INTRODUCERE

Diavolul nu se mulţumeşte cu faptul că atacă omul, ci foloseşte cele

mai potrivite modalităţi ca să-l învingă. Sub aspectul războinic, după
mărturia Sfinţilor Părinţi este cel mai priceput strateg al veacurilor. Sfântul
Nicodim Aghioritul spune privitor la acest fapt: „Trei sunt cauzele, datorită
cărora a devenit diavolul foarte priceput şi foarte şiret în războiul împotriva
omului:

a) deoarece acesta şi slujitorii lui, demonii, sunt duhuri fireşti, subţiri şi sunt
inventivi în toate, şi în stratageme de neînţeles, şi în scorniri;

b) diavolul împreună cu demonii, fiind de şapte mii trei sute de ani, datorită
acestei vechimi a devenit foarte învăţat în înşelăciuni

c) deoarece diavolul şi demonii, atacând pe toţi oamenii de la Adam şi până

acum, şi mai ales pe sfinţii şi pustnicii luminaţi prin asceză şi contraatacaţi
de aceştia, au învăţat prin experienţă şi prin război mai multe înşelăciuni şi
uneltiri, s-au exersat şi au devenit foarte pricepuţi, precum spun acest lucru
şi Sfântul Isaac, şi Sfântul Simeon Noul Teolog, şi Macarie cel Mare.”

Astfel diavolul este foarte inventiv şi foarte priceput luptător, de aceea

şi Biserica trebuie să ducă o permanentă luptă împotrivă răului şi
înşelăciunii. Sfântul Apostol Pavel: ,,Îmbrăcaţi-va cu toate armele lui
Dumnezeu ca să puteţi sta împotriva uneltirilor diavolului” (Efes. 6,11). Dar,
chiar dacă acela este foarte inventiv şi foarte priceput, şi experienţă Bisericii
este mare.
În războiul împotriva diavolului nu găseşti metode în altă parte decât
ian Biserică şi la Sfinţii Părinţi. Sfinţii, care sunt mădularele Bisericii, nu
numai au cunoscut toate ,,mijloacele” celui viclean, dar au şi reuşit prin
harul lui Dumnezeu şi prin luptă lor personală să le neutralizeze şi să ajungă
la îndumnezeirea lor după har. Din experienţă şi învăţătura Sfinţilor vom
vedea în lucrarea aceasta unele din atât de multele înşelăciuni pe care le
foloseşte diavolul.
 CAPITOLUL I

ÎNVĂŢĂTURA SFINŢILOR PĂRINŢI

DESPRE MODUL ÎN CARE DIAVOLUL ISPITEŞTE PE OM

I.1 . Diavolul întinde curse omului. Satan foloseşte multe capcane

împotriva creştinului şi se luptă să găsească metoda potrivită pentru orice.
Apostolul Pavel vorbeşte despre aceste curse pe care le întinde diavolul
omului. Vrea ca episcopul să nu fie de curând botezat, ,,ca nu cumva
trufindu-se să cadă în osânda diavolului. Dar el trebuie să aibă şi mărturie
bună de la cei din afară, ca să nu cadă în ocară şi în cursa diavolului” (I Tim.
3, 6-7). De asemenea, în alt loc vorbeşte despre cum ,,să scape din capcana
diavolului” (II Tim. 2, 26). ,,Fiara este vicleană şi foloseşte capcane din cele
mai amăgitoare când nu ne poate momi şi duce la rău de prima data. El nu ne
grăbeşte, nu ne sileşte - să nu fie aşa - ci doar ne amăgeşte şi, când ne vede
nepăsători, ne împinge la rău şi la păcat”, ne învaţă Sfântul Ioan Gură de
Aur. 1.
Sfântul Ioan Sinaitul susţine că este preferabil să luptăm cu oamenii,
care uneori sunt sălbatici şi alteori se căiesc, decât cu demonii, ,,cu cei
pentru totdeauna înfuriaţi şi înarmaţi împotrivă noastră”. În mod obişnuit,
noi oamenii ,,,ne întristăm când ne supără semenii noştri şi considerăm mare
încercare războiul lor împotriva noastră şi în acelaşi timp nu dăm nici o
importanţă războiului interior care vine de la demoni, care sunt mai
groaznici. Şi totuşi, experienţa Bisericii a demonstrat că trebuie să dăm o
mai mare atenţie şi greutate războiului provenit de la demoni”2.
La început diavolul nu cunoaşte exact prin ce patimi este înfrânt sufletul.
Atacă prin diferite patimi omul. ,,Seamănă, dar nu ştie dacă va secera”.
Seamănă gânduri de curvie, gânduri de defăimare, gânduri ale tuturor
celorlalte patimi. Şi cărei patimi vede sufletul că se înclină, cu aceasta îl şi
hrăneşte (avva Matei).

