DE-AŞ AVEA

De-aş avea şi eu o floare

Mândră, dulce, răpitoare,
Ca şi florile din mai,
Fiice dulce-a unui plai,
Plai râzând cu iarbă verde,
Ce se leagănă, se pierde,
Undoind încetişor,
Şoptind şoapte de amor;

De-aş avea o floricică

Gingaşă şi tinerică,
Ca şi floarea crinului,
Alb ca neaua sânului,
Amalgam de-o roz-albie
Şi de una purpurie,
Cântând vesel şi uşor,
Şoptind şoapte de amor;
 De-as avea
 De-aş avea o porumbiţă
Cu chip alb de copiliţă,
Copiliţă blândişoară
Ca o zi de primăvară,
Câtu-ţi ţine ziuliţa
I-aş cânta doina, doiniţa,
I-aş cânta-o-ncetişor,
Şoptind şoapte de amor
 Dorinţa
 Vino-n codru la izvorul
Care tremură pe prund,
Unde prispa cea de brazde
Crengi plecate o ascund.

Şi în braţele-mi întinse
Să alergi, pe piept să-mi cazi,
Să-ţi desprind din creştet vălul,
Să-l ridic de pe obraz.

Pe genunchii mei şedea-vei,

Vom fi singuri-singurei,
Iar în păr înfiorate
Or să-ţi cadă flori de tei.

Fruntea albă-n părul galben

Pe-al meu braţ încet s-o culci,
Lăsând pradă gurii mele
Ale tale buze dulci...
 Dorinţa
 Vom visa un vis ferice,
Îngâna-ne-vor c-un cânt
Singuratece izvoare,
Blânda batere de vânt;

Adormind de armonia
Codrului bătut de gânduri,
Flori de tei deasupra noastră
Or să cadă rânduri-rânduri…
 Când însuşi glasul
 Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?

Puterea nopţii blând însenina-vei

Cu ochii mari şi purtători de pace?
Resai din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind ... ca-n vis, aşa vii!

Cobori încet... aproape, mai aproape,

Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c'um suspin arat-o,

Cu geana ta m-antinge pe pleope

Să simt fiorii stringerii în braţe,
Pe veci perduto, vecinic adorato
 Poezii cu forma fixa
 Termenul sonet este derivat din cuvântul provençal "sonet" și
din cuvântul italian sonetto, amândouă însemnând cântecel.
Începând cu secolul al treisprezecelea a ajuns să semnifice un
poem cu formă fixă de paisprezece versuri care respectă o
schemă de rimă foarte precisă și o structură logică.
 În forma sa originală, sonetul italian se împărțea într-o octavă de
opt versuri (formate din două catrene) urmate de un sextet de
șase versuri (alcătuit din două terține). Catrenele afirmau o
propunere sau o interogație iar terținele ofereau solu ția cu o
ruptură clară între cele două. Cele opt versuri rimau după
structura a-b-b-a, b-a-a-b. Pentru terține existau două posibilită ți
c-d-e-c-d-e sau c-d-c-c-d-c. Cu timpul și alte variante de rimă au
început să fie folosite. De obicei al nouălea vers crea o întoarcere
(una volta), care semnala o schimbare de subiect sau ton.
 sonetul
 Sonetul a fost introdus în literatura română de
Gheorghe Asachi, renumit pentru interesul său
arătat culturii și literaturii italiene. Cele mai
frumoase sonete au fost scrise însă de Mihai
Eminescu, care a trecut printr-o perioadă de
creație în care s-a oprit asupra poeziei cu formă
fixă( sonet, glosă). Tudor Vianu numea aceasta
“scuturarea ramurilor”. Eminescu folosea
forma sonetului italian, petrarchist. Sunt trei
sonete publicate de Titu Maiorescu:
 Glossa
 Publicată în 1883, în primul volum de versuri al
poetului Eminescu, Glossă este o poezie cu formă fixă
şi caracter gnomic; numărul strofelor fiind determinat
de cel al versurilor. Fiecare strofă comentează câte un
vers din „strofa mamă”, pe care îl ia drept concluzie,
iar ultima strofă prezintă versurile din strofa iniţială
însă în ordine inversă.
 Potrivit Ioanei M. Petrescu, „Glossă” se înscrie în
etapa a-3-a identificată de aceasta în creaţia
eminesciană, în perioada marilor antume bazate pe
sinteza între filosofia lui Hegel şi cea a lui
Schopenhauer.
 Glossa
 Titlul este sugestiv „o creaţie în sine” (Paul Cornea) concentrând
toate semnificaţiile filosofice şi simbolice ale textului. Termenul
glossă derivă din verbul a glosa provenit din francezul gloser şi
semnifică explicarea unui cuvânt sau a unei îmbinări de cuvinte.
 Compoziţional, discursul liric se articulează pe zece strofe fiind
o meditaţie asupra lumii fără valoare de care omul de geniu este
nevoit să se detaşeze. Strofa I este chiar strofa temă având
versurile grupate două câte două în patru distihuri. „Vreme
trece, vreme vine / Toate-s vechi şi nouă toate” concentrează
motivul baroc „irreparabile tempus fugit”, curgerea inexorabilă
a timpului care în ciuda acestui fapt nu aduce nici o schimbare
pentru omul de geniu care pare să retrăiască mereu aceeaşi zi
întrucât nimic nu se modifică într-o lume a non-valorilor.
 De câte ori, iubito

De câte ori, iubito, de noi mi-aduc aminte,

Oceanul cel de gheaţă mi-apare înainte:
Pe bolta alburie o stea nu se arată,
Departe doară luna cea galbenă - o pată;
Iar peste mii de sloiuri de valuri repezite
O pasăre pluteşte cu aripi ostenite,
Pe când a ei pereche nainte tot s-a dus
C-un pâlc întreg de păsări, pierzându-se-n apus.
Aruncă pe-a ei urmă priviri suferitoare,
Nici rău nu-i pare-acuma, nici bine nu... ea moare,
Visându-se-ntr-o clipă cu anii înapoi.
...................
Suntem tot mai departe deolaltă amândoi,
Din ce în ce mai singur mă-ntunec şi îngheţ,
Când tu te pierzi în zarea eternei dimineţi
 Floare-albastră
 Iar te-ai cufundat în stele
Şi în nori şi-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vieţii mele.

