Capitolul V

Organizaţii internaţionale
Universul organizaţiilor internaţionale este extrem de vast. Astăzi se consideră că
funcţionează o multitudine de organizaţii, grupate după mai multe criterii.
Unul dintre cele mai utilizate criterii este cel al domeniului de acţiune. În această
categorie pot fi identificate organizaţii economice, organizaţii profesionale, organizaţii
politice, organizaţii culturale, organizaţii ştiinţifice etc.
Organizaţiile internaţionale pot fi grupate în organizaţii guvernamentale sau
neguvernamentale, în funcţie de statutul membrilor săi (guverne, în cazul celor
guvernamentale şi asociaţii sau persoane particulare în cazul celor
neguvernamentale).
În capitolul ce urmează, vom încerca să prezentăm caracteristicile celor mai
importante dintre organizaţiile economice internaţionale, cu cel mai mare impact
asupra economiei mondiale.
5.2. Fondul Monetar Internaţional
5.2.1. Crearea F.M.I.
nÎ că din timpul celui de-al doilea război mondial, au apărut preocupări pe plan
internaţional privind reorganizarea relaţiilor valutar-financiare internaţionale. În acest
context, în iulie 1944, a avut loc în S.U.A., în localitatea Bretton Woods, Conferinţa
Monetară şi Financiară la care au participat 44 de ţări.
Prin acordurile încheiate, Conferinţa monetară a prevăzut înfiinţarea a două
organisme: Fondul Monetar Internaţional şi Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare. Rolul principal în cadrul sistemului monetar internaţional
este deţinut de F.M.I., prevăzându-se că o ţară nu poate deveni membru B.I.R.D.
atâta timp cât nu este membru F.M.I..
Activitatea oficială a F.M.I. a început la 1 martie 1947. La 15 noiembrie 1947, F.M.I.
a obţinut statutul de instituţie specializată a Organizaţiei Naţiunilor Unite, după ce
Adunarea Generală a aprobat Acordul încheiat de ECOSOC cu F.M.I. prin consultări
şi recomandări, însă Organizaţia Naţiunilor Unite nu poate interveni în mod direct în
activitatea acestuia.
5.2.2. Statutul şi obiectivele F.M.I.
Acordul a fost concretizat în 20 de articole, urmate de amendamente ulterioare
(printre care, cel din 1968 a instituit DST-urile). F.M.I. i s-a stabilit un statut juridic,
conform căruia acesta are o deplină personalitate juridică, un sistem de organe de
conducere, un buget propriu şi un mecanism procedural de decizie şi de interpretare
a propriului statut Obiectivele principale ale F.M.I. sunt :

∗ să promoveze cooperarea monetară internaţională prin intermediul unei instituţii

permanente, care să constituie un mecanism de consultare şi colaborare cu ţările
membre în probleme monetare internaţionale;

∗ să faciliteze expansiunea şi creşterea echilibrată a comerţului internaţional,

aducându-şi astfel contribuţia la promovarea şi menţinerea unui nivel ridicat de
folosire a capacităţilor de producţie în toate ţările membre, la sporirea resurselor
productive şi la creşterea venitului lor naţional;
∗ să promoveze stabilitatea cursurilor valutare şi evitarea devalorizărilor monetare
ca mijloc de concurenţă internaţională;

∗ să contribuie la stabilirea unui sistem multilateral de plăţi în ceea ce priveşte

tranzacţiile curente dintre ţările membre şi la eliminarea restricţiilor valutare, care
stânjenesc dezvoltarea comerţului internaţional;

∗ să pună la dispoziţia ţărilor membre fonduri valutare sub formă de credite pe

termen scurt şi mijlociu, în vederea reducerii dezechilibrelor temporare din
balanţele de plăţi externe ale ţărilor membre.

5.2.3. Funcţiile F.M.I.

Conform statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza resursele sale numai pentru
acoperirea unui deficit al balanţei conturilor curente, specificându-se expres, în
articolul VI, că nici un membru nu va putea utiliza resursele Fondului pentru ieşirile
importante sau prelungite de capitaluri.
Corespunzător acestor principii şi precizări, principalele funcţii ale F.M.I. sunt:

• supravegherea politicilor financiar valutare - funcţia iniţială a F.M.I.,

care presupune consultări periodice între ţările membre şi specialiştii Fondului cu
privire la situaţia balanţei de plăţi, a sistemului monetar, preţuri, şomaj, strategii
de dezvoltare, reformă, curs de schimb etc. Fondul este obligat să supravegheze
atât sistemul monetar internaţional în vederea asigurării funcţionarii efective şi
operativităţii acestuia, cât şi respectarea de către fiecare membru a obligaţiilor ce
îi revin din trei din principiile adoptate de către F.M.I., respectiv: obligaţia
membrilor de a se abţine de la manipularea ratelor de schimb, intervenţia pe
propriile pieţe de schimb pentru a contracara dezordinea monetară şi
respectarea interesului celorlalte ţări, ale căror monede pot fi afectate.