1
Sfântul Ioan Gură de Aur, Diavolul şi magia, Editura Panaghia, Vatra Dornei, 2001, p. 81
2
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Viaţa după moarte, Editura Bunavestire, Bacău, 2000, p. 23

2
 Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune pe această temă: ,,Înfricoşat lucru,
iubite, înfricoşat lucru este a cădea în cursele diavolului. Aceasta pentru că
sufletul, prins fără scăpare ca în nişte mreje nevăzute sau simţindu-se
asemenea porcului fericit în troaca lui plină de glod, este împrejmuit de
năravul cel rău şi nu mai simte mirosul greu al păcatelor. De aceea, trebuie
să fim cu luare aminte, să priveghem şi să fim treji, ca să nu lăsăm
vicleanului nici o poartă deschisă să intre în noi şi să nu-i îngăduim să ne
facă să cădem în abis, căci, ca nişte orbi, am pierde lumina soarelui şi n-am
mai putea privi spre Soarele Dreptăţii. Aceasta fiindcă cel rău ne-ar ucide
raţiunea şi ne-ar orbi cu totul ochiul cugetării”3.
Sfântă Sinclitichia învăţa că, ori de câte ori diavolul nu poate să
schimbe un suflet prin sărăcie, atunci prezintă ca momeală bogăţia. Dacă nu
poate să facă nimic prin ofense şi ocări, promovează laude şi faimă. Când
este înfrânt prin sănătate, atunci îmbolnăveşte trupul. Când nu poate să
înşele omul prin plăceri, se străduieşte s-o facă prin suferinţe involuntare,
adică prin dureri. Şi astfel creează multe boli ca să constrângă omul să
înceteze să iubească pe Dumnezeu. Prin acestea se vede că diavolul atacă
metodic omul. Se străduieşte să găsească punctul slab, apoi în acel punct
întoarce întreaga lui furie războinică. Şi în acest mod stăpâneşte omul, dacă
fireşte, ultimul nu cunoaşte modalităţile potrivite ca să îl oprească.

I.2. Atacurile diavolului sunt în funcţie de viaţa pe care o duce omul.

Înşelăciunile şi scornirile diavolului ,,sunt proporţionale cu modul de viaţă
pe care îl duce omul. Nu atacă în acelaşi mod pe toţi oamenii. Adică, într-un
fel atacă pe cel căsătorit şi în alt fel pe cel necăsătorit. Într-un fel pe isihast şi
în alt fel pe chinovit. Într-un fel pe cel începător şi în alt fel pe cel avansat în
viaţă duhovnicească”4.
Pentru fiecare mod de viaţă are şi ispită corespunzătoare. Atanasie cel
Mare în viaţa lui Antonie cel Mare scrie că, atunci când Antonie a vrut să
urmeze viaţa monahală, diavolul s-a străduit să îl abată ,,prezentând
amintirea bogăţiilor, tutela surorii, familiaritatea neamului, lăcomia iubirii de
slavă, felurita plăcere a hranei, comodităţi ale vieţii şi în sfârşit, asprimea
virtuţii şi că mult este chinul acesteia. Sugera boala trupului şi lungimea
timpului”. Diavolul în această situaţie creează multe piedici, simpatia multor
persoane, dificultatea virtuţii, nereuşita etc. Este bine cunoscut faptul că
aproape toţi oamenii sunt stingheriţi să înainteze în viaţă duhovnicească de
3
Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit., p. 82.
4
Mitropolit Hierotheos Vlachos, op. cit.

3
asemenea gânduri că, adică, este de nereuşit virtutea şi păstrarea poruncilor
lui Hristos. Gândul că acestea nu sunt pentru noi, că nu pot să fie realizate
astăzi este clar diavolesc.
Sfântul Ioan Sinaitul spune că monahii chinoviţi sunt atacaţi şi,
desigur, trebuie să se lupte mai mult în patimile mâncării şi irascibilităţii,
adică ale furiei. Prin aceste modalităţi atacă diavolul aici. În cei supuşi pune
dorinţa dobândirii de mari virtuţi, care sunt pentru isihaşti.
Slujitorilor neîncercaţi diavolul le pune gânduri să caute cu ardoare
lucruri exagerate. Dacă, spune Sfântul Ioan, analizezi gândirea slujitorilor
neîncercaţi, vei găsi multe înţelesuri rătăcite, precum ,,dorinţa de linişte, de
post excesiv, de rugăciune nevisătoare, de limită a nedeşertăciunii, de
amintire a unei ieşiri de neuitat, de priveghere permanentă, de calm
desăvârşit, de tăcere adâncă, de puritate exagerată”. În acest caz apare
tentaţia de a ascunde patimile chiar şi în faţa duhovnicului. A discuta cu
părintele duhovnic despre propriile virtuţi şi fapte bune ,,neglijând şi chiar
ascunzând cu bună-ştiinţă patimile care infectează sufletul, este asemănător
cu ceea ce face un bolnav care discută cu doctorul despre tăria şi sănătatea
fizică, nepomenind nimic despre boala care îi macină trupul”5
Şi, desigur, nu sunt nedemne de căutare asemenea izbânzi, dar ,,când
sunt căutate inoportun, şi mai ales fără binecuvântare de la un părinte cu
darul deosebirii, sunt capcanele diavolului”6. În timp ce pe slujitori îi supără
diavolul prin căutarea liniştii, dimpotrivă la isihaşti vine şi cu gânduri prin
care ,,fericeşte ospitalitatea supuşilor, slujirea, iubirea frăţească, instruirea
împreună, ajutorarea celor bolnavi”.
Încă pe slujitori diavolul îi atacă în diferite moduri. Uneori îi
pângăreşte prin infecţii trupeşti şi îi face insensibili şi alteori îi face
neliniştiţi. Uneori îi conduce la uscăciune şi nerodnicie, îi aruncă în lăcomie,
în trândăvie pentru rugăciune şi alteori îi face somnolenţi şi plictisiţi. Şi asta
o face ca să creeze impresia că nu au nici un folos din ascultare (Sfântul Ioan
Sinaitul). În consecinţă, corespunzător cu modul vieţii noastre, primim şi
atacurile celui viclean.

