Discul dur (Hard disk-ul)

- referat –

Autor: stud. Carmen Coca

Discul dur (în engleză americană hard disc; foarte des întâlnită este și scrierea originală engleză
hard disk) este un dispozitiv electronic-mecanic pentru stocarea sau memorarea nevolatilă
(permanentă) a datelor. Utilizatorul normal nu poate sau nu are voie să despartă discul de
circuitele de comandă corespunzătoare, vezi imaginea alăturată; împreună ele formează așa-
numitul hard drive, hard disk drive sau, prescurtat, HDD.

Stocarea datelor se face pe o suprafață magnetică dispusă pe platane rotunde metalice rigide
(dure). În general discurile dure sunt utilizate ca suport de stocare extern principal pentru servere
și calculatoare personale, dar și pentru anumite aparate electronice (playere și recordere DVD,
playere MP3). Dacă la începuturi capacitatea unui disc dur nu depășea 20 megaocteţi (MO) = 20
megabait (MB), astăzi (2009) un disc dur obișnuit de 2 1/2 țoli poate depăși 1 teraoctet (TO) = 1
terabait (TB).

Începând din 2009 sistemul de operare Windows 7 al companiei Microsoft a pus la dispoziție și
așa numite discuri dure virtuale, în engleză "Virtual Hard Disk" (VHD). Acestea se bazează pe
fișiere reale (de pe un disc dur real) de mărime arbitrară, dar de tip special, cu extensia .vhd.
Pentru a le accesa în Windows se folosește mai întâi programul utilitar DiskPart, cu ajutorul
căruia discul dur virtual trebuie "selectat" și apoi "atașat" ("montat"). Abia după aceasta se poate
initializa și utiliza ca și când ar fi un disc dur real. Aceasta include și posibilitatea de a instala și
un alt sistem de operare pe același disc dur (real), identic cu, sau chiar diferit de primul sistem de
operare, sau chiar și mai multe sisteme de operare, dacă se definesc VHD-uri multiple pe discul
sau discurile dure reale conectate.

Prin contrast, discurile așa-numite "optice", ca de exemplu cele de tip CD, DVD și Blu-ray,
folosesc pentru memorare procedee optice (nemagnetice), care asigură capacități de ordinul a
până la 50 GB (gigabait) pe disc. Uneori însă se mai utilizează și dischete având un singur platan
magnetic flexibil, numite în engleză floppy disc; unitatea de scriere/citire corespunzătoare se
numește Floppy Disc Drive (FDD). O astfel de dischetă stochează numai cel mult 2,88 MB.

O alternativă la folosirea discurilor în mișcare pentru memorarea datelor au devenit memoriile

pur electronice de tip Solid-state drive (SSD), care neavând piese în mișcare sunt mult mai
rapide, dar și mai scumpe. Ele simulează caracteristicile discurilor dure, reacționând identic la
comenzi și utilizând uneori chiar aceleași interfețe, nemodificate (semnale electrice, conectoare,
cabluri, etc.). Una din formele de implementare sunt cardurile de memorie de ex. de tip CF, MD,
MMC, SD, SDHC, microSDHC, SM, USB stick și altele. Capacitatea de memorare enormă
(până la 64 GB pe bucată!) și gradul avansat de miniaturizare le fac foarte promițătoare pentru
aparatele moderne de tip smartphone (intelifon) ș.a. Prin comparație, pentru întregul Windows 7
sunt suficienți doar circa 15 GB.
Istoric
Discurile dure au fost introduse pentru prima oară ca unități de stocare a datelor ȋn 1956, pentru
calculatoarele IBM. Erau grele și aveau dimensiuni mari, cât o roată de motoretă sau chiar și mai
mari. Inițial au fost dezvoltate pentru a fi utilizate ca medii de stocare pentru calculatoare de uz
general.

