Sunteți pe pagina 1din 15

Psihologia,psihia

tria si
psihoterapia
Psihologia
Psihologia (din limba greacă: ψυχή psyché
= suflet, λόγος logos = ştiinţă) este ştiinţa care
studiază comportamentul uman, inclusiv
funcţiunile psihice şi procesele mentale ca
inteligenţa, memoria, percepţia, precum şi
experienţele interioare şi subiective cum sunt
sentimentele, speranţele şi motivarea, procese fie
conştiente, fie inconştiente.
În acest cadru general al activităţii psihice
distingem următoarele categorii:
- conţinut psihic sau de conştiinţă: elementul care,
intr-un moment determinat, face obiectul unei
funcţiuni psihice.
- funcţiuni psihice: modalitatea specifică a
activităţilor conştiente independent de conţinutul
lor.

-mecanisme psihice: modalitatea specifică a activităţilor inconştiente.


-sfere sau straturi psihice: ansamblul de funcţiuni şi mecanisme comune unei anumite funcţiuni
psihice (de ex.: sfera afectivă, sfera cognitivă etc.).
-tipul psihologic: ansamblul caracteristicilor individuale intelectuale, afective şi voluntare care pot
fi schematizate într-un mod abstract (personalitatea).
Psihiatria
Psihiatria (din limba greacă: psyché (ψυχη) = spirit,
suflet şi iatros (ιατρος) = medic) este o ramură a medicinei
care se ocupă cu prevenirea, diagnosticarea, tratamentul şi
reabilitarea persoanelor cu boli mintale. Noţiunea Psihiatrie a
fost introdusă în terminologia medicală în 1808 de medicul
german Johann Christian Reil din Halle (iniţial „Psychiaterie”,
devenită mai târziu „Psychiatrie”).
Psihiatria poate fi definită ca o „disciplină de sinteză”
prin care urmărirea şi menţinerea sănătăţii mintale - scopul său
principal - se obţin luând în considerare diverşi factori:
psihologici, socio-culturali, politici, juridici, medico-
farmacologici. Domeniul psihiatriei se extinde în multe alte
specialităţi medicale. Tulburările psihice şi bolile mintale
influenţează aproape toate aspectele vieţii unui pacient,
funcţiile fizice, comportamentul, afectivitatea, perceperea
realităţii, relaţiile interumane, sexualitatea, munca şi timpul
liber. Asemenea tulburări sunt cauzate de interacţiunea unor
factori complexi, biologici, sociali şi spirituali, care nu pot fi
totdeauna puşi în evidenţă cu siguranţă.
Sarcina psihiatriei este să clarifice
rolul acestor diverşi factori şi influenţa lor
asupra manifestărilor din cursul bolilor
mintale. Noţiunea de „boală mintală”
trebuie să intre în orbita biologiei şi
medicinei. Psihiatrul francez Henry Ey
(1900-1977) definea psihiatria drept
„ramură a medicinei care are ca obiect
patologia vieţii de relaţie la nivelul
asigurării autonomiei şi adaptării omului în
condiţiile propriei existenţe.”

Noţiunea de "bolnav psihic"