• asistenţa financiară - constă în acordarea dreptului unei ţări de a cumpăra

moneda proprie a altei ţări, cu obligaţia de a-şi răscumpăra moneda naţională
într-un anumit interval de timp. Dacă iniţial au beneficiat de asistenţă financiară
ţările vest europene distruse de cel de-al doilea război mondial, în prezent,
cererile de asistenţă financiară vin în cvasi-majoritatea lor de la ţările în
dezvoltare. Creditele acordate de către F.M.I. sunt pe termen mediu (2-5 ani) sau
lung (4-10 ani) şi se solicită garanţii specifice pentru rambursare. Garanţiile
constau în obligaţia guvernului ţării receptoare de a respecta anumiţi indicatori de
stabilitate macroeconomică, definiţi în cadrul strategiei proprii de relansare
economică sau în cooperare cu specialiştii Fondului. Indicatorii respectivi vizează
politica monetară, fiscală, bugetară, politicile structurale prin prisma
dezechilibrelor care afectează balanţa de plăţi. Accesul la resursele financiare
ale F.M.I. depinde atât de condiţiile impuse de funcţionarea Fondului, cât şi de
adoptarea unor măsuri de ajustare care să asigure soluţionarea dezechilibrelor
existente.

• asistenţa tehnică se realizează prin:

 • trimiterea gratuită de specialişti în domeniile specifice de expertiză ale F.M.I.

• pregătirea şi formarea funcţionarilor publici; în acest scop funcţionează în

cadrul Fondului două instituţii specializate, cu sediul la Washington şi la
Viena, care oferă gratuit cursuri de specializare în domenii cum ar fi finanţele
publice, ajustarea balanţei de plăţi, programe financiare etc.

• consultanţă pe probleme monetare şi financiare.

5.2.4. Organizarea F.M.I. şi resursele acestuia
F.M.I. este condus de următoarele 3 organisme1):

1) Consiliul Guvernatorilor este format din reprezentanţii ţărilor membre şi se

reuneşte o dată pe an, având rolul unei adunări generale a acţionarilor. Fiecare stat
are câte un reprezentant, însă

1) Paul Bran (coordonator) - Relaţii valutar-financiare internaţionale, Editura Didactică şi

Pedagogică, Bucureşti, 1990, pag.197-198

acesta are un drept de vot a cărui importanţă diferă in funcţie de cota-parte

subscrisă. Regula este că fiecare ţară dispune de câte 250 de voturi la care se
adaugă câte un vot pentru fiecare 100.000 dolari subscrişi.
În acest fel, numărul cel mai mare de voturi revine ţărilor cu cea mai mare cotă-parte
de capital subscris (S.U.A., Marea Britanie, Germania, Franţa, Japonia). Cum toate
deciziile importante trebuie luate cu o majoritate de 85% din voturi, S.U.A., care
singure dispun de aproape 20% din voturi, au de fapt un drept de veto.
2) Consiliul de administraţie este format din 21 de membri: 6 reprezentând
ţările ale căror cote-părţi sunt cele mai mari, sau care, fără să aibă o cotă-parte
foarte mare, sunt creditori foarte importanţi ai F.M.I. (Arabia Saudită) şi 15 desemnaţi
de celelalte ţări membre, grupate. în principiu. pe zone geografice. În acest din urmă
caz, unele grupuri lasă ţării celei mai importante dreptul să numească un
administrator care să le reprezinte, iar altele practică rotaţia.
3) Directorul general este, prin consens, un european şi conduce Fondul sub
controlul administratorilor.
Sediul F.M.I. este la Washington, D.C.
5.2.5. Mecanismele de finanţare ale F.M.I.
F.M.I. are ca scop să permită ţărilor membre să-şi remedieze dezechilibrele
temporare (şi nu fundamentale) ale balanţelor lor de plăţi, fără să recurgă la măsuri
susceptibile să compromită situaţia lor internă sau dezvoltarea schimburilor
internaţionale.
Resursele F.M.I. sunt constituite, în principal, din contribuţii pe care trebuie să le
verse statele pentru a deveni membre ale organizaţiei. Aceste contribuţii se numesc
"cote-părţi".
Cotele-părţi au fost exprimate iniţial în dolari, iar în prezent sunt exprimate în D.S.T.
Cota-parte a fiecărei ţări este determinată de poziţia sa economică, comparativ cu
cea a celorlalţi membri. Pentru schimbarea cotelor se ia în considerare o varietate de
factori economici, incluzând PIB–ul, tranzacţiile de cont curent, rezerve oficiale.
Când o ţară devine membră a FMI îi este repartizată o cotă iniţială ce are acelaşi
nivel cu cele ale ţărilor membre considerate de Fond a fi comparabile ca mărime
economică şi caracteristici cu aceasta. Aceste cote au fost în mai multe rânduri
revizuite. Ultima creştere de cote a avut loc în ianuarie 1999, creşterea generală cu
45% reflectând schimbările în mărimea economiei mondiale, riscul ridicat de crize
financiare şi rapida liberalizare a comerţului si fluxurilor de capital. Cu prilejul
majorărilor de cote părţi se urmăreşte şi menţinerea unui echilibru între diferitele
grupe de ţări. Aşa se explică majorarea cotei Chinei în 2001, ca urmare a dobândirii
suveranităţii asupra Hong Kong-ului, care a ajuns la acelaşi nivel ca şi Canada.
Cotele părţi sunt prezentate în anexa nr. 3.
Cotele părţi reprezintă criteriul de stabilire a dreptului de vot in organele de
conducere.
Solicitarea unui împrumut de către un stat poate îmbrăca forma unei cumpărări
directe sau a unei asigurări de trageri. Prin aceasta din urmă se înţelege o decizie
prin care Fondul dă unui membru asigurarea că acesta va putea să efectueze
cumpărări din contul de resurse generale, în cursul unei perioade de timp specificate
şi până la un nivel determinat. Deşi aceste asigurări se acordă, în general, pentru o
perioadă de 12 luni, Fondul a aprobat şi asigurări de tragere valabile pe doi ani.
Conform celei de-a doua modificări1) a statutului F.M.I., ţările membre pot utiliza, prin
trageri, tranşa rezervei (noua denumire a tranşei aur), tranşe curente de credit (până
la 25% din cota vărsată în monedă convertibilă) şi pot dispune de o serie de facilităţi
de finanţare: trageri în cadrul facilităţii de finanţare compensatorie şi pentru situaţii
neprevăzute, pentru acoperirea influenţelor nefavorabile ale preţurilor importurilor de
ţiţei şi gaze naturale, prin trageri în cadrul facilităţii de finanţare a situaţiilor
neprevăzute ale încasărilor din export, prin finanţarea stocurilor tampon sau prin
contractarea de credite, dacă tragerea iniţială nu este suficientă.
În cadrul acestor facilităţi puse la dispoziţie de Fond un membru poate împrumuta
cumulativ până la de patru ori cota subscrisă numai pe baza unor programe de
reformă ale ţării în cauză, care să demonstreze capacitatea acesteia de a depăşi
dezechilibrele temporare în care se află.
Politica tranşelor de credit cuprinde, în principal, următoarele facilităţi2):

