Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Am scris aceste divaga¡ii în 1935–36, la 24 de ani, cu pasiune ¿i
orgoliu. Din tot ce am publicat în române¿te ¿i fran¡uze¿te, acest
text este poate cel mai pasionat ¿i în acela¿i timp îmi este cel mai
stråin. Nu må regåsesc în el, de¿i îmi pare evidentå prezen¡a isteriei
mele de atunci. Am crezut de datoria mea så suprim cîteva pagini
preten¡ioase ¿i stupide. Aceastå edi¡ie este definitivå. Nimeni nu are
dreptul s o modifice.
E.M.CIORAN
Paris, 22 februarie 1990
CAP.I
Tragedia culturilor mici
Cele cîteva milenii de istorie de care ne dispensåm numai în ignoran¡å sau în extaz —
douå poluri aistorice, — ne obligå la o viziune macroscopicå ¿i la o selec¡iune implacabilå a
desfå¿urårilor omene¿ti. Cine nu simte nevoia så fie judecåtor al trecutului se desolidarizeazå
de o întreagå lume ce la precedat, chiar dacå instinctul îl integreazå prin legåturi invizibile; nu
mai pu¡in este lipsit de existen¡å în viitor acel ce nu se angajeazå în profe¡ie, ca întro
actualitate. De la Hegel, am învå¡at cu to¡ii un adevår devenit platitudine în gîndire, cå sensul
mai adînc al vie¡ii istorice este realizarea con¿tiin¡ei, cå progresul în istorie este un progres în
con¿tiin¡å. Interiorizarea spiritului, în drumul lui de eliberare de naturå, îi creeazå o distan¡å de
propriile lui realizåri, men¡inîndul întro culme cåreia omul se abandoneazå ca unei
perspective ultime. Con¿tiin¡a este cu atît mai cuprinzåtoare cu cît actualitatea ei înglobeazå
mai activ trecutul, încît perspectivismul istoric define¿te dimensiunile con¿tiin¡ei. O viziune
macroscopicå a istoriei te face contemporan tuturor momentelor esen¡iale ale devenirii umane,
precum î¡i înstråineazå detaliul omenesc, accidentele evolu¡iei.La drept vorbind, nu existå
viziune microscopicå, fiindcå fenomenele de mîna a doua nau o valoare în sine, ele fiind fie
pregåtiri, fie urmåri ale fenomenelor centrale.
Limitarea numericå a acestor fenomene î¿i are o ra¡iune în structura particularå a istoriei,
care, nefiind un tot continuu, se desfå¿oarå prin dinamismul culturilor mari. Acestea nu sînt
discontinue în mod necesar: influen¡ele dovedesc în ce grad se condi¡ioneazå. În fenomenul lor,
nu este important înså eterogenul, elementele adåugate din afarå ¿i înglobate, ci sîmburele
låuntric, predeterminarea spre o formå specificå. Precum, în biologie, ortogeneza ne reveleazå
via¡a ca nåscînduse ¿i afirmînduse sub determinantul condi¡iilor interne ¿i al unor direc¡ii
låuntrice care înving rezisten¡a mecanicå a mediului exterior, tot a¿a, în lumea istoricå existå o
ortogenezå a culturilor, care justificå individualitatea fiecåreia prin condi¡ii ¿i determinante
originare, printrun impuls specific. Mar¿ul marilor culturi în istorie seamånå, de aceea, unei
fatalitå¡i; cåci nimic nu le poate opri de la pornirea lor de a se afirma ¿i individualiza, de a
impune stilul lor de via¡å altora ¿i de a robi totul fascina¡iei lor violente.
Existînd relativ pu¡ine culturi mari, numårul fenomenelor istorice este fatal limitat. Atîtea
popoare ¿iau ratat soarta neputînduse împlini spiritual ¿i politic, råmînînd condamnate la
etnic, la mårginirile etnicului, incapabile så devinå na¡iuni ¿i så creeze o culturå! — Precum
existå o gra¡ie cereascå, trebuie så fie ¿i o gra¡ie påmînteascå. ªi cine este atins de aceastå
gra¡ie? Orice mare culturå. Cåci marile culturi sînt sårutate de oameni, precum sfin¡ii de îngeri.
…De cîte ori harta continentelor ni se deschide în fa¡å, ochii se a¡intesc numai asupra
¡årilor atinse de gra¡ia terestrå. Culturile care au avut un destin al lor, dar care au fost mai cu
seamå un destin pentru altele… pentru toate culturile mici,care ¿iau råcorit sterilitatea în
umbra celor mari.
Istorie înseamnå — pentru a cita numai cîteva: Egiptul, Grecia, Roma, Fran¡a, Germania,
Rusia ¿i Japonia, culturi care s au individualizat pe toate planurile, — legîndule printro
convergen¡å ¿i o coresponden¡å intimå, dar sesizabilå.
Limitarea numårului lor nu¿i are explica¡ia numai întro insuficien¡å a unui sîmbure
generator originar, ci ¿i în faptul cå lumile de valori — pe care le realizeazå fiecare culturå în
parte — sînt limitate. Fiece mare culturå este o solu¡ie a tuturor problemelor. Dacå existå o
pluralitate de solu¡ii, nu existå totu¿i o infinitate. Grecia anticå sau Fran¡a, de exemplu (poate
cele mai împlinite culturi), au solu¡ionat — în genul lor — toate problemele ce se pun omului,
sau echilibrat cu toate incertitudinile ¿i ¿iau inventat toate adevårurile. Din perspectiva
transistoricå a unui în¡elept, solu¡ia francezå sau greacå poate fi nevalabilå; dar så ne gîndim ce
leagån plåcut a constituit ea pentru orice grec sau francez, nåscu¡i în adevårurile ¿i concluziile
ei. A fi asimilat imanent întro culturå înseamnå a påstra, în îndoieli, în viziune ¿i în atitudine,
limita impuså de cadrul acelei culturi. Labilitatea acestuia demarcå un început de declin, un
apus stilistic, o dezintegrare a direc¡iunii låuntrice. Este caracteristicå micilor culturi —
forma¡ii periferice ale devenirii, labilitatea, nu numai în obiectivåri, ci ¿i în sîmburele lor, în
centrul primordial ¿i iradiant, în esen¡a lor deficientå. Ce înseamnå în univers: Suedia,
Danemarca, Elve¡ia, România, Bulgaria, Ungaria, Serbia etc.? Culturile mici nau o valoare
decît în måsura în care încearcå så¿i înfrîngå legea lor, så se descåtu¿eze dintro condamnare,
care le fixeazå în cåma¿a de for¡å a anonimatului. Legile vie¡ii sînt unele la culturile mari ¿i
altele la cele mici. Primele î¿i consumå evolu¡ia floral, cresc natural înspre mårirea lor; Fran¡a
na ¿tiut niciodatå cå e mare, fiindcå a fost totdeauna ¿i a sim¡it acest lucru necontenit.
Complexele de inferioritate caracterizeazå formele minore de via¡å, a cåror devenire nu se poate
concepe fårå exemplu, fårå prototip.
Deficien¡ele culturilor mici sînt a¿a de mari, încît, låsate în cursul lor firesc, degenereazå
în caricaturi. Biologice¿te, pot reprezenta un exemplu rar; le lipse¿te totu¿i instinctul, care så le
mîne spre destina¡ia lor esen¡ialå. Culturile mari dispun pînå la hipertrofie de un instinct
istoric, adicå de o pornire neståvilitå de a¿i revårsa toate posibilitå¡ile în mårginirea devenirii
lor, de a¿i epuiza ultimele resurse în procesul existen¡ei, de a nu rata nici un element din
poten¡ialul spiritului.
Instinctul istoric se deosebe¿te înså esen¡ial de sim¡ul istoric. De la Nietzsche ¿i de la
Spengler, am învå¡at cå interesul pentru istorie e caracteristic decaden¡ei, cînd spiritul, în locul
elanului creator, a adîncirii în intensitate, tinde la o cuprindere extensivå, la în¡elegerea ca atare,
la pierderea retrospectivå în lume. Sim¡ul istoric temporalizeazå toate formele ¿i toate valorile,
încît categorialul ¿i valabilul prind rådåcini în lume ca orice relativitate concretå.
Cînd ¿i atunci sînt supersti¡ia sim¡ului istoric, a cårui hipertrofie inevitabilå a dat na¿tere
istorismului modern.
Zorile culturilor ¿i formelor aurorale ale spiritului sînt stråine de tenta¡iile acestui sim¡.
Orice culturå mare se creeazå în atmosfera învåluitoare a unei eternitå¡i, absorbitå de
individ prin to¡i porii. Constructorii de catedrale în zarea modernitå¡ii, de piramide în cea
egipteanå sau eroii lumii homerice au tråit fårå distan¡a de crea¡ia lor, ¿i fiecare piatrå ridicatå
sau fiecare gest de sacrificiu se stratificau întro ordine definitivå a lumii, întro arhitectonicå
divinå sau cosmicå ¿i foarte pu¡in umanå. Relativismul istoric este o pervertire a sensibilitå¡ii
temporale. Dupå ce o culturå ¿ia lichidat avutul în crea¡ii, începe distan¡a de ea înså¿i în
perspectiva asupra trecutului ei ¿i a altora. Naivitatea creatoare a încetat, urmatå fiind de
dualismul, inerent în¡elegerii istorice, care separå spiritul de lumea cåreia i se aplicå. Înål¡area
floralå a spiritului, în perioadele creatoare ale culturilor, le împrumutå o naivitate pe care cu
greu am cåutao în luciditatea searbådå a culturilor mici.
Un popor care se lanseazå în istorie de la întîiul act de via¡å lunecå pe soarta sa.
Respira¡ia în mitologie, diferen¡ierea vie¡ii religioase de cea politicå, crea¡ia unui stil propriu
spiritual ¿i politic, accesul la putere ¿i consecin¡a lui, imperialismul etc., indicå o evolu¡ie
fireascå, o iresponsabilitate în evolu¡ie.
Închegarea etnicå a poporului francez la fåcut så treacå treapta istoricå. ªi a¿a orice popor
cu destin, care a despicat lumea ¿i i sa constituit axå. Cåci de la întîiul gest de via¡å, el trebuie
så aducå în lume ceva care, desfå¿urat în timp, devine pentru el totul.
Intrårii lui în istorie nu existå piedici din afarå. Zorile lui sau sînt o fatalitate, sau nu
sînt. — De ce noi, românii, etnic vorbind mai omogeni decît germanii, am trebuit så ne
a¿teptåm soarta o mie de ani? Situa¡ia geograficå defavorabilå, neprielnicia condi¡iilor,
nåvåliri barbare, vecini sålbatici? Dar acestea ar fi trebuit så fie motive în plus de afirmare,
elemente de mårire proprie, dacå pornirea de a face istorie, pornirea oarbå ¿i primordialå near
fi aruncat irezistibil în vîrtejul universal. Aståzi la ceam ajuns? La voin¡a de a face istorie.
Cine a în¡eles acest lucru este låmurit cu tragedia culturilor mici, cu tot ceea ce e ra¡ional,
abstract, con¿tient în tragicul nostru. Cu adevårat, cele cîteva milenii de istorie neau fåcut
necru¡åtori cu subistoria noastrå.
Aspira¡ia nemårturisitå, dar constantå, a unui popor, ridicat prin crea¡ii la mare culturå,
trebuie så fie închegarea lumii întregi în jurul såu. Aceasta este ideea pentru care luptå —
¿tiind sau ne¿tiind — culturile mari. Prin con¡inuturi, mesianismele se deosebesc, se opun, se
råzboiesc; numai substratul este identic. Motivele generatoare sînt acelea¿i,numai motivårile
altele.
Så ne gîndim la cîteva idei de misiune ¿i la sensul lor mai adînc, la antinomia ideologicå ¿i
istoricå a mesianismului, dar la identitatea substan¡ialå a rådåcinilor lor. Douå popoare
mesianice nu pot tråi în pace. Neservind acela¿i sens în lume, dar luptînd cu o intensitate ¿i cu
un dramatism egal pentru ideea (în fond pentru destinul) lor, conflictul se agraveazå cu cît acea
„idee“ este mai maturå în substan¡a acelui popor. De la profe¡ii evrei pînå la Dostoievski
(ultimul mare vizionar mesianic), ¿tim cå fiecare neam ce¿i deschide cale în istorie luptå
pentru o idee a lui ¿i pentru o formulå de salvare, pe care o crede universalå ¿i definitivå.
Credin¡a lui Dostoievski cå poporul rus va salva lumea este singura expresie valabilå a unui crez
mesianic. În formå brutalå, mesianismul a fost totdeauna reprezentat de germani, ru¿i ¿i evrei.
Menirea lor nui poate purta decît pe drumuri izolate sau în antagonisme dramatice. Toatå
istoria Fran¡ei na fost decît desfå¿urarea concretå a unei misiuni, cåreia nu isa mårturisit
zgomotos, fiindcå o avea în sînge ¿i o înfåptuia natural. Încå din Evul Mediu, concep¡ia lui
Gesta Dei per Francos, iar în perioada modernå la civilisation française, La France éternelle
au fixat Fran¡a în con¿tiin¡a cetå¡eanului francez ca unica realitate substan¡ialå de culturå. În
decursul secolelor, rivalitatea dintre Fran¡a ¿i Germania a fost aproape totdeauna solu¡ionatå în
avantajul primei, cåci Germania, nefiind realizatå politice¿te decît în cîteva culmi ale istoriei
sale (imperiul lui Otto, Bismarck), a exercitat o domina¡ie culturalå, ¿i aceea indirect, prin
reac¡iunea celorlalte na¡iuni, în spe¡å Fran¡a. Lutheranismul, romantica, hitlerismul au provocat
crize în lume, prin reac¡iune. Lipsa unei viziuni universaliste ia izolat spiritual pe germani,
care, pentru a se salva de la particularismul lor organic, sau refugiat în imperialism. Setea de
spa¡iu, dorin¡a de realizare în întindere, de împlinire prin cuceriri, nu exprimå decît exterior ¿i
concret ideea mesianicå germanå, a cårei învolburare metafizicå nu este lipsitå de cele mai
practice coresponden¡e. Nu existå mesianism abstract, care så se satisfacå în formule ¿i så nu
vizeze ceva concret, prea concret. Imperialismul este implica¡ia practicå a mesianismului.
Sînt totu¿i na¡iuni imperialiste care nau fost niciodatå mesianice, fiindcå nau luptat pentru o
idee istoricå. A¿a, de exemplu: englezii, al cåror imperialism este pur utilitarist, sau, în lumea
anticå, romanii, care nau luptat decît pentru o idee imperialistå, iar nu pentru un sens spiritual.
Despre romani se poate spune cå au constituit o mare na¡iune; dar nam respecta nuan¡ele, de
am numio culturå mare. O na¡iune care a dat lumii numai o con¿tiin¡å juridicå, metode de
colonizare ¿i istoriografie na depå¿it categoriile elementare ale spiritului.
Mesianismul francez ¿i cel germanic î¿i justificå antinomia durabilå nu numai în
ireductibilitatea ca atare a orientårii mesianice, ci ¿i întro sumå de elemente psihologice ¿i
spirituale, care diferen¡iazå specific fizionomiile na¡iunilor.
În cultura francezå, care este o culturå de stil ¿i în care gra¡ia tempereazå elanurile
vitalitå¡ii, na existat niciodatå, ca o problemå torturantå ¿i dramaticå, antinomia dintre via¡å ¿i
spirit. (În Fran¡a, bergsonismul este o erezie.) Francezul tråie¿te mai unitar, nici prea departe de
via¡å ¿i nici prea aproape de ea. Din acest motiv, nu ve¡i gåsi niciodatå la francezi nelini¿tea ¿i
teama de a te fi dezintegrat din con¡inuturile fire¿ti ale umanitå¡ii, de a fi riscat totul ¿i de a fi
pierdut sim¡ul måsurii. În Fran¡a, oamenii sînt ståpîni pe gîndurile lor; în Germania, orice
gînditor se simte depå¿it de sistemul såu. Odatå pornit pe calea elaborårii, el nu¿i mai poate
domina gîndurile, care evolueazå înspre formele cele mai ciudate. Amestecul de sublim, de
grotesc ¿i de monumental îl ve¡i întîlni în aproape toate sistemele germane de filozofie.
În Fran¡a, toatå lumea are talent; rar gåse¿ti un geniu. În Germania nimeni nu are talent,
dar un geniu compenseazå lipsa de talent a tuturora. Gîndi¡ivå la toate geniile germanice:
fiecare aduce cu el o lume, o nouå formå de existen¡å. Cu Hegel, cu Wagner ¿i cu Nietzsche
sau nåscut lumi noi. Fiecare dintre ei ar fi fost în drept så spunå cå lumea începe de la el.
Sîntem obi¿nui¡i så consideråm în omenesc numai o sumå limitatå de valori, un numår redus de
posibilitå¡i, o formå determinatå de existen¡å. Dintro astfel de perspectivå, este natural ca
ace¿ti creatori så fi depå¿it omenescul.
Existen¡a ¿i opera tuturor geniilor germanice au ceva inexplicabil, inaccesibil, vådit
inuman. Ele se împletesc cu elemente catastrofice, cu viziuni apocaliptice, cu elanuri
ame¡itoare, råsårite dintrun neîn¡eles fond låuntric. Nietzsche spunea cå Beethoven reprezintå
nåvala barbariei în culturå. Aceasta este tot atît de adevårat pentru Nietzsche însu¿i. Barbaria
germanicå rezultå din incapacitatea germanilor de a men¡ine un echilibru între via¡å ¿i spirit.
Dezechilibrul nu se exprimå atît prin oscila¡ia între aceste douå realitå¡i, prin prizonieratul
succesiv în ele, cît prin vie¡uirea simultanå într un contrast, care determinå în existen¡a omului
prezen¡a unei structuri antinomice. Neputîndu¿i armoniza aceste douå elemente ale existen¡ei,
via¡a din el izbucne¿te întro explozie primarå, barbarå ¿i elementarå, iar spiritul construie¿te,
alåturi de via¡å sau deasupra ei, sisteme ¿i perspective ce variazå de la o mårime halucinantå la
fantezii inutile ¿i sterile. Barbaria rezultå din incapacitatea de a gåsi o formå care så închege pe
un plan derivat antinomii originare. Toatå amploarea culturii germane derivå din aceastå
incapacitate, din aceastå dispropor¡ie care închide în sine un tragic impresionant. Arhibanala
distinc¡ie între dinamismul germanic ¿i statismul francez nu trebuie interpretatå ca o degenerare
francezå ¿i o exuberan¡å germanicå, ci ca o diferen¡å de tensiune. Francezii sÎnt vii fårå så
depå¿eascå formele care îmbracå via¡a; nem¡ii nu pot fi vii decît prin lipsa de formå, prin
elementar ¿i primordial. ªi izbucnirea vie¡ii în ei are totdeauna ceva inuman, ce sfideazå
convenien¡ele. Întreg mesianismul germanic are acest caracter elementar, exploziv ¿i orgolios,
în deosebire de cel francez, discret ¿i rezervat, dar nu mai pu¡in imperialist.
Discre¡ia mesianismului francez, masca permanentå sub care se ascunde,ne face så
în¡elegem de ce el a fost privit totdeauna cu mai multå simpatie decît sinceritatea brutalå a celui
teutonic.
Determinarea omului german ca o existen¡å fråmîntatå în antinomii, în contradic¡ii ¿i
tensiuni, incapabilå de a se men¡ine numai la nivelul normal ¿i la stilizarea formalå a culturii,
explicå de ce îl po¡i numi oricum, numai „cult“ în sensul obi¿nuit, nu. Germania are o existen¡å
aparte în Europa. Astfel, pentru ea, ceea ce în¡elegem noi prin culturå nu este de cele mai multe
ori decît mediocritate stilizatå. Rusia ¿i Germania nu pot fi în¡elese de celelalte ¡åri.
Fran¡a a iubit totdeauna omul de societate, fin, politicos, subtil, rafinat ¿i intelectualizat.
Eroul, ca o fiin¡å ce sparge formele vie¡ii ¿i se avîntå ira¡ional întrun elan demiurgic, care
dintrun exces de via¡å simte dorin¡a de moarte ¿i care nu devine simbol decît prin renun¡are,
na fost niciodatå un ideal sau un cult francez. Dar ce putea cre¿te din barbaria, din excesul
infinit al sufletului germanic, altceva decît un cult nemårginit pentru erou ca atare? Germania
niciodatå na fost cre¿tinå în sensul propriu al cuvîntului. Cultul eroului a fost pentru
sentimentul ei intim mai mult decît cultul sfin¡eniei. Orice neam¡ este interior mai aproape de
viziunile eroice ale mitologiei germane, decît de concep¡ia de via¡å cre¿tinå. Încre¿tinarea
germanilor a însemnat de fapt o germanizare a cre¿tinismului. Izolarea de romanitate a fost
totdeauna un ideal german.
Nem¡ii nau depå¿it niciodatå idealul de erou. Reac¡iunea teologilor na¡ionalsociali¿ti
împotriva teologiei dialectice (Karl Barth) este motivatå pe faptul cå acest curent, prin
pesimismul såu antropologic, exclude orice hotårîre concretå ¿i eficace în timp. Distan¡a între
Dumnezeu ¿i om a devenit atît de mare în concep¡ia acestor teologi, încît omul nu mai poate fi
salvat decît prin interven¡ia divinå, ac¡iunea omului ca atare fiind irelevantå ¿i nulå.
Cå idealul german este eroul, iar nu sfîntul, o dovede¿te, în efortul de regermanizare a
cre¿tinismului, înlocuirea ideii de caritas prin cea de onoare. Ideea de onoare, de orgoliu bazat
pe noble¡e, este o idee specific necre¿tinå.
Cu cît se adînce¿te în diverse domenii orientarea înspre un caracter specific germanic, cu
atît ne sînt nouå, stråinilor, mai inaccesibile aceste domenii. Arti¿tii particular teutonici ne sînt
¿i cei mai îndepårta¡i. Majoritatea nem¡ilor sînt de acord cå Mathias Grünewald reprezintå o
viziune specific germanå a lumii, mai mult decît Dürer ¿i mai mult decît Holbein, la care
predominarea linearului a împiedicat realizarea unei viziuni de un dramatism infinit, ce o
întîlnim totdeauna la Grünewald. Dintre to¡i arti¿tii Germaniei, acesta este cel mai greu de
în¡eles. Pentru latini, el e dea dreptul ininteligibil. Arta italianå nea obi¿nuit cu paradoxalul
suferin¡ei frumoase. În toatå arta italianå, durerea este imaterializatå prin frumuse¡e, încît
estetizarea ei råpe¿te acel caracter de materialitate grea, de bestialitate ¿i ireparabil; în cea
germanå (ca ¿i în cea ruså), dimpotrivå, aceste caractere se reveleazå în strania lor måre¡ie. De
aceea madona în arta nordicå este de o triste¡e atît de adîncå, iar în cea ruså nui lipsesc
lacrimile, în deosebire de madona în arta sudicå, a cårei transcenden¡å este un amestec de
interioritate ¿i de Eros transfigurat. Unii teologi protestan¡i au vrut så scoatå din acest fapt un
argument pentru autenticitatea cre¿tinismului nordic fa¡å de cre¿tinismul sudic, de esen¡å
romanicå. Ce e drept, nordul a în¡eles mai adînc suferin¡a, a avut un sentiment mai persistent al
mor¡ii ¿i o experien¡å mai interioarå a tragediei. Dar nordul (în spe¡å Germania) na avut
niciodatå umilin¡a, caritatea ¿i pietatea re¡inutå, intimå ¿i discretå, care au definit în sud
mi¿carea cea mai autentic cre¿tinå, franciscanismul. Nem¡ii nu sau sim¡it prea bine în
cre¿tinism, de¿i ca profunzime religioaså sînt superiori latinilor (cu excep¡ia spaniolilor).
Germania nu ¿ia tråit misiunea universal. Dostoievski a numito na¡iune protestatarå prin
excelen¡å. Evenimentele importante ale Germaniei sînt o succesiune de anti... Încît, te întrebi în
ce fel se definea în lume dacå nu erau papalitatea, catolicismul, ra¡ionalismul ¿i clasicismul,
împotriva cårora ea så reac¡ioneze. Germania, în afarå de moda iluministå, care a falsificato
temporar — nu sa integrat natural Occidentului. Cre¿terea con¿tiin¡ei germanice a izolato ¿i
mai mult în lume. Imperialismul este singurul mod de a se realiza universalist al
Gremaniei. Altcum, lumea o refuzå, ¿i ea, la rîndul ei, refuzå lumea.
Dacå România vrea cu adevårat så¿i croiascå un drum în istorie, ¡ara de la care poate
învå¡a cel mai mult este Rusia. Întreg secolul al XIXlea ru¿ii au fråmîntat, pînå la obsesie,
problema destinului lor. ªi deodatå cu chinul lor teoretic, Rusia a på¿it efectiv în istorie, pentru
ca prin revolu¡ie så se fixeze în centrul ei. Gîndirea religioaså ruså, slavofilismul ¿i
occidentalismul, nihilismul, narodnicismul etc., toate sau învîrtit în jurul misiunii Rusiei.
Komiakov, Ceaadaev, Herzen, Dostoievski, Aksakev, Danilevski sau nihili¿tii Pisarev,
Dobroliubev,Cernî¿evski, în solu¡ii diferite, au încercat så rezolve aceea¿i problemå. Înså¿i
mistica lui Soloviov pare o transpozi¡ie teologicå a Rusiei concrete.
Este mai mult decît evident cå Rusia a fost sortitå unei meniri monumentale. De ce totu¿i
eviden¡a aceasta a fost prilej de torturå pentru ru¿i? Tot secolul al XIXlea rusesc våde¿te o
con¿tiin¡å turburatå ¿i profeticå, o adevåratå isterie mesianicå. Orice popor care intrå în istorie,
cînd celelalte sînt în maturitate, suferå de un dezechilibru provocat de inegalitå¡ile de nivel
istoric. Rusia se nå¿tea la via¡å, dupå ce dormise — întocmai ca România — secole întregi. Nu
ia råmas altceva de fåcut decît så ardå etapele. Ea na cunoscut Rena¿terea, iar Evul Mediu
rusesc a fost întunecos, nespiritual. Înså¿i literatura, pînå la începutul secolului trecut, sa
remarcat doar prin fabuli¿ti ¿i crea¡ii moral religioase. Plaga mare a Rusiei — ca ¿i a
noastrå — a fost tradi¡ia bizantinå, suflul spiritualitå¡ii bizantine, care altoit întro culturå
stråinå devine anchilozå, schematism abstract, iar pe plan politic ¿i cultural, reac¡ionarism
organizat. Tot ce este gîndire reac¡ionarå în Rusia secolului trecut continuå — con¿tient sau
incon¿tient — filonul bizantin. Pe Pobedonos¡ev — procurorul Sfîntului Sinod, profet al
inculturii maselor întro ¡arå de analfabe¡i, îl våd descifrînd sensul istoriei dupå o icoanå
bizantinå, iar nu dupå mersul soarelui, cum au fåcut occidentalii, — dupå o icoanå bizantinå,
simbol al mor¡ii, al uscåciunii ¿i al umbrelor. Nu existå o viziune mai devitalizantå decît aceea
care se degajeazå din arta bizantinå, artå de ceruri obscure, de monotonie între sfin¡i, de
inaderen¡å la Eros. ªi cînd te gînde¿ti cå România a vie¡uit secole sub blestemul spiritului
bizantin!
Rådåcinile ultime ale mesianismului rusesc sînt în apocaliptism. Tot ce simte ¿i gînde¿te
acest popor depå¿e¿te categoriile culturii sau decade sub nivelul lor. Incapabil så în¡eleagå
formele juridice, realitatea statalå ¿i tot ce constituie spiritul obiectiv (în sensul lui Hegel sau
Dilthey), el se mi¿cå întrun climat irespirabil unei con¿tiin¡e europene, pentru care
simbolismul culturii este o artificialitate… naturalå, acceptatå, evidentå. Chiar dacå
bol¿evismul a dat Rusiei un orizont teoretic mårginit, amplitudinea respira¡iei suflete¿ti a råmas
aceea¿i. Visul unei domina¡ii universale, pe care unii slavofili lau conceput dea dreptul
grotesc, sub domnia ¡arului ¿i a papei, reînviind Constantinopolul ca un nou centru al lumii, —
sa continuat în bol¿evism, cu altå ideologie,dar cu nu mai pu¡in fantastic. Mai repede vor
dispårea ru¿ii de pe glob, anula¡i fizice¿te, decît så abandoneze ideea menirii lor. Atît de
înrådåcinatå este ea, încît pare a lua propor¡ii cosmice, inumane. — Cu ru¿ii a apårut absolutul
în politicå ¿i, cu atît mai mult, în istorie. Toate formele sociale, politice sau religioase, pentru
care au luptat ei, leau considerat ca finalitå¡i ultime. De aici pasiunea, absurdul, crima,
bestialitatea unicå a istoriei lor. Pentru occidentali, istoria este o finalitate în sine, o totalitate de
valori ¿i de drame omene¿ti, ce se rotunjesc în planul imanent al devenirii. Escatologia lea fost
stråinå (cel pu¡in modernilor). Hegel — care este mai înclinat spre escatologie, dintre filozofii
„oficiali“ ai lumii moderne —, no concepe totu¿i în sensul cre¿tin al unei rezolvåri finale pe un
plan transcendent, ci pe un plan imanent. Revenirea la sine ¿i interiorizarea spiritului absolut
sfîr¿esc istoria nu în dramå, a¿a cum se desfå¿oarå sfîr¿itul în viziunile apocaliptice. De altfel,
dialectica, absolutizînd procesul ¿i istorizînd cosmosul, refuzå — teoretic vorbind —
escatologia. Între stil ¿i escatologie, sistemul lui Hegel påstreazå un echilibru ¿i se dovede¿te
consecvent propor¡ionalizårii antinomiilor — inten¡ia mårturisitå a oricårei dialectici.
Adamismul românesc
Doamne! ce vom fi fåcut o mie de ani?! Toatå via¡a noastrå de un secol încoace nu este
decît procesul prin care am ajuns så ne dåm seama cå nam fåcut nimic… Compara¡ia cu ce sa
îndeplinit în alte pår¡i nea revelat neantul trecutului propriu ¿i inexisten¡a culturii noastre. Dacå
Ortega y Gasset gåse¿te cå Spania, din începuturile ei, tråie¿te o continuå decaden¡å, atunci ce
mai putem spune despre România, care sa nåscut la via¡a istoricå pe cînd ceilal¡i începeau så se
stingå? O mie de ani sa fåcut istoria peste noi: o mie de ani de subistorie. Cînd sa nåscut în noi
con¿tiin¡a, nam înregistrat prin ea un proces incon¿tient de crea¡ie, ci sterilitatea spiritualå
multisecularå. Pe cînd culturile mari pun omul în fa¡a crea¡iei din nimic, culturile mici — în
fa¡a nimicului culturii. Din punct de vedere istoric, am pierdut o mie de ani, iar din punct de
vedere biologic nam cî¿tigat nimic. Atîta vreme de vegetare dacå na consumat efectiv
substan¡a vitalå a neamului, na întårito ¿i na dinamizato în nici un fel. Trecutul României nu
må flateazå deloc ¿i nici nu sînt prea mîndru de stråmo¿ii mei lipsi¡i de orgoliu cå au putut
dormi atîta timp, în a¿teptarea libertå¡ii. România are un sens întru cît o începem. Trebuie so
creåm låuntric, pentru a putea rena¿te în ea. Plåsmuirea acestei ¡åri så ne fie singura obsesie.
Orice om care vrea sau este chemat så joace un rol profetic în via¡a României trebuie så se
convingå cå în ¡ara aceasta orice gest, orice ac¡iune, orice atitudine este un început absolut, cå
nu existå continuåri, reluåri, linii ¿i directive. Pentru ceea ce trebuie fåcut nimeni nu ne precede,
nimeni nu ne îndeamnå, nimeni nu ne ajutå. Alte popoare ¿iau tråit începuturile naiv,
incon¿tient, nereflectat, trezinduse din somnul materiei la via¡a istoricå printrun insensibil
proces, cu o evolu¡ie naturalå, cu o lunecare insesizabilå. Noi, dimpotrivå, ¿tim ¿i trebuie så
¿tim cå începem, sîntem obliga¡i a avea luciditatea începuturilor de via¡å, con¿tiin¡a vie ¿i
reflectatå a aurorei.
Trezirea noastrå la via¡å coincide cu o dilatare de perspectivå, pe care celelalte popoare o
cunosc în amurgurile lor.
Paradoxul acesta este inerent popoarelor ce se nasc la via¡å cînd altele mor, ai cåror ochi
întrezåresc luminå cînd al¡ii se måresc pentru a nui cople¿i întunericul. De nu vom avea atîta
tårie în con¿tiin¡å pentru a da directive vie¡ii noastre fragile, nu vom face niciodatå istorie. De
nu vom exploata paradoxul ciudat al „istoriei“ noastre, pierdu¡i sîntem.
Fiecare din noi este în situa¡ia lui Adam. Sau poate condi¡ia noastrå este ¿i mai nenorocitå,
fiindcå navem nimic înapoi, pentru a avea regrete. Totul trebuie început, absolut totul. Noi
navem de lucrat decît cu viitorul. Adamismul în culturå nu înseamnå altceva decît cå fiecare
problemå de via¡å spiritualå, istoricå ¿i politicå se pune pentru întîia oarå, cå tot ceea ce tråim
se determinå întro lume de valori nouå, întro ordine ¿i un stil incomparabil. Cultura
româneascå este o culturå adamiticå, fiindcå tot ce se na¿te în ea nare precedent. (ªi în sens
peiorativ.) Fiecare reeditåm destinul lui Adam; decît, acesta a fost scos din paradis, iar noi
dintrun mare somn istoric.
Adamismul poate paraliza numai sufletele slabe, fårå elan profetic, fårå instinct combativ
¿i voin¡å de afirmare personalå. Nu cå el nar fi susceptibil de a provoca crize ¿i îndoieli, ci
faptul de a råmîne înmårmuri¡i în fa¡a lui este revoltåtor.
Trebuie så suportåm cu avînt agresiv tragedia culturii nule, så ofensåm prin proprie for¡å
vidul trecutului ¿i så încercåm a realiza, dintro ini¡iativå nea¿teptat de mare, tot ceea ce a
vegetat în somnul nostru istoric. Orgoliul nostru trebuie så se satisfacå în faptul cå totul este de
fåcut, cå fiecare putem fi dumnezeul istoriei noastre, cå nu existå o linie pe caream fi sili¡i så
mergem, cå linia noastrå este destinul ¡årii. Existen¡a feicåruia så constituie un element la
temelia României. Aceasta så ne fie menirea. Tot ce nu e profe¡ie în România este un atentat
împotriva României.
Tuturora så le intre în cap cå nue vorba aici deo profe¡ie pentru al¡ii, ci de existen¡a
noastrå profeticå. Oare na båtut ceasul så ne convingem în mod definitiv despre necesitatea ¿i
sensul misiunii noastre? De nu vom pune bazele totului, în Românianu se va mai face nimic.
Na¡ionalismul românesc de pînå acum na fost pozitiv, ci patriotism… adicå sentimentalism,
fårå orientare dinamicå, fårå mesianism, fårå voin¡a de realizare.
Oricît am vrea så ne mîngîiem de condi¡ia existen¡ei noastre prini împrjurårile vitrege ale
vremurilor — nåvålirea barbarilor, ocupa¡ia turceascå, maghiarå, domina¡ia fanariotå… nu vom
reu¿i totu¿i. Istoria este o explica¡ie, dar nu o scuzå. Înainta¿ii no¿tri nu neau iubit destul, de
au vårsat a¿a de pu¡in sînge pentru libertate. Sîntem o ¡arå de råzmeri¡e. Un popor cu instinctul
libertå¡ii trebuie så prefere sinuciderea sclaviei. Pentru ca un neam så¿i deschidå drum în lume,
toate mijloacele sînt justificate. Teroare, crimå, bestialitate, perfidie sînt meschine ¿i imorale
numai în decaden¡å, cînd se apårå prin ele un vid de con¡inuturi; dacå ajutå înså ascensiunea,
ele sînt virtu¡i. Tote triumfurile sînt morale.
Salvarea României — sînt virtualitå¡ile ¿i posibilitåile ei ascunse. Ceea ce am fost nu este
decît un sprijin iluzoriu. Nu trebuie så fim atît de la¿i încît så ne inventåm un trecut. Iubesc
istoria României cu o urå grea.
Niciodatå nu vom putea încorona România cu un nimb istoric dacå fiecare din noi nu va
tråri cu o pasiune vijelioaså ¿i dureroaså toate umilin¡ele care au umplut tristul nostru trecut. De
nu vom încerca subiectiv regresiunea în dezastrul ¿i tragedia lui, pierdu¡i sîntem pentur
transfigurarea viitoare a acestui neam, fiindcå pierdut va fi el însu¿i. Nu în¡eleg cum existå
oameni care dorm lini¿ti¡i dupå ce se gîndesc la existen¡a subteranå a unui popor persecutat, la
secolele de întuneric, de groazå ¿i de iobågie. Cînd våd Ardealul, mi se desfå¿oarå o
configura¡ie plasticå a unor dureri mute, a unei drame închise ¿i înåbu¿ite, a unui timp fårå
istorie. O mie de ani întro monotonie subistoricå, o mie de ani ca o multiplicare monstruoaså a
unui moment, a unui singur moment! Spectacolul invariabil al persecu¡iei îmi då fiori reci; cåci
må înspåimîntå o dramå cu un singur motiv. Aceea¿i lipså de libertate ¿i în celelalte provincii;
numai cå varia¡iile peisajului dau iluzia unui joc istoric.
Îmi placen clipele de triste¡e så måresc intensitatea acestora lunecînd spre depårtårile
neamului ¿i så må chinuiesc scufundat în durerile lui. Iubesc blestemele aruncate dea lungul
vecurilor de acest popor ¿i månfioarå resemnarea, gemetele¿i toate jelaniile consumaten
umbrå.
Nu ave¡i momente cînd auzi¡i trecutul nostru, cînd tot ce a tråit acest neam se actualizeazå
în voi ¿i se subtilizeazå întro muzicå de monotonie lungimi orientale, în tårågåneala
melancolicå a melodiiilor noastre populare? Nu vå arde uneori ca o otravå toatå seria
umilin¡elor îndurate ¿i nu trosnesc în voi toate dorin¡ele de råzbunare, acumulate în sute de ani?
Na în¡eles nimic din problema României acela pentru care ea nu este o obsesie dureroaså.
Viziunea lucidå ¿i amarå a trecutului ei trebuie tråitå pînå la ultimele consecin¡e, pentru ca så
ne putem da seama de sensul unei mari meniri. Pierdut este acela pentru care retråirea
destinului nostru nu este o råspîntie în via¡a sa ¿i un prilej de tragedie. Nu este na¡ionalist acela
pe care nul chinuie pînå la halucina¡ie faptul cå noi, românii, nam fåcut pînå acum istorie, ci
am a¿teptat så ne facå istoria, så ne dinamizeze un torent transcendent fiin¡ei noastre; nu este
na¡ionalist acel ce nu e fråmîntat de limitarea fatalå care închide România în cercul ¿i fatalitatea
culturilor mici, a acelor culturi care nau curajul så se învîrtå în jurul propriei lor axe: nu e
na¡ionalist acel care nu suferå infinit cå România nare misiunea istoricå a unei culturi mari,
imperialismul politic, megalomania inerentå ¿i voin¡a nesfîr¿itå de putere, caracteristice marilor
na¡iuni, precum nu e na¡ionalist acel ce nu dore¿te fanatic saltul transfigurator.
România nu poate fi iubitå naiv, neproblematic, påtruns de exigen¡ele unei iubiri evidente,
fiindcå nu este atît de evident cå România trebuie iubitå. Cî¡i dintre acei care au încercat så
påtrundå sensul vacuitå¡ilor ¿i discontinuitå¡ilor noastre, al labilitå¡ii formei noastre de via¡å ¿i
al inorganicitå¡ii stilului nostru istoric — nau mårturisit o via¡å întreagå dispre¡ul penru forma
româneascå de existen¡å, o neîncredere totalå ¿i un scepticism ironic! Este un semn de aspira¡ie
profeticå în elanul acelora care, dupå ce au confruntat lucid toate ironiile ¿i paradoxele ciudate
ale Româneii, nu iau refuzat acesteia posibilitatea unui nimb, a unei meniri ¿i a unui destin.
Nu e mar lucru a iubi România din instinct; nu este merit. Dar så o iube¿ti dupå ce ai
dipserat total de destinul ei, îmi pare totul. ªi cine na disperat de destinul României niciodatå,
acela na în¡eles nimic din complexitatea acestei probleme ¿i acela nu va fi angajat nicicînd
profetic în destinul acestei ¡åri. Pentru spiritele problematice, care î¿i dau seama mai mult de
umbrele istoriei universale decît de luminile ei, care în¡eleg cå existå neamuri osîndite ¿i ratåri
fatale decadente precoce ¿i anonimate inevitabile, aderen¡a la direc¡ia internå a unui popor în
na¿tere nu este un act atît de spontan.
Precum sînt oamni care iau cuno¿tin¡å de ei în¿i¿i, care ating un nivel de autocon¿tiin¡å
tîrziu, în maturitate, tot astfel sînt neamuri care se descopår lor înse¿i dupå ce biologic au
consumat o mare parte din existen¡å. România este o ¡arå biologic maturå, ea nu¿i poate
permite så tråiascå, pe planurile spiritului, în formele naive ale acestuia. Spiritual, românii nau
fost niciodatå copii ¿i nu vor putea fi niciodatå.
Întîiul nostru pas istoric trebuie så coincidå cu o afirma¡ie de maturitate a spiritului.
România a putut vegeta secole, fiindcå nivelul subistoric nu cunoa¿te exigen¡ele imperialiste ale
spiritului. Dar acum nu mai are timp. Ori o transfigurare istoricå, ori nimic.
Cea mai mare parte din culturi î¿i au copilåria lor, cunosc formele aurorale ale spiritului,
ating grandoarea în naivitate. Nouå nu ne råmîne altå cale, pentru a atinge un nivel istoric, decît
så explodåm cu toatå substan¡a noastrå, întrun efort de maturitate spiritualå. Cu tot ceea ce
individualizeazå esen¡a fiin¡ei noastre, cu rezervele neconsumate ale unui neam, så ne ridicåm
la un rang istoric, din perspectiva cåruia så desprindem în orizonturile noastre contururile unei
mari na¡iuni sau, dacå nu, voin¡a de afirmare a unei na¡iuni. Tot ce nam tråit pînå acum în
via¡a spiritualå så¿i gåseascå o expresie ¿i împlinire; ¿i toate rezervele ce trebuiau consumate
în decurs de secole så se canalizeze în voin¡a de putere. Misiunea noastrå så fie un act de
infinitå råzbunare. ªi în pasiunea pentru crea¡ie, så ne pedepsim somnul nostru istoric.
România are o situa¡ie analoagå Rusiei. Aceasta, în secolul trcut, a intrat deodatå în
istorie. Întîia genera¡ie de intelectuali a marcat categoric stilul ei cultural. ªi cum saltul în
istorie, fårå continuitatea evidentå a unei tradi¡ii culturale, pretindea determinarea direc¡iei ¿i a
finalitå¡ii vie¡ii na¡ionale, tot secolul trecut na fåcut altceva decît så dezbatå problema misiunii
Rusiei. Gîndul mesianic a fost expresia trezirii din somnul ei istoric. Absen¡a unei logici a
devenirii ruse¿ti a fost motivul care a determinat viziunea ira¡ionalistå în filozofia istoriei din
Rusia secolului trecut. Întro astfel de viziune, istoria poate så aibå o finalitate ¿i fårå imanen¡a
unui logos. Mesianismul rusesc a împrumutat de la Hegel doar patosul ¿i monumentalul
viziunii istorice, fårå så accepte ra¡ionalismul dialecticii sale. Este de altfel caracteristicå tuturor
marilor mesianisme viziunea dinamicå ¿i finalistå fårå perspectiva ra¡ionalistå.
Anomaliile Rusiei sînt, pe plan incomparabil mai redus, ale noastre. La noi înså, numai
dupå råzboi ¿i îndeosebi în ultimii ani problema menirii României, adicå a obliga¡iei supreme
¿i ultime fa¡å de esen¡a ei, a devenit arzåtoare. Un neam care nare o misiune nu numai cå nu
meritå så tråiascå, dar nare absolut nici un sens. Ceea ce existå în România incontestabil este
aspira¡ia mesianicå, dar nu existå o determinare a con¡inutului acestei misiuni în con¿tiin¡a
publicå. Miturile sînt numai în germen. Pentru ca un neam så tråiascå sentimentul propriei sale
dilatåri låuntrice, trebuie så i se aducå în con¿tiin¡å aceste mituri, så i se determine explicit
sensul misiunii sale. Decît, în aceastå misiune trebuie så fie o a¿a de mare proiec¡ie de orgoliu,
încît incomensurabilul viziunii så men¡inå o atmosferå misticå. Un mesianism fårå misticå e gol
¿i inutil.
România numai atunci va avea un sens în lume, cînd ultimul român î¿i va da seama de
specificul ¿i unicul condi¡iei române¿ti. Ce mituri a scos la luminå via¡a noastrå politicå de pînå
acum? Cînd nau fost platitudini, au fost abstrac¡ii goale. Democra¡ia româneascå na creat nici
måcar con¿tiin¡a de cetå¡ean. România are nevoie de o exaltare pînå la fanatism. O Românie
fanaticå este o Românie schimbatå la fa¡å. Fanatizarea României este transfigurarea României.
Miturile unei na¡iuni sînt adevårurile ei vitale. Acestea pot så nu corespundå adevårului;
faptul nare nici o importan¡å. Suprema sinceritate a unei na¡iuni fa¡å de sine înså¿i se
manifestå în refuzul autocriticii, în vitalizarea prin propriile ei erori. ªi apoi o na¡iune cautå
adevårul? O na¡iune cautå puterea.
Misiunea României trebuie så ne fie mai scumpå decît toatå istoria universalå, de¿i noi
¿tim cå trecutul României este timp fårå istorie.
Oamenii în care nu arde con¿tiin¡a unei misiuni ar trebui suprima¡i. Fårå spirit profetic,
via¡a este un joc inutil. Numai în clipa cînd România se va consuma în flåcårile interioare ale
menirii sale ea va înceta så fie întriståtoare. Cåci dacå Rusia a fost numitå sfîntå ¿i tristå, atunci
România, a¿a cum a oscilat pînå acum în nesigura ei via¡å, nu poate fi numitå decît
întriståtoare. ªi întriståtoarea Românie va înceta så fie o realitate numai cînd ceasul ei solemn va
bate. Dar ce poate însemna ceasul solemn al unei na¡iuni?
