii acestor unităţi;
o ofiţerii anume desemnaţi de către şefii comenduirilor de garnizoană, precum şi de şefii
comenduirilor de garnizoană;
o ofiţerii anume desemnaţi de către comandanţii centrelor militare, precum şi de către comandanţii
centrelor militare;
o ofiţerii poliţiei de frontieră, anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră;
o căpitanii porturilor;
 organele de cercetare penală au o dublă subordonare, administrativă şi funcţională;
 subordonarea administrativă se realizează faţă de organele ierarhic superioare din cadrul Ministerului
Administraţiei şi Internelor; în prezent, prin prisma modificărilor şi completărilor survenite prin Legea nr.
281/2003, s-a consacrat, pentru lucrătorii Poliţiei judiciare, un statut caracterizat printr-o pregnantă
subordonare funcţională, având drept firească consecinţă diminuarea subordonării administrative;
 subordonarea funcţională se realizează faţă procuror; presupune, ca principală obligaţie, executarea
dispoziţiilor procurorului care supraveghează activitatea de cercetare penală.

3.3.3. Atribuţiile organelor de cercetare penală în cadrul procesului penal

 sunt legate exclusiv de desfăşurarea urmăririi penale, după cum urmează:
 efectuarea tuturor actelor de cercetare penală, cu excepţia celor date prin lege în competenţa exclusivă a
procurorului;
 începerea urmăririi penale;
 administrarea probelor necesare rezolvării tuturor aspectelor legate de cauză;
 efectuarea de acte procedurale (percheziţii domiciliare, cercetări la faţa locului etc.)
 pentru o serie de acte de dispoziţie care sunt date în competenţa procurorului se întocmesc referate cu
propuneri motivate;
 anumite activităţi de urmărire penală nu pot fi efectuate de către organele de cercetare penală; astfel:
 punerea în mişcare a acţiunii penale;
 luarea măsurii arestării preventive;
 luarea măsurii obligării de a nu părăsi localitatea ori ţara;
 luarea măsurilor asigurătorii;
 trimiterea în judecată, etc.;
 concluzie: întreaga activitate a organelor de cercetare penală se desfăşoară în condiţiile legii, sub
supravegherea lucrătorilor Ministerului Public.
§4 Părţile
4.1. Consideraţii preliminare

Părţile sunt persoane fizice sau juridice cu drepturi şi obligaţii ce izvorăsc din exercitarea acţiunii penale şi acţiunii
civile în procesul penal.

 părţile în procesul penal sunt următoarele:

 inculpatul;
 partea vătămată;
 partea civilă;
 partea responsabilă civilmente.
 au interese proprii în rezolvarea cauzei penale, putând efectua, alături de organele judiciare, o serie de acte
procesuale, cum ar fi:
 constituirea ca parte vătămată ori ca parte civilă;
  introducerea plângerii prealabile;
 declararea apelului sau a recursului etc.

4.2. Învinuitul
 nu este parte în procesul penal, fiind însă subiect procesual, titular de drepturi şi obligaţii procesuale, expres
prevăzute în lege
 pe parcursul soluţionării unei cauze penale, cel despre care există presupunerea că a săvârşit infracţiunea
dobândeşte o serie de calităţi care conduc la cunoaşterea stadiului în care a ajuns procedura judiciară şi la
determinarea drepturilor şi obligaţiilor celui în cauză
 înainte de declanşarea procesului penal, cel care a săvârşit fapta are calitatea de făptuitor;
 odată cu începerea urmăririi penale, făptuitorul capătă calitatea procesuală de învinuit (art. 229 C.pr.pen.);
 odată cu punerea în mişcare a acţiunii penale învinuitul devine inculpat.
 pe parcursul desfăşurării urmăririi penale, învinuitul are o serie de drepturi, după cum urmează:
 are dreptul de a nu declara nimic;
 are dreptul de a fi încunoştinţat despre fapta pentru care este învinuit şi despre încadrarea juridică a
acesteia;
 are dreptul de a-şi proba nevinovăţia;
 are dreptul de a propune administrarea de probe;
 are dreptul de a cunoaşte conţinutul materialului de urmărire penală etc.
 învinuitul este legat să se conformeze unor anumite obligaţii procesuale:
 poate fi obligat la privarea libertăţii prin luarea măsurilor preventive (reţinerea, arestarea preventivă,
obligarea de a nu părăsi localitatea );
 poate fi obligat la aplicarea sechestrului penal asigurător pe bunuri;
 poate fi obligat la restrângerea libertăţii de mişcare prin dispoziţia de internare medicală, în condiţiile legii etc.

4.3. Inculpatul

Inculpatul este persoana împotriva căreia s-a pus în mişcare acţiunea penală, fiind parte în procesul penal (art. 23
C.pr.pen.).

 actele prin care se poate pune în mişcare acţiunea penală şi prin care, totodată, învinuitul devine inculpat sunt
următoarele:
 ordonanţa procurorului;
 rechizitoriul procurorului;
 declaraţia orală a procurorului;
 încheierea instanţei de judecată (când se dispune extinderea procesului penal cu privire la alte fapte, în
condiţiile art. 336 alin. final C.pr.pen.);
 pe parcursul procesului penal inculpatul are o serie de drepturi, dintre care amintim:
 dreptul la apărare;
 dreptul de a cunoaşte materialul de urmărire penală;
 dreptul de a propune probe;
 dreptul de a avea ultimul cuvânt în faţa instanţei de judecată;
 dreptul de a folosi căile de atac;
 dreptul de a formula cereri, de a ridica excepţii şi de a pune concluzii etc.
 obligaţii procesuale ale inculpatului:
 obligaţia de a se prezenta personal în faţa organelor judiciare ori de câte ori este chemat;
 obligaţia de a suporta măsurile coercitive dispuse împotriva sa;
 obligaţia de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată etc.

4.4. Partea vătămată

Partea vătămată este persoana care a suferit prin fapta penală o vătămare fizică, morală sau materială, dacă
participă în proces (art. 24 alin. 1 C.pr.pen.).

 distincţie: partea vătămată/persoana vătămată

 persoana care a suferit un prejudiciu ca urmare a săvârşirii infracţiunii, în raportul de drept penal
substanţial se numeşte persoană vătămată;
 persoana vătămată, dacă participă în procesul penal, se numeşte parte vătămată;
 organele judiciare au obligaţia să cheme persoana vătămată şi să o întrebe dacă se constituie parte vătămată
sau, după caz, parte civilă;
 concluzie: persoana vătămată în vreun mod prin infracţiune nu dobândeşte automat şi calitatea de parte
vătămată, ci numai în urma unei manifestări de voinţă în acest sens;
 declaraţia de participare în proces în calitate de parte vătămată se poate face în tot cursul urmăririi penale, iar
în faţa primei instanţe până la citirea actului de sesizare;
 partea vătămată poate exercita o serie de drepturi procesuale, după cum urmează:
 dreptul la apărare;
 poate să formuleze cereri, să pună concluzii, să ridice excepţii;
 dreptul de a declara apel şi recurs;
 dreptul de a propune administrarea de probe;
 poate fi întotdeauna reprezentată; în ipoteza în care partea vătămată este un minor, acesta îşi exercită
drepturile în condiţii legale de asistare şi reprezentare;
 dreptul de a proceda la retragerea plângerii prealabile etc.;
 obligaţii partea vătămată
 sesizarea organelor judiciare trebuie să fie conformă cu realitatea; în caz contrar pot fi aplicate dispoziţiile
relative la săvârşirea infracţiunii de denunţare calomnioasă (art. 259 C.pen.);
 obligaţia de a respecta ordinea şi solemnitatea şedinţei de judecată, etc.;
 partea vătămată exercită un drept personal, exclusiv în latura penală a cauzei; în caz de deces, partea
vătămată nu poate fi înlocuită, dreptul stingându-se odată cu titularul său;
 în ipoteza în care partea vătămată renunţă la calitatea sa, acţiunea penală va fi exercitată în continuare de
către procuror.

