FILOCALIA ȘI MIȘCAREA

NEOISIHASTĂ LA SFÂNTUL PAISIE

VELICICOVSKI
 Sfântul Paisie Velicicovski s-a născut la Poltava, în Ucraina, la 21 decembrie 1722; zi de
pomenire a morţii marelui mitropolit Petru Movilă al Kievului, fapt pentru care a primit din
botez numele acestuia1; ca fiu al lui Ioan Velicikovski, protopop al Bisericii Adormirii Maicii
Domnului, și al Irinei, ajunsă mai târziu sub numele de Iuliana, monahie în Mănăstirea
Acoperământului Maicii Domnului din împrejurimile Poltavei.
Petru era al unsprezecelea din cei doisprezece frați, care muriseră cu toții înainte ca el să
atingă douăzeci de ani. Orfan de tată de la vârsta de patru ani, a început să învețe să scrie și să
citească sub îndrumarea mamei sale și a lui Ioan, fratele său mai mare, devenit pentru scurtă
vreme preot în locul tatălui său, dedicându-se foarte de timpuriu cu pasiune citirii Sfintei
Scripturi și textelor Sfinților Părinți. Cariera acestui băiat timid și fragil, dar foarte intelligent, era
asigurată. El urma să ia locul tatălui, respective al fratelui său mai mare, devenind protopop al
bisericii pe care o administrau din generație în generație descendenții în linie masculină ai
familiei tatălui său.
Între 1735-1739 urmează vreme de patru ani primul ciclu, „clasic”, al Academiei
Teologice movilene din Kiev. Dar aceste studii, prea literare, prea occidentalizante pentru gustul
său, nu l-au pasionat deloc. Frecventarea monahilor din schiturile și mănăstirile de lângă Kiev, și
mai cu seamă a părintelui Pahomie, pe care și l-a ales drept părinte duhovnicesc, l-a întărit în
dorința sa de a se face monah, în ciuda împotrivirii mamei sale. Nefiind încă major, pentru a nu
fi obligat de mama sa să se facă preot, a hotărât să se refugieze în străinătate. Primele două
tentative i-au rezervat însă surprise amare, mai întâi la mănăstirea Liubețk, aproape de orașul cu
același nume, apoi la cea din Medvedovski, la sud de Kiev, în partea Ucrainei ocupată pe atunci
de polonezi, și unde a și fost primit în monahism primind numele de Platon2.
Reîntors la Kiev, dar temându-se de conflictele religioase și naționale frecvente pe atunci
în teritoriul ocupat de polonezi, s-a refugiat mai întâi la faimoasa Lavră a Peșterilor. Apoi,
împreună cu prietenul său Alexie a luat frumul Moldovei, de data aceasta cu succes. Paisie se
îndrăgostise déjà de pământul Moldovei, de poporul și de limba sa, atunci când la Kiev
participase la Liturghia săvârșită în limba română de mitropolitul Antonie al Moldovei, care, în

1
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români, Ed. Trinitas, Iași, 1994, p. 96
2
Noul nume dat la tunderea în monahism în cele trei trepte ale ei – rasofor, schimă mică și schimă mare –
păstrează în tradiția bizantină aceeași inițială a numelui de botez. Astfel Petru a devenit monahul Platon, iar,
ulterior, schimonahul Paisie.
1739 urmase trupele ruse în retragere din Moldova la sfârșitul războiului ruso-austro-turc (1735-
1739).
La începutul Postului Mare al anului 1743, pe când se îndrepta spre Țările române, a
întâlnit providențial pe părintele Mihail care, cu ani înainte, emigrase împreună cu alți monahi
din Ucraina în Principatele Române. Acesta l-a invitat să se așeze la schitul3 din Trăisteni, al
cărui întâi-stătător era, și unde Paisie s-a și stabilit pentru o vreme după o scurtă ședere la schitul
din Dălhăuți. Împreună cu alte zece așezăminte monahale similar din regiune, amândouă aceste
schituri se găseau atunci sub povățuirea duhovnicească a starețului Vasile de la Poiana Mărului;
acesta „era fără asemănare și cel mai iscusit dintre toți în înțelegerea Sfintei Scripturi și a
învățăturilor de-Dumnezeu-purtătorilor Părinți, în deosebirea duhovnicească și în desăvârșita
cunoaștere a canoanelor bisericești”4.