Cînd o na¡iune ia con¿tiin¡å de sine înså¿i pentru a¿i modifica direc¡ia ¿i cursul existen¡ei
sale, cînd la aceastå råspîntie ea în¡elege så¿i valorifice toate virtualitå¡ile în sensul ancorårii în
marele ritm al istoriei, atunci se apropie de momentul esen¡ial, daå nu de culmea sa.
Dacå România nu ¡inte¿te înspre momentul ei solemn, dacå tot ce a tråit aceastå ¡arå
întrun trecut de umilin¡e ¿i un prezent de compromisuri nu se va råzbuna în voin¡a de afirmare
¿i de definire a unui destin, atunci totul este pierdut. În umbrå a tråit, în umbrå va muri! Dar
dacå for¡ele ei subterane, care trebuie så existe ¿i pe care noi nici nu le bånuim, vor scoate la
ivealå o altå Românie, cu alte con¡inuturi ¿i cu alt contur? Nu vom fi atunci îndreptå¡i¡i så
a¿teptåm splendoarea unui destin, ce în trecut nici måcar în transparen¡a iluziilor noastre nu ni
sa revelat?
Vitalitatea României va trebui så¿i gåseascå odatå o expresie, deoarece neam înjosit prea
mult în trecutul ¿i prezentul nostru pentru ca, întro explozie, så nu ne tråim o adevåratå
metamorfozå. Am fost totdeauna pesimist cînd am vorbit de România; dar cred cå via¡a este
destul de ira¡ionalå ca så înfrîngå un ireparabil al istoriei ¿i al destinului nostru. În momentul
cînd a¿ fi convins cå posibilitatea unei schimbåri la fa¡å a României este o iluzie, din acel
moment o problemå a României pentru mine nar mai exista. Întreaga noastrå mixiune politicå
¿i spiritualå trebuie så se reducå la voin¡a încordatå a unei schimbåri la fa¡å, la tråirea
exasperatå ¿i dramaticå a metamorfozei întregului nostru stil de via¡å. Dacå în¡elepciunea
secularå, care spune cå istoria nu face salturi, ar avea dreptate, atunci ar trebui så ne sinucidem
cu to¡ii pe loc. Dar instinctul, pasiunea ¿i elanul nostru profetic de la to¡i pot så înve¡e ceva,
numai de la în¡elep¡i nu. Existen¡a noastrå nu poate primi un sens decît de la un salt, de la un
salt definitiv ¿i esen¡ial.
O voin¡å totalå de transformare na existat niciodatå la noi, nemul¡umirea cu destinul ¿i
condi¡ia noastrå na depå¿it forma aproximativå a unei atitudini sceptice. Scepticismul este
întîia treaptå în scara unui proces de transformare, este întîiul element care ne då con¿tiin¡a
destinului nostru. Prin el putem fi în afarå de noi în¿ine, pentru a ne måsura for¡ele ¿i a ne
determina o pozi¡ie. Superficialitatea noastrå derivå din a nu fi putut depå¿i aceastå primå
formå, din a ne fixa în spectatori comozi ai iner¡iei noastre, din a ne fi gustat ironic agonia.
Românul î¿i zeflemise¿te propria lui condi¡ie ¿i se risipe¿te întro autoironie facilå ¿i sterilå.
Ma revoltat totdeuna absen¡a dramatismului în tråirea destinului nostru, ma durut aceastå
indiferen¡å spectacularå, acest perspectivism exterior. Dacå to¡i împreunå am fi suferit intens de
dezastrul nostru, dacå am fi deznådåjduit organic de neînsemnåtatea noastrå în lume, cine ¿tie
dacå, prin acele mari conversiuni morale ce se întîmplå numai pe culmi, aståzi nam fi trecut
pragul istoriei? Românii nau devenit pånå acum pozitivi ¿i creatori, deoarece în procesul de
autodepå¿ire ¿i de autonega¡ie ei nau urcat decît o singurå treaptå. Va trebui o nebunå
intensificare a ardorii noastre, pentru ca via¡a så devinå foc, elanul nostru vibra¡ie infinitå ¿i
toate ruinele noastre simple amintiri. Ar trebui cu to¡ii så ne gîndim solemn la aceastå realitate:
România este o ¡arå fårå profe¡i, adicå o ¡arå în care nimeni na tråit realitå¡i viitoare ca
prezen¡e efective, ca actualitå¡i vii ¿i imediate, în care nimeni na vibrat de obsesia unei meniri.
ªi ar trebui ca, în acest gînd solemn, så juråm a fi altfel, så ardem întrun fanatism orb, så ne
înflåcåråm întro altå viziune ¿i în noi gndul unei alte Românii så fie singurul nostru gînd. A
continua consecven¡i liniei istoriei noastre este a ne destråma întro formå atenuatå de
sinucidere. Nu vorbesc numai de schimbarea unor forme politice, ci de o transformare în
temeliile vie¡ii noastre. Va trebui så renun¡åm la luciditå¡ile care ne reveleazå atîtea
imposibilitå¡i, pentru ca orbi så cucerim lumina de care neau înstråinat acesteluciditå¡i.
Nu ¿tiu dacå trebuie så ne bucuråm prea mult cå istoria presupune existen¡a na¡iunilor ca
unicul ei mijloc de realizare ¿i cå devenirea î¿i justificå substan¡a în conflictul dintre ele. În tot
cazul, entuziasmul pentru structura pluralistå a istoriei îmi pare fructul unei viziuni nu prea
adînci. Dar, în definitiv, ceea ce ne intereseazå ¿i ne doare sînt stårile de fapt care ne determinå
condi¡ia ¿i care din perspectiva istoriei ne prezintå na¡iunea ca un absolut, chiar dacå o viziune
transistoricå ne descoperå nimicul ei.
Vrîndnevrînd, totul, afarå de sfin¡enie, sa fåcut prin na¡iune. Nu cå aceasta lear fi dat
na¿tere prin nu ¿tiu ce for¡å creatoare, dar existå un indefinibil al apartenen¡ei noastre, care ne
integreazå în devenire ¿i determinå sensul concret al crea¡iei.
Este un fapt verificat încontinuu cå deta¿area de na¡iune duce la ratare. În ce om spiritul a
putut cî¿tiga o autonomie atît de sigurå, pentru ca dezlipirea de for¡ele telurice ¿i de atrac¡iile
ira¡ionale såi permitå o respira¡ie proprie? Din moment ce am acceptat cu to¡ii så ne
compromitem în istorie, trebuie såi recunoa¿tem acesteia toate ireductibilele, toatå imensitatea
de fatal ¿i såi facem jocul cu o repartizare arbitrarå a pasiunii ¿i a dispre¡ului.
Am cåutat cu frenezie umanitatea ¿i nam gåsit decît na¡iuni, ¿i cu cît leam în¡eles mai
bine, cu atît umanitatea mi sa pårut mai vaporoaså, mai îndepårtatå ¿i mai îndoielnicå. Nici o
na¡iune nu verificå sensul ideal al umanitå¡ii, fiindcå fiecare vrea så i se substituie. ªi o na¡iune
nu este mare dacå nu încearcå så se substituie umanitå¡ii. Cear fi Fran¡a, dacå nu ¿iar fi
tråit na¡ionalul ca universal, specificul ca uman, defectele ca excelen¡e, insuficien¡ele ca
virtu¡i? Fran¡a este atît de împlinitå în sine ¿i mai cu seamå pentru sine, încît istoria ei îi då
dreptul så se dispenseze de istorie. Pentru orice francez, Fran¡a este lumea. Sentimentul acesta
caracterizeazå toate na¡iunile mari; prin el au ajuns la monopolul istoriei.
Sau înregistrat pînå acum zeci ¿i sute de popoare; dar cîte din ele au devenit na¡iuni? Un
popor devine na¡iune numai cînd ia un contur original ¿i î¿i impune valorile lui
particulare ca valabile universal. A vie¡ui numai ca popor înseamnå a înregistra istoria; ca
na¡iune, te înregistreazå istoria. Colectivitå¡ile umane care au råmas numai popoare nau trecut
cu mult peste biologie, peste rezisten¡å pasivå ¿i peste acele valori patice, crescute din
neparticipare. Procesul prin care un neam cî¿tigå un contur este o violentare continuå, un
vulcanism biologic, ornamentat ¿i justificat de o întreagå eflorescen¡å de valori specifice. Cå un
popor are tradi¡ii, sim¡ire comunå nu dovede¿te nimic pentru urma pe care o va låsa în lume.
Numai în clipa cînd începe så devinå o fatalitate, adicå så fecundeze ¿i så distrugå, î¿i învinge
nimicul condi¡iei exclusive de popor. Ceea ce a fost Fran¡a pe vremuri ¿i aståzi Rusia, Germania
¿i Japonia îmi pare a defini elementele acestei fatalitå¡i ¿i voin¡a de a deveni na¡iune.
Oricît ar vrea orgoliul ¿i furia mea så integreze România cît de pu¡in în acest joc de for¡e,
trecutul ¿i prezentul o exclud ¿i va trebui så neo reveleze altcum pentru a nu fi osîndi¡i la o
periferie pe care no accept, care e dureroaså ¿i sfî¿ietoare. Avem toate elementele care sînt
admisibile ca trepte, dar revoltåtoare ca permanen¡e. România nare nimic original în afarå de
¡årani, artå popularå ¿i peisaj (de care nu e responsabilå). Dar cu ¡åranii nu putem intra decît
prin poarta de din dos a istoriei. Este înfioråtoare atmosfera primitivå, teluricå, nediferen¡iatå a
acestei ¡åri, îmbîcsitå de supersti¡ie ¿i scepticism, amestec steril, blestem ereditar. Toatå
România miroase a påmînt. Unii spun cå e sånåtate; ca ¿i cum aceasta ar fi un elogiu! Så nu fim
noi capabili a deveni mai mult decît un biet popor? Aceasta este întrebarea.
Poetul rus Belîi, plin de triste¡e ¿i torturat de viitorul Rusiei, a exprimat, întrun vers
sfî¿ietor, un sentiment care må dominå de cîte ori må gîndesc serios la România: „Tu vei
dispårea în spa¡iu, o Rusia mea!“ Spaima cå vom fi înghi¡i¡i de for¡e ce ne întrec, cå ne va
lichida timpul ¿i ne va cople¿i spa¡iul, cå neam ratat existen¡a venind prea tîrziu… Crede
cineva cå este aceasta o teamå nelegitimå? Este un antiromân acel ce nu se teme ca nu cumva
istoria så se facå peste noi, precum este un trådåtor acel care acceptå trecutul ¿i prezentul
României. ªi este un trådåtor fa¡å de tot ce trebuie så devinå aceastå ¡arå, fa¡å de istoria ce no
avem încå, fa¡å de un viitor cåruia navem curajul så ne mårturisim. Numai revolta organizatå
poate dinamiza ¿i scutura o ¡arå, pe care nu o vrem anemicå prin soartå. Cåci trebuie så se ¿tie
cå România nu este o na¡iune, în sensul conceput de noi. A avea semnele ei exterioare, a
îndeplini condi¡iile unui na¡ionalism oarecare sau a corespunde unei defini¡ii plate nu înseamnå
absolut nimic. O na¡iune î¿i legitimeazå existen¡a prin lupta pentru o idee istoricå. Mesianismul
nu înseamnå decît lupta ¿i suferin¡a pentru realizarea unei astfel de idei. Voin¡a de a face istorie
trebuie så derive din rådåcinile biologice ale unui popor, så circule în sînge irezistibilå pentru ca
så poatå alimenta o sumå de valori, pentru care luptå. Cå sînt atîtea popoare ¿i a¿a de pu¡ine
na¡iuni se explicå prin faptul cå, de¿i multe din ele î¿i simt biologic chemarea, ele nu se pot
realiza întro sumå de valori ¿i nici nu le pot, la rîndul lor, realiza pe acestea. Spaniolii, de¿i
aveau atîtea presupozi¡ii ale unui mesianism, nau creat totu¿i o idee spaniolå de culturå ¿i nu
sau putut realiza decît temporar. De la Sfînta Tereza ¿i pînå la Unamuno, ei sau desfå¿urat ¿i
sau consumat în pasiuni individuale, fårå så fie cuceritori ¿i så determine un stil în culturå.
Conchistadorii nau fost, din påcate, cuceritori ai spiritului. Spaniolii, acest popor extraordinar,
nau reu¿it så se realizeze ca na¡iune, ¿i de¿i iubesc Spania — poate tot atît cît Barrès sau
Montherlant — sînt obligat så recunosc cå este una din decep¡iile devenirii.
Existå o ratare a ¡årilor, nu numai a indivizilor. ªi ratarea se exprimå în satisfacerea cu un
rol mediocru, cu o respira¡ie lipsitå de amploare ¿i un ritm lent. Am crezut totdeauna cå
mediocritatea strivitoare a României nu poate fi învinså fårå voin¡a de a face istorie, care, la
rîndul ei, nare un sens, fårå un ethos, un stil ¿i o formå nouå de via¡å. Un mesianism efectiv
interiorizeazå axa istoriei în substan¡a unei na¡iuni. Aceasta înseamnå cå, dacå o na¡iune nu
se crede necesarå, mai mult: indispensabilå mersului universal, nare drept så tråiascå sau e
superfluå. Trebuie så recunosc — ca unuia cåruia destinul României ia albit multe nop¡i — cå
noi nam fåcut aproape nimic pentru a nu fi superflui. Neam mul¡umit cu pu¡in, mîndri de a nu
fi nimic. Gloria, care este o adevåratå categorie a istoriei ¿i nimbul for¡ei, pare a nu ne surîde
deloc. Dar tot ce tråie¿te în istorie ¿i pentru istorie ¿i nu cunoa¿te gloria este pierdut.
Ceea cemi pare o eviden¡å este cå nu pot så accept o Românie mediocrå, domoalå,
resemnatå, în¡elegåtoare. ªi nu este destul a crede cå refacerea moralå ¿i materialå ar însemna un
progres efectiv. O Românie cinstitå ¿i ordonatå nu înseamnå absolut nimic, dacå dincolo de
confortul moral ¿i material nu se elaboreazå frenetic o expansiune a atîtor for¡e ascunse, pe care
nu avem dreptul så nu le bånuim. Spre marea mea revoltå, na¡ionalismul nostru a conceput
România viitoare ca un fel de Elve¡ie. Ordine, cinste, moralitate ¿i numai atît. Dar dacå
România nu¿i poate gåsi nici un sens de domina¡ie în lume ¿i nici måcar în Balcani, dacå
misiunea ei se satisface în ordinea internå ¿i apårarea grani¡elor, iar ideea ei istoricå în
cultivarea unui a¿azis specific na¡ional, care a tolerat constan¡ele reac¡ionare ale subistoriei
noastre — atunci mai bine så ne dizolvåm în agonia prelungitå în care ne complåcem.
România e geografie, nu e istorie. În¡elege cineva acest tragic? O ¡arå are valoare numai
cînd devine o problemå pentru al¡ii, cînd numele ei înseamnå o atitudine. Cu to¡ii ¿tim ce
înseamnå Fran¡a, Anglia, Italia, Rusia ¿i Germania, dar nu ¿tim nici unul ce înseamnå România.
Nu ¿tim ce este România, dar ¿tim perfect ce nu este. ªi specializîndumå în absen¡ele ei, am
descoperit infinitul de care are nevoie pentru a fi ceva.
Zi ¿i noapte, românii discutå despre România. Dar trebuie så recunosc cå am descoperit
prea pu¡ini pentru care ea så fie o problemå serioaså, un crez ¿i un destin. Întîlne¿ti prea des o
viziune mediocrå a României ¿i lipsa de profetism na¡ional pare a fi unul din defectele
na¡ionalismului nostru.
Vom råmîne mai departe condamna¡i a reface cåile altora, a ne mul¡umi cu un rost
biologic, vom råmîne noi numai popor? Pentru istorie, încå nu existå o na¡iune româneascå,
fiindcå o mie de ani nam tulburat cu nimic lini¿tea lumii, iar aståzi nelini¿tea globului ne
sperie, în loc so mårim. Så fim un popor „în¡elept“? Mai bine atunci pråbu¿irea. Viitorul va
aråta în ce måsurå ne vom nega constan¡ele noastre inutile.
Poporul, considerat în sine, nu este un fenomen spiritual; prin na¡iune el participå la
spirit, care ¿i ea întrupeazå istoric valori spirituale, fårå så fie, în esen¡a sa, spiritualå.
Orice neam se caracterizeazå printro ata¿are de cosmic ¿i înglobeazå în existen¡a lui o sumå de
elemente preculturale. Toate avantajele ¿i dezavantajele existen¡ei lui derivå din proximitatea de
originar. Asigurîndu¿i o pulsa¡ie vitalå mai mare, se distan¡eazå de un sens spiritual. Un
popor ajunge purtåtorul unei idei numai întru cît devine na¡iune sau este. Ca popor, existåm de
atîta vreme. Ardeleni; munteni; moldoveni etc., nu se poate spune cå nam mocnit, în secole de
opresiune, pentru o solidaritate româneascå. Dar chiar viziunea lor — în mod explicabil — na
depå¿it elementele definitorii ale unei existen¡e populare. Na¡iunea este un nivel superior al
poporului; numai la rangul ei un neam cî¿tigå elanul agresiv ¿i acea ofensivå fecundå care este
marca unei individualitå¡i bine definite.
Bavarezii, saxonii, prusienii ¿i celelalte fragmente germanice vor fi reprezentat, în
existen¡a lor izolatå ¿i cvasiautonomå, mai bine imediatul poporului german, elementele lui
primordiale ¿i vigoarea ini¡ialå. Dar numai ca popor, germanii ar fi fost condamna¡i la un rol
periferic. Na¡iunea scoate la luminå ¿i valorificå disponibilitå¡ile istorice ¿i înclinårile
mesianice ale unui popor. Elementarul existen¡ei populare se orienteazå politice¿te prin instinct;
numai na¡iunile au ridicat politica la rangul de artå. Un popor care nare instinct politic rateazå
în drumul spre na¡iune. ªi ce înseamnå instinct politic? Pornirea nereflectatå de afirmare, de
afirmare ca atare, nepreocupat de stavila valorilor; for¡a ¿i triumful ca finalitate, în afarå de
restric¡iile eticii; dorin¡a de primat ¿i de unicitate; cultul pentru organiza¡ie ¿i formele
obiective. Instinctul politic, devenit artå, canalizeazå toate energiile în vederea ob¡inerii unui
cî¿tig maxim. Na¡iunile cu mare spirit politic sînt ve¿nic la pîndå. ªi mårirea lor o constituie o
distribu¡ie egalå de luciditate ¿i de agresiune. Fiecare na¡iune urmåre¿te ridicarea nivelului ei
istoric (for¡å, misiune, imperialism), pentru ca la momentul oportun så¿i valorifice puterea. ªi
puterea nu poate fi valorificatå decît în detrimentul celorlalte „puteri“. Toate fric¡iunile dintre
na¡iuni devin cu timpul sfî¿ieri. Atît timp cît vor exista na¡iuni, vor fi ¿i råzboaie, iar de vor
dispårea ele, conflictele se vor måri pe rase, iar dupå rase pe… a¿tri.
Se vede cå existå în om o cåutare a suferin¡ei colective. Råzboiul e o respira¡ie periodicå a
fiin¡ei umane ¿i, desigur, expresia ultimå ¿i bestialå a soartei omene¿ti, conceputå ca o cådere.
Precum un popor tinde så devinå na¡iune, a¿a na¡iunea tinde så devinå mare putere. ªi
dacå tranzi¡ia întîi se face cu mai pu¡ine abilitå¡i ¿i cu spontaneitå¡i ale instinctului, accesul la
mare putere ia toate formele dramatice ale luptei con¿tiente. Spectacolul oferit de marile puteri
este descurajant pentru oricine; nu numai pentru acel ce cautå o finalitate eticå istoriei. O mare
putere nu se poate valorifica decît prin domina¡ie. Chiar dacå o na¡iune ar avea destulå energie
pentru a fi prin sine o mare putere, ea nu este efectiv decît prin domina¡ie, rezultatå din
încålcåri ¿i cuceriri. Acestea sînt inevitabile, chiar dacå o na¡iune sar mul¡umi cu ceea ce are.
For¡a acumulatå o mînå înså la revårsåri ¿i erup¡ii. Fårå voia lor, atîtea ¿i atîtea na¡iuni au
procedat la råzboaie din purå satura¡ie de putere. Existå un poten¡ial imperialist, inegal
distribuit între na¡iuni. Orice ar face, ele nu se pot pune la acela¿i nivel, iar inegalitå¡ile, creînd
o ierarhie de for¡e, dezvoltå implicit antagonismele ¿i fixeazå råzboiul ca un irezolvabil al
soartei. Imperialismul nu se poate explica numai prin limitarea spa¡ialå a unui popor ¿i prin
suprapopula¡ie. O ¡arå care suferå de imperialism, cucerind toate teritoriile de care are nevoie
nu înceteazå totu¿i a fi imperialistå, deoarece orice imperialism autentic se leagå de sensul ¿i de
devenirea unei na¡iuni. Roma anticå a putut ståpîni tot ce a vrut. Aceasta na împiedicato så fie
totdeauna imperialistå. ªi a fost prin direc¡iunea specificå a istoriei sale. Imperialismul de
circumstan¡å este nerevelator ¿i el nici nu descoperå o mare na¡iune. Cuceririle mari au în ele o
mare dozå de gratuitate, de fatalitate inutilå. Cine cucere¿te numai fiindcå îi trebuie imediat nu
atinge prin fapte o semnifica¡ie istoricå. Tot ceea ce e grandios ¿i durabil în istorie sa fåcut sub
imperiul unei necesitå¡i, care nare nimic comun cu nevoia de fiecare zi a omului. Poate cå toatå
istoria nu este decît o tragedie gratuitå…
În lume sînt fericite numai popoarele care apar deodatå la luminå ¿i care se aflå, dacå nu
la acela¿i nivel, în tot cazul în acela¿i ¡el. Inegalitå¡ile aproximative de nivel se atenueazå în
urmårirea freneticå a aceleia¿i finalitå¡i. Na¡iunile între ele î¿i aranjeazå tragedia. Ea este înså
incomparabil mai mare pentru popoarele ce doresc så se cristalizeze în na¡iuni, pe cînd altele î¿i
disputå întîietatea ca mari puteri, procesul de la popor la na¡iune rezolvîndul demult. Ca så nu
fie înghi¡ite de marile puteri, saltul în istorie le este singura salvare. Altå cale nu existå de a
învinge inegalitå¡ile de nivel istoric, sursa tuturor conflictelor. Saltul acesta poate fi extrem de
favorabil, dacå un popor se avîntå în lume pe cînd altele decad. Spiritual, el poate îndura în
comun tragicul decaden¡ei; îi råmîne înså subterfugiul politic, prin care, uzînd de deficien¡a
marilor puteri, el ¿iar putea accelera ascensiunea. Nu este un mare merit a te afirma în
vremurile cînd marile puteri î¿i sårbåtoresc amurgul. Este chiar o cvasibarbarie så¡i trîmbi¡ezi
o vitalitate nesemnificativå, dupå ce al¡ii ¿iau cheltuit via¡a în sensuri. Barbaria veritabilå
înseamnå biologie purå ¿i poartå nereflectat ¿i nedrept stigmatele barbariei. Cåci ce este
barbaria, dacå nu un imperialism ce nu serve¿te nici o idee? Vitalitatea fårå un sens spiritual,
cucerirea fårå un sim¡ politic, råsturnarea fårå o misiune fac din barbarie un fenomen de o
fecunditate echivocå. Dacå barbaria preparå un gol istoric în care så aparå aurorele ¿i, ca atare,
peste ea îi creeazå devenirea un sens, în sine ea nu ascunde nici o adîncime. Afirmarea
popoarelor istorice¿te tinere trebuie så afecteze forma exterioarå a barbariei, dar explozia
debordantå de energie — så ascundå cultul germinal al unei idei, pasiunea de individualizare
printrun sens spiritual. Altcum, aurora lor nu este demnå de decaden¡a altora.
CAP. III
Golurile psihologice ¿i istorice ale României
Dacå sar putea dovedi cå posibilitå¡ile suflete¿ti ale românului nu întrec cele aråtate în
trecut ¿i cå viitorul nu va scoate la luminå fe¡e ascunse ale sufletului românesc, atunci orice
încercare de a pune o piatrå la temelia României de mîine ar fi zadarnicå. O ¡arå nu se na¿te ¿i
nu cre¿te din afarå, ci din condi¡ii låuntrice. Chiar dacå acestea se supun unor tipare formale,
determinantele psihologice specifice nu impun mai pu¡in o marcå ¿i o individualitate. Rosturile
devenirii unei ¡åri î¿i au atîtea ra¡iuni în psihologia poporului respectiv! ªi dacå psihologice¿te
nu pot fi explicate formele sociale, cristalizårile obiective ale soartei unui popor, se pot totu¿i
în¡elege golurile, insuficien¡ele, latura negativå a unui destin.
Existå un viciu substan¡ial în structura sufleteascå a românului, un gol ini¡ial din care
derivå seria de ratåri ale trecutului nostru. În începuturile române¿ti, na existat un suflet
format, deoarece un popor se descoperå sie¿i ¿i lumii întrun proces îndelungat, ci numai
dispozi¡ii, virtualitå¡i care, în totalitatea lor, pot aråta sensul unei revolu¡ii ¿i al unui destin. În
poten¡ialul psihic al poporului român trebuie så existe o inadecvare, o nonconformitate în surse,
care iau un contur de deficien¡å substan¡ialå. Pe cînd la atîtea popoare a existat o spontaneitate
în germene, o iradiere activå în începuturi, o explozie neståvilitå, forma româneascå de via¡å
suferå de lipsa unui dinamism primordial.
Existå un påcat originar al României a cårui naturå nu e definibilå, dar identificabilå în
toate golurile trecutului. Necesitatea saltului istoric apare cu atît mai imperioaså, cu cît
depå¿irea ¿i înfrîngerea acestor insuficien¡e originare este condi¡ia lansårii noastre în lume. Ce
este pozitiv ¿i creator în sufletul primordial al României ne va mîna înainte, oricîte obstacole
vom întîlni. Tot ce sa realizat pînå acum se datore¿te unei impulsiuni dinamice care, din påcate,
a fost aproape disparentå fa¡å de negativitatea înscriså în premisele noastre ¿i care nea
men¡inut în somnul istoric de o mie de ani.
Deficien¡ele actuale ale poporului român nu sînt produsul „istoriei“ sale; ci istoria
aceasta este produsul unor deficien¡e psihologice structurale. Particularitatea condi¡iilor
istorice ¿i gravitatea lor au adîncit numai dispozi¡iile ini¡iale ¿i au scos la luminå anistoria
noastrå. Timpurile „vitrege“ prin care am trecut au fost astfel, fiindcå nam fost destul de tari ¿i
de capabili så le înfrîngem. Dacå în noi ar fi fost o pornire de a ne individualiza ¿i de a ne
afirma categoric, am fi învins vitregia vremurilor de mult, a¿a cum au fåcut toate popoarele
„mari“ — ca destin, iar nu ca numår. Un popor conteazå prin numår; dar mult mai mult, prin
for¡a lui agresivå. Problema popula¡iei devine tragicå dacå descre¿terea indicå o deficien¡å
biologicå. De aceea, un popor tînår cu popula¡ie reduså, dar în cre¿tere, este mai creator ¿i mai
temut decît unul mare, în descre¿tere. Instinctul combativ ¿i militant då o configura¡ie istoricå
mai accentuatå decît realitatea numericå. Prusia, deta¿atå de restul Germaniei, poate totdeauna
constitui o ¡arå, care nar fi mai pu¡in temutå, cu toatå popula¡ia ei reduså. Prusia singurå
echivaleazå tot restul Germaniei; astfel se explicå de ce prin hitlerism ea a impus stilul ei de
via¡å întregii ¡åri. În orice formå politicå, Germania ar fi totdeauna prusianizatå.
Singurul altar în fa¡a cåruia sa închinat omenirea este for¡a. ªi noi neam închinat în fa¡a
acestui altar, dar numai pentru a ne umili ¿i a preamåri for¡a altora.
Românii au fost totdeauna prea cåldu¡i. Urînd extremele ¿i solu¡iile tari, ei nau prezentat
în fa¡a cursului lucrurilor reac¡iunea caracterizatå a unei individualitå¡i, ci au dat ocol
evenimentelor, încît toate sau fåcut peste ei. Echilibrul nostru na fost expresia unei armonii, ci
a unei deficien¡e. El nu acoperea nici måcar contradic¡ii låuntrice latente, ci lini¿tea amårîtå a
unui suflet nerealizat. De altcum, echilibrul nare sens decît în epocile clasice ale marilor
culturi, cînd el se na¿te dintro împlinire internå ¿i o rotunjime a stilului. În formele minore de
culturå, echilibrul este nerevelator ¿i compromi¡åtor. Nu prin echilibru ¿iau deschis popoarele
drum în lume. Istoria se face printro cåutare ve¿nicå ¿i chinuitå, care se aseamånå unei drame
¿i niciodatå unei dibuiri. Un neam trebuie så¿i ri¿te nu numai energiile sale, ci esen¡a, fiin¡a sa.
Nerealizînduse, påcåtuie¿te împotriva firii lui, întocmai ca neîmplinirea unui om, care este o
sinucidere prin etape.
Românii ar fi trebuit så se gîndeascå la soarele ce apårea ¿i deasupra ¡årii lor, ¿i så fi dat
prin fapte un råspuns luminii. O istorie tumultoaså este recuno¿tin¡a unui neam fa¡å de înål¡imi.
Lumea nu este o justificare a lui Dumnezeu, istoria este, înså, una a omului.
Va trebui så vedem care este specificul na¡ional al României, care a ¡inuto o mie de ani
în nemi¿care, pentru al putea lichida împreunå cu mîndria ridicolå care ne ata¿eazå de el.
…De cîte ori privesc ¡åranul român îmi place så våd înscrise în cutele fe¡ei sale golurile
dureroase ale trecutului nostru. Nu cunosc în Europa un alt ¡åran mai amårît, mai påmîntiu, mai
cople¿it. Îmi închipui cå acest ¡åran na avut o sete puternicå de via¡å, de i sau înscris pe fa¡å
toate umilin¡ele, de i sau adîncit în riduri toate înfrîngerile. Oricîte rezerve de via¡å ar dovedi
el, impresia nu este totu¿i a unei prospe¡imi biologice. O existen¡å subteranå este fiin¡a lui ¿i
mersul lui lent ¿i gîrbovit este un simbol pentru umbrele destinului nostru. Sîntem un neam
caream ie¿it din vågåuni, din mun¡i ¿i din våi. Am privit cerul din umbrå ¿iam stat drep¡i în
întuneric. Neam råcorit o mie de ani. De aceea, numai febra ne mai poate scåpa…
Cînd va ridica ¡åranul român capul în sus? În jos am privit de cînd neam nåscut.
Critica fizionomicå a României î¿i are nu numai o ra¡iune teoreticå, ci ¿i una practicå.
Existînd relativ pu¡ine documente valabile asupra fiin¡ei låuntrice a ¡årii, toate elementele
exterioare ce neo reveleazå trebuie folosite. În fizionomia ¡åranului francez, german sau rus se
exprimå atîtea caractere ale istoriei ¡årii respective. Decît, Fran¡a, Germania ¿i Rusia sau aråtat
lumii pînå la orbire ¿i apoi nici nu sînt culturi populare cum sîntem noi, a¿a cå putem cu
u¿urin¡å så uitåm pe ¡årani cînd vorbim de ele.
Orice popor ar trebui så tindå la realizarea unei culturi „istorice“, ¿i nu populare.
Elementele populare trebuie fie însumate, fie neglijate. A le considera finalitå¡i înseamnå a rata
mersul ascendent al unei culturi.
Un popor care na creat decît o culturå popularå na trecut treapta istoricå. ªi cum så o
treacå, dacå orice culturå popularå identificå valorile cu etnicul? O culturå popularå este o
sumå de crea¡ii, care se nasc din rådåcinile adînci ale sufletului ¿i påstreazå aderen¡a la ele, pe
cînd efortul reflectat al spiritului då na¿tere în culturile istorice la valori ce¿i iau zbor autonom
în lume. Culturile populare respirå în mituri, în aceste presim¡iri de istorie. Ele concep
devenirea substan¡ial ¿i astfel se dispenseazå de istorie prin eternitate. Progres nu cunosc, ci
numai transformåri; iar din punctul de vedere al autenticitå¡ii, aceste transformåri sînt
falsificåri. Neavînd valoare decît primordialul — suma aceea de elemente telurice ¿i chtonice
din aurora unui neam —, culturile populare sînt primitive ¿i reac¡ionare. Råmînîn ele însele.
Rostul unui salt istoric este så le elibereze de propriul lor blestem. Va scoate cineva România
din ea înså¿i? Va ie¿i ea din sine?
Lipse¿te devenirii României un sens ascendent. Schema formalå a soartei noastre este
orizontala. Neam tîrît în vreme. Popoarele fericite ale Påmîntului sînt irup¡ii ¿i de aceea soarta
lor treze¿te implicit reprezentarea verticalei. Goticul este stilul ascenden¡ei, al elanului
vertiginos, dar orientat, al devenirii transcendente. O individualitate se determinå dupå
elementele gotice din suflet. Predominarea lor caracterizeazå pregnan¡a ei. Elanul unei culturi
exprimå prezen¡a internå a patosului gotic. Cåci goticul este verticala spiritului. Din el derivå
tragicul, sublimul ¿i renun¡area, ca pasiune pentru altå lume. Absen¡a lui te asimileazå lini¿tit ¿i
cåldu¡ devenirii, aruncîndute pradå timpului. Destinul, ca o lunecare orizontalå, este nega¡ia
goticului ¿i a complexelor de via¡å nåscute din el. Neamul românesc na tråit sub semnul
spiritului gotic. De aici: pasivitatea, scepticismul, autodispre¡ul, contempla¡ia domoalå,
religiozitatea minorå, anistoria, în¡elepciunea, care constituie aspectul negativ al specificului
nostru na¡ional, aspect din påcate central. A¿a neam tråit noi o mie de ani ¿i a¿a va trebui så nu
ne mai tråim miile ce vor urma.
Numai furia devenirii este vitalizantå. Cine se abandoneazå ei cu pasiune, pînå la prostie
sau pînå la isterie, este imposibil så fie înghi¡it de timp. Cåci o ardoare exasperatå în devenire te
scoate — prin for¡a patimii — în afarå de timp. A¿ vrea ca România så zbîrnîie de freamåt ¿i
din inimå så¿i facå un cuptor. Nu existå altå scåpare de subistorie, adicå de timpul nostru
pierdut.
Resemnarea noastrå de veacuri nea fåcut în¡elep¡i. Dacå individual în¡elepciunea poate
atinge culmi, ea este iner¡ie ca fenomen colectiv. Poporul românesc este cel mai în¡elept popor
din Europa; dar nu din spirit, ci din lipså de curaj ¿i de afirmare. „Nu este vremea subt om, ci
bietul om subt vremi“ este o catastrofå pentru neam. ªi cînd te gînde¿ti cå aceastå maximå este
un simbol, este cheia destinului nostru! Orice proverb, orice reflexie popularå româneascå
exprimå aceea¿i timiditate în fa¡a vie¡ii, aceea¿i nehotårîre ¿i resemnare. Va trebui så nu mai fie
jignit acest neam låudînduise atît în¡elepciunea! Adevårurile izvorîte din resemnare nu sînt un
titlu de glorie. Nici un act istoric nu sa nåscut din în¡elepciune, care nu poate fi decît sub sau
transistorie. În¡elepciunea este nega¡ia istoriei, fiindcå ea este distan¡a de via¡å, pe cînd istoria
este afirmarea ei. Mai mult: istoria este supersti¡ia vie¡ii, fiindcå ea este vibra¡ia activå ¿i
intenså a devenirii. Marile culturi sînt culmi ale timpului.
Adevårurile de fiecare zi ale românului sînt paralizante. Ele tind så råpeascå omului orice
responsabilitate. Fatalismul este un amoralism al devenirii. În¡eleg så te mîne fatalitatea
individualå ¿i interioarå, dinamismul demonului låuntric, dar este o deviere ¿i o ru¿ine
antropologicå så¡i pui capul sub timp. Nea condus vremea o mie de ani. Aceasta nu spune
pu¡in. Fatalismul neamului nostru este un blestem pe care va trebui sål lichidåm în fulgere.
Pînå în sîmbure så ne loveascå scînteierile lui.
Plaga secularå a României a fost scepticismul. Este întradevår surprinzåtor cum la un
popor întîrziat a putut så aparå un fenomen caracteristic declinurilor, satura¡iei sau oboselii
culturilor. Cînd energia productivå a unei culturi se epuizeazå, neavînd ce mai crea, sterilitatea
îi dezvoltå un plus de luciditate, care anuleazå naivitatea ¿i prospe¡imea. Germanii socotesc pe
francezi un popor sceptic. Sînt ei cu adevårat? Fa¡å de cultura germanå, pe care o define¿te o
monumentalitate virginalå, cultura francezå amestecå întro mare seriozitate a spiritului
gra¡iile ¿i ironiile inteligen¡ei, încît pentru un ochi nesensibil la nuan¡e, ea se prezintå ca un joc
inutil, ca o sumå de gratuitå¡i. Existå în Fran¡a un scepticism al inteligen¡ei, rezultat din
rafinamentul ¿i excesele acesteia, dar nu existå un scepticism legat de structura spiritului
francez. Iar în ce prive¿te zona afectivå, lumea voli¡ionalå ¿i complexele elementare ale
sufletului, scepticismul nu lea afectat niciodatå. Un suflet sceptic nu este creator, fiindcå orice
scepticism structural presupune izvoare secate, sterilitå¡i originare. Scepticismul francez a fost
totdeauna o spumå a inteligen¡ei ¿i un lux al inimii; el na avut aderen¡e organice la
stråfundurile sufletului francez. Scepticismul românesc — superficial în întinderea ¿i natura
cuprinderii sale — este totu¿i adînc prin înrådåcinarea în sufletul popular. Mult mai organic
decît cel francez, el nea fost ¿i mai fatal. În premisele fiin¡ei noastre ¿iau întipårit îndoielile
cangrena. Nu este adevårat cå împrejurårile defavorabile ale trecutului nostru au adåugat
condi¡iei noastre acest doliu permanent — scepticismul. Ele lau adîncit numai; cåci este
imposibil ca împrejurårile exterioare så fi creat ele însele dispozi¡ii atît de esen¡iale. Destinul
nostru mizerabil nea actualizat toate îndoielile în germene, toate virtualitå¡ile sceptice, toate
posibilitå¡ile de ratare. Soarta noastrå a fost favorabilå tuturor tendin¡elor negative ale
psihologiei române¿ti. Nu se gînde¿te nimeni la acest fapt: neam dezvoltat pe deandoaselea.
Un destin pe dos.
Scepticismul este extrem de interesant ca pauzå în culturå, ca recrea¡ie a spiritului dupå
epocile constructive. El exprimå atunci dorin¡a unei respira¡ii iresponsabile a spiritului, a unei
complåceri în propria lui inutilitate. Dar este întriståtor scepticismul teluric ¿i subteran al
României. Un scepticism suferind, crispat, lipsit de drågålå¿ie ¿i de elegan¡å. Abandonarea
pasivå soartei ¿i mor¡ii; necredin¡a în eficien¡a individualitå¡ii ¿i a for¡ei; distan¡a minorå de
toate aspectele lumii au creat acel blestem poetic ¿i na¡ional care se cheamå Miori¡a ¿i care,
alåturi de în¡elepciunea cronicarilor, constituie rana neînchiså a sufletului românesc. Mai vin
apoi doinele ca så dea vibra¡ia lor tînguitoare — ¿i totul sa sfîr¿it.
În momentul în care România va cî¿tiga gustul devenirii, va învinge — prin for¡a
lucrurilor — îndoielile inimii. Cåci din îndoielile ei se alcåtuie¿te scepticismul nostru; o
inteligen¡å blazatå ia oferit numai verificåri ¿i ilustra¡ii teoretice. Trecutul României må face
sceptic prin scepticismul såu. Nu våd în el o justificare mesianicå. Må gîndesc înså ce singular
sar putea individualiza România în lume, dacå, învingîndu¿i materialitatea ¿i greutatea
obscurå din scepticismul såu întro realizare superioarå de via¡å, ¿iar exploata îndoielile ca
elegan¡e ¿i ornamenta¡ii ale spiritului såu, ca o corolå crepuscularå a inimii! Conversiunea
negativului în pozitiv este un fenomen pe care Hegel la justificat în logicå. No vom putea
realiza noi cu atît mai mult în istorie? Saltul istoric — aceastå mare a¿teptare a României —
nu este decît fenomenul acestei conversiuni. Învingerea laturii ei negative înseamnå lansarea în
lume, intrarea în pozitivul istoriei. Procesul dialectic al României este mîntuirea ei. Dacå omul
are un destin eroic, resemnarea este un viciu. În fond ne dezumanizåm, resemnîndune. Cum
deau putut exista patrio¡i care så facå din resemnarea noastrå secularå o virtute? Så fie chiar
atîta incon¿tien¡å în entuziasm? Pe cînd renun¡area este un act de autonomie a spiritului, fiindcå
este un refuz activ al lumii, resemnarea este o iner¡ie a sufletului, abandonat unui prizonierat
cosmic din lipså de tensiune låuntricå. Renun¡area are totdeauna o valoare religioaså;
resemnarea, numai una psihologicå. Renun¡åm la ceva; ne resemnåm în fa¡a a ceva. Orice
resemnare este un jug domol, o ofenså aduså elanului prometeic al spiritului. Renun¡are pleacå
din haosul ¿i demiurgia inimii; resemnarea, din golul ei. To¡i istoricii României — implicit sau
explicit — sînt de acord cå resemnarea a fost nota intimå a sufletului nostru în decursul marii
noastre anistorii. Oare atîta vreme de durere såi fi convins pe români cå nu mai au nimic de
fåcut, de sau abandonat cu voia ¿i fårå voia lor? Dar resemnarea nu va putea fi înfrîntå decît
dupå ce to¡i românii se vor fi convins cå totul este de fåcut.
Multe popoare au fåcut haz de propria lor condi¡ie; autoironia nu lipse¿te la nici un popor
chinuit ¿i oprimat. Este cu toate acestea rar ca autocunoa¿terea så meargå mînå în mînå cu
autodispre¡ul, a¿a cum se întîmplå excesiv de des cu românii. Am fi prea nedrep¡i cu urgisirea
noastrå de am vedea în acest fenomen numai deficien¡å, cînd el constituie o notå originalå de o
ciudatå semnifica¡ie. Nu este popor care så¿i priceapå mai bine insuficien¡ele ¿i care så simtå o
mai rarå voluptate de a ¿i le mårturisi la fiecare ocazie. Este o autodenigrare colectivå, „un
scuipat în sîn“ general, o amarnicå luciditate a soartei noastre, care se nasc la unii automat ¿i
fårå conflicte, pentru ca la al¡ii — la cei pu¡ini — så devinå sfî¿ieri. „A fi român“, så nu fie
oare o eviden¡å plåcutå? Este sigur cå poporul românesc are o distan¡å de el însu¿i, care indicå
o particularitate unicå la un neam fårå con¿tiin¡å istoricå.
Francezul este francez, precum piatra piatrå; el este francez, fårå så ¿tie. ªi chiar dacå ¿tie,
nui folose¿te ¿i nui ajutå la nimic. Noi ¿tim în fiecare clipå cå sîntem români ¿i ne explicåm
toate gesturile ¿i reac¡iunile prin condi¡ia noastrå particularå. Cînd, în tot ce facem, plesnesc
pseudomorfozele istoriei noastre, sim¡im o rarå voluptate så ne mårturisim dezastrului specific:
„Numai în România era posibil“, „ce så te a¿tep¡i de la o ¡arå ca asta“ etc.…
ªi evreii ¿tiu pînå la isterie cå sînt evrei, ¿i tot a¿a ¿i ru¿ii. Dar evreilor nu le face nici o
plåcere aceastå luciditate, la care ar renun¡a bucuros, dacå nu lear trezio to¡i, dar absolut to¡i
neevreii. Nici un evreu nu¡i iartå cå ¿tii cå e evreu. Individualizat în lume la limitå, hors la loi
rasial, se sfî¿ie întrun orgoliu dureros. Românii se lichideazå în fa¡a lor în¿i¿i, fårå nici un
orgoliu, ¿i autodispre¡ul de care dåm dovadå cu to¡ii ne încîntå fårå satisfac¡ii mari, råmînînd în
limitele scepticismului. La ru¿i, autocon¿tiin¡a a fost totdeauna înso¡itå de autotorturå. Asociind
condi¡iei ruse¿ti pasiunea pentru durere, ei sau sfî¿iat încontinuu, ne¿tiind så se accepte sau så
se refuze. Ru¿ii sau sim¡it ca o mare fatalitate, nu înså ca o eviden¡å. De aceea sau cålcat ei în
picioare la toate råspîntiile ¿i nu sau cru¡at niciodatå în cåutarea vijelioaså a nefericirii. Acest
popor supline¿te rîsul prin rînjet, delicate¡ea prin avalan¿e låuntrice, nuan¡ele prin cascade.
Ru¿ii nau în¡eles niciodatå cultura în sine, ca un sistem de valori autonome, ci cåutînd
ontologicul, temeiurile originare ale firii, au ajuns så asimileze cultura unui „simbolism“ de
forme artificiale, care închid accesul firii. „Rusia“ este cea mai mare crizå a culturii moderne.
Existen¡a ei nea convins cå Apocalipsul nu este numai un capitol în Biblie.
În propor¡ii mai mici, noi românii neam sim¡it totdeauna anormalul soartei. Dacå sîngele
nostru ar fi fost animat de o pasiune mai violentå, dacå o febrå puternicå ar fi evaporat apa din
el, tragedia near fi dat o rarå proeminen¡å ¿i o zguduire extrem de fecundå. Autodispre¡ul
presupune totu¿i un amar ¿i o nemîngîiere, care configureazå specific România. Cînd te
gînde¿ti la celelalte ¡åri mici, care nau fåcut nimic ¿i se complac în incon¿tien¡å sau întrun
orgoliu vid, nejustificat, atunci nu¡i po¡i re¡ine admira¡ia pentru luciditå¡ile României, cåreia
nui e ru¿ine så¿i batå joc de ea înså¿i, så¿i scuture neantul în autodispre¡ sau så se
compromitå întrun scepticism dizolvant. Sar putea ca odatå con¿tiin¡a laturilor negative ale
României, printrun adevårat miracol istoric, så o elibereze de multiplele ei complexe de
inferioritate. Ea ¿ia dat seama de neantul såu ca nici o ¡arå din lume. Atîta luciditate este un
titlu de glorie, dacå alcåtuie¿te un stadiu, ¿i este o ru¿ine ca permanen¡å sau înfundåturå.
