Sunteți pe pagina 1din 17

Caracterizarea Otiliei Marculescu (Otilia) din romanul Enigma Otiliei de

George Calinescu

Otilia Marculescu

caracterizare

Lumea romanului graviteaza in jurul singurului personaj viu cu adevarat: Otilia.


Alaturat altor personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresioneaza prin
complexitatea sufletului, imprevizibilul care o invaluie, prin farmec si delicatete.

Ca personaj, Otilia nu are o schema fixa, ea se intregeste parca din miscarea


romanului, in fiecare pagina e alta, dar nu labilitatea o invaluie ci intinsele registre pe
care evolueaza. Autorul insusi ii fixeaza identitatea: „Otilia este eroina mea lirica,
proiectia mea in afara, o imagine lunara si feminina. Flaubertin as putea spune si eu:
Otilia c’est moi, e fondul meu de ingenuitate si copilarie... Eroina este tipizrea mea,
fundamentala, in ipostaza feminina. Otilia este oglinda mea de argint...”. 31184usf48hts5j

Prin Otilia, romanul capata modernitate. Ea sparge tiparele clasice care le unesc un
avar, un arivist, o fata batrana si nenumarati alti interesati doar de partea materila a
oricarei relatii, ea aduce in prim plan o problematica existentialista.

Ca personaj, Otilia cea zglobie sta sub semnul dramei feminine, ea aducand in
aceeasi albie de ganduri furtunoase viituri de anxietate, de neimpliniri nemarturisite, de
singuratate, de zambete frante sau valuri ale unui timp ajuns la tarm.

Fata e vesnic inconjurata de admiratori si iubita de „papa Giurgiuveanu” apoi de


tanarul Felix, de Pascalopol, un strain care a fost in preajma ei inca de cand era mica si
ale carui sentimente nu sunt deloc lamurite. Otilia e admirata de baietii de la Universitate,
invidiata de rude, curtata vulgar de stanica, agasata de Titi, Otilia starneste oricui dorinta
de a o stapani. Nimeni nu va reusi cu adevarat. Fiecare va cunoaste mai mult sau mai
putin din ea, dar Otilia va ramane, cu toata evolutia ei „o enigma”.

Cititorului ii este prezentata prin intermediul lui Felix Sima, care, abia sosit in casa
lui mos Costache si neprimit cum s-ar fi asteptat, da sa plece. Inainte de a-i vedea chipul,
Felix ii aude vocea „cristalina”. st184u1348htts

„– Dar, papa, e Felix!

Felix privi spre capatul scarii ca spre cer deschis.” Apoi i se deseneaza inaintea
ochilor „fata, subtirica, imbracata intr-o rochie foarte larga la poale, dar stransa tare la
mijloc si cu o mare colorata de dantela pe umeri”.

Modul in care i se prezinta lui Felix, e simplu si direct:


„– Ce bine-mi pare, ce bine-mi pare ca ai venit! zise ea volubil. Eu sunt Otilia.

Apoi, parandu-i-se ca tanarul nu reactioneaza destul de calduros, intreba, intorcand


adanc fata spre el:

– Oare nu-ti pare bine?”

Otilia ii impunea lui Felix modul cum sa o trateze. „Felix ii stranse mana si avu o
clipa impulsiunea de o i-o saruta, insa fata i-o trase cu mult inainte de a lua o decizie si i-
o trecu pe sub bratul stang”.

Otilia e de la inceput ocrotitoare. Ea il introduce in atmosfera familiei si tot ea face


prezentarile.

Otilia va urma, ca personaj, structura cunoscuta si abordata si pentru celelalte.


Portretuil fetei este schitat de la inceput: „fata parea sa aiba 18-19 ani. Fata maslinie cu
nasul mic si ochii foarte albastrii arata si mai copilaroasa intre multele bucle si gulerul de
dantela. Insa in trupul subtiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil perfect, fara acea
slabiciune supta si patata a Aureliei, era o mare liberate de miscari, o stapanire
desavarsita de femeie”.

Otilia scapa de sub tutela autorului ei, G. Calinescu, si se defineste prin vorbe,
fapte, gesturi, prin comportamentul care starneste reactii diferite in jur. Marina,
servitoarea, intampina fuga fetei prin iarba cu un „Haida! A-nceput nebunia!” Felix o
urmeaza si o admira tocmai pentru aceasta imprevizibilitate, Pascalopol o ocroteste
vazand in ea o posibila implinire, mos Costache se lasa mangaiat, iar Agae si Aurica se
intuneca de invidie. Stanica nu pierde ocazia sa exclame: „Desteapta fata!”, iar Titi, sa
caute un moment cand sa strecoare o obscenitate, convins ca nu este nimic rau in asta.

Fata domina insa totul si pe toti, prin generozitate si printr-o superioritate slefuita
de-a lungul generatiilor. Fara cel mai mic efort ea se ridica vizibil deasupra celorlalti.

Pentru Felix, Otilia este prietena de aceeasi varsta, o ocrotitoare. Autorul sugereaza
ca intalnirea si apropierea celor doi era predestinata. Aratandu-i lui Felix cateva fotografii
vechi, de familie, in care parintii lor apareau alaturi,Otilia „Nu stii ca onoratii nostri
parinti aveau intentia sa ne caasatoreasca? Ca la chinezi, mi se pare!”. Poate in virtutea
acestei situatii „Lui Felix, aparitia Otiliei ii dadu un sentiment inedit, de mult presimtit”.
Relatia pare a se fi infiripat din copilarie, acum nu era decat o confirmare caci „Felix nu
vazuse pe Costache Giurgiuveanu decat cu multi ani in urma, copil, si tot atunci o
cunoscuse si pe Otilia care era o simpla fetita. Dar in fiecare an scria la sarbatorile
consacrate si in alte cateva imprejurari unchiului Costache intreband ce mai face
<<verisoara>> Otilia, iar Otilia scria <<unchiului>> Iosif, intreband ce mai face
<<varul>> Felix. Tanarul fiu al doctorului si Otilia erau astfel in chip oficial intim prin
corespondenta si desigur ca, daca s-ar fi intalnit n-ar fi putut decat sa continue si oral
stilul familiar din scrisori”.
Fata are neintrerupte atitudini de protectie fata de trei personaje: „papa”,
Pascalopol, dar mai ales fata de Felix. Gesturile ei necenzurate, dar pornite din firescul
sentimentelor incanta. Otilia e intruchiparea feminitatii si a gingasiei.

Abia sosit in casa „unchiului” Costache, felix face cunostinta cu celelalte personaje
prin intermediul Otiliei. Ea fixeaza, adesea cu o nota voluntara, departe de inocenta cu
care ii obisnuise pe cei din jur, statutul lui Felix. Cand Costache este intrebat unde „o sa
stea baiatul?” cu un ton din care se distingea clar aversiunea Aglaei pentru Felix, Otilia
raspunde scurt si fara menajamente pentru sentimentele matusii, speriata de aparitia unui
potontial mostenitor al averii batranului: „– La noi! explica Otilia”. „Sedea acum cu o
coapsa pe marginea fotoliului batranului, jucandu-si ca o pendula piciorul, in vreme ce cu
mana stanga imbratisa capul vadit multumit al aceluia”.