4.5. Partea civilă

Partea civilă este persoana vătămată (fizică sau juridică) care exercită acţiunea civilă în cadrul procesului penal(art.
24 alin. 2 C.pr.pen.)

 persoana vătămată prin săvârşirea unei infracţiuni care urmăreşte repararea pagubei materiale ori a
daunelor morale pe calea unui proces penal beneficiază de o serie de avantaje:
 rapiditatea obţinerii despăgubirilor civile;
 probele în procesul penal se administrează mult mai uşor comparativ cu procesul civil, activitatea judiciară
penală permiţând folosirea unor mijloace energice de administrare a probelor (percheziţii domiciliare,
cercetări a faţa locului etc.);
 acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este scutită de taxa de timbru;
 poate dobândi calitatea de parte civilă în procesul penal persoana care a suferit un prejudiciu material sau
moral în urma săvârşirii infracţiunii;
 condiţii formale: manifestarea de voinţă a persoanei vătămate;
 condiţii substanţiale: existenţa unui prejudiciu izvorât din săvârşirea infracţiunii (spre exemplu, soţia
victimei unei infracţiuni de omor sau persoanele care au suportat cheltuielile cu îngrijirea victimei ori cu
înmormântarea acesteia);
 persoana vătămată se poate constitui parte civilă în cursul urmăririi penale şi în faţa instanţei de judecată până
la citirea actului de sesizare
 prin excepţie, se poate depăşi momentul citirii actului de sesizare doar în circumstanţele existenţei unui
accept din partea inculpatului
 organele judiciare au obligaţia de a pune în vedere persoanei vătămate că poate participa în proces în
calitate de parte civilă;
 persoana vătămată se poate constitui parte civilă :
 printr-o cerere scrisă sau orală (în această ipoteză există obligaţia consemnării ei într-un proces-verbal, de
către organul de urmărire penală, ori într-o încheiere de şedinţă, de către instanţa de judecată);
 prin orice altă manifestare de voinţă din care să rezulte, în mod evident, dorinţa persoanei vătămate de a
fi despăgubită;
 drepturi partea civilă :
 dreptul de a solicita repararea prejudiciului;
 administrarea de probe;
 dreptul la apărare etc.
 obligaţii partea civilă :
 respectarea momentului limită pentru constituire;
 respectarea ordinii desfăşurării anumitor activităţi procesuale (în cadrul dezbaterilor care au loc în faţa primei
instanţe, partea civilă poate lua cuvântul numai după partea vătămată).

4.6. Partea responsabilă civilmente

Partea responsabilă civilmente este persoana chemată în procesul penal să răspundă, potrivit legii civile, pentru pagubele
provocate prin fapta inculpatului (art. 24 alin. 3 C.pr.pen.)

 pot dobândi calitatea de parte responsabilă civilmente în cadrul unui proces penal
 părinţii pentru faptele ilicite săvârşite de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 C.civ.);
 comitenţii pentru prejudiciile cauzate de prepuşii lor în funcţiile încredinţate (art. 1000 alin. 3 C.civ.);
 institutorii şi meşteşugarii pentru prejudiciile cauzate de elevii şi ucenicii aflaţi sub supravegherea lor (art.
 1000 alin. 4 C.civ.);
 persoanele care îndeplinesc funcţii de conducere, precum şi orice alte persoane care s-au făcut vinovate
de angajarea, trecerea sau menţinerea în funcţie a unui gestionar fără respectarea condiţiilor legale de
vârstă, studii şi stagiu, precum şi a dispoziţiilor referitoare la antecedentele penale ale acestuia (art. 28 si
30 din Legea nr. 22 /1969);
 persoanele privitor la care s-a constatat, printr-o hotărâre judecătorească, faptul că au dobândit de la un
gestionar bunuri sustrase de acesta din avutul public şi că le-au dobândit în afara obligaţiilor de serviciu
ale gestionarului, cunoscând că acesta gestionează astfel de bunuri (art. 34 din Legea nr. 22/1969);
 persoanele care au constituit o garanţie pentru gestionar (art. 10 şi urm. din Legea nr. 22/1969);
 constituirea părţii responsabile civilmente poate avea loc prin următoarele modalităţi:
 introducerea persoanei în această calitate, de către organele judiciare, fie în cursul urmăririi penale, fie în
faţa instanţei de judecată, până la citirea actului de sesizare; prin excepţie, se poate depăşi momentul
citirii actului de sesizare doar în circumstanţele existenţei unui accept al persoanei în cauză;
 intervenţia persoanei în cauză, până la terminarea cercetării judecătoreşti; în această ipoteză, toate
actele procesuale şi procedurile efectuate până la acel moment îi sunt opozabile;
 persoana poate interveni în procesul penal în calitate de parte responsabilă civilmente printr-o cerere scrisă
sau orală (în această ipoteză există obligaţia consemnării ei într-un proces-verbal, de către organul de urmărire
penală, ori într-o încheiere de şedinţă, de către instanţa de judecată).

§5 Apărătorul în procesul penal

5.1. Calitatea de apărător în procesul penal
 în procesul penal, apărător poate fi numai un avocat, membru al unui barou de avocaţi şi care îşi desfăşoară
activitatea într-una din formele juridice prevăzute de lege;
 pentru a putea dobândi calitatea de avocat şi a exercita profesia o persoană trebuie să îndeplinească
următoarele condiţii:
 să fie membru al unui barou din România;
o cetăţean român având exerciţiul drepturilor civile şi politice;
o licenţiat al unei facultăţi de drept ori doctor în drept;
o nu se găseşte în vreunul din cazurile de nedemnitate prevăzute de lege;
o este apt, din punct de vedere medical, pentru exercitarea profesiei;
o a promovat examenul organizat în acest sens, cu anumite excepţii (spre exemplu, titularului diplomei
de doctor în drept ori persoanele care au deţinut funcţia de judecător la Înalta Curte de Casaţie şi
Justiţie);
 să nu se afle în vreunul din cazurile de incompatibilitate prevăzute în lege; spre exemplificare, prin lege
sunt menţionate o serie de cazuri de incompatibilitate:
o activitate salariată în cadrul altor profesii;
o exercitarea nemijlocită de fapte de comerţ;
o calitatea de membru în comitetul de direcţie al unei societăţi comerciale pe acţiuni;
o avocatul a fost ascultat anterior ca martor, în aceeaşi cauză;
o profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul
avocatului ori ruda sau afinul său până la gradul al 3-lea inclusiv îndeplineşte funcţia de magistrat;
o foştii procurori şi cadre de poliţie nu pot acorda asistenţă juridică la organele de urmărire penală din
localitate timp de doi ani de la încetarea funcţiei respective.

