Liviu Olah

LIVIU OLAH
CUPRINS
1. Cuvânt înainte 3
2. Introducere 3
3. Esenţa rugăciunii 5
4. Munca sufletului 10
5. Perseverenţa în rugăciune 13
6. Rugăciunea ca valoare spirituală 22
7. Ascultă Dumnezeu cu întârziere rugăciunile? 24
8. CEC în alb 40
9. Rugăciunea şi biserica 43
10. Viaţa de rugăciune pentru biserică 48
11. Rugăciunea înainte de a merge la biserică51
12. Rugăciunea în timpul serviciului divin 52
13. Rugăciunea şi postul 53
14. Trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii?61
Liviu Olah Importanţa rugăciunii
CUVÂNT ÎNAINTE
Sunt convins că ceea ce este energia nucleară în lumea
materială, este rugăciunea în lumea spirituală.
Prin rugăciunea cu credinţă, primim viaţa veşnică şi
creştem în asemănare cu Hristos, scopul final al salvării
noastre de păcat.
Prin rugăciune apăsăm pe butoanele cerului, făcând cu
efect jertfa Domnului Isus Hristos pentru miliardele de
oameni de pe glob.
Cuvintele Domnului Isus: „Tot ce veţi cere cu credinţă,
prin rugăciune, veţi primi.” trebuie să ne convingă de
importanţa rugăciunii.
Port în suflet ruga, pentru milioane de suflete din patria
noastră şi sute de milioane de pe glob, să practice
rugăciunea zilnică cu credinţă pentru ei înşişi şi pentru
semenii lor.
24 martie 1977
Liviu Olah
INTRODUCERE
Consider că nici o latură a vietii creştine nu a fost atât
de neglijată ca rugăciunea. Poate cititorul acestor rânduri se
va revolta: cum? Doar eu mă rog, şi încă de câteva ori pe zi:
la sculare, la masă, la culcare . . . Dar, oare se poate numi o
viaţă de rugăciune cele 2-3 minute pe zi în care cineva se
roagă în grabă în picioare sau în genunchi, cu frică să nu
întârzie la servici sau să nu se răcească mâncarea? Nu, în
nici un caz nu! Aşa ceva nu se poate considera viaţă de
rugăciune!
Şi pentru că Domnul Isus e modelul nostru în orice
privinţă, doresc să-L iau ca model şi în ceea ce priveşte
viaţa de rugăciune.
Hristos petrecea zilnic câteva ore în rugăciune. Pentru
Domnul Isus rugăciunea nu a fost umplerea unui timp mort
-3-
sau ceva ce trebuia făcut pentru a-şi linişti conştiinţa.

Pentru Hristos, rugăciunea a fost o muncă a sufletului
aşa cum profeţise Isaia în cap. 53:11. „Va vedea rodul
muncii sufletului Lui şi se va înviora.”
Da, Isus muncea pe genunchi şi cu faţa la pământ,
mijlocind înaintea Tatălui pentru fiecare ucenic, pentru
fiecare suflet cu care va avea de-a face în ziua ce-i stătea în
faţă. ( Neem.1:11; Fapte 16:25; Gen.24:12-14 )
Domnul Isus se ruga pentru fiecare minune, se ruga
pentru fiecare cuvânt pe care urma să-l rostească. De aceea
nici un cuvânt al Lui nu era lipsit de putere ( Luca 1:37 ). De
aceea Hristos vorbea cu aşa putere încât până şi duşmanii
Lui au recunoscut că: „niciodată n-a vorbit vreun om ca
omul acesta” ( Ioan 7:46 ).
Iar după ce a terminat cuvântarea Sa de pe munte:
„noroadele au rămas uimite de învăţătura Lui, căci El îi
învăţa ca unul care avea putere, nu cum îi învăţau cărturarii
lor.” ( Matei 7:28-29 ).
Isus se ruga pentru toţi oamenii din jur, de aceea Simon,
după o căutare îndelungată, atunci când Îl găseşte, Îi zice:
„Toţi Te caută” ( Marcu 1:37 ).
Tragem concluzia că cei pentru care ne rugăm ne caută;
iar când ne rugăm pentru toţi, atunci toţi ne caută să le
acordăm un ajutor, un sprijin, o mângâiere, un cuvânt
alinător sau unul care să le dea viaţa veşnică.
Iubiţi fraţi, colegi de lucrare, aş dori să-mi spun mie
răspicat şi dacă vreţi să ascultaţi şi voi, ascultaţi: noi,
oamenii, nu putem vorbi sufletelor, ci numai raţiunii, omului
din afară, omului trecător, muritorului, urechilor. Dar omul
are două urechi. De aceea, ce intră pe una iese pe cealaltă.
Numai El, Spiritul Infinit şi perfect, poate vorbi sufletului.
De aceea, ce intens ar trebui sa ne rugăm pentru fiecare
suflet care ne ascultă sau care ne va asculta, să nu rămână
cu ce-i vorbim noi urechilor şi raţiunii, ci să-i vorbească
Dumnezeu. ( Efes.1:17-18; 3:14-19; Col.1:9 ) Numai
Dumnezeu poate vorbi sufletului, dumnezeiescului din om. (
Luca 22:31-32; Matei 16:16-17 ).
-4-
Iar pentru mine trebuie să mă rog ca Dumnezeu să mă

ia în stăpânirea Lui, încât în fiecare celulă a fiinţei mele să
fie gândul care era în Hristos ( Filip. 2:5 ). Dar atunci când
celelalte preocupări, oricare ar fi acestea, sunt mai presante
( chiar numai una dintre ele ) ca gândul pentru care a trăit
Hristos, atunci acele gânduri vor împiedica lucrarea
Evangheliei, vor răpi puterea mesajului.
Hristos se ruga cu suflet, cu energie, se consuma în aşa
măsură, până ajungea în stări de agonie sufletească, aşa
cum s-a întâmplat în grădina Ghetsimani, înaintea prinderii
Sale. Ce departe suntem noi de acea rugăciune ( Luca
22:44 ).
ESENŢA RUGĂCIUNII
Domnul Isus se ruga pentru fiecare apostol în parte. Lui
Petru El îi spune: „Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca
grâul. Dar Eu m-am rugat pentru tine, ca să nu se piardă
credinţa ta” ( Luca 22:32 ).
Rezultă de aici că Domnul Isus credea mai mult în
efectul rugăciunii Sale decât în forţa cuvântului Său. Spun
aceasta pentru că zi de zi Isus era cot la cot cu Petru, şi ar fi
putut de atâtea ori să-i spună: „Petre, sper să nu mă faci
tocmai tu de ruşine”. Dar nu aşa i se adresează Isus Hristos,
Cel la al cărui cuvânt ies demonii, se potoleşte furtuna,
înviază morţii, orbii văd, surzii aud; El, la al cărui cuvânt
apar lumi noi din nimic, nu foloseşte cuvântul Său, ci
rugăciunea Sa.
Învăţăm de aici că în lumea spirituală, pentru noi
oamenii, rugăciunea este o forţă mai mare decât cuvântul.
Şi apoi, dacă Hristos folosea cuvântul noi azi am zice:
„da, dar Hristos avea cuvânt puternic de Dumnezeu.” Însă
El care a creat totul prin cuvântul puterii Lui foloseşte
rugăciunea, căci se comportă ca om. Ce minunat este că şi
noi avem la dispoziţia noastră această colosală forţă,
despre care apostolul Iacov scrie: „Mare putere are
-5-
rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” ( Iacov 5:16b ).

Aşadar Isus nu foloseşte vorba pentru a-l întări pe Petru
în credinţă. Vorba lui probabil ar fi întrat pe o ureche şi-ar fi
ieşit pe cealaltă. Isus foloseşte rugăciunea adresată lui
Dumnezeu. Tatăl ceresc vorbeşte direct sufletului omenesc.
Şi întrucât omul are un singur suflet, n-are cum să scape de
sub influenţa puternică a glasului divin.
Pentru cazul când vorbeşte Dumnezeu, se potrivesc
cuvintele psalmistului: „Odată a vorbit Dumnezeu, de două
ori am auzit că Puterea este a lui Dumnezeu.” ( Ps. 62:11 ).
Ca să înţelegem mai bine de ce rugăciunea e mai cu
efect decât cuvântul direct, mă voi folosi de un exemplu din
legile radioului. Mesajele care se pot transmite la mare
distanţă, la orice punct de pe glob, nu se transmit pe undele
lungi ( în linie dreaptă), ci pe unde scurte, pe cale indirectă.
Undele scurte mai întâi sunt proiectate la mare înălţime în
ionosferă, strat electromagnetic care înconjoară pământul,
şi de aici undele radio mult intensificate sunt proiectate pe
orice punct de pe glob. Undele directe nu se propagă
departe, căci, mergând în linie dreaptă, se lovesc de
obstacolele din jur: case, păduri, munţi, etc.
Rugăciunile sunt undele spirituale cu forţă de emisie
mult mai mare decât orice post de emisie radio, pentru că
ele provin de la o sursă energetică spirituală care imprimă
undelor ei o viteză mult mai mare ca a undelor radio ( care
practic se propagă cu viteza luminii ).
Undele spirituale ale rugăciunii se propagă cu viteza
gândului. Aceasta este viteza sufletului în spaţiul cosmic.
Aşa rezultă din cartea Eclesiastului unde citim: „Dumnezeu
a aşezat în noi şi gândul veşniciei” ( Ecl. 3:11 ). Aceasta e şi
viteza pe care o va avea fiinţa noastră când vom primi
trupul spiritual, trupul cosmic.
De la cel ce le emite prin rugăciune cu credinţă, undele
spirituale ale rugăciunii străbat cosmosul până în faţa
tronului slavei lui Dumnezeu ( Apoc. 5:8 ), şi de acolo, din
zona de cea mai mare tensiune spirituală, undele rugăciunii
infinit amplificate, purtând pecetea lui Dumnezeu, ajung
-6-
acolo unde au fost destinate ( Daniel 10:12 ).

Aşadar, dacă vrei să spui ceva cuiva, în aşa fel ca să nu
se uite, ci să se rezolve, spune-i lui Dumnezeu să-i
comunice. Şi Dumnezeu o va face.
Dacă vrei să întăreşti pe cineva în credinţă, nu-i spune
direct ceea ce doreşti, căci ideile pe care vrei să i le spui
direct, sunt ca undele directe radio, care se lovesc de multe
obstacole: de părerea lui rea despre tine, cultura ta,
inteligenţa ta sau de părerile lui bune despre sine, despre
cultura sa, aptitudinile sale, etc., şi totul va fi în zadar.
Ajutorul transmis direct s-ar putea să fie interpretat ca o
jignire. Te-ai putea aştepta la un reproş în loc de mulţumire.
Şi chiar aşa se şi întâmplă de multe ori. Şi atunci ne
întrebăm nedumeriţi, indignaţi: cum de n-a primit, cum de
nu m-a înţeles, cum de m-a repezit?
Aşadar, e mai bine mai întâi să te rogi lui Dumnezeu
pentru întărirea credinţei fratelui tău şi apoi să-i vorbeşti
direct. Aşa a procedat şi Domnul Isus cu Petru: „M-am rugat
Tatălui să nu ţi se piardă credinţa.” ( Luca 22:32 ).
Dacă vrei ca cineva să se pocăiască, roagă-te zilnic
pentru el pe nume, chiar cu mult timp înainte de a-i vorbi
personal.
Când vorbim cuiva despre Dumnezeu e ca şi cum am
încerca să-l ridicăm la înălţimea de la care ar vedea,
înţelege, cunoaşte pe Dumnezeu. Dar aşa ceva e imposibil
să realizăm noi care nu suntem decât nişte atomi, iar
Dumnezeu e infinit.
Când mă rog lui Dumnezeu pentru cineva, prin asta eu
rog pe cel Atotputernic să ridice la Sine pe acel cineva ca
să-L creadă, să-L cunoască şi să-L primească. Şi El o va
face, căci poate. Iată unde stă marea diferenţă spirituală
dintre rugăciune şi cuvânt, în favoarea rugăciunii.
În felul acesta a procedat Domnul Isus când a vrut ca
Petru să-L cunoască ca Fiul Dumnezeului Celui viu. Isus se
roagă Tatălui, iar Petru, modestul, simplul pescar se simte
dintr-o dată capabil să spună cine este Isus: „Tu eşti
Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu” ( Matei 16:16 ). Cu
-7-
acest prilej, Domnul Isus precizează: „ . . . nu carnea şi