Fata de Leonida Pascalopol, Otilia are gesturi cu inclinatii materne:

„In vreme ce Aglae reintocmea jocul, Pascalopol contempla pe Otilia. Aceasta ii


potrivea acul cu perla din cravata, ii scutura usor umerii, privindu-l cu o gratioasa ,
maternitate, mereu atarnata pe marginea scaunului”.

Protectia Otiliei fata de felix include „supravegherea” jumatate copilaroasa,


jumatate materna a oricaror indeletniciri gospodaresti ce pot avea oarecare tangenta cu
ea. Otilia uita la un moment dat de musafirul abia sosit, apoi se repede spre el cu gandul
de a repara o greseala de neiertat:

„– Ti-e somn?

Ochii lui Felix si ora inaintata faceau intrebarea de prisos”.

Fata e sincer ingrijorata caci a uitat sa-i pregateasca o camera si, spre a rezolva
problema, ii ofera pentru o noapte camera ei.

Felix este insa cel mai apropiat de ea. Intimitatea interiorului ei il fascineaza din
prima noapte petrecuta in casa din strada Antim. Il impresioneaza amestecul de lucruri,
intimitatea lor si mai ales diversitatea preocuparilor fetei.

Compozitia interiorului imbina elemente ce fac parte din structura psihica a


personajului observat doar in cursul unei treceri in revista a decorului. Arhitectura
personajului asaza alaturi moda, notele muzicale pentru pianoforte si romane frantuzesti
din colectia Calmann – Lévi, „ilustrata si cartonata”. Din cateva detalii se recompune o
Otilie plina de feminitate, o intelectuala rafinata si o fire sensibila la frumos.

Personajul se autocaracterizeaza in diverse randuri. Dupa ce termina de cantat o


bucata muzicala, lasa mainile in poala si exclama: „Ce sentimentala sunt!”. Ii
marturiseste lui Felix o vesnica tulburare interioara: „Imi vine uneori sa alerg – spuse ea
lui Felix care sedea in picioare putin incurcat de rochia si nimicurile carora le slujea de
curier – sa zbor. Felix – adauga ea confidential – vrei sa fugim? Hai sa fugim! Si mai
inainte ca tanarul sa se dezmeticeasca, deschise usa de perete si incepu sa alerge prin
curte”.

Otilia deruteaza pentru ca trece brusc de la o stare la alta. E constienta de asta: „Eu
am un temperament nefericit: ma plictisesc repede, sufar cand sunt contrariata”, „sunt
foarte capricioasa, vreau sa fiu libera”.

Fata apare diferit in ochii celor din jur. Fiecare intelege o parte din ea, nimeni nu o
poate patrunde.

Aglae o considera o „zanatica”, o dispretuieste vizibil si o bruscheaza cu vorbe


ireverentioase. Cand Titi „indrazni un gest oarecare de concupiscenta, care irita pe fata”,
Aglae se revolta nu asupra baiatului, ci asupra ei: „– Nici nu a pus mana baiatul pe ea. Si
daca ar fi pus, ce? Fete ca ea pentru asta sunt. Sa traiasca discret cu baietii de familie, sa-i
fereasca de alte lucruri mai rele”. Drept rezultat „Otilia aparu pe usa cu coama manioasa,
cu ochii incarcati de fulgere”.

Stanica, afland despre logodna Otiliei cu Pascalopol, incearca sa-l determine pe


mosier sa inteleaga adevarata situatie a Otiliei, spunandu-i ca ea „e tanara
neexperimentata, azi se intalneste cu un tanar, maine cu altul, o fata greseste usor. In casa
lor sta un student de varsta ei, pentru care se pare ca are inclinatiuni... cumnata mea
Aurica a vazut lucruri decisive, dar, ca domnisoara, s-a sfiit sa va comunice, de aceea am
luat eu hotararea sa va scutesc de o deceptie. Intelegeti, un om mai in varsta, chiar bogat
nu poate lupta cu temperamentul aprins, poate prea aprins, al unei fete de nouasprezece
ani”.

Aurica e de parere ca „Otilia e sireata, cauta numai barbati in varsta, bogati, de


aceea i se pare neexplicat cum Felix poate iesi pe strada cu o „destrabalata” ca Otilia.”

Titi ii pune lui Felix o intrebare strict confidentiala: „– Asculta... tu esti bine cu
Otilia... spune drept... se preteaza?”

Pentru Felix, Otilia este „o fata cuminte” de care se indragosteste nebuneste, dar
fata de care are ezitari de a lua hotarari decisive.

Pascalopol o considera foarte frumoasa, are rabdare cu ea, dorind-o sotie si


nedistingand niciodata clar ce e viril si ce e patern in dragostea lui. „E ca o randunica”.

Colegii lui Felix „care-l vazusera la brat cu ea, il batusera pe umar

– Hotule, cum ai pus mana? Este cea mai eleganta conservatorista. Nu s-atinge
nimeni de ea”.

Compozitia personajului include, evident si bibliografia lui presarata intr-o discutie


cu Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tata bun... Mama a mai fost casatorita inainte, si cand a
luat pe papa, eu eram de cativa ani... Priveste! Uite pe mama si pe tatal meu adevarat. (Si
Otilia intinse lui Felix o fotografie putin rupta, in care Otilia din alte vremuri, insa
cu privirile blande, in rochie cu panier si cu un mare zuluf cazut peste umar tinea de brat
un barbat gras, si el cu ochii Otiliei)”.

Otilia se misca intr-o lume fixata, pentru totdeauna in tipare. Mos Costache ii
pecetluieste definitiv destinul. Nu o infiaza si Otilia va fi sacrificata de familia care isi
doreste atat de mult mostenirea.

Otilia trece astfel printre pagini inchizand in ea o lume, trece subtiratica si delicat
imprevizibila, generoasa, un personaj suav cu un nesters zambet pe buze (zambet de
amaraciune).