Mul¡i români, nesfîr¿it de mul¡i români, mårturisesc zilnic cå România este ultima ¡arå
din lume. Multora le då aceastå afirma¡ie o satisfac¡ie rece ¿i indiferentå. Dar nu se poate ca pe
unii så nui doarå ¿i nu se poate ca în viitor så nui doarå pe to¡i. România va fi mîntuitå cînd pe
to¡i ne va sfî¿ia soarta, cînd ne vom sfî¿ia cu to¡ii pentru ea. Defectul autocriticii noastre este de
a nu fi avut nimic dintrun patos religios, de a nu fi fåcut din mesianism o soteriologie. Dacå
problema misiunii noastre nu va deveni o doctrinå de mîntuire, sîntem pierdu¡i, adicå ne
vom pierde în noi în¿ine, fiindcå lumea nu nea avut niciodatå. Ceea ce spunea un låutar ¡igan
unui cerc de români: „ave¡i noroc cu noi, cå de nu a¡i fi ultimii“ define¿te o situa¡ie realå, nu o
exagerare trivialå. Dacå România nu va face istorie, va råmîne ultima ¡arå din lume, a¿a cum e
tråitå de cetå¡eanul imbecil de fiecare zi. Trebuia så ne fi tråit religios drama noastrå
româneascå, pentru a ne mîntui de atîtea påcate na¡ionale. Românii sînt prea transparen¡i lor
în¿i¿i. Pu¡ini oameni vor exista cu mai pu¡in mister sufletesc; o inimå deschiså lumii în cea mai
perfectå familiaritate. Intimitatea liricå cu fiin¡a define¿te sentimentul de via¡å al românului.
Cum se explicå totu¿i cå nu este ¡arå, în care literatura ruså så se fi bucurat de o circula¡ie mai
generalå? Så ne fi mînat oare golul nostru înspre complexitatea sufletului slav, cu toate atrac¡iile
unei compensa¡ii, sau oare capriciul nostru så fie flatat, în analogiile lui exterioare cu
ira¡ionalul psihologiei ruse¿ti? Cineva spunea cå românii iubesc romanele lui Dostoievski
numai pentru dezmå¡ul din ele. Întradevår, capriciul exterior ¿i complexitatea de suprafa¡å,
atît de specifice sufletului românesc, sînt furate numai de teatrul dramei ruse¿ti, numai de
aparen¡ele tragediei interioare. Românii au desigur mai pu¡ine lumini¿uri decît francezii, dar
ascunzi¿urile lor sînt departe de ai apropia de firea turmentatå a ru¿ilor. Dezmå¡ul este
climatul natural al României. Inima noastrå ia contur prin linii frînte. Navem continuitatea
pulsa¡iei ¿i, neavînd o linie, ce soartå am putea så opunem altora pentru a genera conflicte? Noi
nu sîntem prin conflicte, nici måcar în ele. Un popor, dacå este lipsit de o idee istoricå, trebuie
så aibå cel pu¡in un sentiment generator de tragic. Fran¡a nar fi fost înaintea tuturor popoarelor
în istoria modernå, dacå alåturi de lumea de valori cåreia i sa sacrificat nu ar fi avut dezvoltat
la paroxism sentimentul gloriei. În numele acestei mari gratuitå¡i a mi¿cat ea istoria din loc, mai
mult decît în numele ideii sau a necesitå¡ii. Dar, pentru ca un popor så poatå na¿te din sine
supersti¡ia unei glorii universale, trebuie så dispunå de dimensiuni universale în suflet.
Lipsa de mister a românului îl face indiscret dincolo de orice margini; spune totdeauna tot
ce are pe inimå. Cei mai råmîne atunci în ea? Un popor indiscret poate crede în Dumnezeu? Un
individ, în nici un caz. Românul nu scapå nici o ocazie de a¿i de¿erta inima. Nu pleacå de aici
un anumit pustiu al nostru? Existå un mare de¿ert în România.
Orice complexitate sufleteascå presupune zdrobiri interne, presiuni ascunse ale sufletului,
timiditå¡i durabile ¿i taine îngropate. Ascunzi¿urile suflete¿ti se alimenteazå din cadavrele
propriului nostru trecut. De ce ne vom scoate noi cadravele în amiazå? Ce cautå stråfundurile
sufletului în lumina zilei? Nu existå „suflet“ decît în noapte. România nu este o ¡arå luminoaså:
ea este o ¡arå subteranå, dar fårå mari întunecimi. Sîntem, poate, prea simpli sau prea limpezi în
obscuritå¡ile noastre. Cåci nu cred ca România så fie timidå cu înål¡imile sau adîncurile ei. Din
påcate ea este prea sincerå ¿i prea curajoaså cu golurile ei. ªi le acceptå prea des, se
dispre¡uie¿te pe sine de prea multe ori.
Este foarte caracteristic cå un român nu se poate face interesant întro societate de
cona¡ionali, decît etalîndu¿i defectele, insuficien¡ele. Nu existå popor în lume care så facå o
virtute din faptul de a nu munci. În România, tipul omului inteligent ¿i unanim simpatizat este
chiulangiul sistematic, pentru care via¡a este un prilej de capriciu subiectiv, de exerci¡iu minor
al dispre¡ului, de negativitate superficialå. Nam întîlnit om care så aibå o mai slabå aderen¡å la
valori ca românul. De cînd existå România, nici un intelectual na murit pe o idee, vreau så spun
cå nici unul nu sa substituit vreunei idei. Atitudinile spirituale sînt identificabile aiurea prin
nume; ne descurcåm în istoria spiritului cu ajutorul indivizilor. Intelectualul obsedat este un
monstru la noi. Îndoiala de sacrificiu este o notå diferen¡ialå a românului. Credin¡a în
inutilitatea jertfei este a¿a de organicå, încît ar trebui o febrå asemånåtoare epocii de martiri a
cre¿tinismului pentru a convinge acest popor amårît de sensul spiritual al renun¡årii. Ne lipse¿te
pasiunea distructivå pentru ideal. Nu po¡i impune o valoare decît pe dårîmåturi: ruinele indicå
totdeauna prezen¡a spiritului. Elanul de autodistrugere care så se nascå din dorin¡a de a da lumii
contur prin proprie lichidare presupune perspectiva altor lumi ¿i gelozia pe ele, ce na¿te
pasiunea de transfigurare a lumii acesteia. Românul este consecvent numai în luciditatea fa¡å de
condi¡ia româneascå. El ¿tie cå nici unul dintre semenii lui na¡ionali nu este entuziasmat de
soarta lui de român. ªi atunci, începe mårturisirea deficien¡elor proprii, interpretate ¿i scuzate
prin viciile substan¡iale ale României. Nici un român nu se simte personal vinovat. Toate
ratårile ¿i golurile ¿i le explicå prin vidurile României, dezertînd astfel de la responsabilitatea
individualå. Este drept cå schimbarea la fa¡å a ¡årii nu se poate face prin eforturi divergente ¿i
disparate, ci este necesarå o modificare structuralå pe bazå de orientare colectivå. Dacå toatå
România nu pleacå la drum ca så se cucereascå pe sine înså¿i întrun elan colectiv, indivizii care
vor så se salveze dintro românitate deficientå sînt condamna¡i mai curînd sau mai tîrziu ratårii,
neavînd la bazå rezisten¡a substan¡ei na¡ionale. Frecven¡a încercårilor de mîntuire individualå
este totu¿i simptomaticå ¿i ea dovede¿te ce intensitå¡i poate så atingå voin¡a de lichidare a unui
dezastru na¡ional, înscris în sînge. Pînå cînd ne vom mai proiecta golurile noastre în vidurile
României?
Deam fi dezvoltat o pasiune infinitå ¿i de neam fi revårsat ardori ascunse, via¡a noastrå
nar fi fost o serie de începuturi ratate, aveam ¿i noi reazemul gloriei, ¿i mårirea ne era o
consolare, iar nu aspira¡ie vagå. Nam interiorizat decît resemnarea ¿i de aceea nu ¿tim ce
înseamnå acumulårile temporale, cu inevitabilele lor declan¿åri explozive. Nimic nu se creeazå
în domeniul spiritului fårå un anumit grad de ascezå. Cu cît via¡a este mai strînså în zågazuri,
cu atît cresc mai mult elanurile spiritului. Instinctele trebuie så ardå sub con¿tiin¡å. Pasiunile
spirituale sînt clocote vitale, care nu mai servesc via¡a. Exasperarea biologiei între intensitå¡i ¿i
deficien¡e constituie fundamentul spiritului. Cårei idei iam servit cu toate for¡ele vie¡ii, de cîte
ori neam îngenuncheat tåriile inimii slåbiciunilor spiritului? Asceza este o voin¡å de putere cu
resort biologic, dar cu finalitatea în spirit. Un imperialism pe alt plan, dar cu o agresivitate nu
mai pu¡in violentå. Încordårile ¿i vibra¡iile ascezei råzbunå tot ce nam tråit, tot ce nam
consumat. Românul nare de råzbunat decît somnolen¡a lui secularå. Individual, na refuzat
aproape nimic ¿i de aceea este clar cu sine însu¿i, sincer cu nimicul såu. Dorin¡ele neîmplinite
sînt sursa dramatismului interior. Sîntem, numai prin ceea ce am acumulat netråind. Så ne fie
neistoria izvorul nostru de via¡å? Fivom capabili så creåm prin ce nam fåcut? Tot ce sa creat
pînå acum în România poartå stigmatul fragmentarului. Afarå de Eminescu, totul este
aproximativ. Nici unul nu neam låudat cu el. Cåci nu lam declarat, cu to¡ii, o excep¡ie
inexplicabilå printre noi? Ce a cåutat pe aici acel pe care ¿i un Buddha ar putea fi gelos? Fårå
Eminescu, am fi ¿tiut cå nu putem fi decît esen¡ial mediocri, cå nu este ie¿ire din noi în¿ine, ¿i
neam fi adaptat perfect condi¡iei noastre minore. Sîntem prea obliga¡i fa¡å de geniul lui ¿i fa¡å
de tulburarea ce nea vårsato în suflet.
Adîncimea sufleteascå a unui popor se måsoarå dupå gradul de religiozitate. Pasiunea
religioaså exprimå tensiunea unui suflet. Acele neamuri, care nau cunoscut perioade întregi ale
vie¡ii lor dominate cu exclusivism de o religiozitate crescutå pînå la nebunie, suferå de un nivel
interior extrem de scåzut. Nici un popor mare nu mo¿tene¿te o religie ¿i o acceptå ca atare. Ce
e drept, latinii, germanii sau ru¿ii au primit din afarå cre¿tinismul. Decît, ei lau transformat
întro a¿a måsurå în ei, încît se poate vorbi de o recrea¡ie. Catolicismul roman, protestantismul
germanic sau ortodoxia ruseascå au atîtea aderen¡e la un fond psihologic individualizat, încît
apropierile teoretice evidente nu mai dovedesc nimic pentru sursa lor comunå. Precum un popor
trebuie så dea na¿tere unui fenomen politic original, a¿a trebuie så¿i adapteze o religie la forma
lui de via¡å, pînå a o face crea¡ie na¡ionalå. O religie este universalistå în inten¡ia ei teoreticå; ea
nu poate fi înså în realizarea ei practicå, deoarece nici o formå a spiritului nu este vie, decît
localå, concretå, adaptatå. Practic vorbind, existå numai cre¿tinisme. Procesul acesta de
adaptare este universal. Navem så ne gîndim decît la ce a devenit budismul în China sau
Japonia, sau numai la culorile locale ale catolicismului în ¡årile latine, unde aparent prezintå o
omogenitate perfectå.
Împlinirea în religie ¡ine de esen¡a ¿i destinul unui neam. Dacå prin ea nu reu¿e¿te så¿i
ridice nivelul istoric, înseamnå cå el este steril spiritual. La multe popoare, fenomenul religios
este anchilozå, retrogradare, încît teoreticienii de stînga au stabilit o adevåratå antinomie între
religie ¿i revolu¡ie. Care este temeiul reac¡ionar al religiei? Cît este principiu ¿i cît istorie în
rezisten¡a religiei la spiritul revolu¡ionar? Teoreticienii revolu¡ionari nu sînt împotriva religiei
dintrun refuz teoretic al valorilor religioase, ci din cauza opozi¡iei acestor valori la orice
încercare de transformare totalå. Sentimentul religios este prin esen¡å nerevolu¡ionar, iar
omul profund religios a fost totdeauna un reac¡ionar. Deplasînd conflictele de aici dincolo,
el sfîr¿e¿te cu timpul a fi stråin complet de problema socialå. Dar nu numai atît. Spiritul religios
te întoarce cu fa¡a spre trecut. Unui om care crede în Dumnezeu, viitorul nui mai poate aduce
nimic. Dumnezeu este totdeauna înapoia noastrå. Teologia întreagå este reac¡ionarå, fiindcå ea
nu vede culmi decît în imemorial. Pentru ea, timpul este o cådere; pentru spiritul revolu¡ionar,
singurul cadru de realizare. Mai mult: pentru spiritul revolu¡ionar, timpul este o divinitate. În
timp se poate face totul. Admi¡înd posibilitatea unei modificåri esen¡iale în temporalitate,
spiritul revolu¡ionar cade întrun paradox, carei constituie tragicul ¿i farmecul såu. În timp nu
se întîmplå modificåri de structurå ¿i de esen¡å, el fiind o fluiditate de nuan¡e. Timpul
actualizeazå ¿i distruge. Dar în el nu se poate na¿te o lume esen¡ialå nouå. Tragicul spiritului
revolu¡ionar consistå în violentarea timpului ¿i a vie¡ii.
Religia, opunînd ve¿nicia în fiecare clipå timpului, paralizeazå avîntul råsturnåtor.
Obsesia ve¿niciei îl scoate pe om din via¡å. Poate cå toatå religia nu este decît o råtåcire
divinå a omului.
Dintre formele spiritului, cea religioaså este mai aplecatå spre automatizare, iner¡ie. Dacå
formele politice se succed ¿i în mobilitatea lor asigurå o respira¡ie u¿oarå ¿i degajatå unui
popor, religia îl stråbate ¿i îl învåluie pe toatå durata existen¡ei lui, fårå primeniri adînci, în
modifica¡ii pur configurale. De aceea se leagå ea de formele politice ¿i sociale cele mai
durabile, pentru ca atunci cînd ele se dizolvå, ea så fie incapabilå a se adapta repede la altele, în
na¿tere.
Existå totu¿i un moment dinamic ¿i hotårîtor, care face din fenomenul religios al unui
popor o adevåratå for¡å vitalå ¿i care este singurul în måsurå ai ridica decisiv nivelul istoric.
Cînd un neam, în începuturile sale, î¿i manifestå aderen¡a la o religie, fie printro convertire, fie
printro ata¿are organicå spontanå, contacul acela ini¡ial dezlån¡uie o vibra¡ie ¿i un dinamism
neobi¿nuite. Este o electrizare insuficient apreciatå, aceea nåscutå din contactul devenirii
nereflectate a popoarelor europene în forma¡ie, triburi sålbatice avînd toate presim¡irile de
culturå, cu o spiritualitate atît de rafinatå cum a fost cea cre¿tinå. În zorile fiecårui popor,
momentul religios este de o fecunditate unicå. Procesul prin care un neam se elaboreazå prin
religie, în aurorele sale, este elementul care scuzå påcatul reac¡ionar ce define¿te cu timpul
fiin¡a religiei. Un popor care na cunoscut în începuturile sale tensiunea ¿i fiorul contactului cu
religia nu în¡elege nimic din rosturile trezirii din somnul materiei, din semnifica¡ia întîii
discontinuitå¡i, a primului salt. Numai în aurora na¡ionalå, religia este un factor hotårîtor. Se
întîmplå foarte rar så fie dinamicå ¿i în alte perioade. Protestantismul, de exemplu, care a
provocat o cre¿tere a autocon¿tiin¡ei Germaniei ¿i ca atare o ridicare — dacå nu efectivå ¿i
politicå, în tot cazul interioarå — a nivelului ei istoric.
Pu¡ine ¡åri au fost care — ca România — în întreg trecutul lor så nu fi cunoscut alt mijloc
de respira¡ie spiritualå decît religia. Se poate spune absolut orice despre ortodoxie; un lucru este
sigur: de nam fi avut nici måcar atît, din punct de vedere spiritual, am fi fost tabula rasa.
Ortodoxia na fost niciodatå dinamicå; în schimb, na încetat niciodatå de a fi na¡ionalå. Prin ea
nam intrat în lume, dar ea a fost singura care atîta vreme nea dat o presim¡ire a altor lumi.
Teza lui Eminescu, dupå care deam fi fost catolici eram aståzi pe o treaptå de civiliza¡ie mult
mai înaltå, poate fi justå, cu o singurå rezervå: poate nu mai eram. Defectele de evolu¡ie ale
României nu sînt de naturå religioaså. Dacå nu neam mi¿cat atîta timp, nu este de vinå
ortodoxia: sîntem noi. Ea na fåcut decît så ne închidå în noi în¿ine ¿i så ne vegheze tåcerea sau
jalea. Destinul ei are toate caracterele destinului României. Astfel se explicå de ce a participat
ea la aproape toate formele de na¡ionalism ¿i de ce ea nu poate fi decît na¡ionalistå. Este înså
îndoielnic cå for¡ele ei, cå sårmanele ei resurse ar puteao ajuta så dinamizeze o Românie
crescutå dintro viziune modernå. Ea nu este atît de puternicå, încît opunînd rezisten¡å så devinå
reac¡ionarå; este înså destul de slabå pentru a deveni un anacronism.
Ortodoxia nea ¡inut de cald în decursul secolelor de a¿teptare subteranå. De mult ¿ia
pierdut din cåldurå, ¿i dacå azi e domoalå, mîine va fi neutrå sau rece. În afarå de faptul cå nici
o formå a spiritului nu reu¿e¿te så¿i men¡inå valorile ata¿ate — o lungå duratå — de un fond
sufletesc, ¿i acestea se cristalizeazå autonom, constituind o lume dezrådåcinatå ¿i moartå, existå
pentru deficien¡ele ortodoxiei explica¡ia religiozitå¡ii noastre aproximative. În România sînt
mul¡i oameni care cred în Dumnezeu; în trecutul nostru cred cå na fost nimeni så se îndoiascå.
Numai cå religiozitatea româneascå este minorå, nepasionatå ¿i, mai cu seamå, neagresivå. Cî¡i
nau fåcut un merit din toleran¡a noastrå ¿i au transformat o insuficien¡å în virtute! Adevårata
religiozitate este fanaticå, profeticå ¿i intolerantå; ea înseamnå primii cre¿tini, Inchizi¡ia ¿i
Sfîntul Sinod al Rusiei ¡ariste. (De aceea, ateism militant existå numai în Spania ¿i Rusia.) Cine
se påtrunde de revela¡ie nu mai poate tolera nimic în afarå de absolutul ei ¿i de realizårile lui
institu¡ionale. Un om religios — adicå unul care¿i define¿te clipele vie¡ii prin religie — este
fiin¡a cea mai incomodå, cea mai inumanå din cîte se pot închipui. De aceea, un popor religios,
adicå fanatic, profetic ¿i intolerant, chiar dacå este lipsit de capacitate politicå, î¿i deschide un
drum în lume datoritå pasiunii lui religioase. În Rusia secolului trecut, biserica sa dovedit
incapabilå så se adapteze nevoilor poporului rusesc; ea na în¡eles nimic din tragicul problemei
sociale ruse¿ti ¿i sa fåcut — împotriva curentelor revolu¡ionare — un instrument al autocra¡iei.
Ea a avut înså atîta energie încît så nu cedeze ¿i fåcîndu¿i din iner¡ie o tiranie ¿ia dovedit
atîtea rezerve de for¡å.
Ortodoxia noastrå este circumstan¡ialå, atenuatå ¿i neprimejdioaså. Stilul nostru religios
este labil ¿i gelatinos. Neavînd nimic iruptiv, el nu mai poate constitui o interven¡ie în destinul
nostru. În viitor, ortodoxia se va tîrî dupå România. Nam avut un destin religios dramatic. Este
chiar bine så fii ortodox. Nae Ionescu spunea odatå cå neamul românesc odihne¿te în
ortodoxie. Oare nu odihne¿te mai repede ortodoxia în el?
Cre¿tinismul nostru e pastoral ¿i, întrun anumit sens, neistoric. El se desfå¿oarå, ce e
drept, pe un plan colectiv: dar nu stimuleazå ¿i nu determinå un sens ascendent al comunitå¡ii.
Nare nimic gotic religiozitatea autohtonå. În ea predominå cenu¿iul picturii bizantine; sufletul
nostru religios se îmbracå în culori afumate. Dacå am fi fost cu adevårat ni¿te credincio¿i activi,
trebuia så fim aståzi mult mai departe în mersul nostru. Dar pulsa¡iile în andante definesc
toate domeniile vie¡ii noastre. O sensibilitate în minor nu putea så se lege decît cu o gîndire
staticå ¿i cu o viziune pasivå a vie¡ii. Este înså reconfortant a vedea cum România încearcå —
printrun instinct al devenirii ei — så¿i lichideze pacostea tradi¡ionalå a spiritului contemplativ.
Cinear mai putea afirma aståzi cå sîntem un popor contemplativ? To¡i sînt de acord cå am fost.
Orientarea înspre politic a învins plaga unei visåri sterile, lipsite de o adîncå interioritate, fårå
scuza profunzimii ¿i a dinamismului interior. Trecerea de la contemplativ la politic este una din
fericitele conversiuni ale acestei ¡åri. De altfel, comparînd trecutul cu idealul de viitor, sîntem
sili¡i a face o întreagå tablå de conversiuni. De o parte, anchilozele seculare, iar de altå parte,
cåile de eliberare; tot ce nea împiedicat så devenim na¡iune ¿i tot ce ne va ajuta; elemente care
neau fixat în cadrul culturilor mici ¿i cele ce ne vor salva din el; destin de ¡arå îngenuncheatå ¿i
accesul la mare putere etc.…
Paralelismul acesta determinå rosturile României ¿i sensul ei în lume. Toate elementele
care vor trebui såi alcåtuiascå viitorul constituie o sumå de categorii, constitutive marilor
culturi. România va trebui så ¿i le asimileze, så le integreze, så apar¡inå lor.
Distan¡a låuntricå de trecutul nostru trebuie interpretatå în justa ei valoare. Noi nu spunem
cå strådaniile lui ªtefan cel Mare sau ale lui Mihai Viteazu sînt lipsite de importan¡å ¿i de un
anumit dramatism. Ele nau depå¿it înså caracterul unei reac¡iuni de existen¡å ¿i nau întrecut,
întru nimic, limitele defensivei. Neservind o idee, ele nu pot constitui o îndrumare, iar
continuitatea noastrå fa¡å de ele ar fi un îndreptar steril. Un trecut este numai atunci istorie,
cînd ideea pentru care luptå atinge un nivel transistoric ¿i este servitå de o for¡å
echivalentå valorii ei. Dintro epocå moare tot, afarå de ce e transistoric. Rena¿terea sau
Evul Mediu nu ne intereseazå decît pentru ceea ce mai pot spune ¿i aståzi; pentru
valabilitatea tipologicå ¿i sensul lor intemporal. Transistoria include tot ce e actual în
istorie. Dacå perioada romanticå nu near mai fi în nici un fel o întîlnire neindiferentå, ea ar fi
un produs pur istoric, lipsit de un germen fecund. Suma de prezen¡e a trecutului alcåtuie¿te
via¡a istoriei. Råmîne din trecut tot ceea ce nu este documentar. Transistoria este în sine.
Relativismul a transformat devenirea în absolut ¿i a exagerat concretul pînå la
substan¡ializare. Anulînd categorii ¿i eliminînd generalul, a fixat celula istoriei în totalitatea
concretå ¿i închiså a perioadei istorice. Epoca a devenit monadå, iar genera¡ia, un grup organic
de o convergen¡å perfectå. În sine, epocile nu sînt universale, dar toate con¡in un sîmbure de
universalitate. Cele cu adevårat mari se leagånå în universal. Acest proces nu se întîmplå
con¿tient sau voit, ci naiv ¿i nemijlocit. Epocile mari ale istoriei sînt definite de o naivitate
creatoare, deoarece spiritul, în elanurile ¿i eflorescen¡ele culturii, nu sa deta¿at de via¡å în
dualitatea caracteristicå apusurilor,ci se înmlådie pe ondula¡iile vie¡ii.
Nu se poate crea cu con¿tiin¡a universalitå¡ii, fiindcå orice crea¡ie este un act nemijlocit al
spiritului. Cînd în tine se întipåresc caracterele epocii ¿i cu ele dai expresie unui con¡inut
interior, realizezi o obiectivare ce nare aderen¡å teoreticå ¿i con¿tientå la însu¿irile vremii tale.
Marii creatori nau cunoscut pozi¡ia lor în timp. Crea¡ia presupune un infinit fond psihologic,
dar exclude un orizont teoretic echivalent. Epocile istorice productive, desfå¿urînduse în
naivitate, se adîncesc în sînul valorilor, cantrun cerc limitat. Psihologice¿te, epocile au o
respira¡ie îngustå ¿i un ritm sacadat de toate insuficien¡ele. Este indiscutabil cå amploarea pe
care o atribuim noi viziunii omului Rena¿terii depå¿e¿te dimensiunile reale, precum iarå¿i sar
putea så nu în¡elegem decît fragmentar complexul sufletesc al omului medieval. Interpretårile
moderne au fåcut din Rena¿tere o lume. Ce e drept, ea este o epocå incomparabil
individualizatå; numai cå, datoritå acestei individualizåri, ea nu a putut fi atît de cuprinzåtoare
pe cît se spune. Neam obi¿nuit a atribui Rena¿terii ¿i consecin¡ele ei îndepårtate sau apropiate.
Tot ceea ce în baroc sau în romanticå este derivare tardivå din Rena¿tere atribuim acesteia.
Reflexele istorice îndepårtate ale unui fenomen nu sînt revelatoare pentru esen¡a lui, ci pentru
sufletul epocii care î¿i cautå analogii trecute în mod incon¿tient. Cå romantica a iubit Evul
Mediu ¿i la iubit în felul ei, acest fapt este caracteristic romanticei, identitå¡ii ei, nevoii de a¿i
defini afinitå¡ile.
Epocile creatoare sînt mult prea rotunjite în sîmburele lor pentru a fi prea încåpåtoare.
Universalismul con¿tient, cåutat, dezvoltat pînå la obsesia cuceririi extensive a spiritului, este
un element definitoriu al epocilor de amurg, al acelor epoci de sintezå ¿i de sincretism avide de
toate valorile, juxtapunîndule, dar neînsumîndule, alåturîndule steril, întrun agregat
axiologic. Divergen¡a valorilor este pasiunea alexandrinismului. Sterilitatea spiritului îl face
încåpåtor pentru orice ¿i viziunea retrospectivå, reactualizînd lumile de valori ale trecutului,
face contemporanå întreaga istorie. Universalismul exterior al epocilor de decaden¡å
dovede¿te, prin contrast, cå orizontul teoretic nu este condi¡ia crea¡iei ¿i cå excesul de luciditate
descoperå un suflet încåpåtor, dar steril.
Cu cît epocile pe care le înglobeazå o perioadå istoricå sînt mai limitate ca sferå de valori,
cu atît succesiunea lor este mai rapidå. Dinamismul culturii moderne î¿i are explica¡ia în
mårginirea excesivå a diverselor epoci ¿i a pasiunii devorante a omului modern de a epuiza
valorile pentru a le substitui. Devenirea istoricå î¿i are ra¡iunea în insuficien¡a structuralå a
fiecårei epoci. Chiar dacå epocile sînt închise în ele însele, fiecare are un germen de via¡å, care
se dezvoltå ¿i moare, încît limitarea momentelor istorice este o insuficien¡å organicå
nesolu¡ionabilå. În aceastå insuficien¡å trebuie cåutat motivul substituirii epocilor ¿i al
mobilitå¡ii formelor culturii. Inconsisten¡a tuturor structurilor de via¡å creeazå o fluiditate ce
face din cåile existen¡ei tot atîtea pierderi de substan¡å.
Valorile, nåscute din via¡å, iau drumul razna ¿i nu se mai pot reîntoarce spre surse.
Tragedia mai adîncå a culturii nu se aflå numai în simbolismul ei, care constituind valorile
întro lume derivatå le îndepårteazå de o zonå ontologicå, ci în pornirile centrifugale ale
spiritului care, începînd cu autonomia de via¡å, sfîr¿e¿te la antinomia cu ea. Cine ar încerca så
se descurce în multiplicitatea culturilor, în ireductibila lor complexitate tipologicå, nar violenta
prea mult individualitå¡ile lor, dacå lear clasifica din punctul de vedere al solu¡iei fa¡å de
problema spirit — via¡å. (A solu¡iei intrinseci, practice, a „atitudinii“.) Sînt culturi al cåror stil
se bazeazå pe o exasperare a conflictului dintre spirit ¿i via¡å (cultura indianå, egipteanå,
goticul european ¿i goticul ca o categorie mai mult sau mai pu¡in imanentå tuturor culturilor).
Altele, neputîndul învinge, lau atenuat (cultura greacå, întrucît a realizat o armonie mai mult
doritå decît efectivå; cultura francezå, ca o culturå abstractå, în care spiritul nu se opune vie¡ii,
ci numai inteligen¡a; cultura japonezå, ca o culturå a gra¡iei etc.) Întreg procesul culturii î¿i are
rådåcinile dramatice în elementele nevitale ale spiritului; istoria nu este decît vibra¡ia din
golurile ira¡ionalului. Deficien¡ele vie¡ii au creat devenirea istoricå.
II
La orice temperaturå ar fi ridicatå ¿i pe mîna oricui ar cådea, cultura româneascå î¿i are
determinate anumite direc¡ii, pe care nu le poat modifica nici o lume de con¡inuturi, oricît ar fi
ele de variabile ¿i de divergente. Întrucît facem parte dintro culturå ¿i sîntem integra¡i
procesului ei, activitatea noastrå intrå întrun fåga¿, despre care putem så nu ¿tim nimic, el nu
existå totu¿i mai pu¡in. Ceea ce putem face este så dezvoltåm la maximum tendin¡e imanente
nouå, dar nerealizate din toate motivele cåderii noastre. Nu ne mai råmîne decît så începem a ne
descoperi pe noi în¿ine.
Toatå forma româneascå de existen¡å este ståpînitå de geniul momentului. În zadar am
încerca så ne educåm spiritul înspre activitatea constructivå, cu tot ceea ce ea presupune ca
preparare con¿tientå ¿i efort sus¡inut. Inspira¡ia de moment este legea noastrå. Românul iube¿te
întorsåtura, adicå inconsecven¡a în procesul lucrurilor. Cel mai mare chin pe capul lui ar fi
construirea unei catedrale; tendin¡a lucrurilor înspre înål¡ime, ascensiunea firii e stråinå
complet geniului nostru. Turnurile bisericilor române¿ti nu se sprijinå în cer, a¿a cum se
întîmplå cu cele gotice, ci, rezemate pe corpul bisericii, ele par a fi mul¡umite cå se aflå undeva,
aproape de tot, un påmînt, de care nu e bine så te îndepårtezi. O catedralå este un råspuns lui
Dumnezeu la toate întrebårile care i lea pus omului. Ea dovede¿te cå distan¡a între creator ¿i
creaturå este departe de a fi infinitå ¿i cå, la urma urmelor, ei sar putea întîlni vreodatå în
înål¡imi. Sensul ultim al catedralei este o provocare ¿i o sfruntare adresatå divinitå¡ii. Sînt
turnuri pe care omul na avut curajul så scrie: pînå cînd vei mai fi Dumnezeu, Doamne? Toate
operele pe care omul lea conceput pentru preamårirea lui Dumnezeu sînt o dovadå a mårimii
umane, iar nu divine. Profilul unui turn pe un cer în înseråri este simbolul tragediei sau
infinitului uman.
Fåcutam multe bisericu¡e în trecutul nostru, toate triste ¿i mici. Improviza¡ii de credin¡å.
ªtefan cel Mare ¿ia exercitat ocazional un sentiment de pietate ¿i nea construit pe loc atîtea ¿i
atîtea biserici, loca¿uri minore ¿i amårîte ale dezer¡iunii din lume, ¿i nici o construc¡ie
monumentalå, care så intensifice un sentiment de via¡å ¿i såi dea nesfîr¿itul dramatic ¿i vibrant
care nåpåde¿te sufletul în orice atmosferå goticå.
Nu numai din cauza nåvålirii frecvente a hoardelor, ci ¿i dintro dispozi¡ie låuntricå,
organicå, românii ¿iau a¿ezat satele în ascunzi¿uri, în våi nebånuite, în obscuritå¡ile naturii.
Compara¡i acest sentiment de via¡å cu acela care a împins semin¡iile germanice så ridice
burguri pe singuråtå¡i de stînci, så¿i proiecteze tåria sîngelui în ziduri ¿i blocuri de piatrå. O
triste¡e infinitå må cuprinde de cîte ori må gîndesc cum, o mie ¿i atî¡ia de ani, ne ascundeam
prin påduri ¿i mun¡i de frica du¿manului, adicå de propria noastrå fricå. Nu existå vråjma¿i, ci
numai frica din care ei se nasc. Mul¡i du¿mani am vrut så mai avem! Trebuia så fi construit
ziduri în jurul nostru, så fi fost ¿i noi o lume, så ne fi clådit destinul în piatrå. A¿a, na mai
råmas nimic greu din trecutul nostru. În zadar caut dupå demnitatea ruinelor. Cetå¡ile Moldovei
nu må consoleazå; românii tot în mun¡i fugeau.
Lipsa unui sim¡ ascensional al devenirii, al unui elan constructiv în procesul firii, a fåcut
cultura româneascå o culturå a imediatului. Toate lucrurile se întîmplå aici ¿i acum. A te
descurca printre contingen¡e, iatå imperativul viziunii circumstan¡iale a vie¡ii. Atunci ¿i acolo,
fie cå determinå trecutul sau viitorul, constituie un imperiu al necesitå¡ii, în care amintirea nu
poate atenua nimic, iar pentru viitor, voin¡a nu poate interveni decît ineficace. Românii par a fi
în¡eles peste måsurå ceea ce este irevocabil ¿i transuman în fiin¡a timpului ¿i spa¡iului.
Toate marile culturi sau nåscut din lupta biruitoare cu spa¡iul ¿i timpul. Imperialismul, ca
expresie supremå a marelui stil politic, este un dispre¡, o ofenså aduså spa¡iului. A¡i face
întinderile sclave exprimå setea arzåtoare ¿i criminalå de a supune rezisten¡a lumii materiale.
Revolta împotriva spa¡iului este mobilul secret al imperialismului. Ultimul soldat care serve¿te
o idee imperialistå este mai avid de spa¡iu decît cel mai pasionat geograf. Urmele pa¿ilor
solda¡ilor români ar trebui sårutate.
Sau så ne gîndim numai la bravarea timpului, la oamenii care ¿iau creat destinul în
începuturile ¿i pe culmile marilor culturi. Oare acei ce au impus lumii un stil de o
individualitate unicå nau avut sentimentul unei energii nelimitate, capabile nu numai så
escaladeze clipele, dar så înfrîngå, så se ridice pe cadavrele momentelor? Nau îngenuncheat ei
prezentul ¿i viitorul, în pornirea de a da na¿tere la forme noi de via¡å? Marile culturi au creat în
ciuda timpului. În orice elan, el cedeazå din rezisten¡å, încît victoria asupra lui este un indiciu
categoric al vitalitå¡ii spiritului.
Ireductibilul ¿i irevocabilul spa¡iului ¿i timpului nu sînt cunoscute de avalan¿a ca soartå a
culturilor mari. Cu con¿tiin¡a fatalitå¡ii timpului, nici un popor nar fi fåcut revolu¡ii, ¿i nici
råzboaie nar fi purtat, dacå spa¡iul ar fi fost atît de eterogen direc¡iei lor interioare. Demiurgia
culturilor a generat spa¡iul ¿i timpul fiecåreia.
Deoarece noi românii nu neam încercat în procesul incon¿tient al luptei cu spa¡iul ¿i cu
timpul, nu avem o fizionomie proprie. Nu neam impus fa¡a în forme obiective ¿i astfel greu ne
putem aråta ¿i greu ne putem face cunoscu¡i. Fa¡å de timp ¿i de spa¡iu ne definim figura. Ea
cî¿tigå cu atît mai multe caractere, cu cît sîntem mai personali în tendin¡a noastrå de a ni le
asimila.
Defectul României este cå a fost prea multå vreme o poten¡ialitate; a întîrziat sistematic så
devinå o actualitate istoricå. În asemenea condi¡ii, cum o så¿i poatå preciza o fizionomie?
Unde e stilul nostru? Existå un singur ora¿ românesc, cu o marcå arhitecturalå proprie? Am
råmas la ¡åran ¿i nam ¿tiut cå satul na intrat niciodatå în lume.
Românii au tråit o mie de ani ca plantele. Cre¿terea vegetalå lea determinat ritmul vie¡ii
lor. Precum, pentru o plantå, totul se face peste ea, a¿a ¿i românul; totul sa fåcut peste el:
biologia, ca ¿i istoria. Unui popor de ¡årani ia fåcut mare plåcere så nu intervinå în cursul
lumii. Nu existå neam care så fie de o mai resemnatå abandonare în moarte. Tragedia izvorå¿te
dintrun protest disperat ¿i inutil împotriva mor¡ii; el nu duce practic la nimic, înså se na¿te
dintrun sentiment infinit ¿i duce la alt sentiment infinit. Românii au stat sub moarte ca sub
turci, au acceptato. ªi asta înseamnå ai plåti birul.
Nenorocirea noastrå este cam integrat moartea în ordinea fireascå ¿i am primito cu
duio¿ie ¿i fårå dramatism. Mai bine neam fi dispensat de ea, a¿a cum au fåcut francezii, care
au creat o culturå fårå spirit tragic. Dar cine cunoa¿te fericirea francezilor, de a fi avut o
superioritate naturalå fa¡å de moarte? Sînt înså culturi întregi care, din oroare de moarte au
ajuns la cultul ei (cea egipteanå de exemplu), care din dureroasa intimitate cu ea au imprimat o
direc¡iune specificå stilului lor de via¡å ¿i nau acceptato ca o eviden¡å a lumii naturale.
Românul se simte prea la el acaså între via¡å ¿i moarte, ¿i¿i face un drum plåcut printre
ireconciliabilele acestea ini¡iale. Tråind cu o familiaritate indiferentå între lucruri care au
greutate numai prin patosul distan¡ei, el ¿ia redus din fiorii la care nui bine så renun¡e spiritul.
Astfel, România nu este o ¡arå tragicå. De Dumnezeu, nam stat niciodatå prea departe. Existå o
literaturå popularå, cu mai multe pove¿ti în care El se plimbå mai des ca printre noi? Mîhnirea,
cazna ¿i necazul acestui popor au ridicat multe scåri între påmînt ¿i cer. Bisericile nau trebuit
så provoace înål¡imile.
Ce fioruri trebuie så fi cunoscut Evul Mediu, oamenii din timpul lui, care fåceau cerc cu
casele lor în jurul catedralelor? Orgoliul înfrîngea pietatea. În jurul bisericu¡elor noastre,
umilin¡a înfrînge credin¡a.
În genere, românii au prea multå umilin¡å ¿i prea pu¡inå pietate fa¡å de lucruri. Pietatea
este ultima formå a seriozitå¡ii în fa¡a ordinii invizibile. Cînd ea afecteazå un caracter uman ¿i
imanent, atunci via¡a este convertitå întro valoare echivalentå transcenden¡ei. Este ca ¿i cum
toate aspectele realitå¡ii ar fi stråbåtute de un suflu divin ¿i sar împårtå¿i, în diversitatea lor,
din acela¿i izvor absolut. Din pietate se na¿te un sentiment solemn al vie¡ii. Toate actele se
desfå¿oarå ¿i se consumå ca oficieri, întro gravitate elegantå. Pietatea då un sens etern
zådårniciilor. De aici, farmecul ei discret. Lumea catolicå reprezintå atîta seriozitate gravå ¿i
atîta responsabilitate istoricå deoarece, ca nici una, a îngrijit în sine o pietate activå, cu
ceremonialui inerent ¿i cu grandoarea måsuratå care au asigurat catolicismului o domina¡ie atît
de justificatå. Sa mai adåugat spiritul politic, ¿i lumea cealaltå a fost bine valorificatå în lumea
asta.
Umilin¡a te a¿eazå totdeauna sub lucruri. Prin ea nu te recuno¿ti nici måcar la nivelul ¿i
condi¡ia devenirii curente. Umilin¡a este sentimentul cel mai aistoric din cîte se pot concepe.
Refluxul vie¡ii este leagånul ei. Dacå, individual, ea poate presupune un spirit deta¿at, în
expresie colectivå, e descurajantå. Umilin¡a este un viciu. Cåci råpe¿te atît omului, cît ¿i lumii,
farmecul ¿i valoara.
Una dintre multele cauze ale scepticismului românesc este ¿i influen¡a dizolvantå a
umilin¡ei, acest sentiment ce nea umbrit pe noi, românii, de cînd e lumea. Parcå de secole nam
fi opus mizeriilor ce ne veneau de la alte popoare decît råspunsul în¡elepciunii pasive a
¡åranului: „Så treacå de la noi!“ Nu existå o fiin¡å mai umanå decît românul. Acesta e dezastrul.
La orice monstruozitate, ¡åranul î¡i va råspunde invariabil: „între oameni se întîmplå toate“.
Excesul de în¡elegere, din fuga de conflict ¿i de dramå. Acesta e ¿i sensul scepticismului, în
general.
Românii nau aproape nici o în¡elegere pentru istorie, cåreiai substituie concep¡ia
destinului. ªi ce este ideea de destin? Logica ira¡ionalului. O direc¡ie interioarå întro lume de
contingen¡e, o fatalitate întro totalitate de variabile. Pe cînd înså culturile moderne au renun¡at
la ideea metafizicå a destinului, înlocuindo cu una psihologicå, noi românii am råmas la sensul
metafizic al soartei. Pentru un german sau pentru un francez, destinul nu înseamnå mai mult
decît un ireductibil låuntric ce ne då o formå în via¡å. Fatalitatea cre¿te din suflet ¿i råmîne în
marginile lui. Dacå totu¿i depå¿e¿te sfera psihologicå, ea afecteazå forma unui determinism
mecanic, fårå baze în ontologic. Românul vede înså o surså universalå realitå¡ii esen¡iale care e
destinul. Fatalismul ete determinism pe baze metafizice.
Ideea de destin are marele merit de a explica toate ¿i nimic. For¡a oarbå, care¿i are
limitele imanente ale unei logici specifice, ne satisface gustul nostru de a cåuta o bazå ascunså
¿i generatoare a tuturor con¡inuturilor de via¡å; ea înså nu le poate explica diversitatea ¿i
divergen¡a. Exuberan¡a fenomenalå se ridicå, autonomå, peste monotonia soartei. Peisajul
istoric råmîne stråin. În momentul în care românii vor abandona ideea de destin, ca realitate sub
care omul geme, incapabil de a se mi¿ca, ei vor în¡elege istoria ¿i poate i se vor integra.
Sîntem un popor prea bun, prea cumsecade ¿i prea a¿ezat. Nu pot iubi decît o Românie
în delir.
To¡i acei care iubesc poporul românesc mai pu¡in decît mine — fiindcå ei nui iubesc
viitorul lui — sus¡in cå însu¿irea esen¡ialå ¿i de mare merit a românului este omenia. Nu vreau
så spun cå ea e un defect, dar îmi este imposibil såi descopår altceva decît o virtute mediocrå,
care nu poate fi o culme decît pentru oamenii lipsi¡i de personalitate. Întro lume în care numai
excesul inimii ¿i al inteligen¡ei, frenezia ¿i calculul echivoc, instinctele tari ¿i ipocrizia pot ajuta
o ascensiune, la ce near putea folosi o cumsecådenie colectivå? Ce este omenia? A da omului
ceea ce este al omului. Setei mele de conflicte în lumea aparen¡elor nui pot gåsi un antipod mai
detestabil decît omenia. Dacå ia¿ dori României så tråiascå în pace ¿i la råcoare, ma¿ bucura
¿i eu de omenia noastrå ¿i ma¿ asocia la un elogiu comod ¿i plat. Decît înså o bunåstare
nesemnficativå, mai bine o ruinå con brio. Cine nu tråie¿te apocaliptic destinul României nu
în¡elege nimci din ceea ce trebuie så devenim. Fiecare ar trebuis å ne sfî¿iem pe imperativul
devenirii noastre.
Cînd sar spune cå ardoarea, ¿i nu omenia, este însu¿irea de cåpetenie a României, mia¿
încruci¿a bra¡ele ¿i a¿ a¿tepta så lunec cu ea automat spre glorie. Sau pasiunea, focul, elanul ¿i
chiar teroarea… Fran¡a este opera entuziasmului, mai mult decît a ra¡ionalismului ¿i a
clasicismului. De altfel, pasiunea oarbå pentru logicå iar folosi mai mult decît logica.
Unii cred cå sînt na¡ionali¿ti dacå flateazå stårile de fapt ale unei ¡åri ¿i gåsesc în istoria ei
singurul îndreptar. Sau cum vorbesc ei, de „virtu¡ile tradi¡ionale“. Cum de nau observat cå
aceste vitu¡i neau ¡inut pe loc atîta vreme? Nu este bun ¿i valabil ceea ce un popor are din
mo¿istråmo¿i, ci numai ceea cel mînå înainte. Dacå to¡i românii ar deveni prin minune sfin¡i
¿i în aceastå stare nar cî¿tiga nimic ca for¡å istoricå, a¿ declara sfin¡enia un atentat la edificiul
nostru istoric. Tot ce pune România în mi¿care este bun, tot ce o ¡ine pe loc e råu. Singura ie¿ire
este un dionisism al devenirii române¿ti.
Dacå ascensiunea României ar pretinde idealuri meschine ¿i compromi¡åtoare, limitate ¿i
antiumane, ele ar trebui declarate absolute ¿i perfecte. Ascensiunea unei ¡åri este singura ei
moralå.