În general, boala poate fi în mod simplu definită ca absenţă a stării de sănătate. Delimitarea
manifestărilor psihice morbide de starea "normală" nu este uşoară, întrucât fiecare boală psihică
are un aspect individual şi social, determinat de personalitatea şi de experienţele de viaţă
subiective ale fiecărui pacient în parte. Pentru abordarea unei definiţii se ţine seama de o serie
de factori: raritatea statistică, reacţiile inadecvate, starea de suferinţă, lezarea normelor sociale
etc. În cazul reunirii unor criterii stabilite în diverse sisteme de clasificare, se poate lua în
considerare existenţa unei boli sau a unei tulburări de comportament. Pentru afirmarea cu mare
probabilitate a unei diagnose este însă necesară o anamneză amănunţită, precum şi un
diagnostic diferenţial, pentru a elimina alte eventuale boli sau stări morbide. Diagnoza permite
apoi alegerea unui model terapeutic.
Subspecialităţi psihiatrice
-Psihiatria generală: Psihiatria clinică care se ocupă cu tulburările şi bolile psihice
la persoane de vârstă adultă.
-Psihiatria de urgenţă intervine în cazuri acute: impuls la sinucidere,
decompensare acută a unei psihoze preexistente etc.
-Gerontopsihiatria are ca obiect tulburările psihice la persoane în vârstă înaintată
(în mod arbitrar dupâ 60 de ani), care fie că au fost deja bolnavi psihic la o vârstă
mai tânără şi trebuie îngrijiţi, respectiv trataţi în continuare, fie că manifestările
mintale morbide sunt condiţionate de procesul de îmbătrânire.
-Psihiatria copilăriei şi adolescenţei, având ca domeniu categoria de vârstă până
la 21 de ani, a devenit o specialitate de sine stătătoare.
-Psihiatria judiciară se ocupă cu expertiza responsabilităţii civile şi penale a
delincvenţilor şi cu tratarea lor, în caz de existenţă a unei boli psihice.
-Psihiatria interculturală are ca domeniu investigarea contextului cultural şi etnic
în apariţia unor tulburări mintale.
-Psihiatria dependenţilor de droguri (stupefiante, alcool, nicotină et.), jocuri de
noroc etc.
-Psihiatria socială cercetează influenţa condiţiilor sociale în apariţia sau
persistenţa tulburărilor psihice
Psihoterapia
Psihoterapia este o denumire generică dată unui ansamblu de metode şi
tehnici de intervenţie asupra psihicului uman aflat în diferite stări de
disfuncţie adaptativă (nevroze în special).
Mai nimerit ar fi să se vorbească despre "psihoterapii" deoarece fiecare
tehnică în parte se revendică teoretic de la una din numeroasele şcoli şi
orientări din psihologie. Clasice sunt:
- psihanaliza (sau psihoterapia de inspiraţie freudiană),
-psihoanaliza (care are la bază sistemul teoretic elaborat de psihiatrul de
origine elveţiană Karl Gustav Jung),
-psihoterapia adleriană (care-şi are inspiraţia în scrierile teoretice ale
medicului Alfred Adler),
-psihoterapia non-directivă (Carl Rogers),
-terapia comportamentala (Skinner),
-terapiile cognitiv/comportamentale (Aaron T. Beck, Albert Ellis) etc.
De la jumătatea secolului al XX-lea şi până în prezent, diversitatea
orientărilor în psihoterapie a crescut foarte mult. Oricum, fiecare tehnică
în parte vizează dezvoltarea armonioasă a persoanei şi îşi propune să
contribuie la uşurarea suferinţei psihice. Psihoterapia este un domeniu
interdisciplinar şi este situată la graniţa dintre practică şi teorie, dintre
medicină şi psihologie.
Ca metodă de tratament, psihoterapia este o
intervenţie psihologică asupra bolnavului
realizată prin mijloace şi metodologii specifice ce
ţin de un cadru clinic şi teoretic şi care urmăreşte
diminuarea sau înlăturarea unor simptome sau
comportamente neadaptate şi reechilibrarea prin
modificarea cauzelor acestor simpome/tulburări
şi/sau uneori prin restructurarea personalităţii.
În psihoterapie, influenţa asupra psihicului
bolnavului se poate exercita prin: discuţii (care
respectă o anumită tehnică), persuasiune, hipnoză,
sugestie, restructurare cognitivă.
Psihoterapia poate fi practicată de persoane
având formaţii iniţiale diverse (psihologi, medici,
alţi specialişti în diverse ştiinţe umane), dar
numai după ce aceştia parcurg un program
specific de pregătire.
Psihoterapia poate fi individuală (obiectul
intervenţiei este individul), în grup (obiectul
intervenţiei este individul inserat într-un grup
terapeutic) sau de grup (obiectul intervenţiei este
grupul, spre exemplu, cuplu, familie etc.). Pentru
simplificarea limbajului, sintagma „de grup” se
utilizează adesea şi cu referire la psihoterapia „în
grup”.
Diferenta dintre
psihologie,psihiatrie si
psihoterapie
Nu putini sunt cei care nu cunosc diferentele dintre ceea ce reprezinta un
Nu putini sunt cei care nu cunosc diferentele dintre ceea ce reprezinta un
psiholog si ceea ce reprezinta un psihiatru. Pentru multi dintre noi notiunea de
psiholog acopera si atributiile psihiatrice si invers. Este gresit? Este corect? Exista
diferente notabile intre aceste doua profesii? Eu, persoana cu probleme cum stiu de
cine am nevoie: de un psiholog sau de un psihiatru?