Texte ce pot fi alese ca suport al demonstratiei: I. Creanga, Povestea lui Harap-Alb,


Ivan Turbinca, Povestea porcului; M. Eminescu, Fat Frumos din lacrima; Barbu
Delavrancea, Neghinita.
Orientari teoretice q6s9818qh96mlu
Basmul este specia genului epic in care sunt narate intamplari fabuloase ale unor
personaje antropomorfe (fiinte umane) si imaginare, „himerice", (zmei, zane, sfinte),
inzestrate cu puteri supranaturale; acestea din urma dau specificitate basmului. in
ansamblul lor, personajele sunt polarizate in forte ale binelui care triumfa si forte ale
raului infrant. Eroul de basm -intotdeauna fiinta antropomorfa - parcurge un traseu
initiatic si traverseaza probe calificante pe parcursul carora se desavarseste ca om, isi
asimileaza in mod constient principii etice cu valoare pragmatica. Fapturile himerice
joaca rol auxiliar in formarea eroului, fie ca piedici ce trebuie depasite, fie ca prieteni
benefici. Specie tezista, basmul exprima, prin morala sa, conceptia optimista despre
lume, proprie omului vechi: in mentalitatea acestuia, dominanta este ideea perfectibilitatii
continue a lumii si a fiintei umane. Finalul fericit al basmelor tipice vine sa afirme faptul
ca, daca raul are puteri tranzitorii asupra lumii, binele il invinge, cu puterea si
indreptatirea lui etica superioare. Basmul cult preia de la cel popular motivele a caror
imbinare alcatuieste actiunea, personajele consacrate, precum si ordinea spatio-tem-
porala caracteristica fabulosului. Cu acest material, autorii realizeaza, prin prelucrare si
interpretare proprie, un basm original. Ion Creanga: Povestea lui Harap-Alb
Povestea lui Harap-Alb, cel mai cunoscut basm al lui Ion Creanga, este, ca dimensiune,
aproape un mic roman, datorita numarului mare de motive, precum si datorita amplificarii
unora dintre ele.
Dupa formula de inceput consacrata, prima secventa are la baza motivul alegerii eroului
destinat peripetiilor pe baza unei probe: din cei trei frati doar cel mai mic reuseste sa
treaca podul, infruntand ursul urias, datorita calului, hainelor si armelor care fusesera ale
tatalui ca mire. Mezinul le ceruse ca urmare a sfatului Sfintei Duminici, pe care o miluise
in infatisarea ei de batrana neajutorata. Urmatoarea secventa, care determina semnificatia
de ispasire-initiere a marelui motiv al drumului, e enuntarea tabu-ului, a interdictiilor care
sunt in numar de doua: feciorul de imparat este sfatuit sa se fereasca de span si de omul
ros. Trecand podul, hotar simbolic intre taramul cunoscut si cel necunoscut, plin de
primejdii, feciorul de imparat nimereste intr-un spatiu labirintic pentru a carui trecere il
accepta, a treia oara, pe Span drept calauza, calcand astfel prima interdictie. Ca urmare,
feciorul de imparat este ademenit intr-o fantana din care nu mai iese ca stapan, ci ca
sluga, dobandind si numele care-1 fixeaza prin juramant in aceasta noua situatie, Harap-
Alb. Coborarea in fantana are astfel semnificatia simbolica a mortii si invierii. Urmeaza
apoi cele trei incercari menite sa-1 duca la pieire, ordonate de Spanul care i-a luat locul
ca nepot si urmas la tronul unchiului.
Cea dintai incercare este aducerea „salatilor" din gradina ursului, a doua, aducerea
capului cerbului fabulos impodobit cu pietre pretioase, iar cea de a treia, aducerea fetei
imparatului Rosu, vestita farmazoana, ca mireasa pentru Span. Aceasta a treia incercare
presupune insa calcarea celei de a doua interdictii, de a nu avea de a face cu omul ros si
ca atare prilejuieste un alt drum cu multe peripetii si probe de incercare. in primele
incercari, Harap-Alb trebuie sa infrunte fiare fabuloase si reuseste datorita sfatului si
sprijinului sfintei binevoitoare, purtand numele unei zile a saptamanii, duminica, personaj
familiar basmului popular romanesc, avand functia zanei bune, dar, spre deosebire de
aceasta, batrana. A treia incercare presupune un nou drum in care, spre deosebire de
primul, care a prilejuit intai intalnirea-capcana cu fiinta malefica, raul viclean reprezentat
de Span, eroul se intalneste si se insoteste cu personaje care-1 vor ajuta sa treaca probele
ce-i vor fi impuse de imparatul Ros. Acestea vor fi mult mai numeroase: intai albinele si
furnicile, apoi cinci aratari, fapturi cu infatisare grotesc-diforma, Gerila, Flamanzila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila si Ochila. Numarul probelor la care este supus Harap-Alb la
posacul si mereu maniosul imparat Rosu este mult mai mare, dar imbinate ingenios si
umoristic: in calitate de oaspeti, Harap-Alb si tovarasii sai trebuie sa faca fata intai
modului in care gazda lor aplica legile
ospetiei, oferindu-le un adapost supraincalzit, hrana si bautura in cantitati uriesesti.
Trebuie mai apoi sa-si dovedeasca vrednicia alegand macul din nisip, spiritul de
observatie distingand-o pe fata imparatului de sosia ei, incercari trecute cu bine gratie
furnicilor si albinelor, si in cele din urma sa o pazeasca pe fata, care, fiind mare
farmazoana, se transforma intr-o pasare si-si ia zborul pana in dosul lunii. Abia dupa a
saptea incercare, impusa insa chiar de fata - o intrecere intre pasarea ei maiastra si calul
lui Harap-Alb pentru a aduce de unde se bat muntii in capete ulcioarele cu apa vie si apa
moarta -, misiunea este indeplinita cu bine. Cele cinci aratari care-1 ajutasera pe erou il
parasesc, ramanand in locurile lor. Ultima secventa a basmului reinnoada firul legat de
substituirea eroului si materializeaza motivul deconspirarii si pedepsirii uzurpatorului.
Cum eroul se afla sub legamantul muteniei, fata imparatului da la iveala inselatoria
Spanului, iar acesta ii taie capul lui Harap-Alb. Ordinea binelui este restabilita prin
pedepsirea uzurpatorului de catre calul nazdravan si invierea eroului cu ajutorul apei
moarte si a celei vii, savarsita de fata imparatului Rosu. Dupa ce murise ca fecior de
imparat si se nascuse ca sluga Harap-Alb la fantana din taramul labirintic al Spanului,
eroul trece acum in sens invers prin moarte la viata si basmul se incheie cu nunta
feciorului de imparat, inteleptit de peripetiile prin care trecuse, cu fata imparatului Rosu,
care renunta la puterile ei de magiciana.
Basmul lui Creanga conserva toate semnificatiile simbolice ale motivelor traditionale, dar
se particularizeaza prin realismul lui. Lumea fabuloasa a basmului traditional primeste
atribute caracteristice lumii satului; astfel, chiar de la inceput, craiul si cei trei fii ai lui se
comporta si mai ales vorbesc aidoma unor tarani sfatosi, cu expresii si zicatori suculente.
Craiul, ca un batran hatru, se posomoraste de lipsa de vrednicie a feciorilor sai al caror
comportament verifica vechea zicala „La placinte inainte, la razboi inapoi" si-i prezice
batjocoritor mijlociului ca se va intalni „c-un iepure, ceva" si „popac" se va trezi cu el
inapoi in ograda. Nu altfel stau lucrurile si la curtea lui Verde imparat, a carui imparatie
urma sa fie mostenita de nepotul vrednic. Atoate-stiutoarea Sfanta Duminica se scoala
foarte de dimineata si culege desculta pe roua poala de somnoroasa pe care o fierbe cu
miere si lapte pentru a obtine bautura adormitoare pentru cerbul instelat, ca orice vracita
iscusita, si-1 incurajeaza pe erou sfatuindu-1 sa se lase in seama ajutorului lui Dumnezeu.
Animalele cu puteri fabuloase au totusi comportamente ale celor obisnuite: Cerbul vine
„boncaluind", „bea halpav" din mursa adormitoare si scurma pamantul cu copita, ca un
buhai, albinele si furnicile ale caror regine sunt inzestrate cu grai omenesc sunt surprinse
de erou in momente caracteristice ciclului vietii unor asemenea ganganii.
Singurele personaje care, aidoma zmeilor din alte basme, apartin in intregime fabulosului
sunt cei cinci uriasi, intrupari stihiale ale unor puteri ce, in forma echilibrata, moderata,
sunt in firea lumii reale, si tocmai din acest motiv benefice, cand sunt stapanite, si
devastatoare, cand se dezlantuie. Aceste stihii, prin reductia lor minimizanta, sunt sursa a
comicului jovial. Harap-Alb rade cand le intalneste in plina dezlantuire si le ia intr-un fel
in stapanire prin ghicirea numelui lor, nume pline de umor, ca spre pilda Ochila care e
„frate cu Orbila, var primar cu Chiorila, nepot de sora cu Pandila, din sat cu Chitila, peste
drum de Nimerila, ori din targ de la Sa-1 cati, megies cu Cautati si de urma nu-i mai
dati". Chiar pornirea lor anarhica, prin insasi natura lor stihiala, primeste o expresie
hazlie prin vesnica lor inclinare spre galceava. Din acest motiv, incercarile prin care trec
la curtea imparatului Ros sunt prezentate in ample scene comice: dupa ce racoreste casa
de fier incinsa pe care imparatul le-a harazit-o spre odihna, Gerila priveste cu jind odihna
tovarasilor sai si cauta „samanta de galceava", asa ca in incaperea racoroasa se incing
spiritele intr-o cearta suculenta cu insulte pline de haz si amenintari cu chelfaneala la
capatul careia, invins la vorbe, Gerila tranteste un frig de se asaza o promoroaca de o
palma pe pereti, dupa care, fericit ca nu e singurul care sufera de frig, se linisteste si-i
cheama pe toti la impacare. Dupa ce ispravesc cantitatile de mancare si bautura oferite de
imparatul Ros, Setila si Flamanzila fac un taraboi de pomina batand cu ciolanele
ialovitelor, devorate intr-o clipita, si cu doagele butiilor cu „bauturica" supta instantaneu,
cerand cu insistenta, ca niste meseni nemultumiti si cam neciopliti, un supliment mai
consistent.
Dimensiunea realista a Povestii lui Harap-Alb se evidentiaza prin modul de
individualizare a eroului pozitiv si a antagonistului sau. Eroii basmelor sunt in general
schematici si apartenenta lor la fortele binelui sau ale raului, fixata de la inceput, se
manifesta in actiunile lor. in opera lui Creanga sunt surprinse reactiile emotionale ale
eroului, momentele sunt dezvoltate in scene cu dialoguri. in fata unor sarcini grele,
Harap-Alb se tanguie ca „i-a ajuns funia la par" si se gandeste la sinucidere, avand nevoie
mereu de imbarbatarea calului sau nazdravan sau a Sfintei Duminici. De altfel, nu curajul
si vitejia sunt calitatile lui, ci omenia (milostenia fata de baba necajita, grija fata de
ganganiile aflate in dificultate, deplina lealitate fata de juramant, dar si hazul, eliberator
de teama, in fata unor aparitii monstruoase). Harap-Alb manuieste cu agilitate sabia lui
Statu Palma Barba Cot cu care reteaza dintr-o lovitura capul cerbului instelat, dar are si
surprinzatoare cunostinte si abilitati gospodaresti in domeniul albinaritului, pregatind un
stup pentru roiul de albine caruia ii oferise ca loc de popas temporar propria lui caciula.
Chiar si
semnificatia mereu subliniata a traseului initiatic este intelegerea dificultatilor si
suferintelor celor umili, ramase necunoscute stapanilor si crailor.
in acord cu acest inteles al initierii, antagonistul mezinului craiului, Spanul, impostorul
ajuns prin viclenie fecior de crai, are toate cusururile parvenitului: stramba din nas la tot
ceea ce vede la curtea imparatului Verde, ii priveste de sus pe unchiul si verisoarele
adevaratului fecior de crai si nu inceteaza sa se laude cu pretinsa lui stiinta de stapanitor,
ce consta in fond din porunci abuzive si permanente umiliri ale vrednicei si lealei sale
slugi.
Povestea lui Harap-Alb este proiectia in fabulos a mentalitatii si ethosului umanist al
universului taranesc, in viziunea joviala a unui exponent genial al lui.