sângele ţi-a descoperit lucrul acesta, ci Tatăl Meu care este
în ceruri” ( Mat. 16:17 ).
Dacă am înţelege cu adevărat acest principiu al lumii
spirituale, ce puţin am sta de vorbă cu oamenii despre
Dumnezeu şi ce mult cu Dumnezeu despre oameni! Poate în
această legătură de idei se înţelege mai bine ce spune
apostolul Pavel, inspirat de Dumnezeu: „Împărăţia lui
Dumnezeu nu stă în vorbe, ci în putere” ( 1 Cor. 4:20 ).
Când stăm de vorbă cu oamenii, pierdem putere, când
stăm de vorbă cu Dumnezeu primim putere.
Ar fi cazul ca cei din jurul nostru să constate existenţa
unor atât de mari energii spirituale în noi, încât să poată
spune despre noi: „Cu ce putere predică Evanghelia, cu ce
putere mărturiseşte ce a făcut Isus în viaţa Lui!” Aşa
spuneau oamenii despre Isus. „El vorbea cu putere” ( Matei
7:29 ); „nimeni n-a mai vorbit ca omul acesta” ( Ioan 7:46 ).
Spun aşa oamenii despre mine şi despre tine?
Isus stătea mult în rugăciune, pentru că El nu rezolva
nimic singur, fără Tatăl. În privinţa aceasta noi ne credem
mai presus decât Isus. De aceea în atâtea probleme noi nu
cerem sfatul lui Dumnezeu. De aceea nu supunem spre
aprobarea Lui multe din cauzele noastre, aşa zise mici, şi
uităm îndemnul Cuvântului Divin. „Nu vă îngrijoraţi de
nimic, ci în orice lucru aduceţi cererile voastre la cunoştinţa
lui Dumnezeu cu rugăciuni, cereri şi mulţumiri” ( Filip. 4:6 ).
În problemele spirituale nu sunt lucruri aşa de mici
( neînsemnate ) încât noi să le putem rezolva singuri. Iar
dacă totuşi le rezolvăm, le rezolvăm rău. În asemenea
situaţii se împlineşte zicala românească: buturuga mică
răstoarnă carul mare.
În problema rugăciunii, care este cheia succeselor în
viaţa spirituală, se adeveresc cuvintele Mântuitorului:
„dacă nu veţi fi ca nişte copilaşi, cu nici un chip nu
veţi intra în împărăţia cerurilor” ( Matei 18:3 ) cât şi ceea ce
scrie la Ioan 15:5-6.
Şi aceasta pentru că copiii vin cu toate problemele lor
-8-
mici, neînsemnate, la părinţi.

Unii creştini, în prima parte a vieţii lor de credinţă au
fost în toate problemele ca nişte copii, dar, treptat au
început să rezolve ei problemele mici, şi nu la mult timp
după aceea s-au pomenit încurcaţi, complicaţi şi atât de
compromişi, încât au sfârşit viaţa creştină cu un mare semn
de întrebare în ceea ce priveşte mântuirea lor.
Se pune întrebarea: de ce n-avem voie să rezolvăm noi
nici o problemă? Suntem noi chiar aşa de neputincioşi? Nu
cumva se exagerează printr-o astfel de afirmaţie? Nu, de
loc, pentru că noi din punct de vedere spiritual, în
comparaţie cu Dumnezeu, suntem mult mai neputincioşi
decât copiii faţă de părinţi. Şi de fapt, în esenţă, aceasta
este rugăciunea: RECUNOAŞTEREA CĂ EU SUNT NIMIC ŞI CĂ
EL, DUMNEZEU, ESTE TOTUL.
Acesta este simţământul, convingerea mea profundă
când vin înaintea Lui.
Nu rugăciunea creează raportul între mine şi Dumnezeu.
Raportul există în mod obiectiv, indiferent dacă eu îl
recunosc sau nu. Rugăciunea nu face altceva decât să
recunoască o stare de fapt, fără de care n-am ce căuta în
faţa Lui în rugăciune.
Dacă eu cred că şi eu pot ceva, nu numai El, rugăciunea
mea va fi falsă, deci fără efect; căci cheia falsă, mincinoasă,
nupoate deschide uşa îndurărilor cereşti.
Cheile false se folosesc doar pe pământul păcatului. În
împărăţia Neprihănirii şi a Sfinţeniei Desăvârşite nu se
folosesc asemenea chei.
Starea reală a rugăciunii reale care defineşte adevărata
poziţie spirituală în lumea spirituală, dintre noi oamenii şi
Dumnezeu, este foarte plastic redată prin următoarea
poezie:
TU EŞTI TOTUL, EU NIMIC!
În biserică şi-n şcoală

Când Te-am cunoscut de mic
-9-
„Ah”, mi-am zis trufaş, „Isuse,

Eu sunt tot, iar Tu nimic.”
Când iubirea Ta îmi spuse:

„Uită-te la crucea Mea”
M-am uitat, şi-am zis în şoaptă:
„Totuşi, şi eu sunt ceva.”
Când din nou mi-a zis iubirea-Ţi:

„Vezi mai bine chipul Meu”
Am văzut atunci Isus
Ce eşti Tu şi ce sunt eu.
Să-ngenunchi, mi-ai zis, sub cruce

Şi-n sus ochii să-mi ridic.
Ah, de-atunci tot plâng ... „Isuse,
Tu eşti totul, eu nimic.”
Aşadar, rugăciunea înseamnă să recunosc micimea şi

neputinţa mea în comparaţie cu atotputernicia lui
Dumnezeu, diferenţă care mă va face să cer şi să aştept
totul de la Dumnezeu ( Ps.5:3; Plâng. Ier. 3:26 ).
MUNCA SUFLETULUI
A veni cu fiecare problemă, cât de mică ar fi ea, în faţa
Domnului, aceasta cere timp, şi noi grăbiţii din secolul XX,
suferim de lipsă de timp. Despre Luther se spune că în
unele zile deosebit de aglomerate obişnuia să zică: „Azi
sunt aşa de ocupat că nu mă voi putea descurca bine fără
cel puţin 3 ore de rugăciune”. O asemenea frază pare nu
numai cu totul de neînţeles, dar şi contradictorie. Noi am
interpreta această frază astfel: ori era aşa de ocupat încât
nu-i mai rămânea timp de 3 ore de rugăciune, ori se ruga 3
ore pe zi când n-avea probleme.
Şi totuşi fraza lui Luther rămâne în picioare.
- 10 -
Interpretarea corectă d.p.d.v. spiritual este următoarea:

Luther nu rezolva el problemele, ci cu fiecare problemă
venea înaintea lui Dumnezeu; de aceea mulţimea
problemelor cu timpul îndelungat de rugăciune nu se
exclud, ci formează un tot organic spiritual.
Ce să mai vorbim de viaţa de rugăciune a Domnului
Isus. În viaţa Lui, timpul de rugăciune a fost aşa de
îndelungat, încât ne face să ne întrebăm miraţi: dar ce
spunea El în atâtea ore zilnice de rugăciune şi-n atâtea
nopţi petrecute în rugăciune?
Răspunsul apare clar în lumina celor scrise la Filip 4:6:
„Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci în orice lucru, aduceţi cererile
voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prin rugăciuni şi cereri,
cu mulţumiri”. Domnul Isus se ruga pentru fiecare
problemă, faptă, minune pe care a doua zi urma să o facă.
Aşa înţelegem scurta lui rugăciune de la mormântul lui
Lazăr. Şi aceasta în sens de mulţumire: „Tată, Îţi mulţumesc
că M-ai ascultat...” ( Ioan 11:41 ).
Ce să-L fi ascultat Tatăl? În text nu se arată direct, dar
înţelegem că este vorba de rugăciunile Lui din alte dăţi. Aici
ne dăm seama că în spatele acestor cuvinte din ruga Sa
scurtă în faţa mormântului au fost multe ore de rugă
stăruitoare. Nu e de mirare că cu ocazia acestei lucrări de
înviere mulţi au crezut în Isus. Dacă la baza pregătirii
noastre ca pastori, şi în generai ca nişte credincioşi, ar sta
ruga intensă pentru toate problemele şi pentru fiecare
serviciu divin, atunci în mod real am vedea la fiecare
serviciu divin multe învieri din moarte la viaţă în Hristos ( Ef.
2:2-6 ).
Dacă am avea viaţa lui Isus, am avea şi rezultatele Lui:
ba încă şi mai mari spune El „pentru că orice veţi cere în
numele Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul”
( Ioan 14:12-14 ).
De ce se ruga Isus atât timp? Desigur pentru că El se
ruga nu numai pentru fiecare problemă, dar şi pentru
fiecare persoană cu care avea de-a face a doua zi. Nu mai
spunem că pentru ucenici se ruga zilnic, pentru fiecare în
- 11 -
parte, iar pentru unii mai încercaţi dintre ei, chiar deosebit
de insistent. Dacă găsim în Luca declaraţia Mântuitorului:
„Simone, Simone, Satana v-a cerut să vă cearnă ca grâul,
dar Eu m-am rugat pentru tine să nu se piardă credinţa ta” (
Luca 22:31 ), din această declaraţie ne putem închipui ce
intens s-a rugat Isus. Procedăm oare şi noi în felul acesta?
Dacă da, atunci nu ne vom întreba ce făcea Isus atâta timp
în rugă, căci atunci şi noi ne vom ruga mult.
Domnul Isus se ruga pentru fiecare cuvânt pe care avea
să-l rostească. Altfel, nu înţeleg de ce Evangheliştii
pomenesc de atâtea ori că el vorbea cu putere. Cuvintele
Lui, predicile Lui, nu erau ale Lui, ci ale Tatălui ( primite în
rugăciuni ). Rugăciunile aduceau puteri din ceruri.
Nu putem predica cu putere fără rugăciune.
Şi la urma urmei nu este important ( hotărâtor ) pentru
mântuirea altora şi pentru slava lui Dumnezeu ceea ce
spun, ci dacă cuvintele mele sunt purtătoare de puteri
spirituale, dumnezeieşti.
Oamenii, credincioşii, vor uita ideile auzite, dar vor
rămâne cu lumea spirituală pe care le-am transmis-o.
Duhul, lumea spirituală a predicatorului, se transmite în
sufletele ascultătorilor, bisericii. Aşa se explică faptul că în
2-3 ani o biserică devine ceea ce este de fapt pastorul ei, nu
ceea ce predică el. Pastorul poate predica frumos, căci doar
a studiat la seminar, îşi pregăteşte predicile şi are
experienţă, dar biserica nu va fi ceea ce zice el, ci ceea ce
este el. Un pastor spunea odată indignat cam aşa: „Dar de
ce nu s-a pocăit prin mine la biserica mea, că doar şi eu tot
despre Domnul Isus am predicat?”. Omul acesta nu
cunoaştea legea aceasta spirituală că biserica devine nu ce
spui despre Domnul Isus, ci cum trăieşti cu El. Zadarnic
spun cu mare talent şi într-un stil oratoric, impresionant de
frumos: „Oameni, pocăiţi-vă, veniţi la Domnul Isus”, dacă eu
nu sunt un adevărat pocăit, un om al lui Dumnezeu, în
sensul unei strânse, permanente legături de viaţă, gând şi
rugă cu Dumnezeu. Oamenii se vor pocăi prin mine, numai
dacă vorbeşte Dumnezeu prin mine. Iar El nu vorbeşte prin
- 12 -
mine dacă nu sunt al Lui, dacă nu trăiesc cu El şi pentru El.