• aranjamente de tip stand-by (credit confirmat), care constau în deschiderea

unor linii de credit pe termen mediu în favoarea ţărilor aflate în dificultate pe baza
unor programe de reformă economică. Condiţiile de creditare, favorabile de
regulă, prevăd

1 George Marin (coordonator) - ”Economia Mondială”, Editura Independenţa economică, 1996,

pag. 105 - 107
2 Idem
perioade de rambursare de 3-5 ani cu posibilităţi de extindere până la 10 ani,
dobânzi standard ale F.M.I. (în jur de 5%), comisioane de serviciu (0,5% din
suma disponibilizată), şi comisioane stand-by, care, de obicei, se compensează
cu cele de serviciu,

• facilităţi de transformare sistemică, introduse în 1993, în scopul de a asigura

o sporire a posibilităţilor de asistenţă financiară în favoarea ţărilor membre care
se confruntă cu dificultăţi severe datorită tranziţiei la sistemul economiei de piaţă;
pentru a obţine accesul la aceste facilităţi, ţările solicitante trebuie să însoţească
cererea de un document care să descrie obiectivele de politică economică, să
cuprindă estimări macroeconomice, măsuri structurale, fiscale, monetare şi
valutare ce urmează a fi aplicate în perioada acoperită de această facilitate,

• facilitatea de ajustare structurală extinsă (1987) oferită, de regulă, celor mai

sărace ţări, în condiţii de extindere pe 3 ani, cu returnare după 5 -10 ani şi
dobândă de 0,5%.

• finanţarea stocurilor tampon (1964) care permite ţărilor în curs de dezvoltare

care stochează produse primare în scopul reducerii ofertei de pe pieţele
internaţionale să angajeze o tranşă suplimentară de credite de până la 25% din
cotele lor părţi, cu condiţia ca aceste stocuri "tampon" să fie constituite conform
principiilor stabilite de O.N.U., care trebuie să guverneze relaţiile
intergurvernamentale,

• finanţarea extinsă (1974), creată în scopul ajutorării ţărilor care se confruntă cu