I. 3. Ispitirile de zi şi cele de noapte. De asemenea, suntem atacaţi potrivit

cu timpul zilei, într-un fel suntem atacaţi dimineaţa, altfel seara şi altfel ziua.
5
Sfântul Nectarie, Pocăinţă şi Spovedanie, Editura Egumenita, Galati, 2004, p. 67.
6
Mitropolit Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 11.

4
Există un demon special care este ,,premergătorul duhurilor” şi ne atacă
imediat ce abia ne trezim din somn „de primul gând pângărindu-ne noi”.
Primul gând este prima cugetare care vine în mintea noastră după trezire
(Sfântul Ioan Sinaitul). Părinţii învaţă că primul gând trebuie să-L dăm lui
Dumnezeu. Pentru că dacă omul învăţa imediat după trezire să se roage,
adică să dea primul gând lui Dumnezeu, atunci toată ziua va avea amintirea
lui Dumnezeu.
Diavolul cunoaşte acest lucru şi se străduieşte să murdărească primul
gând. Există însă şi alt demon, după cum spune Sfântul Ioan Sinaitul, care
abia ce ne întindem în pat ţinteşte împotrivă noastră viclene şi spurcate
reamintiri, încât să dormim cu gânduri murdare şi să vedem vise spurcate şi
din trândăvie să nu ne ridicăm pentru rugăciune. Încă, şi în timpul somnului
vin demoni şi se străduiesc prin vise să pângărească omul şi să-l facă să se
scoale indispus: Se întâmplă şi următorul paradox. Demonii în timpul în care
dormim aduc în noi cuvinte ale psalmilor pe care le studiem, pe durată
somnului, „că să ne înalţe spre trufie” (Sfântul Ioan Sinaitul).
Desigur, acest lucru este şi din harul lui Dumnezeu, dar şi din
continuu studiu al psalmilor pe durata zilei. Dar diavolul exploatează acest
lucru şi creează propria lui ispită, încât să ne arunce în trufie. Şi Sfinţii
Părinţi învaţă că, oricare izbândă care nu creează trufie şi vanitate este de Ia
Dumnezeu, în timp ce orice creează îngâmfare este de la diavol.
Un război este ziua şi altul noaptea. Sfântul Nil menţionează că
noaptea demonii urmăresc să tulbure pe învăţătorul duhovnicesc cu apariţia
lor. Ziua însă îl supără prin oameni, prin situaţii, prin calomnii şi diferite
primejdii. Din aceasta se vede clar că pe oamenii duhovniceşti şi în principal
pe învăţători şi îndrumători îi atacă diavolul fie personal, fie prin alte
persoane, deoarece îi distrug planurile.

I.4. Diavolul creează închipuiri. Căderea Evei s-a produs tot din cauza
închipuirilor pe care diavolul i le-a pus în faţă: ,,După ce a umplut paharul
cu veninul ucigaş, l-a întins femeii. Ea n-a voit să-i vadă conţinutul aducător
de moarte, deşi, dacă ar fi voit, ar fi putut să-l cunoască încă de la început.
Dar, auzind de la satana că Dumnezeu i-a oprit de la împărtăşirea de fructele
acelui pom, temându-Se că li se vor deschide ochii şi vor fi asemenea Lui,
cunoscând binele şi răul, femeia s-a mândrit cu nădejdea de-a fi asemenea
lui Dumnezeu, închipuindu-şi că o aşteptau lucruri mari pentru sine.
Acestea sunt planurile vrăjmaşului. Când cineva urcă la înălţimea unei trepte
înşelând, Dumnezeu îl prăvăleşte în cea mai adâncă prăpastie”7. Scornirile
diavolului sunt încă proporţionale cu treapta vieţii duhovniceşti, în principal
7
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit, p,. 36

5
în rugăciune. Un scop mai adânc al demonilor este „ca de Dumnezeu să-i
despartă pe oameni”. Astfel ,,se luptă încât aceştia care se roagă cu
rugăciunea minţii şi a inimii să nu întipărească simple sensuri ale lucrurilor
simţite”8. Cu alte cuvinte, se luptă şi atacă ca să creeze închipuiri ale
lucrurilor perceptibile, încât mintea să nu fie curată pe durata rugăciunii. Pe
aceştia care au cunoaştere duhovnicească îi atacă „ca să invedereze acestora
pătimaşele gânduri”. În continuare îi atacă ca să rămână în ei pătimaşele
gânduri. Şi pe oamenii practici, adică pe aceştia care se află în primul stadiu
al vieţii duhovniceşti, îi atacă că să îi arunce în păcat după lucrare (Sfântul
Maxim Mărturisitorul).

I.5. Acţiunea diavolului este în funcţie de păcatul omului. Există însă

diferenţă potrivit cu starea în care se află omul. Adică într-un fel este atacat
omul când se află înainte de păcat şi într-alt fel este atacat când înfăptuieşte
păcatul Efrem Sirul spune că, înainte să fie săvârşit păcatul, „duşmanul îl
micşorează pe acesta foarte mult”. Mai ales păcatul plăcerii trupeşti atât de
mic îl prezintă, înainte desigur să fie făcut, „încât aproape să-i apară fratelui
acest păcat cu nimic diferit de greşeală de-a vărsa un pahar cu apă rece pe
pământ”.
Dar după comitere îl prezintă foarte mare şi ridică valuri de gânduri,
încât să constrângă omul să cadă în deznădejde. Nu numai păcatul îl prezintă
demonii altfel înaintea căderii şi după cădere, dar şi pe Dumnezeu. Spune
Sfântul Ioan Sinaitul că înainte de păcat inumanul duşman al mântuirii
prezintă pe Dumnezeu foarte filantrop şi că are atâta dragoste, încât îl va
ierta pentru cădere. Dar după înfăptuire îl prezintă pe Dumnezeu „judecător
drept” şi „nemilos”.
Multe modalităţi scorneşte diavolul ca să ne înşele. Sfântul Ioan
Sinaitul spune că în mod obişnuit diavolul sapă trei gropi, întâi şi-ntâi „luptă
ca să împiedice să fie făcut binele”, adică ne împiedică să săvârşim binele,
împlinirea unei porunci a lui Hristos.