Acest lucru explică şi faptul că păcatele, ideile,
gândurile, stările sufleteşti ale predicatorului se regăsesc în
biserica păstorită de el.
Stăteam de vorbă cu un prieten şi-i împărtăşeam
nemulţumirea mea în legătură cu starea de mândrie
spirituală pe care am găsit-o într-o anumită biserică.
Prietenul mi-a spus scurt: „păi aşa-i păstorul ei, nu ştii?” Am
rămas năuc. Deşi cunoşteam principiul, nu mă aşteptam să-
l văd atât de matematic adeverit. Şi iată cum de-a lungul a
zeci şi sute de predici frumoase, bine documentate,
explicate cu mare talent oratoric, oamenii n-au rămas zidiţi
de aceste mari idei, ci infectaţi de marele lui păcat - de
păcatul mândriei. „Mândria merge înaintea căderii”. De
aceea cel mai mare împărat al lui Israel, David, se roagă:
„Păzeşte de asemenea pe robul tău de mândrie, ca să nu
stăpânească peste mine! Atunci voi fi fără prihană,
nevinovat de păcate mari” ( Ps. 19:13 ).
Ajung la concluzia că vorbele, cuvintele, sunt purtătoare
de energii, realităţi spirituale. Oamenii vor uita ce am spus,
dar nu ce sunt. Ei devin ca mine, vor fi ceea ce eu sunt.
Revenind la Filip. 4:6 mai trebuie adăugat că creştinul
adevărat trebuie să aducă fiecare lucru la cunoştinţa lui
Dumnezeu spre rezolvare. Trebuie aduse şi acele lucruri a
căror soluţie parcă se impune. Aceasta pentru că toate
faptele noastre au urmări veşnice. Dacă am trăi numai
pentru pâmânt, ne-am putea permite să rezolvăm unele din
problemele noastre. Dar Isus ne-a spus că vom da socoteală
de fiecare cuvânt pe care l-am rostit ( Matei 12:36 ). Şi
desigur şi de fiecare faptă ( 2 Cor. 5:10 ). Ca să fim siguri că
nu greşim, El trebuie să ne inspire la orice gând, vorbă,
faptă, deoarece toate acestea au urmări veşnice. Pentru
acest motiv, unele fapte, întâmplări, nu ni le putem explica
imediat, ci după o vreme mai îndelungată, iar altele abia în
eternitate. Important este să stăm liniştiţi în mâinile celui
Atotputernic, ştiind că Domnul Isus a spus: „Cât despre voi,
până şi perii din cap, toţi vă sunt număraţi.” ( Mat. 10:30 ).
- 13 -
PERSEVERENŢA ÎN RUGĂCIUNE
După ce am văzut câte ceva despre munca sufletului, să
vedem ce este perseverenţa sau stăruinţa în rugăciune. Să-l
lăsăm pe Mântuitorul, Marele Învăţător, să ne vorbească
prin pilda cu omul care se duce în toiul nopţii la prietenul
său să-i ceară pâini pentru nişte musafiri veniţi neanunţaţi
( Luca 11:2-10 ). Concluzia Mântuitorului este: „chiar dacă
nu s-ar scula să i le dea, pentru că-i este prieten, totuşi,
măcar pentru stăruinţa lui supărătoare, tot se va scula să-i
dea tot ce-i trebuie” ( Luca 11:18 ).
Aici Domnul Isus doreşte să ilustreze importanţa
stăruinţei în rugăciune. În cazul pildei, chiar dacă obligaţia
în calitate de prieten n-o să-l convingă să se deranjeze din
pat şi să-l servească cu ceea ce doreşte, stăruinţa celui de
afară va fi mai mare ca obligaţiile în calitate de prieten.
Vedem de altfel că la apelul cu calitatea de prieten, cel din
casă se scuză motivat: nu vezi că sunt în pat - copii dorm,
nu pot să-ţi dau. Cel de afară nu se lasă convins. Nevoia lui
e mare, de aceea insistă. Cel din pat şi-o fi zis: dacă nu am
să-i dau, ăsta va bate la uşă şi la geam până se scoală toţi
copiii, curtea, strada. Acesta-mi strică toată noaptea. De
aceea se scoală şi-l serveşte. Ceea ce nu s-a obţinut pe
baza prieteniei s-a obţinut prin stăruinţă. În concluzie, ca să
întipărească bine această idee, Isus zice răspicat: „cereţi şi
veţi căpăta”. Cu alte cuvinte parafrazând, Isus, zice: „vă
trebuie ceva? Şi ce, e aşa mare lucru să ceri? Numai cine nu
cere nu capătă”. Dar trebuie să se ceară cu convingere şi
stăruinţă supărătoare, ca unul care are absolută nevoie de
lucrul cerut, căci numai convingerea puternică a absolutei
nevoi a lucrului cerut te face să fii insistent.
Aceeaşi idee, redată de această dată prin pilda
judecătorului nedrept, scoate şi mai puternic în evidenţă
colosala importanţă a stăruinţei. Dacă în pilda cu prietenul
de la miezul nopţii, ne aşteptam ca prietenia să-şi facă
- 14 -
efectul, în pilda judecătorului nedrept, unde avem de a face

cu un om de nimic, cu un om ordinar care de Dumnezeu nu
se teme şi de oameni nu se ruşinează, ne dăm seama că
orice insistenţă este zadarnică. Omul avea inima închisă
pentru nevoile altora. Şi totuşi iată miracolul se produce:
nesimţitul, judecătorul nedrept face dreptate. Vom zice:
desigur, că era doar judecător. Dar nu în calitatea de
judecător el a făcut dreptate, ci pentru a scăpa de cicăleală,
de cererea stăruitoare a femeii, ca să nu tot vină şi să-i bată
capul ( Luca 18:5 ).
Concluzia Mântuitorului este de un fantastic efect:
„Oare Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui care strigă
zi şi noapte, măcar că zăboveşte? Vă spun că le va face
dreptate în curând” ( Luca 18:7-8 ).
Parafrazând acest verset, am putea atribui lui Isus
următoarele cuvinte: „adică dacă un judecător nedrept, un
nesimţit a făcut dreptate, vi-l închipuiţi pe Dumnezeu sub
nivelul unui judecător nedrept?” În halul acesta a ajuns
demnitatea, creditul lui Dumnezeu în lume? Asta-i
încrederea de care se bucură Dumnezeu în faţa noastră? Şi
de fapt acesta e felul în care practic e tratat Dumnezeu.
Teoretic noi nu admitem aceasta. Noi zicem: „Dumnezeu e
mare, e atotputernic”, dar la capitolul cereri, ce anume
cerem se vede în realitate de ce puţin credit se bucură
Dumnezeu în ochii noştri. Poate se va zice că e prea
exagerată această idee. Dar practic aşa stau lucrurile. Cei
ce nu vin cu cereri mari să insiste în faţa lui Dumnezeu,
dovedesc că nu cred în atotputernicia lui Dumnezeu.
Creditul lui Dumnezeu pentru mine e direct proporţional
cu ceea ce-I cer. Ce cred despre Dumnezeu se vede în ceea
ce cer de la Dumnezeu. Îl cred mare dacă cer lucruri mari. Îl
cred mic, neputincios, dacă cer lucruri mici.
Iar acum să analizăm ce vrea să zică Domnul Isus în
cuvintele: „şi Dumnezeu nu va face dreptate?” ( Luca
18:7 ).
În ce sens foloseşte Domnul Isus aceste cuvinte? La ce
dreptate se referă Isus? Domnul Isus a murit pentru toţi
- 15 -
oamenii şi nu e drept ca suflete pentru care a murit Isus să

meargă în iad, ca şi cum El n-ar fi murit pentru toţi. E
nedrept, strigător la cer de nedrept, ca un om a cărui
păcate au fost purtate de Isus pe cruce să şi le poarte pe
veci în întunericul de afară, unde va fi plânsul şi scrâşnirea
dinţilor. E înfiorător de nedrept ca omul pentru care Isus a
fost despărţit de Dumnezeu din cauta păcatelor, să fie
veşnic despărţit de Creatorul său.
De aceea fraţi colegi, surori şi fraţi în Hristos, cum vă
închipuiţi că Dumnezeu nu va face dreptate, adică nu va
atrage la pocăinţă, la viaţă eternă, pe un om pe care-l cer
zilnic cu stăruinţă de la Dumnezeu? Chiar dacă Dumnezeu
n-ar fi mai bun ca un judecător nedrept şi tot va face
dreptate, va mântui pe cei pentru care mă rog „zi şi
noapte”.
De asemenea, nu e drept ca Isus care a murit pentru
toţi oamenii să fie urmat de aşa puţini, în timp ce Diavolul,
duşmanul sufletului şi al fericirii noastre veşnice, care
înşeală oamenii şi le doreşte nenorocirea şi nefericirea
veşnică, tocmai acest duşman al omului, să fie urmat,
ascultat de aşa mulţi!
Oare nu va face Dumnezeu dreptate aleşilor Lui, copiilor
Lui? Ba da! Dar să notăm,, să subliniem condiţia: să cerem
zilnic, cu credinţă şi uriaşă dorinţă de salvare. Să ne dăm
seama ce colosală diferenţă e între salvare şi pierzare, şi că
această diferenţă va fi pentru veşnicie.
Unii s-au rugat o vreme pentru unele persoane, dar
după scurt timp au încetat să se mai roage. Lucrul acesta
comparat cu cele obişnuite ar fi ca şi cum aş lua supa de la
aragaz tocmai când începe să fiarbă. Când voi mânca supă
în felul acesta? Niciodată! Când se va pocăi un suflet pentru
care încetez să mă rog? Desigur, niciodată! E groaznic acest
adevăr, dar şi grandios! Atât de mult depinde de noi
mântuirea altora, încât iadul sau raiul va fi plin de suflete în
funcţie de noi, credincioşii, de rugăciunea noastră cu
credinţă sau de nepăsarea noastră. Ruga noastră
sistematică cu credinţă smulge sufletele din pierzare, după
- 16 -
cum nepăsarea noastră le lasă în moarte veşnică.