grave dezechilibre ale balanţei de plăţi ca urmare a unei structuri defectuoase a
producţiei, comerţului sau preţurilor, precum şi a ţărilor a căror economie se
dezvoltă lent sau a căror situaţie a balanţei de plăţi împiedică promovarea unor
politici active de stimulare a dezvoltării.
Începând din anul 1962, FMI asigură asistenţă de urgenţă ţărilor membre care au
suferit dezastre naturale. Finanţarea Fondului ajută la compensarea deficiturilor din
export şi la evitarea golirii rezervelor externe ale ţării.
Din anul 1995, politica FMI asupra asistenţei de urgenţă s-a extins pentru acoperirea şi ţărilor
aflate în situaţii de post conflict. Această asistenţă este limitată la circumstanţele în care o
ţară membră cu un dezechilibru grav al balanţei de plăţi este incapabilă să dezvolte şi să
implementeze un program economic cuprinzător, deoarece capacitatea sa a fost afectată de un
conflict. Asistenţa este de regulă limitată la 25% din cota ţării membre, deşi pot fi asigurate
sume până la 50% din cotă, în anumite circumstanţe. Până în 2003 24 de ţări au primit
asistenţă financiară legată de dezastre naturale şi 9 ţări asistenţă post conflict.
Rolul pe care-l joacă F.M.I. în susţinerea procesului dezvoltării derivă din
funcţiile pe care acesta le are. Această instituţie este principalul for pentru
coordonarea şi supravegherea politicilor monetare şi fiscale naţionale. Totodată,
F.M.I. s-a implicat activ şi în procesele de reformă din ţările aflate în tranziţie. Aşa
cum subliniau şi oficialii F.M.I., această instituţie deţine un rol determinat în
asigurarea unui dialog fructuos în vederea analizării problemelor cu care se
confruntă aceste ţări şi a stabilirii celei mai adecvate strategii pentru soluţionarea
acestor probleme.
Cu toate eforturile depuse în plan internaţional pentru creşterea rolului asistenţei
financiare oficiale, acordată pe cale multilaterală, ponderea acesteia în totalul
sumelor transferate către ţările în dezvoltare nu reprezintă decât 20%, dintre care
doar 14% sunt acordate în condiţii de favoare. Cum resursele Fondului Monetar
Internaţional sunt limitate, practic, la cotele părţi ale membrilor, împrumuturile fiind
proporţionale cu aceste cote părţi, creditele F.M.I. deţin doar 3,5% din totalul
asistenţei financiare externe către ţările în dezvoltare.
În ceea ce priveşte rolul F.M.I. de-a lungul existenţei sale în procesul dezvoltării, aşa
cum aprecia şi fostul Directorul General al Fondului, domnul Michel Camdessus,
acesta a crescut şi s-a schimbat foarte mult, ca urmare a faptului că a trebuit să se
adapteze unei economii mondiale aflată într-o dinamică continuă. Fondul trebuie să-
şi revitalizeze şi să-şi adapteze funcţiile de supraveghere. Volatilitatea, speculaţiile
care au zguduit sistemul monetar internaţional în ultima perioadă trebuie stopate.
Guvernele trebuie să recunoască faptul că este în interesul lor să-şi concentreze
acţiunile, atât pe plan naţional, cât şi internaţional, pentru a recâştiga stabilitatea
monetară.
Fondul Monetar Internaţional a jucat un rol fundamental în soluţionarea problemelor
ajustării balanţelor de plăţi ale ţărilor membre, în special ale celor în dezvoltare.
Această instituţie este principalul for pentru coordonarea şi supravegherea politicilor
monetare şi fiscale naţionale. Totodată, rolul Fondului sporeşte în noile condiţii ale
tranziţiei economiilor din Europa Răsăriteană. Finanţările acordate de F.M.I. sunt
importante prin ele însele, dar, în acelaşi timp, şi prin rolul lor de catalizator pentru
alte forme de finanţare. Rolul Fondului este de a pune în aplicare programe credibile,
de a asigura creşterea economică, o creştere economică reală, durabilă, respectiv o
combatere a şomajului, inflaţiei, a îndatorării excesive.
Contextul actual în care Fondul acţionează este dominat de o continuă schimbare, în
special sub impulsul procesului de globalizare. În anii ’90 s-au „succedat” crize fără
precedent care au pus F.M.I. în faţa celor mai mari provocări întâlnite de la trecerea
la cursurile flotante.
5.2.6. Necesitatea perfecţionării F.M.I.
După o jumătate de secol de existenţă, F.M.I. se află în faţa unor noi provocări.
Criticile exprimate la adresa Fondului nu s-au împuţinat, din contră, tot mai multe
voci consideră această instituţie una perimată sau subordonată intereselor ţărilor
dezvoltate, mai ales intereselor S.U.A. printre criticile cele mai des întâlnite adresate
F.M.I. se pot aminti:

 Fondul a dobândit o putere mult prea mare, ce riscă să scape de sub control.
Acest lucru este argumentat mai ales prin prisma faptului că F.M.I. a pompat
peste 110 miliarde dolari în criza asiatică, îndatorând aceste ţări cu scopul de a
salva băncile internaţionale care au garantat creditele plasate în economiile
acestor ţări. Este ştiut faptul că Asia de sud-est a reprezentat un adevărat
magnet pentru investiţiile internaţionale, fiind cunoscută drept cea mai dinamică
regiune a globului. Cum majoritatea investiţiilor din această zonă îşi au originea
în ţările dezvoltate, împrumuturile acordate de F.M.I. şi garantate de guvernele
acestor ţări au avut drept consecinţă şi protejarea acestor investiţii. În plus, sunt
foarte multe voci care consideră că nu este firesc ca un grup de câteva mii de
specialişti să dicteze condiţiile de viaţă pentru o populaţie de peste 1,4 miliarde
de oameni din ţările în dezvoltare1.
 F.M.I. este acuzat de lipsă de transparenţă, de faptul că operaţiunile pe care le
derulează nu sunt cunoscute, oferindu-se opiniei publice doar informaţii sumare.
Tot în cazul crizei asiatice, Fondul a criticat politica macroeconomică dusă de
guvernele acestor ţări, după ce tot Fondul lăudase succesele acestei politici. Ca
o recunoaştere a acestei situaţii, Fondul a acceptat constituirea unui grup de
experţi din afara instituţiei, care să-i monitorizeze activitatea şi care a prezentat
un prim raport la reuniunea anuală ce a avut loc la Praga, în 2000. Thomas
Bernes, membru în board-ul instituţiei, a declarat că aceasta reprezintă o soluţie
pentru creşterea transparenţei şi pentru îmbunătăţirea imaginii sale publice.
Biroul de evaluare va fi autorizat să analizeze toate activităţile F.M.I., inclusiv
acordurile de împrumut cu diferite ţări care beneficiază de asistenţă financiară.