Când nu reuşeşte să ne convingă să nu înaintăm în realizarea binelui, atunci

vine şi ne îndeamnă „ca să nu fie făcut acest lucru după Dumnezeu”.
Urmăreşte adică să nu fie făcut conform voinţei lui Dumnezeu. Dar când nu
reuşeşte nimic nici prin această modalitate, atunci vine şi „ne fericeşte pe noi
ca pe unii ce ne comportăm în toate după Dumnezeu”. Se străduieşte să ne
doboare prin trufie. Există însă şi situaţia în care se luptă şi ne forţează fie să

8
Mitropolit Hierotheos Vlachos, op. cit., p. 123.

6
păcătuim, fie, dacă nu izbutesc lucrul precedent, să judecăm pe cei care
păcătuiesc (Sfântul Ioan Sinaitul).

I.6 Ispitirile de dreapta. Diavolul totuşi este foarte iscusit. Foloseşte orice,
numai să-şi atingă scopul. În arta lui războinica sunt cuprinse şi cursele de
dreapta. Cu alte cuvinte, se străduiesc să inducă gânduri de spre asceză
exagerată. Diavolul se străduieşte să ne conducă la faptul să facem cele peste
putere, încât, după ce nu ne va mai păsa de acelea, să şi cădem în puterea lor
(Sfântul Ioan Sinaitul).
Sfinţilor Părinţi le este cunoscută această metodă a diavolului, de
aceea avva Pimen spune că „toate cele peste măsură, ale demonilor sunt”.
Sfântul Nil, priceput în războiul acesta, spune că ori de câte ori mintea
omului se roagă curăţ şi fără pătimire, atunci nu vin demonii din stânga,
adică nu urmăresc să inducă gânduri murdare, ci vin din dreapta. Căci îi
sugerează acestuia slava lui Dumnezeu şi un oarecare chip, prin simţirea
prietenilor, ca să creadă în cele din urmă că el a fost făcut pentru scopul
rugăciunii. Îi oferă vederi care nu sunt adevărate ca să îl facă să se
înfumureze cu ideea că a ajuns la rugăciunea inimii şi a dobândit scopul
rugăciunii.
Experienţa Bisericii a demonstrat că nu trebuie să dăm nici o
importantă unor asemenea vederi şi închipuiri şi chiar, când ne rugăm curat,
să nu existe nici cel mai mic gând că în puţin timp va fi învrednicită mintea
să vadă lumina necreata. Rugăciunea trebuie să fie legată cu cea mai adâncă
pocăinţa. Adevărata pocăinţă ,,este schimbarea minţii pentru propriile
acţiuni, o schimbare a vieţii morale, o schimbare spre mai bine, o lepădare
totală de viaţa anterioară şi de păcat, o dorinţă neclintită de practicare a
virtuţilor, o unificare desăvârşită a propriilor voiri cu voia dumnezeiască. De
aceea, pocăinţa este renaşterea morală a omului şi punctul de plecare pentru
o viaţă nouă şi virtuoasă”9.

I.7. Diavolul şi tăinuirea faptelor rele. Dacă reuşeşte să convingă omul să

comită păcatul, atunci foloseşte altă scornire. Se străduieşte să îl convingă că
nu trebuie să-l declare duhovnicului său, fiindcă acest lucru nu înseamnă
nimic şi, prin urmare, nu este necesară spovedania. De altminteri, îi spune,
atâţia oameni fac lucruri mai fele. Gândul blasfemiei „a urzit pentru mulţi”.
Însă cunoaştem că nimic nu întăreşte demonii şi gândurile împotriva noastră,
„încât acest lucru să hrănească şi să tăinuie pe aceşti tăinuitori în inimă”
(Sfântul loan Sinaitul).
9
Sfântul Nectarie, op. cit, p. 23.

7
 Acest lucru care se face prin gândul blasfemiei se face prin fiecare
gând şi prin fiecare patimă. Diavolul face orice ca să rămână tăinuite. Şi cu
cât rămân nemărturisite, cu atât mai mult se întăresc patimile, dar şi
stăpânirea diavolului în noi.
După cum ne spune Sfântul Siluan, lupta duhovnicească este în
acelaşi timp simplă şi primejdioasă,uşoară şi anevoioasă. Este primejdioasă
si anevoioasă din cauza orgoliului omului,din cauza naturii sale.10 Omului ii
este foarte greu să renunţe la tot în favoarea lui Dumnezeu,care în schimb îi
oferă mântuire. Acest război este anevoios doar pentru cei mândri.

