Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane Curs:Istoria obştilor săteşti

Secţia: Istorie Profesor:Trâmbaciu Ştefan

Anul: III Student: Ivan Iulian

Conducerea obştii şi relaţiile

obştilor săteşti cu stăpânii feudali

1
 „Problema conducerii obştilor săteşti libere la români este una dintre cele mai grele
şi mai puţin lămurite din istoria comunităţilor săteşti”1.
Înainte întemeierii statului feudal, dar şi în prima parte de la înfiinţarea acestui,
statele libere, obştiile, au avut conducători leşi, numiţi cneji sau juzi. Aceşti membrii
ai obştii devin dregători ereditari ai obştii, ai satului, ai satului însă u au o stăpânire
deplină asupra satului.
Între cnezi şi juzi, există o deosebire; aceea că pe când cneji conducea satul fiind
aleşi în mod ereditar, juzii erau fie aleşi, fie numiţi.
Un lucru important este că obştile nu erau conduse într-un mod invididualde un şef
administrativ, ci de o conducere colectivă, de un sfat şi de bătrâni satului.
În ceea ce priveşte relaţiile obştilor săteşti cu stăpânii feudali ridicaţi din interiorul
obştii, prestaţiile în muncă sau în natură datorate acestora aveau mai mult un caracter
familial, deci individual,ele producându-se sub controlul colectivităţii şi fiind
permanent frânate de puterea tradiţiilor.
Privind în ansamblu relaţiile particulare oglindite de documentele mai târzii, regula
pentru soarta acestor mici feudali români, în curs de afirmare, nu a fost transformarea
lor în stăpâni feudali, efectivi ai obştilor săteşti, ci decăderea treptată prin întoarcere în
mijlocul colectivităţii, în condiţiile apariţiei unui feudal străin, în sens teritorial sau
etnic, sprijinit sau privilegiat mai cu seamă de către autorităţile regale.(Acest lucru
fiind valabil în special în Transilvania). În anumite zone, această evoluţie a feudalităţii
româneşti a avut drept rezultat menţinerea până la sfârşitul evului mediu a unor
autonomii ţărăneşti locale, formată din obşti săteşti libere, precum cele din părţile
Vrancei, Câmpulungului, sau ale codrilor Tigheciuleni. În Ţara Românească, în
secolele al XVI-lea şi al XVII-lea, sate libere de moşneni, au în mijlocul lor un
dregător, ales dintre membrii obştii, care poartă titlul de „pârcălab”. Însă aceste cazuri
de saturi libere cu un pârcălab în frunte sunt foarte rare.
1
P.P. Panaitescu „Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova, Orânduirea feudală”, Ed.
Academiei republicii populare române, 1964, p. 123

2
 În general atunci când se vindea un sat întreg de moşneni şi se indică toate numele
sătenilor, nu numai că nu apare niciun pârcălab, dar niciun sătean nu poartă un titlu
prin care să arate că este primar sau dregător al satului. În poruncile domneşti adresate
satelor, destul de numeroase, domnul nu se adresează niciodată judelui, primarului sau
alt titlu, „şi sătenilor”, ci întotdeauna fie „vouă satului”, fie „fie oamenilor buni şi
bătrâni”. În afară de cazurile amintite mai sus şi de câţiva alţi pârcălabi, în marea
majoritate a actelor nu apar niciun fel de cârmuitori ai satelor.
În ceea ce priveşte satele aservite, satele stăpânite de boieri şi mânăstiri, acestea
aveau cu siguranţă conducători. Este vorba de un reprezentant al stăpânului ales în
acele sate în care stăpânul nu-şi avea locuinţa permanentă, curte boierească. De
exemplu în 1603, Ieremia Movilă dă o carte egumenului de la mânăstire Probota şi
„vătămanului meu din satul Văleni”2. La 1622, Ştefan Tomşa scrie „vătămanilor şi
tuturor vecinilor din satele Trăisteni şi Tiunorica”, aşadar vătămanii erau conducătorii
satelor cu vecini ai satelor aservite. La 1623, Ştefan Tomşa se adresează satului
Voroneşti al mânăstirii Galata, şi vătămanului din satul Voroneşti. Vătămaşii erau
numiţi de stăpânul satului, erau reprezentanţii acestuia şi nu ai sătenilor faţă de
stăpâni. Dovadă că la 1634 Vasile Lupu întăreşte lui Ionaşco Jorea în satul Văcăreşti „
să aibă a-şi pune vătăman pe cine va fi voia lui, cumu-i obiceaiul.”
La 1428, Alexandru cel Bun întăreşte fiilor lui Ivan vornicul, între altele satul,
„unde a fost cneaz Stan”. Asemenea denumiri de sate după vătăman sunt numeroase
în veacul al XV-lea şi aceşti vătămani nu pot fi simpli împuterniciţi, ai boierului, căci
satul nu se poate numi în privilegiul domnesc după un element nepermanent care
poate fi schimbat adesea şi la intervale scurte de stăpân.
Vătăman, termen rusesc, înseamnă conducătorul unei cete. Aşadar, vătămanul era la
început ca şi cneazul, un stăpân de sat anterior fondării domniei.
Rămânând apoi sub stăpânirea unor boieri care acaparează pământurile, ei, sau o parte
dintre dânşii sunt reduşi la rolul de reprezentanţi ai stăpânului în sate. De aceea sensul