În anii 1990 necesitatea unui dispozitiv de stocare de mare capacitate dar și încredere,
independent de un dispozitiv special, a condus la introducerea sistemelor integrate, cum ar fi
sistemele RAID, sisteme Network Attached Storage (NAS) – sisteme atașabile de stocare pentru
rețea - precum și Storage Area Network (SAN) – siteme de stocare pentru rețea, sisteme care
asigură eficiență, precum și un acces fiabil la volume mari de date. Ținând cont de cererile de
consum, ȋn secolul al XXI-lea utilizarea HDD-urilor s-a extins și ȋn dispozitive cum ar fi camere
video, telefoane mobile (de exemplu Nokia N91), smartphone-uri (intelifoane), playere („aparate
redătoare”) audio digitale, playere video digitale, video-înregistratoare digitale, Personal Digital
Assistants (PDA-uri) și console de jocuri video.

Structură
Discul dur este format de obicei din:

 o placă electronică de control logic (controlor),

 un număr de platane cu suprafață magnetizabilă (de obicei 2 sau 3), împărțite în piste și
sectoare,
 capete magnetice de citire/scriere (engl. read/write heads, R/W heads), de o parte și de alta a
platanelor, legate printr-un braț metalic numit în general actuator
 un sistem electromecanic de frânare și blocare a capetelor pe pista de stop (engl. landing zone),
atunci când discul e oprit
 un motor electric pas-cu-pas, care asigură deplasarea exactă a actuatorului de la o pistă la alta.

Funcționare
Fiecare platan are două fețe; fețele sunt divizate într-un număr de piste circulare concentrice,
fiecare pistă fiind la rândul ei divizată în sectoare. Platanele sunt astfel aranjate încât pista 0 de la
platanul 1 să fie situată exact deasupra pistei 0 de la platanul 2 și 3. Pentru a accesa o pistă
oarecare pe unul din platane, brațul care susține capetele (numit actuator) va muta capetele spre
acea pistă. Deoarece această metodă necesită doar un singur mecanism de poziționare, ea
simplifică designul și coboară prețul. Totuși, pentru a accesa o singură pistă trebuiesc mutate
toate capetele. De exemplu, pentru a citi date de pe pista 1 de pe platanul 1, apoi pista 50 pe
platanul 3 si apoi iar pe pista 1 dar de pe al treilea platan, întregul braț cu capete trebuie mutat de
doua ori. (Eventual s-ar putea și numai cu o singură mișcare, dacă pista 1 / platanul 1 și pista 1 /
platanul 3 se citesc simultan, și abia apoi se sare la pista 50.) Pentru a muta un braț trebuie un
timp semnificativ, mult mai mare decât timpul de transfer al datelor. Pentru a minimiza mutările
actuatorului trebuie împiedicată împrăștierea datelor pe mai multe piste. O metodă de a optimiza
timpul de acces este ca un grup de date care sunt accesate secvențial să fie scrise toate pe o
singura pistă. Dacă datele nu încap pe o singură pistă, atunci se continuă scrierea pe un platan
diferit, dar pe pista cu aceeași poziție. Prin aceasta metodă brațul nu mai trebuie să-și schimbe
poziția, ci doar trebuie să fie selectat capul de citire/scriere potrivit. Selectarea capetelor se face
electronic și de aceea ea este mult mai rapidă decât mișcarea fizică a brațului cu capete între
piste. În total brațul nu mai execută așa multe mișcări.

Pentru a descrie multiplele platane suprapuse se mai folosește termenul de "cilindru". Un cilindru
se referă la toate pistele care au același număr de pistă, dar care sunt localizate pe diferite
platane.