„Adevårurile organice“ ale unei na¡iuni sînt erorile necesare cre¿terii ei. Cum tote
fenomenele de cre¿tere au la bazå un elan orb, nu vom gåsi în ele condi¡ia prielnicå a
cunoa¿terii. Autoiluzionårile din aurora culturilor indicå un proces foarte natural. Luciditatea
este omanifesta¡ie de crepuscul al unei culturi. Oboseala a luat locutl cre¿terii. Atunci începe a
se ¿ti. ªi adevårurile nu mai sînt „organice“, adicå nu ¿i le mai creeazå via¡a pentru uzul ei, ci
devin expresii autonome, care nu mai servesc. Fa¡å de epoca homericå, în care spiritul elin este
încå întunecat de somnul materiei, întrevåzînd pu¡ine adevåruri, într o trezire încå
neconsumatå, — epicureismul ¿i stoicismul demarcå o disocierre a elementelor solidare ini¡ial,
începînd cu autonomia spiritului, care creeazå con¿tient adevåruri pentru o via¡å pierdutå în
ra¡iune. Fiecare culturå î¿i are o epocå de cunoa¿tere, care nu coincide cu un moment de
înflorire spiritualå, ci cu luciditatea ca fenomen colectiv. Un fel de obosealå contemplativå,
bazatå pe lichidarea naivitå¡ii, acest dar incomparabil al tuturor aurorelor de culturå. De o parte
epoca de naivitate, de cealaltå, epoca de cunoa¿tere. Lumea homericå ¿i sincretismul
alexandriu înseamnå douå epoci la antipod. Secolul lui Pericle este epoca de maturitate ¿i de
rotunjime.
Lumea goticå ¿i istorismul modern reprezintå, în plan occidental, acela¿i dualism, de
aceea¿i semnifica¡ie ¿i gravitate. Clasicismul francez ¿i romantica germanå sînt momente
culturale perfecte, culmi de culturå a¿ezate între epoca de naivitate ¿i de cunoa¿tere a Fran¡ei ¿i
Germaniei. Ele au ceva din mireasma de¿teptårii originare a spiritului ¿i din parfumul dizolvant
al luciditå¡ilor crepusculare. Fecunditatea lor este înså departe de a fi echivocå, ea
înrådåcinînduse în temeliile unei culturi. În clasicism ¿i în romantism, Fran¡a ¿i Germania
¿iau întins o oglindå pentru a se putea adora narcisic. În toate momentele mari de culturå,
triumfå un Eros spiritual. Este o oglindire în propriul abis de fecunditate ¿i de iradiere. Cu
Schelling, Novalis, Hegel ¿i Schlegel, Germania sa desfåtat în stråfundurile sale ¿i ¿ia pipåit
marginile. Romantica germanå, mai mult decît oricare alt moment al spiritului european,
justificå definitiv participarea la istorie. Atîta vis al spiritului compenseazå trivialitatea de
secole a gîndirii ¿i a vie¡ii.
Romantismul german este autoextazul spiritului în finit.
Procesul „normal“ al unei culturi o face så treacå în mod inevitabil prin perioada ini¡ialå a
naivitå¡ii. Nediferen¡ierea ¿i indiviziunea împrumutå culturii, întro astfel de fazå, un caracter
de tot concret. Separa¡ia de naturå este în curs, fårå ca totu¿i cultura så constituie o totalitate
autonomå. Cîtå naturå este în culturå indicå gradul ei de naivitate. Ritmul ascendent al unei
culturi o ridicå din påmînt, din piatrå, din elemente. Progresul în spiritualizare înseamnå o
îndepårtare de originar. Autonomia spiritului de via¡å, care devine realitatea tragicå a tuturor
culturilor, începînd de la maturitatea lor la decaden¡å, înfrînge ultimele urme ale naivitå¡ii.
Cultura are în începuturile sale un ritm cosmic. Cu cît ea se diferen¡iazå mai mult de naturå, cu
atît ea devine mai acosmicå. Nega¡ia cosmicului î¿i aflå sursa în elementele centrifugale ale
spiritului. Interiorizarea lui este o fugå de via¡å.
Faza naivå în evolu¡ia istoricå a unei na¡iuni îmbinå întro surså comunå statul, dreptul ¿i
societatea. Con¿tiin¡a statalå, juridicå ¿i socialå nu se autonomizeazå. Naivitatea istoricå are ca
presupozi¡ie comunitatea. Despre socialism nu se vorbe¿te decît unde ea nu mai existå.
Dispari¡ia statului în societate, care este o idee centralå a socialismului, na putut apårea decît în
diferen¡ierile rezultate dintro devenire complexå. Risipirea ethosului comunitar a pus problema
socialistå. Omul modern nu mai ¿tie care este sîmburele såu: na¡iunea, statul, societatea sau
dreptul. Înainte vreme era måcar Dumnezeu, care topea în sine toate contradic¡iile. În dictaturå
sau socialism, el cautå o simplificare ¿i o formulå, o reducere la un principiu. Pluralismul, în
orice formå, nu este o solu¡ie pentru muritori.
Omul sa sim¡it totdeauna mai bine în epocile de naivitate. Odatå ajuns înså întrun ritm în
care cunoa¿terea sa cristalizat ca un con¡inut de culturå, el sa abandonat dramatismului acestei
forme de via¡å ¿i a acceptat riscurile ca necesitå¡i fire¿ti. Un popor î¿i savureazå, la urma
urmelor, decaden¡a sa. Cetå¡enii romani, care în viciu ¿i be¡ie asistau la ruina Imperiului din
umbra curtezanelor orientale, nu se gîndeau cu nici un regret la vremurile în care ¡î¡ele
Lupoaicei erau piatra de temelie a celui mai måre¡ imperiu.
Românii nau suferit niciodatå de prea multå naivitate. Netråind prea mult în lucruri, ci
mai mult sub ele, ei au avut perspectiva de jos; excesul de luciditate al românilor numai a¿a
poate fi explicat. El na fost fructul unei cunoa¿teri spirituale, cu priveli¿tea din înål¡ime, din
distan¡ele spiritului, ci din izolarea noastrå sub curentul vie¡ii. Luciditatea decadentå este
plantatå cu rådåcinile în aer. Orice gen de luciditate este o distan¡å de fiin¡å.
Naivitatea este un reflex paradiziac în imediat. Datele nemijlocite ale vie¡ii sînt tråite în
ele însele ¿i, chiar transfigurate în mit, ele se leagå direct de participarea sufletului. Nu trebuie
totu¿i så ne imaginåm stilul naiv al culturilor, în albastru de Fra Angelico, deoarece naivitatea
presupunînd originarul, implicå un întreg complex de izbucniri primitive ¿i bestiale. Decît,
bestialitatea este, în aceastå epocå, iresponsabilå ¿i afecteazå mai repede un caracter de
prospe¡ime. ªi apoi, etica naivitå¡ii este biologia.
Cå nam cunoscut deliciile naivitå¡ii, ca o perioadå de culturå, este o dovadå în plus cam
vegetat la marginile istoriei ¿i cå o condi¡ie unicå define¿te tragedia noastrå. ºåranul român e
mai lucid ¿i mai båtrîn suflete¿te decît ¡åranul italian sau german. Dacå biologice¿te este
superior ¡åranului francez, el are o maturitate sufleteascå de care ar trebui så ne întriståm.
ºåranul român ¿tie cam prea mult despre via¡å ¿i despre moarte, de¿i nu în¡elege nimic din
istorie. Ai crede cå cine ¿tie ce experien¡å secularå de via¡å intenså cu o tradi¡ie îndepårtatå îl
sile¿te la atîta îndoialå ¿i amåråciune. ºåranul bavarez, olandez sau elve¡ian este un sugaci fa¡å
de ¡åranul nostru. Poate cå to¡i românii nu sîntem decît ni¿te copii båtrîni. Så ne fi nåscut din
oboseala romanilor ¿i lacrimile dacilor? Nu este chiar a¿a de plåcut a mai adåuga un plus de
cunoa¿tere imensitå¡ii de luciditå¡i autohtone.
Neau lipsit condi¡iile psihologice ale naivitå¡ii. Altcum, nu neam putea plînge, cåci
indiferen¡ierea organicå a României a prezentat substratul concret pentru un gen naiv de via¡å.
Nam fost noi prea mult popor ¿i prea pu¡in na¡iune, mult mai mult societate, decît stat? Iar
din punctul de vedere al ra¡ionalitå¡ii formelor de culturå, nu reprezintå alcåtuirile noastre de
via¡å un excedent de ira¡ional?
Dar dacå neau fost interzise deliciile naivitå¡ii, nu ne mai råmîne decît så dåm intrårii
noastre con¿tiente în culturå un accent de frenezie necunoscutå României. Ar fi un lux pentru
spiritul primar al culturii noastre så divinizåm expresiile aurorale ale culturii. Noi trebuie så
avem în fa¡å finalitå¡ile esen¡iale ¿i ultime ale devenirii culturilor. Am fost prea mult popor.
Îndumnezeirea acestei realitå¡i primordiale a fost tenta¡ia permanentå a påturii noastre culte.
Astfel de excese leau cunoscut ¿i germanii, înså leau corectat totdeauna cu ipostazierea
statului. Dacå un Fichte, în timpul rena¿terii na¡ionale germane, gåsea în revenirea la popor, ca
surså de productivitate ira¡ionalå, o salvare pentru Germania ¿i o eliberare de etatism, Hegel a
substituit statul lui Dumnezeu ¿i ia scris o teodicee cum na mai cunoscut istoria nici înainte de
el, nici dupå el. Considera¡iile lui despre stat î¡i dau fioruri cosmice. Ai vrea, citindule, så
renun¡i la iluzia individualitå¡ii, tale, så te asimulezi complet în existen¡a statului, så¡i anihilezi
principiul anarhic, så¡i ui¡i cå e¿ti persoanå. Dumnezeu na devenit actual decît prin Christos:
a¿a statul, prin Hegel. A vorbi despre stat ca „infinit real“, „mers al lui Dumnezeu în lume“.
„Spiritul în ra¡ionalitatea sa absolutå“, „ideea divinå pe Påmînt“ etc. este un lucru atît de
extraordinar, încît viziunile în Dumnezeu ale Sfîntului Ioan al Crucii sau paradoxele poetice
despre divinitate ale lui Angelus Silesius îmi par simple banalitå¡i. Hegel e cel mai mare mistic
al Germaniei, fa¡å de care Kant e simplu profesor, iar Boehme ¿i Eckhart, mae¿tri în
presentimente. Dialectica lui este justificarea definitivå a ira¡ionalismului cu o mascå
ra¡ionalistå.
Hegel vorbe¿te la un moment dat despre „via¡a absolutå în popor“. Acest maximalism
organicist are un sens numai întru cît fixeazå o etapå, în nici un caz o finalitate. Så ne închipuim
o Românie în care cultul mistic al ira¡ionalului for¡elor populare ar invada întreaga ¡arå. O
stagnare generalå ar fi fatalå. Orice cult pentru o realitate deja fåcutå este cauzå de stagnare ¿i
de imobilitate. Un tradi¡ionalism consecvent nu duce la nimic, dar, mai cu seamå, nu dovede¿te
nimic. „Poporul“ este o obsesie de care trebuie så ne ferim. ªi trebuie så ne ferim cu atît mai
mult, cu cît nam fost sute de ani România, ci numai poporul românesc. În ce fel acest neam a
putut rezista atîtea secole, fårîmi¡at ¿i neexistînd politice¿te, este o problemå cåreia nui pot gåsi
un tîlc valabil. Munteni, moldoveni, ardeleni au putut conserva o substan¡å etnicå numai întru
cît nau participat direct la istorie. Este singurul merit al pasivitå¡ii, al subistoriei noastre, al
apartenen¡ei noastre la destinul mizerabil al culturilor mici. Cum Ardealul a fost tot timpul
izolat de restul românitå¡ii, dacå påråsea anonimatul ¿i lua parte activå — prin revolu¡ii ¿i
råzboaie — la istoria Europei centrale, el ar fi ie¿it, iremediabil, din orbita României poten¡iale,
a¿a cum exista ea în con¿tiin¡a tuturora. Ac¡iunea izolatå ar fi fost ineficientå. Ceea ce e
regretabil — ¿i aici e viciul de bazå al României — este cå provinciile noastre, atîta vreme, nau
cåutat o ac¡iune convergentå ¿i au amînat neîngåduit România.
Totul, în trecutul românesc, sa fåcut anonim. În zadar încerci så descoperi o realitate vie
dupå acel nimeni care ne ascunde pe to¡i. Am fost anonimi în anonimat. A¿a sînt toate stårile
preculturale, a¿a este orice subistorie. Cultura este un triumf al individua¡iei. Fiin¡a
individualå ia un caracter specific ¿i o direc¡ie proprie, separînduse de colectivitate. Epocile
culturale de mare stil au o structurå monadicå. Lumi individuale, a cåror armonie derivå
dintro comunå participare la spirit. O culturå nu atinge culmi decît în måsura în care
individualitå¡ile ei simt tenta¡ia demiurgiei. Marii creatori au ¡intit o umilire a lui Dumnezeu.
Precum marile culturi î¿i extrag avîntul din pornirea lor demiurgicå, a¿a ¿i cu marile
individualitå¡i. Orgoliul infinit este cea mai productivå salvare din mizeria condi¡iei omene¿ti.
Må gîndesc la Hegel, considerînd „momentul“ såu filozofic ca pe cel mai important din
evolu¡ia gîndirii, spiritul absolut ajungînd la perfecta autocunoa¿tere ¿i interiorizare. Hegel sa
considerat ca încoronarea ¿i culmea devenirii spiritului, iar împotriva caracterului progresiv al
oricårei dialectici, a conceput sfîr¿itul istoriei în perfec¡iunea spiritului absolut realizat de
filozofia sa.
Sau Napoleon, spunînd la Sfînta Elena, cu atît orgoliu meditativ: „Pe mine nu mau înfrînt
oamenii, ci natura. În nord frigul, în sud marea.“
Omul nu poate crea decît crezînduse centrul istoriei. Nu este aici vorba de
incon¿tien¡a oricårui burghez, care, în limitarea orizontului såu, tråie¿te ca ¿i cum el ar fi
singura realitate, ci de expansiunea spiritului care dilatå clipa pe dimensiunile ve¿niciei. Dacå
nu tråie¿ti cu sentimentul cå tot ce sa fåcut pînå la tine în vederea ta sa fåcut ¿i cå tu e¿ti o
råspîntie unicå în istorie, dacå nu sim¡i cå te cere devenirea ¿i cå momentul existen¡ei tale este
un absolut, un ce nesubstituibil ¿i unic, atunci nu vei reu¿i decît så fii un licurici în soare, o
strålucire invizibilå, o fadoare de luminå. Numai întru cît axa lumii î¡i stråpunge inima, po¡i
deveni o lume.
A¿ vrea så disparå, din sîngele acestui neam, ultimele rezerve de umilin¡å. Dacå nu vom
avea atîta tårie ¿i atît orgoliu pentru a ne reface din sîmbure existen¡a, în zadar mai facem teoria
României. Aici nu vreau så descriu mizeria istoricå a unei ¡åri, dintro curiozitate obiectivå. Nu
pot så fac ¿tiin¡å pe propriul meu destin. Dacå defectele României, constatate aici cu
pasiunea ¿i regretele unei iubiri disperate, ar fi eterne ¿i iremediabile, ¡ara aceasta nu mar
interesa deloc ¿i miar pårea stupid så scriu o carte de fapte fårå o viziune de reformå.
O criticå severå a României nu trebuie så fie compensatå înså de o utopie. Drumul
României în viitor nu este presårat cu trandafiri. O mie de ani am cålcat pe spini ¿i vom mai
cålca încå multå vreme. Limitele României le cunosc prea bine. Vrem så ¿tim totu¿i pînå unde
se poate întinde ea, atît în forma ei låuntricå, cît ¿i în afarå. A¿ vrea o Românie cu popula¡ia
Chinei ¿i destinul Fran¡ei. Dar nu vreau så fac din viitorul ¡årii o utopie… De¿i România nu
poate fi o realitate fårå acest viitor, noi trebuie så fim înså necru¡åtori ¿i cu singura noastrå
speran¡å…
Utopia este o dezertare teoreticå din fa¡a realitå¡ii. Insuficien¡a instinctului construie¿te o
altå lume, ne¡inînd seamå de ireductibilul acesteia. Dispre¡ul pe carel mårturisim cu to¡ii
pentru utopi¿ti este cum nu se poate mai firesc. Noi ¿tim ceea ce nu ¿tie un utopist: reforma
lumii nu este posibilå decît cu mijloacele ¿i datele ei. Dacå Platon ¿i Rousseau ar fi conceput
numai viziuni utopice, de mult ar fi ie¿it din circula¡ie. Dar ei au constatat prea adesea gradul
de fatal din realitate, pentru a fi fost ni¿te visåtori ordinari. Construc¡iile fantastice neau ajutat
så ne controlåm iluziile. Defectul utopiilor este cå au încercat så elimine din via¡å ceea ce are ea
mai durabil: tragedia. Omul a fåcut înså tot posibilul pentru a amîna paradisul terestru. ªi a
reu¿it peste a¿teptårile lui.
Dacå lar fi dorit cu ardoare, atunci nar fi refuzat a¿a de u¿or utopiile. Nu este vorba
numai de cele socialiste, ci de orie gen de utopie. Marxismul ¿ia fåcut un titlu de glorie din a fi
rupt cu tradi¡ia utopicå a socialismului. Poate cå socialismul numai atunci a avut farmec. Aståzi
vrea så fie o ¿tiin¡å a fericirii påmînte¿ti, construitå pe o escatologie imanentå.
Distan¡a noastrå de utopie rezultå din excesul de luciditate. Pe român la¿ putea, la urma
urmelor, crede capabil de orice, numai de utopie nu. De aceea, construc¡ia imaginarå a unei
Românii viitoare nar avea pentru noi nici un sens. ªtim cu to¡ii cå în istorie conteazå numai
faptele; idealurile sînt amågiri, necesare unei justificåri ornamentale. Un popor activ ¿i dinamic
este o mai mare realitate istoricå decît unul visåtor, care î¿i uitå de el însu¿i în idealuri. Hunii au
tulburat istoria mai mult decît indienii, de¿i to¡i hunii laolaltå nu fac cît o clipire din ochi a lui
Buddha. Iarå¿i, nu pot så trec cu vederea cå Attila este un Napoleon fa¡å de prin¡ii Indiei,
frumo¿i ¿i visåtori. Însu¿i Christos a fost un mare om politic fa¡å de Buddha, cu toate abilitå¡ile
oratorice ale acestuia. Dacå pînå aståzi propaganda electoralå a cre¿tinismului sa men¡inut în
toi…
Cine se apucå de lectura Evangheliilor cu interes politic are ce învå¡a pentru via¡a
practicå. Nimeni så nu aspire a deveni ¿ef înainte de a fi meditat politice¿te Evanghelia
Sfîntului Ioan. Schimba¡i cî¡iva termeni, înlocui¡ii cu expresii din lumea noastrå ¿i a¡i gåsit
cheia ascensiunii. Nu sa fåcut a¿a de u¿or o dictaturå douå mii de ani…
Så fie oare utopie, dacå am crede cå România ar putea så se ridice vreodatå peste nivelul
¿i fatalitatea culturilor mici? Na¿ vrea så formulez o condamnare pentru neamul meu. ªi dacå
ar exista în România un oracol, miar fi teamå sål întreb. Cinemi poate garanta cå viitorul nu
ne va rezerva surpriza unui miracol românesc? Un råspuns defavorabil la întrebarea sfî¿ietoare
nu pot så dau fårå så mi tai creanga de sub picioare. O supersti¡ie ascunså a adevårului må
opre¿te înså de la un entuziasm excesiv.
Så presupunem cå România ar produce în viitor o serie de oameni mari, de excep¡ii
remarcabile. Justificå acest fenomen o depå¿ire a condi¡iei culturilor mici? Cå råspunsul nu
poate fi decît negativ, n avem decît så ne gîndim la cazul Danemarcei sau Olandei. Danemarca
a dat na¿tere unui Kierkegaard, geniu universal, care a influen¡at esen¡ial gîndirea ultimelor
decenii. Atîtea lucruri råmîn omului stråine, dacå na petrecut cîtva timp în lectura ¿i medita¡ia
operelor lui. Dupå Nietzsche ¿i Dostoievski, secolul trecut ¿il poate reclama ca pe o a treia
mårime. Înseamnå aceasta cå existå o culturå danezå cu un stil al ei, de care så se împiedice
istoria universalå?
Franz Hals, Rembrandt, Hobbems ¿i Ruysdael au fåcut din pictura olandezå fenomenul cel
mai original al acestei ¡åri. Fårå peisajul olandez, a¿ fi în¡eles ce e vast ¿i sumbru în
melancolie? Cu Ruysdael în fa¡å, gînde¿ti tot atît de mult ca dupå lectura lui Schopenhauer.
Cine sa oprit înså prea mult cu gîndul la cultura olandezå? Culturile mesianice sînt flori rare
ale devenirii.
Så mai amintim profuziunea de genii ale Norvegiei ¿i Suediei? Neam izbit cu to¡ii de
Strindberg, de Ibsen, de Hamsun ¿i de celelalte figuri nordice. Dar în via¡a spiritului european
cultura norvegianå sau suedezå nau putut constitui nici måcar un moment istoric. Ele au fost
„mode“. Ceea ce înseamnå cå au fost acceptate cu pecetea efemerului. Înse¿i imperiile
portughez, olandez ¿i spaniol nau fost mai mult decît mode politice.
Apari¡ia izolatå a cîtorva oameni mari întro culturå de a doua mînå este deci o solu¡ie
minorå, de care nu trebuie så ne låsåm impresiona¡i. Nici måcar o pleiadå nu creeazå o culturå.
Numai prezen¡a unui geniu colectiv, care face din oamenii mari proiec¡ii, în aparen¡å,
manifesta¡ii individuale ale unui fond adînc ¿i specific de culturå, poate alcåtui o bazå de
afirmare a unei culturi. Descartes, morali¿tii francezi, enciclopedi¿tii, Revolu¡ia ¿i, pînå la un
Valéry sau Proust, toate geniile Fran¡ei participå la un fond comun, pe carel revelå în forme
diferite, dar în aceea¿i comunitate esen¡ialå. Între Pascal ¿i Barrès este mai multå afinitate decît
între ultimul ¿i un contemporan german, fie el chiar Thomas Mann. O culturå trebuie så aibå o
continuitate compuså din perioade aparent divergente, dar intime în substan¡a lor. Numai
culturile mici se remarcå prin manifeståri ¿i apari¡ii sporadice, cårora le urmeazå tåceri ¿i
goluri, inexplicabile în afara unei deficien¡e constitu¡ionale. Se spune adesea de cîte o ¡arå
råmaså la periferie: na avut oameni la înål¡imea evenimentelor. Sau cazul României: la
evenimente mici, oameni mici. Så nu uitåm cå marile culturi au dispus totdeauna de oamenii de
care au avut nevoie. Se poate spune mai mult: ei au depå¿it chiar nivelul evenimentelor ¿i au
fåcut, din plusul lor de merit, motive de nelini¿te ¿i de dinamism pentru acea na¡iune. Cezar ¿i
Napoleon au fost mai mari decît evenimentele. De aceea sau pråbu¿it amîndoi. ªi så nu¡i fie
scîrbå de ¡årile ai cåror oameni tînjesc sub evenimente! În loc så le creeze, ei tremurå cå nu le
pot în¡elege sau domina! O scîrbå cosmicå må apucå de ¡årile mediocre.
România nu trebuie så se mîngîie cå mai apare din cînd în cînd prin ea cîte un om mare.
Eminescu, condamnat a scrie întro limbå necunoscutå, na putut deveni universal; Pârvan putea
fi un Kierkegaard român, dacå nu sar fi adîncit în såpåturi ¿i ¿iar fi cultivat mai pu¡in
înål¡imile retorice ale inimii; Nicolae Iorga na fost niciodatå mai mult decît un om extraordinar.
Ia lipsit totdeauna distan¡a ¿i dispre¡ul de lume, pentru a fi un om mare.
O anumitå generozitate cu România må face så cred cå ea ar putea depå¿i cercul îngust al
culturilor mici. Acest condi¡ional define¿te condi¡ia noastrå. Cå ea nu se va putea ridica
niciodatå la nivelul ¿i semnifica¡ia culturilor mari este un fapt sigur, ce nu meritå a fi discutat.
Ceea ce poate ¿i ceea ce trebuie så devinå România este så atingå un sens istoric analog Spaniei
sau Italiei, adicå så¿i marcheze existen¡a prin glorii efemere. A a¿tepta mare lucru de la
România — ar însemna så ne condamnåm la decep¡ii continue. Nu este mai pu¡in adevårat cå
românii nau fost nici måcar ceau putut. Slabå treabå peste tot!
Ceea ce face din culturile mari fenomene atît de rare nu este numai numårul restrîns al
tipurilor posibile de culturå, ci ¿i faptul cå, în ordinea istoricå, prioritatea unui fenomen
anuleazå semnifica¡ia tuturor acelora care îi urmeazå, de acela¿i gen. Toate revolu¡iile
democratice au fost sclave Revolu¡iei franceze, iar ¡årile în care ele sau petrecut nau cî¿tigat,
din perspectiva istoriei universale, nici un titlu de glorie. Acela¿i caz se petrece ¿i cu Revolu¡ia
ruså. Toate revolu¡iile comuniste din alte ¡åri sînt umbrele ei. Mai mult, în ¡ara în care se
preparå ¿i izbucne¿te revolu¡ia, Lenin este mai adorat decît proprii ei revolu¡ionari. Acela¿i
fenomen se întîmplå ¿i în domeniul spiritului pur. Ce mai dovede¿te ra¡ionalismul în alte ¡åri
fa¡å de Descartes, senzualismul dupå englezi ¿i idealismul dupå nem¡i? Celelalte ¡åri au putut
så le perfec¡ioneze; aceste curente nu caracterizeazå decît ¡årile în care sau nåscut ca expresie
originalå. De aici derivå primejdia pentru orice ¡arå care vrea så se afirme; ea riscå så umble
pe cåi båtute, cu iluzia personalitå¡ii proprii, în¿elînduse amarnic în chemarea ei.
Toate culturile mici apucå pe cåi båtute. ªi cele mari au anumite cadre de evolu¡ie, care
derivå din structura culturii ca atare, din condi¡iile ei morfologice. În tiparele lor formale, ele
toarnå înså con¡inuturi specifice. Egiptul ca ¿i Fran¡a au trecut prin perioade asemånåtoare ¿i au
consumat o logicå a culturii similarå; prin con¡inut, ele î¿i capåtå o excelen¡å diferen¡ialå.
Culturile mici nu cunosc logica stringentå a evolu¡iei, fiindcå nu trec prin toate perioadele
ce alcåtuiesc perfec¡iunea istoricå a marilor culturi. Ele nu sînt nici capabile så producå o serie
de con¡inuturi unice ¿i universale, încît bat ¿ontorog urmele celor mari. Dau na¿tere ¿i ele, din
cînd în cînd, la cîte o revolu¡ie localå, fac gesturi fårå ecou, cresc ¿i se distrug fårå amploare,
mor fårå så întristeze pe cineva.
România se va salva de la aceastå mizerie, ea înså nu va putea scåpa niciodatå de
echivocul culturilor intermediare, ci va råmîne indeciså, la zona de mijloc între culturile mari ¿i
cele mici. O Spanie a sud estului Europei, fårå ardoarea ¿i farmecul ei romantic, dar cu acela¿i
nivel istoric. ªi fårå un Cervantes, care så ne descrie un Don Quijote al amåråciunilor noastre…
III
România ¿ia dat seama de ea înså¿i numai în secolul trecut, ¿i nu în începuturile lui. Cå
înainte vreme au ¿tiut cî¡iva cå sînt români este evident ¿i nesemnificativ. O simplå stabilire de
identitate, fårå nici un plus dinamic. Dar, chiar de ar fi ¿tiut, popoarele oprimate nu¿i pot
valorifica autocon¿tiin¡a, pe care o refuzå ca o incomoditate. Ridicarea la autocon¿tin¡å în
devenirea noastrå na¡ionalå a pus în discu¡ie o serie de probleme mai mult sau mai pu¡in inutile.
Ele nu dovedesc nimic, dar sînt de naturå a releva inconsisten¡a ¿i lipsa de direc¡ie internå a
culturii noastre. Toate se ramificå din teoria fondului ¿i a formei: orientarea spre Occident sau
Orient,spre ora¿ sau spre sat, spre liberalism sau reac¡ionarism, spre progresism sau
tradi¡ionalism etc.… Sa creat astfel în teoria culturii române¿ti un sistem de alternative, steril
¿i iritant, justificat cu prea multe idei, dar cu nici un argument decisiv. Trebuie recunoscut cå
polemica sa nåscut din sînul na¡ionali¿tilor, care suferind de obsesia specificului românesc au
uitat de România. De altfel, na¡ionalismul românesc a fost aproape totdeauna reac¡ionar, adicå
na iubit niciodatå România în sensul ei ideal ¿i în finalitatea ei ultimå. În loc så¿i fi pus
întrebarea: ce trebuie så devinå România, ei nu sau întrebat decît: ce trebuie så råmînå.
Orice na¡ionalism care, de dragul constan¡elor unui popor, renun¡å la cåile moderne de lansare
în lume rateazå sensul unui neam, vrînd sål salveze.
Fondul nostru? Desigur, multe lucruri bune, dar în sînul lor o ranå. Fondului acestuia
datoråm absen¡a noastrå de atîta timp. Absolutizarea lui este o operå reac¡ionarå. Dacå neam fi
abandonat lui, eram ¿i aståzi una dintre ultimele ¡åri ale lumii. Viziunea reac¡ionarå nu în¡elege
paradoxul istoric al culturilor mici ¿i care consistå în faptul cå ele nu pot så refacå etapele de
evolu¡ie ale culturilor mari, ci trebuie så se integreze unui ritm, fårå continuitate ¿i fårå tradi¡ie.
De am fi råmas consecven¡i fondului nostru, aståzi ar trebui så creåm epopei ¿i mituri eroice,
iar pe Proust sål a¿teptåm cîteva secole, pentru al citi ¿i al în¡elege „organic“. În definitiv,
cine este de vinå dacå neam descoperit prea tîrziu? ªi cu ce a gre¿it Europa, dacå am
descoperito atît de tîrziu? Problema fondului ¿i a formei a fost puså de reac¡iunea noastrå la
descoperirea tardivå a Occidentului. Dupå „evolu¡ia fireascå“ a organicismului, ¿i aståzi ne
învåluiam în pravile, în cronici, ¿i aståzi eram preistorie. Este o notå bunå pentru adaptabilitatea
¿i spiritul de orientare al nostru cå am putut såri din preistoria tuturor secolelor noastre de
întuneric în ritmul problemelor — dacå nu al realitå¡ilor — universale. România este fructul
unei pasiuni moderniste. Fårå prejudecå¡ile reformatoare ale liberalismului românesc, andante
le devenirii noastre devenea funebru. Ceea ce în Apus era revolu¡ie, la noi era modernism.
Deosebirea este semnificativå. Cåci, pe cînd o revolu¡ie se na¿te dinlåuntru, o råsturnare
modernistå se întîmplå din afarå. Occidentul na fåcut „revolu¡ionari“. Lucrul acesta nu este
totu¿i atît de întriståtor. Important este gradul în care am fost electriza¡i ¿i scutura¡i de
cutremurul dezlån¡uit de contactul dintre fiin¡a noastrå ¿i Europa, Rusia, de la Petru cel Mare
pînå la Lenin, nea fåcut decît så¿i individualizeze fiin¡a prin reac¡iuni fa¡å de Occident. Ea na
descoperit efectiv Europa decît în începuturile veacului trecut. Filozofia germanå romanticå ¿i
ideile revolu¡ionare franceze au alimentat o vibra¡ie, care a devenit spirit revolu¡ionar ¿i apoi
revolu¡ie.
Reac¡iunea României fa¡å de Europa este unul din fenomenele cele mai îmbucuråtoare ale
vie¡ii noastre. Frenezia imita¡iei, care a dominat tot secolul al XIXlea, î¿i are rådåcini atît de
adînci, cå sînt nemîngîiat de a fi råmas atît de neîn¡eleaså lui Eminescu, care a priceput cum
nimeni o Românie intemporalå, pentru a o refuza în contingen¡ele ei.
Dacå secolul trecut nu era dominat de o sete oarbå de imita¡ie, de supersti¡ia modei, a
arderii etapelor, a „ajungerii“ celorlalte neamuri, am fi råmas poporul obscur ¿i lamentabil care
a în¡eles universul prin doinå ¿i chiuituri. Voin¡a înså de a avea totul deodatå, de a te pune în
rînd cu lumea, exprimå o sete de istorie la un popor care na tråit, o dorin¡å arzåtoare de a¿i
umple golurile cu o iu¡ealå maximå, de a se împlini prin salt. Dacå românii ar fi gustat cît de
pu¡in — în trecutul lor — din fructul istoriei, care lea fost interzis printrun blestem satanic,
rezerva în imita¡ie lua caracter de reprobare sau de distan¡å stilizatå. Cum totul lea fost oprit,
renåscu¡i la via¡å au vrut så cucereascå totul. Frenezia imita¡iei, în acest caz, are un caracter de
imperialism vital, este o dovadå a unei sete adînci de via¡å. Cå a îmbrå¡i¿at atîtea lucruri pe care
nu lea priceput, cå a înmagazinat artificial, cå na putut asimila tot ce a voit så cuprindå — ce
importan¡å au toate acestea? În fenomenul culturii române¿ti, aceastå înflåcårare e admirabilå.
Se spune: forme ¿i numai forme. Dar puteau så împrumute numai umbre! Nu aceasta e
problema. Cåci nu intereseazå în ascensiunea ¿i aurora unei culturi con¡inutul ei cît ritmul.
Frenezia imita¡iei a dat ¡årii un ritm pe care în zadar îl vom cåuta în „fondul“ ei de o mie de ani.
În setea ei de a imita, ¡ara ¿ia sim¡it instinctiv golurile. Dacå selec¡iona valorile occidentale
dupå un criticism sever, nu realiza caricaturi mai pu¡in minore ¿i î¿i rata, în plus, elanul.
Paradoxul nostru istoric nea obligat la aceastå maimu¡årealå, dacå nu fecundå, extrem de
revelatoare. Am imitat gesturi, sisteme, ideologii, organiza¡ii, de la haina de fiecare zi pînå la
specula¡ii metafizice. Obsesia Occidentului a fost marea noastrå fericire. Påcatele liberalismului
românesc sînt råscumpårate îndeajuns de furia modernistå, care a lansat România artificial în
lume, pentru ca viitorul so poatå integra substan¡ial. Dacå „fondul“ nostru era atît de dinamic
¿i cu o direc¡ie determinatå, el trebuia så asimileze specific valorile stråine ¿i så le dea altå
configura¡ie decît caricatura. Prezen¡a lui atenuatå nu justificå deloc refuzul modernismului. O
revolu¡ie, cît de proastå, este mai bunå decît o pasivitate ru¿inoaså. Cine vrea o Românie
puternicå ¿i modernå, o na¡iune în drum spre putere, trebuie så recunoascå „formelor“ un
dinamism pe care nul vom gåsi niciodatå în acel fond. „Junimea“, cu teoria ei reac¡ionarå a
culturii române¿ti, reprezintå o viziune profesoralå a României. Cînd compari elanul incon¿tient
¿i reformator al lui Eliade Rådulescu, ce sa „compromis“ cu atîta zel pe toate terenurile,
imitînd ¿i inventînd, îndemnînd ¿i construind, — cu luciditatea rece, distantå ¿i paralizantå a lui
Titu Maiorescu, atunci e¿ti obligat a recunoa¿te cå primul este o piatrå unghiularå a României,
pe cînd ultimul un profesor mare ¿i onorabil, pe care memoria na¡ionalå îl va înregistra, cu
timpul, tot mai înspre periferie. Începuturile unei culturi, ca ¿i amurgurile, se desfatå întrun
haos pe care nu trebuie sål dispre¡uim, fiindcå efervescen¡a lui se purificå în epocile ei clasice.
Eforturile stupide ¿i absurde, ininteligibile, ale lui EliadeRådulescu, schimbarea limbii ¿i
filozofia îndoielnicå, multilateralitatea confuzå ¿i engrosismul lui cultural sînt de o mie de ori
mai semnificative pentru destinul nostru decît toate junimismele, såmånåtorismele ¿i alte isme
retrograde.
Cum tot ce sa creat la noi, cu excep¡ia lui Eminescu, se insereazå, cu mici nuan¡e, întro
echivalen¡å calitativå, pentru întreg trecutul nostru cultural, trebuie så ne orientåm mai pu¡in cu
criteriul calitå¡ii, cît cu acela al cuprinderii multiple ¿i al valorii simbolice a unui efort, pentru
stadiul ¿i structura culturii noastre. Sînt interesante, în acest sens, numai personalitå¡ile care
oglindesc situa¡ia dramaticå a României. Un Bålcescu, de¿i paseist, reprezintå, prin soarta ¿i
gîndul lui pasionat, mai mult decît to¡i ideologii no¿tri patriotici.
Fårå forme, adicå fårå Europa (minus substan¡a ei), toatå România nar fi decît o sumå de
presim¡iri de culturå. Ele au actualizat ¿i au pus în mi¿care atîtea energii nebånuite, încît mersul
nostru — oricît de exterior ¿i de superficial — în ultimele decenii råscumpårå ceva din
somnolen¡a atîtor secole. Formele occidentale, ¿i nu fondul oriental, au fost salvarea noastrå.
A¿eza¡i la periferia Europei, în cel mai mizerabil climat spiritual, nici Orient ¿i departe de
Occident, singura ie¿ire au fost ochii îndrepta¡i spre apus, vreau så spun, spre råsåritul nostru.
Este greu de conceput ¿i greu de în¡eles cum au existat unii ideologi care au gåsit o originalitate
valabilå a¿azisului Orient al nostru. Nu sa putut observa cå sudestul Europei are o tradi¡ie
spiritualå dintre cele mai nesemnificative? Apar¡inerea noastrå exterioarå ¿i geograficå la lumea
sudest europeanå a fost unul dintre cele mai mari blesteme. Cerc de culturå de Asie Micå,
ereditå¡i turce¿ti ¿i grece¿ti în moravuri, agonie de culturå bizantinå, incapabilå så ne vitalizeze
spiritul, toate alcåtuiesc componente ale acestui blestem balcanic, de care va trebui så ne
elibereze viitorul. Orientarea spre Orient? Da, acesta este påcatul nostru, acesta este plaga
noastrå secularå. Cåci nu este vorba de spiritualitatea specific orientalå, cu care navem nici o
afinitate, ci de scursorile micasiatice ¿i de acest centru de periferii spirituale, numit Balcan,
unde råbufne¿te doar ecoul marilor respira¡ii spirituale. România trebuie så se degajeze de toate
lan¡urile ereditå¡ii sudestice. Exploatîndu¿i disponibilitå¡ile de modernism, ea se va salva rînd
pe rînd exterior, pentru ca mai tîrziu så¿i închege un sîmbure låuntric.
Ce am putea noi învå¡a de la tradi¡ia obscurå a acestui col¡ de lume? Biete popoare care
sau fråmîntat så ajungå ceva, ca în urmå så nu realizeze nimic! Imperialismul otoman este o
ru¿ine a istoriei, este reversul negativ al spiritului. O ¡arå care a cucerit atîta pentru a nu låsa în
urma ei decît pustiu ¿i întuneric. Puterea imbecilå a Turciei este responsabilå, în fa¡a unui
tribunal al istoriei, de obscuritatea acestei regiuni umane. Nimeni nu ne va putea mîngîia de a fi
fost sili¡i atîta vreme så luptåm ¿i så ne apåråm de un popor atît de slab dotat, care a reu¿it så
lase în Europa numai o dîrå de fum. Cea mai tristå ¿i mai mizerabilå amintire a poporului
român sînt turcii. Ei au turnat peste amarul nostru toatå doza de imbecilitate de care a fost
capabil cel mai steril imperialism din cîte a cunoscut istoria. Cå turcii au trecut Dunårea, este o
patå ne¿tearså pentru noi ¿i, desigur, ¿i pentru Europa. Ei nau adus nici o idee, nici un freamåt,
nici o pulsa¡ie nouå. Nu trebuie så ne mai gîndim la trecutul nostru. Cå, atîtea secole,
Constantinopolul a fost punctul ideal al vie¡ii noastre, må îngrozesc de tot ceea ce poate
imagina o disperare retrospectivå.Cultura bizantinå na fost decît un vål negru, care nea ascuns
lumina, un doliu sinistru al mizeriei noastre na¡ionale.
Lipsa de spirit politic de mare anvergurå este caracteristicå acestui „Orient“, pe care ura
trebuie sål distrugå în noi cu sistem. Cum o så învå¡åm de la astfel de neamuri cum se face o
na¡iune! Devenirea lumii occidentale trebuie så ne fie singura preocupare. Tot ce este oriental
este „apolitic“. Supersti¡ia istoriei ne fixeazå Occidentul în centrul aten¡iei noastre. România
nare de învå¡at decît de la na¡iunile care gîndesc politic. A¿ muri de triste¡e dacå România —
printro perversiune a soartei — ar rena¿te în viitor cultura bizantinå. Un singur ¡ipåt din
Revolu¡ia francezå este pentru noi un îndemn infinit mai mare decît toatå spiritualitatea
bizantinå laolaltå. Cåci dacå nu vom învå¡a nimic din elanurile nemåsurate ale na¡iunilor mari,
atunci nu ne mai råmîne decît så ne îngropåm sufletul între zidurile afumate ale bisericilor
noastre ¿i så ne stingem în suspine la picioarele acelor sfin¡i idio¡i, car au ¡inut acestui popor de
urît toatå vremea trecutului såu de¿ert.
Nenorocirea noastrå ¡ine de condi¡ia de via¡å a popoarelor agrare. Ritmul lor lent ar fi o
fericire, dacå nar exista evolu¡ia încordatå a ¡årilor industriale. De o parte satul ¿i de altå parte
ora¿ul.
Entuziasmul pentru sat este nota comunå a intelectualilor no¿tri de totdeauna, este nota lor
proastå. Cåci dacå ei ar fi avut cît de pu¡in spirit politic, ar fi în¡eles cå satul nu reprezintå
absolut nici o func¡ie dinamicå, iar pentru accesul la mare putere este dea dreptul o piedicå.
Satul este substructura ¿i baza biologicå a unei na¡iuni; el nu este înså purtåtorul ¿i motorul ei.
Un an din via¡a unui ora¿ modern este mai plin ¿i mai activ decît o sutå din via¡a unui sat. ªi nu
numai din cauza marelui numår al popula¡iei, ci ¿i din felul de via¡å al ora¿ului, care î¿i
accelereazå ritmul din substan¡a lui internå. Ora¿ul ¿i industrializarea trebuie så fie douå
obsesii ale unui popor în ridicare.
Cine colindå satele noastre nu se poate så nu le considere ilustrative pentru soarta
româneascå. Fie ele sate de munte — ¿i atunci casele înghesuite se sprijinå ¿i se reazemå unele
pe altele, scunde ¿i turtite ca de o fricå secularå, cu uli¡e monotone care plimbå truda oamenilor
¿i cu ferestre mici ¿i închise ca inima ¡åranilor, incon¿tien¡i din mizerie —, fie ele sate de ¿es,
cu case råsfirate ¿i cur¡i fårå garduri, reliefînd prin depårtårile lor ¿i mai bine un de¿ert
råspîndit în suflete, cu vînturi învolburînd praful prin stråzi ¿i cur¡i, asimilînd totul unei
atmosfere de inutilitate ¿i de påråsire, — în amîndouå felurile, satul românesc oferå, ca ¿i cutele
¡åranului, o tristå verificare a existen¡ei noastre de pînå acum. Satul este suspendare istoricå;
inactualitate substan¡ialå. O a¿ezare care se diferen¡iazå numai gradual de realitå¡ile cosmice ¿i
nu cunoa¿te timpul decît din auzite. Dacå istoria este o chestiune de ritm, atunci satul este
nega¡ia ei.
Vai de ¡ara împînzitå numai de sate! Scutitå de mari conflicte sociale ¿i stråinå de
problemele dureroase ale vie¡ii moderne, ea nu cunoa¿te, în schimb, nimic din deliciile
måre¡iei, ale for¡ei organizate, ale ofensivei nåpraznice. Ora¿ul este istorie de fiecare clipå; de
aceea numårul ora¿elor, agravînd problemele unei na¡iuni, o saltå totu¿i la un nivel inaccesibil
¡årilor agrare. Mobilitatea ¿i trepida¡ia pun via¡a încontinuu în fa¡a a noi întrebåri ¿i a noi
solu¡ii. Ultimul orå¿ean ¿tie mai mult decît un primar de ¡arå. Cunoa¿terea a apårut între
zidurile cetå¡ii. Satul sa mul¡umit totdeauna cu sufletul...
Avîntul industrial a dezvoltat în na¡iunile moderne o complexitate de forme noi,
multiplicate propor¡ional febrei de industrializare. Cine måsoarå ce a fost Germania înainte de
procesul ei de industrializare, început pe la 1830, în timpul realizårii Uniunii vamale, ¿i ce a
devenit în urmå — este obligat så recunoascå un salt, care a ridicat o na¡iune pe toate planurile.
Råzboaiele napoleoniene îi dåduserå con¿tiin¡a politicå ¿i na¡ionalå; industrializarea
vertiginoaså, bazele materiale ale puterii. De la 20 milioane de locuitori, în cîteva decenii se
ridicå la 50, pentru ca popula¡ia så creascå întro mare numericå, ce legitimeazå aritmetic
imperialismul. Sînt aståzi în lume 110 milioane de nem¡i, care î¿i simt chemarea ca o fatalitate.
Este un fapt universal controlabil: progresul în industrializare spore¿te numårul popula¡iei.
Chiar dacå acest spor se întîmplå în primele faze, el este atît de cople¿itor, încît limita sta¡ionarå
la care se fixeazå nu poate fi conceputå ca o stagnare. De ce în primele faze cre¿terea popula¡iei
este atît de evidentå? Exodul rural creeazå golul la sate ¿i prin aceasta, o primenire. Afluxul la
ora¿e dezintegreazå satul din mersul lui firesc. În existen¡a lui teluricå, el se men¡ine secole
dea rîndul în acelea¿i forme ¿i insensibile modificåri, la acela¿i nivel numeric. Golurile
nåscute prin asaltul ora¿elor, provocat de industrie, trebuie umplute. ªi astfel, se na¿te la sate o
primenire ¿i o rena¿tere biologicå. În plus, muncitorimea neatinså de ¿omaj a dat exemple de
prolificitate.