Paisie însuși îl va întâlni la Trăisteni cu ocazia uneia dintre vizitele periodice ale
starețului la diferitele schituri, dar nu l-a urmat la Poiana Mărului de frică să nu fie constrâns să
primească hirotonia întru preot. Îl va însoți însă pe starețul Onufrie la la schitul Cârnu, preferând
să viețuiască în singurătate în preajma sihăstriei5 bătrânului isihast, mai curând decât în schit
împreună cu frații. În acești patru ani și jumătate, din 1743 și până în 1746, răstimpul primei sale
șederi îm Țara Românească, Paisie a avut prilejul de a învăța limba română și, mai cu seamă, de
a se iniția în experiența vieții monahale într-un climat de intensă viață duhovnicească, învățând
acum să se exercite în rugăciunea inimii și în celelalte practice ale vieții contemplative.

3
La origine chilie a unui pustnic construită în vecinătatea unei mănăstiri de care acesta depindea, schitul
corespunde în mod normal unui grup de chilii construite la o oarecare distanță de mănăstirea de care depinde.
Într-un schit, monahii duc un stil de viețuire anahoretic, chiar dacă uneori construcțiile pot lua aspectul unei
adevărate mănăstiri. Numărul monahilor dintr-un schit rămâne în orice caz restrâns.
4
E mărturia lui Paisie însuși. Poiana Mărului se găsește pe teritoriul comunei Jitia, județul Vrancea, la aprox. 150
km nord de București. Întemeiat în 1733 de starețul Vasile, schitul a știut să unească lucrarea duhovnicească
caracteristică a micilor comunități isihaste, cu un aspect mai specific cultural; el avea un scriptoriu pentru copierea
manuscriselor și o bibliotecă patristică. În scurt timp, el a devenit un adevărat centru de cultură religioasă, punct
de referință pentru comunitățile similare din regiune. A se vedea pe larg documentata monografie a lui Dario
Raccanello, La Preghiera di Gesu negli scritti di Basilio di Poiana Mărului, Alessandria, 1986 (trad. Rom, Maria-
Cornelia Oros, Rugăciunea lui Iisus în scrierile starețului Vasile de la Poiana Mărului, Ed. Deisis, Sibiu, 1996).
5
O sihăstrie (în rusă pustinia, în greacă hesychasterion) e locuința unui pustnic care viețuiește într-o singurătate
desăvârșită, în general în vecinătatea unui schit. În tradiția monahală românească, termenul „sihăstrie” a cunoscut
un destin particular. El desemnează locul în care viețuiesc „isihaștii”, în românește „sihaștrii”, adică monahi care
viețuiau în singurătate în marginea pădurilor, în viile sau pe coastele munților, în grupuri mici, cu o mică bisericuță
de lemn pentru serviciul liturgic comun și în chilii individuale izolate în împrejurimi și în care se ducea o viață
retrasă, în „isihie” în sensul originar al cuvântului grec, adică în liniște și pace, fără agitație interioară și exterioară.
În Țările Române, grupurile de acest gen vor deveni atât de numeroase încât – fenomen aproape unic în lumea
creștină – întreaga dezvoltare monahală și viața spirituală a credincioșilor vor fi marcate de acesta. A se vedea
cercetările făcute de părintele Ioanichie Bălan, Vetre de sihăstrie românească, secolele IV-XX, București, 1982.
 Strânsele legături existente între Principatele Române și Muntele Athos printr-un flux
continuu de monahi, în ambele sensuri, ca și dorința de a se evita hirotonia întru preot de care se
temea mereu, l-au împins pe tânărul Paisie să caute la Sfântul Munte locul ideal în care să-și
realizeze în pace visul său monahal. El sosește la Athos în vara anului 1746, mai exact pe ziua de
4 iulie. Întrucât un grup de monahide origine slavă viețuiau în jurul mănăstirii Pantocrator, el s-a
așezat în împrejurimile acestei mănăstiri, într-un loc retras numit Kyparis, ce depindea de
mănăstirea Iviron. Negăsind un părinte duhovnicesc experimentat care să-l îndrume, a viețuit
acolo timp de mai mult de trei ani în singurătate, până când a sosit la Athos starețul Vasile de la
Poiana Mărului. Acesta îl va sfătui să viețuiască împreună cu doi sau trei frați, l-a îndrumat în
lupta duhovnicească și, tunzându-l monah plin, i-a pus numele de Paisie.