Un tânăr din Timişoara spunea că pe vremea când era la
Arad, a început cu un grup de tineri să se roage pentru
propăşirea Evangheliei în Biserica din care făceau parte, dar
la scurt timp după acel frumos început au încetat să se mai
roage. Cum putea să înceapă o lucrare deosebită? Niciodată
şi nicăieri, în orice condiţii am fi, nu va porni lucrarea
Evangheliei pe o scară dorită de Dumnezeul dragostei dacă
noi procedăm în felul acesta. Unii zic: să aşteptăm condiţii
speciale. Dar să nu uităm că Dumnezeu creează aceste
condiţii. Noi trebuie să le cerem şi să aşteptăm. Da,
Dumnezeu le creează, dar nu la întâmplare, nu fără
contribuţia noastră.
Nu noi facem să crească bobul de grâu, şi totuşi fără ca
bobul să fie semănat, niciodată nu vom mânca pâine.
Partea noastră, a oamenilor, este cu totul neesenţială cu
privire la conţinutul bobului. Noi arăm pământul, semănăm
bobul, dar Dumnezeu face să crească. Aşa stau lucrurile şi
din punct de vedere spiritual. Dumnezeu dă har, face să
propăşească lucrarea Elvangheliei, dacă noi ne facem
partea noastră: aratul, semănatul spiritual. Aratul e
rugăciunea, iar semănatul e propovăduirea cuvântului şi
mărturia personală prin cuvânt şi viaţă curată, luminoasă.
E adevărat că nu noi convertim pe oameni, după cum
nu noi creăm bobul de grâu. Partea noastră, contribuţia
noastră, fiind cu totul neesenţială în ce priveşte rezultatul:
învierea sufletelor de la moarte la viaţă. Neesenţială e
partea noastră, şi totuşi fără ea Dumnezeu nu poate da har,
binecuvântare. Nu poate face să crească cuvântul, dacă
pământul n-a fost arat, adică dacă pentru un om nu s-a
rugat nimeni şi dacă cuvântul n-a fost semănat.
Evanghelia n-a avut niciodată condiţii speciale, totuşi
lucrarea Evangheliei s-a dezvoltat acolo unde a existat un
grup de oameni ai rugăciunii stăruitoare. Ce condiţii de
evanghelizare au avut Pavel şi Sila în puşcăria din Filipi?
Totuşi ce formidabil succes spiritual! De ce? Cauza?
Succesul trebuie căutat în rugă, slavă, viaţă şi semănătură.
- 17 -
Ei au arat, adică s-au rugat ( Faptele Ap. 16:25-34 ). Ei au

semănat, adică au propovăduit Cuvântul, şi Dumnezeu a
putut da ploaia binecuvântărilor, făcând ca sămânţa să
încolţească. Oamenii din puşcărie s-au pocăit şi s-au
transformat în câteva ore atât de mult, încât după
cutremurul de pământ, când toate legăturile de pe mâini şi
de pe picioarele puşcăriaşilor au căzut la pământ, şi când
toate uşile închisorii s-au deschis larg ( şi ei toţi puteau fugi
în libertate ), ei, puşcăriaşii, nu folosesc ocazia de a fugi.
Cum? Ce miracol e acesta? E miracolul naşterii din nou, e
miracolul unei noi vieţi, a unei noi istorii, pe care
puşcăriaşii, deveniţi copii ai lui Dumnezeu, încep s-o
trăiască. E miracolul rugăciunii.
În Curtici, un frate s-a rugat mult timp pentru mântuirea
unui suflet, şi fiindcă n-a văzut nici un rezultat, a încetat să
se mai roage. Într-o noapte a avut un vis. Se făcea că
mergea pe o potecă, ţinând în mână sufletul pentru care se
rugase zilnic. Când a ajuns la o fântână, a lăsat persoana
din mână, şi s-a trezit. Explicaţia era prea clară: prin rugă
zilnică a condus sufletul spre fântâna „apei vii”, spre
Hristos. Şi când era mai important, mai necesar să se roage,
a lăsat totul baltă. Câţi or fi mers în iad, în moarte, lipsiţi de
Hristos – apa vieţii – din cauza lipsei de stăruinţă în
rugăciune? Doamne, iartă-ne acest mare păcat!
În Vechiul Testament au fost bărbaţi aleşi care-şi dădeau
seama de grozăvia păcatului, lipsei de continuitate în
rugăciune. Iată ce spune în privinţa aceasta profetul
Samuel: „Departe iarăşi de mine să păcătuiesc împotriva
Domnului, încetând să mă rog pentru voi” ( 1 Sam. 12:23 ).
Ideea perseverenţei în rugăciune o găsim extrem de
bine fundamentată în Vechiul Testament, în cartea Exodului,
Cap. 17:8-13. În vale, Iosua conducea operaţiunile militare
împotriva lui Amalec. Undeva pe un deal din apropiere,
Moise sta cu mâinile ridicate. Logic, omeneşte, am zice:
acum, când prezenţa lui Moise era aşa de necesară în
mijlocul luptătorilor, să încurajeze luptătorii, iată-l pe Moise
stând undeva pe un deal cu mâinile ridicate. Parcă ne vine
- 18 -
să ne urcăm pe deal, să-l zgâlţâim şi să-i strigăm indignaţi:

„Moise, Moise, ce-i cu tine? Uite-ţi oştenii, de victoria lor
depinde soarta poporului, şi tu stai aici cu nepăsare şi cu
mâinile ridicate? Moise, du-te jos la popor, la Iosua, şi
îmbărbătează-i, ajută-i. Prezenţa ta îi va oţeli, le va da
aripi.”
Şi parcă-l vedem pe Moise cum se întoarce spre noi
încet, ochii lui ne sfredelesc, ne dojenesc, şi parcă ne spun:
aveţi răbdare şi o să vedeţi de ce stau aici, o să vedeţi că
de aici ajut mult mai mult lupta poporului, o să vedeţi că de
ceea ce fac eu aici depinde izbânda. Stau şi mă uit atent la
acest bătrân care-şi ţine mâinile în sus. Mă uit apoi în vale şi
văd cum Iosua în fruntea poporului năvăleşte asupra
Amaleciţilor. Mă uit din nou la Moise, şi-l văd cum trudit,
istovit, nu-şi mai poate ţinea mâinile ridicate, le coboară cu
durere. O mare tristeţe i se citeşte pe faţă. Nu înţeleg de ce.
Apoi, fără să vreau, mă uit din nou pe câmpul de luptă. Vai,
dar ce se întâmplă? Amaleciţii au pornit la ofensivă şi Iosua
şi Israelul fuge, fuge, urmărit, gonit de Amalec.
Cu un ultim efort, Moise îşi ridică din nou mâinile. Ce-mi
văd ochii? Din nou panică, debandadă în trupele
Amaleciţilor care fug în dezordine, urmărite, înspăimântate
de Iosua şi Israel. Dar din nou mâinile lui Moise, încet încet,
se lasă în jos, şi din nou Amalec e mai tare ca Israel. Abia
atunci văd cum de undeva din spate răsar doi oameni. Erau
Aron şi Hur, care au urmărit ca şi mine cu sufletul la gură
evoluţia izbânzii, când de o parte când de alta. Abia atunci
ei şi eu ne-am dat seama că nu de Iosua depinde victoria, ci
de Moise, de mâinile ridicate ale lui Moise. Aron, fratele lui
Moise, şi Hur, prietenul lui Moise, când văd miracolul acesta,
unul de o parte, celălalt de cealaltă parte, sprijinesc mâinile
trudite ale lui Moise, mâinile victoriei. Şi pentru că şi ei erau
bătrâni, Aron cu 2 ani mai bătrân ca Moise, au pus o piatră
în faţa lui Moise. Pe această piatră mâinile lui Moise au
rămas ridicate până la asfinţitul soarelui, şi astfel Iosua a
bătut pe Amalec.
Cine a bătut de fapt pe Amalec? Iosua sau Moise?
- 19 -
Răspuns: Iosua prin Moise.

Cine decide rezultatul Evangheliei, predicatorul sau
omul rugăciunii? Răspuns: predicatorul prin omul rugăciunii.
Victoriile nu se câştigă la amvon, ci pe genunchi. Amvonul e
terenul de luptă, genunchii decid victoria. Rugăciunea
aduce izbândă. Înţelegem acum de ce Pavel ne dă îndemnul
din 1 Tim. 2:8. Când va înţelege oare tot poporul creştin de
astăzi legea adevăratelor biruinţe? Oare când?
Când va vrea în sfârşit poporul credincios să pună în
aplicare această lege de aur a marilor rezultate pe câmpul
Evangheliei? Atunci când în mod efectiv el le va pune în
aplicare, atunci, exact în acel moment va izbucni cea mai
mare explozie, spirituală de pe planetă.
Adu, Doamne, vremea când poporul creştin să-ţi dea
ocazia să dai cea mai mare victorie planetei pentru care ai
murit.
Iadul n-a fost făcut pentru oameni, ci pentru Satana şi
îngerii lui, dar dacă creştinii nu vor să-şi facă partea lor
( neesenţială, dar absolut trebuincioasă ), Dumnezeu nu-şi
poate face partea Lui.
Tot în Vechiul Testament ne este arătată importanţa
rugăciunii prin cucerirea cetăţii Ai.
În cartea lui Iosua Cap. 8:18 şi 26 citim: „Domnul a zis
lui Iosua”, „Întinde spre Ai suliţa pe care o ai în mână, căci
am s-o dau în mâna ta!” Şi Iosua a întins spre cetate suliţa
pe care o avea în mână ( v. 18 ). Iosua nu şi-a tras mâna pe
care o ţinea întinsă cu suliţa, până ce toţi locuitorii nu au
fost nimiciţi cu desăvârşire (v.26).
Mâna lui Iosua, ridicată cu suliţa în sus, e simbolul
rugăciunii permanente. Iosua nu coboară mâna până la
biruinţa finală.
Ideea stăruinţei în rugăciune în Vechiul Testament e
prezentată şi sub alte simboluri. Iată câteva dintre ele.
În Iosua cap. 6 citim despre marea victorie a Israelului
asupra cetăţii lerihon, cetate omeneşte de necucerit. De
aceea victoria asupra Ierihonului a avut un mare răsunet.
Unele popoare din Canaan s-au înspăimântat atât de tare,
- 20 -
încât s-au predat fără luptă, altele au folosit înşelăciunea,

altele s-au coalizat să facă faţă iureşului năvalnic al
Israelului.
Cucerirea cetăţii Ierihon s-a făcut în felul următor:
poporul Israel înainta încolonat; în fruntea coloanei mergeau
7 preoţi, fiecare cu o trâmbiţă. Apoi urmau luptătorii,
chivotul mărturiei, iar în urmă restul poporului.
Timp de 6 zile israeliţii au înconjurat cetatea câte o dată
pe zi, iar a şaptea zi au înconjurat-o de şapte ori. În tot
acest timp poporul nu avea voie să scoată o vorbă, doar
trâmbiţele sunau. Abia la urmă, după cele 13 rotaţii, poporul
trebuia să strige.
Sunetul neîncetat al trâmbiţei îmi aminteşte de
îndemnul din 1 Tes. 5:17: „rugaţi-vă neîncetat”. Aşadar
trâmbiţele sunt simbolul rugăciunii. De 13 ori mai mult s-a
sunat din trâmbiţe decât s-a strigat. Asta e cheia marilor
biruinţe.
Deşi în timp ce înconjurau Ierihonul sunetul celor 7
trâmbiţe le părea fără nici o valoare, fără nici un rost, totuşi
prăbuşirea zidurilor Ierihonului a dovedit că el a fost de o
absolută trebuinţă.
Dacă dorim să cucerim un suflet pentru Dumnezeu, să
procedăm ca Iosua la cucerirea Ierihonului: zilnic să
înconjurăm cu ruga noastră sufletul acela, iar a şaptea zi, în
muncă pentru suflet, să-l înconjurăm de 7 ori. Să ne rugăm
mult, dar să-i vorbim puţin. Făcând aşa, oricât ar fi de
teribile zidurile de împotrivire, foarte curând acel suflet va
capitula la chemarea dragostei divine.
Câţi oameni răi, mari păcătoşi, par de necucerit pentru
Hristos, şi omeneşte aşa este. Rugăciunii însă totul îi este cu
putinţă. După ce te-ai rugat mult, urmează îndemnurile
cântării „Te du în lume şi spune, orice om oricât e de rău, în
Isus se mântuieşte, te du şi spune mereu”. Putem spune că
nu zidurile de împotrivire ale cuiva sunt prea groase, că nu
se pocăieşte, ci metodele noastre de a-l aduce la Hristos nu
sunt cele arătate în Biblie. Azi nu există o cetate care să nu
poată fi cucerită. Pe plan duhovnicesc putem spune că azi
- 21 -
nu există suflet care să nu poată fi cucerit pentru Hristos,