"ULTIMA NOAPTE DE DRAGOSTE, ÎNTÂIA NOAPTE DE RĂZBOI"

–roman subiectiv de analiză psihologică -

de Camil Petrescu

In perioada interbelică, Eugen Lovinescu iniţiază curentul literar numit modernism, al


cărui program trasează noi direcţii pentru dezvoltarea literaturii române, printre care:
trecerea de la tema rurală, la tema urbană, de la personajele ţărăneşti la cele intelectuale,
precum şi crearea romanului de analiză psihologică.

Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu (1894-1957), este cel care, prin
opera lui, fundamentează principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la
sincronizarea literaturii române cu literatura europeană (europenizarea literaturii române),
prin aducerea unor noi principii esteticeca autenticitatea, substanţialitatea, relativismul, şi
prin crearea personajului intelectual lucid şi analitic, în opoziţie evidentă cu ideile
sămănătoriste ale vremii, care promovau "o duzină de eroi plângăreţi". Camil Petrescu
opinează că literatura trebuie să ilustreze "probleme de conştiinţă", pentru care este
neapărată nevoie de un mediu social în cadrul căruia acestea să se poată manifesta.

Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică, bazată pe experienţa trăită a autorului
şi reflectată în propria conştiinţă: "Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce
înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o
pot povesti... Din mine însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie decât
propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu pot vorbi onest decât la persoana
întâi...".

în "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război" (1930) , Camil Petrescu surprinde
drama intelectualului lucid, însetat de absolutul sentimentului de iubire, dominat de
incertitudini, care se salvează prin conştientizarea unei drame mai puternice, aceea a
omenirii ce trăieşte tragismul unui război absurd, văzut ca iminenţă a morţii.