Transferul datelor la memorie

Modalitatea în care datele sunt transferate în memorie determină viteza efectivă a combinației
controlor + disc dur. Sunt folosite patru metode:

 Programmed I/O - Cu aceasta metodă porturile controlorului au grijă atât de comenzile drive-
ului cât și de transferul de date între controlor și memorie. Se folosesc comenzile IN și OUT ale
limbajului de asamblare. Aceasta înseamnă că fiecare octet (byte) este transferat prin
intermediul procesorului. La această metodă viteza datelor este limitată de cea a magistralei PC-
ului (bus) și de performanța procesorului.
 Memory Mapped I/O - Procesorul poate procesa datele provenite de la un controlor de disc mult
mai repede dacă acestea sunt stocate într-o regiune fixă de memorie. Pentru acest scop este
folosit în general segmentul localizat deasupra memoriei video RAM. Datele sunt transferate cu
ajutorul instrucțiunii de transfer (mov, în cazul arhitecturii x86). Este mai rapidă decât metoda
precedentă.
 Direct Memory Access (DMA) - Folosind DMA, un dispozitiv poate transfera datele direct în
memorie, fără contribuția procesorului. Pentru a folosi DMA, un program trebuie să îi precizeze
controlorului DMA mărimea în octeți (baiți) a pachetului de date ce urmează a fi transferat
dintr-o locație într-alta. Totuși, controlorul DMA dintr-un PC este inflexibil și lent. Controloarele
DMA operează la viteza (tactul) de 4 MHz, în concluzie sunt extrem de lente.
 Busmaster DMA - Folosind această metodă, controlorul discului dur deconectează procesorul de
la bus și transferă el însuși datele în memorie.

Capacități de stocare și viteze de acces

Folosirea unor discuri rigide sigilate ȋntr-o singură unitate permite toleranțe mult mai bune decât
într-o unitate de dischetă. În consecință discurile dure pot stoca mult mai multe date decât
unitățile de dischetă și le pot accesa și transmite mai repede. În aprilie 2009 cea mai mare
capacitate a HDD-urilor de consum era de 2 TB. Un exemplu tipic de „HDD desktop", stochează
ȋntre 120 GB și 2 TB. Discurile dure pot avea o viteză de rotație cuprinsă ȋntre 5.400 și 10.000
rpm (rotații pe minut) și o rată de transfer de 1 Gbit/s (109 MB/s) sau chiar și mai mare. Cele mai
rapide discuri dure, de tip „Enterprise”, au viteze de rotații de 10.000 sau 15.000 rpm, pot atinge
viteze de transfer de peste 1,6 Gbit/s și o viteză medie de transfer de până la 125 Mbytes/secundă
(MB/s). HDD-urile mobile, pentru laptop, notebook și netbook, care sunt fizic mai mici decât
HDD-urile de desktop, tind să fie mai lente și au o capacitate de stocare mai mică. Discurile
mobile au de obicei viteze de rotații de 5.400 rpm, dar sunt și modele cu viteze de 7.200 rpm.

Forme și dimensiuni ale discurilor dure

Odată cu creșterea vânzărilor de calculatoare mici și a evoluției lor a devenit necesară contruirea
de HDD-uri care să poată fi montate până și ȋn micile locașuri de floppy disk. Acest lucru a dus la
evoluția pieței spre anumite forme ale HDD-urilor, inițial derivate din dimensiunile 8, 5,25 și 3,5
" de la unitățile de dischetă. Dimensiuni mai mici de 3,5 " au apărut și ele pe piață, devenind
foarte populare.

Interfețe și controloare
ESDI

Controlorul ESDI (prescurtare de la Enhanced Small Disk Interface) a fost dezvoltat după
controlorul ST506, și a fost unul din primele controloare de discuri dure pe calculatoare x86.
Acest tip de controlor a fost folosit în modelele IBM PS/2. Pentru că separatorul de date și
controlorul lucrează în paralel, rata de transfer este aproximativ 10 megaocteți/s la modelele
inițiale, și 15 - 20 megaocteți/s la cele recente. Discurile dure ESDI stochează informații despre
formatul fizic și adresele sectoarelor defecte și poate transmite aceste informații controlorului,
pentru detectare și corectare de erori. Nu mai este utilizat decât pe scară redusă.