trebuie însă folosită arma spirituală: rugăciunea cu credinţă
şi perseverenţă. Nu la întâmplare spune apostolul Iacov:
„mare putere are rugăciunea fierbinte a celui neprihănit”
( Iacov 5:16b ). Ce să mai spunem de asigurarea
Mântuitorului „Tot ce veţi cere cu credinţă, prin rugăciune,
veţi primi” ( Mat. 21:22 ).
Fraţi şi surori, să vorbim cât mai mult cu Dumnezeu
despre oameni şi cât mai puţin cu oamenii despre
Dumnezeu. Altfel, aruncăm mărgăritarele porcilor. ( Matei
7:6 ).
Rugăciunea e o forţa fantastică, prin care legăm sufletul
( pentru care ne rugăm ) de atotputernicul Dumnezeu. Să
nu uităm însă că Dumnezeu lucrează numai pe măsura
credinţei noastre. Lucrarea e a Lui, dar măsura o dăm noi,
prin credinţa noastră. Mardoheu credea în izbăvire. Credinţa
lui a transformat pe Estera şi pe Ahaşveroş. Credinţa lui a
legat pe Estera şi pe Ahaşveroş de Dumnezeu. Aşa e şi în
cazul din Mat. 9:2. Iată dar ce colosală răspundere avem
faţă de cei din jur. Se vor pocăi atâţia dintre ei, pentru câţi
noi ne rugăm cu credinţă şi cu perseverenţă.
Un alt caz din Vechiul Testament în care apare marea
importanţă a rugăciunii văzută în simbol este biruinţa lui
Ghedeon împotriva lui Madian. Armele folosite de cei 300 de
oameni ai lui Ghedeon împotriva a cca 135.000 de madianiţi
sunt: sunatul din trâmbiţe, făcliile aprinse şi spargerea
ulcioarelor.
Făcliile aprinse sunt simbolul vieţii curate, pline de
Duhul Sfânt, care-l slăveşte pe Dumnezeu. E ceea ce a spus
Domnul Isus: „Aşa să lumineze lumina voastră înaintea
oamenilor, ca ei vâzând faptele voastre bune să slăvească
pe Dumnezeu care este în ceruri” ( Mat. 5: 16 ).
Făcliile erau în ulcioare. Ca făcliile să ardă mai puternic,
ulcioarele trebuiau sparte.
Spargerea ulcioarelor simbolizează predarea totală a
fiinţei noastre lui Dumnezeu. Ulcioarele sunt simbolul fiinţei
noastre slabe, neputincioase, omeneşti, care însă poartă
- 22 -
comoara veşniciilor, pe Isus, aşa cum arată apostolul Pavel

în 2 Cor. 4:7: „Comoara aceasta o purtăm în nişte vase de
lut”.
Trâmbiţele sunt simbolul rugăciunii neîncetate ( 1 Tes.
5:17 ).
Valoarea rugăciunii e foarte puternic prezentată în
cartea Esterei. Mardoheu, eroul principal al acestei cărţi,
tatăl adoptiv al împărătesei Estera, i-a spus Esterei că dacă
ea nu e gata să intervină la împărat pentru salvarea
poporului Evreu, a cărui masacru era deja fixat, izbăvirea va
veni din altă parte. Credinţa puternică a lui Mardoheu că
israeliţii vor fi izbăviţi a transformat-o pe Estera cea fricoasă
într-o eroină, care a fost gata să se sacrifice pentru cauza
poporului.
Această credinţă a lui Mardoheu îi dă posibilitatea lui
Dumnezeu să-l facă pe împărat să schimbe ordinele de
exterminare în ordine de viaţă, de sărbătoare. Iată ce face o
credinţă vie pusă în rugăciune stăruitoare în faţa lui
Dumnezeu.
Rugăciunea lui Mardoheu salvează un popor de la o
moarte pământească. Credinţa noastră pusă azi în
rugăciune perseverentă va salva un oraş, o ţară, o lume de
la o moarte veşnică.
Rugăciunea stăruitoare mai poate fi asemănată cu un
telefon automat. La un telefon automat se poate vorbi atâta
vreme cât este alimentat cu monede. Cum nu se pun
monede la timp, apare becul roşu, apoi convorbirea este
întreruptă.
Putem avea legătură mijlocitoare cu Dumnezeu pentru
salvarea unui suflet atâta vreme cât rugăciunea stăruitoare
e neîntreruptă. Dacă într-o zi nu am cerut mântuirea
sufletului pe care Dumnezeu mi l-a pus pe inimă, Dumnezeu
se întreabă: oare azi credinciosul a uitat să-şi alimenteze
trupul muritor? Desigur n-a uitat! Cum de a uitat să se
roage pentru cel a cărui veşnicie depinde de rugăciunea lui?
Câte începuturi frumoase de rugăciuni stăruitoare nu s-
au făcut în atâtea biserici, dar ce folos dacă totul s-a
- 23 -
abandonat prin întreruperea rugăciunilor. Despre un

adevărat credincios trebuie să se poată spune că „tot ce
începe duce la bun sfârşit” ( Ps. 1:3b ).
RUGĂCIUNEA CA VALOARE SPIRITUALĂ

Se ştie din economia politică că valoarea unui obiect
oarecare este dată de timpul de muncă socialmente
necesar pentru producerea lui. Dar nu numai în lumea
materială valoarea se exprimă prin muncă, ci şi în lumea
spirituală lucrurile se prezintă la fel.
Întrucât munca stă la baza valorii, munca creează valori,
de aceea Biblia încurajează munca şi combate lenea,
afirmând hotărât: „Cine nu vrea să lucreze nici să nu
manânce” ( 2 Tesal. 3:10 ).
Dacă în toate domeniile vieţii, adevăratele valori se
obţin numai prin muncă, s-ar putea oare ca cel mai
important domeniu, ( lumea spirituală ) să facă excepţie?
În nici un caz nu, căci lumea spirituală a creat legile
fundamentale ale celei materiale. Şi dacă în domeniul
material nu se obţin valori fără muncă, în cel spiritual
principiul este cu atât mai valabil. Aici cred că e potrivit să
amintesc ce spune Mântuitorul. „Tatăl Meu lucrează,.. . . Eu
de asemenea lucrez” ( Ioan 5:17 ).
În cartea Profetului Isaia la cap. 53:11, Duhul lui
Dumnezeu a inspirat pe profet să prezică munca spirituală a
Domnului Isus „Va vedea rodul muncii sufletului Lui şi se va
înviora”. Profetul nu spune: „va vedea rodul atotputerniciei
sau a înţelepciunii Sale, ci rodul muncii”. Da, pentru că
munca creează valori şi bucurii pământeşti şi valori şi
bucurii sufleteşti. Cea mai importantă muncă a sufletului
este rugăciunea şi postul, prin care se cer cu credinţă
stăruitoare lucruri după voia lui Dumnezeu.
Este adevărat că unele minuni: potolirea furtunii,
liniştirea vântului, Domnul Isus le-a făcut în calitatea Sa de
Stăpân al naturii, dar cele mai multe şi care ne privesc
- 24 -
direct pe noi ( pentru că pe unele le putem şi noi face şi

trebuie să le facem ), Isus le-a săvârşit ca om al rugăciunii.
Îndrăznesc să afirm că nici în domeniul spiritual nu se
fac minuni, ci munca intensă spirituală creează minunile
spirituale. Aşa după cum în cele materiale, prin muncă
susţinută se fac adevărate minuni, aşa şi în cele spirituale.
Nici lucrările lui Dumnezeu nu sunt minuni, ci fapte
normale, obişnuite, pentru Dumnezeu. El, Creatorul, e o
minune. Atoputernicia Lui, faptele Lui, sunt consecinţe,
urmarea normală a personalităţii Lui. Minunile intervin ca
urmare a muncii stăruitoare îndreptată constant spre un
anumit scop.
De aceea zicea cineva: „Nimeni n-a făcut atâtea într-un
timp aşa de scurt ca Isus, pentru că nimeni nu s-a rugat ca
El”.
Înţelegem de ce Isus într-un timp de numai trei ani şi
jumătate de activitate, a creat uriaşe valori spirituale. Dar
să nu uităm că aceste valori inestimabile s-au făurit prin
multe, foarte multe ore de rugăciune, multe nopţi şi
dimineţi de rugă intensă.
De aici trag concluzia că atunci când şi noi vom face ca
Isus, vom fi copleşiţi de nişte rezultate care vor uimi lumea.
Se va împlini atunci ce spusese Isus: „Adevărat, adevărat,
vă spun, că cine crede în Mine, va face şi el lucrările pe care
le fac Eu; ba încă va face altele şi mai mari decât acestea
pentru că Eu mă duc la Tatăl” ( Ioan 14:12 ).
Crearea valorilor spirituale se bazează pe legi precise:
legea muncii. Mergând pe această linie vom fi creatori de
valori eterne, ne vom îmbogăţi pentru viaţa veşnică şi vom
îmbogăţi şi pe alţii.
ASCULTĂ DUMNEZEU CU ÎNTÂRZIERE

RUGĂCIUNILE ?
Întrebarea aceasta se pune pentru faptul că multora li
se pare că ar exista o bază biblică pentru această afirmaţie
- 25 -
în încheierea pildei judecătorului nedrept din Luca 18:7: „Şi

Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui care strigă zi şi
noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei?”
Cuvintele finale, „zăboveşte faţă de ei”, par a formula o
asemenea concluzie. Dar să analizăm în profunzime această
idee.
Ca să înţelegem în ce sens au fost spuse cuvintele din
Luca 18:7 şi cum stau în principiu lucrurile, vom analiza linia
Bibliei în ce priveşte răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunile
noastre, văzută prin mai multe cazuri şi afirmaţii, relatate în
această carte sfântă.
Răspunsul principial la această întrebare îl dă apostolul
Petru în a doua sa epistolă, cap. 3:9, „Domnul nu întârzie în
împlinirea făgăduinţei Lui cum cred unii; ci are o îndelungă
răbdare pentru noi, şi doreşte ca nici unul să nu piară, ci
toţi să vină la pocăinţă” .
În directă legătură cu această promisiune ( Habacuc
2:3 ), inspirat de Duhul lui Dumnezeu, afirmă:„este o
prorocie, a cărei vreme este hotărâtă, se apropie de
împlinire, şi nu va minţi; dacă zăboveşte aşteapt-o, căci va
veni şi se va împlini negreşit”.
În Ps.5:3b, psalmistul declară: „Dimineaţa eu îmi îndrept
rugăciunea spre Tine şi aştept”.
În analiza noastră vom porni de la aceste versete.
Rugăciunea adevărată se caracterizează prin credinţă,
iar credinţa se manifestă prin aşteptare cu răbdare. Cine nu
ştie să aştepte cu răbdare răspunsul la rugăciune, acela nu
ştie să creadă. Şi cine nu crede, nu va vedea împlinirea
cererilor lui.
Dumnezeu are un timp când răspunde la rugăciune, aşa
după cum are un timp în care face să crească şi să rodească
pomii, grădinile cu legume şi lanurile de grâne. Plugarul
crede că va veni ziua când va recolta. De aceea lucrează şi
aşteaptă ( 2 Tim. 2:6 ).
Rugăciunea, care aşa cum am văzut e o muncă a
sufletului, nu va ajunge la un seceriş dacă omul care se
roagă nu ştie să aştepte cu răbdare. Ce-ar fi dacă plugarul
- 26 -
n-ar aştepta vremea coacerii (Iacov 5:7)? Ar însemna să nu