Era în anul 1750, iar Paisie avea pe atunci douăzeci și opt de ani. La mai puțin de trei luni
după aceasta, sosește din Moldova monahul Visarion care-l roagă pe Paisie să-l primească
ucenic. Astfel ia naștere o mică comunitate. În curând li se vor alătura alți monahi moldoveni,
apoi și slavi, ajungându-se astfel la o comunitate de doisprezece monahi. De la Kyparisei s-au
mutat în clădirile mai încăpătoare ale Chiliei6 Sfântului Constantin dependent de mănăstirea
Pantocrator. Acolo, constrâns de insistențele ucenicilor – trebuia să existe un preot și un
duhovnic pentru comunitate – a primit în cele din urmă preoția, fiind hirotonit de episcopul
Grigore Râșca în 17587, în vârstă de de treizeci și șase de ani (respectând astfel regula canonică
potrivit căreia vârsta minimă de hirotonie este de 20 de ani pentru diaconi, 30 de ani pentru
preoți și 50 de ani pentru episcopi).
Creșterea continuă a comunității sale l-a obligat să se mute din nou la schitul mai
încăpător al Sfântului Prooroc Ilie, pe atunci abandonat. Frații au restaurant clădirile adăugând
încă alte șaisprezece chilii, dar, întrucât numărul fraților continua să sporească, și acest loc se va
dovedi în curând prea strâmt. Paisie a fost însă nevoit să abandoneze ideea de a dobândi marea
mănăstire athonită Simonos Petras, date fiind marile datorii pe care le avea aceasta față de
autoritățile otomane8 și astfel, după șaptesprezece ani de viață pe Sfântul Munte, hotărăște să se
îmbarce și să se reîntoarcă în Moldova împreună cu cei șaizeci și patru de monahi ai comunității
sale, de naționalitate atât românească, cât și slavă.

6
„Chilia” (kellion, în limba greacă) e unitatea cea mai simplă a orgănizării monahale, desemnând locuința câtorva
monahi viețuind în comun sub ascultarea unui părinte duhovnicesc.
7
Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Sfinți daco-romani și români…, p. 96
8
Sfântul Munte se găsea atunci sub jurisdicția administrativă turcească.
 În septembrie 1763 se instalează în mănăstirea Dragomirna, în nordul extreme al
Moldovei, care-i fusese pusă la dispoziție, cu toate proprietățile ei și scutită de impozite, de către
mitropolitul Gavriil Calimachi (1760-1786) de la Iași și de voievodul Grigorie Calimachi (1761-
1764). Acolo a organizat viața monahală punând la baza ei un „așezământ” elaborate cu
aprobarea mitropolitului după modelul regulilor Sfinților Vasile cel Mare, Teodor Studitul și Nil
Sorski. Slujbele la biserică erau celebrate alternative în slavonă și în română; un accent deosebit
se punea pe sărăcie și ascultare; întreaga asceză era însă orientată nemijlocit spre rugăciune;
monahul era îndemnat să practice în mod constant „rugăciunea lui Iisus”9 și să-și descopere în
fiecare seară gândurile sale părintelui său duhovnicesc sau duhovnicului.
Paisie a introdus, de asemenea, obiceiul de a ține în cursul iernii reuniuni ale întregii
comunități în cursul cărora citea și explica textile patristice pe care le adunase, le traducea
împreună cu un mic grup de monahi, excelenți eleniști, toți români.
La Dragomirna a pus bazele acelei „școli” de traducători care își va atinge dezvoltarea
maximă la Neamț10. Paisie începuse această lucrare încă la Athos, învățând greaca veche sub
îndrumarea ucenicului său, Macarie Dascălul, un roman din Transilvania care studiase la
Academia Domnească de pe lângă mănăstirea Sava din București și care intrase printre primii în
mica comunitate paisiană de la Athos.
De-abia sosit la Dragomirna, Paisie a primit vizita iubitului său prieten, Alexie, el însuși
monah și preot (ieroschimonah), în compania căruia fugise de la Kiev pentru ajunge în
Principatele Române. Acesta i-a conferit „schima mare”, cea de-a treia și cea mai desăvârșită
treaptă a făgăduințelor monahale după tradiția bizantină, fără a-i schimba însă numele. După
încheierea războiului ruso-turc din anii 1768-1774, partea de nord a Moldovei, cunoscută sub
numele de Bucovina, a fost cedată de către Imperiul Otoman, Austriei, în schimbul bunelor sale
oficii de mediatoare. Dragomirna se găsea astfel înglobată acum în teritoriile Imperiului
Habsburgic.
