Tudor Alexandra-Ioana

Un nou început

Donath e probabil cea mai seacă stradă din tot Clujul; parcă îmi provoacă un
sentiment de disconfort de fiecare dată când ajung prin apropierea ei...
În fiecare dimineaţă de iarnă, pe la ora 8, văd cum o Laguna îşi face loc printre
claxoane şi zăpada negricioasă din parcarea blocului turn XIV. E o clădire înaltă, care nu
diferă de celelalte blocuri de pe stradă. Mereu aceleaşi geamuri mici, fie ele din lemn de
pe vremea lui Ceaşcă, scorojite de ploi şi de vânt sau termopane nu demult montate, cu
fâşia de plastic privind spre trecători. E o combinaţie de nonculori acest bloc: alb, negru.
Tipic. Totuşi, cel cu Laguna nu pare să plece prea devreme, poate e legat prea mult de
bloc – evident, greşit.
Cum merge greoi, pe geamurile maşinii se descrie povestea străzii. Trece pe lângă
multe blocuri cenuşii, izolate termic pe la sfârşitul anului 2009, în care parcă nu locuieşte
nimeni, pe lângă zeci de pomi aproape uscaţi, ingheţaţi şi trotuare gri pe care rar mai
trece câte un domn grăbit, cu cheile într-o mână roşie şi rece – şi sigur are cel puţin două
telefoane care sună fără oprire, o soţie care nu-l vede aproape deloc acasă şi un copil care
nu-l mai recunoaşte de câţiva ani – mergând spre servici, a doua lui casă. Încep să îşi facă
apariţia dealurile Clujului. Sunt de un arămiu perfect, nicidecum albul din poveştile
bunicilor şi apoi se văd numeroase case, care de care mai mari, dar mereu mohorâte –
poate din cauza vremii, poate din cauza oamenilor.
Laguna e deja departe, trece spre Eremia Grigorescu şi se pierde în ceaţa dimineţii.
După o jumătate de zi plecată prin alte locuri cartiere, mai precis Mărăşti şi Zorilor –
probabil la fel de neinteresante şi mohorâte ca Grigorescul, locul de veci al străzii
Donath, Laguna se întoarce în parcare. Iluminarea stradală nu-i face prea multă dreptate,
botul elegant ajungând să arate ca un copil mânjit cu iaurtul primit ca gustare la grădiniţă.
Sau Nutella, depinde de buget. Oricum, nici zăpada devenită deja neagră nu o ajută prea
mult. Arată tristă şi murdară. Totuşi, proprietarul e un tânăr în palton. Paltonul negru îl
face să arate mai înalt, mai zvelt şi poate mai serios decât este cu adevărat. Marc e un
arhitect în devenire, student în anul 2 şi tot ce trebuie ştiut despre el e că zâmbetul pe care

1
 Tudor Alexandra-Ioana

îl ascund firele de păr negre e la fel de înşelător precum prima impresie pe care mi-am
făcut-o eu despre el. Mi se părea copilăros, comic şi întotdeauna de acord cu vreo
trâznaie pe care mi-o imaginam eu. M-am înşelat. Şi el pe mine.
Mereu am fost copilul rebel care e în stare să se urce pe un tren, fără bilet, doar pentru
a ajunge în Constanţa sau Timişoara. Ambele sunt pline de prieteni din copilărie care au
luat-o pe căi greşite; dar sunt un îndrumător bun. Eram cunoscută ca fata cu părul şaten
deschis-deschis, niciodată blond, mereu în cautarea culorii perfecte pentru ochi – căprui
închis, spre negru – şi mult prea mică de statură în comparaţie cu restul copiilor de vârsta
mea. Adolescentă în floare, o floare rară. Aş contiua să spun foarte rară, însă îmi place să
mă cred cât de cât modestă. Pe Marc îl cunosc din grădiniţă dar la începutul şcolii am
luat-o pe drumuri diferite; ne-am reîntâlnit prin clasa a 7-a şi din următorul an devenit
cuplul perfect, fiind mereu asaltaţi de prieteni şi cunoştiinţe cu întrebări de genul „Cum
aţi reuşit? sau „Nu-mi explici cum să menţin o relaţie cu X?”, întrebări ce devin
insuportabile după cinci ani.
Întotdeauna am ştiut că după deal vine vale... şi prin martie anul trecut am observat o
schimbare la Marc pe care nu mi-o doream! Stăteam şi mă uitam cum zâmbeşte parcă
încontrolabil şi vorbea stâlcit cu o colegă de la facultate. Aşa că l-am confruntat într-o
seară când eram la el în cameră, o cameră parcă fără personalitate. Ciudat, pentru un
arhitect. Singurele lucruri ce ofereau atmosferă erau cadourile mele, cel mai important
fiind un tren – da, încă mă fac fericită gările – din lut, pe care l-am pictat şi i-am scris
pentru my babycakes. Aşa îl alintam eu; el îmi spunea sweetheart. Şi stând liniştiţi în
patul lui a început furtuna.
– Marc, spune-mi... s-a întâmplat ceva? Eşti foarte distant şi parcă nu mai depui efort
în relaţia noastră!
– Nu, nu s-a întâmplat nimic, sunt doar foarte ocupat cu facultatea. Ştii cum e...
– Dar, o altă întrebare atunci...
– Da, desigur, spune Marc scurt, cu vocea puţin tremurândă.
– Cu cine tot vorbeşti la telefon? O faci atât de ciudat, râzi şi parcă te ascunzi.
– Ţi se pare... termină! Nu ascund nimic!
– Marc, ce-ar fi să-mi spui adevărul. Te-am văzut cu o tipă blondă în Observator şi nu
părea a fi doar o colegă. De altfel, nu sunt singura care v-a văzut.