In primul rand, ce este foarte vizibil, ce poate fi cu usurinta spus, este faptul
ca exista o importanta diferenta de formare profesionala intre psiholog si psihiatru.
Psihologul urmeaza Facultatea de Psihologie, pe cand psihiatrul urmeaza Facultatea
de Medicina, dupa care urmeaza specializarea in Psihiatrie. Practic, putem spune ca
specializarea in psihiatrie este o a doua facultate, avand in vedere faptul ca
rezidentiatul (pregatirea in orice specialitate a medicinei se numeste rezidentiat)
dureaza 5 ani.
Pornind de la aceasta diferenta a formarii, sa ne uitam si la obiectul muncii
celor doi (psiholog si psihiatru). Evident, este omul. Diferenta consta in faptul ca
psihologia se ocupa cu studiul omului in toate ipostazele sale (individ, grup, masa),
atat omul "normal" cat si cel "bolnav". Pe cand psihiatria se ocupa doar de omul cu
probleme (emotionale, comportamentale etc). Altfel spus, psihiatria se ocupa doar
de omul bolnav.
De fapt aici este zona de intersectie intre psihologie si
psihiatrie: subiectul comun al celor doua stiinte este omul
aflat in dificultate. Oamenii care apeleaza la psiholog sau la
psihiatru nu sunt neaparat "nebuni", nu sunt bolnavi; ei au o
problema mai mica ori mai mare, o apasare, o framantare.
Psihiatrul, fiind de formatie medicala, are tendinta sa dea o
solutie care poate fi buna sau rea. Psihologul incearca sa-l
asculte, sa-l inteleaga si sa impartaseasca problema cu el,
fiind mai putin orientat spre rezolvare, conform constructiei
sale profesionale.
In fata persoanei care vine la consiliere, psihologul are
un singur mijloc de interventie si anume psihoterapia.
Psihologul trateaza prin sfatuire, prin cuvant. In timp ce
psihiatrul dispune de doua instrumente: psihoterapia si
psihofarmacologia.
Psihiatrul poate sa fie si psihoterapeut, dar este si
medic, tratand medical pacientul, cu medicamente "Disputa"
intre psihiatri si psihologi se refera la cine este abilitat sa faca
psihoterapie. Exista multi adepti ai opiniei conservatoare
conform careia psihoterapia ar trebui lasata pe seama
psihologului, iar psihiatrul sa faca numai psihofarmacologie.
Opinia aceasta nu este insotita si de alte argumente si poate
lasa loc multor interpretari pro sau contra. Ce este evident
este faptul ca atat psihologul, cat si psihiatrul, pentru a deveni
psihoterapeuti, trebuie sa faca o pregatire speciala, cu o
anumita durata in functie de tipul de psihoterapie optat.
Dupa ce termina aceasta formare riguroasa si
dificila - atat din punct de vedere al timpului cat si
ca efort intelectual si material - se obtine
competenta intr-un anumit tip de psihoterapie.
Alaturi de competenta farmacologica si de cea
medicala in general, medicul poate sa o
dobandeasca si pe cea psihoterapeutica, pe cand
psihologul nu poate avea decat competenta in
psihoterapie. Intrand in aspectele mai subtile ale
discutiei despre diferenta psiholog-psihiatru, aici e
o diferenta notabila intre psihologii psihoterapeuti
si psihiatrii psihoterapeuti.
Putem spune pe buna dreptate ca orice profesie
de pe aceasta lume formeaza si deformeaza omul
intr-un anumit fel. Medicina formeaza, dar si
deformeaza in acelasi timp. Psihiatrul, fiind format
ca medic, are o anumita viziune (poarta un tip
special de "ochelari") prin care priveste pacientul.
Omul are o problema, iar psihiatrul fiind doctor
este solicitat pentru rezolvarea problemei
respective; trebuie sa-i gaseasca neaparat solutia.
Pe cand psihologul, avand o formare doar teoretica,
a psihologiei, abordeaza suportiv persoana cu
problema psihica. Psihiatrul fiind medic, are o
abordare mai interventionista a omului cu
probleme.
Psiholog sau psihiatru?
Relatia medic-pacient este o relatie speciala, chiar daca atat formal, legal, cat si
din punct de vedere al atitudinii, in ziua de astazi, relatia medic-pacient este
"desacralizata". In prezent se vorbeste de medicul prestator de servicii si de pacient -
beneficiarul acestor servicii. Din toate categoriile posibile de relatie prestator-beneficiar,