SCSI

Controloarele SCSI (prescurtare de la Small Computer System Interface, se citește aproximativ

'sca-zi) sunt folosite în special în sistemele care au nevoie de performanță și stabilitate ridicată
(la servere și în stațiile de lucru performante).

ATA/PATA (IDE/EIDE)

Controlorul IDE (prescurtare de la Integrated Drive Electronics), foarte folosit în calculatoarele

personale de tip PC de astăzi, folosește un singur cablu cu un conector cu 40 piciorușe (pini) care
combină funcțiile unui cablu de date și ale unuia de control care conecteaza discul IDE direct la
magistrala (bus-ul) de sistem. Controloarele IDE pot emula orice format de disc. Din cauza
consumului redus de energie, este una din soluțiile folosite pentru calculatoarele portabile.
Controlorul IDE permite legarea pe același cablu a două discuri dure, sau a unui disc dur și a
unei unități optice (de CD sau DVD) în sistem master/slave. Această arhitectură a dus la
incompatibilități între unități în anii '90, care însă au fost rezolvate.
SATA

Controloarele SATA (prescurtare de la serial ATA) permit conectarea fiecărui disc pe propriul
canal (cu un set propriu de porturi intrare/ieșire). Astfel se elimină problemele cauzate de
arhitectura PATA (parallel ATA).

Standardul inițial numit SATA I a fost proiectat pentru un transfer de date (o viteză) de
maximum 1,5 Gbit/s (echivalent cu circa 150 megabait/s, MB/s). Standardul actual (2008) se
numește SATA II și este proiectat pentru maximum 3 Gbit/s = circa 300 MB/s.

Controloarele SATA se leagă de discurile SATA prin cabluri cu conectori de tip SATA identici
la ambele capete. Termenul eSATA (de la "external SATA") se referă la conectoare îmbunătățite
(mai robuste) față de cele ale cablurilor SATA obișnuite.

USB; Firewire (IEEE 1394)

Există și discuri dure portabile (externe față de PC și cu carcasă proprie) care, pentru a transmite
datele, folosesc interfața USB, respectiv cea Firewire (cf. standardului IEEE 1394). De obicei
discurile acestea sunt ansambluri formate dintr-un disc IDE sau SCSI, un controler pentru
acestea și un controler pentru convertirea la USB sau Firewire.

Caracteristici
Capacitatea

Măsurată în gigaocteți sau gigabaiți, și în ultima vreme chiar teraocteți/terabaiți. În general

producătorii folosesc ca unitate de măsură multiplii din SI ai octetului (puteri de 10), pe când
multe sisteme de operare (Windows, unele distribuții de Linux, MacOS) folosesc măsurătoarea
în multipli binari. Dacă primul disc dur avea numai circa 5 MO, astăzi capacitățile discurilor
dure pot depăși și 3 TO (factorul de creștere: 600.000).

Dimensiunea fizică

Măsurată de obicei în țoli, notați cu semnul " (inch). Astăzi discurile dure au în diametru fie 3,5 "
(pentru PC-uri), fie 2,5 " (pentru notebook-uri - mai mici, utilizând mai puțin curent electric, dar
mai scumpe și mai încete). Există și discuri de 1,8 ", pentru playere MP3 (precum Apple iPod),
care pe lângă mărimea redusă, sunt mai rezistente la șocuri.

