Sunteți pe pagina 1din 5

Bizanţul şi prima cruciadă

Înaintea declanşării mişcării cruciate (1096-1289), ce avea să schimbe


cursul istoriei europene, cu implicaţii hotărâtoare pentru evoluţia raporturilor
Bizanţ-Occident, imperiul se afla la capătul unei perioade dificile, depăşită
de energicul Alexios Comnenul, fără însă ca Bizanţul să-şi regăsească
prestigiul şi prosperitatea din glorioasa vreme a Macedonenilor1.
În Asia Mică situaţia rămânea în continuare foarte gravă, chiar dacă
împăratul eliminase pericolul reprezentat de emirul Tzachos. Regiunea
rămânea în continuare dominată de sultanatul de Rum, cu centrul la Niceea,
dar Alexios căuta mercenari pentru a prelua iniţiativa în relaţiile cu factorii
politici selgiucizi. Propaganda orientală din secolul XII, bine regizată de
cercurile antibizantine cu interese de ordin militar şi politic în Orientul
bizantin în frunte cu regatul normand sud-italian, a subliniat lipsa de
recunoştiinţă a bizantinilor faţă de o mişcare pornită în sprijinul lor. Chiar
dacă este admisă prezenţa unor soli bizantini la consiliul de la Piacenza
(martie 1095), în căutare de sprijin, basileul cerea Vestului mercenari pentru
a-i combate politic şi militar pe musulmanii din Asia Mică, în schimb,
Alexios, ca întreaga lume bizantină era profund străin ideii de război sfânt,
cu mulţimi fanatice pornite să elibereze Locurile Sfinte şi să cucerească
bogăţiile fabuloase ale Orientului, din care nu lipsea Bizanţul. Alături de
aceste mulţimi, mânate din spate de credinţa lor fără margini şi de sărăcie,
şi-au dat întâlnire la Constantinopol principi şi negustori cu interese pur
materiale, care au folosit mişcarea pentru atingerea scopurilor lor.
Pentru bizantini, cruciada, cu dimensiunile ei mistice, era greu de
înţeles şi primejdioasă pentru o monarhie controlată riguros de împărat; dar
autorităţile imperiale n-au ezitat s-o utilizeze pentru recuperarea teritoriilor
din Asia Mică. Din aceste diferenţe fundamentale dintre cele două jumătăţi
ale creştinătăţii, născute din evoluţiile lor divergente şi din interesele
complet distincte ale celor două părţi, aveau să apară neînţelegerile şi chiar
conflictele dintre bizantini şi latini în cursul expediţiei, care însă la
începuturile ei se considerau „fraţi creştini”2.
La chemarea papei Urban al II-lea şi a Bisericii Catolice, sute de mii
de latini din straturile societăţii occidentale, aflată într-o perioadă de
suprapopulare şi de dezvoltare economică rudimentară, au pornit spre
Orient. Mişcarea a depăşit orice aşteptare din partea iniţiatorilor care nu mai