I. 8. Demonul mândriei. De multe ori se întâmplă şi retragerea demonilor

şi, în general, a războiului vizibil. Sfântul Isihie Presbiterul spune că
invidioşii demoni „uneori las şi ascund şi retrag din noi războiul inteligibil.
Fac acest lucru încât să nu ne îngrijim şi la o ocazie data să răpească mintea
noastră”. Este groaznică şiretenia lor. Cum spune Sfântul loan Sinaitul,
pentru un anumit timp demonii se ascund şi nu ne atacă, încât să nu ne
îngrijim, considerând marile patimi ca mici şi astfel „deci să ne îmbolnăvim
Iremediabil”. Se întâmplă chiar să plece toţi demonii, şi omul să nu simtă
nici un război, să aibă linişte trupească şi sufletească şi totuşi atunci se lasă
demonul înfumurării, „care suplineşte locul tuturor”. Adică, numai demonul
trufiei este capabil să înlocuiască toţi ceilalţi demoni.
Acestea le afirmă şi Sfântul Ioan Gură de Aur: ,,Când diavolul se
încredinţează că nu primim lesne păcatul însuşi, ci vede că ne păzim de
desfrânare, alegând cumpătarea, şi că întoarcem spatele lăcomiei, că urâm
nedreptatea, că ocolim desfătările necuviincioase, că postim şi ne rugăm, şi
că ne îngrijim să facem milostenie, atunci plănuieşte alte şi alte şiretlicuri cu
care să ne piardă întreaga comoară duhovnicească şi să ne împiedice să ne
folosim de toate virtuţile noastre. Pe cei ce cu mari nevoinţe îi biruie
vicleşugurile, îi face să se mândrească cu faptele lor bune şi cu izbânzile lor
şi să caute la slava cea lumească, ca să-i facă să piardă adevărata slavă
dumnezeiască”11.

I.9. Diavolul şi anomaliile trupeşti. Este foarte ciudat acest lucru pe care îl
vom spune în continuare, dar ni l-a dezvăluit Sfântul Ioan Sinaitul şi astfel
nu putem să-l contestăm. Diavolul creează şi anomaliile trupeşti. Adică, de
multe ori vine şi se aşează deasupra stomacului şi nu lasă omul să se sature,

10
Theodor Stylianopoulos, ”Lupta duhovnicească”, Studii Teologice nr. 5-6, 1993, Bucureşti, p 54
11
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit. p. 123.

8
chiar dacă ar mânca tot Egiptul şi ar bea întreg Nilul. Şi după mâncare
„porneşte necuratul şi pe cel al curviei, anunţându-i acestuia faptul”.
Demonul acesta al înrobirii pântecelui merge la întâlnirea demonului
curviei şi îi spune: „cuprinde-l, cuprinde-l, nelinişteşte-l; căci pântecul
acestuia fiind îngreunat, nu te vei osteni mult”. Şi într-adevăr, pântecul fiind
plin, nu va găsi nici o dificultate demonul curviei să lucreze pierderea
omului.
Dumnezeiescul Hrisostom pune în faţa creştinilor perspectiva alegerii
adevăratelor bunuri. Îi cheamă să fugă de lăcomie, în orice formă ar fi ea:
lăcomia de bani, de haine, la mese, sau de orice poftă rea, spre a nu fi
pedepsiţi. Adevăratul bun, după care creştinul se cuvine să alerge, este
sfinţenia vieţii sale, învrednicindu-se de harul lui Dumnezeu, în pace. Este
un bun ce nu se sfârşeşte odată cu această viaţă, căci aduce „darul înfierii şi
păzeşte cu scumpătate sfinţenia” (Omilia I) 12.

I.10 Diavolul tulbură rugăciunea. Omul cucernic şi smerit, cunoscând că

nu este cu putinţă a face vreo faptă bună fără ajutorul lui Dumnezeu,
,,neîncetat se roagă ca să facă Domnul milă cu dânsul şi să-i ajute a face
binele, iar orice lucru săvârşeşte, crede că din darul lui Dumnezeu l-a făcut şi
nu se mândreşte ci întotdeauna se roagă să nu se lipsească de acest ajutor, ca
să nu se vădească neputinţa lui”13
În războiul de dreapta, pe care l-am menţionat anterior, trebuie să
încerce şi înţelesurile bune pe care le creează pe durată rugăciunii. Adică, se
întâmplă când ne rugăm, şi mai ales mental, să vină diavolul şi să ne aducă
gânduri bune, lucrări filantropice, gânduri bune pentru că ţinteşte să
reuşească în îndepărtarea minţii de rugăciunea curată. Şi acest lucru este
foarte viclean şi criminal.
Sfântul Nil învaţă că, atunci când demonii văd omul că are dorinţă
pentru adevărata rugăciune, atunci „închipuie gânduri ale unor lucruri,
chipurile necesare”. Dar după rugăciune tot el atâta din amintire aceste
lucruri pe care le-a gândit anterior în rugăciune, „mişcând mintea spre
căutarea acestora, şi deoarece nu le găseşte, tare se mâhneşte şi se
întristează”.
Altă dată demonii aduc gânduri bune şi în continuare nu sunt de acord
cu acestea. Pentru ce însă această lucrare a lor ? Ca să ne convingă că „şi
sincerele amintiri ale noastre le cunoaşte” (Sfântul Ioan Sinaitul). Astfel,
12
Idem, Omilii la Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel, Traducere de
P. S. Teodosie Atanasiu,Editura Christiana, Bucureşti, 2005, p. 19.
13
Sf. Isaac Sirul, Cuvinte despre Nevoinţă, Editura Bunavestire, Bacău, 2001, p. 91.