Culturile populare, rezemate pe popoare agrare, în fa¡a anvergurii culturilor moderne,
rezemate pe na¡iuni industriale, sînt dezarmate atît spiritual, cît ¿i material. De o parte ¡åranul
¿i satul, de cealaltå muncitorul ¿i ora¿ul. O lume închiså în sine; o lume deschiså spre tot.
Toate ¡årile au sate ¿i ¡årani; dar nu în toate ele marcheazå stilul. În fa¡a echilibrului plat
al ¡årilor agricole, se ridicå destinul gigantic al ¡årilor industriale. Acestea din urmå tind så
înghitå întîile; muncitorul va învinge ¡åranul. Numai o na¡iune industrialå mai poate vorbi de
råzboi. Valoarea militarå a unei ¡åri este direct propor¡ionalå gradului de industrializare.
Popoarele agrare mai pot fi doar… militariste. Germania a rezistat lumii în primul rînd prin
for¡a ei industrialå ¿i numai în al doilea rînd, prin eroism. În råzboaiele viitoare, eroismul va fi
apanajul popoarelor slabe…
Industria este condi¡ia indispensabilå a unei mari puteri. Dacå Anglia ¿i Germania au
luato Fran¡ei înainte, în afarå de motivele ¡inînd de soarta låuntricå a culturilor, inferioritatea
industrialå fa¡å de celelalte puteri este un determinant al stagnårii franceze. Îi lipse¿te Fran¡ei,
în plus, ¿i con¿tiin¡a industrialå, pe care o are dezvoltatå, îndeosebi, Germania ¿i, recent, Rusia.
Este un merit definitiv al Revolu¡iei ruse¿ti de a fi creat în ¡ara cea mai reac¡ionarå, pe ruinele
celei mai sinistre autocra¡ii, o con¿tiin¡å industrialå cum, în nota ei misticå, na mai cunoscut
istoria. Lenin, care a fost un pasionat ¿i fervent al industrializårii, dorind pînå la manie
electrificarea Rusiei, a în¡eles, cum nici un revolu¡ionar, condi¡iile accesului la putere al unei
na¡iuni. ªi, pentru ca Rusia så devinå o mare putere, Lenin a fåcut mai mult decît to¡i
reprezentan¡ii sfintei ¿i tristei Rusii, minus Petru cel Mare. Acela care crede cå pricepe
problemele viitorului României, fårå så fi studiat cu simpatie antecedentele ¿i realizårile
revolu¡iei ruse, este prada unei mari iluzii. Nu este vorba de a imita ideologia ¿i metodele. Cåci
sistemul care aîntårit Rusia near putea fi fatal, deoarece lipsa noastrå de con¿tiin¡å mesianicå
near dizolva complet în universalismul bol¿evic. România na avut con¿tiin¡a misiunii ei în
lume, pentru a se putea împlini cît de pu¡in printro revolu¡ie de mesianism social ¿i universal.
Revolu¡ia ruså este experien¡a cea mai bogatå de la Revolu¡ia francezå. O Românie viitoare,
care na învå¡at nimic din „cazul“ rusesc, nu poate fi decît o construc¡ie fictivå. Na¡iunile mari
fac revolu¡iile ca så scuteascå pe cele mici de suferin¡å. Revolu¡ia francezå a „salvat“
aristocra¡iile altor ¡åri, acceptîndu¿i moartea de la sine, precum Revolu¡ia ruså a cru¡at via¡a
tuturor burgheziilor, condamnîndule la o agonie voluntarå, fårå sînge. Toate revolu¡iile care se
nasc în umbra unei mari revolu¡ii sînt „ra¡ionale“. Clasa dominantå renun¡å treptat. Orice
postrevolu¡ie este compromi¡åtoare; se face prin convingere. Burgheziile lumii ar trebui så fie
recunoscåtoare Rusiei, fiindcå ea lea învå¡at så moarå la timp.
Fenomenul japonez nu este mai pu¡in ilustrativ pentru progresele inerente industrializårii.
Dintro ¡arå veleitarå, gra¡ie industrializårii vertiginoase ¿i voin¡ei organizate de a deveni mare
putere, Japonia a cåpåtat o mare proeminen¡å în lume, pe care numai cele cîteva puteri de
primul rang o cunosc. Soarta Asiei ¿i echilibrul european depind de imperialismul nipon. Un
popor insular, suprapopulat ¿i îndesat pe un spa¡iu mult prea redus, reprezintå cu cele cîteva
zeci de milioane de locuitori o realitate politicå mult superioarå celor 400 de milioane de
chinezi. India este nulå ca destin politic fa¡å de Japonia; tot a¿a, popoarele africane. Ideea
japonezå a orientalizårii lumii prin for¡å este echivalentul estic al ideilor imperialiste
occidentale. Japonia a învå¡at din Occident metodele ¿i justificårile teoretice; dar a avut în ea
înså¿i substan¡a unei mari na¡iuni. οi poate închipui cineva delirul de grandoare (så ne gîndim
la ideile generalului Araki) al unei na¡iuni care, pe un spa¡iu infim, prive¿te cu sete de dominare
Pacificul, cu adversitate Statele Unite ¿i Rusia, care dispre¡uie¿te toate celelalte state ¿i se
mårturise¿te colectiv ideii imperialiste? Oricît sar baza industrializarea japonezå pe o muncå
prost plåtitå ¿i pe exploatare, viciul injusti¡iei sociale ¿i economice se mai poate repara, fie prin
schimbarea sistemului, fie prin realizarea politicii de cuceriri, pe cînt efortul de integrare în
ritmul marilor puteri este mai dificil, deoarece mårirea na¡ionalå nu este un refren istoric, ci o
irup¡ie rarå. Împotriva acelora care ar sus¡ine cå industrializarea råpe¿te unui popor caracterul
lui specific, trebuie opus cazul extrem de semnificativ al Japoniei, care totdeauna a reprezentat
o culturå a gra¡iei, continuatå în acelea¿i nuan¡e în faza ei actualå de evolu¡ie. Este, în tot
cazul, reconfortant — pentru cine crede în întorsåturi ¿i salturi istorice — exemplul unei ¡åri pe
care Occidentul o descoperise îmbåtatå de parfum de flori ¿i pierdutå în polite¡e ¿i intimitate,
pentru ca aståzi så le asocieze spiritul celui mai excesiv modernism, devenind în cîteva decenii
Prusia Orientului. Industrializarea, cu consecin¡a ei, suprapopula¡ia, a creat o adevåratå
råspîntie a devenirii na¡iunilor.
În fa¡a ¡åranului se ridicå muncitorul, fiin¡å acosmicå fårå så fie spiritualå, dar avînd o
con¿tiin¡å a valorii ¿i a sensului såu ca nici o altå claså din trecut. Apari¡ia muncitorului, ca un
nou tip de umanitate, determinå fizionomia socialå a lumii moderne. Pe cînd ¡åranul, înfundat
în sate, se sim¡ea la periferia vie¡ii, muncitorul modern se tråie¿te în centrul ei ¿i ridicå
preten¡iile justificate de aceastå integrare. Lupta împotria opresiunii, exploatårii, oligarhiei nu
se då în numele unor revendicåri minore, ci pentru o sete de justi¡ie socialå ¿i o dorin¡å de
libertate care îi va asigura inevitabil succesul. În istorie, exploata¡ii triumfå întîi prin prestigiul
lor biologic, pentru ca apoi så¿i caute ra¡iunile spirituale ale victoriei.
ººårånimea nu mai poate fi decît rezerva biologicå a unei na¡iuni, o simplå surså de
alimentare. A crede cå, în formele viitoare de culturå, ea ar putea så se realizeze original ¿i
valabil este, mai mult decît o iluzie, o ignoran¡å. Satul na fost istorie decît în formele primitive
de via¡å, care exclud istoria propriuziså. În numele ¡årånimii se mai poate lupta numai pentru
dreptate, dar este imposibil a construi o viziune mesianicå pe realitå¡ile ei suflete¿ti. Cu cît se
diferen¡iazå mai mult o na¡iune, cu atît ¡årånimea devine mai mult un suport, dar nu un centru
dinamic. Urbanizarea satelor est singurul mijloc de a pune ¡årånimea în circula¡ie. Cåzutå în
desuetudine, din lipsa unei con¿tiin¡e politice ¿i a unei orientåri moderne, ea trebuie aduså cît
mai mult în ritmul general ¿i trepidant al vie¡ii.
Muncitorul modern este o amenin¡are continuå ¿i prin aceasta un element politic de primå
ordine. Cine mai crede cå se poate construi o na¡iune, fårå så fi rezolvat problema muncitorimii,
se în¿alå amarnic sau este un reac¡ionar incon¿tient. Proletariatul modern a cåzut pradå unei
sterile supersti¡ii interna¡ionale. Dezintegrarea din na¡iune este påcatul lui ideologic. Cum
na¡iunile sînt forme constitutive ale vie¡ii istorice, el nu¿i poate realiza accesul la putere ¿i
primatul decît prin na¡iune. Interna¡ionalist prin aspira¡ii, el nu se poate împlini totu¿i decît
na¡ional. Integrarea proletariatului în na¡iune este una din cele mai grave probleme ale
prezentului ¿i viitorului. O na¡iune care nu poate realiza acest lucru este condamnatå la
conflicte fårå ie¿ire. Visul unei colectivitå¡i universale, pe carel mîngîie muncitorimea din
toate col¡urile lumii, este, din påcate, irealizabil, avînd împotriva lui tot ce în istorie este dramå
¿i irezolvabil. Muncitorimea, dacå nu poate fi integratå con¿tient întro na¡iune, poate fi fåcutå
så uite na¡iunea. Cum? Dînduise perfecte condi¡iuni de via¡å, aruncîndo pe linia moartå a
fericirii. Ofensiva proletariatului poate fi diminuatå de acel ce nu iube¿te încordårile ¿i
råsturnårile devenirii, printro irepro¿abilå asisten¡å socialå, printro solicitudine insistentå ¿i
prin eliminarea ra¡ionalå a ¿omajului. Mizeria muncitorimii îi justificå voin¡a de putere ¿i îi då
un cinism al luptei inegalabil. În numele mizeriei totul este permis. Aceastå banalitate
teoreticå ¿i aceastå sfî¿iere practicå au în¡eleso bine muncitorii ¿i ¿iau creat un orgoliu de
claså, care va întoarce odatå lumea pe dos. ºåranul, dacå nu este totdeauna reac¡ionar, este, prin
fire, antirevolu¡ionar. Preferå comoditå¡ile mizeriei dramatismului luptei revolu¡ionare. Astfel
se explicå de ce, nåscut deodatå cu istoria, a ob¡inut mai pu¡in, în existen¡a lui milenarå, decît
proletariatul întrun secol de luptå. Spiritul revolu¡ionar determinå råspîntiile istorice. Fårå
revolu¡ii, istoria este devenire inertå, fadoare ¿i fåga¿.
Muncitorimea a creat o culturå a maselor, cu caractere noi ¿i fizionomie proprie.
În locul comunitå¡ii organice, cristalizatå substan¡ial, pe care neo oferå existen¡a staticå a
formelor primare sau aurorale de culturå, se înal¡å dinamismul ¿i mobilitatea formelor derivate,
superstructurale, complexe, fiindcå încoroneazå sau amurgesc procese de culturå. Comunitatea
este expresia directå ¿i originarå a unei existen¡e na¡ionale, este leagånul sufletului na¡ional, în
deosebire de existen¡a de mase, caracterizatå de predominarea elementului social ¿i numai în nu
¿tiu al cîtelea rînd, na¡ional.
Conceptul modern al masei vede în aceasta un grup a cårui solidaritate se bazeazå
exclusiv pe interese. Istoria, care este substan¡a unei na¡iuni, precum for¡a este substan¡a
istoriei, nu joacå un rol în cultura universalistå a maselor. Marxismul, care a pus în secolul
trecut mai complex ¿i mai grav problema maselor, este ce e drept un istoricism (dupå cum au
aråtat Scheler ¿i Troeltsch), dar unul metodologic, în¡elegînd istoria func¡ional, iar nu organic.
Nu este revelator cå afirmarea maselor în istorie este, în fond, o desolidarizare de istorie? Mase
au existat totdeauna; dar na existat totdeauna con¿tiin¡a maselor. Meritul revolu¡iilor na
consistat în a le fi ameliorat condi¡ia exterioarå ¿i materialå, ci în a fi fost progresul cel mai
rapid ¿i mai efectiv în con¿tiin¡å. Revolu¡ia este suprema con¿tiin¡å a maselor. Cu adevårat: ele
sînt numai în revolu¡ie ¿i prin revolu¡ie. Restul este abandonare, iner¡ie, imens numeric. Cine
spune maså în¡elege atomizare, iar cinei delimiteazå conceptul modern nui poate îndepårta
reprezentarea mul¡imii, al cårei orgoliu pleacå din numår ¿i a cårei con¿tiin¡å din amenin¡are.
Imensul cantitativ, gingantismul numeric, amplificînduse în con¿tiin¡a individualå ca o
fatalitate, face din fiecare reprezentant, din fiecare individ apar¡inåtor mul¡imii, o fatalitate
particularå, o amenin¡are individualå… Mi¿carea maselor moderne ¿i dinamismul lor compact
au ceva halucinant în explozia lor subteranå. Cînd ele vor ajunge la con¿tiin¡a lor deplinå,
dilatate de orgoliul lor numeric, vor cutremura candoarea devenirii. Cultura maselor este un
nou tip de istorie.
O comunitate presupune un geniu colectiv, o convergen¡å cu justificare istoricå ¿i un gen
de solidaritate ira¡ionalå, care cî¿tigå în adîncime cu cît exclude mai mult interesele.
Comunitatea este o formå auroralå a culturii. În ea ¿i mai cu seamå prin ea este individul.
Întro comunitate, con¿tiin¡a nu înseamnå niciodatå con¿tin¡a individului, ci a comunitå¡ii. De
aceea, viziunea organicistå a istoriei considerå individualismul modern ca o formå de cådere.
Popoarele ¿iau început via¡a în comunitate; decaden¡a lor nu poate însemna decît emanciparea
din ea. Diferen¡ierea progresivå pe toate planurile le îndepårteazå de la sîmburele lor ¿i,
abstractizînd ceea ce este suflet ¿i destin, le îndrumå spre spirit ¿i inteligen¡å. Nu se poate
concepe comunitate fårå prospe¡ime biologicå. De aceea, ethosul comunitar se compromite în
maturitatea biologicå a unui popor. Perioada goticå a lumii moderne, caracteristicå ¡årilor
germanice, iar dintre cele romanice, în special Fran¡ei, a fost aceea care, reprezentînd o
primåvarå de culturå, sa realizat natural ¿i incomparabil în comunitate. A trebuit så se consume
un întreg proces de via¡å istoricå, pentru ca formele så devinå labile, valorile så se disocieze,
indivizii så se dezintegreze. Fårîmi¡area în in¿i, solidari numai prin interes ¿i prin presiunea
numårului, dar care laolaltå reprezintå o adevåratå avalan¿å, a creat fenomenul modern al
maselor, fenomen care na fost stråin nici lumii antice, în faza ei crepuscularå, ¿i care
caracterizeazå orice culturå în faza ei de dezagregare. Apari¡ia masei, ca fenomen predominant
¿i bine definit, determinå ¿i descoperå un moment specific ¿i capital în procesul unei culturi.
Geniul colectiv al unui popor, din valoare interioarå ¿i insesizabilå, se degradeazå, în aspectul
cantitativ al maselor, întro inexorabilå realitate numericå. Drumul de la comunitate la maså
este o degradare; dar el nu este prin aceasta mai pu¡in grandios ¿i fatal.
Este iarå¿i o mare deficien¡å de perspectivå ¿i de în¡elegere istoricå în a deplînge un astfel
de fenomen sau în a te pierde în considera¡ii reac¡ionare. Organicismul excesiv duce la o
morfologie rigidå ¿i, vrînd så punå prea mult accentul pe continuitate, el separå istoria în
structuri statice, în organisme închise.
Atît individualismul, cît ¿i colectivismul au contribuit la na¿terea fenomenului de maså.
Individualismul, exagerînd individului con¿tiin¡a unicitå¡ii sale ¿i vrînd sål facå mai creator în
izolare, la dezintegrat din comunitate. Decît, aceastå dezintegrare nu vizeazå indivizii dota¡i, ci
pe fiecare. Individualismul nu înseamnå neapårat Nietzsche. Istorice¿te, el a pus problema
fiecårui individ ¿i niciodatå a turmei. Individualismul secolului al XIXle nu pleacå de la
eroismul individual, ci de la conflictul spiritual ¿i economic al fiecårui individ în calitate de
individ. Întro lucrare despre Max Stirner, Basch a aråtat sursele individualismului în
monadologie. În ce prive¿te individualismul democratic, aceastå derivare de ordin teoretic pare
foarte verosimilå. Pluralismul monadologic î¿i gåse¿te echivalentul pe plan istoric în atomizarea
socialå creatå de democra¡ie, care a fixat centrul de greutate în fiecare individ ¿i în nici unul.
Caracterul masei este de a fi amorfå interior. Aceastå absen¡å de formå låuntricå se explicå
prin elementul mecanic al solidaritå¡ii, prin deficien¡a geniului colectiv, a aspira¡iei
convergente. Colectivismul mecanicist ¿i atomizant a dus la acelea¿i consecin¡e ca ¿i
individualismul, numai cå el a plecat de la atomizarea turmei, ¿i nu a indivizilor. Ideologia
secolului trecut na avut altå inten¡ie ascunså decît så dea o formulare fenomenului de maså,
care luase deja contur prin Revolu¡ia francezå, pentru ca så devinå mai tîrziu locul comunal
istoriei.
Interna¡ionalismul este o expresie a culturii de mase. Orice solidaritate care nu e de ordin
istoric poate duce la interna¡ionalism. În cultura de mase, culturå de mari ora¿e ¿i de centre
industriale, importå func¡iunea, nu substan¡a. Cultura comunitarå, a valorilor organice, culturå
de mici ora¿e ¿i ruralå, în¡elegea devenirea substan¡ialist. Totul era ¿i trecea în sine; nimic nu
era substituibil, fiindcå func¡ia apar¡inea fiin¡ei. Func¡ionalismul în culturå a creat lumea de
forme substituibile, cantitatea ca valoare autonomå ¿i regulatoare. De la arhitectura func¡ionalå
(stil Le Corbusier), la muzica atonalå sau la filozofiile nesubstan¡iale contemporane, pînå la
costumul simplu, atingînd fadoarea, al muncitorului, sau la „uniforma“ politicå a ¡årilor
dictatoriale, totul tinde a face din lume un complex de valori reversibile ¿i automate, de
func¡iuni identice în sensul lor, dar diferite în con¡inut. Cine nu în¡elege marile ora¿e ¿i cine se
simte stråin monumentalului industrial nu va pricepe nimic din mi¿carea maselor moderne, din
pornirea lor de a råsturna ordinea existentå, dar mai cu seamå din a¿i crea o nouå con¿tiin¡å.
Ceea ce le împrumutå o måre¡ie, pe care stilul comunitar de via¡å na cunoscuto, fiind prea
închis în intimitatea lui proprie, este crearea unui nou tip de istorie, bazat pe un monumental
cantitativ, numeric, fårå simboluri adînci ¿i interioare, dar de mari dimensiuni exterioare.
Cultura de tip func¡ional are la bazå dimensiunea vizibilå, care înlocuie¿te geometria internå a
culturii de tip substan¡ialist.
Cultura de mase este antispiritualå, antilibertarå, antiindividualistå. Este suficient så ne
gîndim la bol¿evism sau la hitlerism, fenomene de maså pe cît de diferite în con¡inut, pe atît de
asemånåtoare în formå, pentru a în¡elege cîte sacrificii pretinde omogenitatea unei ¡åri bazate
pe un sistem politic ce se reclamå exclusiv de la mase. Bol¿evismul ¿i hitlerismul sînt mi¿cåri
de mase, cu con¡inut ideologic diferit. Lipsa spiritualului le caracterizeazå întro egalå måsurå.
Eliminarea lui se face din regiuni diferite, dar din motive extraspirituale la amîndouå. Cultura
colectivistå a în¡eles din istorie ascunzi¿urile ei materiale ¿i a relevat biologia nu numai ca
motor al istoriei, dar ¿i ca finalitate a ei. Ce alt sens poate så aibå mistica sîngelui ¿i a
påmîntului în hitlerism, dacå nu o nega¡ie a spiritului în numele tuturor valorilor subistorice?
Masele sînt extrem de sensibile la permanen¡a biologiei ¿i, în numele ei, ar fi capabile så
sacrifice totul. Economismul din bol¿evism presupune aceea¿i absolutizare a sferei neutre
spiritului ¿i a bazelor materiale ale istoriei. Mi se pare o încercare hazardatå a stabili o ierarhie
în aceste viziuni ale substructurii culturii. Unii au sus¡inut cå reclamarea de la sînge ¿i påmînt
indicå o perspectivå mai profundå, ancorarea în regiuni mai adînci, cu rådåcini mai mari ¿i cu
toatå eternitatea valorilor vitale. De altå parte, nu trebuie så se uite cå accentuarea pînå la
misticå a economicului a pus problema justi¡iei ¿i a reparti¡iei, trecînd astfel în domeniul etic,
pe care biologismul hitlerist îl neglijeazå în valoarea lui universalå, pentru ai recunoa¿te o
simplå valabilitate na¡ionalå.
Toate revolu¡iile au fost expresii ale accesului maselor la putere. Mai mult: putere ¿i
revolu¡ie sînt echivalente pentru mase. Dar dacå ele sau realizat întro astfel de måsurå în
revolu¡ii, pentru ce se vorbe¿te în aproape toate considera¡iile asupra revolu¡iilor despre
„speran¡ele în¿elate“, despre „jertfele inutile“ ale maselor? Acest pesimism obligatoriu, dar
revoltåtor, uitå un lucru care ¡ine de psihologia maselor ¿i de teoria revolu¡iilor. Toate
revolu¡iile mari sau nåscut dintrun sentiment escatologic. Revolu¡ionarii au pus atîta pasiune
¿i au vårsat sînge, fiindcå ei tråiau revolu¡ia ca un moment final al istoriei, a¿a încît tot cei
urma navea så mai fie istorie, ci paradis terestru. Pentru orice mare revolu¡ionar existå o
solu¡ie în istorie. Ceea ce el ¿tie teoretic masele o simt practic. Dacå escatologia cre¿tinå
„continuå“ istoria întro lume transcendentå, revolu¡ionarul o „rezolvå“ în imanen¡å. Utopicul
spiritului revolu¡ionar pleacå din convingerea cå istoria se poate termina în lume, cå în
imanen¡å este posibilå o ie¿ire, cå, în fine, devenirea este compatibilå cu o solu¡ie.
Închinînduse ascunzi¿urilor materiale ale istoriei, masele cred a¿i putea solu¡iona
problema lor. Ele au realizat enorm prin revolu¡ie, dar jertfele pe care leau fåcut au întrecut
mult prea mult achizi¡iile. Ce ar fi fost dacå în decursul vie¡ii istorice infinitul lor de suferin¡å ¿i
torturå ¿iar fi gåsit o coresponden¡å ¿i o compensa¡ie? Nar fi fost atunci rezolvate oarecum
bazele istoriei ¿i nam fi noi sili¡i a ne face din pretexte intelectuale motive de tragedie?
În lume, acele adevåruri au devenit locuri comune, pentru care au suferit mul¡imile.
Eviden¡ele cu care tråim zi de zi, cu care nu murim, sînt fructul dezastrului anonim. Cu toate
acestea, nu gåsesc nimic mai revoltåtor decît lamenta¡iile pe marginea soartei maselor. Ele sînt
prea tari pentru a nu putea ob¡ine ceea ce revine tåriei lor ¿i dacå sau în¿elat ¿i se în¿alå,
aceasta ¡ine de soarta lor, de limitele imanente ale acestei soarte. Este cea mai frecventå prostie
aceea de a arunca pe conducåtori vina. Dacå masele ar avea un nume (în sens spiritual), ele ar
putea så se facå ele însele responsabile. A¿a, nimeni nu poartå vina falimentului nici unei
revolu¡ii. Istoria întreagå mi se pare un nonsens dacå revolu¡iile nu sînt considerate puncte
culminante, fa¡å de care råzboaiele se totalizeazå întrun apocalips, reversibil ¿i multiplicat de
imbecilitatea umanå. Dacå aceea ce ne place a numi istorie nu este neutrå semnifica¡iilor, atunci
Revolu¡ia francezå înseamnå pentru Fran¡a mai mult decît sutele de råzboaie, prin care nare
rost så mai ¿tim ce a tot pierdut ¿i ce a tot cî¿tigat. Acea na¡iune care nu e sortitå unei mari
revolu¡ii este condamnatå a se învîrti în jurul propriului ei de¿ert. Singura salvare a maselor e
revolu¡ia. Este ¿i singurul mijloc prin care ele se salveazå în na¡iune.
Problemele tragice ale modernitå¡ii se leagå de diferen¡ierea ¿i complexitatea nåscutå din
depå¿irea comunitå¡ii. Este foarte comod så tråie¿ti în comunitate; decît, stilul comunitar naiv
nu rezolvå nici una din problemele în fa¡a cårora se aflå o na¡iune. Colectivismul, spre care
evolueazå lumea modernå, este mult mai complicat ¿i mai stufos, în dinamismul såu, decît
ethosul comunitar. Nu e mare lucru så tråie¿ti în comunitate; cåci nu te tråie¿te ea îndeajuns, nu
te scute¿te ea de riscul propriei individualitå¡i? Grandorii naive a comunitå¡ii i se opune
monumentalul dramatic al societå¡ii moderne (ora¿, industrialism, proletariat, mase).
De modul în care România va ¿ti så se descurce în aceste probleme depinde viitorul ei.
Dacå le va refuza de dragul perfec¡iunii mediocritå¡ii sale, atunci înseamnå cå nare nici o
chemare printre na¡iunile moderne. Este un semn de deficien¡å a spune: intrarea în complexul
problemelor creeazå încurcåturi ¿i dificultå¡i continue ¿i ca atare îngreuneazå condi¡ile de
via¡å, accelerînd mersul spre decaden¡å. Numai popoarele fårå destin se leagå de tinere¡e,
fiindcå pulsa¡ia lor de via¡å este o dovadå continuå de båtrîne¡e. Politice¿te, China na fost
niciodatå o mare realitate; de aceea, a uitat så moarå. De mii de ani, tråie¿te în floarea
båtrîne¡ii. Ea sa nåscut întro obosealå maturå. Na¡iunile cu mare destin politic se epuizeazå
repede. Este ca ¿i cum vitalitatea lor, imprimînd o datå forme noi de via¡å, nar mai avea nici un
rost de fiin¡are. Dacå evreii au supravie¡uit popoarelor din Antichitate ¿i vor supravie¡ui,
desigur, ¿i celor moderne, faptul se datore¿te mai pu¡in mesianismului, cît incapacitå¡ii lor de
realizare politicå. Nefiind lega¡i de spa¡iu ¿i neformînd un stat, ei sînt un popor extraordinar, dar
nu o na¡iune. Se vorbe¿te totdeauna de un popor evreu; niciodatå de o na¡iune evreiascå.
Înså¿i ideea de raså iudaicå are în sine mai mult elemente spirituale, decît politice.
Cine a våzut acest lucru trebuie oare så se dea înapoi ¿i så se cru¡e? Un popor nu se poate
decît compromite prin pruden¡å. Riscul ¿i aventura constituie nu numai excelen¡a individului, ci
¿i a unui neam. Rezervele de absurd sînt surse de måre¡ie.
Marile na¡iuni nu sau afirmat prin cumin¡enie, pruden¡å sau rezervå. Un gråunte de
nebunie este mobilul secret care le mînå spre înål¡are ¿i distrugere cu atîta pompå. Cum sar
explica altcum atîtea ¿i atîtea valori, create numai din supersti¡ie ¿i plictisealå, atîtea sacrificii
nesemnificative? De¿i popoarele rîvnesc numai dupå bunuri påmînte¿ti, ele împu¿cå peste ¡intå
în pasiunea lor terestrå, de sînt uneori capabile, pentru o idee, så renun¡e la satis
fac¡iile imediate ale lumii. Omenirea nu încape întro formulå. Atîtea veacuri a umblat
prin cre¿tinism dupå despåmîntenire ¿i na reu¿it decît så se alipeascå mai mult de påmînt.
Grecii au vrut så se lege de lume ¿i au sfîr¿it în cultul ideilor. Francezii nau vorbit decît
despre ra¡iune, pentru a¿i umple istoria de ira¡ional. Chiar romanii, care dintre toate popoarele
sau specializat mai adînc în bunurile trecåtoare ¿i au creat un drept pentru a iubi legal
påmîntul, au pus atîta frenezie, încît decaden¡a lor a fost, de fapt, pråbu¿ire ¿i dispari¡ie.
Sfîr¿itul Imperiului roman, agonia precipitatå oferå atît farmec maladiv ¿i dezagregarea lui este
o consolare atîtor inimi bolnave, cå de cîte ori tenta¡iile disolu¡iei încearcå sufletul, crepusculul
imperial îi este leagån de sicriu. Cine na cunoscut acea dispozi¡ie de care vorbea Verlaine,
comparînduse imperiul de la sfîr¿itul decaden¡ei, våzînd cum trec marii barbari blonzi, nu va
ava niciodatå dezabuzarea suficientå ca så în¡eleagå anumite epoci. ªi cine nu cunoa¿te vibra¡ia
în spiralå a inimii, în zadar se apropie de aurorele culturilor. Toatå istoria nare valoare decît
prin ceea ce selec¡ionåm din ea, prin con¡inuturile ei alese de preferin¡ele noastre. Nu este mort
în istorie ceea ce este din ea viu în noi. Dacå nam avea atîta clipe din via¡å, în care så ne
sim¡im în Rena¿tere la noi acaså, ea nar avea mai multå actualitate decît o perioadå de culturå
egipteanå. Epocile tråiesc numai întru cît sim¡im nevoia så ne legånåm în ele. Simpatia noastrå
profundå treze¿te din ele ceea ce a fost devenire. De aceea toatå în¡elegerea istoricå încearcå så
îndulceascå ireparabilul devenirii, så atenueze opera demonicå a timpului. Trecutul este numai
prin slåbiciunile noastre retrospective.
CAP. IV
Råzboi ¿i revolu¡ie
Existå na¡iune care så nu fi fåcut råzboaie? Toate na¡iunile au fåcut råzboaie, chiar dacå
unele nu leau vrut ¿i nu leau dorit. Na¡iunile mari leau voit ¿i leau dorit; acesta este un
element în plus care le diferen¡iazå de cele mici. Chestiunea råzboiului nu trebuie înså privitå
sub prisma aderen¡ei sau inaderen¡ei mul¡imii; un organism na¡ional se valorificå întrun råzboi
oarecum incon¿tient. Råzboiul fiind legat de via¡a na¡iunilor în mod esen¡ial, oamenii nu pot
interveni decît pentru al amîna, în nici un caz al evita. Este o teorie mai mult decît stupidå
aceea care sus¡ine cå responsabili de na¿terea råzboaielor au fost totdeauna conducåtorii ¿i o
castå de interesa¡i. Oare poate crede cineva cå toate råzboaiele care sau dezlån¡uit în omenire
¿iau avut originea numai în capriciul prin¡ilor, regilor ¿i împåra¡ilor? Cine poate crede în
råzboaiele de fantezie individualå sau în cele provocate de aranjamente negustore¿ti? Dacå ele,
precum se spune, plutesc în aer, atunci au un caracter impersonal ¿i iresponsabil. Pacifismul —
care are de partea sa toate inimile ¿i nici o realitate — ¿ia fåcut un titlu de glorie din a stabili
responsabilitå¡i pentru izbucnirea råzboaielor. Dar pacifismul uitå cå råzboiul nu este un
fenomen de suprafa¡å, ci angajeazå måruntaiele unei na¡iuni. Dacå ståtea în posibilitatea
oamenilor sål împiedice ¿i sål curme, de mult ar fi fost lichidat. Dar via¡a umanitå¡ii tinde,
fårå så aibå, o finalitate eticå. Cine amestecå sentimente în considera¡iile asupra råzboiului î¿i
complicå existen¡a inutil, deoarece ireparabilul conflictelor umane nu poate fi atenuat nici
måcar de interven¡ia divinå. Dumnezeu prive¿te råzboiul.
Pu¡ine sînt fenomenele care så dea mai puternic impresia de destin ca el. Nu este
interesant cå, pe cînd moartea ne face tri¿ti, råzboiul laså numai un gust amar sau o disperare
rece, neafectivå, o înnebunire lucidå? Moartea se face în noi, pe cînd råzboiul peste noi.
Cine nu poate accepta råzboiul ca o condi¡ie fatalå a umanitå¡ii nui råmîne decît så se
omoare. Acela înså, care ¿tie cum merg treburile în lume, î¿i face un loc printre fatalitå¡i ¿i
a¿teaptå så fie strîmtorat — la timp — de ele.
Nu se poate concepe devenirea na¡iunilor fårå råzboaie. Prin ele ajung na¡iunile la
con¿tiin¡a for¡ei lor ¿i tot prin ele î¿i delimiteazå conturul în lume. O na¡iune se verificå prin
råzboi. Cu cît poartå mai multe råzboaie, cu atît î¿i accelereazå ritmul de via¡å. Ahtiatå dupå
propria ei realizare, ea î¿i epuizeazå, prin frecven¡a råzboaielor, rezisten¡a vitalå. Longevitatea
unei na¡iuni este strîns legatå de ritmul ei vital. Råzboaiele se nasc dintro tensiune vitalå, pe
care, la rîndul lor, o måresc. Dar numai în intensitate, nu ¿i în duratå. Cautå na¡iunile
longevitatea? Cine ar puteao spune?! Sînt înså unele cu destin genial, care scînteiazå definitiv
¿i efemer, ca poe¡ii. Ele preferå gloria longevitå¡ii ¿i sînt necru¡åtoare cu rezervele lor de via¡å.
Numai culturile mediocre se supravie¡uiesc, fiindcå nau tråit niciodatå. Dacå Fran¡a îndurå o
caren¡å ¿i de multå vreme se desfatå incon¿tient în presim¡irile decaden¡ei, este cå a fost prea
nemiloaså cu posibilitå¡ile ei. Un destin grandios te costå mult. Fran¡a a risipit în timpul
Revolu¡iei mai multå energie decît România întro mie de ani. Iatå diferen¡a dintre istorie ¿i
subistorie! Fran¡a este istorie fårå timp, con¡inut pur. ºara care na ratat nimic. ªi apoi,
råzboaiele Fran¡ei! Oare se poate mîndri un popor cu a¿a de pu¡ine råzboaie defensive? Nu este
¡arå care så fi dus mai multe råzboaie agresive. ªi nu existå, în fond, decît råzboi agresiv. A
rezista la un atac este onorabil; a pleca la atac este strålucitor. Atît timp cît un popor na
purtat un råzboi de agresiune, el nu existå ca factor activ al istoriei. Provocarea exprimå o
rezervå de for¡å ¿i un surplus de vitalitate. Un råzboi, pornit din ini¡iativå proprie ¿i pierdut,
este mai glorios decît unul cî¿tigat prin apårare. Germania a pierdut råzboiul mondial numai
politice¿te; råzboiul în sine o onoreazå mai mult decît pe alia¡i. Un råzboi de agresiune pleacå
fie dintro simplå nelini¿te biologicå, fie din tendin¡a de a impune imperialist o idee în lume.
Primul caz dovede¿te foarte pu¡in; al doilea, tot. Nu existå neam care så fi atins universalitatea
numai prin for¡a spiritului. Procesul prin care el se impune în lume este un complex de
mijloace, în care bestialitatea î¿i då mîna cu profe¡ia. Nu e bine så ne iluzionåm prea mult
asupra istoriei. Spiritul nu cre¿te din nimic. Dacå Olanda nar fi fost imperiu — oricît de
trecåtor — cine ¿tie dacå pictura olandezå ar fi luat avîntul pe carel cunoa¿tem! Condi¡iile
materiale favorabile creeazå rågazul, din care izvorå¿te atît spiritul, cît ¿i viciul. Råzboiul este
un fenomen atît de complicat, încît am fi nedrep¡i de iam epuiza sensul în crimå. Din punct de
vedere uman nare nici o scuzå; de aceea se face el prin oameni. Sîntem ni¿te biete unelte ale
unei mari ¿i sinistre fatalitå¡i.
Trebuie så dea de gîndit tuturor pacifi¿tilor urmåtorul lucru: toate popoarele europene care
nau luat parte la råzboiul mondial au cåzut automat pe al doilea sau al treilea plan. Politice¿te,
neutralitatea este un semn de lîncezire ¿i de evadare din arena interna¡ionalå. Råzboiul este un
examen la care se supun na¡iunile în fa¡a lumii. Inutil de remarcat cå nu rezistå decît popoarele
înzestrate. Nu po¡i cî¿tiga råzboaie ¿i nu te po¡i impune în lume exclusiv prin for¡a organizatå.
Istoria nu cunoa¿te un popor cu armatå glorioaså ¿i repetat verificatå care så nu fi creat ¿i o
culturå. For¡a sau se realizeazå pe toate planurile, sau nu este nimic. Atîtea råzboaie sau gîndit
ini¡ial în biblioteci. Culturile mari se împlinesc pe toate planurile; în col¡urile lor de stradå se
reazemå råzboinicul de în¡elept. Neamurile care nau tot nau nimic.
Pe timpul cînd atenienii au plånuit expedi¡ia de cucerire a Siciliei, se puteau vedea zilnic
în pia¡å grupule¡e care demarcau pe piatrå contururile insulei. Este, acesta, un caz tipic al
aspectului cetå¡enesc al imperialismului. Acel imperialism care nu ia forme cetå¡ene¿ti nu este
autentic, ci se hråne¿te din exaltarea unor ¿efi, avînd o duratå efemerå ¿i men¡inînduse doar la
suprafa¡å. Numai un popor care poartå în sînge ideea imperialistå poate accepta fårå scîrbå
armata ¿i råzboiul. Aviditatea de spa¡iu ¿i setea de a imprima un stil de culturå altor forme de
via¡å creeazå întro na¡iune imperialistå un gust ofensiv, justificat atît prin cinism, cît ¿i prin
viziuni istorice. Atunci cînd ultimul burghez german, ghiftuit de bere ¿i dolofan, î¿i preumblå în
creier harta lumii ¿i, treaz sau turmentat, îi face Germaniei loc pe unde îi permite capriciul ¿i
fantezia, el este reprezentantul incon¿tient ¿i mediocru al unui gînd care roade ¿i macinå
na¡iunea în substan¡a ei. Imperialismul sa conceput nu numai în palate, ci ¿i la råspîntii. De ce
så fim a¿a de nedrep¡i cu masele ¿i så credem cå ele nau participat niciodatå direct la istorie!
Se repetå pînå la exasperare de cåtre cercurile socialiste: mul¡imile nu vor råzboiul, ele sînt
numai tîrîte în conflicte ¿i în¿elate de guvernan¡i ¿i exploatatori. În realitate, lucrurile sînt mai
complicate ¿i mai triste. Oricît ar concepe omul råzboiul, dacå faci apel la indivizii izola¡i ca
atare, fiecare va fi în cele din urmå împotriva råzboiului. Cum se face totu¿i cå el acceptå
råzboiul, în colectivitate? Nu este aici vorba de psihologia curioaså a mul¡imilor, ci de un
fenomen mai profund, bazînduse pe solidaritå¡i istorice nebånuite. În fiecare om care pleacå la
råzboi, se petrece urmåtorul proces: nu accept råzboiul, dar îl fac ca na¡iune. Individual, istoria
are un mai mare coeficient de ra¡ionalitate, decît colectiv. Atît timp cît vor exista na¡iuni, vor fi
¿i råzboaie. Nici unul dintre noi nu va vrea så le facå; ele înså se vor face. Na¡iunea este un fel
de abstrac¡iune vitalå, fiindcå ne då iluzia cå este ceva vag, pentru ca, în realitate, så ne strîngå
pînå la sufocare.
Pacea universalå ar înceta a fi o utopie,dacå sar putea crede cå na¡iunile sînt o fazå
tranzitorie a istoriei. Pentru sentimentul nostru cosmic, prezen¡a lor în lume nu este deloc
încurajantå. De na¡iune ne leagå tot ceea ce este imediat în noi ¿i teama de vid.
Presupunînd totu¿i cå na¡iunile ar dispårea, proiectele de pace externå nar fi oare mai
pu¡in iluzorii? Nu sar deplasa conflictele pe unitå¡i mai mari? De la continente la rase ¿i pînå
la conflictele planetare, ireductibilul soarte umane ar fi oare mai pu¡in tragic? Dacå toate
na¡iunile globului ar dezarma, cu excep¡ia uneia de o anvergurå mai reduså, pacea lumii ar fi
mai periclitatå decît oricînd. Na¡iunile nu se pot ridica toate la acela¿i nivel. Înarmårile se fac
peste oameni; sînt chiar dispus a crede cå ele se fac fårå voia lor. Faptul cå omul a putut cheltui
atîta energie pentru inven¡ia atîtor arme, care trebuie sål apere de el însu¿i, må face så am o
idee preciså despre genul uman. Dacå toate armele acestui univers ar fi distruse fårå urmå ¿i ar
råmîne un singur revolver, omul sar sim¡i obligat fa¡å de el ¿i, nelåsîndul în påråginire, istoria
sar repeta de la început.
O na¡iune, cînd începe så se înarmeze, nu se mai poate opri. Såråcia ¿i mizeria nu
constituie limite ale înarmårii. De sute de ani, omenirea prive¿te cerul printro gaurå de tun.
Obstacolul esen¡ial în calea påcii este lupta mårturisitå sau secretå pentru hegemonie.
Dorin¡a primatului exclusiv este atît de puternicå în na¡iuni, încît pentru ea sînt dispuse så calce
orice fel de obliga¡ii etice sau interna¡ionale. Se poate concepe cå na¡iunile vor ajunge cîndva la
o astfel de neutralitate, încît så le fie indiferente puterea ¿i domina¡ia? Atîta timp cît istoria va
avea la bazå un ritm biologic ¿i cît valorile specific istorice vor dezvolta deviat un imperialism
vital, aceastå neutralitate nu va fi nici posibilå ¿i nici de dorit. O mare na¡iune se ridicå pe
dårîmåturile alteia sau pe umilirea altora. Gloriile na¡ionale se scaldå întro mare de sînge, ca
toatå istoria de altfel. Faima lui Napoleon a costat zece milioane de oameni, La prima aparen¡å,
råzboaiele lui au fost purtate din pasiune pentru råzboi. În realitate, ele reprezintå imperialismul
consecutiv fiecårei mari revolu¡ii ¿i satisfacerea dorin¡ei de nelimitatå hegemonie a Fran¡ei.
Napoleon va fi provocat såråcie ¿i mizerie în Fran¡a; el nu a pus Europa mai pu¡in în mi¿care.
Na¡ionalismele europene au avut nevoie de ac¡iunea lui ¿i de filozofia lui Hegel, pentru ca
organisme timide så încol¡eascå gîndul hegemoniei ¿i så creeze pluralismul nefast al Europei.
Napoleon, accelerînd ritmul Fran¡ei, a accelerat decaden¡a ei. Indirect, el a aruncat în
spatele Europei Germania ¿i a fåcut ¡årii sale un cadou fatal. Este tragedia istoricå a marilor
personalitå¡i, care, ridicînd na¡iunile la un nivel anormal de mårire, le pricinuiesc implicit
pråbu¿irea. Tensiunea nåscutå de viziunea cezarismului înal¡å na¡iunea dincolo de nivelul ei
istoric firesc ¿ii slåbe¿te pentru mai tîrziu rezisten¡a. De aceea, dictaturile mari — nu
tiraniile — scot, în bine ¿i în råu, na¡iunile din fåga¿ul lor.
Ethosul agresiv este un fel de ¿ira spinårii a na¡iunilor. Altcum nu se explicå de ce
instrumentul instinctului agresiv — armata — este o institu¡ie atît de legatå de toate formele
existen¡ei na¡ionale. Mai mult decît religia ¿i decît templele ei, toate formele statale ¿iau gåsit
o consacrare în armatå. O institu¡ie eternå în måsura în care cele omene¿ti sînt eterne. A¿a este
omul de pu¡in spiritualizat, încît, din institu¡ia cea mai pu¡in spiritualå care se poate concepe,
¿ia fåcut o axå a vie¡ii lui. Existen¡a permanentå a armatei este o probå definitivå pentru orice
antropologie pesimistå. Omenirea nu¿i poate permite luxul ¿i fanteziile anarhiei.
Dacå am scoate armata din istorie, devenirea universalå ar semåna unei lec¡ii de
pedagogie. Se vede treaba cå toate întîmplårile au fost sîngeroase, cå tot ce am på¡it pînå acum
sa nåscut din fioruri. Petele ro¿ii creeazå strålucirea istoriei. Durerea este substan¡a
devenirii.
Armata reprezintå teroarea organizatå. Sînt înså excep¡ii,care alcåtuiesc, la drept vorbind,
singura ei scuzå. Så ne gîndim ce a însemnat pasiunea gloriei la ultimul soldat din expedi¡iile
lui Napoleon ¿i la to¡i solda¡ii acestui univers care au luptat în numele unei idei. În toate statele
care nu reprezintå o idee imperialistå, armata are un caracter artificial, exterior, silit. Så
comparåm ce înseamnå a fi soldat în România ¿i ce înseamnå acela¿i lucru în Germania sau
Rusia.
Cel mai prost soldat german „serve¿te¡70 cu ochii a¡inti¡i peste grani¡å, cu con¿tiin¡a cå el
este un element al unei mari plåmådiri viitoare. El ¿tie cå Germania are o misiune în lume, care
nu e realizabilå fårå sacrificiul lui. El tråie¿te mondial problemele ¡årii lui. A ¿ti cå vei pleca
odatå întro parte a lumii, cå existen¡a este legitimatå de cuceriri viitoare fixeazå un con¡inut
ideologic armatei, un sens vast ¿i ca atare justificå rigorile inumane ale disciplinei. Func¡ia
principalå a soldatului este så atace, nu så apere. Idealurile defensive golesc armata de orice
con¡inut. Numai ¡årile minore poartå råzboaie de apårare.
Politica expansionistå a Germaniei împrumutå soldatului un orgoliu care, dacå e
dezguståtor ¿i inuman, nu este mai pu¡in o for¡å propulsivå. În Rusia, soldatul serve¿te real o
¡arå; dar, în con¿tiin¡a lui, el luptå pentru o ideologie cu caracter universal. Neapårat cå sub
bol¿evism se ascunde dorin¡a de hegemonie universalå a Rusiei; el tråie¿te înså un universalism
ideologic, pe care va trebui sål impunå cu for¡a. Ce deosebire între un soldat care jurå pe patrie,
numai, ¿i unul care se leagå prin juråmînt så fie un pion al dezrobirii proletariatului din întreaga
lume!