1
Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului bizantin, Bucureşti 1981, p. 123
2
Ilie, Grămadă Cruciadele, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1961 p.23
erau capabili să o controleze. Mulţimile înrolate sub steagul crucii, pornite
îndeosebi din Franţa şi Germania pătrund pe teritoriul imperiului şi provoacă
autorităţilor bizantine imense dificultăţi. Sunt valurile „cruciadei populare”
sau „cruciadei săracilor”3. Conduse de Gautier sans Avoire şi Petre Eremitul,
mulţimile ajung la Constantinopol, fără arme şi căpetenii militare (iulie-
august 1096); cu toate insistenţele bizantine de a aştepta sosirea celorlalţi
cruciaţi, cetele dezorganizate trec în Asia Mică şi atacă pe selgiucizi, care le
măceleresc aproape în întregime (octombrie 1096). Abia în ultimele două
luni ale anului 1096 îşi fac apariţia la Constantinopol fruntaşii „cruciadei
cavalerilor” care continuă să vină până în primăvara anului următor,
provocând autorităţilor imperiale aceleaşi greutăţi, ca şi cei dintâi cruciaţi.
După cinci săptămâni de asediu al cruciaţilor, Niceea, capitala
sultanatului de Rum, se predă în mâinile basileului, după ce acesta a tratat
separat cu garnizoana turcă din oraş; faptul a nemulţumit pe cruciaţi, care
doreau să prade cetatea cucerită, ducând la primele tensiuni dintre împărat şi
fruntaşii expediţiei (mai-iunie 1097).
În vreme ce cruciaţii dădeau loviturile principale asupra armatelor
selgiucide, o expediţie bizantină sub comanda lui Ioan Ducas, cumnatul
împăratului atacă întreaga faţadă egeică a Asiei Mici (vechile theme
Thrakeison şi Kibyratoion, cu oraşele Smyrna, Ephes, Sardes, şi Attolia.
În paralel, Alexios Comnenul ocupă Bithinia, imperiul
regăsindu-şi astfel baza vechii sale puteri economice şi militare (vara 1097).
Învins sultanul îşi mută capitala de la Niceea, în interiorul peninsulei la
Iconion. La sfârşitul primelor două luni de acţiune comună, are loc
întrevederea de la Pelekonon dintre basileu şi cruciaţi; după ce cruciaţii au
fost plătiţi cu daruri de împărat, participanţii reînnoiesc promisiunile faţă de
imperiu. Sub conducerea unui corp bizantin, în frunte cu generalul Tatikios,
care urma să ia în stăpânire teritoriile cucerite, cruciaţii îşi reiau marşul pe
vechiul drum militar Dorylaion-Iconion-Ceasareea-Germanica-Antiochia. În
confrunarea cu sultanul Kilidj-Arslan, cruciaţii zdrobesc principalele forţe
selgiucide la Dorylaion, înfrângere ce duce la dislocarea sultanatului de
Rum. Marşul continuă, fără să întâmpine rezistenţă, până sub zidurile
Antiochiei; după opt luni de asediu (octombrie 1097-iunie 1098) marea
cetate a Orientului cade în mână cruciaţilor4. Dar aici începe ruptura în
tabăra aliaţiilor; cu toate protestele lui Tatikios, ale contelui de Touluse şi de
altor fruntaşi cruciaţi, Bohemund pune bazele unui principat propriu în
Antiochia şi refuză să-l predea împăratului; potrivit acordului de la
Constantinopol. Evenimentele provoacă disensiuni în armata cruciată între
3
Stelian, Brezeanu , O istorie a Bizanţului, Ed. Meronia, Bucureşti 2005 p.99
4
Ibidem p. 121
Bohemnund şi gruparea rămasă fidelă basileului. Acţiunea se repetă, când
Thoros, căpetenia Edesei, cheamă în ajutor pe Baudouin de Boulougn;
acesta după ce ia în stăpânire cetatea pune bazele unui comitat la Edessa,
refuzând să predea oraşul împăratului (1098). Gestul lui Bohemund stă la
originea unui război stă la originea unui război bizantino-normand pe teren
oriental. După ce părăsise armata cruciaţilor ducele normand se află în luptă
cu armata bizantină a lui Tatikios (martie 1099) şi luptă fără succes, contra
contelui Raimond de Touluse, rămas în tabăra bizantină pentru a cuceri
cetatea Laodiceea.
În lunile următoare, principele Antiochiei încearcă să-şi lărgească
teritorial statului sau în dauna emirului de Alep şi dinaştilor armeni din
Cilicia, cu acest prilej fiind luat prizonier de emirul de Sivas.
Între timp principalele forţe cruciate, conduse de Godefroy de
Bouillon, cuceresc Ierusalimul şi masacrează cea mai mare parte a populaţiei
musulmane. Se întemeiază astfel „regatul latin al Ierusalimului”, al cărui
titular este Godefroy de Bouillon, care refuză însă să ia titlul de rege, în
schimbul celui de „apărător al Sfântului Mormânt”. Noul sistem de state
latine apărute în Orient, avea în frunte regatul de Ierusalim faţă de care
principatul de Antiochia şi comitatele de Edessa şi Tripoli erau vasale. În
următorul secol, ele aveau să fie parteneri ai politicii bizantine în bazinul
răsăritean al Mediteranei.
Prin acest prim contact dintre imperiu şi lumea feudală a
Occidentului, după multe secole de evoluţie separată, cele două jumătăţi ale
creştinătăţii descoperă identităţile lor diferite, în ciuda originilor comune ale
civilizaţiei greco-romane şi creştine. Pe acest teren de diferenţe se
reactivează prejudecăţi şi resentimente, alimentate de factori politici latini cu
interesele lor materiale antibizantine. A fost punctul de plecare al formării
psihologiilor colective din cele două lumi, ce aveau să conducă la cucerirea
latină a Constantinopolului, pe fondul degenerării ideii de cruciadă din
veacul al douăsprezecelea5.
Principalii beneficiari ai acestei expediţii creştine au fost membrii
feudalităţii războinice din Occident, care au cucerit principate şi vaste
domenii în Orient, şi cetăţile comerciale italiene, indiferente la aspectul
religios al expediţiei latine dar preocupate să-şi fixeze stabilimentele lor
economice pe coasta siriană a Mediteranei.

5
Serge, Bernstein “Istoria Europei”, vol. 2, 1971 p. 321
Bibliografie:
Berstein, Serge, “Istoria Europei”, vol. 2, 1971
Brezeanu, Stelian, O istorie a Imperiului bizantin, Bucureşti 1981
Brezeanu, Stelian, O istorie a Bizanţului, Ed. Meronia, Bucureşti
2005
Grămadă, Ilie, Cruciadele, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti 1961
Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane Materia: Istoria Bizanţului
Secţia: Istorie Profesor: Neagoe Claudiu
Anul: III Student: Ivan Iulian

Bizanţul şi prima cruciadă

Universitatea de stat din Piteşti


2011