Structura romanului:

Romanul este structurat în două părţi, cu titluri semnificative, surprinzând două


ipostaze existenţiale: "Ultima noapte de dragoste", care exprimă aspiraţia către
sentimentul de iubire absolută şi "întâia noapte de război", care ilustrează imaginea
războiului tragic şi absurd, ca iminenţă a morţii. Dacă prima parte este o ficţiune,
deoarece prozatorul nu era căsătorit şi nici nu trăise o dramă de iubire până la scrierea
romanului, partea a doua este însă o experienţă trăită, scriitorul fiind ofiţer al armatei
române, în timpul primului război mondial. Compoziţia romanului Romanul este scris la
persoana I, naratorul-personaj identificându-se în partea a doua cu autorul. Modalitatea
narativă se remarcă, aşadar, prin prezenţamărcilor formale ale naratorului, de unde reiese
apropierea acestuia de evenimente, până la substituirea lui de către personaj. Perspectiva
temporală este discontinuă, bazată pe alternanţa temporală a evenimentelor, pe dislocări
sub formă de flash-back şi feed-back. Perspectiva spaţială reflectă un spaţiu real, frontul,
Bucureşti, Odobeşti, Câmpulung, dar mai ales un spaţiu imaginar închis, al
frământărilor, chinurilor şi zbuciumului din conştiinţa personajului.

Romanul este un monolog liric, deoarece eroul se destăinuie, se analizează cu luciditate,


zbuciumându-se între certitudine şi incertitudine, atât în plan erotic, cât şi în planul
tragediei războiului, când omenirea se află între viaţă şi moarte. Eroul, Ştefan
Gheorghidiu, este intelectualul lucid, însetat de absolut, dornic de cunoaştere, de
autenticitate, dominat de incertitudinişi care se confesează introspectând cele mai
adânci zone ale conştiinţei, în căutarea permanentă a iubirii absolute, ca sentiment al
existenţei umane superioare. Romanul este alcătuit pe baza unui jurnal de campanie, în
care timpul obiectiv (cronologic)evoluează paralel cu timpul subiectiv (discontinuu),
acestea fiind cele două planuri compoziţionale ce-1 motivează pe Camil Petrescu drept
novator al esteticii romanului românesc. în plan subiectiv, memoria involuntarăaduce în
timpul obiectiv experienţa interioară a eroului, aflat în permanenţă în căutare de
certitudini privind sentimentul profund de iubire, care se diluează în faţa unei drame mai
complexe, aceea a războiului.
Jurnalul de campanie, pe care sublocotenentul Ştefan Gheorghidiu îl începe o dată cu
experienţa frontului, consemnează drama iubirii adusă în memoria eroului de o discuţie
pe această temă, purtată de ofiţeri la popota regimentului. In jurnalul ce consemnează
evenimentele trăitede erou în timp obiectiv (imaginea frontului), sunt rememorate (prin
memorie involuntară) episoadele căsniciei lui cu Ela, aduse în timp subiectiv, deoarece
ele se petrecuseră cu doi ani înainte de a fi consemnate în jurnal.

Ideea literară este adoptată de Camil Petrescu de la scriitorul francez Marcel Proust, iar
conferinţa sa despre "Noua structură şi opera lui Marcel Proust" constituie un adevărat
mani/est literar de credinţă. O apropiere vizibilă este şi între eroii lui Stendhalşi aceia ai
lui Camil Petrescu, în special în înzestrarea lor cu energie, forţă interioară şi loialitate. La
ambii scriitori eroii sfârşesc tragic, fiind învinşi de propria pasiune, de propriul ideal. însă
personajele lui Camil Petrescu dobândesc energii uriaşe declanşate de pasiuni
devoratoare, fiind impresionante prin capacitatea lor de a trăi idei.

Semnificaţia titlului:

Cuvântul "noapte" repetat în titlu redă simbolic incertitudinea, îndoiala, iraţionalul,


nesiguranţa şi absurdul, necunoscutul şi tainele firii umane. Cele două "nopţi" din titlu
sugerează şi două etape din evoluţia personajului principal, dar nu şi ultimele, întrucât -
în final - Ştefan Gheorghidiu este disponibil sufleteşte pentru o nouă experienţă
existenţială.

Construcţia subiectului:

Incipitul romanului îl constituie prezentarea lui Ştefan Gheorghidiu, potrivit jurnalului de


front al acestuia, ca proaspăt sublocotenent rezervist în primăvara anului 1916,
contribuind la amenajarea fortificaţiilor de pe Valea Prahovei şi din apropierea
Dâmbovicioarei.

Scris la persoana I, naratorul-personaj incriminează cu ironie usturătoareincompetenţa


sistemului de apărare militară a ţării, în preajma primului război mondial. Deşi frontul se
întindea pe zece-cincisprezece kilometri de frontieră, armata română "fortificase" trei sute
de metri cu "nişte şănţuleţe ca pentru scurgere de apă", pe care "zece porci ţigăneşti, cu
boturi puternice" le-ar fi râmat într-o jumătate de zi.

Discuţia ofiţerilor la popotă se poartă în jurul unui fapt divers comentat de presă privind
achitarea - de către tribunal - a unui bărbat care îşi ucisese soţia surprinsă în flagrant de
adulter.

Prin dialog, fiecare opinie este corelată cu trăsăturile fizice şi moraleale susţinătorului,
ceea ce demonstrează că autorul stăpâneşte cu măiestrie arta portretistică, ilustrând
relativismulca modalitate estetică modernă a prozei româneşti. De pildă, căpitanul
Dimiu, aşezat în rosturi gospodăreşti tradiţionale, consideră că "nevasta trebuie să fie
nevastă şi casa, casă [...] dacă-i arde de altele să nu se mărite". Căpitanul Corabu, "tânăr
şi crunt ofiţer", este - în mod surprinzător - adeptul liberei exprimări a sufletului
omenesc: "Dragostea-i frumoasă tocmai pentru că nu cunoaşte nici o silnicie." Floroiu, un
căpitan fin, delicat şi visător, consideră că "dreptul la dragoste e sfânt [...] unei femei
trebuie să-i fie îngăduit să-şi caute fericirea." Intervenţia Iui Ştefan Gheorghidiu este
explozivă, agresivă şi surprinzătoare pentru ceilalţi, confirmând principiul esteticcă poţi
vorbi sincer numai despre tine, despre trăirile şi percepţiile proprii: "Cei care se iubesc au
drept de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt".

Discuţiile stârnite minimalizează superioritatea sentimentului de dragoste în concepţia


eroului şi-i declanşează acestuia prima experienţă a cunoaşterii, iubirea, simţită cu forţă
şi dominată de incertitudini.