5.2. Asistenţa juridică

Asistenţa juridică reprezintă o componentă a dreptului de apărare care constă în faptul că apărătorul, prin
participarea sa în cadrul procesului penal, îndeamnă, sprijină şi lămureşte, sub toate aspectele procesuale, partea
pe care o apără, folosind în acest scop toate mijloacele legale.

 asistenţa juridică se poate realiza prin următoarele modalităţi:

 consultaţii şi cereri cu caracter juridic;
 asistenţă şi reprezentare juridică în faţa organelor de jurisdicţie, de urmărire penală sau notariat;
 apărarea cu mijloace juridice specifice a drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice
în raporturile cu autorităţile publice, instituţiile şi orice persoană română sau străină;
 redactarea de acte juridice, cu posibilitatea atestării identităţii părţilor, a conţinutului şi datei actelor;
 orice mijloace şi căi proprii exercitării dreptului de apărare, în condiţiile legii.
asistenţa juridică, in principiu, este facultativă în cadrul procesului penal, cu următoarele excepţii, conform art. 171
C.pr.pen.:
 în tot cursul procesului penal, când învinuitul sau inculpatul este
o minor;intelegand sa se acorde o ocrotire persoanelor lipsite de experienta vietii,in vederea preintampinarii unor
erori judiciare cu privire la acestea, legiuitorul a prevazut asistenta juridical obligatory a minorilor ori de cate ori au
calitatea de invinuiti sau inculpate in procesul penal;
o internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ;
 o reţinut sau arestat, chiar în altă cauză;asistenta juridica este obligatorie atat timp cat dureaza privarea de
libertate;
o când faţă de acesta s-a dispus măsura de siguranţă a internării medicale sau obligarea la tratament
medical
o când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul ori inculpatul nu şi-ar putea
face singur apărarea; exista o asemenea obligatie, spre exemplu, in cazul in care inculpatul cu privire la care s-
a luat masura de siguranta a internarii medicale pe motiv ca sufera de o boala mintala solicita instantei revocarea
acestei masuri. La solutionarea unei asemenea cereri, instant are obligatia sa desemneze un aparator din oficiu in
ipoteza in care inculpatul nu si-a ales aparator.
o în alte cazuri prevăzute de lege.
 în cursul judecăţii, în cauzele în care legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii de 5 ani sau mai mare asistenta juridica este obligatorie.

5.3. Drepturile şi obligaţiile apărătorului

 pe parcursul procesului penal, apărătorul are o serie de drepturi:
 dreptul de a asista şi reprezenta orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în
formă scrisă;
 dreptul de a renunţa la contractul de asistenţă juridică, în condiţiile legii;
 dreptul la onorariu şi la acoperirea tututror cheltuielilor făcute în interesul clientului său;
 dreptul la inviolabilitatea actelor şi lucrărilor cu caracter profesional aflate asupra avocatului sau în cabinetul
acestuia;
 dreptul de a formula cereri şi de a depune memorii;
 dreptul de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală;
 dreptul de a lua contact cu învinuitul ori inculpatul reţinut sau arestat, în condiţii de confidenţialitate;
 posibilitatea de a exercita drepturile procesuale ale părţii pe care o apără etc.;
 obligaţii ale apărătorului pe parcursul procesului penal:
 apărătorul ales sau desemnat din oficiu este obligat să asigure asistenţa juridică a părţii respective;
nerespectarea acestei obligaţii poate conduce la aplicarea unei sancţiuni disciplinare din partea baroului;
 obligaţia de a studia temeinic cauzele încredinţate;
 obligaţia de a se prezenta la fiecare termen stabilit de organele judiciare penale;
 obligaţia de a pleda cu demnitate faţă de judecători şi părţi, prin respectarea ordinii şi solemnităţii şedinţei
de judecată;
 obligaţia de a restitui actele încredinţate de persoana căreia i se acordă asistenţă juridică etc.

ACŢIUNILE ÎN PROCESUL PENAL

§1 Acţiunea penală
1.1. Noţiune

Acţiunea penală reprezintă instrumentul juridic cu ajutorul căruia conflictul de drept penal este adus spre
soluţionare organelor judiciare, în vederea tragerii la răspundere penală a persoanelor fizice şi juridice care au
săvârşit infracţiuni.

1.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii penale

 obiectul acţiunii penale constă în tragerea la răspundere penală a persoanelor care au săvârşit infracţiuni
 subiecţii acţiunii penale: subiecţii raportului juridic de drept substanţial care îşi inversează rolurile în ce priveşte
rezolvarea conflictului dedus organelor judiciare, astfel:
 subiectul activ principal: societatea, ca subiect pasiv al infracţiunii, singurul subiect în drept a cere respectarea legii
penale
 subiectul activ secundar: persoana vătămată prin infracţiune, dacă se constituie parte vătămată (persoana
vătămată nu poate fi niciodată titular al acţiunii penale, chiar şi în circumstanţele conferirii, prin lege, a
prerogativelor de introducere ori retragere a plîngerii prealabile sau de împăcare cu făptuitorul)
 subiectul pasiv: inculpatul, ca subiect activ a infracţiunii, împotriva acestuia fiind îndreptată, în mod direct,
acţiunea penală.

1.3. Trăsăturile acţiunii penale

 acţiunea penală aparţine statului
 numai statul are dreptul de a acţiona împotriva celor care se fac vinovaţi de încălcarea legii penale, prin
intermediul organelor anume învestite în acest sens
 acţiunea penală este obligatorie
  actele necesare desfăşurării procesului penal se îndeplinesc din oficiu (principiul oficialităţii);
obligativitatea acţiunii penale încetează în cazurile ce constituie excepţii de la principiul oficialităţii;
 acţiunea penală este indisponibilă (irevocabilă)
 o dată pusă în mişcare acţiunea penală nu mai poate fi oprită şi nici limitată de cel care a declanşat-o; acţiunea
penală se va stinge doar în cazurile prevăzute în lege
 acţiunea penală este indivizibilă
 trăsătură determinată de unitatea infracţiunii ca fapt juridic, a cărei săvârşire dă naştere la un drept unic
de acţiune;
 pe cale de consecinţă, într-o cauză penală va exista o singură acţiune indiferent de numărul participanţilor
la infracţiune;
 acţiunea penală este individuală
 trăsătură determinată de principiul conform căruia răspunderea penală este personală; nimeni nu poate
solicita să fie considerat subiect pasiv al acţiunii penale alături de inculpat sau în locul acestuia.