Criticile F.M.I. se referă şi la politica acestuia în ţările sărace şi în cele aflate în

procesul de tranziţie de la economia planificată la cea de piaţă. Nu de puţine ori,
Fondul este acuzat că nu ţine cont de condiţiile concrete din aceste ţări şi
condiţiile impuse nu fac altceva decât să înrăutăţească lucrurile. De altfel, un
specialist american în problemele ţărilor în dezvoltare, John Cavanagh aprecia
că în multe privinţe, F.M.I. este ca un medic din Evul Mediu, pentru care nu are
importanţă de ce suferă pacientul, tratamentul fiind acelaşi. Pe termen scurt,
ţările reuşesc să-şi atenueze dezechilibrul balanţei de plăţi, dar pe termen lung,

1 J. Stiglitz aprecia în una dintre cărţile sale cele mai de succes, „Globalization and its
discontents”, că: „...nu am crezut niciodată că cel mai mare obstacol pe care ţările în
dezvoltare îl întâmpină este cel creat de om, o instituţie total inutilă, F.M.I.”

efectele asupra sănătăţii economiei ţărilor în dezvoltare este dezastruos. De altfel, şi

în cazul României, condiţia impusă de F.M.I. de a contracta credite externe de pe
piaţa privată de capital pentru echilibrarea balanţei de plăţi, într-o perioadă când
condiţiile impuse de creditorii străini erau extrem de dure, n-ar fi condus decât la
o îndatorare şi mai mare a ţării, cu efecte negative deosebit de grave pe termen
lung. Se pare că înşişi specialiştii Fondului au realizat că acest lucru este mai
degrabă rău.

Tranziţia de la comunism la capitalism a constituit o noutate la fel de mare pentru

instituţiile internaţionale ca pentru ţările în cauză. Ineditul situaţiei şi dimensiunea
nebănuită a procesului a adus de multe ori F.M.I. şi alte instituţii în situaţia de a
nu face faţă problemelor respective. Liberalizarea comerţului, a preţurilor, a
cursului de schimb au condus la scăderea producţiei, creşterea dramatică a
şomajului, a deficitului balanţei de plăţi, erodarea puterii de cumpărare, toate
acestea constituind fenomene preponderente în ţările aflate în tranziţie. Aplicarea
unei reţete unice în materie de tranziţie nu a condus la o creştere economică în
ţările respective. Analiştii economici consideră că în cazul ţărilor în tranziţie, ca şi
în cazul ţărilor sărace, programele F.M.I. trebuiau să realizeze un compromis
viabil între ajustare şi dezvoltare; ajustând continuu sărăcia şi subdezvoltarea
 este, practic, imposibil de atins performanţe economice competitive şi un
standard de viaţă decent în ţările respective.

F.M.I., în calitatea sa de instituţie centrală a Sistemului Monetar Internaţional,

este incapabilă, în opinia foarte multor specialişti, să facă faţă unei crize
declanşate în interiorul sistemului. Tot mai multe voci susţin că o criză în S.U.A.
sau în Japonia ar echivala cu un colaps al întregului sistem financiar
internaţional. Este, într-adevăr, un scenariu catastrofic, dar, pe de altă parte,
crizele din Mexic, Asia de Sud-Est şi Argentina au arătat o vulnerabilitate
deosebită a sistemului. În acest sens, tot mai mulţi experţi consideră necesară
realizarea unor mecanism flexibile, care să permită intervenţia Fondului în cazuri
de urgenţă de tipul crizei asiatice.

Globalizarea tot mai accentuată a economiei mondiale necesită racordarea

activităţii F.M.I. la noile realităţi mondiale, inclusiv la îmbunătăţirea statutului şi a
obiectivelor funcţionale. Întărirea supravegherii sistemului monetar internaţional
reprezintă una din provocările fundamentale care stau în faţa acestei instituţii.

Aşa cum arăta şi Joseph Stiglitz1, managementul economic modern se conduce

pe acelaşi principiu ca şi războiul modern, şi anume acela de a elimina contactul
dintre decidenţi (agresori, în cazul războiului) şi beneficiari deciziilor (victimele).
„Din hoteluri luxoase, se trasează politici asupra cărora ar trebui gândit de două
ori dacă s-ar cunoaşte oamenii ale căror vieţi au fost distruse”.