relatia medic-pacient este deosebita, foarte sensibila si extrem de vulnerabila.
Precum proverbul "fiecare sac isi are peticul", fiecare om trebuie sa-si gaseasca
acel terapeut cu care sa stabileasca o legatura de incredere, sa "rezoneze". Dilema
psiholog versus psihiatru nu reprezinta, de fapt, o problema reala. Important este sa te
duci fie la un psiholog, fie la un psihiatru, pentru ca mai departe vei fi indrumat.
Psihologul poate sa spuna familiei sau direct tie "esti prea bolnav, prea afectat,
trebuie sa te tratezi, sa iei medicamente, eventual sa te internezi...". Sau invers, psihiatrul
anunta pacientul "Nu e o problema de psihiatrie, este indicat sa mergi la psiholog si sa
vorbesti cu el pentru a gasi o solutie".
Problema reala este gradul probitatii si al onestitatii profesionale in ceea ce
priveste atat psihologul, cat si psihiatrul. Este un lucru stiut ca orice psiholog si psihiatru
in formare este instruit sa-si decline competenta atunci cand se simte depasit, nu
neaparat din punct de vedere "tehnic", ci si privind contactul interuman
Un alt aspect al relatiei psiholog-client, psihiatru-pacient este legat de
valentele acestui tip de relatie. Acolo se produc niste procese numite transfer si
contratransfer. Se formeaza o anumita legatura de o factura foarte speciala de
"investire" a increderii (sau chiar a afectiunii) de la pacient la medic (transfer)
sau invers, de la medic la pacient (contratransfer).
Acest schimb emotional poate fi o premiza pentru un tratament de succes
sau, dimpotriva, poate duce la fenomene daunatoare pentru finalizarea actului
terapeutic. In cazul din urma, indiferent ca este vorba de psiholog sau de
psihiatru, este recomandabila declinarea competentei si indrumarea omului cu
probleme catre un alt coleg de aceeasi specialitate.
Este foarte important sa intalnesti acel profesionist (psiholog sau
psihiatru) onest, care sa nu se ambitioneze sa rezolve cazul. Se cunosc foarte
multe situatii in care psihiatrii privesc pacientii tehnicist (simptome,
mecanisme neurologice) si fac abuz de instrumentul medical si prescriu
medicamente desi nu este necesar, sau sunt necesare dar in alte doze.
Medicamentele au si ele efecte secundare, plus ca esti pus in conditia de bolnav
"Sunt bolnav. Iau medicamente".
Exista si situatia inversa, in care psihologul a dat peste un pacient cu o
problema psihica grava, care ar fi avut nevoie de interventie mai radicala
(internare, medicamente). In loc sa-l recomande psihiatrului, psihoterapeutul se
ambitioneaza "sa traga de acel pacient".
Am auzit, din pacate, pareri ale
unor psihiatrii care considera
psihoterapiile (sunt multe tipuri de
psihoterapie) daca nu ca pe o pierdere de
vreme, cel putin ca pe un lucru nu prea
demn de incredere. De asemenea am auzit
psihologi care ii acuza pe psihiatrii ca
distrug oamenii dandu-le medicamente.
Evident ca acestea sunt pozitii
"extremiste", care nu ajuta nici
profesionistii din domeniu, nici clientii.
Din fericire extremistii sunt putini, dupa
stiinta mea.
Majoritatea - psihologi sau
psihiatrii - sunt de parere ca pozitia cea
mai corecta este cea care le imbina pe
amandoua. Intotdeauna colaborarea dintre
psiholog si psihiatru este in beneficiul
pacientului. Altfel spus, cele doua
categorii de profesionisti ar trebui sa
coopereze, nu sa rivalizeze.
In mod normal, patologia usoara - tulburari de dispozitie, tulburari de somn,
depresii usoare, tulburari de stres, fobii etc. - poate fi rezolvata prin psihoterapie. Dar sunt
situatii in care doar statul de vorba cu un om cu tulburari grave nu este suficient.
Patologia majora - depresii severe, tulburari psihotice etc. - are nevoie de interventie
psihiatrica. Acolo trebuie intervenit cu medicamentul, eventual cu izolarea omului prin
internare sau prin concediu medical. Ceea ce este cu adevarat important este
compatibilitatea terapeutului cu pacientul si alegerea metodei potrivite fiecarui caz.