Memoria involuntară, declanşată de discuţia de la popotă, Gheorghidiu aduce în prezent


(timpul subiectiv), prin retrospecţieşi discontinuitatea temporală afeed-back-ului,
experienţa erotică, pe care o notează în jurnalul de campanie: "Eram însurat de doi ani şi
jumătate cu. o colegă de la Universitate şi bănuiam că mă înşală". Iubirea lor fusese
alimentată şi de orgoliul tânărului, întrucât Ela era cea mai frumoasă studentă de la litere
şi Ştefan, student la filozofie, era "măgulit de admiraţia pe care o avea mai toată lumea
pentru mine, pentru că eram atât de pătimaş iubit de una dintre cele mai frumoase
studente". Căsătoria lor este liniştită o vreme, mai ales că duc o existenţă modestă,
aproape de sărăcie, iubirea fiind singura lor avere. Fiind invitaţi la masă Ia unchiul Tache,
Ştefan îi înfruntă pe bătrânul avar şi pe Nae Gheorghidiu, scena căpătând accente
balzaciene atât prin descrierea casei ("casă veche mare cât o cazarmă"), cât şi prin
construirea tipului de avar ursuz şi dificil care, deşi bogat, locuia într-o singură cameră ce
îndeplinea toate funcţiunile, fiind în acelaşi timp sufragerie, birou şi dormitor. Tot un
personaj balzacian este şi Vasilescu-Lumânăraru, milionarul analfabet, personaj mai
puţin conturat în acest roman.

Moartea unchiului Tache îi aduce lui Ştefan Gheorghidiu o moştenire substanţială, fapt
care surprinde pe toată lumea şi schimbă radical viaţa tânărului cuplu, societatea
mondenă căpătând pentru Ela importanţă primordială. Ştefan descoperă că soţia sa este
subjugată de problemele pragmatice, amestecându-se în certurile iscate de testament, în
afaceri, deşi el ar fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare".

Gheorghidiu este incapabil să se descurce în păienjenişul afacerilor, îşi dă seama că nu


face parte din această lume şi se reîntoarce cu sete nepotolită la studiul filozofiei şi la
cursurile de la Universitate.

Sub influenţa unei verişoare a lui Ştefan, apărută nu se ştie de unde, Ela este atrasă într-o
lume mondenă, lipsită de griji, dar şi de adevărate orizonturi, preocupată numai de modă,
de distracţii nocturne sau escapade, urne în care ea se simţea uimitor de bine. în casa
Anişoarei, cunoscuseră un vag avocat, dansator, foarte căutat de femei", domnul G., şi
Ela pare oarte fericită în preajma lui, ba mai mult, se străduia să se afle mereu alături de
el.

Fire reflexivă şi pasională, Ştefan Gheorghidiu disecă şi analizează cu luciditate noua


comportare a Elei, acumulând progresiv nelinişti şi îndoieli interioare, care devin
sfâşietoare, pe care Ie exprimă prin monolog interior, "nu mai puteam citi nici o carte,
părăsisem Universitatea". Ştefan se chinuie îngrozitor Ia petrecerile mondene, cântărind
fiecare vorbă, fiecare gest al Elei: "trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din
convorbirile pe care nevastă-mea Ie avea cu domnul elegant de alături de ea", atitudine
care-i face pe ceilalţi să-1 considere gelos. El respinge cu fermitate stupiditatea geloziei,
considerând-o neconformă cu normalul şi realitatea: "Nu, n-am fost nici o secundă gelos,
deşi am suferit atâta din cauza iubirii".

Excursia la Odobeşti declanşează criza de gelozie a personajului, care pune sub semnul
îndoielii fidelitatea soţiei, orice element exterior provoacă în sufletul său catastrofe
chinuitoare. Compania insistentă a domnului G., aşezarea Elei la masă lângă el, gesturile
familiare (mănâncă din farfuria lui) sunt tot atâtea prilejuri de observaţie atentă şi
frământare interioară care provoacă eroului o chinuitoare suferinţă, nu numai din
orgoliu, deziluzie şi neputinţă, dar şi pentru că se sileşte să-şi ascundă chinurile, se
dedublează: "Mă chinuiam lăuntric ca să par vesel [...] Şi eu mă simţeam imbecil şi
ridicul". între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare, cu scurte perioade de
împăcare, la petrecerile mondene dl.G era mai rezervat faţă de soţia lui Gheorghidiu, dar
acesta continuă să-i spioneze.

Sosind pe neaşteptate într-o noapte de la Azuga, unde fusese concentrat de două


săptămâni, nu-şi găseşte soţia acasă, drama se amplifică, iar casa goală i se pare "ca un
mormânt fără nevastă-mea". Servitoarea nu poate oferi nici o informaţie, el o caută cu
disperare pe la rude, este înnebunit de deznădejde, iar când Ela soseşte acasă pe la opt
dimineaţa, o goneşte fără să-i asculte explicaţiile, convins că "niciodată femeia aceasta nu
mă iubise", propunându-i să divorţeze "fără formalităţi, fără explicaţii multe". Suferinţa
Iul este mistuitoare, fiind frământat de incertitudini, deoarece găseşte întâmplător un
bilet de la Anişoara, care purta data nopţii respective şi prin care-i cerea să petreacă
noaptea la ea, deoarece soţul plecase la moşie. Gheorghidiu interpretează faptul ca pe o
ticluire pusă la cale de ele pentru a-i adormi bănuielile, apoi se îndoieşte de motivul
pentru care ar fi recurs ea la o astfel de stratagemă, analizând şi disecând toate
eventualităţile.

Fiind concentrat în armată ca sublocotenent, aranjează ca Ela să petreacă vara Ia


Câmpulung, aproape de regimentul său. Capitolul intitulat "Ultima noapte de dragoste"
încheie "cartea întâi" a romanului, Ştefan

Gheorghidiu consemnând întâlnirea cu Ela, care se arată îngrijorată că ar niitea rămâne


săracă în caz că el va muri în război şi îi cere să treacă pe numele ei "o parte din lirele
englezeşti de la Banca Generală". Totul se întunecă definitiv când îl vede în oraş pe
domnul G. şi, din acest moment, Ştefan nu se mai îndoieşte că "venise pentru ea aici, îi
era deci sigur amant". Plănuieşte să-i omoare de amândoi, dar se întâlneşte cu locotenent-
colonelul care îl sileşte să meargă în aceeaşi zi la regiment, nedându-i astfel posibilitatea
să-şi ducă Ia îndeplinire planul de răzbunare împotriva celor doi presupuşi amanţi.

"Cartea a doua" a romanului începe cu capitolul "întâia noapte de război", care ilustrează
o imagine de groazăa frontului, cu o armată dezorganizată, ofiţeri incompetenţi şi ostaşi
cu totul dezorientaţi.

Adevărata desprindere din drama torturantă a incertitudinii se face prin trăirea unei
experienţe cruciale, mult mai dramatice, aceea a războiului la care Gheorghidiu participă
efectiv, luptând pentru eliberarea Ardealului de sub ocupaţia trupelor austro-ungare.
Ofiţerul Ştefan Gheorghidiu descoperă o realitate dramatică, nu atacuri vitejeşti, nu
strigăte neînfricate şi entuziaste de eroism, ci ordine date anapoda de către conducătorii
militari, marşuri istovitoare, foamete şi mai ales iminenţa permanentă a morţiicu care
oamenii se află faţă în faţă în fiecare clipă. Notaţiile din jurnalul de campanie reflectă
acum o experienţă trăită direct, în timpul obiectival petrecerii faptelor. Starea de
confuzie totală, ordinele contradictorii, deruta ofiţerilor sunt ilustrate prin episoade
cutremurătoare, dublate de o ironie subtilă.