Durabilitate

Exprimată în timp mediu între erori - mean time between failures (MTBF). Discurile SATA I au
viteze de 10.000 rpm și un MTBF de 1 milion de ore sub un ciclu de utilizare de opt ore pe zi.
Alte discuri permit până la 1,4 milioane de ore sub un ciclu de 24 de ore din 24.
Număr de operații de intrare/ieșire pe secundă

Începând cu 2008 o unitate HDD desktop tipică de 7.200 rpm (rotații pe minut) are o rată de
transfer de date "disc-la-buffer" de circa 70 MB pe secundă. Această rată depinde de locația
pistei, astfel încât ea va fi cea mai mare pentru pistele exterioare (unde se află mai multe
sectoare) și mai mică pentru pistele interioare (unde sunt mai puține sectoare); și este, în general,
ceva mai mare pentru drive-urile de 10.000 rpm. Un standard curent utilizat pentru transferul
„buffer-la-computer" este interfața SATA II de 3,0 Gbit/s (secundă), care poate transfera date la
aproximativ 300 MB/s. Rata de transfer de date de citire/scriere poate fi măsurată prin scrierea pe
disc a unui fișier mare, apoi citirea fișierului respectiv. Ratele de transfer pot fi influențate atât de
fragmentarea sistemului de fișiere cât și de dispunerea fișierelor ȋn dosare.

Consum de curent

La discurile dure din calculatoarele personale portabile (notebook etc.) un consum de curent
(energie) redus înseamnă o durată de funcționare mai mare până la reîncărcarea acumulatoarelor,
deci un avantaj important.

Nivel de zgomot

Măsurat în dBA (decibeli), nivelul de zgomot este semnificativ pentru anumite aplicații, cum ar
fi PVR’s (personal video recorders – ȋnregistratoare video personale), înregistratoare digitale
audio și calculatoare silențioase. Discurile cu nivel de zgomot scăzut utilizează de obicei lagăre
lichide, viteze de rotație scăzute (de obicei 5.400 rpm) și reduc viteza de căutare în sarcină
(AAM), pentru a reduce clicurile sonore și sunetele mecanice ale HDD. Discurile dure mai mici
sunt de obicei mai silențioase decât cele clasice.

Timpul de acces la date și transfer

Timpii de acces variază ȋn prezent ȋncepând de la sub 2 ms (milisecunde) pentru unitățile de

HDD de server, la 15 ms pentru unitățile de HDD ȋn miniatură și ȋn jur de 9 ms pentru unitățile
de HDD tipice de desktop. De câțiva ani încoace nu s-a constatat nicio ȋmbunătățire
semnificativă a timpilor de acces. La calculatoarele timpurii pentru mutarea capetelor de
citire/scriere se foloseau motoarele pas-cu-pas, și se ajungea la timpi de acces de 80 - 120 ms,
dar acest lucru a fost repede ȋmbunătățit prin folosirea unei bobine, la sfârșitul anilor 1980, timpii
de acces reducându-se astfel la aproximativ 20 ms.

Rezistența la șocuri

Rezistența la șocuri este importantă în special pentru dispozitive mobile. Unele laptop-uri includ
acum, pentru HDD, o protecție activă care parchează capetele de citire-scriere ale discului ȋnainte
de impact, dacă sistemul este scăpat din mână. Această protecție oferă șanse mai mari de
supraviețuire a HDD-ului în caz de impact.
Cuprins:

 1 - Istoric
 2 - Structură
 3 - Funcționare
o 3.1 - Transferul datelor la memorie
 4 - Capacități de stocare și viteze de acces
 5 - Forme și dimensiuni ale discurilor dure
 6 - Interfețe și controloare
o 6.1 - ESDI
o 6.2 - SCSI
o 6.3 - ATA/PATA (IDE/EIDE)
o 6.4 - SATA
o 6.5 - USB; Firewire (IEEE 1394)
 7 - Caracteristici
o 7.1 - Capacitatea
o 7.2 - Dimensiunea fizică
o 7.3 - Durabilitate
o 7.4 - Număr de operații de intrare/ieșire pe secundă
o 7.5 - Consum de curent
o 7.6 - Nivel de zgomot
o 7.7 - Timpul de acces la date și transfer
o 7.8 - Rezistența la șocuri
 8 - Cuprins
 9 - Bibliografie

BIBLIOGRAFIE

- Wikipedia (www.wikipedia.org)