mâncăm niciodată pâine. În cele spirituale este la fel.
Dumnezeu are nevoie de timp ca să ne rezolve problemele.
Şi aceasta pentru că după cum în domeniul vegetal sunt
legi precise, tot aşa sunt legi şi în domeniul spiritual ( care a
creat pe cel material ). Merge plugarul a doua zi după ce-a
sămănat porumbul să-l recolteze? Nu. Înseamnă că nu va
avea porumb pentru că n-a crescut şi nu s-a copt a doua zi
după semănare? Nu înseamnă deloc aşa ceva, ci faptul că el
trebuie să aştepte timpul cerut de legile creşterii şi ale
coacerii.
Şi după cum fiecare fruct se coace într-un anumit timp,
tot aşa fiecare rugăciune e ascultată la timpul ei, în funcţie
de natura, de felul cauzei pe care o conţine.
Dar pentru că suntem carne şi sânge, am dori să ştim
precis de ce nu răspunde Dumnezeu imediat la rugăciunile
noastre. Nu vom putea răspunde decât parţial la această
întrebare. Şi anume în măsura în care Biblia ne revelează şi
experienţa o confirmă. Iată câteva răspunsuri:
1. Întârzierile sunt numai aparente, şi aceasta

pentru ca răspunsul să fie cu atât mai grandios.
Aşa a fost cazul cu trecerea Mării Roşii. Ce strigăte
disperate după ajutor au scos Israeliţii, ce ţipete
înfricoşătoare după salvare, şi totuşi Dumnezeu nu a
intervenit imediat, nu a răspuns pe loc. De ce? Dacă
Dumnezeu răspundea mai repede decât în momentul când
egiptenii erau în coasta lor, pentru nimic în lume ei nu ar fi
avut curajul să treacă printre pereţii de apă. I-ar fi apucat
groaza de a nu fi acoperiţi de aceste ape înfricoşătoare.
Atunci însă ei, ştiindu-se urmăriţi de Egipteni, au preferat
riscul unei astfel de călătorii, decât robia de care abia
scăpaseră.
2. Un alt caz de aparentă întârziere se poate

datora faptului că Dumnezeu aşteaptă să vină
momentul cel mai potrivit, în care răspunsul Lui să
- 27 -
ne fie de cel mai mare folos spiritual. Cazul clasic în

privinţa aceasta e cererea lui Toma adresată Domnului Isus
de a merge cât mai repede să vindece pe Lazăr. Mântuitorul
însă nu a dat imediat urmare cererii lui Toma, ci mai
întârzie. Scopul întârzierii apare clar abia după ce vedem că
după învierea lui Lazăr foarte mulţi iudei s-au întors la
Domnul. ( Ioan 11:45 ) Aşadar întârzierea a avut drept scop
convertirea multora. Dacă Isus nu întârzia, ci venea atunci
când Toma L-a rugat, ar fi săvârşit o vindecare. Şi aceasta ar
fi trecut neobservată. Prin învierea lui Lazăr din morţi însă,
se convertesc mulţi iudei ( Ioan 11:45 ).
3. Alteori Dumnezeu nu ne răspunde, sau ne

răspunde numai parţial, pentru că cererile noastre
sunt greşite. Aşa facem şi noi cu copiii noştri atunci când
ne cer un lucru care le-ar putea dăuna. De pildă copilul ne
cere un cuţit, fiind atras de culoarea vie a sidefului de pe
mânerul lui. Oricât de frumos şi insistent ne-ar ruga copilul,
noi nu-l ascultăm, fiindcă el se poate tăia cu cuţitul. Şi e
numai spre folosul lui să nu-i îndeplinim dorinţa. În privinţa
aceasta Cuvântul lui Dumnezeu în Iacov 4:3 spune: „Cereţi
şi nu căpătaţi, pentru că cereţi rău, cu gând să risipiţi în
plăcerile voastre”.
4. În unele situaţii rugăciunile par să nu ne fie

ascultate, dar prin aceasta Dumnezeu încearcă
răbdarea noastră. Răbdarea este o virtute foarte
importantă. Dumnezeu foloseşte diferite mijloace ca să ne-o
cultive, şi aceasta explică întârzierea răspunsului la
rugăciunile noastre. Răbdarea e şi oglinda credinţei. Cel ce
crede aşteaptă cu răbdare. Cel ce nu crede sau crede mai
puţin, îşi pierde repede răbdarea. În epistola apostolului
Iacov cap.1, vers.3 şi 4, ni se arată că „încercarea credinţei
lucrează răbdarea. Dar răbdarea trebuie să-şi facă
desăvârşit lucrarea pentru ca să fiţi desăvârşiţi, întregi şi să
nu duceţi lipsă de nimic”. Prin răbdare, Dumnezeu ne creşte
ca să ajungem la statura plinătăţii lui Isus. Întârzierea
- 28 -
răspunsului la rugăciune este şi ea o unealtă folosită de

Dumnezeu pentru a ne creşte în asemănarea lui Isus ( Ef.
4:13 ). Ca să folosesc o mică comparaţie (deşi foarte palidă
pentru scopul propus) voi spune că la masă, atunci când
copilul strigă mereu: dă-mi, dă-mi, mama îi zice: taci, ai
răbdare, sau chiar îi dă peste mână.
5. Motivele însă cele mai importante care explică

întârzierea cu care primim răspunsul la rugăciunile
noastre, sunt luptele, războaiele ce se dau în lumea
spiritelor între îngerii lui Dumnezeu, trimişi ca
urmare a rugăciunii unui sfânt, şi îngerii diavolului
( care se opun împlinirii voii şi a lucrării lui
Dumnezeu ). Da, aici se află cele mai multe cauze care
explică „întârzierea” răspunsului la rugăciune; faptul că
Dumnezeu trebuie să ducă prin îngerii Săi adevărate
războaie în lumea spiritelor, pentru ca răspunsul Lui să
ajungă la noi. Câteva expresii folosite de apostolul Pavel ne
vor da lumina necesară în această privinţă. Astfel, în
Colos.1:13, referindu-se la cei credincioşi, Pavel zice: „El (
Dumnezeu ) ne-a izbăvit de sub puterea întunerecului şi ne-
a strămutat în împărăţia fiului dragostei Lui”. Cuvântul
izbăvit, presupune luptă. Şi mai luminos mi se pare
exprimată această idee în Col. 4:12, „Epafra care este
dintre ai noştri, vă trimite sănătate. El, rob al lui Hristos,
totdeauna se luptă pentru voi în rugăciunile Sale”. Aşadar,
izbăvirea presupune luptă. E vorba de izbăvirea sufletului
nostru din robia duşmanului sufletului nostru, diavolul.
De ce duce Dumnezeu, prin îngerii Lui, lupte cu Satana,
pe care de fapt ar putea să-l nimicească dintr-o suflare
( cum o va face de altfel la revenirea lui Hristos – 1 Tes.
2:8 )?
De ce nu-l distruge acum, ci-l va distruge abia la venirea
Sa, nu ne este astăzi deplin descoperit. Probabil şi pentru ca
să ne formeze ca adevărate personalităţi spirituale,
adevărate caractere combative, adevăraţi oameni stabili, ca
unii care din convingere îl vom sluji pe Dumnezeu, ca
- 29 -
adevăraţi judecători ai îngerilor ( 1 Cor. 6:2 ). „Nu ştiţi că

sfinţii vor judeca lumea ?”
În cartea lui Iov găsim că şi cel rău este păstrat cu un
anumit scop. Pentru ca la timpul potrivit să se demonstreze
în faţa cosmosului întreg că Dumnezeu a fost şi este drept şi
bun, iar diavolul e rău, viclean, distrugător, şi că pe drept
Dumnezeu îl va arunca în focul veşnic ( Mat. 25:41 ).
Pe baza rugăciunii unui sfânt, în lumea spirituală se
produc foarte mari acţiuni, lupte, adevărate cruciade. Să
urmărim demonstraţia biblică a acestor afirmaţii.
O rugăciune făcută din inimă curată, fără scop personal,
ci pentru slăvirea lui Dumnezeu şi salvarea altora, ajunge în
mod oficial în faţa tronului de slavă al lui Dumnezeu. În
Apoc. 5:8 ni se dezvăluie începutul efectului rugăciunii:
„Când a luat cartea, cele patru făpturi şi cei 24 de bătrâni s-
au aruncat la pământ înaintea Mielului, având fiecare câte o
alăută şi potire de aur pline cu tămâie, care sunt
rugăciunile sfinţilor”.
În Vechiul Testament, tămâia e simbolul rugăciunii (
Ps.141:2 ). Iar altarul tămâierii trebuia
să ardă neîncetat ( Exod. 30:8 ). Probabil având în minte
tocmai lucrul acesta, apostolul Pavel avea să spună
„Rugaţi-vă neîncetat” ( 1 Tes. 5:17 ). În popor deseori se
spune: „Fuge ca dracul de tâmâie”. Poporul
ştie ceva, dar nu precis. Diavolul fuge, dar nu de tămâie, ci
de simbolul ei; diavolul fuge de rugăciune.
Cât de valoroasă este o rugăciune, de câtă preţuire se
bucură ea în faţa lui Dumnezeu, este arătat în faptul că într-
un moment de mare solemnitate în ceruri, când cei 24 de
bătrâni, probabil secretarii spirituali direcţi ai lui Dumnezeu,
sunt cu feţele la pământ în faţa tronului de slavă al lui
Dumnezeu, în momentul acesta I se prezintă în potire de
aur rugăciunile sfinţilor.
Aici e locul să subliniem câteva lucruri foarte
importante.
În cer ajung doar rugăciunile sfinţilor, adică ale acelor
oameni care nu numai că au fost curăţiţi şi sfinţiţi prin
- 30 -
Hristos, dar care şi trăiesc în Hristos. Potirele de aur sunt

simbolul acestor creştini care sunt în Dumnezeu. Aurul fiind
simbolul lui Dumnezeu. Această idee o desprind din Iov
22:25 unde găsim aceste cuvinte „Cel Atotputernic va fi
aurul tău”. Când Dumnezeu va fi aurul nostru, atunci „Îl vei
ruga şi te va asculta” ( Iov. 22:27 ). Aceeaşi idee o regăsim
în cuvintele lui Isus redate de evanghelistul Ioan, în cap.
15:7, „Dacă râmâneţi în Mine şi dacă rămân în voi cuvintele
Mele, cereţi orice veţi vrea şi vi se va da”.
Dar ceea ce este mai izbitor în tabloul prezentat în
Apoc. 5:8 este faptul că în momentul cel mai solemn al
închinăciunii, când cei 24 de bătrâni sunt cu feţele la
pământ înaintea tronului de slavă, Dumnezeu se lasă
deranjat de rugăciunile sfinţilor. Ca să ne dăm seama de
semnificaţia acestui lucru, voi aminti că atunci când se
cântă imnul ţării în faţa şefului statului, nimeni pentru nici
un motiv n-are voie să deranjeze pe şeful statului. Şi totuşi
într-un singur caz e permis a fi deranjat, şi anume atunci
când e periclitată securitatea statului. Faptul că Dumnezeu
se lasă deranjat de rugăciunile sfinţilor în timpul
solemnităţii de închinăciune, înseamnă că e în joc soarta
eternă a unui suflet pentru care se roagă un sfânt de pe
pâmânt.
Cât de importantă este rugăciunea se vede şi din faptul
că, deşi rugăciunea este o audienţă la cel mai înalt nivel, la
şeful universului, noi avem acces la El în orice moment,
oricând dorim noi.
Se pune întrebarea: toate rugăciunile ajung inaintea lui
Dumnezeu? Nu! Doar acelea care au fost trimise de un om
curat cu gând de slăvire a lui Dumnezeu şi cu dorinţa
sinceră de salvare a unui suflet; numai despre rugăciunile
făcute cu credinţă Domnul Isus a spus: „Tot ce veţi cere cu
credinţă prin rugăciune, veţi primi” ( Mat. 21:22 ). Cuvântul
„tot” desigur nu se referă în primul rând la cele materiale, ci
la cele spirituale. Domeniul cererilor materiale e clar
explicat de Isus în Mat. 6:33 şi următoarele, unde spune:
„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi neprihănirea
- 31 -
Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”.