5.3. Grupul Băncii Mondiale

Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare (B.I.R.D.)2 este cel de-al
doilea organism creat de Conferinţa Monetară şi Financiară Internaţională, care a
avut loc în iulie 1944 la Bretton Woods, în S.U.A.
B.I.R.D. funcţionează ca o societate anonimă şi a fost completată ulterior de alte trei
organisme, împreună cu care formează “Grupul Băncii Mondiale”. Aceste organisme
sunt: Corporaţia Financiară Internaţională (C.F.I.), creată în anul 1956, Asociaţia
Internaţională pentru Dezvoltare (A.I.D.), creată în 1960 şi Agenţia de Garantare
Multilaterală a Investiţiilor (M.I.G.A.), înfiinţată în anul 1988.
B.I.R.D. are în prezent 183 ţări membre, ţările care au aderat la F.M.I. devenind
membre şi la B.I.R.D., conform acordurilor semnate la Bretton Woods.
Conducerea Băncii este asigurată de:

• Consiliul Guvernatorilor, unde fiecare ţară este reprezentată de

guvernatorii băncilor centrale;

• Administratorii Executivi, în număr de 24, şi toţi atâţia supleanţi;

• Preşedintele, care conform tradiţiei, este american;

• Consiliul consultativ;

• comitetele de împrumuturi, care au ca obiect de activitate analiza şi

elaborarea unor rapoarte în ceea ce priveşte recomandarea şi, eventual,
 nerecomandarea realizării unor proiecte propuse, şi pentru care au fost
solicitate împrumuturi.

1 Joseph Stiglitz – „Globalization and its discontents”, pag. 24 - 58

2 Mihai-Gheorghe Imireanu - “Tribuna Economicã”, nr.4/1996, p.64-65

Administratorul executiv care reprezintă şi interesele României este un olandez (el

mai reprezintă, de asemenea, Armenia, Bulgaria, Croaţia, Georgia, Israel,
Macedonia, Republica Moldova şi Ucraina).
Resursele financiare ale Băncii constau din:

◊ cotele subscrise de fiecare ţară membră;

◊ venituri nete, rezultate din operaţiuni bancare proprii;

◊ fonduri obţinute din plasarea pe pieţele internaţionale financiare a

obligaţiunilor emise, sau prin contracte directe cu băncile centrale ale
ţărilor membre;

◊ venituri realizate din dobânzi şi comisioane percepute la creditele acordate;

◊ împrumuturi de capital contractate pe pieţele financiare (în special, de pe

pieţele ţărilor membre şi în Elveţia).

Principalele obiective ale B.I.R.D., în conformitate cu cele prevăzute în cadrul

Conferinţei de la Bretton Woods, sunt următoarele:

• sprijinirea reconstrucţiei şi dezvoltării ţărilor membre, prin înlesnirea

investiţiilor de capitaluri în scopuri productive, inclusiv refacerea
economiilor distruse de război, precum şi dezvoltarea aparatului de
producţie şi a resurselor din ţările mai puţin dezvoltate;

• încurajarea investiţiilor străine private, prin intermediul garanţiilor oferite sau

participării la împrumuturi şi la alte împrumuturi de capital. În situaţia în
care capitalul privat nu este disponibil în condiţii rezonabile, Banca
urmează să procure mijloace financiare pentru scopuri productive în
condiţii mai avantajoase, fie din capitalul său propriu, fie din mijloacele
financiare atrase sau alte surse;

• stimularea dezvoltării echilibrate de lungă durată a comerţului internaţional

şi menţinerea unor balanţe de conturi echilibrate, prin înlesnirea
investiţiilor internaţionale făcute pentru dezvoltarea resurselor productive
ale membrilor, contribuind astfel la sporirea productivităţii, ridicarea
standardului de viaţă şi îmbunătăţirea condiţiilor de muncă din ţările
membre;

• coordonarea împrumuturilor acordate sau garantate de ea, cu împrumuturi

internaţionale obţinute pe alte căi, astfel încât cele mai urgente şi mai
 eficiente proiecte sau programe să fie luate în considerare cu prioritate,
indiferent de mărimea lor;

ajutarea ţărilor membre în efortul de trecere de la economia de război la

economia de piaţă. După 1989, preocupărilor sale s-a adăugat şi
sprijinirea ţărilor din Europa de Est în edificarea economiei de piaţă.
În vederea realizării acestor scopuri, Banca îşi organizează şi îşi conduce
operaţiunile sale bancare ţinând cont de consecinţele pe care le vor avea investiţiile
internaţionale asupra condiţiilor economice din ţările membre în perioada următoare
acordării acestor împrumuturi. În acest context, se poate afirma că Banca Mondială
este asimilată unei bănci de investiţii internaţionale.
Pe lângă operaţiunile de bază, Banca Mondială desfăşoară o serie de activităţi
secundare, în rândul cărora se înscriu:

◊ Medierea în vederea rezolvării unor litigii internaţionale, cum au fost lichidarea

urmărilor “afacerii Canalului de Suez” din anii 1957-1958, negocierea tratatului
dintre India şi Pakistan pentru amenajarea bazinului fluviului Indus, în anul 1960
etc.