1.4. Momentele desfăşurării acţiunii penale

1.4.1. Punerea în mişcare a acţiunii penale
 titulari ai punerii în mişcare a acţiunii penale
 procurorul (din oficiu sau la propunerea organului de cercetare penală);
 instanţa de judecată;
 punerea în mişcare a acţiunii penale se poate dispune prin următoarele acte de inculpare
 ordonanţa procurorului la începutul ori pe parcursul urmăririi penale;
 rechizitoriu, în ipoteza în care urmărirea penală s-a desfăşurat fără acţiune penală pusă în mişcare şi se
impune trimiterea în judecată a făptuitorului;
 declaraţia verbală a procurorului (în ipoteza în care procurorul, în faza de judecată, solicită extinderea
procesului penal pentru alte fapte sau cu privire la alte persoane; declaraţia verbală este consemnată în
încheierea de şedinţă);
 încheierea instanţei de judecată (atunci când procurorul nu participă la judecată şi se impune extinderea
procesului penal cu privire la alte fapte);
 în ipoteza punerii în mişcare a acţiunii penale împotriva unei persoane juridice, organul judiciar va comunica
despre aceasta organului care a înregistrat persoana juridică, în vederea efectuării menţiunilor corespunzătoare
(art. 4797 alin. 1 C.pr.pen.);
 distincţie: punerea în mişcare a acţiunii penale/începerea urmăririi penale
 acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare decât in personam (presupune cunoaşterea făptuitorului);
urmărirea penală poate fi declanşată şi numai in rem (în considerarea numai a faptei comise);
 acţiunea penală presupune existenţa unor probe suficiente cu privire la infracţiune şi la vinovăţia celui
care a săvârşit-o; începerea urmăririi penale presupune existenţa unor informaţii despre săvârşirea unei
infracţiuni;
 acţiunea penală are drept principal efect conferirea calităţii de inculpat celui care a săvârşit infracţiunea, cu
toate consecinţele procesuale care decurg de aici; începerea urmăririi penale implică dobândirea de către
făptuitor a calităţii de învinuit.

1.4.2. Exercitarea acţiunii penale

Prin exercitarea acţiunii penale se înţelege susţinerea acţiunii prin supunerea inculpatului urmăririi penale şi
procedurii de soluţionare a cauzei în faţa instanţei de judecată, în vederea declanşării procesului de tragere la
răspundere penală.

 sarcina exercitării acţiunii penale revine procurorului, organelor de cercetare penală sau părţii vătămate (în
ipoteza în care procurorul nu participă la şedinţa de judecată)
 se poate renunţa la exercitarea acţiunii penale, astfel:
 procurorul poate pune concluzii de achitare ori de încetare a procesului penal dacă se constată, pe parcursul
cercetării judecătoreşti, că învinuirea nu se confirmă;
 partea vătămată poate renunţa la exerciţiul acţiunii penale prin retragerea plângerii prealabile ori prin
împăcarea cu inculpatul.

1.4.3. Stingerea acţiunii penale

 intervine în ipotezele în care atitudinea funcţională a acţiunii penale este exclusă sau înlăturată (acţiunea
penală nu poate fi pusă în mişcare sau a fost pusă în mişcare dar nu mai poate fi exercitată);
 împiedicarea punerii în mişcare a acţiunii penale ori stingerea acţiunii penale se fundamentează pe constatarea
existenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen.;
 cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen. sunt clasificate astfel:
 cazuri în care acţiunea penală este lipsită de temei;
 cazuri în care acţiunea penală este lipsită de obiect;
 cazurile în care acţiunea penală este lipsită de temei
 fapta nu există (art. 10 lit. a C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale,
 scoaterea de sub urmărire penală, achitarea şi clasarea (dacă nu există învinuit în cauză);
 fapta nu este prevăzută de legea penală (art. 10 lit. b C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt:
neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală şi achitarea;
 fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni (art. 10 lit. b1 C.pr.pen.); soluţiile care pot fi
dispuse sunt: scoaterea de sub urmărire penală, respectiv, achitarea;
 fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat (art. 10 lit. c C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt:
neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, achitarea;
 faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii (art. 10 lit. d C.pr.pen.); soluţiile care pot fi
dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală, clasarea (când nu există
învinuit în cauză şi numai în ipotezele care permit această soluţie) şiachitarea;
 există vreuna din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei (art. 10 lit. e C.pr.pen.); soluţiile care pot
fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală şi achitarea;
 cazurile în care acţiunea penală este lipsită de obiect
 lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate, autorizarea sau sesizarea organului competent ori o
altă condiţie prevăzută de lege, necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art. 10 lit. f
C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea urmăririi penale, încetarea urmăririi penale şi
încetarea procesului penal;
 a intervenit amnistia, prescripţia ori decesul făptuitorului sau, după caz, radierea persoanei juridice atunci
când are calitatea de făptuitor (art. 10 lit. g C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: neînceperea
urmăririi penale, încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal;
 a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat (art. 10 lit. h C.pr.pen.); soluţiile care pot fi
dispuse sunt: încetarea urmăririi penale, încetarea procesului penal;
 s-a dispus înlocuirea răspunderii penale (art. 10 lit. i C.pr.pen.); se poate dispune încetarea procesului
penal;
 există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art. 10 lit. i1 C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt:
încetarea urmăririi penale şi încetarea procesului penal;
 există autoritate de lucuru judecat (art. 10 lit. j C.pr.pen.); soluţiile care pot fi dispuse sunt: încetarea
urmăririi penale şi încetarea procesului penal;
 în funcţie de momentul constatării existenţei vreunuia dintre cazurile prevăzute în art. 10 C.pr.pen., sunt
posibile următoarele ipoteze:
 dacă se constată existenţa impedimentului înainte de începerea urmăririi penale se va dispune
neînceperea urmăririi penale, acţiunea penală neputând a fi pusă în mişcare;
 dacă se constată existenţa impedimentului pe parcursul urmăririi penale, înainte de punerea în mişcare a
acţiunii penale; procurorul poate dispune scoaterea de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale ori
clasarea;
 dacă se constată existenţa impedimentului după ce acţiunea penală a fost pusă în mişcare, în faza de urmărire
penală, procurorul va dispune scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea urmăririi penale; în faza de
judecată, instanţa va dispune achitarea ori încetarea procesului penal.

§2 Acţiunea civilă
2.1. Noţiune

Acţiunea civilă reprezintă instrumentul juridic prin intermediul căruia o persoană care a suferit o pagubă materială sau
o daună morală prin infracţiune solicită repararea prejudiciului în cadrul procesului penal, declanşat ca urmare a
constatării infracţiunii respective.

 acţiunea civilă pusă în mişcare şi exercitată în cadrul procesului penal prezintă o serie de particularităţi, după
cum urmează:
 dreptul la acţiune se naşte ca urmare a unei infracţiuni;
 se exercită în faţa organelor judiciare penale;
 de regulă, se exercită la cererea persoanei prejudiciate prin infracţiune sau a reprezentanţilor acesteia;
 este facultativă, în sensul că persoana prejudiciată are latitudinea de a cere repararea pagubei.