Un ordin de retragere este dat în sens invers şi, când un ofiţer îi sare de gât lui
Gheorghidiu şi strigă "Prizonier, prizonier", îşi dau seama că sunt amândoi români, că fac
parte din aceeaşi armată şi "ne pufneşte pe toţi un râs ca de morţi".
Autenticitateaspecifică naratorului-personaj redă momente reale din război, episodul
surorilor Măria şi Ana Mănciulea, în capitolul intitulat "întâmplări pe apa Oltului", fiind
sugestiv. După ce sunt arestate sub acuzaţia de spionaj, Măria Mănciulea este decorată cu
"Virtutea militară", deoarece călăuzise armata română să treacă Oltul şi să învingă
inamicul.

Camil Petrescu creează pagini antologice prin imaginile de apocalips, ca acelea din
capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu". Un soldat, Marin Tuchei, şopteşte
întruna: "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu..."; altul este şocat pentru că a văzut cum
un obuz i-a retezat capul lui A Măriei, care "fugea, aşa fără cap, după dumneavoastră,
domnule locotenent. A mers cam la vreo patru-cinci paşi şi pe urmă a îngenuncheat şi a
căzut. "

In condiţiile frontului, timpul exterior (obiectiv) şi cel interior (subiectiv)coincid,


războiul ocupă definitiv planul conştiinţei eroului, care se simte acum detaşat parcă de
sine şi de tot ce a fost între el şi Ela.

Rănit şi spitalizat, Ştefan Gheorghidiu se întoarce în Bucureşti şi este primit de Ela cu


drăgălăşenie, dar el o simte ca pe o străină şi-i propune să se despartă, gândind nepăsător:
"sunt obosit, mi-e indiferent chiar dacă e nevinovată", deşi cândva "aş fi putut ucide
pentru femeia asta [...] aş fi fost închis din cauza ei, pentru crimă". îşi dă seama, cu
luciditate, că oricând ar fi putut "găsi alta la fel".

El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de


preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri Adică tot trecutul".
Ca toate personajele camilpetresciene, Ştefan Gheorghidiu este intelectualul inadaptat
superior, care nu se potriveşte în nici un fel cu societatea mediocră, necinstită la care
încearcă să se adapteze, fără succes, deoarece nu se aseamănă cu firea lui onestă,
inflexibilă, hipersensibilă, fiind impresionabil numai de bine, frumos şi adevăr.

Ştefan Gheorghidiu trăieşte drama singurătăţii intelectualului lucid, analitic şi


reflexiv, care devine conştient că "o iubire mare e mai curând un proces de
autosugestie". El trăieşte, aşadar, în lumea ideilor pure, căci vede idei.

Principalele modalităţile de caracterizare sunt proprii analizei psihologice şi evidenţiază


autenticitatea personajului-narator: monologulinterior, dialogul, introspecţia stărilor
sufleteşti, autoanaliza şi autointrospecţia, precum şi noile elementele ale esteticii
romanului, timpul obiectiv şi subiectiv, memoria involuntară, jurnalul.

Stilul lui Camil Petrescu:

Se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi nervoasă, este analitic şi


intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară
relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un proces verbal".

Caracterizarea personajelor:

Ştefan Gheorghidiu - drama intelectualului lucid

Personajul principal din romanul "Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război",
Ştefan Gheorghidiu identificăndu-se în totalitate cu autorul Camil Petrescu, este un
personaj-narator, deoarece relatează la persoana I şi analizează cu luciditate toate
evenimentele şi stările interioare prin care trece acest intelectual dominat de
incertitudini.

Eroul trăieşte în două realităţi temporale, cea a timpului cronologic (obiectiv), în care
povesteşte întâmplările de pe front şi una a timpului psihologic (subiectiv), drama iubirii.
Toate faptele, reale sau psihologice, sunt consemnate în jurnalul de front, în care
Gheorghidiu analizează cu luciditate atât experienţa subiectivă a iubirii, cât şi cea
obiectivă, trăită, a războiului.

Student la filozofie, intelectual lucid, Ştefan trăieşte în lumea cărţilor şi nu se poate


adapta lumii afacerilor, reprezentată de unchiul Tache, Nae Gheorghidiu şi Tănase
Lumânăraru, cu care eroul nu are nici o legătură spirituală.
Dialogulde la popotă despre iubire provoacă o reacţie violentă a eroului, care consideră
că "cei care se iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt". Astfel, prin
memorie involuntară, se declanşează amintirea propriei poveşti de dragoste, pe care o
consemnează în jurnalul defront: "Eram însurat de doi ani şi jumătate cu o colegă de la
Universitate şi bănuiam că mă înşală". Eroul este o natură reflexivă, care analizează în
amănunt, cu luciditate stările interioare, cu o conştiinţă unică, însetat de certitudini şi
adevăr.

Prima experienţă de cunoaştere, iubirea, e trăită sub semnul incertitudinii, a unui


zbucium permanent în căutarea absolutului. Ştefan primeşte pe neaşteptate o moştenire de
la unchiul său, Tache şi, ca urmare, soţia sa, Ela, se lasă în voia tentaţiilor mondene,
devenind din ce în ce mai preocupată de lux, petreceri şi escapade, fapt ce intră în totală
contradicţie cu idealul său de feminitate. Plimbarea la Odobeşti într-un grup mai mare
declanşează criza de gelozie, de incertitudine a iubirii, punând sub semnul îndoielii
fidelitatea Elei. Faptele, gesturile, privirile şi cuvintele Elei se reflectă în conştiinţa
eroului (autenticitatea) care suferă la modul sublim drama iubirii. Mici incidente, gesturi
fără importanţă, priviri schimbate de ea cu domnul G., flirtul nevinovat se hipertrofiau, se
amplificau, căpătând dimensiuni catastrofale în conştiinţa eroului: "era o suferinţă de
neînchipuit". Principala modalitate de caracterizarepentru a ilustra zbuciumul său
interior este introspecţia prin monolog interior.

Fire pasională, puternic reflexivă, conştient de chinul său lăuntric, Ştefan Gheorghidiu
adună progresiv semne ale neliniştii, ale incertitudinii, ale îndoielilor sale interioare, pe
care le disecă minuţios. Atenţia insistentă acordată Elei de domnul G., avocat obscur dar
bărbat monden, sporeşte suspiciunile, personajul-narator, care, autoanalizându-se, îi
observă pe cei doi cu luciditate, despicând firul în patru: "Nevastă-mea avea o voce uşor
emoţionată".