◊ Crearea Corporaţiei Financiare Internaţionale, a cărei activitate, începând din iulie

1960, se axează pe următoarele aspecte:

⇒ finanţarea investiţiilor de capital în întreprinderi private din ţările membre;

⇒ acordarea de credite sau achiziţionarea de participaţii în întreprinderile

industriale private, fără a solicita garanţii guvernului din respectiva ţară
membră;

⇒ studierea raportului care există între rata de schimb, politicile tarifare, cele
fiscale şi practicile de contingentare, acordarea licenţelor, pe de o parte, şi
expansiunea industrială, pe de altă parte;

⇒ furnizarea de consultanţă şi alte servicii conexe, privind crearea şi

consolidarea pieţelor financiare şi a celorlalte instituţii existente în
domeniul pieţelor financiare;

◊ Asistenţa tehnică. Banca pune la dispoziţia ţărilor în dezvoltare asistenţă tehnică

sub diverse forme, printre care: stabilirea şi elaborarea de proiecte tehnice şi de
caiete de sarcini, cu sprijinul propriilor ingineri-consultanţi; acordarea de sprijin
băncilor de dezvoltare regionale etc.;

◊ Înfiinţarea unor consorţii bancare, în vederea mobilizării de fonduri şi acordării de

asistenţă financiară, în special pentru ţările în dezvoltare, în vederea realizării
unor proiecte de anvergură;

◊ Înfiinţarea Asociaţiei Internaţionale pentru Dezvoltare, în septembrie 1960, care are

drept scop:
 ⇒ acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate;

⇒ finanţarea ţărilor foarte sărace în condiţii avantajoase, pentru realizarea

unor investiţii, în condiţiile în care aceste ţări nu îşi pot permite procurarea
de împrumuturi din alte surse, din cauza capacităţii lor insuficiente de
rambursare şi a dobânzilor ridicate practicate pe pieţele financiare
internaţionale;

⇒ stimularea dezvoltării economiilor din regiunile mai puţin dezvoltate ale

globului, prin acordarea guvernelor ţărilor respective de mijloace
financiare corespunzătoare nevoilor acestora, în condiţii mai avantajoase
decât creditele obţinute pe piaţa financiară internaţională;

⇒ finanţarea în condiţii mai avantajoase a ţărilor foarte sărace, care din cauza
dobânzilor foarte ridicate nu-şi pot permite realizarea unor investiţii prin
împrumuturi de pe piaţa internaţională a creditului;

⇒ acordarea de asistenţă ţărilor subdezvoltate.

◊ Înfiinţarea Agenţiei de Garantare Multilaterală a Investiţiilor, în anul 1988, ca

o continuare a Centrului Internaţional de aplanare a diferendelor legate de
investiţii, cu scopul de a pune la dispoziţia investitorilor şi a guvernelor
interesate normele de procedură, de natură a rezolva diferendele;

◊ Rolul de consilier tehnic pe lângă diverse instituţii internaţionale, care

solicită sprijin în legătură cu diverse probleme.

Unul dintre principalele roluri pe care Grupul Băncii Mondiale îl are în

susţinerea procesului dezvoltării este şi acela de acordare de credite în condiţii mai
avantajoase. Caracteristicile funcţiei de creditare a Băncii Mondiale pot fi sintetizate
astfel:

∗ creditele acordate de către Banca Mondială sunt destinate ţărilor membre,

cu predilecţie pentru restructurarea şi retehnologizarea industriei, pentru
agricultură, producerea şi distribuţia de energie electrică, infrastructură,
echipamente portuare, industria siderurgică, chimică, învăţământ,
sănătate, planificare familială, protecţia mediului etc.;

∗ creditele nu sunt puse direct la dispoziţia solicitantului, ci ele sunt destinate direct
furnizorului, în conformitate cu
documentele justificative. Uneori, solicitantului i se remite doar suma ce
acoperă o plată deja efectuată;

∗ solvabilitatea este un criteriu determinant în acordarea de credite. În acest

sens, B.I.R.D. foloseşte drept criteriu P.N.B. pe locuitor, pentru aprecierea
nivelului de dezvoltare. Având în vedere deteriorarea raportului de schimb
şi creşterea în timp a inflaţiei, nivelul P.N.B. pe locuitor ce menţine ţările în
sfera de creditare a Băncii Mondiale, a fost majorat de la 1000 de dolari
 (cât era în 1973), la 2650 de dolari. De altfel, o particularitate a activităţii
Băncii Mondiale, spre deosebire de F.M.I., este aceea că acesta din urmă
acordă credite tuturor membrilor, indiferent de nivelul de dezvoltare, în
funcţie de cota de participare la capitalul F.M.I., pe când Banca Mondială
nu acceptă decât creditarea ţărilor în dezvoltare. Problema reclasării
ţărilor (respectiv părăsirea grupului îndreptăţit la credite), este examinată
anual de Comitetul Împrumuturilor. Prima reclasare s-a produs în anul
1967, când o serie de ţări industrializate au fost scoase de la creditare. În
anii ‘70 a fost reclasat un alt grup de ţări cu nivel economic mai ridicat,
respectiv Finlanda, Grecia, Irlanda, Islanda, Noua Zeelandă, Singapore,
Spania şi Venezuela;

