Sunteți pe pagina 1din 4

Scaunele-Rezumat

Scaunele este piesa vidului ontologic, a absentei definitive, Eugen Ionescu exprimand
absenta, irealitatea realului, remuscarile, regretele, haosul original

Opera incepe cu prezentarea pe scurt a istoriei celor doi batrani,sot si sotie,


imaginati de autor ca având 95 si 94 de ani, ce traiesc de foarte multa vreme impreuna,
izolati de restul lumii, intr-o casa imprejmuita de apa.Existenta lor a devenit un ritual de
la care nu se mai pot abate, al depanarii acelorasi amintiri, reale sau inventate, al
marturisirii acelorasi regrete pentru ce ar fi putut sa fie si n-a fost, al acelorasi
enervari,alintari,accese sentimentale.
Ei pregatesc seara marelui eveniment, in care Batranul va transmite omenirii
“mesajul sau”, la care lucreaza de-o viata.Pentru aceasta au organizat o conferinta cu o
multime de invitati:“toti proprietarii”, ”toti savantii”, ”pazitorii”, “episcopii”, ”chimistii”,
”cazangii”, ”violonistii”, ”delegatii”, “presedintii”, ”politistii”. Pentru a face mesajul mai
elocvent, Batranul a aranjat ca acesta sa fie transmis de catre Orator.
Oaspetii (Doamna, Colonelul, Frumoasa, Fotogravorul) incep sa soseasca –
prezente reala pentru cei doi batrani,invizibile insa pt spectatori.Gazdele intretin
conversatia cu musafirii, ale caror replici nu se aud, in asteptarea inceperii
conferintei.Batrana aduce mereu scaune pt invitati, care vin in nr tot mai mare,multime
anonima, nevazuta si neauzita de catre public.
Surpriza serii este sosirea Imparatului, si el invizibil.Cei doi batrani il intampina
coplesiti de emotie.Isi face aparitia si Oratorul.Intr-o stare exaltata, secondat in
permanenta de replicile ca un ecou ale Batranei, Batranul face prezentarile si da cuvantul
Oratorului, luandu-si ramas bun de la sotie.Opera are un final tragic, batranii aruncandu-
se pe fereastra, in apa, sinucigandu-se.

Scaunele este piesa vidului ontologic, a absentei definitive, Eugen Ionescu exprimand
absenta, irealitatea realului, remuscarile, regretele, haosul original
2