2
Ibidem, p. 132

3
denumirii de vătăman s-a schimbat în secolul al XVII-lea când vătăman este titlul
reprezentantului stăpânului faţă de obştea aservită.
Termenul de vătăman se întâlneşte numai în Moldova, nu-l găsim şi în Ţara
Românească. Tot doar în Moldova şi doar în satele aservite întâlnim şi un al doilea
dregător al boierului numit „deregător”. La 1620, Gaspar Graţiani acordă privilegiu
pentru mânăstirea Sf. Sava şi „deregătorului şi vătămanului din satul Hurlicani”. În
Ţara Românească găsim aceaşi situaţie, satele stăpânite de feudali erau conduse de un
reprezentant al stăpânului numit de acesta din obşte. Acest reprezentant al stăpânului
faţă de obşte se numea „pârcălab”.
În secolele XIV-XV, satele aservite păstrează încă aspectul unor grupări sociale
strâns legate, atât de strâns încât satul era considerat de feudal ca un întreg asupra
căruia el nu-şi putea îngădui, încă unele abuzuri. Feudalul nu putea sparge unitatea
satului şi înstrăina părţi din el, putea împărţi doar venitul lui cu cel al căruia îi dăruia
sau îi vindea o parte din sat. În urma cotropirii obştii, peste dreptul de proprietate al
ţăranilor asupra pământului se suprapusese cu el al feudalilor, ţăranii rămânând numai
cu dreptul de posesiune. În proprietatea particulară continuă să rămână, însă,
inventarul gospodăriei lor, uneltele de muncă şi vitele.
Dependenţa ţăranilor faţă de stăpânul feudal decurgea din dreptul de proprietate al
feudalului asupra pământului şi din proprietatea necompletă asupra producătorilor
direcţi. Această dependenţă avea două laturi principale: prima era cea social
economică iar a doua cea personală.
Expresia materială esenţială a dependenţei social economice constituia ansamblul
dărilor şi slujbelor la care erau obligaţi ţăranii faţă de feudali. Din izvoare reiese că, în
secolele XIV-XV în Ţara Românească şi Moldova forma predomninantă a rentei
feudale era renta în produs, sub forma dijmei. Ţăranii erau obligaţi să dea stăpânului
feudal dijme din majoritatea produselor obţinut în gospodăria lor proprie. În afara
acestei obligaţii, ţăranii dependenţi trebuiau să presteze muncă gratuită pe partea de
pământ rezervată stăpânului feudal pe aşa numită rezervă seniorală; la arat, semănat,
secerat, strângerea recoltelor, cositul şi strânsul fânului etc.