2.2. Obiectul şi subiecţii acţiunii civile

2.2.1. Obiectul acţiunii civile
 tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum şi, eventual, a părţii responsabile civilmente, concretizată
în obligarea la repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale provocate prin infracţiune
 repararea pagubelor materiale şi a daunelor morale se poate face în natură sau prin plata unor despăgubiri
băneşti
 repararea magubelor materiale şi a daunelor morale în natură;
 prin restituirea lucrurilor
o se poate dispune restituirea lucrurilor ridicate de la învinuit sau inculpat ori de la persoana care le
 avea în păstrare;
o lucrurile sunt proprietatea persoanei vătămate ori au fost luate pe nedrept din posesia sau
deţinerea sa;
o prin restituire nu se stinghereşte aflarea adevărului şi justa soluţionare a cauzei;
 prin restabilirea situaţiei anterioare (dacă schimbarea acelei situaţii a rezultat în mod vădit din comiterea
infracţiunii şi restabilirea situaţiei trebuie să fie posibilă);
 prin desfiinţarea totală sau parţială a unui înscris;
 prin orice mijloc de reparare în natură
 repararea magubelor materiale şi a daunelor morale prin plata unor despăgubiri băneşti
 are un caracter subsidiar faţă de repararea pagubei în natură;
 cuprinde atât suma de bani care acoperă prejudiciul efectiv cauzat (damnum emergens) cât şi folosul de care
a fost lipsită partea civilă (lucrum cessans);
 obligarea la despăgubiri băneşti poate avea drept obiect şi repararea daunelor morale; în acest caz
întinderea despăgubirilor, în lipsa unor criterii legale, este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

2.2.2. Subiecţii acţiunii civile

 persoana fizică sau juridică care a suferit o vatămare materială sau o daună morală prin infracţiune şi care, prin
exercitarea acţiunii civile în procesul penal, dobândeşte calitatea de parte civilă;
 reprezentanţii legali, pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu
restrânsă;
 succesorii, în cazul decesului persoanei prejudiciate;
 succesorii în drepturi, în cazul reorganizării persoanei juridice prejudiciate;
 lichidatorii, în cazul desfiinţării sau dizolvării persoanei juridice prejudiciate;
 învinuitul sau inculpatul, precum şi partea responsabilă civilmente;
 succesorii acestora;
 succesorii în drepturi, în cazul reorganizării persoanei juridice având calitatea de parte responsabilă civilmente;
 lichidatorii, în cazul desfiinţării sau dizolvării persoanei juridice având calitatea de parte responsabilă
civilmente.

2.3. Trăsăturile acţiunii civile

 acţiunea civilă este disponibilă
 punerea în mişcare a acţiunii civile se face ca urmare a cererii exprese a persoanei vătămate (cu
următoarele două excepţii 1. cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate ori cu capacitatea de
exerciţiu restrânsă; 2. instanţa dispune din oficiu cu privire la restituirea lucrului, desfiinţarea totală ori
parţială a unui înscris şi restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii);
 în timpul procesului penal partea civilă are dreptul de a renunţa la pretenţiile civile, fapt care determină
stingerea acţiunii civile;
 acţiunea civilă este accesorie acţiunii penale (acţiunea civilă poate fi pornită şi se exercită în cadrul procesului
penal numai alături de acţiunea penală);
 acţiunea civilă este divizibilă (poate fi exercitată numai împotriva unora dintre cei care răspund civil);
 acţiunea civilă nu este individuală (poate fi îndreptată şi împotriva altei persoane decât cel care a săvârşit
fapta generatoare de prejudicii).

2.4. Exercitarea acţiunii civile

2.4.1. Condiţiile exercitării acţiunii civile
 infracţiunea trebuie să fi cauzat o pagubă materială sau daune morale
 între infracţiunea săvârşită şi paguba reclamată să existe un raport de cauzalitate
 prejudiciul trebuie să fie cert
 prejudiciul actual, constatat, întotdeauna este cert
 prejudiciul viitor este cert numai în ipoteza în care este susceptibil de evaluare
 prejudiciul să nu fi fost reparat
 să existe o manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu desdăunarea lui (condiţia nu este
cerută în ipoteza în care pornirea şi exercitarea acţiunii civile se face din oficiu).

2.4.2. Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile

Dreptul de opţiune în exercitarea acţiunii civile constă în posibilitatea pe care o are persoana fizică vătămate, cu
capacitate deplină de exerciţiu ori persoana juridică vătămată de a-şi valorifica pretenţiile civile pe două căi, şi anume,
calea penală ori calea civilă.

 dreptul de opţiune nu funcţionează în cazurile în care acţiunea civilă se exercită din oficiu
 electa una via non datur recursus ad alteram: o dată ce persoana prejudiciată a ales una din cele două căi, nu mai
poate părăsi calea respectivă
 excepţii de la această regulă
 în ipoteza în care acţiunea civilă a fost pornită şi se exercită în cadrul procesului penal, partea civilă poate părăsi
 calea penală şi să se adreseze instanţei penale
o când procesul penal a fost suspendat (indiferent de faza procesuală în care a intervenit motivul de
suspendare); în caz de reluare a procesului penal, acţiunea introdusă la instanţa civilă se suspendă;
o când s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, iar instanţa a lăsat
nesoluţionată acţiunea civilă;
 în ipoteza în care acţiunea civilă a fost pornită şi se exercită în faţa instanţei civile partea civilă poate părăsi
calea civilă şi să se adreseze organelor judiciare penale în următoarele cazuri
o când punerea în mişcare a acţiunii penale a avut loc ulterior pornirii acţiunii civile;
o când procesul penal a fost reluat după suspendare, scoaterea de sub urmărire penală ori încetarea
urmăririi penale.

2.4.3. Exercitarea acţiunii civile la instanţa penală

 pornirea acţiunii civile se face prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă contra învinuitului sau
inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente;
 constituirea ca parte civilă se poate face în tot cursul urmăririi penale, precum şi în faţa instanţei de
judecată, până la citirea actului de sesizare;
 persoana vătămată poate participa, în aceeaşi cauză, atât în calitate de parte vătămată, cât şi în calitate
de parte civilă;
 acţiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal este scutită de taxă de timbru.

2.4.4. Exercitarea acţiunii civile la instanţa civilă

 situaţie premisă: inexistenţa posibilităţii alăturării acţiunii civile celei penale
 cazuri
 instanţa penală, prin hotărârea rămasă definitivă, a lăsat nesoluţionată acţiunea civilă;
 acţiunea civilă a fost exercitată din oficiu şi se constată din probe noi că paguba nu a fost integral
reparată;
 recuperarea pagubelor care s-au născut ori s-au descoperit după pronunţarea hotărârii de către prima
instanţă.