Comentariu

Pe insula lor, in blocul unde batranul nu este decat un biet portar urmeaza sa vie
invitatii care vor primi mesajul. Cu cat se apropie sosirea oaspetilor cu atat mai mult
incepe sa pluteasca in aer o amenintare dublata de spaima. Batranii continua sa vorbeasca
despre vreme, despre un oras Paris de care nu se mai stie nimic, vorbesc dar nu
comunica, nu mai pot si batranul striga "Ah! mi-e asa de greu sa spun ce vreau... Trebuie
sa spun totul". Ar vrea sa spuna totul, sa transmita "mesajul" lumii animale, vegetale,
obiectuale si umane.
A chemat aici ca intr-o arca a lui Noe reprezentantii tuturor regnurilor si obiectelor. La
auzul soneriei, speriati putin, constienti ca nu pot da inapoi, cei doi intra in joc.
Peste cîteva clipe se aude din nou soneria. Bătrînul merge să întîmpine noul invitat, iar
bătrîna aduce un scaun. Noii sosiţi erau o doamnă căreia i se spunea Frumoasa şi soţul ei,
care era Fotogravor. Între timp Bătrîna aduce un scaun, apoi mai aduce unul. Urmează
tradiţionalele prezentări. Bătrînul poartă o discuţie cu Frumoasa incercînd să-i facă curte,
în timp ce Bătrîna îi făcea curte Fotogravorului. După o lungă discuţie în care bătrînii
vorbesc cu invitaţii invizibili se aude iar soneria. Bătrînul merge să deschidă, iar Bătrîna
să aducă scaune.
Bătrînul primeşte patru invitaţi invizibili, care erau de profesie ziarişti, şi îi spune
Bătrînei să mai aducă scaune şi mereu îi spune acesteia să aducă mai repede scaunele.
Bătrînul apoi îşi cere scuze şi mai aduce cîţiva noi invitaţi invizibili. Urmează
prezentările. După care vin iar şi iar alţi invitaţi . Bătrînul e copleşit, abia trăgndu-şi
sufletul îi plasează pe oamenii invizibili, în timp ce Bătrîna se grăbeşte cît poate aducînd
scaune.
De afară se audedin ce în ce mai tare şi mai aproape lunecarea bărcilor pe apă. Bătrînul şi
Bătrîna continuă mişcarea indicată mai sus, deschid uşi, aduc scaune. În momentul în
care uşile încetează cu totul să se deschidă şi să se închidă iar soneriile nu se mai aud,
trebuie creată senzaţia că scena este arhiplină. Numărul scaunelor aduse în scenă trebuie
să fie foarte mare, cel puţin patruzeci, chiar mai multe dacă se poate. Ele sosesc foarte
repede, din ce în ce mai repede. Da un moment dat, scaunele nu mai reprezintă personaje
determinate, ci mulţimea. Ele capătă un rol în sine.
La un moment dat nu mai ajung scaune şi unii dintre invitaţii invizibili sunt nevoiţi să
stea în picioare. Se crează o harababură de nedescris, împins de mulţime Bătrînul va face
aproape turul complet al scenei şi va ajunge la fereastra din dreapta. Bătrîna va face
aceeaşi mişcare dar în sens invers, ajungînd la fereastra din stînga. Bătrînii în timp ce fac
mişcările indicate spun mereu invitaţilor să nu se împingă. Bătrînii în sfîrşit ajung fiecare
aproape de fereastra lui, Bătrînul în stînga iar Bătrîna în dreapta.

Fiindcă erau atît de mulţi invitaţi, ei au ajuns să nu se mai vadă, recunoscîndu-se doar
după glas. Aşteptînd Oratorul fiecare va vorbi în colţul lui cu invitaţii. Apoi apare
împăratul care e tot un personaj invizibil. Bătrînul trece prin mulţime, ajunge la acesta şi
începe să i se plîngă, apoi întruna îi repetă faptul că totul va începe curînd pentru că
trebuie să vină Oratorul, cel ce va spune mesajul Bătrînului.
Peste cîtvai timp vine Oratorul, care e un personaj real. Oratorul urcă pe scenă. Bătrînul
duce un mic discurs în care mulţumeşte tuturor pentru tot şi îşi i-a rămas bun de la toţi.
3

Bătrînul şi Bătrîna se aruncă în acelaşi timp, fiecare pe fereastra lui, stigînd: „Trăiască
Împăratul!”. Brusc se face linişte; se aude în cele din urmă zgomotul surd cu care cad
cele două corpuri în apă.
Oratorul, după o tăcere prelungită, se hotărăşte să vorbească în faţa rîndurilor de scaune
goale, reuşeşte să-i facă pe oamenii invizibili să priceapă că e surd şi mut. Face semne de
surdomut, eforturi disperate pentru a se face înţeles, apoi horcăie, geme, scoate sunete
guturale de mut. Nuputincios, lasă braţele în jos, apoi bursc i-a venit o idee să scrie pe
tablă ceva, însă nu reuşeşte să scrie nimic clar. Apoi brusc coboară de pe podium, si iese.
Se aud pentru prima dată zgomote făcute de oamenii invizibili: hohote de rîs, tuşituri
ironice, la început slabe, apoi tot mai tare, apoi treptat vor deveni tot mai slabe.
Cuvintele joaca in piesa “Scaunele” un rol mai degraba secundar: dialogurile sunt
banale,pline de clisee si stereotipii; tentativa Batranului de a-si transmite mesajul catre
omenire esuaeaza lamentabil;Oratorul este surdo-mut.Prezenta muta a personajelor
invizibile este lasata sa fie perceputa auditiv de catre spectatori o singura data, in finalul
piesei.
Piesa sugereaza faptul ca cei doi batrani au ajuns sa formeze un cuplu atat de
strans sudat,prin trecerea timpului,prin izolarea lor fata de ceilalti sau prin obisnuintele
comune,incat nici unul nu mai poate exista independent de celalalt si,adesea,cei doi tind
sa se confrunte unul de altul.