Înainte vreme, vitejia era haiducie, haimanalîc romantic. Aståzi, vitejia fårå o con¿tiin¡å
universalå este o barbarie neinteresantå.
ªi acum vine rîndul soldatului român. Cu ce e de vinå bietul cå România nare nici un
ideal, cå dimensiunile ei istorice sînt neimportante, ca toatå respira¡ia ei de o mie de ani? El
aude doar atît: så ne apåråm grani¡ele. ªi nici nar putea auzi mai mult. Cåci România ¿ia
identificat idealul cu o stare de fapt: grani¡ele ei materiale ¿i morale. România este; atîtai
ajunge. Neavînd pasiunea devenirii frenetice, ea a råspîndit în toate con¿tiin¡ele acceptarea ei
proprie.
Nu cå România ar trebui så mîngîie visul explicit al cuceririi ¡årilor din jurul ei — e prea
domoalå pentru a putea concepe asemenea absurditå¡i —, dar faptul cå ea nu cultivå cu
exasperare gîndul de a deveni o mare putere este revoltåtor ¿i revelator pentru caren¡a ei.
Armata noastrå nu serve¿te decît un principiu de apårare ¿i nu se mi¿cå în numele nici unei
idei. Ca ¿i statul, ea este excentricå na¡iunii; o serve¿te automat, fårå participare ¿i fårå
dinamism. Func¡iile României sînt disociate una de alta; o ia pe prea multe cåi înspre nimic.
Lucrurile î¿i au buna lor tradi¡ie. Så ne gîndim numai la råzboaiele noastre din trecut. Vai
de ele! Am purtat numai råzboaie de apårare, am rezistat numai la invazii. A¿a am fost de
neîmplini¡i în rosturile noastre, încît nici måcar o datå nam putut concepe o afirmare agresivå
sau un presentiment imperialist. În råzboiul mondial am cucerit ceea ce era al nostru, ceea ce
ne apar¡inea; neam cucerit. El na fost totu¿i un råzboi de ini¡iativå na¡ionalå, deoarece în el
am fost atra¿i. Sentimentul puterii nu ¡il då decît råzboiul de provocare. Ini¡iativa råzboinicå
este totul. O na¡iune care începe un råzboi, care se mîndre¿te a fi surså de conflagra¡iune,
rezistå prin orgoliul ¿i automatismul agresiunii. O na¡iune imperialistå este totdeauna tare. ªi e
imperialistå o na¡iune care nu mai încape în sine. Expansiunea este un semn de vitalitate, iar
nu de umanitate. Dar omenirea nu sa ridicat în numele umanitå¡ii. Sa rezolvat vreodatå
problema mizeriei în numele milei? Dimpotrivå, mila a creat såracii, ia înmul¡it. Prezen¡a ei în
lume este cauza cer¿etoriei. Acei såraci care au în¡eles cå pot tråi ca parazi¡i ai milei au
renun¡at la såråcie ¿i sau fåcut cer¿etori.
Såracii au ob¡inut avantaje numai întru cît sau putut constitui în grup ¿i alcåtui astfel o
amenin¡are. Muncitorimea modernå, dacå nu este exploatatå pînå la epuizare, faptul nu se
datore¿te milei ¿i umanitå¡ii, ci for¡ei pe care o prezintå ea. Exploatatorii ¿tiu cå exploata¡ii sînt
o for¡å mult mai mare decît ei, dar, cunoscînd iner¡ia oamenilor såraci, se bucurå a înflori pe
mizeria lor. Jecmåni¡ii sînt baza tuturor statelor: cum de nau în¡eles ei cå nau decît un pas
pînå la a deveni autoritate? Cre¿tinismul a adus justificarea teologicå a såråciei ¿i mizeriei; el a
consacrat condi¡ia såracilor ¿i a binecuvîntato.Creînd mîndria de a fi sårac, a compromis fiin¡a
pe vecie. El na reabilitat omul, cu toate cå nea declarat pe to¡i — mai mult sau mai pu¡in — fii
ai lui Dumnezeu…
Se spune: este imoral så sus¡ii dreptul for¡ei ¿i al oamenilor tari. Decît, se uitå cå acestora
nu le opunem lumea anonimå a dezmo¿teni¡ilor care se frîng de setea de putere, ci pe acei
imbecili ai påmîntului care nu vor så fie tari. Existå cu adevårat o categorie de oameni — lepra
omenirii — care trag numai la fund, pasiona¡i ai cåderilor ¿i ai periferiei. Rata¡ii nu meritå nici
o considera¡ie. Un bogat ratat se nume¿te imbecil; un sårac ratat, cer¿etor.
Lumea exploata¡ilor, devenitå odatå con¿tientå de for¡a ei, nu mai poate fi integratå în
cadrul celor slabi, ci, dimpotrivå, trebuie så i se atribuie toate calitå¡ile for¡ei în devenire. În
lupta socialå, sînt mai slabi acei care de¡in puterea fårå så aibå echivalentul vitalitå¡ii,decît acei
care sînt în drum spre putere cu toate resursele vitale. Cum primenirile sociale se fac totdeauna
de jos în sus, cei de jos sînt poten¡ial mai tari. Rostul revolu¡iei este permeabilitatea socialå.
Sfårîmînduse ierarhia rigidå ¿i artificialå, înmor¡itå de o claså epuizatå, accesul la putere al
formelor primare dezvoltå singura împrospåtare posibilå a societå¡ii.
Între popoare, lupta dintre tari ¿i „slabi“ ia forme ¿i mai dramatice. Existå popoare
puternice a cåror for¡å e consacratå, cu instinctele agresive verificate, ¿i care ¿iau înfåptuit
întro anumitå måsurå rosturile lor ideale. Sincere ¿i consecvente misiunii lor, ele au cålcat în
picioare tot ce sa opus expansiunii ¿i dorin¡ei lor de realizare. Astfel de popoare dispun liber de
for¡å ¿i sînt mîndre de libertatea pe care leo garanteazå ea.
Fa¡å de cine î¿i exercitå ele dreptul celui mai tare?
Sînt popoare care se abandoneazå cursului istoriei, fårå så intervinå efectiv ¿i original,
popoare în plata devenirii. Ele ar vrea så tråiascå lini¿tit ¿i comod, så vie¡uiascå ¿i så moarå în
pace, netulburate de nimeni. Se în¿alå înså råu cînd cred cå, dacå le lipse¿te tulburarea
demonului låuntric, lumea înconjuråtoare le va låsa în pace. Lucrurile se petrec dimpotrivå.
Neamurile fårå istorie, adicå fårå demon låuntric, au o direc¡ie întunecatå din orizont: politica
externå. Ele tråiesc sub presiunea unei amenin¡åri continue ¿i gustå libertatea sub teroare. Ele
ori nu pot, ori nu vor så fie tari. ªi de aceea, istoria este neînduratå cu ele, prin dreptul celui mai
tare de a le îngenunchea ¿i umili. Neamurile slabe nau destin; de aceea, via¡a lor este o cådere
inevitabilå, care nu inspirå nici un fel de regret. Råzboaiele pe care le pierd sînt în ordinea
fireascå a lucrurilor, iar poporul învingåtor nare så¿i facå remu¿cåri de excesul såu de for¡å.
Råzboiul ia caracter dramatic atunci cînd se dezlån¡uie între un popor învechit în for¡å, ce
dispune de toate abilitå¡ile puterii ¿i ale perfidiei rezultate din putere, ¿i un popor în ascensiune,
care vrea så devinå puternic. În acest caz, nu se mai încruci¿eazå såbiile, ci destinele. Acest fel
de popoare nu mai poate fi integrat în rîndul celor slabe, a cåror dispari¡ie nu este o pierdere, ci
alcåtuiesc expresii ale ritmului ascendent al omenirii. Istoria nu este luptå între na¡iuni
puternice ¿i între na¡iuni slabe, ci între na¡iuni tari ¿i mai pu¡in tari. Inegalitå¡ile în sînul
puterii determinå varia¡iile istorice. A nu fi la acela¿i nivel, în cadrul aceleia¿i valori, då
na¿tere la fric¡iuni ¿i neîn¡elegeri. Lupta pentru hegemonie numai a¿a are un sens. O na¡iune nu
devine mare afirmîndu¿i superioritatea fa¡å de altele mici ¿i neimportante. Sursa de mårire a
uneia nu este inferioritatea alteia, ci este diferen¡a minimå de for¡å, care face din plusul uneia ¿i
nimbul såu. Istoria este o luptå de for¡e, în cel mai general sens: for¡e materiale, spirituale,
biologice. Nare semnifica¡ie decît conceptul total al for¡ei, adicå expansiunea nelimitatå pe
toate planurile. Råzboiul ar fi o prostie — adicå mai pu¡in decît este, el fiind o crimå
esen¡ialå — dacå nar implica ideea totalå a for¡ei. Din acest motiv este el un fenomen
constitutiv al istoriei. Mai mult: råzboaiele determinå råspîntiile istoriei, precum revolu¡iile,
culmile.
Cred cå nu este om care så nu lupte cu toate sentimentele împotriva råzboiului: dar, tot
a¿a, nu cred så fie vreunul care så nui recunoascå fatalitatea. Teoretic, nu este a¿a de u¿or så fii
împotriva lui. Ai fi foarte bucuros, dacå atitudinea abstractå ar avea vreo eficacitate practicå.
Dacå a¿ ¿ti cå de a¿ striga toatå via¡a zi ¿i noapte împotriva lui el ar fi mai pu¡in, a¿ deveni cel
mai înfocat pacifist. Dar în fa¡a tristelor fatalitå¡i umane, mie ru¿ine så fiu pacifist. Så
presupunem cå ar sta în puterile omului så termine odatå cu råzboiul. Ar putea el så renun¡e la
orgoliul care înso¡e¿te fiece råzboi? οi poate închipui cineva satisfac¡ii mai mari ca acelea care
înso¡esc o declara¡ie de råzboi sau o pace victorioaså? Succesul întrun råzboi ne face så uitåm
totul. Dar nu numai atît. Orice råzboi intrå în memoria normalå a omului. Neam gîndit vreunul
vreodatå la cazul individual al unui soldat oarecare, mort în råzboaiele napoleoniene? Neam
gîndit vreodatå serios cå în cruciade au murit oameni? Råzboiul este o crimå istoricå pe care
omenirea o acceptå totdeauna dupå ce a comiso. Na¡iunile î¿i fac din el un fel de oglindå
måritoare: de aceea este el leagånul megalomaniei na¡ionale ¿i tot de aceea rezolvå el în primul
rînd conflictele na¡ionale, pe cînd revolu¡iile, pe cele sociale: toate råzboaiele sînt na¡ionale
¿i indirect sociale; toate revolu¡iile sînt sociale ¿i indirect na¡ionale.
Atît råzboiul, cît ¿i revolu¡ia sînt fåcute de na¡iune: dar nu amîndouå plaseazå na¡iunea ca
finalitate centralå. Afirmînd, în primul rînd, socialul, revolu¡ia este mai universalå decît
råzboiul, de¿i acesta se desfå¿oarå ¿i în afarå de cadrul spa¡ial na¡ional, pe cînd revolu¡ia se
men¡ine în interiorul na¡iunii. Revolu¡iile au valabilitate cu atît mai mare, cu cît se fac în
numele unor idei, care depå¿esc na¡iunea, pe cînd råzboaiele î¿i extrag vitalitatea din imediatul
na¡ional.
Pentru ca o revolu¡ie så fie încoronarea unei na¡iuni, ea trebuie anticipatå ¿i pregåtitå
ideologic secole întregi, pe cînd råzboaiele nau nevoie decît de întorsåturi ¿i crize de trecere.
De aceea, o na¡iune nu poate face decît o singurå mare revolu¡ie, pe cînd råzboaiele abundå
¿i se întrec. De unde izvoråsc dimensiunile revolu¡iei fa¡å de råzboaie? Revolu¡ia francezå, fa¡å
de råzboaiele Fran¡ei, este ca soarele fa¡å de a¿tri. Acela¿i lucru ¿i cu Revolu¡ia ruså, al doilea
focar al Europei. În con¿tiin¡a actualå europeanå, o singurå zi din Revolu¡ia francezå atîrnå mai
greu, prin urmele ce lea låsat, decît råzboiul de o sutå de ani. O revolu¡ie întroneazå o nouå
lume de idei ¿i o nouå structurå socialå, pe cînd un råzboi intensificå sau slåbe¿te sentimentul
puterii na¡ionale, prin cî¿tig sau pierdere de spa¡iu. Revolu¡ia creeazå o nouå respira¡ie;
råzboiul, un nou ritm.
Nu existå profe¡i ai råzboaielor ¿i nimeni nu varså sîngele pentru vårsarea de sînge care e
råzboiul; revolu¡ia este anticipatå întrun profetism frenetic. Existå o misticå revolu¡ionarå;
nare rost una a råzboiului. Oamenii se preparå de råzboi, de¿i nul vor; toatå lumea
dezmo¿teni¡ilor se preparå ¿i vrea revolu¡ia. Råzboiul este o solu¡ie temporarå; altcum nu se
explicå frecven¡a lui. Dupå fiecare, oamenii sau hotårît så nu mai facå altul. Ei nu¿i pun
problema sål accepte înainte, ci numai dupå. Nici unul na dat vreunei na¡iuni o satisfac¡ie
deplinå. De aceea, unul ajunge, pentru ca apoi så se ¡inå lan¡.
Cu toate acestea, este incontestabil cå råzboiul ia forme mai drastice ¿i mai ciudate în
manifestårile lui. Mor mai mul¡i oameni, pråpådul e mai mare. ªi totu¿i consecin¡ele lui sînt mai
reduse ¿i mult mai imediate decît ale revolu¡iei.
Prin råzboi, o na¡iune î¿i verificå for¡a; dar el nui cre¿te sensibil con¿tiin¡a. Prin
revolu¡ie, un neam î¿i realizeazå un sumum de autocon¿tiin¡å. Dar acest lucru nu este central
fenomenului revolu¡ionar, nui este calitatea lui diferen¡ialå. Aspectul social o caracterizeazå
specific. Prin revolu¡ie, masele iau con¿tiin¡å de ele însele ¿i realizeazå un acces la putere
corespondent nivelului acelei con¿tiin¡e. Fårå fenomenul maselor, nu se poate în¡elege nimic
din structura revolu¡iei.
O revolu¡ie adevåratå trebuie så epuizeze sensul social al unei na¡iuni. De aceea, nu este
revolu¡ie aceea care nu modificå esen¡ial structura socialå.
Un råzboi poate så modifice raporturile de proprietate pe mai multå vreme decît durata lui,
care instaureazå arbitrarul. Nu ¡ine înså deloc de structura råzboiului o modificare prin sistem.
Nedreptå¡ile ¿i inegalitå¡ile pot fi mai mari decît înainte. Justi¡ia socialå na fost niciodatå
obsesia militarismului. Socialismul are drept sål urascå, fårå, din påcate, så poatå anula
realitå¡ile, care îl salveazå, dacå nul justificå.
O revolu¡ie care nu modificå raporturile de proprietate este o mascaradå. Fårå un
triumf asupra inegalitå¡ilor, revolu¡ia este un nonsens. Este pu¡in lucru a face o revolu¡ie
reclamîndute numai de la un principiu na¡ional. Revolu¡iile se fac în primul rînd pentru mase
de cåtre ele însele, ¿i numai dupå aceea pentru na¡iune. Ridicîndulise nivelul social, na¡iunea
este „såltatå“ indirect.
Revolu¡iile se fac de jos în sus. Convoiul maselor este un aspect dintre cele mai dramatice,
din cîte le oferå istoria. Capetele palide de foame, transfigurate de mizerie, cu aspect de
sfin¡enie criminalå, sînt bazele pe care, de cînd e lumea, sa construit o ordine nouå.
Råsturnårile sau fåcut în numele mizeriei ¿i împotriva ei. O viziune a constan¡elor vie¡ii
sus¡ine cå mizeria este strîns legatå de condi¡ia omeneascå ¿i cå eternitatea ei infirmå orice
efort revolu¡ionar. Dar revolu¡iile nau alt sens decît så sape edificiul de veacuri al mizeriei, så
ruineze templul pe care i la ridicat imbecilitatea umanå. Orice revolu¡ie î¿i are sursa în stomac;
dar ea ¡inte¿te înspre ultimele finalitå¡i ale spiritului. Omul care tråie¿te în mizerie ¿i nare
spirit revolu¡ionar este ultimul imbecil al påmîntului. El e incapabil de disperare, acest reazem
permanent al revolu¡iilor.
Omenirea împår¡itå între exploatatori ¿i exploata¡i oferå dualismul cel mai dezesperant,
dezbinarea cea mai dureroaså. ªi ceea ce este sfî¿ietor în aceastå situa¡ie este cå sau gåsit
oameni care så atribuie exploatatorilor calitå¡i, merite, virtu¡i, så le explice ascensiunea prin
valori, iar celorlal¡i cåderea prin deficien¡e.
Marii posesori ai acestui Påmînt,care se plictisesc pe cînd al¡ii î¿i ¿terg sudoarea,
constituie o categorie de oameni pe care to¡i mizerabilii globului îi fericesc cu indiferen¡a lor.
Såracii sînt singura for¡å a universului. Ei trebuie så fie pro¿ti sau nebuni, de permit fericirea
alåturi de ei.
Oamenii talenta¡i ¿i dota¡i se mistuiesc în mizerie ¿i boalå, capetele productive ale
omenirii î¿i consumå energia în utopii, pentru ca boga¡ii så poatå visa. Iar boga¡ii cine sînt?
Neferici¡i din fericire, sterili ¿i plictisi¡i, emascula¡i ¿i dezguståtori. Lumea este atît de nedrept
organizatå, încît nu po¡i decît înnebuni dacå te gînde¿ti la sistemul de reparti¡ie, la inegalitå¡ile
prin sistem ale universului. Dacå justi¡ia socialå ar fi singura mea obsesie, a¿ fi pierdut. Nu
în¡eleg cum de existå sociali¿ti care sînt numai profe¡i ¿i nu nebuni.
Pasiunea de absolut, în via¡a asta meschinå, este drumul pråbu¿irii. Orice revoltå deschide
un abis în care este mai bine så ne aruncåm, decît så ne îndulcim sufletul cu blîndele dobitoace
ale lui Dumnezeu. To¡i în¡elep¡ii Påmîntului ar trebui så stea în genunchi în fa¡a unei singure
explozii de revoltå disperatå. Ivan Karamazov, nici eu nu accept lumea!
Nu se poate concepe o modificare esen¡ialå a structurii sociale, fårå ideea de justi¡ie. În
orice revolu¡ie, ideea socialistå este obligatorie. Cåci orice revolu¡ie este obligatå fa¡å de to¡i
oamenii capabili så tråiascå ¿i dornici de via¡å. Sistemul exploatårii în care sa complåcut
omenirea, de la Adam încoace, a scos din sfera vie¡ii imensa majoritate a oamenilor. Pe ace¿tia,
religiile iau învå¡at doar cum så moarå. De mii de ani, dezmo¿teni¡ii ¿iau construit temple ca
så se dezve¡e de via¡å. Cursul omenirii, din începuturi ¿i pînå acum, a descris un semn de
întrebare, un pînå cînd?, identic istoriei universale. ªi oare vom muri cu to¡ii pentru a
perfec¡iona geometria acelei interoga¡ii? Dacå instinctul de proprietate ar putea fi smuls din
sufletul omului, ar trebui så fim mai repede ferici¡i, decît så avem regrete. Toate problemele ar
fi atunci pe calea solu¡ionårii. Decît, optimismul nu este niciodatå concluzia istoriei.
Ceau fåcut muritorii, de cînd îi cunoa¿tem, decît så inventeze ra¡iuni practice ¿i abilitå¡i
teoretice, pentru a justifica ¿i a consolida proprietatea? Ei au tras cerc în jurul ei, proprietatea
fiind înså¿i un cerc. Sau închis concentric, pentru ca nici Dumnezeu så nu poatå viola acest
scîrbos mister al posesiunii. Dacå instinctul proprietå¡ii nar avea bazå atît de adîncå, sar fi
putut atribui atîta perfec¡iunii ordinii juridice, iar spiritul normativ sar fi putut bucura de atîta
vazå, fårå distan¡ele de oameni ¿i valori nåscute din proprietate?
Din punctul de vedere al justi¡iei sociale, formele pe care lea îmbråcat instinctul avutului
consacrå omul în rîndul bestiilor perfide. Acei care aderå cu plåcere la ideea de proprietate
trebuie så admitå, cu nu mai pu¡inå plåcere, împår¡irea oamenilor în cele douå categorii
blestemate: a acelora care au ¿i acelora care nau.
Nu ¿tiu precis ce sar putea face împotriva proprietå¡ii. Un socialism de stat este o formulå
mediocrå, iar comunismul este prea mecanicist ¿i mult prea iluzoriu. Colectivismul na¡ional,
care ar da o valoare solu¡iilor abstracte prin corectivul concretului na¡ional, î¿i gåse¿te mai
repede o cale printre ireductibile ¿i antinomii.
Proprietatea pare a fi o fatalitate în fa¡a cåreia må plec cu scîrbå. Spiritul uman, ajutat de
bestialitate, triumfå în revolu¡ii numai pentru a atenua conflictele cauzate ¿i exasperate de
prezen¡a în lume a proprietå¡ii. Aici rezidå sensul mai adînc al oricårei revolu¡ii, care o
diferen¡iazå atît de categoric de råzboi. Nu existå råzboi social, precum nu existå revolu¡ie…
na¡ionalå. Fa¡å de conceptul propriuzis al revolu¡iei, care este totdeauna socialå, ideea de
revolu¡ie na¡ionalå nu poate så însemne o idee nouå, ci numai o deplasare a centrului de
greutate. O revolu¡ie care nu se face în numele unei idei universale, ci se limiteazå la vreun
spa¡iu geografic ¿i istoric se nume¿te na¡ionalå, pentru a nu zice localå. Este drept cå revolu¡iile
se fac prin na¡iune ¿i cå în ele triumfå ideea istoricå a unei na¡iuni. Decît, pentru ca revolu¡ia så
aibå contururi mari, ideea istoricå de la baza ei trebuie så se întindå pe dimensiuni mari.
Na¡iunile mici nu pot face revolu¡ii universale, deoarece servesc o idee istoricå reduså. Chiar o
na¡iune cum e cea germanå na putut så¿i determine soarta sa ca sens de devenire universalå.
Orice revolu¡ie este na¡ionalå întru atît întru cît reprezintå o expresie a dorin¡ei de putere a unei
na¡iuni. Acest gînd este numai adiacent unei revolu¡ii. Miezul ei este altul. Neapårat. Fran¡a, în
Revolu¡ia ei, a atins o culme de autocon¿tiin¡å na¡ionalå ¿i o satisfac¡ie a puterii na¡ionale. Dar
sensul ultim al Revolu¡iei a fost lichidarea lumii feudale, a întregii ereditå¡i ce a definit Europa
secole întregi. O revolu¡ie trebuie så suprime un sistem general valabil, existînd, în forme
diferite, în toate ¡årile, ¿i så întroneze altul, susceptibil de a fi primit pe întreg globul, indiferent
de nivelul istoric al celorlalte na¡iuni.
Întro revolu¡ie pur na¡ionalå — adicå întro contradictio in adiecto —, un popor se
confruntå cu propria lui soartå ¿i se define¿te numai în raport cu sine ¿i pentru sine. Este ca ¿i
cum acest gen de revolu¡ie ar suplini un råzboi victorios, în nici un caz revolu¡ia. Orice
revolu¡ie na¡ionalå este numai o treaptå. Atît Germania, cît ¿i Italia pot mai mult. Vreau så
spun cå ele nu cautå numai puterea, ci ¿i un lux inutil, nåscut din spirit. Cazul Italiei este foarte
semnificativ, atît pentru realitå¡ile din care pleacå o revolu¡ie na¡ionalå, cît ¿i pentru teoria
culturilor.
Italia nu este o ¡arå al cårei destin så aibå o rotunjime låuntricå. O perspectivå transistoricå
neo reveleazå întrun ritm de evolu¡ie unilateral, prin planuri succesive. Ea a intrat în istorie
spiritual; Rena¿terea a fost culmea ei istoricå. De ce, politice¿te, a prezentat totu¿i caracterele
unei ¡åri de a doua mînå? De ce Italia sa realizat atît de tîrziu pe plan politic? Dacå ea era
predestinatå a fi mare putere, trebuia så braveze ini¡ial istoria pe toate planurile. Concomiten¡a
ofensivei caracterizeazå o mare putere. Fascismul a realizat pentru Italia ceea ce nau fåcut
secole de evolu¡ie politicå. Prin el, Italia a realizat accesul la putere, dar na putut suplini totu¿i
golurile ¿i insuficien¡ele ei politice. Nu existå o idee de culturå italianå, de¿i existå o culturå
italianå incomparabilå. Toatå lumea påstreazå Italia în sînge ca o ereditate, nu ca o fatalitate.
Revolu¡iile de dreapta sînt istorice, nu sociale. Obsesia na¡ionalismului a fost totdeauna istoria.
Asta înseamnå cå revolu¡iilor na¡ionale trebuie så le urmeze o serie de reforme, dacå nu de
revolu¡ii. Un popor mare face numai o revolu¡ie mare; un popor mic poate så facå mai multe,
care nici una så nu atingå o semnifica¡ie transistoricå. Fran¡a sa epuizat în Revolu¡ie. Comuna
nu putea så fie decît ratatå. Toate încercårile Fran¡ei de a se mai realiza revolu¡ionar au e¿uat.
Revolu¡ia cea mare ia fost prea organicå pentru ca så mai poatå da na¿tere la altele. Nici nu
avea nevoie. O revolu¡ie reu¿itå este un izvor care reîmprospåteazå permanent. Lan¡ul de mici
revolu¡ii este o hår¡uialå ce sfîr¿e¿te întro înfundåturå.
Revolu¡iile na¡ionale, råmînînd datoare fa¡å de social, reparå, în decurs de decenii, ceea ce
un efort revolu¡ionar såvîr¿e¿te în cîteva zile sau luni. Atît fascismul, cît ¿i hitlerismul nau
modificat fundamental structura socialå a ¡årilor lor. Ele au dat înså un dinamism na¡iunilor,
care supline¿te insuficien¡ele de viziune socialå. Revolu¡iile na¡ionale sînt istorie, iar nu
politicå. De aceea neamul, poporul este cultul lor de fiecare zi. Dacå fascismul este totu¿i
minor, fa¡å de hitlerism, faptul se datore¿te nu numai dimensiunii poporului german, ci ¿i
faptului cå, reclamînduse de la popor, ca surså originarå, el este mai mesianic decît fascismul,
care atribuie statului existen¡å ¿i valoare centralå. Mesianismul înflore¿te pe cultul mistic al
poporului, iar nu pe considerarea abstractå a statului. Apoi, Italia suferå de un mare gol istoric,
pe care Germania nu la cunoscut niciodatå întro astfel de måsurå.
De o parte, Revolu¡ia francezå ¿i ruså; de cealaltå, italianå ¿i germanå. Diferen¡a nu este
numai de nuan¡å, ci opozi¡ia lor demarcå o diferen¡iere calitativå. Sînt douå lumi revolu¡ionare,
dintre care întîile poartå marca autenticå a spiritului revolu¡ionar. Fa¡å de ideile ¿i de sîngele pe
care leau pretins ele, fascismul ¿i hitlerismul sînt simple lovituri de stat. Germania este o ¡arå
nerevolu¡ionarå. Tot Weltanschauung/l german îndepårteazå pe om de la pasiunea în lumea
aparen¡elor, în care se desfatå spiritul revolu¡ionar. Metafizica este la antipodul revolu¡iei. Italia
a avut întro oarecare måsurå o tradi¡ie anarhistå. Dar anarhismul, pentru un revolu¡ionar
pozitiv ¿i cu spirit politic, este tot a¿a de reprobabil ca ¿i reac¡iunea. Cåci anarhismul refuzå
organiza¡ia, aceastå divinitate a omului politic. Bazînduse numai pe efortul individual ¿i pe o
viziune anistoricå, oscilînd de la optimismul cel mai ridicol la pesimismul cel mai sumbru,
anarhia este o floare a spiritului, fårå rådåcini în lume. Sar putea ca, la urma urmelor,
convingerea anarhistå a unei fericiri terestre în afarå de orice lege ¿i formå så trådeze o viziune
optimistå. Viziunea finalå a istoriei, a¿a cum au conceputo anarhi¿tii, este încîntåtoare ¿i
trandafirie. Dar întreb orice om care a våzut în fundul mizeriei umane: oare este posibilå, atîta
în¿elare, atîta iluzie ¿i atîta naivitate? Anarhi¿tii ar trebui folosi¡i în stat ca så påzeascå a¿trii. În
acest fel, ar putea deveni ¿i ei proprietari…
De cîte ori må gîndesc la anarhi¿ti, îmi vin în minte cuvintele lui Joseph de Maistre:
„Piatra unghiularå a edificiului social este cålåul.“ Societatea, cu toate institu¡iile ei, reprezintå
un organism atît de rigid ¿i atîta renun¡are din partea individului, încît nu este de mirare de ce
muritorii au conceput libertatea ca un atac împotriva oricårei institu¡ii. Dar ele rezistå, cåci doar
sînt nervura societå¡ii. Tot Joseph de Maistre, în cartea lui de apologie a papei, pe care, citindo,
ai dori så fii papå måcar o secundå pentru siguran¡a teoreticå în lume, spune cå sînt trei
încercåri la care, dacå rezistå o institu¡ie, dovede¿te o vitalitate durabilå: silogismul, e¿afodul
¿i epigrama. Cum institu¡iile par a nu fi pierdut mare lucru de pe urma acestor atacuri, de ce nu
leam recunoa¿te prezen¡a lor pe întreaga dimensiune a istoriei? Anarhi¿tii au împotriva lor
pînå ¿i devenirea, singura care iar putea legitima metafizic… Ei cred cå, dupå ce au respins
lumea, mai pot face ceva. Pe refuzul total al formelor de via¡å, ei vor så construiascå via¡a.
Cum de nau observat anarhi¿tii cå au împotriva lor pe to¡i oamenii mediocri, adevåra¡ii regi ai
Påmîntului? Pro¿tii au organizat bine via¡a ¿i au fåcut din ea o cetate interziså spiritului. Un
Stirner sau un Bakunin au împotriva lor toatå aceastå via¡å mediocrå ¿i eternå, de care ne
dezleagå cunoa¿terea ¿i ne îndepårteazå triste¡ea.
O revoltå persistentå, dar meditativå, nu mar putea face, cu timpul, decît så uråsc pe
boga¡i ¿i så dispre¡uiesc pe såraci. Din moment ce oamenii au primit cu o acceptare dureroaså
aceastå împår¡ire, de ce så nui iertåm pe cei care au ¿i de ce så nui scuzåm pe cei care nau?
Întro lume de oameni såraci, boga¡ii sînt ni¿te criminali, iar såracii ni¿te imbecili. To¡i sînt de
vinå ¿i nu fac decît, cu mijloace ¿i pe cåi diferite, så måreascå dezolarea acestei lumi.
Cre¿tinismul a promis såracilor raiul, iar pe boga¡i ia amenin¡at cu iadul. Îmi este înså
indiferent care ¿i unde. Bagåi Doamne! laolaltå, poate se vor împåca în împårå¡ia ta, unde nu
vor mai avea — parese — nimic de împår¡it! Iar pe mine, lasåmå pe veci aici jos, doar voi gåsi
vreun argument så apår statul de anarhie!
Lumea politicului
Istoria nu se desfå¿oarå automat ¿i nici numai datoritå unui impuls originar. Existå o
necesitate internå, care activeazå continuu sub toate formele de via¡å ¿i de culturå. Prin ce
mijloace se dezvoltå via¡a istoricå propriuziså? Care este instrumentul ei? Unii au gåsit arta,
¿i au conceput o justificare esteticå a istoriei, al¡ii ¿tiin¡a, ¿i sau limitat la orizontul
pozitivismului. Nåscociri ale filozofilor ¿i ale altor iluzioni¿ti, astfel de concep¡ii nau nici o
bazå realå. Gînditorii î¿i închipuie cå mersul lucrurilor are vreo legåturå cu avînturile gîndirii
sau cå sar putea ridica realitatea la nivelul spiritualitå¡ii. Cînd cite¿ti cîte un filozof spiritualist
¿il vezi vorbind cu atîta nevinovå¡ie despre procesul de spiritualizare crescîndå a realului,
despre o solu¡ie finalå în spirit a întregii lumi sensibile, te întrebi, tu care ai umblat cu ochii
deschi¿i printre muritori ¿i lumea care moare, ce rost vor avea aceste elucubra¡ii ¿i cum de este
posibilå atîta gingå¿ie meditativå în creierul ¿i inimile unor oameni?
Filozofii gîndesc ca ¿i cum pe påmînt nar exista politica ¿i oamenii politici, ca ¿i cum
politicul nar fi un aspect central al vie¡ii ¿i instrumentul adevårat al istoriei.
O istorie a spiritului nu este istoria. Aceasta înglobeazå o realitate mult mai mare. Chiar
dacå nu existå aspect istoric fårå un anumit grad de participare la spirit, repartizarea elementelor
biologice ¿i spirituale nu se face întrun echilibru armonic. În omul politic triumfå sîngele.
Înseamnå cå el nui în nici un fel o realitate spiritualå? Cine ar ziceo?! Decît, ea nui este
constitutivå. Pentru omul politic, spiritul este un lux necesar, pentru artist, o substan¡å.
Viziunile filozofice care privesc spiritualizarea totalå ca o încoronare finalå a devenirii
sînt nedrepte cu politica. Ele o considerå ca o treaptå elementarå în evolu¡ia spiritului, iar nu ca
o formå esen¡ialå, constitutivå, a istoriei, paralelå ¿i coexistentå cu ultimele înål¡imi ale
spiritului. Politica — în¡elegînd atît valorile ei, cît ¿i pe omul politic — se înrådåcineazå în
via¡å mult mai profund decît spiritul. Cåci politicul exprimå ¿i serve¿te valorile vitale, pe cînd
spiritualul cre¿te în rågazurile vie¡ii.
Concep¡ia monolinearå a istoriei absolutizeazå un singur principiu, cåruia îi sacrificå toate
con¡inuturile reale ¿i concrete. Idealismul, ca ¿i pozitivismul, sa întrecut în a batjocori
devenirea. Nu datoritå idealismului a în¡eles Hegel istoria, ci ira¡ionalismului, nemårturisit dar
prezent în toatå viziunea sa. Compara¡i în¡elegerea sa istoricå perspectivei pozitiviste a lui
Comte ¿i ve¡i remarca fadoarea teoreticå a ultimului ¿i bogå¡ia nuan¡atå a întîiului.
Istorie ¿i ira¡ionalism nu sînt termeni identici, ci corelativi. Istorie ¿i ra¡ionalism înså —
nu se întîlnesc decît undeva la periferie, tangen¡ial. Etica, axiologia, ra¡ionalismul determinå o
lume nåscutå deasupra devenirii, o sferå a spiritului normativ, pe care o råstoarnå de cîte ori
poate instabilitatea agresivå a devenirii. Spiritul normativ se închide, cu toate valorile lui
transvitale din care î¿i extrage anemia, întro regiune stråinå vie¡ii ¿i încearcå såi impunå
forme, pe care ea le prime¿te pentru a le abandona.
Valorile, în tendin¡a lor de a se autonomiza de via¡å, se constituie în zonå aparte,
creîndu¿i o bazå ra¡ionalå, pe cea vitalå pierzîndo. Astfel, nu existå în fond decît o axiologie
ra¡ionalistå. ªi etica se simte bine numai pe fundamente ra¡ionaliste. Vitalismul, punînd accentul
pe imanen¡å, a suprimat dualismul, adicå reazemul teoretic al eticii. Devenirea a fost astfel
reintegratå în drepturile ei, adicå în rosturile ei de a crea ¿i distruge fårå nici o råspundere.
Toate viziunile de via¡å care dezvåluie sensul imanent al vie¡ii atribuie un loc foarte mare
politicului. Nu existå, dupå economic (care e de fapt un sclav al lui), un domeniu care så aibå
mai mult caracterul de a fi în lume decît politicul.
Imanentismul lui explicå de ce sufletele pline de ardoare religioaså, adicå arzînd de
dorin¡a de a ie¿i din lume, lau dispre¡uit ¿i au våzut, cu drept cuvînt, în activitatea politicå
preocuparea, dar mai ales tenta¡ia, ce te leagå atît de mult de pasiunile ¿i vanitå¡ile påmîntului.
Între religie ¿i politicå nu este mai multå legåturå decît între un sfînt ¿i un primar. Omul sa
sim¡it totdeauna mai bine soldat decît înger. Asta înseamnå cå refuzå fericirea…
Dacå omul politic este mînat de for¡e instinctive ¿i råspunde unei voci a sîngelui, atunci el
nu poate fi decît prizonierul voluntar al acestei lumi. Imperiul sîngelui este imperiul lumii
noastre. Cu cît cineva are mai multe aderen¡e la lumea asta, cu atît este mai politic.
Cînd întrun om se concentreazå dorin¡e de dominare ¿i se organizeazå pentru o
ascensiune individualå, dar înspre o finalitate colectivå, ele îl lanseazå în via¡a politicå.
Instinctele individuale cele mai rapace ¿i mai ariviste, combinate cu un interes obiectiv,
determinå configura¡ia omului politic. Acei care nau decît instincte tari, fårå acest interes
obiectiv, nu pot fi niciodatå mai mult decît tirani sau, în cazul cel mai bun, aventurieri.
Problema atît de ståruitoare, care se pune con¿tiin¡ei cetå¡enilor obi¿nui¡i: cum pot fi oamenii
politici în generalitatea cazurilor atît de corup¡i, cu un interes atît de redus pentru treburile
cetå¡ene¿ti ¿i cu atît de mare slåbiciune pentru ei în¿i¿i — aceastå problemå î¿i are o explica¡ie
mult mai simplå decît pare. Sînt anumi¡i oameni care au în ei numai un impuls politic, care se
dezvoltå ¿i activeazå independent de vreo altå finalitate decît el însu¿i. Socotelile publice
intereseazå numai ca un cadru al gustului politic. Frecven¡a acestui impuls, ce råmîne în sfera
reduså a subiectivului, este mult mai mare decît se crede. Toatå ploaia de oameni politici pe
care ia lansat democra¡ia apar¡ine acestui gen de egoi¿ti minori, care aspirå la celebritate
pentru ca apoi anonimatul såi înghitå ¿i mai amarnic. Regimul democratic, cu al såu sistem
parlamentar, dînd posibilitatea fiecårui cetå¡ean så participe activ la via¡a publicå, a dezvoltat
latura meschin politicå din fiecare individ, o megalomanie a omului. Rezultatul a fost cå
democra¡ia a scos la ivealå o serie de talente ¿i, în întreaga lume, doar douåtrei genii politice.
Un mare geniu politic trebuie så fie prin excelen¡å un dominator. Dacå ¿tie ¿i nu poate
comanda, nare nici o valoare. Democra¡ia, admi¡înd controlul ¿i interven¡ia din afarå în actele
¿efilor, le anuleazå orice prestigiu mistic ¿ii încadreazå în rîndul muritorilor, explicîndule
ridicarea numai prin ¿anså. Fluxul ¿i refluxul destinelor nu este våzut în func¡ie de vreo
chemare intrinsecå, ci de accidentul întîmplårilor exterioare. Ultimul om mare al democra¡iei a
fost Clemenceau. Dar faptul nu este de o semnificativå ironie, cå el ¿ia valorificat geniul
printrun regim cvasiautoritar, cå lumina lui a crescut din umbrele pe care råzboiul lea întins
peste democra¡ia francezå? Clemenceau a avut toate calitå¡ile marelui dominator: iubire
pasionatå pentru o comunitate, dar dispre¡ fa¡å de oameni; cinismul for¡ei; cultul succesului ¿i
al riscului; nici o spaimå în fa¡a tragediei ¿i nici un fel de remu¿care. Marii dominatori care au
suferit de o problemå eticå ¿iau ratat destinul politic ¿i istoric. Un Carol al Vlea sfîr¿e¿te la
mînåstirea Yuste în Estremadura, întro retragere voluntarå. Îndoielile lui au apropiat amurgul
hegemoniei spaniole, întocmai ca obsesiile religioase ale urma¿ului såu, Filip al IIlea. Filip al
IIIlea a fost ¿i mai mult un maniac religios. Regii Spaniei, din cauza interesului lor pentru alte
lumi, au dus ¡ara de rîpå, au închiso pe vecie gloriei.
οi închipuie cineva pe Cezar sau pe Napoleon torturat de vreo problematicå eticå sau
religioaså? Så låsåm glumele. Vor fi avut ei îndoieli de strategie. Dar undei clipa aceea, ca so
izolezi din curgerea vremurilor, în care ei sau gîndit måcar la un strop de sînge vårsat pentru
dorin¡a lor de glorie ¿i au regretat petele ro¿ii pe nimbul lor? Îndoielile nu sînt demne de
cuceritori.
Oamenii politici din toate timpurile se aseamånå mai mult între ei decît contemporanii de
instincte ¿i preocupåri diferite. Un ¿ef al unui trib de negri sesimte mai aproape de Napoleon
decît Beethoven; chiar dacå ultimul la în¡eles mai mult decît merita el. Între Lenin ¿i Cezar
este mai multå afinitate decît între primul ¿i oricare contemporan… literar. Viziunea tipologicå
a istoriei ne înva¡å cå to¡i sîntem condamna¡i a fi ceea ce sîntem. De¿i a¿ fi înclinat a crede cå
au existat în lume conchistadori ce ¿iau „mîncat“ instinctele prin tåcerile bibliotecilor, ei nau
putut fi înså de raså, din moment ce ¿iau gre¿it calea atît de esen¡ial. Numai acei oameni apucå
pe cåråri gre¿ite în via¡å, care nau avut instinctele la înål¡imea chemårii lor. Cezar nu putea
deveni în¡elept ¿i nici Napoleon poet. Sau î¿i poate închipui cineva un filozof dictator? Un
filozof nu poate fi decît… pre¿edinte. Ceea ce înseamnå cå instinctul politic al omului scade pe
måsura mic¿orårii ethosului agresiv.
Nu po¡i fi dotat politice¿te, dacå nu e¿ti asimilat naiv timpului. Con¿tiin¡a filozoficå se
na¿te din dezintegrarea temporalå. Omul politic tråie¿te în timp ca întro substan¡å. De aceea,
momentul este cadrul lui temporal. Precum nu se poate gîndi fårå o anumitå independen¡å fa¡å
de timp, a¿a nu se poate ac¡iona fårå o dependen¡å de clipele fugare. Perspectiva meditativå se
adînce¿te de groazå în fa¡a neantului temporal, de spaima de vidul clipelor, de
nesubstan¡ialitatea lor. Aspira¡ia politicå nici na auzit ¿i nici na bånuit vreodatå aceste
probleme. Pentru adevåratul om politic, timpul este o stîncå. El curge numai pentru gînditori,
fiindcå lor, nemaicirculîndule sîngele, la ce ar mai putea fi aten¡i, dacå nu la trecerea timpului?
Esen¡a apoliticå a spiritului…
Omul politic nare neapårat nevoie de un „orizont“. El nu se aflå propriuzis niciodatå în
fa¡a principiilor, ci în fa¡a faptelor. Nici un om politic nu trebuie så treacå un examen de
principii. De aceea, antipodul lui nu este artistul, ci omul teoretic.
Cultura modernå este bolnavå de teorie. Necesitatea de a gåsi o formulå abstractå pentru
orice situa¡ie, de a justifica în gînd toate fårîmåturile realului, a secat energia creatoare ¿i a
råpid omului un sim¡ rodnic al problemelor. Excesul teoretic presupune totdeauna o sleire a
respira¡iei, a avîntului ira¡ional de crea¡ie. Alexandrinismul a lansat tipul comun al omului
teoretic. Eclectism ¿i teorie vidå sînt acela¿i lucru.
Omul politic ¿i cu artistul nu se întîlnesc decît în fenomenul crea¡iei. Amîndoi creeazå,
de¿i pe planuri atît de esen¡ial diferite. Faptul acesta îi separå de omul teoretic, care numai
constatå; stabile¿te rela¡ii printre rela¡ii, neaducînd prin existen¡a lui nici un plus în lume.
Ineficien¡a teoriei este dea dreptul deconcertantå. Un efect de mare sintezå teoreticå nu
echivaleazå o poezie inspiratå sau un cutezåtor gest politic. Nu existå persoanå în teorie. Acel
domeniu al spiritului, care eliminå un patetic al subiectivitå¡ii, este lipsit de farmec ¿i de
atrac¡ie. Conceptul de geniu se aplicå cu greu omului teoretic; ideea de productivitate infinitå a
spiritului o realizeazå artistul. Întrucît existen¡a politicå presupune un paroxism al
individualitå¡ii ¿i o bravare a lumii în numele instinctului, conceptul de geniu se aplicå ¿i în
sfera politicå, istoria prezentîndune destule ilustra¡ii geniale.
Este foarte caracteristic cå Goethe sa în¡eles cu Napoleon; dar na priceput pe Kant, de¿i
a admirat pe Hegel fårå sål cunoascå.
„Valorile“ politice sînt servite de la primarul de ¡arå pînå la cezar. Ei servesc cu for¡a
ideea de for¡å.
Se poate recunoa¿te aderen¡a unui om la spiritul politic dupå modul în care ¿tie så
introducå elemente politice întrun domeniu eterogen politicii. Igna¡iu de Loyola ¿i Luther sau
Sfîntul Pavel au avut în sîngele lor foarte multe apeten¡e politice. Organizatori, animatori,
întreprinzåtori ardeau de setea de dominare. Cum în ei au triumfat poftele cere¿ti, alimentate de
con¿tiin¡a ¿i obsesia påcatului, au ajuns reformatori, cu avantajul în plus fa¡å de oamenii politici
cå au modificat ¿i stilul interior de via¡å, iar nu numai cel exterior. Cre¿tinismul, în sine, este
complet apolitic. Prin ce întorsåturå ciudatå va fi ajuns el så se organizeze atît de perfect în
lume, så se cristalizeze în institu¡ii atît de aderente påmîntului, este unul din misterele ciudate
ale religiei în genere, care, fixînd toate obiectivele existen¡ei dincolo, sfîr¿e¿te prin a se
înrådåcina iremediabil aici. Se pare cå toate lucrurile mari încep prin a ne des¡eleni din påmînt,
pentru ca apoi så ne lege ¿i mai mult de el. Cre¿tinismul ¿ia trecut examenul posibilitå¡ilor lui
terestre prin catolicism, cea mai reu¿itå realizare istoricå a lui. Papii au fost obiectul de invidie
al regilor ¿i împåra¡ilor. Este stråin de spiritul politic acel ce nu în¡elege sensul papalitå¡ii. A¿a
au fost papii de lega¡i de de¿ertåciunile acestei lumi, adicå de singurele realitå¡i, cå au apårat
prin for¡å crucifixul, ca pe o scuzå ¿i nu ca pe o credin¡å. Nu este a¿a de greu såi în¡elegi pe
papi. Ei vor apårea la Judecata de apoi alåturi de perceptori, de oamenii de stat ¿i de to¡i
patronii universului. De fapt, boga¡ii au avut totdeauna prea mult spirit politic. Cu cît sînt mai
mul¡i pe påmînt, cu atît li se ascute spiritul politic. Såracii nau con¿tiin¡å politicå decît în
revolu¡ie. Cåci revolu¡ia este examenul pe carel dau såracii în fa¡a istoriei.