2.5. Rezolvarea acţiunii civile în cadrul procesului penal

 în cadrul unui proces penal sunt posibile 4 ipoteze cu privire la soluţionarea ori nesoluţionarea acţiunii civile,
după cum urmează:
 instanţa poate admite acţiunea civilă în totul sau în parte;
 instanţa respinge acţiunea civilă;
 instanţa nu soluţionează acţiunea civilă;
 rezolvarea separată a acţiunii civile.
 instanţa poate admite acţiunea civilă în totul sau în parte (art. 346 alin. 2 C.pr.pen.)
 când achitarea s-a pronunţat pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. b 1), d) sau e) C.pr.pen. şi se
constată că părţii civile i s-a cauzat un prejudiciu
 când încetarea procesului penal s-a dispus pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. g), h), i) sau i1) şi
se constată că părţii civile i s-a cauzat un prejudiciu;
 instanţa respinge acţiunea civilă (art. 346 alin. 3 C.pr.pen.)
 când achitarea s-a dispus pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) sau c) C.pr.pen.;
 când se constată că nu sunt întrunite elementele răspunderii civile;
 instanţa nu soluţionează acţiunea civilă (art. 346 alin. 4 C.pr.pen.)
 când încetarea procesului penal s-a dispus pentru vreunul din cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) şi j) C.pr.pen.,
precum şi în caz de retragere a plângerii prealabile (instanţa va îndruma partea să se adreseze unei instanţe
civile);
 când achitarea s-a pronunţat pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b C.pr.pen.;
 rezolvarea separată a acţiunii civile (art. 347 C.pr.pen.)
 în cazul în care instanţa dispune disjungerea acţiunii civile şi amânarea judecării acesteia într-o altă
şedinţă, pe considerentul că rezolvarea pretenţiilor civile ar provoca întârzierea soluţionării acţiunii penale.

2.6. Raportul dintre acţiunea civilă şi acţiunea penală

 ipoteza rezolvării acţiunii penale separat şi înaintea acţiunii civile
 hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucuru judecat în faţa instanţei civile care judecă
acţiunea civilă cu privire la existenţa faptei, a persoanei care a săvârşit-o şi a vinovăţiei acesteia;
 ipoteza rezolvării acţiunii civile separat şi înaintea acţiunii penale
 hotărârea definitivă a instanţei civile prin care a fost soluţionată acţiunea civilă nu are autoritate de lucru
judecat în faţa organelor judiciare penale cu privire la existenţa faptei penale, a persoanei care a săvârşit-o
şi a vinovăţiei acesteia;
 ipoteza exercitării celor două acţiuni concomitent, în faţa aceleiaşi instanţe
 instanţa se va pronunţa prin aceeaşi sentinţă şi asupra acţiunii civile;
 ipoteza exercitării celor două acţiuni concomitent în faţa unor instanţe diferite
 judecata în faţa instanţei civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale (regula penalul
ţine în loc civilul”).
 COMPETENŢA ÎN MATERIE PENALĂ

§1 Noţiunea şi formele competenţei

1.1. Noţiune

Competenţa în materie penală constă în atribuţiile pe care le are de îndeplinit,

potrivit legii, fiecare categorie de organe judiciare în cadrul procesului penal.

1.2. Formele competenţei

1.2.1. Clasificare
 forme fundamentale (competenţa funcţională; competenţa materială; competenţa teritorială);
 forme subsidiare (competenţa personală; competenţa specială).

1.2.2. Competenţa funcţională

Competenţa funcţională: formă de competenţă prin care se determină

categoriile de activităţi pe care le desfăşoară fiecare organ judiciar.

 exemplu
 organele de cercetare ale poliţiei judiciare, prin prisma competenţei funcţionale, au atribuţii legate de
desfăşurarea fazei de cercetare penală;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin prisma competenţei funcţionale, soluţionează cererile de
strămutare, recursurile în interesul legii, etc.

1.2.3. Competenţa materială

Competenţa materială: formă de competenţă prin care se stabileşte

capacitatea unui organ judiciar de a instrumenta anumite cauze penale.

 competenţa materială poate fi determinată în mod concret sau în mod abstract;

 determinare abstractă
 judecătoria judecă în primă instanţă toate infracţiunile, cu excepţia celor date prin lege în competenţa
altor instanţe;
 cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare ale poliţiei judiciare pentru orice infracţiune
care nu este dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de cercetare;
 determinare concretă
 competenţa materială a tribunalului în primă instanţă este reglementată în mod concret prin dispoziţiile
art. 27 C.pr.pen.;
 urmărirea penală se efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror pentru o serie de infracţiuni
reglementate expres în art. 209 alin. 3 C.pr.pen.;
 sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale relative la competenţa materială:
 nulitatea absolută, care poate fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau din oficiu, pe tot parcursul
procesului penal, până la pronunţarea hotărârii definitive (art. 197 alin. 2 şi 3 şi art. 39 alin. 1 C.pr.pen.).

1.2.4. Competenţa teritorială

Competenţa teritorială: formă de competenţă prin intermediul căreia se

repartizează cauzele penale din punct de vedere teritorial, între organe judiciare
penale de acelaşi grad.

 repartizarea cauzelor penale se realizează pe linie orizontală, astfel:

 judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ (cel puţin două) şi în municipiul Bucureşti (în fiecare sector);
 tribunalele funcţionează în fiecare judeţ (cu sediul în municipiul reşedinţă) şi în Bucureşti;
 curţile de apel funcţionează în circumscripţii care cuprin mai multe tribunale; în prezent există un număr
de 15 curţi de apel;
 tribunalele militare funcţionează în Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca şi Timişoara
  tribunalul militar teritorial funcţionează în Bucureşti, având competenţă teritorială pentru întreg teritoriul
ţării;
 Curtea Militară de Apel funcţionează în Bucureşti, având competenţă pentru întreg teritoriul ţării;
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are ca circumscripţie întreg teritoriul ţării;
 parchetele sunt constituite pe lângă fiecare instanţă judecătorească, corespunzându-le aceeaşi
circumscripţie teritorială;
 secţiile maritime şi fluviale înfiinţate prin Decretul nr. 203/1974 (secţiile maritime şi fluviale care
funcţionează pe lângă instanţele din Constanţa îşi exercită competenţa teritorială într-o circumscripţie
cuprinzând judeţele Constanţa şi Tulcea, marea teritorială şi Dunărea până la mila marină 64 inclusiv;
secţiile maritime şi fluviale care funcţionează pe lângă instanţele din Galaţi îşi exercită competenţa
teritorială într-o circumscripţie cuprinzând celelalte judeţe ale ţării şi Dunărea de la mila 64 în amonte
până la kilometrul fluvial 1075);
 competenţa teritorială se stabileşte distinct, în funcţie de mai multe ipoteze, după cum infracţiunea s-a săvârşit
în ţară sau în străinătate;
 ipoteza în care infracţiunea s-a săvârşit în ţară:
 criteriul preferinţei legale, pentru infracţiunile săvârşite de persoane fizice, care se aplică în situaţia sesizării
simultane, în funcţie de:
o locul unde a fost săvârşită infracţiunea;
o locul unde a fost prin făptuitorul;
o locul unde locuieşte făptuitorul;
o locul unde locuieşte persoana vătămată;
 criteriul preferinţei legale, pentru infracţiunile săvârşite de persoanele juridice, care se aplică în situaţia sesizării
simultane, în funcţie de:
o locul unde a fost săvârşită infracţiunea;
o locul unde se află sediul persoanei juridice;
o locul unde locuieşte persoana vătămată sau unde aceasta îşi are sediul;
 criteriul preferinţei cronologice; se aplică în situaţia în care mai multe organe judiciare au fost sesizate în
momente diferite, competenţa revenind organului mai întâi sesizat;
 ipoteza în care infracţiunea s-a săvârşit în străinătate
 instanţele civile sau militare în a căror circumscripţie îşi are domiciliul sau locuieşte făptuitorul (art. 31 alin.
1 teza I C.pr.pen.);
 Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti (sau celelalte instanţe din Bucureşti, competente după materie şi după
calitatea persoanei), în ipoteza în care făptuitorul nu are domiciliul şi nici nu locuieşte în România (art. 31 alin. 1
teza finală C.pr.pen.);
 instanţa în a cărei circumscripţie se află primul port român în care ancorează nava sau primul loc de aterizare pe
teritoriul român când infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului ţării pe o navă sau aeronavă (art. 31 alin. 2
şi 3 C.pr.pen.);
 instanţa prevăzută în art. 31 alin. 1 C.pr.pen., în ipoteza în care nava nu ancorează într-un port român ori
aeronava nu aterizează pe teritoriul român (art. 31 alin. 4 C.pr.pen.);
 sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale relative la competenţa teritorială este nulitatea relativă, care poate
fi invocată de oricare din părţi, de procuror sau chiar din oficiu, numai până la citirea actului de sesizare în faţa
primei instanţe de judecată (art. 197 alin. 1 şi 4 şi art. 39 alin. 2 C.pr.pen.).

1.2.5. Competenţa personală

Competenţa personală: formă de competenţă prin intermediul căreia se

stabilesc organele judiciare care pot soluţiona anumite cauze penale în funcţie
de calitatea făptuitorului.

 prezintă relevanţă numai calitatea făptuitorului, nu şi calitatea celorlalte părţi; per a contrario, dobândirea calităţii
după săvârşirea infracţiunii nu determină schimbarea competenţei penale (art. 40 alin. 2 C.pr.pen.);
 prin excepţie, dobândirea vreuneia din calităţile prevăzute în art. 29 pct. 1 C.pr.pen. va conduce la schimbarea
competenţei;
 când competenţa instanţei este determinată de calitatea inculpatului, instanţa rămâne competentă să judece cauza,
chiar dacă inculpatul, după comiterea infracţiunii, nu mai are acea calitate, în următoarele cazuri (art. 40 alin. 1
C.pr.pen.):
 fapta are legătură cu atribuţiile de serviciu ale făptuitorului;
 s-a dat o hotărâre în primă instanţă;
 sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale relative la competenţa personală: nulitatea absolută, care poate fi
invocată de oricare din părţi, de procuror sau din oficiu, pe tot parcursul procesului penal, până la pronunţarea
hotărârii definitive (art. 197 alin. 2 şi 3 şi art. 39 alin. 1 C.pr.pen.).

1.2.6. Competenţa specială

Competenţa specială: formă de competenţă care revine unor organe judiciare

special înfiinţate pentru soluţionarea unor cauze penale ce privesc infracţiuni dintr-o
anumită ramură de activitate.

 competenţa secţiilor maritime şi fluviale care funcţionează în cadrul instanţelor de la Constanţa şi Galaţi cu
privire la infracţiuni săvârşite în legătură cu regimul navigaţiei maritime şi fluviale;
 tribunalele militare judecă în primă instanţă infracţiunile prevăzute în art. 348-354 C.pen. săvârşite de militari;
din această perspectivă se observă o specializare a acestor instanţe prin raportare la specificul infracţiunii
săvârşite.

§2 Competenţa instanţelor judecătoreşti

2.1.Competenţa judecătoriei (art. 25 C.pr.pen.)
 competenţa funcţională
 judecătoria judecă numai în primă instanţă;
 competenţa materială
 judecătoria judecă toate infracţiunile cu excepţia celor date prin lege în competenţa altor instanţe;
 competenţa teritorială
 se stabileşte potrivit art. 30 şi 31 C.pr.pen.;
 judecătoriile funcţionează în fiecare judeţ (cel puţin două) şi în Bucureşti (în fiecare sector);
 competenţa specială
 secţiile maritime şi fluviale de pe lângă judecătoriile Constanţa şi Galaţi.

2.2.Competenţa tribunalului (art. 27 C.pr.pen.)

 competenţa funcţională
 judecă în primă instanţă;
 judecă în apel;
 judecă în recurs;
 soluţionează conflictele de competenţă ivite între judecătoriile din circumscripţia sa.
 competenţa materială
 în calitate de primă instanţă tribunalul judecă o serie de infracţiuni expres prevăzute în art. 27 pct. 1
C.pr.pen. (spre exemplu, omorul, luarea de mită, infracţiunile săvârşite cu inenţie care au avut ca urmare
moartea sau siniciderea victimei, infracţiunea de spălare a banilor etc.)
 în calitate de instanţă de apel tribunalul judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de
judecătorii în primă instanţă;
 în calitate de instanţă de recurs tribunalul judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de
judecătorii în cazuri anume prevăzute de lege (art. 27 pct. 3 C.pr.pen.).
 competenţa teritorială
 în fiecare judeţ şi în Bucureşti funcţionează câte un tribunal cu sediul în localitatea de reşedinţă a
judeţului, respectiv Bucureşti;
 competenţa personală
 în anumite cazuri expres prevăzute în lege, competenţa tribunalului este determinată prin raportare la
calitatea persoanei (spre exemplu, conform art. 27 alin. 3 lit. a din Legea nr. 218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române competenţa de a judeca în fond infracţiunile comise de agenţii de poliţie care au
calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare aparţine tribunalului);
 competenţa specială
 secţiile maritime şi fluviale ale tribunalelor Constanţa şi Galaţi, potrivit Legii nr. 191/2003, judecă o serie de
infracţiuni săvârşite la regimul navigaţiei maritime şi fluviale (spre exemplu, preluarea fără drept a comenzii
sau controlului unei nave; împiedicarea îndeplinirii atribuţiilor de serviciu ale personalului navigant, etc.).