Cererile în domeniul material trebuiesc limitate la
strictul necesar pentru existenţa noastră modestă ( 1 Tim.
6:7-10 ).
Încă în pustiu, în cei 40 ne ani de peregrinaj, Dumnezeu
a căutat să educe poporul evreu în sensul acesta. De aceea
mana se dădea pentru o singură zi, excepţie făcând Vinerea
când se dădea şi pentru a doua zi care era zi de odihnă,
sabatul - simbolul odihnei în Hristos ( Mat. 11:28 ). În
acelaşi fel a învăţat Isus pe ucenici în rugăciunea Tatăl
nostru: „Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă
astăzi” ( Mat. 6:11 ).
La fel spune Ieremia în Plângerile 3:22-23, „Bunătatea
Domnului nu s-a sfârşit, îndurările Lui nu sunt la capăt, ci se
înnoiesc în fiecare dimineaţă”.
Îndurările lui Dumnezeu nu se înnoiesc odată pe an, nici
odată pe lună, sau pe săptămână, ci „în fiecare dimineaţă”.
Aceasta pentru că Dumnezeu doreşte să depindem de El, de
izvorul vieţii spirituale, şi nu de lucrurile trecătoare ale
acestei lumi.
Lecţia dependenţei de Dumnezeu ( şi nu de cele
trecătoare ), în Vechiul Testament a fost predată în multe
feluri. De pildă, după ieşirea din Egipt şi trecerea Mării Roşii,
poporul Israel a ajuns la Mara, unde apele erau amare.
Poporul era însetat şi Moise se roagă Domnului pentru apă,
şi apa devine potabilă ( Exod. 15:25 ).
Dacă apa era bună Moise nu apela la Dumnezeu, dar
nici poporul nu ar fi văzut aşa clar pe Dumnezeu. Apoi
poporul ajunge la Elim unde erau 12 izvoare de apă bună şi
70 de finici ( Exod. 15:27). Aici nu e nevoie de rugăciunea
lui Moise pentru apă, nu e cazul ca rugăciunea să-l facă pe
Dumnezeu să apară, căci El apare prin izvoare şi finici. Ei ar
fi trebuit să-i mulţumească pentru izvoare şi finici ca şi în
cazul apei amare devenită potabilă, pentru că în toate
trebuie să-l vedem pe Dumnezeu care a creat totul, Lui îi
datorăm totul, datorită Lui, prin El existăm ( Coloseni 1:16-
17 ).
- 32 -
Dar, vai, de câte ori noi uităm să mulţumim din inimă lui
Dumnezeu pentru cele primite de la El!
Atât de mult noi, atomii, depindem de El, infinitul, încât
în Psalmul 104:27-30 se arată că toate vieţuitoarele au
suflare dacă le-o dă Dumnezeu, şi n-o mai au când El le-o
ia.
De aceea în Psalmul 104, David izbucneşte în urale de
slavă la adresa lui Dumnezeu cu cuvintele: „În veci să ţină
slava Domnului, să se bucure Domnul de lucrările Lui”.
Şi probabil că poporul evreu a uitat să-l slăvească pe
Dumnezeu la Elim pentru izvoare şi finici, de aceea
Dumnezeu a împiedicat poporul să zeifice creaţia în locul
Creatorului. Ca urmare îi duce în pustia Sin, ca aici în urma
rugăciunii lui Moise să se arate din nou puterea lui
Dumnezeu. Gândul acesta îl prezintă David în Psalmul 23:5
„Tu-mi întinzi masa în faţa potrivnicilor mei”.
Oricine ştie să întindă masa în belşug; în pustie însă
numai Dumnezeu.
Şi acum, după această mică digresiune să vedem ce se
întâmplă în lumea spirituală după o rugăciune ajunsă în faţa
lui Dumnezeu.
Pe baza unei sesizări de pe pământ, Dumnezeu trimite
îngeri de luptă pentru rezolvarea problemei. Îngerii sunt
specializaţi pe categorii de probleme. Iar când e vorba de
eliberarea unui suflet din păcat se trimit îngeri specializaţi
pentru dezrobirea de păcatele respective.
Şi aceasta pentru că şi Diavolul are duhurile sale rele,
mincinoase, specializate pe categorii de păcate şi slăbiciuni.
Aceasta o ştim din faptul că Isus spune ( de exemplu )
duhului care stăpânea pe surdomutul adus la El, „Duh mut
şi surd îţi poruncesc să ieşi afară din copilul acesta . . .”
( Marcu 9:25 ).
Unii îngeri sunt specializaţi în obţinerea de informaţii
detaliate, perfecte, cu privire la problema a cărei rezolvare
o cerem.
Aşa au fost îngerii trimişi la Avraam şi Lot ( Genesa 18 şi
19 ).
- 33 -
Îngerii aceia au venit însă nu numai cu misiunea de a

constata lucrurile, dar şi pentru a lua măsurile necesare de
nimicire a cetăţilor păcătoase, Sodoma şi Gomora.
Un înger cu o misiune asemănătoare a fost trimis la
Corneliu. Îngerul îi spune clar, „Rugăciunile şi milosteniile
tale s-au suit înaintea lui Dumnezeu şi El şi-a adus aminte
de ele” ( Fapte 10:4 ). Apoi îi vorbeşte despre Petru, omul
care-i va spune despre mântuirea sufletului.
Într-un alt caz, şi anume în cazul lui Daniel, misiunea
îngerilor apare şi mai clară. În urma rugăciunii şi meditaţiilor
sale, Daniel are o vedenie.
Aceasta ne arată că rugăciunea este atât de importantă,
încât Dumnezeu, la apelul acestui mare bărbat al rugăciunii,
trimite un înger care-i adresează cuvinte de înaltă preţuire:
„Daniele, om prea iubit şi scump”. După această
introducere din care vedem cum apreciază Dumnezeu pe un
om al rugăciunii, urmează precizarea că îngerul e trimis
special al lui Dumnezeu ca urmare a rugăciunilor lui Daniel.
Şi îngerul continuă „ . . . fii cu luare aminte la cuvintele pe
care ţi le voi spune acum, şi stai în picioare în locul unde
eşti; căci acum sunt trimis la tine! Şi tocmai din pricina
cuvintelor tale vin Eu acum!” ( Daniel 10:11-12 ).
Aşadar, Dumnezeu pune în mişcare fiinţe spirituale
datorită rugăciunilor unui om curat şi credincios. În versetul
următor, 12, al aceluiaşi capitol din cartea lui Daniel, se
face precizarea deosebit de preţioasă, ca răspuns la
întrebarea: „De câte ori trebuie să mă rog ca Dumnezeu să
mă asculte şi să-mi răspundă?”
Răspunsul e scurt şi clar: „Cuvintele tale au fost
ascultate din cea dintâi zi”. Atunci când rugăciunea
porneşte de la cineva care crede cu putere Cuvântul
Domnului: „Tot ce veţi cere cu credinţă prin rugăciune veţi
primi” ( Mat. 21:22 ), ea este ascultată din cea dintâi zi.
Tot în acest capitol al Bibliei avem şi răspunsul la
întrebarea: „dacă Dumnezeu răspunde la prima rugăciune,
de ce trebuie să mă rog până primesc răspunsul?” Ca
răspuns la această întrebare, versetul 13 face o deosebit de
- 34 -
valoroasă precizare: „Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a

stat împotrivă 21 de zile; însă iată că Mihail, una din
căpeteniile cele mai de seamă, mi-a venit în ajutor şi am
ieşit biruitor acolo lângă împăraţii Persiei”.
În textul de mai sus, desigur că nu e vorba de un război
terestru, ci este vorba de un război spiritual între fiinţe şi
armate din lumea spirituală, în sensul celor spuse de
apostolul Pavel în Efeseni 6:12, „Căci noi n-avem de luptat
împotriva cărnii şi sângelui, ci împotriva căpeteniilor,
împotriva domniilor, împotriva stăpânirilor întunericului
acestui veac, împotriva duhurilor răutăţii care sunt în
locurile cereşti”.
Răspunzând rugăciunii lui Daniel, Dumnezeu a trimes
îngerul cu răspunsul, dar forţele întunericului, armatele
diavolului, s-au opus, şi de aici a urmat o aprigă încleştare
între îngerii lui Dumnezeu conduşi de Mihail, generalul
trupelor spirituale ale lui Dumnezeu pe de o parte, şi îngerii
întunericului pe de altă parte. Facem precizarea că în aceste
21 de zile cât a durat acest război, era absolut necesar ca
mâinile lui Daniel să fie înălţate în rugă sfântă ca să sprijine
lupta, să determine victoria de partea îngerilor lui
Dumnezeu, a forţelor neprihănirii, aşa cum altădată mâinile
ridicate ale lui Moise au adus victoria trupelor lui Israel
împotriva lui Amalec.
Deci, vorbind din nou despre cazul lui Moise, vom spune
că el conducea lupta armatelor spirituale. Amalec şi Israel
erau doar exponenţii vizibili ai armatelor invizibile.
Prin cele 21 de zile cât a durat lupta, respectiv 21 de
zile de întârziere între momentul primei rugăciuni a lui
Daniel şi momentul când i se răspunde, se explică ceea ce
spunea Domnul Isus în Evanghelia după Luca 18:7: „măcar
că zăboveşte faţă de voi”.
Ca să recapitulăm cele arătate ( făcând precizările
necesare ), vom spune că Dumnezeu deşi răspunde la
prima rugăciune ( „cuvintele tale au fost ascultate din cea
dintâi zi” – Daniel 10:12 ), răspunsul concret nu-l avem
imediat, deoarece îngerii întunericului se opun lucrării lui
- 35 -
Dumnezeu. Urmează o luptă crâncenă. În această perioadă

e importantă rugăciunea perseverentă, cu credinţă, care
întreţine lupta forţelor neprihănirii şi decide victoria lor
finală, aşa după cum mâinile lui Moise au determinat
victoria asupra lui Amalec. Cât va dura această luptă: 21 de
zile, 210 zile, mai mult sau mai puţin, aceasta este în
funcţie de mulţi factori, printre care hotărâtor e factorul
rugăciunea continuă şi în credinţă a omului rugăciunii.
Important este că Dumnezeu va face dreptate, va răspunde,
măcar că zăboveşte faţă de noi. Faţă de El nu zăboveşte, ci
faţă de noi care nu vedem războiul îngerilor. Acest lucru nu-l
ştiu cei ce se întreabă: „de ce trebuie să mă rog de mai
multe ori pentru salvarea unui suflet?”
Oricât ni s-ar părea că întârzie, Dumnezeu totuşi, în cele
din urmă, va răspunde favorabil rugăciunii unui credincios
care cere salvarea păcătoşilor, căci Domnul Isus tocmai de
aceea a venit în lumea noastră: „să caute şi să mântuiască
ce era pierdut” ( Luca 19:10 ).
Căci atunci când ne rugăm pentru mântuirea unui suflet,
suntem exact pe linia scopului numărul unu pentru care a
venit şi a murit Hristos pe pământ. În plus avem asigurarea
lui Isus: „şi orice veţi cere în numele Meu, voi face, pentru
ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul” ( Ioan 14:13-14 ).
Dumnezeu rezolvă cererea noastră la prima rugăciune.
Faţă de El şi dreptatea Lui, rugăciunea este rezolvată la
prima noastră cerere, dar pentru noi poate să întârzie mult
timp. Şi tocmai pentru că înaintea lui Dumnezeu cererea
noastră este rezolvată la prima rugăciune, Domnul Isus ne
învaţă să credem lucrul acesta, chiar înainte de a-l vedea
împlinit. Pe acest considerent, Hristos afirmă: „De aceea vă
spun că orice lucru veţi cere, când vă rugaţi, să credeţi că l-
aţi şi primit, şi-l veţi avea” ( Marcu 11:24 ).
Dacă ne rugăm cu credinţă perseverentă, Îi dăm
posibilitate lui Dumnezeu să obţină victorii prin armatele
Sale duhovniceşti.
Dacă nu credem, împiedicăm pe Dumnezeu să facă
lucruri mari. Atunci vom fi ca cei din Nazaret, care prin
- 36 -
necredinţa lor l-au împiedicat pe Hristos să facă multe