Care este „virtutea“ politicå prin excelen¡å, generatoare de dinamism ¿i mobilul activ al
ascensiunii? Ne putem închipui un om politic blînd, cåldicel ¿i atenuat? Ar fi o reprezentare
absurdå. Un animal de pradå, cu instinctele domolite în aparen¡å ¿i cu mult stil în cruzime, este
forma cea mai adecvatå sub care ni se înfå¡i¿eazå „bestia“ politicå. Precum iubirea este virtutea
religioaså prin excelen¡å, a¿a ura este virtutea esen¡ialå a omului politic. El urå¿te, din dragoste
pentru un grup de oameni, pe to¡i ceilal¡i care nui apar¡in. Cine nu ¿tie urî cu pasiune nare
instinct politic. Dacå nu refuzi cu frenezie pe to¡i care nu te urmeazå, îi vei pierde ¿i pe cei
carei ai. Ura este vitalizantå ¿i înclin a crede cå începi o ac¡iune politicå nu pentru a salva un
grup uman, ci pentru a distruge pe cel care nu¡i convine. Defini¡ia celebrå a lui Klausewitz:
„råzboiul este continuarea politicului cu alte mijloace“ nu trebuie în¡eleaså în sensul pe care
marxismul i la dat prin Lenin, legînd råzboiul de structura unui sistem, ci cå politicul este o
stare de conflicte latente sau declarate, dar care culmineazå în explozia råzboinicå. Politicul
reprezintå o permanentå structurå antinomicå, a cårei solu¡ionare este numai temporarå.
Vitalitatea politicului derivå din prezen¡a continuå, din imanen¡a conflictului.
Partidul întrun stat ¿i un stat fa¡å de altul î¿i definesc for¡a dupå primejdia ¿i amenin¡area
ce o reprezintå. Nivelul politic se alimenteazå din capacitatea lor agresivå. Tendin¡a oricårei
forma¡ii politice este domina¡ia exclusivå. Coexisten¡a atîtor grupåri ¿i curente în democra¡ie
este un semn de emasculare generalå. De aceea, concuren¡a politicå fårå nici un sens din
democra¡ie î¿i are rezolvarea fireascå ¿i inevitabilå în dictaturå.
În orice fel de politicå, dictatorialå sau democraticå, „partizanul“ este totul. Cine se revoltå
împotriva acestui sistem în numele „valorilor obiective“ nu în¡elege nimic din caracterul
dramatic al oricårei politici. Nu numai pentru un „politician“ (democra¡ie), dar ¿i pentru un
dominator (dictaturå), partizanul cel mai umil este o mai mare valoare decît cel mai ilustru
adversar. Orice luptå eliminå ideea de valori obiective. Cum fondul tragic al oricårei politici —
nu numai aceea de stil mare — este care pe care, în ea se måsoarå destine, ¿i nu valori.
Triumful este unica valoare. Nu existå un idealism politic, ci numai un pragmatism politic.
Pentru adevåratul om politic, morala este un lux periculos. Keyserling a aråtat cå orice
politicå este, în fond, machiavelicå. Plecînd din zonele subterane ale sufletului, ea aplicå metode
corespondente acestora. De fapt, tot ce intrå în domeniul ac¡iunii este machiavelic. Un om care
luptå vrea så triumfe prin orice mijloc: o datå „ajuns“, vrea så se men¡inå tot a¿a. Cine nu
procedeazå la fel se pråbu¿e¿te. Finalitatea omului politic este puterea. Acestui idol îi sacrificå
el totul.
Febra omului politic este ura. Unde este luptå, este ¿i urå. În numele iubirii se poate
realiza infinit, cu condi¡ia ca ura så fie activå împotriva tuturor formelor pe care le exclude
iubirea din sfera ei. Este dea dreptul înfioråtoare patima pe care a dezlån¡uito cre¿tinismul în
începuturile sale. Primii cre¿tini au urît mai mult lumea pågînå decît au iubit împårå¡ia
cerurilor. Sau avalan¿a de cîinie declan¿atå de ideea luptei de claså, în numele solidaritå¡ii ¿i a
justi¡iei! Proletariatul modern este un vulcan de urå, izbucnirile lui sînt tot atîtea trepte înspre
putere. Ura este virtutea politicå prin excelen¡å. Cine sus¡ine contrariul uitå cå lumea sa
divizat în atîtea pår¡i, nu mai pentru ca så nu disparå ura. Pluralismul este baza metafizicå a
urii. El este justificarea individua¡iei, fårå de care ura este inconceptibilå. Metafizicile moniste,
de la indieni la Schopenhauer ¿i Eduard von Hartmann, au conceput ideea de anulare a
individua¡iei prin iubirea universalå. Fårå urå înså, numai în¡eleg ce sar putea petrece pe acest
påmînt.
Voluptatea omului politic este adversarul. Cu cît el este mai mare, cu atît el î¿i creeazå mai
mul¡i. Acest lucru este tot a¿a de valabil pentru un ministru în democra¡ie, cît ¿i pentru un
dictator. Complexitatea unei personalitå¡i trebuie så fie ajutatå de o idee nu mai pu¡in complexå.
Un curent de idei are¿i care o expresie politicå, dacå vrea så fie înregistrat de istorie,
trebuie så con¡inå conflicte în germene ¿i så le actualizeze pe måsura evolu¡iei lui.
Evitarea conflictelor este un semn de deficien¡å ¿i de limitare a orizontului istoric. O
personalitate care nu este o crizå pentru orice con¿tiin¡å care participå la istorie, care nu este o
solu¡ie directå a celor mai arzåtoare probleme ale actualitå¡ii respective — este o agitare de
suprafa¡å. Dacå politica se face de oameni cu instincte avide, ea trebuie så dezlån¡uie conflicte
echivalente agresivitå¡ii instinctive. De aceea, planul teoretic în lumea politicului are cu totul
altå semnifica¡ie decît în alte domenii. O idee politicå nu trebuie så fie „adevåratå“; nici un
control teoretic nui poate anula eficien¡a, dacå ea este fecundå. Ruina sigurå a unui om politic
ar fi feti¿ismul temporar al adevårului. Reflexia lui se reduce la atît; eu am dreptate, adversarul
nu. Prin aceasta, partizanul de¡ine totdeauna un sumum mai mare de adevår decît adversarul cel
mai dotat.
Unii teoreticieni reduc esen¡a politicului la termenii; du¿man — prieten. Concep¡ia
aceasta exprimå fiin¡a politicului în formå tran¿antå. Valabilitatea ei este totalå pentru
fenomenul dictaturii, care reprezintå o exasperare a politicului. Orice dictaturå este un råzboi
camuflat, chiar dacå nu se manifestå în conflicte cu alte state. În tot cazul, dictatura este în
primul rînd un råzboi al unui stat cu sine însu¿i. Între democra¡ie ¿i dictaturå este mai întîi o
diferen¡å de ritm. Pe cînd prima reprezintå o respira¡ie comodå, a doua este activå pînå la
sufocare. În democra¡ie statul are un caracter neutru, societatea este totul. De aici distinc¡ia atît
de categoricå între societate ¿i stat, specificå ideologiei democratice în genere. Ce e drept,
societatea are o sferå mai mare decît statul ¿i înglobeazå o multiplicitate de elemente,
nereductibile la structura abstractå a statului. Societatea este o totalitate vie, cåreia fårå stat îi
lipse¿te forma. Prea marea elasticitate pe care o prezintå societatea în regimurile democratice
derivå din neutralitatea, noninterven¡ia statului. Redus la un principiu regulator ¿i exterior,
abstrac¡iunea lui seamånå vidului. Socialismul francez a diferen¡iat la maximum societatea de
stat, pe cînd mistica etatistå a romanticei germane a asimilat societatea statului. Sociali¿tii sau
bucurat mult de distinc¡ia pe care Hegel a fåcuto între societatea civilå ¿i stat. Decît, Hegel a
conceput societatea civilå mecanicist, ca o sumå de voin¡e individuale, care nare o realitate ¿i
un sens decît în unitatea substan¡ialå a statului. Atît de pu¡in a în¡eles el societatea ¿i atît de
mult statul, cå în scrierile din tinere¡e sus¡inea cå anarhiei este preferabilå tirania, deoarece ea
se realizeazå prin stat.
O societate abandonatå sie¿i, nerecunoscînd statului mai mult de o semnifica¡ie juridicå,
î¿i pierde repede centrul, sîmburele ei. Devine antiistoricå ¿i centrifugalå. Consecin¡a fatalå a
oricårei democra¡ii consecvente este atomismul social. Din societate mai råmîn numai indivizii,
risipi¡i, fårå vreo aderen¡å la un sens comun. Sînt societå¡i incapabile în mod structural de a fi
democrate. Cazul Rusiei, unde societå¡ii, lipsindui organic o limitå interioarå, se pierde pe datå
ce e liberå. De aceea, bol¿evismul une¿te douå extreme întro sintezå ininteligibilå Apusului:
democra¡ia extremå ¿i autocra¡ia. Democra¡ia are anumite presupozi¡ii psihologice, care nu le
întîlnim peste tot. ªi acolo unde ele nu sînt, nu este creatoare. În Anglia ¿i în Fran¡a, ea a creat
un întreg stil istoric, ¿i existen¡ei lor na¡ionale dacå iai råpi epoca democraticå, ai da na¿tere
unui gol uluitor. Germaniei înså nu ia priit democra¡ia. În afarå de statul autoritar, acea
Formlosigkeit a sufletului german o duce la fund. Ea na avut niciodatå o epocå eroicå a
democra¡iei. Fa¡å de Germania ¿i de Rusia, România este mult mai naturalå în democra¡ie, de¿i
ea na dat nici o consisten¡å ¡årii. Meritul democra¡iei în România este de a fi provocat o
dezlån¡uire superficialå de energie, de a fi creat o serie de iluzii politice în ultimul cetå¡ean. Cå,
pentru viitor, democra¡ia trebuie distruså pentru ca România så nu disparå, este o banalitate, iar
nu un imperativ. Nu fårå o oarecare mirare trebuie så privim pe aceia care, dintrun na¡ionalism
prost în¡eles, considerå introducerea democra¡iei la noi ca pe o pacoste fårå pereche. Un popor
oprimat o mie de ani avea nevoie de democra¡ie ca de o necesitate vitalå. Ea då o respira¡ie
largå individului, iar nu na¡iunii. Dar dupå un întuneric atît de mare, România navea nevoie de
accelerarea ritmului ei istoric, ci de o aerisire a individului, de o mi¿care liberå ¿i arbitrarå, de
toatå fantezia ¿i capriciul care alcåtuiesc un farmec indiscutabil al acestui regim. Dacå intram
dupå o tiranie milenarå întrun regim de autoritate, ne idiotizam cu to¡ii, deveneam automate
oficiale, cretini balcanici. Este drept cå prin democra¡ie România sa låbår¡at în a¿a måsurå, cå
a devenit un elastic, de care întinde primul venit. A fost înså fatal så fie a¿a. A fost fatal ca
România så nu¿i creeze un sens ¿i o chemare în lume, så råmînå o ¡arå provincialå cu o culturå
popularå ¿i cu o mizerie colectivå. Singura speran¡å este cå un regim de dictaturå ar putea arde
etapele. ªi un regim de dictaturå este absurd ¿i criminal, dacå nu arde etapele. Concep dictatura
ca o revolu¡ie permanentå. Ea este înså numai atunci creatoare, dacå e popularå. Prin aceasta
se deosebe¿te de cezarism ¿i de tiranie. Ce este dictatura popularå fa¡å de aceste douå
fenomene? Diferen¡ele dintre ele derivå din raportul diferit în care stå omul politic fa¡å de
colectivitate. ªi acest raport este determinat de ideile specifice pe care le reprezintå.
Tirania nu serve¿te un crez. Autoritatea prin bunul plac ar fi singura ei „idee170. Tiranul
nu trebuie så aibå vreo calitate. Cåci neurmårind nici un alt scop, decît capriciul lui ¿i un statu
quo al imbecilitå¡ii, de ce fel de însu¿iri ar trebui så dispunå, decît de violen¡a instinctelor lui ¿i
de resemnarea supu¿ilor? Cezarismul nu serve¿te o mare finalitate istoricå. El se bazeazå înså
pe excelen¡a unei personalitå¡i. Momentul individual este prea hotårîtor ¿i predominant. Teoria
lui Spengler, dupå care cezarismul este un fruct al crepusculului culturilor, este în genere justå.
Pierzîndu¿i coeziunea internå, fårîmi¡atå ¿i epuizatå de excesele democra¡iei, o culturå î¿i
salveazå vitalitatea prin virtu¡ile strålucitoare ale unui dictator. Cezarismul poate introduce un
ritm epocal în via¡a unei culturi, lui îi lipse¿te înså elanul ascendent, creator de culturå. El apare
numai în perioadele ce urmeazå dupå epocile de mari libertå¡i ¿i de instincte necontrolate.
Existå chiar o alternan¡å, un ritm periodic, care fixeazå cezarismul dupå fiecare perioadå
democraticå. Totu¿i, locul istoric al lui råmîne amurgul culturilor. Atunci izvoråsc
personalitå¡i, fiindcå nu mai sînt idei ¿i nu mai sînt idei dinamice. Întrun astfel de moment
istoric, cezarismul supline¿te un vid al culturii. Dacå tirania nare nici un asentiment al
colectivitå¡ii, cezarismul este acceptat ¿i uneori chiar iubit. Ar fi så ne în¿elåm prea mult asupra
omului dacå am crede cå el se simte bine multå vreme în libertate. Adevårul este cå nimic nui e
mai greu de suportat decît libertatea. Låsat multå vreme pradå ei, î¿i pierde echilibrul ¿i se
pråbu¿e¿te întrun haos complet. Atunci preferå cea mai sinistrå tiranie, pentru a scåpa de
teroarea libertå¡ii. Regimurile de autoritate au la bazå o concep¡ie pesimistå a omului. Fårå o
viziune antropologicå nemiloaså este imposibil så în¡elegi alternan¡a dintre democra¡ie ¿i
dictaturå în cursul istoriei. Naivii nu vor pricepe niciodatå cå mul¡imea îl cere pe cezar, cå
oamenii au iubit de cînd e lumea nu numai libertatea, ci ¿i jugul. Cînd se obiecteazå cå acest
lucru este adevårat pentru trecutul umanitå¡ii, pentru un stadiu înapoiat, atunci acestei
vulgaritå¡i optimiste îi vom råspunde cå orice progrese ar face omenirea, ea nu va putea ajunge
niciodatå a¿a de departe încît tipul comun al muncitorului de fiecare zi, pro¿tii eterni, så se
ridice la un nivel mai înalt decît al unui intelectual mediocru. Cum este mai mult decît sigur cå
lucrurile stau a¿a, nu pot såmi fac iluzii nepermise. Optimismul antropologic nu ¿ade bine nici
unui fel de gînditor: el este, în primul rînd, inadmisibil la un om politic. Nu e un fapt
nesemnificativ cå to¡i oamenii politici au fost buni cunoscåtori de oameni. ªi ce înseamnå a fi
bun cunoscåtor de oameni, dacå nu a te îndoi de ei? Dupå morali¿tii francezi (La
Rochefoucauld, Vauvenargues, Chamfort etc.), oamenii politici au cunoscut totdeauna mai bine
oamenii. Au avut ¿i ei darul introspec¡iei, dar nau fost sinceri destul…
În fa¡a tiraniei ¿i a cezarismului, se înal¡å dictaturile populare. Ele se bazeazå atît pe o
necesitate istoricå, cît ¿i pe un asentiment al maselor. Pe ele nu le cer numai logica internå a
evolu¡iei culturilor, ci condi¡ii sociale, aspira¡ii colective ¿i na¡ionale. Lenin, Hitler sau
Mussolini sau ridicat pe o convergen¡å de elemente apar¡inînd soartei ¡årilor respective, iar nu
pe un concurs de împrejuråri. Ele nu se instaureazå pentru a salva o culturå de la putregai, ci
pentru a realiza accesul la mare putere politicå ¿i a ridica nivelul istoric al culturii respective.
Ceea ce ne intereseazå aici este importan¡a dictaturii populare în cadrul culturilor mici. Ea
este singurul mijloc prin care ele î¿i pot înfrînge iner¡ia. O colectivitate se vrea dominatå,
fiindcå prin ea înså¿i nu poate crea nimic. Orice solu¡ie am cåuta pentru România, este
imposibl så o vedem scuturatå din orbecåiala ei secularå în afarå de un regim dictatorial. ªi prin
acesta în¡eleg un regim care creeazå în România o febrå excep¡ionalå ¿i tinde såi actualizeze
ultimele posibilitå¡i. Democra¡ia a risipit prea multe energii fårå vreun scop na¡ional. O
dictaturå înså trebuie så punå ¡ara la teasc. Nimic så nu råmînå neexploatat ¿i nevalorificat.
Mar¿ul României în istorie så semene unei coarde încordate la paroxism. O amenin¡are care så
creascå cu fiecare pas. Så ne apropiem ¿i noi de lume ¿i lumea så ¿tie cå ne apropiem. Efortul
care trebuie cerut acestei ¡åri nu poate fi comparat decît cu acel ce lau pretins bol¿evicii Rusiei.
O ¡arå se ridicå pe renun¡åri, pe infinite renun¡åri. Dacå to¡i am suferi pentru România cu o
pasiune care ar însemna ardoare ¿i durere, nu ¿tiu pînå unde ar såri din mers aceastå ¡arå ¿i cîte
cadavre ar låsa în urmå. Nu pot vedea destinul României decît patetic. Pentru ¡årile råmase în
urmå, nu existå salvare printrun ritm normal. Cu oameni politici care flateazå indolen¡a
colectivå, nu se mai poate face nimic. „Politicianul“ din democra¡ie, care ridic banul la rangul
de divinitate ¿i ¡ara la o trambulinå,nare nimic în el dintrun dominator ¿i nimic dintro aureolå
misticå. Democra¡ia e prea pu¡in misticå ¿i prea mult un ra¡ionalism. Ce departe este de epoca
sa eroicå! Febra ideologicå pe care a råspîndito asupra Europei sa epuizat, ¿i în locul ei au
råmas scheme vide ¿i nesemnificative, ce¡i inspirå o adevåratå compåtimire teoreticå. În cadrul
na¡iunii, democra¡ia a dat na¿tere unei pluralitå¡i de forma¡ii divergente, care råpesc evolu¡iei
na¡ionale un sens convergent. Votul universal ¿i parlamentarismul au conceput na¡iunea ca o
sumå, cantitativ, cînd ea este o totalitate concretå ¿i calitativå, care niciodatå nu poate fi
exprimatå în aritmetica democraticå. O na¡iune este totdeauna mai mult decît indivizii ei.
Democra¡ia a fåcut din ea o rezultantå. În realitate, indivizii rezultå din na¡iune.
ººårile fårå o axå istoricå î¿i pierd conturul prin democra¡ie. Acesta est cazul României. Ea
na avut niciodatå o formå, iar democra¡ia nu ia dato. Ea este prea mult politicå ¿i prea pu¡in
istorie. Nenorocirea regimului democratic este cå în el omul politic nu poate face nimic. ªi cum
o så facå, atunci cînd ascensiunea în democra¡ie se bazeazå pe o ¿anså, iar puterea are
caracterul unei durate efemere?! Dictaturile au toate un caracter de råscruce ¿i de gravitate. Nu
este caracteristic cå råzboaiele cele mai multe se fac de regimurile dictatoriale? Încordarea
excesivå ¿i anormalul ritmului numai în råzboi î¿i aflå o ie¿ire, afarå de tiranie, care na¿te
revolu¡ia. În perioada democraticå a unei ¡åri, o revolu¡ie nare un sens måre¡ ¿i nici o
dimensiune monumentalå. Numai întru cît sfarmå tradi¡ia unei tiranii, prime¿te un caracter de
întorsåturå istoricå.
Împotriva dictaturilor, toate obiec¡iile pe care lea adus lumea se reduc la atîta: cu ce
drept ne impune un dictator voin¡a sa? De unde erijarea unui individ în absolut? Obiec¡ia sau
mirarea aceasta este fårå råspuns. Sau, ea nare decît un råspuns cinic. Este imposibil så gåse¿ti
o justificare imanentå a autoritå¡ii sau a suveranitå¡ii. Un guvernåmînt este compus din oameni
care nu sînt calitativ deosebi¡i de ceilal¡i. Ce ra¡iune are atunci impunerea voin¡ei lor altora? În
acest sens, teocra¡ia este singura care are o bazå logicå ¿i metafizicå. Dacå autoritatea derivå
numai de la oameni, atunci îi lipse¿te orice temei mai adînc, ¿i în afarå de relativismul uman nu
mai este nici o ie¿ire. Derivarea suveranitå¡ii ¿i autoritå¡ii dintrun principiu transcendent
justificå totul, cu condi¡ia så crezi întro divinitate. Imanentismul modern a såpat atît pe
Dumnezeu, cît ¿i orice fel de autoritate ¿i suveranitate.
Modul în are un om politic î¿i transformå voin¡a în lege ¡ine de un complex de împrejuråri
care nare nici o legåturå cu etica. Este suficient så fi ajuns o singurå datå så comanzi, ca
dorin¡a de putere så te facå virtual un dictator. Cine ¿tie porunci permanent ¿i este ros de
obsesia puterii nu se poate pråbu¿i. Numai prin comandå te distan¡ezi de ceilal¡i oameni ¿i te
ridici cu adevårat peste ei. Fiecare dintre muritori se viseazå la un moment dat Napoleon,
pentru ca så se mul¡umeascå apoi o via¡å întreagå a tråi din ordinele altora. Orice om gåse¿te o
scuzå cå nu e Napoleon. Pune vina pe mediu, pe såråcie, boalå sau, dacå e român, pe România.
Convertirea în mit a tuturor marilor conducåtori î¿i are o rådåcinå mult mai adîncå decît sîntem
dispu¿i a crede. Dacå ei ar fi în con¿itin¡a mul¡imiii numai oameni, atunci ea nar putea gåsi
nici o ra¡iune autoritå¡ii lor nelimitate. Mul¡imea îi transformå în mit spre a se în¿ela pe ea
înså¿i. Ea îi proiecteazå în absolut, pentru ca destinul care se consumå între ea ¿i dictator så
aparå ca esen¡ial inevitabil în logica substan¡ialå a lucrurilor. Cezar a fost adorat ca zeu, fiindcå
mul¡imea suporta mai comod astfel vîrtejul de întîmplåri, nåscut din geniul lui. Dacå, în ochii
ei, el nar fi fost mai mult decît un om extraordinar, nar fi acceptat atîtea sacrificii. Tot a¿a,
pentru solda¡ii lui Napoleon, l'Empereur na fost niciodatå om…
Tot ceea ce iese din cadrele acceptate ale vie¡ii de fiecare zi se ipostaziazå, deoarece
umanul are grani¡e care exclud neobi¿nuitul. Omul nu se laså bucuros condus de om. De aceea
a inventat el miturile.
Este neplåcut så vezi cå se ridicå cineva din rîndurile tale ¿i î¡i devine destin. Tu nu iai
acordat nici un drept — ¿i nimeni. Cu toate acestea, el îl are ¿i tu nu mai po¡i face nimic.
Ascensiunea vertiginoaså a omului politic este un fenomen destul de ciudat. Cei carel cîntåresc
¿i nui gåsesc merite ¿i calitå¡i justificative uitå cå orice om politic este un destin înainte de a fi
o valoare.
Dictatura care nare o ie¿ire imperialistå sfîr¿e¿te în tiranie, precum iubirea în scîrbå sau
în milå. Elanul dictatorial, la început dornic de a crea forme noi ¿i a da o expansiune nelimitatå
unei ¡åri, se osificå întrun autoritarism rigid, mort, precum democra¡ia se destramå întro
paradå de libertå¡i goale. Este aici o limitare a tuturor formelor de via¡å, care nu¿i pot men¡ine
productivitatea peste rezervele insuficien¡ei lor. Orice con¡inut de via¡å are o formå. Cînd el se
uzeazå, forma constituie substitutul vie¡ii. Astfel se nasc o sumå de scheme moarte, care trebuie
råsturnate de nåvala altor con¡inuturi. Dictatura sfîr¿e¿te de obicei în tiranie, democra¡ia în
anarhie. Dictatura are o formå, tirania are numai formå; democra¡ia are ¿i ea o formå; anarhia
nu mai are deloc. Spre fericirea noastrå, via¡a nu tinde numai spre echilibru. De ar fi a¿a, de
mult neam fi mumificat. Moartea este preferabilå oricårei fixåri. În via¡a socialå, încremenirea
întro formå este mai gravå decît sinuciderea. Ce ar fi fost de Europa, dacå ¿i aståzi aristocra¡ia
continua a fi statul? Un monstru istoric în plus.
Primenirile sociale sînt condi¡ia indispensabilå a vitalitå¡ii unei ¡åri. Totdeauna statul, care
este sensul formativ al unei na¡iuni, a avut tendin¡a så se confunde cu clasa sau casta
conducåtoare. Niciodatå na putut îmbrå¡i¿a, cu aceea¿i cuprindere, actualitatea totalå a unei
na¡iuni. Cînd Joseph de Maistre se întreabå ce e na¡iunea ¿i gåse¿te cå e suveranul ¿i
aristocra¡ia, el exprimå reac¡ionar un lucru pe care marxi¿tii îl sus¡in revolu¡ionar în teoria
statului proletar. Statul (de¿i pentru marxi¿ti nu existå propriuzis nici stat ¿i nici na¡iune, ci
numai societate) nu mai este suveranul ¿i aristocra¡ia — sau mai tîrziu burghezia —, ci
proletariatul.
În orice stat nu existå un echilibru, ci o preponderen¡å de for¡e. Cine are aceastå
preponderen¡å se identificå întro måsurå anumitå cu statul. Na¡iunea cuprinde elemente mult
mai complexe ¿i mai diverse decît poate så le centreze ¿i så le cristalizeze statul. De Maistre
trebuia så spunå stat, iar nu na¡iune, deoarece aceasta închide în sfera ei mai mult decît statul, a
cårui ra¡ionalitate abstractå nu poate subsuma atîtea elemente ira¡ionale din existen¡a na¡iunii.
Formele de stat sînt substituibile, pe cînd na¡iunea este o fatalitate. De aceea, ele sînt un
obiectiv principal al revolu¡iei.Pînå acum nu sa gåsit un Sisif al revolu¡iei, care så vrea så
dårîme sau så construiascå o na¡iune. Na¡iunile devin. O nouå piedicå în calea României ¿i a
revolu¡iei na¡ionale.
Na¡iunile sînt istorice. Putem face istorie? Putem, dar în marginile destinului nostru. ªi am
putea såri peste el? Am putea, dacå saltul ar fi pecetluit în soarta noastrå. Fiva el? Iatå unde
înceteazå Cunoa¿terea ¿i începe Speran¡a… Nu cred cå nu cred în România.
II
Norocul României este cå istoria universalå nare un curs convergent ¿i nu evolueazå întro
progresiune continuå. Dacå devenirea umanitå¡ii ar fi comparabilå unui fluviu, ar fi imposibil så
nu ne pierdem în el ¿i så ne mai regåsim. Toate valorile sar totaliza, ¿i nivelul actual al culturii
ar fi atît de ridicat, încît o ¡arå ca România nar putea participa în nici un fel la el. Cultura
occidentalå, care singurå conteazå pentru orientarea noastrå în viitor, nu însumeazå toate
valorile care au precedato. Dupå concep¡ia stupidå a progresului monolinear, ar trebui ca
momentul istoric actual så con¡inå întro prezen¡å tot ce sa desfå¿urat înainte, el fiind un plus
întro totalitate ascendentå. Istoria nu e comparabilå nici unui fluviu ¿i nici unui lan¡. Ea î¿i are
o cre¿tere specificå, nereductibilå nici la concepte organice ¿i nici mecanice. De aceea este atît
de greu så în¡elegem istoria, cu toate cå tråim în ea ¿i sîntem pînå la un anumit grad istorie. Prin
introspec¡ie pricepem cîteva mobile secrete ¿i råmînem dezarma¡i în fa¡a faptelor.
Autocunoa¿terea nu ne reveleazå structura devenirii concrete.
De cîte ori cåutåm un antipod mobilitå¡ii vie¡ii istorice, nu ne putem opri decît la sistem.
Rigiditatea ¿i consecven¡a logicå, valabile întro lume de forme, nu sînt revelatoare în lumea de
con¡inuturi care este istoria. Sistemul pleacå de la premise, istoria de la ira¡ional. Logicul
råmîne în sine, în transcenden¡a formelor sale, în inaderen¡a lui sterilå la devenire. Istoria
reprezintå, dimpotrivå, o pendula¡ie continuå între ira¡ional ¿i con¿tiin¡å, care uneori nu este
lipsitå de pitoresc, pentru ca aproape întotdeauna så nui lipseascå tragicul.
Concep¡ia progresului neîntrerupt introduce prea multå logicå în devenire ¿i face prea
mult din istorie un sistem. ªi apoi, cine ar mai avea atîta ingenuitate så creadå cå simplul fapt al
devenirii este suficient pentru ca, nåscîndute cît mai tîrziu în timp, så prezin¡i automat
elemente de superioritate? Ideea progresului continuu este expresia unui optimism atît de
vulgar, încît nici nu meritå a fi discutatå. În afarå de tehnicå, ea constituie un moment degradat
al spiritului. Dar tehnica reprezintå un fenomen paralel culturii. Ea se dezvoltå dupå o lege
proprie, întrun progres incontestabil; nu existå înså progres în sim¡ire, în gîndire, în viziune.
Trenul sau avionul nu neau fåcut nici mai sensibili ¿i nici mai profunzi. Neau schimbat doar
ritmul. Cine ar compara sentimentul nostru de via¡å cu al Egiptului în epoca de construc¡ie a
piramidelor ar trebui så ne arate un dispre¡ infinit. Sclavii faraonilor, care nu ¿tiau nimic, aveau
pentru eternitate o sim¡ire mai ascu¡itå decît savan¡ii no¿tri, care ¿tiu totul fårå så cunoascå
esen¡ialul. Unui optimist subtil ia¿ putea face concesiuni privitoare la extensiunea ideii de
progres. Este înså imposibil de a gåsi cea mai micå aplicare la sentimentul de via¡å. Acesta,
singurul care importå, nu cî¿tigå nimic prin timp ¿i nici nu se adînce¿te prin complexul de
forme al civiliza¡iei.
Istoria prezintå o sumå de totalitå¡i ireductibile. Ar mai putea cineva sus¡ine superioritatea
Greciei fa¡å de India, sau a Occidentului fa¡å de Grecia? Nare sens o ierarhie între culturile
mari. Grandori ireductibile nu înseamnå scarå ierarhicå. Ea apare evidentå ¿i tulburåtoare cînd e
vorba de culturile mici fa¡å de cele mari. Diferen¡ele lor accentueazå ¿i dau un sens ideii de
progres, în defavoarea celor mici.
Fascina¡ia pe care a exercitato Occidentul asupra noastrå este proba evidentå ¿i repetatå a
inferioritå¡ii noastre ¿i a con¿tiin¡ei ei. Dacå el reprezenta actualitatea întregii istorii, drumul pe
care trebuia sål stråbatem ca sål ajungem ar fi fost a¿a de mare, încît niciodatå nam fi putut
concepe så ne apropiem cît de pu¡in de el. O umanitate care ar evolua conform viziunii
progresului continuu near arunca pe veci la periferia ei. Pentru România, istoria înseamnå
cultura occidentalå ¿i nici nu poate însemna altceva. Cu ea ne punem noi în rînd. Nivelul ei ni
se pare întro måsurå oarecare accesibil. O lume istoricå, a cårei actualitate totalå sar înål¡a
progresiv sub ochii no¿tri, near zåpåci cu infinitul ei.
Existå un nivel istoric obligatoriu. O ¡arå care sar complåcea numai în dezvoltarea
originalitå¡ii etnice nu poate participa efectiv la istorie. Pe aceastå cale, devii o ¡arå pitoreascå
¿i interesantå, cum e Ungaria de exemplu, dar nu o na¡iune ¿i în nici un caz o mare putere. De
Ungaria va aminti istoria numai fiindcå sa încåpå¡înat så nu renun¡e la caracterele ei primare.
Este o ¡arå originalå, dar din punct de vedere istoric nereu¿itå.
România nu poate deveni o realitate ata¿înduse îndåråtnic de caracterele ei primare.
Cultura noastrå popularå este comunå sudestului Europei. Elementele ei diferen¡iale nu
alcåtuiesc o originalitate izbitoare. Muzica ¿i poezia noastrå popularå nau reu¿it så atragå
aten¡ia lumii ca un fenomen profund original. Meritul nostru fa¡å de celelalte popoare balcanice
este cå sîntem cei mai ap¡i pentru formele spiritului. Cåci în Balcani, românul este cel mai
pu¡in ¡åran. Dacå nam creat în culturå, ea ne prie¿te totu¿i. Tot restul Balcanului pare a dovedi
o neprielnicie în culturå, care îi justificå renumele periferic.
O revolu¡ie na¡ionalå care ar vrea så readucå pe român la el însu¿i, la premisele lui
suflete¿ti, la originarul etnic, ar întoarce România din avîntul ei superficial spre modernitate ¿i
iar tåia aripile. România nu este o ¡arå originalå. Ea redevine un zero istoric reîntorcîndo la
surse. Febra sus¡inutå a modernizårii (pe toate planurile) este singura noastrå salvare. Românul
nu este interesant suflete¿te. Pentru ce ar mai ¡ine atunci la cvasiorientalismul såu?
Chiar o ¡arå etnice¿te profund originalå, cum e Rusia, ce sar fi ales de ea dacå ar fi fåcut
o revolu¡ie råu în¡eleaså, pentru a reveni la mujic? Lumea ar fi uitat de Dostoievski ¿i sar fi
gîndit la Mongolia. Va trebui så apåråm România de ¡åranii ei. Ceea ce nu înseamnå decît
salvarea ¡årånimii de la mizerie.
Toate etapele revolu¡iei noastre vor trebui så aibå, ca finalitate: integrarea noastrå în
istorie. Dacå nu vom reu¿i så facem sensibilå prezen¡a noastrå în ritmul universal, nare rost så
ne mai fråmîntåm, deoarece la o existen¡å aproximativå poate ajunge orice grup uman. Trecutul
¿i prezentul României existå numai prin bunåvoin¡a noastrå. Se va na¿te viitorul din
înfrigurarea noastrå? De nu, så ne îngropåm sufletul în România de niciodatå.
Navem dreptul så ne tråim fiecare epocå asemenea unei lumi închise. Dacå nu mai vrem
så fim sclavii istoriei, adicå dacå vrem så depå¿im condi¡ia culturilor mici, trebuie så urmårim
¡inta noastrå finalå ca o obsesie, pentru a nu fi submina¡i de tenta¡ia constantå a României:
iner¡ia.
Pentru Fran¡a, clasicismul sau iluminismul, cu toate implica¡iile lor politice ¿i economice,
sînt epoci rotunjite în sine, lumi închise, tråite cu naivitate ¿i cu iluzia absolutului valorilor lor.
Sar fi gîndit cineva în timpul lui Ludovic al XIVlea cå Fran¡a trebuie så tindå spre alte valori
decît cele în care tråia? Sau Rena¿terea, în culmile ei, a conceput o ie¿ire din sine înså¿i, a avut
ea nevoie de altå epocå? Întro mare culturå, orice epocå este o perfec¡iune istoricå. Acest lucru
este valabil ¿i pentru epocile decaden¡ei. Culturile mari se distrug în sine.
Nouå nu ni se aplicå afirma¡ia lui Ranke: „Jede Epoche ist unmittelbar zu Gott.“ De vom
reu¿i deabia cu tot procesul nostru de via¡å så cî¿tigåm acel etern în imediat, care imprimå un
absolut devenirii. Ranke se ridica împotriva acelora care sus¡in cå o epocå apare pentru a da
na¿tere alteia ¿i cå ar exista ierarhii între na¡iuni ¿i epoci. Tot ce este istoric, crede el, are o
valoare proprie, demnå de a fi studiatå ca ori¿icare alta. Atîta neutralitate fa¡å de diversitatea
istoricå este prea mult. Existå epoci privilegiate, precum existå mediocre. O obiectivitate care le
plaseazå întro echivalen¡å este fadoare teoreticå sau ¿tiin¡å. Curiozitatea ¿tiin¡ificå a unui
istoric studiazå cu aceea¿i pasiune România ¿i Fran¡a! Ce pu¡in sîntem noi înså, fa¡å de Fran¡a!
Existåm mai pu¡in. Istoria concretå ¿i efectivå este un plus în fire.
Nu e¿ti tot a¿a aproape de Dumnezeu în orice epocå, Individual, contactul tåu poate fi
nemijlocit ¿i transistoric. Nui mai pu¡in adevårat cå prin epocå ne putem sålta automat. ªi
iarå¿i, nui acela¿i lucru så tråie¿ti în timpul Rena¿terii sau în secolul acesta. Atunci se nå¿teau
idealuri, acum se destramå. Epocile se deosebesc nu atît prin concep¡iile de via¡å care le stau la
bazå, cît prin intensitate. Altcum au tråit ¿i sau distrus oamenii în timpul Rena¿terii ¿i altcum
tråiesc ¿i se distrug aståzi. Pe atunci, un dor intens dupå spa¡iul infinit a creat un gust arzåtor de
aventurå, încît fiece om era virtual sau real un conchistador. Toate cuceririle sau fåcut dintro
nostalgie a spa¡iului, dintro aviditate a depårtårilor. Poate cå numai imperialismul va reabilita
secolul nostru…
Succesiunea epocilor este sursa relativitå¡ii ¿i a infirmårii ideii de progres. Prin ceea ce
are viu, barocul neagå Rena¿terea, iar aceasta, la rîndul ei, Evul Mediu. O epocå tråie¿te prin
valorile ei specifice. O alta nu se poate individualiza decît negînd pe cele ceau precedato.
Greutatea unui moment istoric nu consistå întro înglobare cît mai mare de valori complexe ¿i
de elemente eterogene, ci în prevalen¡a categoricå a unor valori specifice, care dau contur ¿i
fizionomie epocii. Eclectismul este un fenomen de decaden¡å. Cînd o culturå nu mai are atîta
energie, încît så dea na¿tere la direc¡ii originale ale spiritului ¿i så se configureze în momente
creatoare, atunci se recapituleazå. Sinteza stufoaså ¿i uimitoare în amploarea ei sterilå, care
rezultå din aceastå recapitulare, este eclectismul epocilor alexandrine. Tot ce sa creat întro
culturå prin eforturi succesive ¿i unilaterale, toate momentele ei unice devin în coexisten¡a unei
sinteze artificiale un fel de rezumat istoric al unei culturi. Epoca elenistoromanå ¿ia revåzut,
în amalgamul ei de curente, tot ce Antichitatea a produs între orfism ¿i scepticism. Secåtuirea
substan¡ei creatoare a unei culturi o face incapabilå så mai nascå din sine epoci închise, lumi
aparte în devenirea organismului såu. Avîntul generator de culturå se manifestå în prevalen¡a
unor valori, în mårturisirea pentru o sferå limitatå. Nu existå culturå vie întrun nelimitat
cantitativ al valorilor. Epocile naive din via¡a umanitå¡ii, acelea în care oamenii au fost una cu
valorile pe care leau creat ¿i în care au crezut, nau cunoscut niciodatå extensiunea giganticå a
epocilor alexandrine, cu lumea lor de cunoa¿tere substituitå instinctului ¿i sufletului, cu
universalitatea lor exterioarå, ci au participat cu un infinit intern la o sumå reduså de valori.
Evul Mediu, cu tot ce are el sublim ¿i grotesc, a fost universalist, dar numai ca valabilitate
generalå a ideilor lui, nu ca multiplicitate de idei. Universalismul calitativ este esen¡ial oricårei
epoci creatoare; sub formå cantitativå, el este un semn de deficien¡å ¿i este echivalent
eclectismului. Momentul eclectic al unei culturi este identic universalismului cantitativ.
Evul Mediu, care a concentrat în sine atîta nelini¿te, cå nea dispensat pe noi, în latura
religioaså, î¿i demarcå liniile lui conturate la exces din concentrarea durabilå ¿i obsedantå pe
cîteva teme. Dupå cum spune Léon Bloy, el a fost construit pe zece secole de extaz. Evul Mediu
a ¿tiut totul întro direc¡ie. El nea condamnat a fi pe veci ignoran¡i în materie religioaså. ªi el
ne va mijloci apropierea de Dumnezeu. Nu toate epocile stau în raport nemijlocit cu el. Ranke
nu sa gîndit la acest fapt ¿i desigur, nici Taine, care prefera o haitå de lupi Evului Mediu.
Limitarea substan¡ialå a epocilor, substituirea lor continuå, cu consecin¡a inevitabilå —
discontinuitatea valorilor, — explicå insuficien¡a vie¡ii istorice, mobilitatea ¿i relativitatea ei. În
acest proces descoperim mai repede o demonie, decît un progres. Multiplicitatea con¡inuturilor
ni se descoperå la fiece pas ca un torent de direc¡ii ira¡ionale. Salvarea de la relativism prin
cåutarea unei forme, în aceastå multiplicitate? Participarea la istorie se exprimå înså numai în
abandonarea ira¡ionalå acestui flux, în contopirea incon¿tientå cu mobilitatea existen¡ei. Cînd
con¿tiin¡a nea separat de via¡å, atunci ne råmîne acceptarea con¿tientå a devenirii, lansarea
voluntarå în mrejele demoniei. În afarå de ata¿area organicå de istorie, nu mai existå decît
elanurile disperate, ca mod de ai apar¡ine. Restul este distan¡å de ea, perspectivå rece ¿i
cunoa¿tere.
Limitarea epocilor istorice î¿i are o justificare în mårginirea fatalå a oricårui fel de
activitå¡i intense. Existå o scarå întreagå de tipuri de umanitate, care¿i acuzå originalitatea prin
nega¡ii reciproce ¿i insuficien¡e evidente. Cazul omului politic este încå o datå semnificativ. De
la el, putem învå¡a despre via¡å ceva mai mult decît din exemplul „vie¡ii“ gînditorului. Omul
politic nu trebuie så fie un om complet. Nu este obligat så creadå ceea ce face, el trebuie înså så
reu¿eascå totdeauna. Sa pus problema dacå se poate så fii dogmatic practic ¿i sceptic teoretic.
Un om politic trebuie så fie dogmatic în via¡a practicå; teoretic, poate så se îndoiascå de toate.
Existå un fanatism numai în latura activå ¿i imediatå, care nare nevoie neapårat de
corespondentul în convingere. Fanatismul spaniol a fost o combina¡ie de intoleran¡å ¿i nihilism.
Dezbinarea dureroaså dintre practic ¿i teoretic este surså de dinamism la sufletele mari.
Precum o epocå este fatal limitatå prin prevalen¡a unor valori specifice, a¿a orice tip uman
bine definit suferå de aceea¿i limitare, în el predominînd elemente care îl exclud de la o
participare universalå. Epocile justificå relativitatea în istorie, tipologia în psihologie. Nu existå
epocå universalå, precum nu existå om universal, ci numai o grada¡ie de la local la o
universalitate aproximativå. Rena¿terea ¿i Goethe au atins un maximum de universalitate; ce
departe de idealul lor au fost — o dovede¿te posibilitatea istoriei de a se realiza în alte epoci, de
o originalitate aproape egalå, ¿i în atî¡i al¡i oameni, cu o îmbrå¡i¿are a vie¡ii nu mai pu¡in
amplå. Via¡a nu tinde spre împliniri complete; dinamismul e posibil numai în mårginire. De
aceea, eroismul este în via¡å, pe cînd sfin¡enia, dincolo. Eroismul încearcå rezisten¡ele ultime
ale individua¡iei. A fi erou înseamnå a tråi activ paroxismul fiin¡ei individuale în cadrul vie¡ii.
Cum la atîta tensiune nu rezistå nici via¡a ¿i nici fiin¡a individualå, pråbu¿irea este consecin¡a
inevitabilå. Eroismul nu e condi¡ia fireascå a firii, dar este singura demnitate a devenirii.
Tot ce sa creat pînå acum se datore¿te acceselor colective de eroism, care au insuflat
oamenilor, peste meschinele instincte de conservare, o pasiune de autodistrugere pentru
idealuri. Cine în¡elege rostul adînc, frenezia colectivå ce a dezlån¡uit Reforma, expedi¡iile din
timpul Rena¿terii sau campaniile napoleoniene este imposibil så nu aprecieze orbirea arzåtoare,
ca substrat al tuturor ac¡iunilor hotårîtoare. Popoarele care nu sînt apucate de o nebunie
colectivå, din cînd în cînd, se anchilozeazå în tradi¡ii, care, automatizate, le scot din ritmul
istoriei. Så nu se uite cå nota diferen¡ialå a faptului istoric este capacitatea de a ac¡iona pe o
sferå mare, eficien¡a. Este istoric acel fapt care provoacå o tulburare fecundå. Cu cît are
rezultate ¿i repercusiuni mai mari, cu atît este el eveniment istoric. Un råzboi care nu då na¿tere
la crize pe o scarå întinså, ci råmîne un fenomen pur local, nu depå¿e¿te rosturile lui biologice.
ªi a¿a cu orice eveniment.