9
diavolul se străduieşte să se prezinte omului ca profet care cunoaşte multe
adevăruri şi chiar multe evenimente; ale viitorului. Dar această este o artă a
diavolului.
Demonii nu cunosc viitorul omului. Cum spune Sfântul Ioan Sinaitul,
„nimic din cele viitoare nu cunosc demonii din previziune; deoarece nici
magicienii moartea n-ar putea să ne prezică”. Sfinţii cunosc bine acest lucru.
Câţi se supun în mod obişnuit diavolului au impresia că sunt profeţi: „Cel
supus acestui demon de multe ori profet a devenit” (Sfântul Ioan Sinaitul).
Despre viclenia diavolului în vremea rugăciunii ne vorbeşte şi Sfântul
Ioan Gură de Aur: ,,Să nu dispreţuim rugăciunea, căci mai mare câştig au şi
cu mai multă înlesnire trăiesc aceia care se apropie de Dumnezeu. Pentru că
atunci te vei împăca şi vei vorbi mai adânc cu El şi atunci mai lesne îţi va da
ceea ce îi ceri, când tu însuţi îl rogi, când inima ta este curată, când
gândurile tale sunt izvorâte din înţelepciune şi când nu-L rogi cu nepăsare,
lucru pe care-l fac mulţi rostind cuvintele rugăciunii numai cu buzele, în
vreme ce mintea lor rătăceşte prin casă, prin piaţă, pe drumuri sau în multe
alte părţi.
Aceasta este cursa pe care a născocit-o diavolul. Ştiind că la ceasul
rugăciunii putem primi iertarea păcatelor noastre şi voind să ne închidă acest
liman, se întărâtă şi ne depărtează gândul de la cuvintele rugăciunii, ca să
plecăm păgubiţi mai degrabă decât câştigaţi”14.

I.11. Diavolul vine cu fel de fel de şiretlicuri. Iată aici cuvântul Sfântului
Ioan Gură de Aur: ,,Sunt multe şiretlicurile diavolului, adică felurile în care
încearcă să-i prindă pe cei nelucrători şi trândavi. Trebuie să le cunoaştem
foarte bine, ca să ne ferim de capcanele pe care ni Ic întinde şi de prilejurile
de-a cădea în ispită şi să nu-i lăsăm nici o poartă deschisă. Limba noastră
trebuie să fie neşovăitoare, privirea dreaptă şi neclintită, iar sufletul curat şi
neprihănit; trebuie, de asemenea, să veghem aşa cum am veghea dacă am
şti că o fiară sălbatică stă gata să ne atace şi e pornită să ne sfârtece”15.
Socotesc că, ,,dincolo de acestea pe care le-am menţionat, trebuie să vedem
scornirile speciale pe care le foloseşte diavolul ca să îndepărteze omul de
Dumnezeu”16. Demonii lucrează şi să străduiesc prin diferite modalităţi să
rătăcească omul. Unii ne înalţă şi alţii ne umilesc. Unii ne înăspresc şi alţii
ne roagă. Unii ne întunecă şi alţii se prefac lumină. Unii ne fac molâi şi alţii
răutăcioşi. Unii ne fac mohorâţi şi alţii veseli. Multora le creează demonii

14
Sfântul Ioan Gură de Aur, op. cit., p. 145.
15
Ibidem, p. 111.
16
Mitropolit Hieroteos Vlachis, op. cit, p. 134.

10
lacrimi în mijlocul cetăţii şi al zgomotelor „ca astfel unii necrezând că sunt
vătămaţi de zgomote, să se alăture lumii”.

Viclenia diavolilor este mare. Ne induc gânduri să nu ne despărţim de

oamenii lumeşti, îndeosebi acest lucru este valabil pentru aceia care au
gânduri să se călugărească, „spunând ca multă răsplată câştigăm noi dacă
văzând femeia ne stăpânim pe noi înşine”. Sfântul Nil Ascetul scrie că în
timp demonii se „împart pe ei înşişi”. Şi în timp ce unii dintre ei supără
omul, ceilalţi în chip de înger aleargă în ajutorul lui, dacă cere. Şi aceasta în
scopul să înşele omul că, într-adevăr au fost îngeri. Alteori demonii aruncă
gânduri împotriva noastră şi, în acelaşi timp, ne atâta să ne rugăm, chipurile
împotriva lor sau să nu fim de acord cu ei. Şi atunci se retrag.

În concluzie, cine se luptă în această luptă, va verifica în orice caz

sălbaticele atacuri ale diavolului. Va simţi prezenţa lui. Asceţii au să descrie
multe evenimente de acest fel. Nu este vorba despre iluziile lor şi
personificări ale unor trăiri interioare. Este vorba despre o realitate, pentru că
diavolul există şi este cel mai mare duşman al mântuirii noastre. Un ascet la
Sfântul Munte îmi spunea: „Dacă se aşază cineva zece ani în Sfântul Munte,
atunci va înţelege ce este diavolul”. Noi ,,care trăim în lume nu putem să
înţelegem acest lucru, pentru că printr-o foarte mică putere ne ţine aproape
de el. Nu este nevoie să depună o strădanie deosebită. Ne-a făcut robii lui
prin aţâţări exterioare” spune Mitropolitul Hieroteos Vlachos.