În zadar râuri în soare

Grămădeşti-n a ta gândire
Şi câmpiile asire
Şi întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urcă-n cer vârful lor mare -
Nu căta în depărtare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,

Dulce netezindu-mi părul.
Ah! ea spuse adevărul;
Eu am râs, n-am zis nimica.
 Floare-albastră
 - Hai în codrul cu verdeaţă,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca stă să se prăvale
În prăpastia măreaţă.

Acolo-n ochi de pădure,

Lângă balta cea senină
Şi sub trestia cea lină
Vom şedea în foi de mure.

Şi mi-i spune-atunci poveşti

Şi minciuni cu-a ta guriţă,
Eu pe-un fir de romaniţă
Voi cerca de mă iubeşti.

Şi de-a soarelui căldură

Voi fi roşie ca mărul,
Mi-oi desface de-aur părul,
Să-ţi astup cu dânsul gura.
 Floare-albastră
 De mi-i da o sărutare,
Nime-n lume n-a s-o ştie,
Căci va fi sub pălărie -
Ş-apoi cine treabă are!

Când prin crengi s-a fi ivit

Luna-n noaptea cea de vară,
Mi-i ţinea de subsuoară,
Te-oi ţinea de după gât.

Pe cărare-n bolţi de frunze,

Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sărutări pe cale,
Dulci ca florile ascunse.
 Floare-albastră
 Şi sosind l-al porţii prag,
Vom vorbi-n întunecime:
Grija noastră n-aib-o nime,
Cui ce-i pasă că-mi eşti drag?

Înc-o gură - şi dispare...

Ca un stâlp eu stam în lună!
Ce frumoasă, ce nebună
E albastra-mi, dulce floare!

..............

Şi te-ai dus, dulce minune,

Ş-a murit iubirea noastră -
Floare-albastră! floare-albastră!...
Totuşi este trist în lume!
 FLOARE ALBASTRĂ
de Mihai Eminescu
Nivelurile textului poetic

  
  
 Din punctul de vedere al nivelurilor textului poetic, se pot grupa o serie de
particularităţi, a căror simplă inventariere nu poate însă revela farmecul lirismului
eminescian.
  
 Nivelul prozodic şi fonetic
 • măsura de 8 silabe, rima îmbrăţişată, ritmul trohaic, sugerând starea idealistă,
juvenilă;
 • inovaţiile la nivelul rimei (cuvinte rare: “gândire” – “asire”; părţi de vorbire
diferite: “dispare” – “floare”, “noastră” – “albastră”);
 • “armonia imitativă” – concordanţa între sonoritatea expresiei şi ideea exprimată;
 • consoanele ş, s, t (în ultima strofă) sugerează tristeţea, iar m, n în rimă, nostalgia;
  

 Nivelurile textului poetic
 Nivelul lexico-semantic
 • cuvinte din câmpul semantic al cosmosului: “stele”, “nori”, “ceruri nalte”, “râuri de soare”, “depărtare;
 • cuvinte din câmpul semantic al spaţiului terestru: “codru”, “izvoare”, “vale”, “pădure”, “baltă”, “trestie”, “foi de
mure”, “romaniţă”, “bolţi de frunze”, “sat”, “al porţii prag”;
 • schimbarea valorii gramaticale: “dulce” (adjectiv şi adverb);
 • termeni şi forme populare: “încalte”, “nu căta”, “vom şedea”, “oi desface”, “nime”; limbajul familiar accentuează
intimitatea.
  
 Nivelul morfologic
 • pronume şi verbe la persoana I şi a II-a, ca mărci ale subiectivităţii (lirismul de măşti);
 • dativul posesiv (“albastră-mi”);
 • verbele la prezentul etern redau lumea eternă a ideilor sau veşnicia naturii (descrierea)
 • verbele la viitor proiectează aspiraţia spre iubire în reverie (monologul fetei);
 • verbele le trecut redau detaşarea reflecţiei şi distanţarea temporală (meditaţia bărbatului)
  
 Nivelul stilistic
 • epitetul: “prăpastia măreaţă”, “trestia cea lină”;
 • personificarea: “izvoare plâng în vale”;
 • comparaţia: “roşie ca mărul”, “sărutări … dulci ca florile ascunse”;
 • inversiuni: “de-aur părul”, “albastra-mi, dulce floare”;
 • metafora “râuri în soare”, “dulce floare”;
 • simbolul: “floare albastră”, “ceruri nalte”, “întunecata mare”;
 • repetiţia: “Floare-albastră! floare-albastră
 Nivelurile textului poetic
 Nivelul stilistic
 • epitetul: “prăpastia măreaţă”, “trestia cea lină”;
 • personificarea: “izvoare plâng în vale”;
 • comparaţia: “roşie ca mărul”, “sărutări … dulci ca
florile ascunse”;
 • inversiuni: “de-aur părul”, “albastra-mi, dulce
floare”;
 • metafora “râuri în soare”, “dulce floare”;
 • simbolul: “floare albastră”, “ceruri nalte”,
“întunecata mare”;
 • repetiţia: “Floare-albastră! floare-albastră