Fiind o piesa care se joaca pe scena si continand o multime de indicatii


regizorale,este evident ca opera ”Scaunele” se incadreaza in genul
dramatic,specia”teatru absurd”.
Elementele ce dovedesc ca lucrarea lui Eugen Ionescu este teatru absurd sunt
reprezentate prin
- personajele si situatiile nefiresti
- personajele sunt invizibile, Batranul comunicand totusi cu ele,
- Oratorul e surdo-mut,
- personajele sunt vag conturate,cu o identitate incerta,
- nu se cunosc numele invitatilor,singurele identitati fiind: ”Doamna”, “Colonelul”,
”Frumoasa”, ”Fotogravorul”,
- aceleasi personaje capatand semnificatie simbolica: ele prin intermediul scaunelor
devin interlocutorii de baza carora li se confeseaza cei doi batrani.

Aceasta idee de teatru absurd mai e accentuata de tema piesei: golul sufletesc combinat
cu incomunicarea, scanteia ce duce la sufenrinta batranilor.
Temele sale predilecte sunt lipsa de sens a existentei, golul sufletesc,dezarticularea
limbajului, incomunicarea, claustrarea, acapararea omului de automatisme si stereotipii,
sugerandu-se imposibilitatea de a iesi din acest impas.
4

Doi bătrâni consideră iubirea ca pe însăşi complexitatea universului reflectat în persoana


iubită, până la punctul de a abdica de la propria lume pentru a trăi în persoana celuilalt.
O privire asupra eroului care, prin acţiunile sale, încearcă să-şi lase amprenta în decursul
istoriei, să se insereze în universul mitic, şi, prin aceasta, să se apropie de imortalitate.
Sacrificiu ce-l obligă să creeze o relaţie strânsă cu polisul, colectivul. Fără această
legătură, orice acţiune, orice act eroic, orice situaţie tragică îşi pierde sensul şi
punctul culminant la care se ajunge este vidul.

La 23 iunie 1951, Ionescu nota in legatura cu Scaunele: Scriind ,,Oratorul” [primul titlu
al piesei], ,,vad” foarte limpede personajele ,,invizibile”. Pentru moment, mi-e greu sa le
aud vorbind. Sunt, fara indoiala, obosit.

Cu mijloacele limbajului, ale gesturilor, ale jocului, ale accesoriilor, sa exprimi golul.

Sa exprimi absenta.

Sa exprimi regretele, remuscarie.

Irealitatea realului. Haos originar.

Vocile la sfarsit, zgomot al lumii, galagie, sfaramaturi de lume, lumea piere in fum, in
sunete si culori ce se sting, ultimele temelii se prabusesc sau mai curand se disloca. Ori
se topesc intr-un fel de noapte. Sau intr-o stralucitoare, orbitoare lumina.

Vocile in final: zgomot al lumii, noi, spectatorii.

Se pot spune despre aceasta piesa lucruri contradictorii si totusi deopotriva de


adevarate. (…)

Un prieten imi spune: ,,E foarte simpu; vrei sa spui ca lumea este creatia subiectiva si
arbitrara a mintii noastre?” A mintii noastre, da, nu a mintii mele. Eu cred ca inventez o
limba si imi dau seama ca o vorbeste toata lumea.