CAPITOLUL II
LUPTA BISERICII ÎMPOTRIVA LUI SATAN

Biserica este ,,câmpul de luptă” pe care câştigăm lupta cu răul şi

păcatul şi odată cu această izbândă – mântuirea. Biserica este locaş şi centru
prin care Mântuitorul Hristos desfăşoară lucrarea Sa mântuitoare în lume. Şi

11
după cum Mântuitorul a răscumpărat si mântuit firea păcătoasă prin întreita
Sa slujire (de profet sau învăţător, de arhiereu si împărat), tot astfel si
Bisericii Sale i-a lăsat o întreită putere si misiune: de a propovădui nealterat
adevărul dumnezeiesc, cuprins în Sfânta Scriptură si Sfânta Tradiţie, de a
curăţi şi sfinţi pe credincioşi prin Tainele si ierurgiile sale si de a-i conduce
pe calea mântuirii spre viata veşnică. Acest lucru se vede clar din porunca-
dată, după înviere, Sfinţilor Apostoli, de către Mântuitorul: Mergând,
învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al Fiului şi al
Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă, şi
iată Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului (Matei 28, 19-
20). Întreita putere a fost dată Apostolilor şi prin ei urmaşilor lor, episcopi şi
preoţi.
Ca să se împotrivească la tot binele dăruit de Hristos lumii, necuraţii
au stârnit toate relele, le-au camuflat, le-au mascat şi le-au făcut aproape
plăcute oamenilor. Iată care este scopul lor principal, scopul lor esenţial pe
care şi l-au propus în această lume: să lupte împotriva lui Hristos prin
intermediul oamenilor.
Ei ştiu bine, din propria lor experienţă amară, că nicidecum nu vor
putea fi biruitori asupra Domnului Hristos, dar nu cunosc bucurie mai mare
decât aceea când îi întorc pe oameni de la Hristos, când îi împiedică să
meargă la Hristos, când ,,îi smintesc de Hristos şi de a Sa Biserică, căci sunt
conştienţi că doar aşa îi vor putea face pe oameni să alunece în toate
căderile, şi în cea mai mare dintre căderi, apostazia”17.
Biserica poate avea stăpânire, prin Capul său, Iisus Hristos şi asupra
diavolului, chiar asupra iadului. Şi cine-l poate reţine pe Satan să se
manifeste? Biserica lui Hristos, lucrarea binecuvântată a Bisericii lui Hristos
în lume, cu stăpânirea sa binecuvântată şi puterea ei, putere asupra
duhurilor celor necurate(Luca 4,36); putere pe care o are să alunge demonii
din oameni(Marcu 3,15); putere pe care o are deasemeni pentru a nimici tot
răul şi a săvârşi tot binele, putere de a izbăvi oamenii de păcat, de moarte şi
de Diavol, este stăpânirea Bisericii asupra iadului.
Cu toţii avem noi avem de luptat cu această lume a păcatului,
controlată de Satan, prin care el caută să ne atragă, să ne înşele şi să ne
întineze, pentru a ne conforma chipului lumii. Ca şi credincioşi, este
important să ştim care este statutul nostru în lume şi cum trebuie să ne
raportăm la lumea în care Dumnezeu ne lasă încă să trăim. Din punct de
vedere spiritual noi nu mai suntem din lume, nu mai aparţinem, lumii
păcatului, dar din punct de vedere fizic noi suntem încă în lume, printre
17
Monah Martirie Păduraru, Despre Antihrist şi lucrarea lui în lume, Editura Credinţa Strămoşească, Iaşi,
p. 211.

12
oameni şi avem o misiune specială în lume.(Io.17:14-16,21). Deci suntem în
lume, dar nu mai trebuie să fim ca lumea, întrucât noi am ieşit din lumea
păcatului şi acum aparţinem lui Dumnezeu.
Pentru a fi biruitori în lupta cu lumea şi cu ispitele ei, pe lângă
responsabilitatea de a fi îmbrăcaţi cu toată armătura lui Dumnezeu, trebuie
să mai facem câteva lucruri:
-Să ne disociem de lumea păcatului, adică să ne separăm de ea-
(Efeseni 5,10-11). -Să nu iubim lumea şi să nu acceptăm compromisurile cu
ea- (1Ioan 2,15-17).
-Să veghem şi să ne rugăm ca să nu cădem în ispită- (Matei 26,41).
-Să nu renunţăm la lupta cu păcatul, oricare ar fi preţul- (Evrei12,1-4).
De asemenea nu trebuie confundată libertatea cu libertinajul. Fiinţa
adevărată îşi are obârşia numai în persoana liberă, în persoana care îşi
exprimă fiinţa, identitatea, prin intermediul unui fapt de comuniune de iubire
cu alte persoane. Nu poate fi vorba de o persoană, fără libertate şi nu poate
exista libertate deplină acolo unde nu este persoană. Libertatea ţine de
persoană, ea eliberează persoana de orice limitare individuală şi naturală
şi o face „universală” extinsă la infinit, atotcuprinzătoare. Persoana omului
este preţuită prin ea şi pentru ea însăşi, fiindcă se oglindeşte în ea chipul lui
Dumnezeu18 iar omul este liber pentru că este chipul libertăţii dumnezeieşti
şi de aceea are putere de a alege.19
Principala răsplată a luptei duhovniceşti, în cazul în care creştinul
câştigă această luptă, este mântuirea. Mântuirea este ţelul sau scopul final al
omului, căci mântuindu-se, acesta va fi aşezat de-a dreapta slavei Tatălui şi
va afla răspuns bun la a doua venire, când vii şi morţii vor fi judecaţi.
Important de reţinut este faptul că acest război nevăzut, această luptă
duhovnicească se dă de-a lungul vieţii creştinului şi se sfârşeşte odată cu
viaţa acestuia.
O altă răsplată a luptei duhovniceşti,care de altfel poate fi privită ca
un scop al acestei lupte, este împărtăşirea cu Trupul şi Sângele
Mântuitorului. Pentru a ne putea împărtăşi, trebuie sa ne curăţăm cugetul de
toate gândurile păcătoase care ne împiedică să dobândim Împărăţia cerului
iar postul să fie una dintre „practicile religioase” frecvent întâlnite in viaţa
noastră spirituală. Dacă îl vei respecta pe aproapele tău, vei câştiga pacea şi
astfel harul Duhul Sfânt va fi cu tine. Dacă vei spori în rugăciune, vei gândi
cele bune si folositoare sufletului iar şansele ca războiul nevăzut să fie

18
Ştefan Resceanu, Dreptul omului la viaţă după morala creştină, în "Mitropolia Olteniei", nr: 3-4, 1975,
p. 196.
19
Paul Evdokimov, Ortodoxia, traducere din limba franceză de Dr. Irineu Ioan Popa, Arhiereu vicar, Ed.
IBMBOR., Bucureşti, 1996, p.79.