Eroismul este presupozi¡ia oricårei istorii autentice. Fårå el, devenirea umanå e purå
biologie. Cînd via¡a î¿i concentreazå toate energiile pentru a servi alte scopuri decît ale
men¡inerii ei, cînd î¿i fixeazå finalitatea în afarå de ea înså¿i, atunci ea realizeazå condi¡ia
obiectivå a ac¡iunii eroice. Cum temperatura vie¡ii la care înflore¿te sufletul eroic este egalå
disperårii, este de la sine în¡eles cå în omenire nu pot exista decît crize de eroism. Oricît neam
mîndri cu acuitatea sim¡ului nostru istoric, sîntem, vreunul, capabili så în¡elegem for¡a care ia
mînat pe cavaleri în cruciade så moarå sub zidurile cetå¡ilor orientale, pentru a dezrobi
mormîntul unui om, presupus Dumnezeu? Chiar interpretarea materialistå, care nu vede în
aceste expedi¡ii decît interesul ¿i pasiunea de îmbogå¡ire, cum ar putea explica gustul unei
aventuri atît de pu¡in promi¡åtoare påmînte¿te? Istoria are o amploare cu atît mai tragicå, cu cît
oamenii au avut mai pu¡in de cî¿tigat din distrugerea lor. Dacå cruciadele au satisfåcut un gust
de infinit, ele ¿iau atins „scopul“. Fårå un parfum de inutilitate, istoria ar semåna unui ghi¿eu
de bancå.
Moartea eroului este sensul vie¡ii celorlal¡i. Fårå autodistrugerea eroicå, specia umanå ar
fi condamnatå la plictisealå ¿i la ratare, la acel pustiu al inimii, care este antipodul sufletului
infinit. Dacå omul nu vrea så for¡eze prin disperarea unui gest iner¡ia devenirii, nui råmîne
decît så accepte a fi purtat cu umbrele de soarta lucrurilor trecåtoare. Hegel însu¿i, prea mult
metafizician pentru a în¡elege indivizii, a fåcut din marile individualitå¡i, dupå cum bine se
exprimå Friedrich Meineke, func¡ionari ai spiritului absolut. Metafizica anuleazå individua¡ia.
„Spiritul absolut cålare pe cal“, a exclamat Hegel, våzînd pe Napoleon intrînd victorios în Jena.
ªi a scris apoi mai departe la Fenomenologia spiritului, pentru a ne aråta ce pu¡inå råspundere
avem în istoria universalå.
ªi acum, så revenim la România ¿i så vedem cum ar putea ea så nu mai fie o umbrå a
istoriei universale. Ce nenorocire pe capul acestei ¡åri, cå în locul unui ethos eroic, cu tot ce
acesta presupune ca oroare ¿i pasiune bestialå, neam diluat sîngele ¿i neam îndulcit patimile
cu un dor amågitor, ale cårui virtu¡i dormitive neau îmbåtat sim¡urile peste måsurå. În ochii
românului, dar mai cu seamå în cîntec, palpitå, cu o insisten¡å insinuantå, revårsarea monotonå
a acestui dor, aparent elixir al inimilor sfî¿iate, în realitate atrac¡ie adormitoare pentru suflete
inerte. Cine a avut ocazia så audå în ora¿ele såse¿ti din Ardeal vreo ceatå de flåcåi români
doinind în înseråri, na putut så nu sufere sub contrastul strivitor pe carel prezintå masivitatea
constructivå a ora¿ului ¿i lamenta¡iile acelea prelungite, atît de inaderente la civiliza¡ie, la
efortul constructiv. Contrastul nu trebuie explicat prin deosebirea noastrå organicå de sa¿i, ci
prin distan¡a incomensurabilå de culturå a fondului nostru popular. Noi încå nu putem aprecia
ce salt am fåcut prin påtura noastrå cultå.
Este în dorul nostru atîta risipire lîncedå în lume, atîta renun¡are în fa¡a timpului ¿i a
spa¡iului ¿i atît prizonierat în adierile inimii, cå te întrebi ce triste¡e a încercat acest popor de sa
predat sie¿i atît de neînduplecat. Scoate¡i lamenta¡iile din poezia ¿i din muzica noastrå popularå
¿i nu mai gåsi¡i decît o ¡opåialå liricå, fårå nici o marcå originalå. Ce departe am fi fost aståzi,
dacå infinitul din acest dor lua forma unei expansiuni eroice a sufletului, dacå neam fi
rostogolit, cu o înflåcårare fårå margini, peste ruinele noastre! Dorul exprimå un raport negativ
cu lumea, el este o lunecare lene¿å ¿i orizontalå sau o ondula¡ie minorå pe suprafa¡a mobilå a
vie¡ii. Eroismul este ascensiunea spiralei, sinuozitå¡ile în înål¡imi. Prin dor nu exprimåm mai
mult decît nesiguran¡a în fluctua¡iile clipelor ¿i o chemare spre vag. De ce ne e dor? Întreba¡i
pe orice român ¿i nu¡i va da o låmurire asupra acestui infinit al sufletului såu.
Toatå problema este ca întro Românie scuturatå de o dictaturå ¿i de un elan colectiv,
infinitul negativ al acestei psihologii så fie convertit în infinitul pozitiv care este eroismul.
Duio¿ia ¿i visarea prelungitå care se mlådie pe lungimile timpului ¿i pe întinderile spa¡iului
trebuie „såltate“ în ardoare ¿i fanatism. De la infinitul negativ al dorului, la infinitul pozitiv
al eroismului este drumul pe care trebuie sål stråbatå sufletul românesc, pentru a nu amor¡i
învåluit în umbre. Aceasta este problema psihologicå a României.
O mi¿care politicå nare nevoie de „idei generoase“ pentru a triumfa ¿i a realiza efectiv.
Este destul så cultive idealuri eroice ¿i så valorifice posibilitå¡ile de fanatism din om. O ¡arå ca
România este prea primitivå pentru a¿i putea permite luxul „ideilor generoase“, care sînt
inerente ¡årilor cu o oarecare elegan¡å interioarå. Ideile prea generoase, adicå fårå bazå în
imediatul vie¡ii, slåbesc sîngele ¿i dau na¡iunilor un aspect clorotic. Emascularea prin exces
ideologic este un fenomen frecvent în via¡a popoarelor. Încep atunci a fi afectate de o paloare
care este fizionomicå ¿i istoricå. Ideile care nau nici o aderen¡å la via¡a concretå a unui popor
îl deviazå de la sensu lui istoric. De aceea, orice ideologie care nui angajeazå energiile vitale
este periculoaså. Extrema dreaptå ¿i extrema stîngå sau dovedit creatoare întro måsurå atît de
mare, deoarece au fåcut totdeauna apel la un ethos vulcanic ¿i nau cucerit prin idei, ci prin
misticå. Faptul cå dreapta pune accentul pe politic ¿i stînga pe social nu dovede¿te nimic pentru
originile dinamismului lor. Mul¡imea iube¿te så fie biciuitå ¿i fanatizatå. Apoi vin… ideile.
Destinul socialdemocra¡iei este ilustrativ pentru un curent ideologic lipsit de sim¡ politic.
Greu am gåsi o mi¿care de o cumin¡enie filozoficå mai remarcabilå, care så¿i fi cîntårit mai
serios conceptele ¿i så fi dat o demnitate mai onorabilå utopiilor. Cine, ca ea, a temperat mai
„burghez“ excesele spiritului revolu¡ionar ¿i a atribuit evolu¡iei atîtea virtu¡i ca så scuze
comoditå¡ile oamenilor? Fårå ideea de evolu¡ie, socialdemocra¡ia este un zero, pe lîngå care
mai existå numai blînde¡ea socialdemocra¡ilor.
Cumpånirea filozoficå a socialdemocra¡iei i sa împrumutat în primele faze o
semnifica¡ie mediocrå, pentru ca så degenereze întrun exemplu trist de fadoare teoreticå ¿i
politicå. Lipsa de patos ¿i de anvergurå, preocuparea teoreticå de tacticå, dar fårå instinct în
luptå; viziunea unei fericiri comode, neancorate în necesitå¡ile complexe ale omului
(antropologia mediocrå a oricårui tip de democra¡ie); economism searbåd ¿i doctrinarism
stupid — sînt note ale mizeriei profunde, ale viciului ¿i incapacitå¡ii politice a
socialdemocra¡iei. Fa¡å de ea, comunismul este un fenomen apocaliptic.
La ce iau folosit socialdemocra¡iei ideile ei „generoase“? La ce rezultat a ajuns, dupå ce
a rotunjit ideile revolu¡ionare ¿i ¿ia salvat deficien¡ele în cultul evolu¡iei? A aduso evolu¡ia la
putere? Sau na ¿tiut cumsecådenia ei teoreticå un lucru elementar: for¡a creeazå fåga¿ele
„evolu¡iei“? Nu existå atîta for¡å în evolu¡ie pentru ca så înfrîngå pe cea care se na¿te peste ea.
Cultul secolului trecut pentru evolu¡ie a luat forma celui mai plat misticism. Mediocritatea
oamenilor sa complåcut în a inventa „virtu¡i“ evolu¡iei, pentru ca ei så poatå dezerta din fa¡a
oricårei responsabilitå¡i. Evolu¡ia va face totul cum trebuie, pare a fi fost la¿itatea acestor
deficien¡i. To¡i oamenii care se reclamå de la „curgerea lucrurilor“ pentru a¿i justifica
inactivitatea suferå de o neputin¡å constitu¡ionalå. Lipsa de sînge este izvorul în¡elepciunii.
Individualismul ultimelor decenii ale secolului trecut nu trebuie în¡eles decît ca o reac¡ie
pasionatå împotriva automatizårii prin feti¿ismul evolu¡iei, a implica¡iei lui fataliste. Så fim noi
oare simple instrumente ale devenirii, capricii ale curgerii lucrurilor, pretexte ale trecerii
continue a firii? Revolta aceasta individualistå a avut o notå eroicå, ¿i ea este una din apari¡iile
periodice ale istoriei, consecutive epocilor de fatalism. Acest individualism nu trebuie
confundat cu cealaltå specie de individualism, atomizant ¿i… cetå¡enesc. Existå un
individualism de revoltå a unor con¿tiin¡e izolate ¿i existå individualismul burghez. Voga
permanentå a lui Nietzsche ¿i cea trecåtoare a lui Ibsen (ale cårui opere par catastrofe la 15 ani,
„drame“ la 18, „piese de teatru“ la 21) au resuscitat pe al¡i doi individuali¿ti, care scriau pe cînd
„evolu¡ia“ avea încå un sens metafizic: Stirner ¿i Kierkegaard, primul de o originalitate
suspectå ¿i nefecundå, al doilea sugestiv, grav, punînd problema individualistå în plan pur
psihologic, ca subiectivism. De aceea sus¡ine el cå subiectivitatea este un absolut, iar nu
individul. Pentru Kierkegaard, conteazå numai latura de interioritate a acestuia. El nu sa
preocupat niciodatå de social, ci sa oprit la etic, pe care nu la conceput ca pe o formå
interioarå a socialului, ci ca un simplu stadiu al con¿tiin¡ei individuale, în drumul ei
problematic de la subiectiv ¿i imediat la general ¿i mediat.
Este interesant cå atît Stirner cît ¿i Kierkegaard au fost pînå la un punct discipoli ai lui
Hegel, de care sau despår¡it din cauza rolului excesiv, din cauza terorii„generalului“. Pentru
gînditorul danez, subiectivitatea este adevårul; ceea ce ar fi pårut unui Hegel cea mai mare
erezie conceptibilå.
Individualismul cetå¡enesc, acela pe care în nuan¡e ¿i expresii diferite îl întîlnim la stoici
(influen¡ei cårora se datoreazå concep¡ia voluntaristå ¿i contractualistå a dreptului roman),la
protestan¡i, în ra¡ionalismul secolului al XVIIIlea, în Revolu¡ia francezå ¿i în tot procesul de
atomizare socialå pe care la nåscut dezagregarea democra¡iei ¿i liberalismului, pretinde cå
fiecare om are centrul în sine însu¿i ¿i ca atare dispune de el în mod nelimitat. Cum esen¡a lui
este ra¡iunea, limitele expansiunii sale sînt imanente. Statul, în concep¡ia aceasta, care a fost ¿i a
lui Kant, coordoneazå numai voin¡ele individuale. Un simplu factor de armonie. Numai cå
viziunea ra¡ionalistå a omului are împotriva sa toatå istoria.Prezen¡a statului ¿i a dreptului,
legate de existen¡a societå¡ii pentru a dovedi dezechilibrul omului în libertate, ne aratå pînå la
orbire cå ra¡iunea nu este esen¡a omului ¿i în nici un caz marginea lui. Ira¡ionalismul sus¡ine
teoria organicå a statului ¿i a dreptului; în realitate, ar trebui så le afirme ra¡ionalitatea ca
antipod esen¡ei ira¡ionale a omului. Cum structura normativå a dreptului nu este reductibilå la
date istorice ¿i la o evolu¡ie pur organicå, a¿a cum a conceput istoricismul juridic al unui
Savigny sau Puchta, ci presupune o interven¡ie con¿tientå ¿i voluntarå, nici statul nu este un
simplu rezultat al devenirii. Nu e semnificativ cå ra¡ionalismul în degradarea lui,
intelectualismul, sau preocupat mai mult de teoria statului decît ira¡ionalismul, care se opre¿te
mai bucuros la na¡iune ¿i preferå dreptului poporul?
Drept, stat, na¡iune, popor indicå o descre¿tere a ra¡ionalitå¡ii ¿i o cre¿tere spre
primordial. Poporul este totdeauna originar; na¡iunea, statul ¿i dreptul î¿i distribuie în propor¡ii
diferite elementele istorice ¿i cele ra¡ionale.
Teoria lui Kelsen, dupå care statul este de esen¡å juridicå, precum dreptul este de esen¡å
statalå, ajungînd astfel la o cvasiidentificare a acestor douå no¡iuni, este singura ie¿ire pentru a
scåpa de chinuitoarea problemå a anterioritå¡ii uneia din douå, dat fiind cå sînt argumente egal
de valabile de o parte ¿i de alta. Så recurgem la „solu¡iile“ aporeticii, adicå la sistematizarea
lipsei de solu¡ii?
Cå ira¡ionalul ¡ine mai esen¡ial de råspîntiile istoriei decît ra¡ionalul, o dovede¿te nulitatea
dreptului în astfel de momente. For¡a dreptului este nulå în fa¡a For¡ei. Crizele lui sînt
echivalentele triumfului Ei (zei¡å monstrå ¿i irezistibilå). Acei care se complac în iluzia unui
absolut juridic, dar våd råsturnårile create de ofensiva for¡ei (chiar a acelei for¡e ce serve¿te o
mare idee), se mîngîie cu speran¡a cå la un tribunal al istoriei toate triumfurile înål¡ate din
expansiunile puterii vor fi pecetluite ca infamii ¿i î¿i vor pierde strålucirea. Acestor ideali¿ti
trebuie så le råspundem cå la acel tribunal i se deschid lui Napoleon toate por¡ile, iar popoarele
vor fi judecate dupå cît au riscat. Ele vor avea înscrise pe frunte råzboaiele ¿i revolu¡iile. Un
tribunal al istoriei cîntåre¿te fapte, ¿i nu idealuri; de idei, så nu mai vorbim. El ar studia ¿i ar
achita pe conchistadori; filozofii nar fi introdu¿i, fiindcå nau fapte pe con¿tiin¡å… Iatå lucruri
care apar¡in cunoa¿terii, ¿i nu pesimismului.
Fiecare ¡arå î¿i are un centru de gravitate politicå ¿i o direc¡ie ideologicå, pe care nu le
putem trece cu vederea fårå a neglija situa¡ia specificå a fiecårui popor. Tendin¡a spre
abstrac¡iune, care se întîlne¿te atît de des în aprecierea mi¿cårilor politice analoage a diferitelor
¡åri, asimileazå aceluia¿i con¡inut na¡ionalismul românesc cu cel francez sau cel german, sau î¿i
închipuie cå stînga are acela¿i sens în Rusia ca ¿i în China sau în Fran¡a. Aceastå problemå,
destul de încurcatå ¿i de plictisitoare, este clarå numai reduså la o singurå întrebare: care e
sistemul prin care o ¡arå devine puternicå? Nu toate realizeazå accesul la putere pe acelea¿i
cåi.Uneia, cu tradi¡ii democratice puternice ¿i creatoare în democra¡ie, orientarea spre
dictaturå iar fi fatalå. ªi invers.
În Fran¡a, na¡ionalismul este reac¡ionar, în România, revolu¡ionar. Ideile politice ale lui
Maurras ¿i Daudet sînt pentru România — pentru ceea ce trebuie så devinå aceastå ¡arå — mai
periculoase decît cele mai anarhiste curente. Nu numai cåi lipse¿te complet problematica
socialå, dar acest gen de na¡ionalism se refuzå oricårei slåbiciuni revolu¡ionare. El prive¿te
realitå¡ile de sus în jos; e conservator ¿i se bazeazå pe aristocra¡ie ¿i ¡årånimea înståritå, cele
douå reazeme ale reac¡iunii, fa¡å de care burghezia reprezintå un efort revolu¡ionar permanent.
Nicåieri ca în Fran¡a na¡ionalismul nu este mai mult istoric, în sensul råu al acestui cuvînt,
adicå fixarea ¿i ata¿area staticå de un trecut, care din påcate nu poate fi mare de douå ori. Nu
este francez care så nu fie na¡ionalist în sensul pasiunii pentru Fran¡a; dar, întrucît
na¡ionalismul este un program de idei reac¡ionare, el nu¿i identificå patria cu interesele
claselor agonizante. Na¡ionalismul francez este o realitate mai vie; cel românesc nu poate fi
decît mesianic ¿i cu atît mai dinamic, cu cît viitorul se proiecteazå mai mult ca singura realitate.
Identitatea în termeni nu acoperå o identitate de con¡inuturi. Ideologii asemånåtoare
utilizeazå acelea¿i expresii pentru realitå¡i diferite. Fran¡a este o ¡arå atît biologice¿te, cît ¿i
istorice¿te båtrînå; Rusia reprezintå un organism istoric tînår. Un regim comunist ar putea så
aibå în amîndouå acela¿i sens ¿i acela¿i con¡inut? Diferen¡ele de nivel joacå un rol extrem de
important în ce prive¿te solu¡iile politice ale diverselor ¡åri. Este mai mult decît evident cå o
¡arå fårå istorie, cum e România, ¿i o ¡arå cu prea multå, cum e Fran¡a, nar putea realiza
niciodatå o identitate efectivå de regim. Acela¿i curent este reac¡ionar întro ¡arå ¿i revolu¡ionar
întralta. Întruna se bazeazå pe rentieri ¿i în alta pe ¿omeri.
Pluralismul ¿i divergen¡a na¡iunilor explicå de ce nu sînt valabile decît solu¡iile specifice.
Dacå ar fi posibilå o solu¡ie universalå — precum crede comunismul —, atunci conflictele
interna¡ionale sar diminua întro måsurå nea¿teptatå. Lupta pentru hegemonie sar termina în
favoarea aceleia care a avut prioritatea sistemului. În spe¡å, Rusia. Comunismul continuå visul
rusesc al domina¡iei universale. Mesianismul slav are aspecte multiforme, pe care naivii nu vor
så le recunoascå, dar care se descoperå, implacabile,acelor ce în¡eleg lupta exasperatå pentru
hegemonie.
Orice idee mesianicå exprimå direct sau camuflat o pornire spre putere, a¿a încît nu existå
mesianism fårå implica¡ii politice. Elanurile mesianice sînt expresii eterate sub care se ascund
realitå¡i ce sfî¿ie na¡iunile.
Diversitatea structurii ideologice a na¡iunilor justificå divergen¡ele ¿i conflictele dintre
ele. Este aproape imposibil ca un stat så nu aibå o concep¡ie ideologicå în politica sa externå.
Numai Anglia — cåreia utilitarismul ia dat o mare ascu¡ime a sim¡ului politic — a ¿tiut så facå
abstrac¡ie de divergen¡ele de sistem ¿i, sub imperiul intereselor, så renun¡e la orice concep¡ie
ideologicå în politica sa externå. Fran¡a, Germania ¿i Rusia, dimpotrivå, nau pierdut nici o
ocazie så¿i afirme ireductibilitå¡ile ¿i så facå politicå în umbra ideilor. Lumea nume¿te
idealism aceastå nevoie de a da o justificare abstractå dramelor. Faptele istoriei concrete nu
råmîn mai pu¡in o probå împotriva idealismului.
CAP. VI
Spirala istoricå a României
Noi românii privim cu dispre¡ mårturisit celelalte popoare balcanice, fårå så ne gîndim cå,
dacå dau dovezi de inteligen¡å ¿i de spirit mai reduse, prezen¡a lor în lume sa conturat în
gesturi mai ample ¿i mai grele decît ale noastre.
Istoria Bulgariei nu este întru nimic inferioarå istoriei noastre, dupå unii autori este chiar
mult superioarå. Existå un Ev Mediu bulgåresc, dar — din påcate — nu prea existå unul
românesc, în ciuda atîtor „întîmplåri“ care mi sar opune ¿i care totu¿i nu mar convinge.
Orgoliul nostru na¡ional este superficial, lipsit de sevå ¿i de profetism. Ne mul¡umim a crede cå
bulgarii au fost tot timpul grådinari, iar noi numai eroi, fårå så ne întrebåm de ce sîntem atît de
mizerabili dupå atîta risipå de eroism.
Este desigur o ru¿ine inevitabilå a condi¡iei noastre de a fi fost condamna¡i så tråim ¿i så
cre¿tem în mijlocul unei comunitå¡i balcanice. Apar¡inem prin soartå Balcanilor, de¿i aspira¡ia
noastrå continuå ar fi evadarea spiritualå din ei. A crede cît de pu¡in cå noi trebuie så ducem la
înflorire spiritul balcanic este a ne compromite ¿i a ne ofensa menirea, pe care de nu vom
aveao, o vom inventa. Nu vom putea deveni întîia for¡å balcanicå, decît lichidînd ceea ce
este balcanic în noi. ªi prin întîia for¡å în Balcani nu în¡eleg con¿tiin¡a na¡ionalå a puterii
noastre, ci proiectarea României în con¿tiin¡a europeanå ca fatalitatea implacabilå a unei
regiuni istorice ¿i geografice. Dacå în întreg sudestul Europei, România nu se va defini ca
singura realitate politicå ¿i spiritualå, atunci viitorul mi se pare searbåd, superfluu,
stupid. Cum pot exista atî¡ia care pot crede cå respira¡ia actualå a României este via¡å? O ¡arå
care în politica externå nu încurcå agresiv pe nimeni nici nu poate fi bågatå în seamå. Idealurile
în care agonizeazå aceastå ¡arå nui ating nici måcar grani¡ele, ci lîncezesc întrun centru al ei,
prea mobil pentru a fi un sîmbure. România actualå, continuînd o tradi¡ie de o mie de ani, nu
poate concepe via¡a decît defensiv. E îngrozitor!
Balcanii nu sînt numai la periferia geograficå a Europei, ci ¿i la cea spiritualå. Mai cu
seamå la aceasta. Resturile, scursurile, cangrena moralå, imbecilitå¡i ale instinctului, orizont
imediat — determinå, toate, o fizionomie caraghioaså ¿i tristå, de un grotesc deprimant.
Balcanul în esen¡a lui reprezintå o zvîrcolire ratatå, un dinamism închis, o sterilitate jalnicå.
Ce înseamnå aståzi România, Bulgaria, Iugoslavia, Grecia? — Oricît a¿ fi de pesimist cu
privire la trecutul ¿i la prezentul României ¿i oricît — din dorin¡å de obiectivitate — a¿ încerca
so depreciez, îmi este imposibil så nu recunosc cå ea este singura ¡arå balcanicå al cårei viitor
va revela un fenomen original de mare amploare. Ceea ce are România în plus, fa¡å de celelate
¡åri mici care o înconjoarå, este o con¿tiin¡å nemul¡umitå, care¿i justificå valabilitatea nu
prin adîncime, ci prin permanen¡å. Ar însemna så cådem întro deznådejde na¡ionalå, dacå
nam recunoa¿te continuitatea unei a¿teptåri neråbdåtoare, a unei nemul¡umiri zilnice de
propria noastrå soartå. Dacå Serbia reprezintå o for¡å militarå mai mare decît a noastrå;
Bulgaria, mai multå primitivitate ofensivå; Ungaria, mai multå pasiune, iar Cehoslovacia prea
multå civiliza¡ie, ar fi criminal så uitåm cå to¡i ace¿ti vecini neimportan¡i, prin cetå¡enii lor de
fiecare zi nu aduc o aspira¡ie mesianicå, nu se concep esen¡ial al¡ii. Ultimul cetå¡ean român î¿i
consumå existen¡a întro continuå protestare. Iar dacå aceastå protestare este minorå, ea nu
reprezintå mai pu¡in, întro însumare colectivå, nivelul constant al unei revolte. România, fårå
un mare fenomen politic viitor, decisiv ¿i esen¡ial existen¡ei ei, mi se pare o monstruozitate, o
perfidie a istoriei, o glumå de prost gust.
O Românie viitoare, ce ar putea fi totu¿i foarte apropiatå, va trebui så devinå o fatalitate
sudest europeanå ¿i, lichidîndu¿i balcanismul, så reabiliteze aceastå periferie. În viitor så ne
fie ru¿ine cå am apar¡inut unei astfel de comunitå¡i ¿i trecutul så ne fie singura noastrå
calomnie.
Este foarte greu, ca român, så fii obiectiv cu popoarele care ne înconjoarå. Aproape toate
neau dominat, fie o întreagå perioadå, fie numai un moment istoric. Ru¿inea este a noastrå, cu
atît mai mult cu cît este aproape imposibil så inventezi o scuzå oarecare. De aici neîn¡elegerea
¿i dispre¡ul fa¡å de ele. Atîtea aspecte ale sufletului maghiar îmi inspirå o simpatie nesfîr¿itå;
nu sînt capabil înså de cea mai micå ata¿are de poporul maghiar, de istoria lui. Sînt cî¡iva ani în
urmå, våzînd sergentul de stradå din Budapesta, mam cutremurat cå musta¡a aceluia sa întins
o mie de ani peste Ardeal ¿i am în¡eles, în acest trist fenomen, de ce noi românii nam avut o
chemare în lume.
Ungurii sînt în Europa o insulå. De¿i au luat ¿i ei parte cum au putut la fråmîntårile
Europei, ei nau fost niciodatå sinceri în participarea lor. Teoria spenglerianå a sufletului
originar al culturilor nu¿i gåse¿te nicåieri o verificare mai evidentå ca în Ungaria. Sub toate
formele de culturå, ei au påstrat zvîcnirile ini¡iale. Este prea mult sînge în spiritul maghiar
pentru ca Ungaria så fie altceva decît suflet.
Sînt oameni care dispre¡uiesc muzica maghiarå. Ei spun: este prea monotonå. Le råspund:
nu existå muzicå mai monotonå. De ce totu¿i reversibilitatea aceluia¿i motiv nu te plictise¿te, ca
în muzica orientalå? Nu ¿tiu bine. Trebuie så fie înså în tonalitatea diferitå a triste¡ii.
Muzica orientalå este o våicårealå întrun vid cosmic. Disonan¡ele ei cer ceva; råtåcirile
inimii vor så ajungå undeva. Ea nu este decît o chemare. Astfel, misterul ei se anuleazå în
probabilitatea unui råspuns. ªi cine ar putea så råspundå? Dumnezeu, lumea, vidul. Numi spune
nimic fiorul ei.
Gîndi¡ivå înså la legånårile muzicii maghiare, care nu vor så ajungå nicåieri! O triste¡e
care se alimenteazå din ea înså¿i. Farmecul ei precultural, mijloacele simple ¿i lipsa de
ornamenta¡ie exprimå un urît al sîngelui. O melancolie biologicå, nestilizatå,dar care î¿i
justificå ondula¡iile dintrun lux al materiei. Lungimile ei monotone sînt mai aproape pentru a
da expresie desfrunzirii inimii, decît chiar cenu¿iul mar¿urilor funebre.
Cine a avut ocazia så asculte întrun moment de mare obosealå Ofranda muzicalå a lui
Bach — na putut så nu aibå senza¡ia cå este îngropat în cer. Oboseala te face prizonier
ultimelor inten¡ii ale muzicii, iar triste¡ea te face muzicå.
Asculta¡i în clipe asemånåtoare tînguirile maghiare, urmåri¡i numai adierile lor
melancolice, fårå corectivul frenetic al cearda¿ului, ¿i ve¡i sim¡i cå nare rost altå moarte decît
sub sålcii plîngåtoare.
Cred cå existå în fiecare om o nevoie de triste¡e, pe care nu ¿io satisface numai din
resursele sale. ªi cînd nu po¡i totdeauna så visezi cu melancoliile lui Schumann, te abandonezi
muzicii de pustå, sfî¿ierilor ¿i lamenta¡iilor ei.
Nu existå muzicå în care så se exprime mai elementar prezen¡a lacrimilor în lume. Ρi vin
repetat în minte cuvintele Elisabetei de Bavaria, împåråteasa care a adorat Ungaria: existå în
lumea asta, în afarå de egoismul uman, ¿i sålcii plîngåtoare. Sau te gînde¿ti la acele pagini din
Jardin de Bérénice a lui Barrès, în care excesul de medita¡ie, printre singuråtå¡i ¿i regrete,
na¿te o dorin¡å de lacrimi. Se întîlnesc astfel vibra¡iile cele mai rafinate cu freamåtul ¿i
nelini¿tea sufletului turanic.
Keyserling insista asupra triste¡ii arabe, ruse ¿i argentine. Cum de ia putut uita pe unguri?
Acest popor este singurul care, în Europa, mai påstreazå tradi¡ia unei exaltåri dionisiace. Cine a
våzut o cîrciumå maghiarå ¿i toatå lumea de acolo, legånatå de triste¡i, abandonatå cu atîta
participare ¿i frenezie be¡iei, nu¿i poate tåinui o simpatie pentru o umanitate atît de primitivå,
cu aderen¡e atît de reduse la fadoarea genului nostru de via¡å. Ce vor fi cåutat ungurii în
Europa? ªi cum sau putut opri printre noi?
Ungurii au în ei instincte de nomazi. A¿ezînduse ¿i fixînduse întrun spa¡iu determinat,
ei nau putut înfrînge o nostalgie de råtåcitori. Agricultura ¿i påstoritul nu convin sufletului lor
barbar. Setea lor de spa¡iu ¿iau domolito prin cîntec ¿i urlet. E singurul popor care mai ¿tie
zbiera. Urletul este o disperare în fa¡a spa¡iului. De aceea, de cîte ori e¿ti nemîngîiat la ¿es sau
pe culmi, urletul ¿i se pare singurul råspuns la tenta¡ia imensitå¡ii. Am cel mai mare dispre¡
pentru acei care nu¿i pot regåsi instinctele în singuråtate. Natura te înnebune¿te ca ¿i oamenii;
ea prin infinit, ¿i ei prin platitudine.
Lamenta¡iile maghiare î¿i au sursa în aceastå triste¡e a instinctului. Aviditatea de spa¡iu se
satisface în acele lungimi monotone, care trezesc automat reprezentarea unui infinit spa¡ial.
Tårågåneala melodicå este expresia cea mai adecvatå a progresiunii nedeterminate în structura
spa¡iului.
Må leagå de Ungaria inutilitatea ei, lipsa de seriozitate a soartei ei politice, amarul de
totdeauna al inimii sale. E bine så avem între noi popoare care nu pot ie¿i din ele însele,
prizoniere ale condi¡iei lor primare. Ungurii au råmas la sufletul originar al culturii lor, sînt
intimi pînå la sfidare cu sursele lor. Devenirea istoricå lea relevat neîncetat ceea ce au fost ei în
începuturi. De aceea, Ungaria na fost niciodatå efectiv în istorie, ci sa dezrådåcinat prin
muzicå de la o soartå pe care ia impuso fårå så vrea Europa.
Nici un popor din Balcani: sîrbi, bulgari, greci, nu reprezintå o idee istoricå. Prin urmare,
navem pe nici unul în fa¡å. Acela¿i lucru este adevårat ¿i despre Ungaria, Cehoslovacia,
Austria ¿i Polonia.
Toatå discu¡ia din veacul trecut, referitoare la destinul cultural ¿i politic al României, pleca
de la concep¡ia imposibilitå¡ii de a construi o ¡arå pe un ideal de împrumut. Dacå discu¡ia a fost
utilå sau inutilå, nu este locul så vedem aici. Practic, ea na dus înså la nici un rezultat. Care a
fost instrumentul realizårii unei astfel de viziuni? Teama de modernism caracterizeazå unul din
elementele complexului de inferioritate al acestuia. Este mai mult decît evident cå nu po¡i face o
mi¿care politicå de mare amploare împrumutînd elemente disparate, de la mi¿cåri diferite.
Important este înså så vezi întru cît condi¡ii obiective asemånåtoare în douå ¡åri î¿i gåsesc o
expresie ideologicå diferitå ¿i, prin aceasta, så stabile¿ti pînå unde se mårginesc cu adevårat
acele ¡åri.
Procesul de cre¿tere al României este atît de artificial ¿i accesul ei la putere atît de
nefiresc, încît numai cultivînd din afarå anumite idealuri vitale ei se poate realiza o urcare pe o
treaptå istoricå. ºara aceasta, care na avut niciodatå cultul for¡ei, trebuie învå¡atå sål iubeascå.
Tragedia României este cå în primul rînd trebuie så ¿tie cå devine tare. Con¿tiin¡a este
antecedentul fiecårui act de via¡å întro ¡arå fårå istorie, pe cînd în marile na¡iuni — cazul tipic
al Fran¡ei — con¿tiin¡a este consecutivå actelor de afirmare.
Frenezia industrializårii, mistica lumii urbane, voin¡a absolutå a unui salt istoric,
discontinuitatea prin revolu¡ie ca o manifestare vitalå — sînt elemente care fac din Rusia o ¡arå
vitalizantå. Obiectiv vorbind, realitå¡ile sociale de la noi, atmosfera generalå a României se
aseamånå enorm cu Rusia ¡aristå. Aceea¿i decrepitudine ¿i aceea¿i iner¡ie. Decît, idealurile care
au însemnat pentru Rusia o întårire, pentru noi ar putea fi o pråbu¿ire. Viziunea de via¡å a
bol¿evismului, universalismul preten¡ios, întro ¡arå cu rezisten¡å interioarå atît de minorå ¿i cu
o con¿tiin¡å na¡ionalå atît de labilå, ar putea echivala cu o lichidare. Întrebarea pe care trebuie
så ¿io punå fiece na¡iune este: prin ce idealuri devin puternicå? Råspunsul îl dau for¡e obscure,
viziunea ascunså, nutritå atît din sînge, cît ¿i din gînduri. România are enorm de învå¡at de la
Rusia.
Suprema¡ia noastrå spiritualå ¿i politicå în sudestul Europei trebuie så ne fie obsesia
politicå de fiecare zi. De vom continua så ne izolåm în mediocritatea noastrå, o så înspåimîntåm
lumea cu atîta ratare.
Pluralismul balcanic nu poate duce la nimic. Fårå un centru de gravitate care så cadå întro
¡arå cu un destin politic în ascensiune, divergen¡a acestor state gelatinoase va da na¿tere la
fric¡iuni nesemnificative. Numai o for¡å poate så constituie din acest Balcan amårît un sîmbure
viabil. Dacå o ¡arå nu se impune ca o putere necontestatå, el nu poate cåpåta o consisten¡å.
Atît timp cît domina¡ia turceascå sa întins în acest col¡ de lume, el avea o unitate, care
dacå era exterioarå nu lega totu¿i mai pu¡in, prin acea teroare sterilå ce a definit imperialismul
otoman, diversele neamuri, råzle¡ite fårå rost pe meleagurile acestea. Turcia, ca mare putere,
¿ia definit tåria extensiv. Astfel ea na putut imprima un stil istoric valabil ¡årilor cucerite. Pe
timpul cînd Imperiul Otoman se întindea din Maroc la marginile Arabiei ¿i de la Viena la Nil, el
na putut så dea o formå unui a¿a mare spa¡iu de culturå. Imperialismul turcesc este un caz tipic
de nearticula¡ie istoricå. Exemplul Turciei ne înva¡å de cum nu trebuie så fie un imperialism.
Altcum, nu neam explica de ce toate popoarele care au cunoscut jugul semilunei ¿iau fåcut un
merit din a¿i lichida ereditå¡ile turce¿ti. Existå înså o singurå ¡arå care så nu fie mîndrå de
vestigiile romane? O urmå de drum roman este un îndemn la glorie; o moschee, un prilej de
amåråciune.
Avalan¿a turceascå ne face sesizabilå diferen¡a între o mare putere ¿i o mare culturå. De¿i
una pe alta se implicå ¿i se condi¡ioneazå, am mårturisi totu¿i prea pu¡in respect pentru nuan¡e,
dacå nu am releva plusul pe carel presupune ultima, ¿i anume un plus calitativ, de nuan¡are în
substan¡å. Turcia a fost o mare putere; Fran¡a a fost totdeauna o mare culturå. Imperialismul, ca
fenomen creator, este un atribut al culturilor mari. Sub formå sterilå, el este totdeauna o
dimensiune a marilor puteri.
Încetînd hegemonia turceascå, individualizarea politicå a popoarelor balcanice a dus la o
fragmentare a cårei continuare nu mai are nici un sens. Despre o refacere a Turciei, ar fi o crimå
så vorbim. Så ne gîndim înså numai la ce a reprezentat Constantinopolul pentru aceastå regiune
umanå ¿i ce vid avem så umplem prin apusul såu. Problema hegemoniei în sudestul Europei
este identicå cu aceea a noului Constantinopol.
Întro astfel de problemå nu se poate vorbi decît deschis: fiva România ¡ara
unificatoare a Balcanului, fiva Bucure¿tiul noul Constantinopol?
Iatå o întrebare cåreia nu i se poate da un råspuns precis, dar a cårei rezolvare este identicå
soartei noastre.
Un råspuns negativ ne prezintå situa¡ia clar. Ce se va alege de noi, de nu vom fi ¡ara
predestinatå acestui col¡ de lume? Vom fi ceea ce am fost. Ireparabilul va fi atunci semnul
nostru.
Dar dacå România ar fi atinså în viitor de o gra¡ie istoricå? Atunci, sîntem pu¿i în fa¡a
unor mari responsabilitå¡i.
Sudestul Europei, fårå un focar, nare nici o realitate. Sofia, Atena ¿i Belgradul nu
iradiazå mai mult decît au nevoie ¡årile respective. Dacå Bucure¿tiul nu va deveni un centru de
atrac¡ie pentru toatå aceastå margine a Europei, atunci mai bine lam dårîma de acum. Centrul
de greutate este destul de mobil în istorie. Pe deplasårile lui ne vom întemeia noi speran¡ele. În
måsura în care vom deveni realitate politicå, în aceea¿i måsurå favorizåm posibilitå¡ile de
deplasare spre noi. De nu vom avea în viitor atrac¡ia unui miraj, la ce så ne mai ata¿åm de
aparen¡ele noastre?
Cum så nu ne bucuråm cînd vechiul Constantinopol a degenerat întro temå romanticå ¿i
cål mai în¡eleg doar poe¡ii, cå oamenii politici lau uitat? Noi înså nui vom uita semnifica¡ia
¿i greutatea, fatalitatea ¿i tragicul. Nu pot avea viziunea unei alte Românii, fårå såmi proiectez
¡ara în finalitatea ei ultimå. Noul Constantinopol så nu fie un obiect de visare politicå, ci un
obiectiv urmårit zi de zi, cu pasiune ¿i dramå. Altcum, ¡ara asta nu meritå atîta disperare.
Un mesianism ajunge så aibå coresponden¡e practice atunci cînd pleacå din realitatea
permanentå a sufletului na¡ional. Unul intermitent ¿i ocazional nu se va defini niciodatå politic.
Acest fenomen explicå penumbrele Poloniei, ¡arå cu destin intermediar, condamnatå a se
zvîrcoli între culturile mari ¿i cele mici. Ea ar putea deveni o mare putere — minus
imperialismul. Un imperialism polonez nu e posibil, fiindcå e barat atît de Rusia, cît ¿i de
Germania, încît ea nare în ce direc¡ie så ¿il exercite. Polonia va face fa¡å istoriei; din ea totu¿i
nu vor råmîne decît urmele unor oameni mari. Cåci Polonia nu e mare prin soarta sa.
Mesianismul ei na fost mai mult de o misticå na¡ionalå, cåreia lipsindui pasiunea pentru
universalitate — na putut deveni un factor istoric efectiv. Pentru penumbrele unei ¡åri, care a
reu¿it totu¿i så se debaraseze de stigmatele culturilor mici, este de o semnifica¡ie deosebitå
faptul cå putem face destul de u¿or abstrac¡ie de Polonia ¿i så ne gîndim numai la
proeminen¡ele ei.
O ¡arå este o realitate istoricå cu atît mai mare, cu cît ne reprezentåm mai clar imaginea ei
ca totalitate, Fran¡a suscitå icoana unei realitå¡i istorice substan¡iale. Ne gîndim adicå la ea, ¿i
nu la gloriile ei individuale. Pentru noi to¡i, Polonia înseamnå foarte greu ceva mai mult decît
muzicienii sau profe¡ii ei. A¿ vrea înså så întîlnesc pe acel cåruia Fran¡a înseamnå numai Pascal
sau Baudelaire, Ludovic al XIVlea sau Napoleon.
Decît så se nascå în România numai un mesianism de circumstan¡å, mai bine så ne tîrîm
soarta fårå con¿tiin¡a unei sortiri. Nu pot concepe decît un destin care så fie o flacårå în
neîntreruptå evolu¡ie. Altcum, toatå aceastå Românie nu va fi decît un spa¡iu pentru inimi frînte.
ªi a¿a, cui decît ei, iam putea atribui înclina¡ia inimilor noastre? Cåci nu existå un cadru mai
nimerit ¿i mai fatal pentru echilibrul instabil al sufletului…
Modul existen¡ei române¿ti este minorul. Unei ascensiuni frenetice nui prie¿te decît
modul major, în care respirå ¿i ritmeazå toate aurorele. Pînå cînd va mai fi România aceasta
prilej de triste¡e teoreticå? Atît de adînci sînt golurile ei, cå seamånå unor ispitiri de abis. A¿a
privitå, så fie România numai un pretext al triste¡ii mele? Toate posibilitå¡ile de a crede în ceva
le plasez în România, cåci de a¿ da mînå liberå amåråciunilor, unde a¿ mai descoperio? În
infinitul triste¡ii, România este un punct pe care încearcå sål salveze deznådejdea mea.
Preten¡iile ei de hegemonie viitoare nau nevoie de nici o justificare specialå ¿i în nici un
caz de considerente etice. Dacå popoarele sar mul¡umi toate cu ce au, omenirea sar stinge de
mediocritate. De nu ne vom sili noi så ne impunem în lume, se vor gåsi al¡ii care så¿i
construiascå o glorie pe iner¡ia noastrå. Atîta vreme cît vor exista popoare, paradisul terestru
este o nefolositoare nåzårire. Istoria este un alt cuvînt pentru tragedie, precum via¡a pentru
zådårnicie.
ªi dacå tot procesul umanitå¡ii nu este decît o înål¡are ¿i o pråbu¿ire de na¡iuni, o
succesiune dramaticå de destine, fiecare încercînd så¿i legitimeze prezen¡a printrun plus de
nelini¿te, — ce ne mai råmîne, decît så mergem spre capåtul soartei noastre, aruncîndune întro
vîltoare din care gradul nostru de frenezie va scoate învingåtori sau învin¿i.
Nu må intereseazå decît avîntul ascendent al acestei ¡åri, spirala istoricå a României. Cum
ar putea fi altfel cînd, din istoria universalå, cine ar gåsi un sens altor popoare decît acelora care
sau distrus pentru a¿i afirma instinctele ¿i o idee, care au påtimit pentru sensul lor în lume ¿i
au sacrificat totul unei glorii ce lea accelerat agonia?
Este un suflu generos în pornirea de afirmare ¿i de distrugere, care transfigureazå demonia
vie¡ii isorice ¿i încununå culturile cu un nimb pe cît de fatal, pe atît de fermecåtor. Va fi o patå
de ne¿ters pe con¿tiin¡a modernå iluzia în¿elåtoare a progresului. Ce experien¡å superficialå de
via¡å va fi fåcut omul modern, de a råpit devenirii caracterul ei de dramå permanentå ¿i fluidå,
compromi¡îndo în ideea progresului? ªi ce convingeri pedagogice a nutrit, de a turnat atîtea
preten¡ii etice în instinctele vie¡ii ¿i în råtåcirile lor? Ideea progresului, etica ¿i tot ce este în
aceastå lume, direct sau indirect, pedagogie, au îndulcit pînå la emasculare vibra¡iile acelui sim¡
tragic, cåruia în alte vremuri se abandonau muritorii cu pasiune ¿i durere. Nu pot iubi decît o
culturå care ascunde, sub forma ¿i stilul ei, iubire, disperare, moarte ¿i iluminare. Adevårul,
binele ¿i frumosul? Dacå via¡a ar avea ochi så priveascå, a¿ descoperi în strålucirea lor o
chemare stranie ¿i echivocå de crimå ¿i sfin¡enie.
Råu near mai sta nouå, românilor, så på¿im în lume adåugînd ¿i cîrpind la haina
zdren¡uitå a unei culturi, umplînd goluri cu teorii de eticå sau încercînd så salvåm tot ce nu e
tragic în modernitate. Fivom capabili så în¡elegem tot ce e gotic, baroc ¿i så ne asimilåm
dinamismului lor? Oare så nu pîlpîie în noi nimic din ethosul eroic ¿i convulsionar al Spaniei ¿i
Rusiei? Så ne fie pe veci stråine excesele ¿i paroxismul sufletului germanic? Nu vreau o
Românie logicå, ordonatå, a¿ezatå ¿i cuminte, ci una agitatå, contradictorie, furioaså ¿i
amenin¡åtoare. Sînt prea mult patriot ca så doresc fericirea ¡årii mele.
Spirala istoricå a României se va înål¡a pînå acolo unde se pune problema raporturilor
noastre cu lumea. Pînå acum am fost reptile; de aici încolo ne vom ridica în fa¡a lumii, pentru a
se ¿ti cå nu numai România este în lume, ci ¿i lumea în România. De nu vom tråi apocaliptic
destinul acestei ¡åri, de nu vom pune febrå ¿i pasiune de sfîr¿it în începuturile noastre, sîntem
pierdu¡i ¿i nu ne mai råmîne decît så ne recî¿tigåm umbrele trecutului nostru.
Cuprinsul
I. Tragedia culturilor mici
II. Adamismul românesc
III. Golurile psihologice ¿i istorice ale României
IV. Råzboi ¿i revolu¡ie
V. Lumea politicului
VI. Spirala istoricå a României
Conversie în format Winword 2.0 IBMPC:
IoanLucian MUNTEAN (muntean@physics.pub.ro).