∗ proiectele sunt evaluate de o echipă de specialişti ai Băncii, uneori în

colaborare cu personal aparţinând şi altor agenţii O.N.U. sau experţi
consultanţi, angajaţi special în acest scop. Principalele elemente urmărite
sunt:

• aspectul economic al proiectului, utilizarea resurselor interne

etc.;

• aspectul tehnic al acestuia (planuri de construcţie,

exploatarea proiectului, amplasamentul, dimensiunile,
procedeele de execuţie, echipamentele ce urmează a fi
folosite etc.);

• aspectul instituţional, organizatoric şi managerial, respectiv

posibilitatea de a recruta personal local în vederea
executării proiectului;

• aspectul comercial, referitor la aranjamentele pentru

cumpărarea şi vânzarea de materiale

necesare în timpul executării proiectului, cât şi pentru

acoperirea consumurilor necesare şi desfacerea produselor
ce urmează a fi realizate după terminarea proiectului;

• aspectul financiar, care se referă la evaluarea fondurilor

necesare în timpul executării proiectului şi a sursei de
procurare a acestora, precum şi evaluarea cheltuielilor şi a
veniturilor în perioada următoare terminării lucrărilor.
Aşa cum am mai arătat, Banca Mondială cooperează foarte strâns cu Fondul
Monetar Internaţional, promovând programe de ajustare structurală, pe termen lung,
(F.M.I. vizează mai ales politici de stabilizare, pe termen scurt) ce urmăresc cu
predilecţie următoarele aspecte:

♦ stabilirea unor politici monetare şi de credit, menite să limiteze

expansiunea creditului şi reducerea dezechilibrelor externe. Se ştie că
 pentru cele mai multe dintre ţările subdezvoltate, apelarea la credite
poate duce la formarea unui cerc vicios, în sensul alimentării
neperformanţelor economice şi a presiunii asupra balanţei de plăţi, şi
aşa deficitară;

♦ realizarea unei politici valutare, care să permită folosirea raţională a valutei

şi să contribuie la impulsionarea exporturilor;

♦ reducerea şi eliminarea deficitelor bugetare - sursa de inflaţie şi rate înalte

ale dobânzilor - prin mărirea veniturilor obţinute dintr-o activitate
economică profitabilă, prin reducerea evaziunii fiscale şi reducerea
cheltuielilor guvernamentale, concomitent cu restructurarea acestora;

♦ mobilizarea economiilor interne, prin politici fiscale şi financiare;

♦ rentabilizarea întreprinderilor de stat şi, dacă este necesar, privatizarea

acestora;

♦ îmbunătăţirea productivităţii investiţiilor din sectorului public şi politici

economice interne;

♦ reforma aranjamentelor instituţionale, în vederea susţinerii procesului de

ajustarea,

Rolul instituţiilor financiare, din care se detaşează ca importanţă Fondul Monetar

Internaţional şi instituţiile Băncii Mondiale, în reglementarea problemelor cu care se
confruntă economia mondială, mai ales în termeni de stabilitate monetară şi
financiară, dar şi de reducere a decalajelor faţă de ţările bogate, porneşte tocmai de
la faptul că asistenţa financiară are atât efecte benefice, cât şi efecte negative.
Neajunsurile asistenţei externe derivă din faptul că ţările subdezvoltate, în special,
nu reuşesc să atingă acel minim de profitabilitate, care să le permită rambursarea
ratelor scadente şi obţinerea de venituri suplimentare pentru relansarea economică.
Nu de puţine ori, aceste ţări se împrumută pentru a rambursa un împrumut ajuns la
scadenţă sau pentru a plăti dobânzile.
Printre problemele legate de susţinerea procesului de dezvoltare în ţările cele mai
sărace, Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional subliniau necesitatea
adoptării unei politici specifice legată de acordarea de asistenţă financiară. Această
politică ar trebui să aibă în vedere anumite aspecte, şi anume:

◊ identificarea căilor de reglare a problemei datoriei externe, prin

concentrarea atenţiei asupra acesteia;

◊ găsirea unor politici potrivite fiecărei ţări, prin intermediul căreia să fie
susţinută reforma;

◊ îmbunătăţirea şi dezvoltarea mecanismului actual de acordare a asistenţei

pe cale multilaterală şi de către alţi donatori;
 ◊ conjugarea eforturilor tuturor creditorilor pentru găsirea celor mai potrivite
soluţii în vederea rezolvării problemei datoriei externe;

◊ necesitatea menţinerii elementelor de favoare în cazul creditelor acordate

de cele două instituţii.

Cu alte cuvinte, rolul acestor instituţii trebuie amplificat şi modelat, în conformitate cu

problemele pe care le au ţările în dezvoltare, adaptat restricţiilor legate de resursele
de care acestea dispun şi focalizat asupra necesităţii obţinerii unei eficienţe cât mai
mari.

Economie mondiala
Prof.univ.dr. Ana Bal (coordonator) Prof.univ.dr. Sterian Dumitrescu Prof.univ.dr.
Rodica Milena Zaharia Conf.univ.dr. Anca Gabriela Ilie Conf.univ.dr. Dan Dumitriu
Asist.univ.dr. Camelia Candidatu Asist.univ.drd. Octavian Jora