2
 Tudor Alexandra-Ioana

– E doar o colegă, nu te mai agita!

– Şi atunci de ce nu am putut veni la ziua ta când era şi ea acolo? Da, ştiu că a fost
prezentă aşa că nu te mai obosi să mă minţi. Nu are rost.
Chiar m-a anunţat în ultimul moment că nu mai sunt locuri. Desigur, erau destule.
– Ada... dacă îţi spun, risc să ne despărţim.
– Să înţeleg că îţi place de ea?
După puţine ezitări şi stâlciri de cuvinte, Marc îşi pierde vocea – şi ştiu că nu e din
cauza ţigărilor, e un viciu pe care nu-l avem în comun:
– Cred că m-am îndrăgostit de o colegă.
A fost momentul în care am simţit că trebuie să mă ridic din pat, să îmi iau sacoul şi
să mă îndrept spre uşă. Trebuia să plec de lângă el, aşa că i-am luat strategic cheile de la
maşină de pe cuier şi am plecat spre locul care mă făcea fericită! Locul care a fost acolo
pentru mine când aveam cea mai mare nevoie de Marc, dar el nu avea timp pentru mine.
Acolo m-am schimbat din copilul rebel într-unul... nu ştiu, mai cuminte, mai spre
standardele lui.
Roland e pub-ul în care mi-am descoperit limitele la orice – de la vicii, la ore târzii
sau prieteni – şi a fost pe placul meu. Acolo ştiam când e ora la care ar trebui să ajung
acasă, la al câtelea shot de tequila să mă opresc – şi nu erau multe, nu am sărit calul
niciodată – sau în cine să am încredere. Şi am stat câteva ore bune gândindu-mă la ce ar
trebui să fac, cum şi de ce. Aşa se face că pe la 12 noaptea stăteam pe terasă, cu privirea
spre Someş... bătea vântul lin şi simţeam cât de frig era pe urmele lacrimilor care nici nu
mai aveau loc pe faţa mea. Să mă despart de el? Să renunţ la cinci ani pentru faptul că s-a
îndrăgostit de o altă fată? Să-i mai acord o şansă – a nu ştiu câta şansa? Nu se poate să
stau aici şi să nu găsesc o cale de scăpare. M-am întors la maşină şi am dat o tură prin
Cluj; e impresionant cum bat luminile pe strada goală, doar eu şi sunete de post-punk
revival pe drum. E un sentiment unic, e cel ce mă relaxează şi îmi dă avântul să gândesc
corect. Pentru prima dată în viaţă, nu mă ajută... şi mă întorc pe Donath, dispusă să spun
adio lui Marc, însă nimic în viaţa mea nu merge precum e plănuit – probabil de aceea nu
prea plănuiesc.
Marc mă aştepta în faţa turnului XIV. Nu l-am văzut niciodată atât de speriat, stând în
bătaia vântului, într-o iarnă atât de friguroasă. Cămaşa nu îi era călcată, cu nasturii