9
Expresia desemnează forma specifică de rugăciune, tipică pentru tradiția Bisericii răsăritene, constituită de
invocarea: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, cf. Episcop Kallistos
Ware, Ortodoxia – Calea dreptei credințe, Trinitas, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 131.
Ca metodă particulară de rugăciune bazată pe invocarea neîncetată a numelui lui Iisus, ea a fost codificată în
secolele XIII-XIV în mediile monahale ale Muntelui Athos, într-un climat de mare înnoire duhovnicească, grație mai
cu seamă figurii Cuviosului Grigore Sinaitul și sintezei filozofico-teologice elaborate de Sfântul Grigore Palama.
Odată cu stareții Vasile de la Poiana Mărului, Paisie Velicikovski, Macarie și Nicodim Aghiorâtul, asistăm în secolul
XVII la o puternică reluare a metodei și spiritualității legate de această formă de rugăciune.
10
Diacon Ioan I. Ică jr., Canonul Ortodoxiei – Canonul apostolic al primelor secole, vol. I, Ed. Deisis/Stavropoleos,
Sibiu, 2008, p. 18.
 Temându-se pe drept cuvânt de presiuni din partea regimului Iosefin austriac, Paisie s-a
refugiat împreună cu cei trei sute cincizeci de monahi ai comunității sale la mănăstirea Secu,
unde a intrat solemn în ziua de 14 octombrie 1775. Aici era însă urgentă construirea de noi chilii
pentru frați, al căror număr creștea neîncetat. Paisie a solicitat o subvenție din partea domnului
Constantin Moruzi (1772-1782); dar la sugestia mitropolitului Gavriil, acesta i-a poruncit lui
Paisie să se instaleze la Neamț, cea mai mare mănăstire a țării, aflată la câțiva kilometri de Secu.
Fără a lăsa conducerea mănăstirii Secu, pe 15 august 1779, Paisie s-a stabilit cu soborul său la
Neamț, cumulând astfel conducerea ambelor mănăstiri11.
Aceasta e ultima etapă a vieții marelui stareț, cea care a lăsat urmele cele mai durabile și
a avut influența cea mai mare. La Neamț, Paisie a dus la maturitate și a reluat pe o scară mult mai
vastă inițiativele sale precedente, mai cu seamă activitatea sa literară. Două echipe de traducători
și copiști, avându-l în frunte pe Paisie, lucrau neîncetat la revizuirea și traducerea în slavonă și în
română a scrierilor filocalice. Neamțul acelor ani devenise centrul monahismului ortodox, școală
de viață isihastă și cultură duhovnicească pentru întreg Răsăritul ortodox.
În 1790, arhiepiscopul Poltavei, Amvrozi Serebrenikov († 1792), locțiitor al scaunului
mitropolitan de Iași, sosit în urma trupelor rusești ale mareșalului Potiomkin, cu ocazia unui
aprig război ruso-turc,a făcut o vizită lui Paisie de la Neamț ridicându-l la rangul de arhimandrit.
Vestit acum în întreg Răsăritul ortodox, venerat de monahi și de credincioși, foarte iubit
de comunitatea sa multinațională de la Secu și Neamț, alcătuită acum din aproape o mie de
monahi români, ruși, sârbi, greci și bulgari, starețul Paisie moare la 15 noiembrie 1794, în vârstă
de șaptezeci și doi de ani, fiind îngropat în biserica mare a mănăstirii. Pe lespedea de mormânt
stă scrisă în românește și slavonește această inscripție: „Aicea se odihnește fericitul părintele
nostru starețul, ieroschimonah și arhimandrit Paisie Malorusiianul, carele, viind de la Muntele
Athonului în Moldaviia cu 60 de ucenici, și aicea mulțime de frați adunând, și viiața cea de obște
pren sine o au înnoitu, și așa cătră Domnul s-au Domnul s-au mutat, la anul 1794, noemvrie, 15,
în zilele binecredinciosului domn Mihail Șuțul Voievod și a Preasfințitului Mitropolit Iacov”.
Mormântul său este venerat până astăzi și e un loc de pelerinaj.

11
Paisie n-ar fi vrut să părăsească Secu, cum reiese din scrisoarea sa către domnul Constantin Moruzi în 1779,
publicată de Nicolae Iorga, Mănăstirea Neamțului. Viață călugărească și muncă pentru cultură, Vălenii de Munte,
1912, pp. 37-46.