2.3. Competenţa curţii de apel (art. 281 C.pr.pen.)

 competenţa funcţională
 judecă în primă instanţă;
 judecă în apel;
 judecă în recurs;
 soluţionează conflictele de competenţă ivite între tribunalele din circumscripţia sa, judecătoriile şi
tribunalele din circumscripţia sa, judecătorii din circumscripţia unor tribunale diferite, dar situate în
circumscripţia sa;
 soluţionează cererile prin care s-a solicitat extrădarea sau transferul persoanelor condamnate în
străinătate;
 competenţa materială şi personală
 în calitate de primă instanţă, curtea de apel judecă
o infracţiunile contra siguranţei naţionale a României prevăzute în Codul penal şi în legi speciale;
o infracţiunile prevăzute în Codul penal în art. 2531, art. 273-276 când s-a produs o catastrofă de cale
ferată şi infracţiunile contra păcii şi omenirii;
o infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi tribunale şi de procurorii de la parchetele
 care funcţionează pe lângă aceste instanţe, precum şi de avocaţi, notari publici, executori
judecătoreşti şi de controlorii financiari ai Curţii de Conturi;
o alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa (spre exemplu, conform art. art. 27 alin. 1 lit. b din Legea
nr. 218/2003 privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, infracţiunile comise de ofiţerii de poliţie,
până la gradul de comisar-şef inclusiv, care au calitatea de organe de cercetare ale poliţiei judiciare se
judecă în primă instanţă de curtea de apel);
 în calitate de instanţă de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor penale pronunţate în primă instanţă de
tribunale;
 în calitate de instanţă de recurs judecă recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate de tribunale în apel,
precum şi în alte alte cazuri anume prevăzute de lege;
 competenţa teritorială
 în prezent există un număr de 15 curţi de apel, fiecare având în circumscripţie mai multe tribunale.

2.4. Competenţa tribunalului militar (art. 26 C.pr.pen.)

 competenţa funcţională
 judecă numai în primă instanţă;
 competenţa materială şi personală
 judecă infracţiunile prevăzute în art. 331-352 C.pen., precum şi alte infracţiuni în legătură cu îndatoririle de
serviciu, comise de militari până la gradul de colonel inclusiv, cu excepţia celor date în competenţa altor
instanţe;
 judecă alte cauze anume prevăzute de lege;
 competenţa teritorială
 funcţionează în Bucureşti, Iaşi, Cluj-Napoca, Timişoara, având în circumscripţie mai multe judeţe.

2.5. Competenţa tribunalului militar teritorial (art. 28 C.pr.pen.)

 competenţa funcţională
 judecă în primă instanţă;
 judecă în apel;
 judecă în recurs;
 soluţionează conflictele de competenţă dintre tribunalele militare din circumscripţia sa;
 soluţionează alte cazuri anume prevăzute de lege;
 competenţa materială şi personală
 tribunalul militar teritorial judecă în primă instanţă (art. 28 pct. 1 C.pr.pen.) infracţiunile menţionate în art. 27
pct. 1 lit. a-e1 C.pr.pen. săvârşite în legătură cu serviciul de militari până la gradul de colonel inclusiv
precum şi alte infracţiuni date prin lege în competenţa sa;
 în calitate de instanţă de apel tribunalul militar teritorial judecă judecă apelurile declarate împotriva
hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunalele militare, cu excepţia infracţiunilor contra ordinii şi
disciplinei militare sancţionate de lege cu pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani (art. 28 pct. 2 C.pr.pen.);
 ca instanţă de recurs, tribunalul militar teritorial judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunalele militare în cazul infracţiunilor contra ordinii şi disciplinei militare sancţionate de lege cu
pedeapsa închisorii de cel mult 2 ani, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 28 pct. 3
C.pr.pen.);
 competenţa teritorială
 în prezent, există un singur tribunal militar teritorial cu sediul în Bucureşti şi cu competenţă pe întreg
teritoriul ţării;

2.6. Competenţa curţii militare de apel

 competenţa funcţională
 judecă în primă instanţă;
 judecă în apel;
 judecă în recurs;
 soluţionează conflictele de competenţă între tribunalele militare teritoriale sau între tribunalele militare şi
tribunalele militare teritoriale ori între tribunale militare din circumscripţia unor tribunale militare
teritoriale diferite;
 soluţionează alte cazuri anume prevăzute de lege;
 competenţa materială şi personală
 curtea militară de apel judecă în primă instanţă infracţiunile prevăzute în art. 155-173 C.pen. (infracţiuni
contra siguranţei statului) şi în art. 356-361 C.pen. (infracţiuni contra păcii şi omenirii) săvârşite de militari;
infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare şi ai tribunalelor militare teritoriale, precum şi de
procurorii militari de la parchetele militare de pe lângă aceste instanţe; alte infracţiuni date prin lege în
competenţa sa (art. 282 pct. 1 C.pr.pen.);
 ca instanţă de apel, curtea militară de apel judecă apelurile împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de
tribunalele militare teritoriale (art. 282 pct.2 C.pr.pen.);
 ca instanţă de recurs, curtea militară de apel judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunţate de
tribunalele militare teritoriale în apel, precum şi în alte cazuri anume prevăzute de lege (art. 282 pct. 3
C.pr.pen.);
 competenţa teritorială
 în prezent, există o singură curte militară de apel, cu sediul în Bucureşti şi cu competenţă pe întreg
teritoriul ţării.

2.7. Competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (art. 29 C.pr.pen)

 competenţa funcţională
 judecă în primă instanţă;
 judecă în recurs;
 judecă recursurile în interesul legii;
 soluţionează conflictele de competenţă în cazurile în care este instanţă superioară comună;
 soluţionează cazurile în care cursul justiţiei este întrerupt;
 soluţionează cererile de strămutare;
 competenţa personală
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă în primă instanţă potrivit art. 29 pct. 1 C.pr.pen., infracţiunile
săvârşite de:
o senatori şi deputaţi;
o membrii Guvernului;
o judecătorii Curţii Constituţionale, membrii Curţii de Conturi, de preşedintele Consiliului Legislativ şi
de Avocatul Poporului;
o mareşali, amirali, generali şi chestori de poliţie;
o şefii cultelor religioase, organizate în condiţiile legii, şi de ceilalţi membri ai Înaltului Cler, care au cel
puţin rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia;
o membrii Consiliului Superior al Magistraturii;
o judecătorii şi magistraţii asistenţi de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, de judecătorii de la curţile
de apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi de procurorii de la parchetele de pe lângă aceste
instanţe;
o alte cauze date prin lege în competenţa sa (spre exemplu, conform art. 96 alin. 4 din Constituţia
României, republicată, competenţa de judecată a Preşedintelui României pentru înaltă trădare
aparţine Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie);
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu judecă în apel;
 ca instanţă de recurs, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie judecă:
o recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de curţile de apel şi curtea
militară de apel;
o recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, ca instanţe de apel, de curţile de apel şi curtea
militară de apel;
o recursurile împotriva hotărârilor penale pronunţate, în primă instanţă, de Secţia penală a Înaltei
Curţi de Casaţie şi Justiţie;
 competenţa teritorială
 Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie are competenţă pe întreg teritoriul ţării.