3
 Tudor Alexandra-Ioana

neatent încheiaţi şi pantofii plini de noroi. Nu mai era bărbatul pe care îl cunoşteam eu,
cel care cu o singură privire putea alunga orice răufăcător din calea noastră. Mâinile îi
tremurau iar buzele parcă nu lăsau cuvintele să iasă. Parcă era un copil fără casă, fără
suflet. M-am apropiat încet de el, cu o mână îndreptată spre el. Voiam să-i returnez
cheile, dar el nu voia decât să mă facă să înţeleg că pe mine mă iubeşte. Că sunt totul
pentru el şi se vedea în ochii lui că nu s-ar apropia de Irina nici dacă ar fi singura femeie
de pe pământ, dar eu nu eram convinsă de acest lucru. Nu eram capabilă încă să îl iert
pentru un lucru atât de inacceptabil – şi nu credeam că există ceva mai rău şi mai josnic
decât să se îndrăgostească de alta. Preferam să o facă cu ea decât să aibă un sentiment atât
de inocent. Dobitocul!
– Ada, spune ceva! mă roagă cu o privire ce nu am mai întâlnit-o decât la un băiat
care mi-a rupt mână prin copilărie şi era ţinut de o ureche de mama sa.
– Da, ai avut dreptate!
– Poftim?
Chiar avea dreptate cu ce spunea în pat. Ce-a făcut el e un lucru ce mă face să-mi
doresc să ne despărţim, să nu-l mai văd niciodată nici măcar la câteva sute de metri
distanţă. Aşa că, din nou: dobitocul!
– Ada, gândeşte-te la ceea ce facem acum, la anii petrecuţi împreună şi la tot ceea ce
s-a întâmplat!
– Tot ce-a fost înainte nu mai contează. Te-ai îndrăgostit de o curvă!
– Ea nici nu ştie, am ţinut în mine lucrul acesta! Ea nu are nicio vină!
– Vina ei e că există!
– Dar...
A continuat să-mi explice situaţia lui şi în acel timp eu mă gândeam că iubirea nu e
ceva ce plănuieşti, ţi se întâmplă. Nu poţi controla acest sentiment însă cum aş putea să
trec peste un asemenea eveniment, e zdrobitor. Îmi doream să-l lovesc, să-l împing, să
văd cum suferă cum sufeream şi eu. Totuşi, în aceşti ani mi-a fost loial, m-a iubit şi nu
mi-a greşit cu nimic ce ar merita mai mult de o mustrare. Să îl învinuiesc pentru un act pe
care nu l-a dorit sau premeditat? E oare ceea ce trebuie să fac? Mai important de atât era
întrebarea ce îşi facea loc foarte greu dar puternic în mintea mea: e oare ceva pot să fac?

4
 Tudor Alexandra-Ioana

După câteva momente de linişte şi schimbări de priviri – el, doborât şi eu, fără nici un
gram de încredere în oameni şi în special în el – mi-am strâns pumnii şi am jurat că e
singura dată când voi reacţiona în acest fel şi i-am spus:
– Da, îţi mai acord o şan...
Nu am putut contiua; i-a sunat telefonul. L-am rugat să răspundă deoarece îmi doream
atât de mult încă vreo două minute de gândire.
Era vorba de ea. L-a sunat o colegă de la facultate de la spital să îl informeze că Irina
a fost lovită de un Renault în apropiere de gară. Marc a rămas fără cuvinte, din nou,
lăsând telefonul să-i cadă din mână – precum în filmele de la Hollywood,
îmbrăţişându-mă atât de tare încât nici nu mai auzeam cum respiră. Dar eu respiram
uşor...
– Ştiu că nu e momenul să-ţi spun asta... însă îţi mai acord o şansă. Tot ce îţi impun e
să pornim spre Constanţa acum! E chiar tot ce îmi doresc.
Era necesar să plec din Cluj, departe de cele întâmplate, departe de Irina. Şi am plecat
spre Constanţa cu zâmbetul pe buze. Sper să nu înţeleagă de ce trebuie să mă îndepărtez
de Cluj.
– Luăm maşina mea? mă întreabă Marc.
– Nu, o luăm pe a mea. Nu vreau să-mi amintesc de această noapte.
– Un început nou? întreabă Marc lipsit de orice putere.
– Un nou început.