Incertitudinea iubirii devine în curând "o tortură", nu mai putea citi "nici o carte", aşa că
Ştefan se desparte de soţia sa, deşi respinge ideea geloziei: "Nu, n-am fost nici o secundă
gelos, deşi am suferit atâta din cauza iubirii." Văzuse în Ela idealul său de iubire şi de
feminitate către care aspira cu toată fiinţa Iui şi a cărui prăbuşire îi provoacă întreaga
dramă.

Hipersensibil şi orgolios, personajul îşi amplifică suferinţa, ridicând-o la proporţii


cosmice, ceea ce semnifică nevoia eroului de absolut. Venit pe neaşteptate acasă într-o
noapte, după o absenţă mai lungă, incertitudinea lui se accentuează şi casa îi pare "goală
ca un mormânt, fără nevastă-mea". Eroul trăieşte în lumea ideilor pure, aspirând la
dragostea absolută, căutând în permanenţă certitudini care să-i confirme profunzimea
sentimentului de iubire, dar se simte obosit şi hotărăşte să se despartă definitiv de Ela, pe
care o priveşte acum cu indiferenţa "cu care priveşti un tablou" şi căreia îi lasă o bună
parte din averea Ia care ea ţinea, se pare, în mod deosebit: "i-am scris că-i las absolut tot
ce e în casă, de Ia obiecte de preţ la cărţi, de la lucruri personale la amintiri. Adică tot
trecutul".
A doua experienţă de viaţă fundamentală în planul cunoaşterii existenţiale este războiul,
frontul, o experienţă trăită direct, care constituie polul terminus al dramei intelectuale.
Imaginea războiuluieste demitizată, nimic eroic, nimic înălţător, războiul este tragic şi
absurd, înseamnă noroi, arşiţă, frig, foame, umezeală, păduchi, murdărie, diaree şi mai
ales frică, spaimă, disperare, moarte. Faptele sunt expuse cu precizia calendaristică a
jurnalului de front, fiind înregistrate cu scrupulozitate de Gheorghidiu. Spiritul polemical
personajului-narator evidenţiază discuţiile demagogice din Parlament, inconştienţa şi
cinismul politicienilor, falsul patriotism şi iresponsabilitatea celor răspunzători de soarta
ţării. Capitolul "Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu" dezvăluie tragismul confruntării
cu moartea, eroul însuşi privindu-se din exterior ca pe un obiect, având sentimentul că "e
ca la începutul lumii."

Notaţiile personajului despre război sunt de o mare autenticitate şi luciditate, viaţa


oamenilor fiind la cheremul hazardului: "cădem cu sufletele rupte în genunchi". Ca un
blestem, unul dintre soldaţi silabiseşte întruna, obsesiv: "Ne-a acoperit pământul lui
Dumnezeu". Tragediile războiului sunt de un realism zguduitor: un ostaş a văzut cum un
obuz a retezat capul lui A Măriei şi el "fugea aşa, fără cap.

Unii critici literari consideră că Ştefan Gheorghidiu nu poate fi considerat un învins,


deoarece reuşeşte să depăşească gelozia care ameninţa să-1 dezumanizeze. El se înalţă
deasupra societăţii meschine, trăind o experienţă morală superioară, aceea a dramei
omenirii, silită să îndure un război tragic şi absurd. Este, de altfel, singurul supravieţuitor
între toate personajele camilpetresciene.

Ela este personajul feminin al romanului, simbolizând idealul de iubire către care aspiră
cu atâta sete Ştefan Gheorghidiu. Femeia este construită numai prin ochii bărbatului
însetat de absolutul iubirii, al cărui crez nu făcea concesii sentimentului: "Cei care se
iubesc au dreptul de viaţă şi de moarte unul asupra celuilalt." Iubirea lor se născuse din
orgoliullui Ştefan Gheorghidiu, întrucât Ela, era cea mai frumoasă studentă de la litere.
Trăsăturile fizice sunt puţine, dar sugestive pentru frumuseţea tinerei: "ochii mari,
albaştri, vii ca nişte întrebări de cleştar". Averea moştenită de soţul ei dă la iveală firea
pragmatică a Elei, pasiunea ei pentru viaţa mondenă, ceea ce-1 uimeşte pe Ştefan, care ar
fi vrut-o "mereu feminină, deasupra discuţiilor acestea vulgare".

Trăsăturile morale reies, indirect, din referirile lui Ştefan, care disecă şi analizează cu
luciditate fiecare vorbă, fiecare gest, dorind să aibă certitudinea iubirii Elei, care flirta
evident cu domnul G.: "trăgeam cu urechea, nervos, să prind crâmpeie din convorbirile
pe care nevastă-mea le avea cu domnul elegant de alături de ea". în plimbarea la
Odobeşti, Ela se comportă ca o cochetă, devenind din ce în ce mai superficială.
Fidelitatea Elei este pusă sub semnul întrebării, Ştefan observând mimica şi gesturile
femeii care gustă cu familiaritate din farfuria lui G., are o expresie deznădăjduită atunci
când acesta stă de vorbă cu altă femeie. între cei doi soţi intervine o tensiune stânjenitoare
care se amplifică, Ela acceptând să divorţeze deşi se consideră nevinovată şi jignită de
bănuielile lui.

Ştefan Gheorghidiu vede în Ela idealul de femeie, în care el poate găsi iubirea reciprocă
perfectă. în susţinerea acestei concepţii sugestiv este şi faptul că el îi spune pe nume o
singură dată, prilej cu care cititorul şi află numele femeii, în restul romanului o numeşte:
"femeia mea", "nevastă-mea", "fata asta", "ea" în conştiinţa lui Ştefan Gheorghidiu, Ela
se transformă dintr-un ideal de femeie într-o femeie oarecare, semănând cu oricare alta.
El îi dăruieşte Elei casele de la Constanţa, bani, "absolut tot ce e în casă, de la obiecte de
preţ la cărţi... de la lucruri personale, la amintiri. Adică tot trecutuF.

Registrul stilistic al romanului se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi


nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este anticalofil, iar autorul consideră că
într-o operă literară relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-un
proces verbal".

Originalitatea romanului e dată de subtilitatea analitică a propriei conştiinţe, de


declanşarea prin memorie involuntarăa dramei suferite din iubire, de identificarea
deplină a timpului subiectiv cu cel obiectiv, de faptul că scriitorul este în acelaşi timp
personaj şi narator. Principalele modalităţile de analiză psihologică utilizate de Camil

Petrescu în roman constituie tehnici specifice creaţiilor literare psihologice, pe care le


îmbină, cu măiestrie şi talent: monologul interior, dialogul, introspecţia conştiinţei şi a
sufletului, retrospecţia, autoanaliza şi autointrospecţia.care scot în evidenţă zbuciumul
interior al personajului, cauzat de aspiraţia spre absolut.

în concepţia lui George Călinescu, Ştefan Gheorghidiu este "un om cu un suflet clocotitor
de idei şi pasiuni, un om inteligent [...], plin de subtilitate, de pătrundere psihologică [...]
şi din acest monolog nervos se desprinde [...] o viaţă sufletească [...], un soi de simfonie
intelectuală".