4
 Obligaţiile ţăranilor dependenţi nu erau aceleaşi peste tot ele variau
Existenţa unor cârmuitori numiţi de boier sau de mânăstire, atât în Moldova , cât şi
în Ţara Românească, în satele stăpânite de aceştia, înseamnă obştea sub forma ei
aservită continuă să existe. Stăpânul nu se adresează individual fiecărui ţăran, ci are
un reprezentant al său faţă de obştea de vecini (rumâni) , vătămanul, vreadnicul sau
pârcălabul, numit de dânsul. Existenţa acestui dregător al stăpânului schimbă
organizarea veche a obştii, care în general nu avea conducător şi se cârmuia de către
un sfat al bătrânilor. Dar probabil că şi pârcălabii sau vătămanii de sate se sfătuiau cu
bătrânii satului şi acest organ nu dispare odată cu numirea unui pârcălab sau vătăman.
Cea mai generală conducere a satelor libere, a obştilor, era conducerea colectivă a
sfatului obştii şi a „oamenilor buni şi bătrâni”3. Existenţa unui sfat al obştii, ţinut după
un ritual cu oarecare solemnitate la biserica satului, unde se fac rugăciuni înainte de
şedinţă este dovedită documentar. La această adunare a satului se aduceau mărturii
colective ale obştii, se judecau anumite treburi interne ale ei, se aduceau învinuiri şi se
asculta apărarea celor învinuiţi. Într-un act deosebit de interesant din 1620 se arată că
mitropilitul Ţării Româneştii, Luca a dat carte de blestem împotriva celor ce nu vor
mărturisii adevărul despre stăpânirea unei ocine în satul Cotişel.4
Şi în Moldova era o adunare a satului, dovadă că o serie de acte civile, vânzări,
adoptări, etc. Se fac „înainte megieşilor”, sau înaintea a oamenilor buni din sat.
La aceste adunări şi în alte împrejurări, în care satul trebuie să fie reprezentant apar
„oamenii buni şi bătrâni”. Aceştia formează o instituţie a obştilor care se întâlneşte şi
la slavi şi la germani. În tot evul mediu „bătrânii” devin sinonimi cu pătura
conducătoare, cu cei ce cârmuiesc, care au şi o stare privilegiată. De asemenea
cuvântul „senior”, aplicat nobilor, stăpânilor feudali înseamnă în limbă latină
„bătrân”. Aşadar înţelesul expresiei „oameni buni şi bătrâni”, raportată la obştile de

3
Ibidem p. 135
4
Istoria Românilor, volumul III, Genezele româneşti,
Editura Academiei române p. 211

5
moşneni şi răzeşi, priveşte în genere o categorie socială importantă, nu numai prin
vituţi morale şi vârstă ci mai ales prin situaţia de avere şi a vazei care o dă averea.
Existenţa în obşte a „oamenilor buni şi bătrâni” este o dovadă de diferenţiere
socială în obşte, de ridicare a unor semeni mai influenţi prin starea lor materială. Ea
presupune existenţa unei egalităţi de drepturi în obşte.
Funcţia „oamenilor buni şi bătrâni” constă în primul rând în mărturiile date în
numele satului. La 1591, pentru o contestaţie de hotare în satul Corzi, „boierul
domniei mele a cercetat şi a adeverit cu 42 de boieri buni şi bătrâni dimprejurul
locului”(aceşti boieri sunt de fapt megieşi).
Oamenii buni şi bătrâni nu numai că mărturisesc şi aşază hotarele, dar dau chiar
acte emanate de la dânşii pentru stabilirea acestor hotare. Ei nu sunt simpli martori ai
omului domnesc trimis la hotărnicie, ci organul care determină hotarele şi dau actul de
proprietate, ce urmează apoi să fie confirmat de cancelaria domnească.
Sunt destul de frecvente cazurile când „oamenii buni şi bătrâni” preţuiesc valoarea
unui pământ a unui cal, a unei pagube în general.5
Prin urmare „bătrânii satului”, stau alături de vornic, purtau corespondenţa satului
cu alte localităţi şi ţineau legătura cu domnia. Este posibil ca şi în alte sate bătrânii cu
înţelesul social pe care l-am definit mai sus cârmuiau de fapt satul dar pentru alte sate
ne lipsesc corespondenţe, în felul celor de la Câmpulung.

5
P.P. Panaitescu „Obştea ţărănească în Ţara Românească şi Moldova, Orânduirea feudală”, Ed.
Academiei republicii populare române, 1964 p.164

6
Bibliografie:
***Istoria Romînilor, volumul II, Ed. Academiei
Republicii Române
***Istoria Românilor, volumul III, Genezele româneşti,
Editura Academiei române
Panaitescu P.P. „Obştea ţărănească în Ţara Românească
şi Moldova, Orânduirea feudală”, Ed. Academiei
republicii populare române, 1964