13
câştigat sunt din ce în ce mai mari. Dacă te vei lepăda de fală, de bogăţii, de
privilegiile trecătoare ale acestei lumi, vei simţi cu siguranţă iubirea lui
Dumnezeu care te înconjoară. Urmează voinţa lui Dumnezeu, lepădând
voinţa ta, şi vei birui pe vrăşmaş. Iubeşte-ţi fratele, ajută-l, iar Dumnezeu va
fi în preajma ta, întărindu-te în lupta duhovnicească20.
Pentru că sfera luptei este spirituală, tot aşa trebuie să fie şi armătura,
sau echipamentul pentru luptă. Pavel spune: „îmbrăcaţi-vă cu toată armătura
lui Dumnezeu…”, sau „Luaţi toată armătura lui Dumnezeu, ca să vă puteţi
împotrivi în ziua cea rea…”(Efes.6, 11,13). Aceeaşi idee este subliniată şi la
2 Corinteni 10,3-5, unde Pavel precizează, că „armele cu care ne luptăm nu
sunt supuse firii pământeşti, ci sunt puternice, întărite de Dumnezeu”.
Exemplul lui David în lupta cu Goliat.
Omul întărit în luptă este cel care ascultă de Biserică. Este omul care
vrea să devină el însuşi Biserică: ,,Plinătatea asemănării cu Dumnezeu era
necesara pentru ca omul să corespundă destinaţiei sale - aceea de a fi
Biserica a atotperfecţiunii dumnezeieşti. Mintea omului trebuie să fie
asemenea cu cea a lui Dumnezeu (I Corinteni 2,16), vorbele lui - asemenea
Cuvântului lui Dumnezeu (II Corinteni 13,3), duhul lui sa fie unit cu Duhul
lui Dumnezeu (I Corinteni 6, 17), calităţile lui să fie asemenea cu cele ale lui
Dumnezeu (Matei 5,48). Sălăşluirea lui Dumnezeu în om este o strânsă unire
a omului cu Dumnezeu: omul - creatura - se face părtaş firii dumnezeieşti (II
Petru 1,4). Omul ce a atins aceasta stare se numeşte dumnezeu după har”21.
Biserica e ea însăşi comunitate de dragoste şi simţire a celor care se
unesc cu Hristos prin credinţă şi eforturile de depăşire a răului. Tainele
Bisericii conduc viaţa credinciosului spre modelul lui Hristos. Ele ajută
efortul spre înduhovnicire întărind hotărârea de îmbunătăţire morală a
fiecărui om. Sfintele Taine reprezintă până la urmă câmpul în care se
exercită şi punem în aplicare virtuţile teologice. Atunci lupta permanentă cu
ispitele sataniceşti, devine mai uşoară.

Concluzii

20
Theodor Stylianopoulos, art.cit., p 56
21
Sfantul Ignatie Briancianinov, Cuvânt despre om, Editura Egumenita, Galati, 2002, p. 117.

14
 Lupta cea bună a credinţei, zideşte biserica şi întăreşte mărturia ei în
lume, aducând slavă lui Dumnezeu şi mântuire omului. În urma acestei lupte
nu sunt răniţi şi nici morţi, ci oameni salvaţi din robie, la o viaţă liberă în
Hristos, de la moarte la viaţă şi din întuneric la lumină. Fiecare creştin ar
trebui să răspundă la mai multe întrebări. Care este lupta ta în această lume?
Este o luptă bună a credinţei, conformă cu voinţa lui Dumnezeu? Este o
luptă spirituală dusă cu arme spirituale? Este o luptă care lasă în urmă
binecuvântare şi este spre slava lui Dumnezeu?
Să ne cercetăm deci în lumina Cuvântului ca să nu fim angrenaţi într-o
luptă rea pe care Dumnezeu nu o aprobă. Şi mai ales să ascultăm de Biserică
şi de învăţăturile Sfinţilor fiindcă acolo este toată comoară cea
duhovnicească şi de Viaţă dătătoare.
Lupta duhovnicească trebuie purtată de fiecare creştin care doreşte să
se mântuiască, al cărui scop final este viaţa de veci. Această luptă este foarte
simplă şi uşoară, dar şi foarte anevoioasă şi grea. Sfântul Părinte Siluan
spunea: „Calea sfântă şi anevoioasă duce la izbânda duhovnicească, cu harul
lui Dumnezeu.”
Omul singur nu poate să îşi păzească mintea şi gândurile fără ajutorul
harului Duhului Sfânt, care nu numai că îi dă tărie, ci îl şi călăuzeşte prin
această lume in care vrăşmaşul nevăzut stă la pândă ca să vâneze sufletele
oamenilor care nu poarta această luptă, care nu s-au înarmat cu armele
războiului nevăzut, care sunt rugăciunea, postul, faptele bune.
Prin urmare, să ascultăm cu toţii cuvintele Sfântului Apostol Petru care
spune: „Fiţi treji, privegheaţi. Potrivnicul vostru, diavolul, umblă, răcnind ca
un leu, căutând pe cine să înghită”(1 Petru 5:8)

15