Ioan LILA:

“E L E G I I L E D E LA B A D H O F G A S T E I N” *

“Pe Achenpromenade, / spre sud, / spre Bad Bruck, / râul / îmi pare că poartă /
arome de cimbru, / de mentă, de / nuc”. Aşa scrie Eugen Dorcescu, voce poetică
inconfundabilă, de o sensibilitate nu numai graţioasă, dar şi profundă.
“Liniştea e atât de / compactă, / încât aud ceasul dintre / carne şi duh / cum
bate, / la / infinite răstimpuri, / eternitatea exactă”.
În sihăstria mea franţuzească primesc din cînd în cînd semnale de la colegii ce
nu m-au uitat, iar eu scriu numai despre ce îmi place mie, pentru că nu sînt
critic, ca să mă arunc într-o piscină fără apă. “Alpii, / fantastice crucişătoare. /
Abia dacă le poţi desluşi / catargele, pupa sau prora, / în timp ce lansează /
asupra-le / mii / de rachete arzând / crucişătorul de-azur, / aurora”.
Există întîmplări / evenimente în viaţa noastră care ne şi marchează emoţional,
dar ne şi deschid alte drumuri ale raţiunii noastre de a fi. “Profilul ei nobil,
frumos, / decupat pe-un ecran / de frunze-aurii şi / de soare… / Ca în port, când
o corabie s-a / desprins de la cheu, şi / s-a dus, / iar cei de pe / ţărm abia / de-i
mai văd, departe, în / zare, / prin lunetele lacrimii, / catargul şi vela. / Întregul
mister / al unei asemenea / metafizice falii...”
Poetul, ca un erou antic (Iason), pleacă într-o excursie, ce se dovedeşte a avea
aceeaşi valoare iniţiatică, benefică chiar, pentru că numai aşa ne putem regăsi la
adevărata noastră dimensiune în interiorul parametrilor reali ai vieţii. „Plouă
intens. Vertical. / Plouă pieziş. / Plouă cu şerpi violenţi / de lumină. / Plouă
zadarnic. / Ploile vechi s-au / retras, / pe furiş, / spre cărări de / frunziş, /
dizolvate-n / rugină”.
Şi care ar putea fi aceşti parametri ? Emoţia de a fi nu poate fi înlocuită de o
dramă lacrimogenă oarecare, pentru că şi moartea face parte din viaţă. Aici
intervine dureroasa şi fermecătoarea regăsire a sinelui poetic. “Am rămas pân’ la
ziuă, / priveghind lângă ea, / ascultând foşnetul lumânărilor, / ascultând
întunericul, / ascultând liniştea, ascultând / cum din sfeşnice / picură ceara”.
Poetul, ziceam, pleacă într-o excursie, nebănuind că se va regasi într-o metaforă.
A fi ! Atît. Ajunge ! Perntru că “a fi” motivează însăşi existenţa Universului.
“Aceasta-i cheia fericirii: / să ştii / a întâmpina / cu-ncredinţarea şi / inocenţa /
unui prunc de o zi / tot ce binevoieşte / a-ţi da / - că-s suferinţe, că-s
bucurii – / Cel ce a fost, / Cel ce e, / Cel ce, de-a pururi,/ va fi”.

Şi:

“Cu doi ani înainte / să moară, / mama a locuit la / noi peste iarnă / şi-am dus-o
acasă / în primăvară. / În ziua aceea, cu / vreun ceas mai devreme de...”

1
Canonul, în muzică, se învîrte în jurul unei teme: “Podul de piatră s-a dărîmat”.
O altă voce îi raspunde. O a treia sporeşte ritmul. Dar dacă inversăm melodia,
ritmul, tonalitatea ? Ar trebui să reamintesc aici şi de “Frére Jacques”, dar mă
opresc. Acest volum de poezie, de un tragism sublim, trebuie citit cu sufletul.
Eugen Dorcescu este un maestru al detaliului fin, emoţional. „Din tot / ce a /
fost, / numai vidul / acela, / din zidul / de nord, / numai el nu / acceptă să piară, /
numai el nu renunţă / să fie”.

Şi încă:

„Eu, oprit ca un / stâlpnic, pe / Wasserfallgasse. / Ea – nvelită-n a / morţii

mătase”.
Iată esenţa talentului poetului Eugen Dorcescu : „Totu-i la fel. Totu-i / altfel.
Desăvârşit. / Eternitate. Desăvârşire. / Doar, când şi când, / ca un fulger din
vid, / ca un blitz din zenit, / o imensă uimire: / Chiar aţi murit?”
__________
* Eugen Dorcescu, Elegiile de la Bad Hofgastein, Editura Mirton, Timişoara, 2011.

joi 3 martie 2011

France