minuni în satul lor ( Matei 13:58 ).
Se pune întrebarea: n-ar putea obţine Dumnezeu
victoria şi fără contribuţia mea?
Nu, categoric nu! Şi aceasta pentru că noi, prin
rugăciune cu credinţă, adăugăm ceva la Atotputernicia lui
Dumnezeu. Pe de altă parte Dumnezeu mă consideră
personalitate spirituală liberă să-L slujesc şi liber să mă
opun Lui, liber să câştig pe alţii prin rugăciune pentru El, şi
liber să fiu indolent, un nepăsător faţă de alţii şi de
posibilitatea ca jertfa dragostei lui Hristos să-i cucerească.
Totuşi El aşteaptă şi contribuţia mea.
Faptul că de poziţia mea activă prin viaţă curată şi
credinţă pusă în rugăciune depinde rezultatul luptelor ce se
dau în lumea spirituală, mă conving de uriaşa mea
răspundere faţă de mântuirea altora.
Vai, câţi au ajuns în iad fiindcă noi, pocăiţii, n-am folosit
acest mijloc atât de important, această armă nucleară
spirituală prin care putem câstiga atâtea suflete pentru
Hristos.
Nu e drept ca oamenii pentru care deja a murit Hristos
să meargă în iad, ca şi când Hristos n-ar fi murit pentru ei.
Nu e drept ca sufletele care pot deveni ca şi Hristos şi
cu El în slavă eternă ( pe baza pocăinţei ), să devină ca
diavolul şi să fie cu el de-a pururi.
Aşadar, rugăciunea unui sfânt de pe pământ
declanşează adevărate războaie spirituale între forţele
neprihănirii şi forţele întunericului.
Aceasta nu mai pare ceva surprinzător. Ici şi colo, în
cartea Sa, Dumnezeu ne descoperă câte ceva din aceste
lupte. Iată de pildă cazul cu împresurarea Samariei.
Ghehazi, slujitorul lui Elisei e înspăimântat de forţele
inamicului Sirian, şi pentru refacerea lui morală şi spirituală,
Elisei îl roagă pe Dumnezeu să-i deschidă ochii spirituali, să
vadă că nu ceea ce se vede obişnuit cu ochii trupeşti e
adevărata realitate, ci ceea ce nu se vede e marea realitate
în lumea spirituală ( 2 Imp. 6:16-17 ). De aceea se zice: „Cel
- 37 -
neprihăhit va trăi prin credinţă”, şi nu prin vedere ( Habacuc

2:4 ).
Nu pentru că Dumnezeu ne-ar cere să lăsăm „pasărea
din mână pentru cea de pe gard” sau să părăsim reazimul
sigur, vizibil, pentru ceva nesigur sau chiar inexistent, ci
pentru că în lumea spirituală sunt de fapt mult mai mari,
mai reale, mai sigure forţe pentru viaţa noastră spirituală.
Cazul cu împresurarea Samariei este deosebit de elocvent
în această privinţă.
Dumnezeu nu ne cere niciodată ceva ce nu este logic, ci
întotdeauna numai ceea ce este raţional şi logic. De cele
mai multe ori, faţă de noi El nu descoperă lucrările sale cum
a făcut în cazul lui Ghehazi, pentru că El doreşte să-l
credem pe cuvânt, să-i acordăm măcar atâta credit Lui,
stăpânului Universului.
Când i-au fost deschişi ochii, Ghehazi a văzut spre
marea lui surprindere şi bucurie muntele ce înconjura casa
lor, plin de oştile cereşti.
Aceasta explică războaiele victorioase ale lui Israel,
victoriile, când acest popor cu o mână de oameni, uneori
neînarmaţi ( ca în cazul celor 300 împotriva a zeci de mii de
Madianiţi ), a bătut armate uriaşe.
În 2 Împ. 19:35 se şi precizează că îngerul Domnului a
omorât 185.000 de Asirieni.
Chiar Mântuitorul face referire la forţa oştilor cereşti,
atunci când în Ghetsimani îi spune lui Petru ( care în zelul
lui, a scos sabia să-L apere pe Domnul ): „crezi că n-aş
putea să-l rog pe Tatăl Meu, care mi-ar pune îndată la
îndemână mai mult de 12 legiuni de îngeri?” ( Mat. 26:53 ).
Înţelegem, aşadar, de ce într-o situaţie disperată, când
poporul sfânt s-a aflat între armatele egiptene şi Marea
Roşie, s-a dat porunca: „Domnul se va lupta pentru voi, dar
voi staţi liniştiţi.” (Exod
14:14 ).
Biruinţa este a Domnului ( 1 Sam. 17:47 ), „nu în arcul
meu mă încred, nu sabia mea mă va scăpa, ci Tu ne
izbăveşti de vrăjmaşii noştri ...” ( Psalm 44:67 ).
- 38 -
Atunci când, trăind o viaţă curată, noi înălţăm spre

Dumnezeu mâini curate şi fără îndoieli ( 1 Tim. 2:8 ),
Dumnezeu cu armatele Sale luptă pentru noi.
Unii se bizuiesc pe relaţii, forţe omeneşti, pe oameni, şi
râd de credincioşii care se bazează pe Dumnezeu, prin
rugăciuni.
Cei ce se bazează pe oameni n-au suport sigur. Ei se
clatină şi se prăbuşesc, dar cei ce se bazează pe Dumnezeu
nu se vor clătina niciodată, pentru că El este stânca
veacurilor, cum spune frumoasa cântare:
„E o stâncă ce de veacuri
Stă în valuri neclintit;
Adăpost oricărui suflet
Care-i dus de-al vieţii val.”
În lumina celor arătate, înţelegem mai bine îndemnul

apostolului Petru: „împotriviţi-vă Diavolului, tari în credinţă”
( 1 Petru 5:9 ). Diavolul va fugi nu fiindcă se va speria de
noi, ci pentru că va fi izgonit de oştile lui Dumnezeu.
„Tu credinţă, mare eşti, ce lumea biruieşti” afirmă o
cântare valoroasă. Propriu zis nu credinţa noastră face
această lucrare. Credinţa e ca apăsarea pe trăgaciul unei
arme. Nu apăsarea este totul. Apăsarea pe trăgaci
declanşează mecanismul exploziei.
Credinţa este ca apăsarea pe un întrerupător. Nu
apăsarea creează curentul electric, nici lumina. Dar
apăsarea pe buton face legătura cu sursa de curent electric
care prin apăsare vine în bec, iar prin bec luminează.
Tot aşa, nu noi creăm forţele victoriei, ci ele există;
credinţa însă le face să acţioneze în favoarea noastră,
pentru biruinţa noastră.
Aş dori să arăt însă, că pentru a avea de partea noastră
forţele lui Dumnezeu, trebuie să fim oameni ai lui
Dumnezeu. Pentru a-i avea de partea noastră pe îngerii
neprihănirii care să lupte pentru noi, trebuie să fim oameni
neprihăniţi. Acest lucru explică faptul că unii, deşi cer ajutor
- 39 -
nu sunt ajutaţi. Nefiind curaţi - forţele curate, neprihănite,

nu vin în ajutorul unui murdar. E locul să amintim aici de
cazul celor 7 fraţi exorcişti iudei, fii preotului Sceva, care au
încercat să scoată demonii dintr-un îndrăcit. Pentru că ei nu
erau curaţi, forţele spirituale ale neprihănirii nu le-au venit
în ajutor ( probabil pentru că făceau această lucrare spre a
se lăuda cu ce pot ei şi nu pentru slava lui Dumnezeu ), iar
forţele întunericului, nefiind confruntate de forţe spirituale
superioare lor, s-au năpustit asupra a doi dintre ei prin omul
în care erau, şi i-au schingiuit în aşa hal că au fugit goi şi
răniţi din casa aceea ( Fapt. 19:12-16 ).
Când te rogi, tu mai întâi trebuie să ceri să fii curăţit de
orice păcat. Altfel nu se va face legătura cu cerul, cu
Dumnezeu. Iar o rugăciune în care nu se stabileşte legătura
cu Dumnezeu este o pierdere de vreme, sau cum spune
Domnul Isus „o bolboroseală de păgâni, o înşiruire de vorbe
fără rost” ( Matei 6:7 ).
În sensul acesta, să ţinem seama de ceea ce ne spune
Dumnezeu în Psalmul 66:18; Isaia 59:1-3 şi Iacov 4:3-4 .
Rugăciunea este şi o luptă cu diavolul, stăpân al omului
care păcătuieşte.
Când un om trăieşte în pacat, diavolul are drept de
stăpânire asupra lui, pentru că diavolul, prin îngerii lui,
duhurile lui, este şeful păcatului ( Ioan 8:44 ).
Aceasta explică prăbuşirea spirituală a primilor oameni,
şi prin ei a întregii rase umane. Păcatul lor a trecut în
metabolismul spiritual al umanităţii, aşa încât fiecare nou
născut e născut în păcat, în stăpânirea diavolului, în moarte
spirituală ( Ps. 51:5 ).
De aceea spunea Domnul Isus în noaptea prinderii Sale:
„vine stăpânitorul lumii acesteia. El n-are nimic în Mine”
( Ioan 14:30 ).
Cu alte cuvinte, Diavolul n-avea nici un drept asupra lui
Isus, fiindcă Isus n-avea nici un păcat asupra Lui. De aceea,
El a putut spune ca nimeni altul: „Cine din voi mă poate
dovedi că am păcat?” (Ioan 8:46). Şi aceasta o spune nu
prietenilor, ci duşmanilor Săi. E exact ceea ce se spusese cu
- 40 -
şapte sute de ani înainte de naşterea lui Isus ( Isaia 53: 9 ):

„groapa Lui a fost pusă între cei răi şi mormântul Lui la un
loc cu cel bogat, măcar că nu săvârşise nici o nelegiuire şi
nu se găsise nici un vicleşug în gura Lui”.
Aşadar Diavolul are drept de stăpânire asupra sufletului
care trăieşte în păcat, „căci fiecare este robul lucrului de
care este biruit” ( 2 Petru 2:19).
Ori, a lua pe cineva din stăpânirea cuiva nu se poate
face fără luptă. Diavolul nu este de acord să cedeze de
bună voie.
Vă amintiţi că odată, când Domnul Isus a scos dracii, a
fost acuzat că lucrează cu Beelzebul ( Matei 12:24-26 ).
Domnul Isus însă a arătat lipsa de elementară logică a
acestei acuzaţii, în sensul că e imposibil ca Diavolul să dea
afară pe diavoli. Dar aşa sunt acuzaţiile care s-au adus lui
Hristos atunci, şi aşa sunt ele şi astăzi: lipsite de temei.
Isus a murit pentru toţi oamenii. Toţi ar putea fi
mântuiţi, dar mulţi sunt legaţi şi robiţi aşa de tare, că nu pot
scăpa de forţele întunericului dacă nu sunt ajutaţi de alţii
prin rugăciune. De aceea, bine spunea prietenul meu V.
Damian „cel mai nenorocit om este acela pentru care nu se
roagă nimeni”.
Din partea lui Dumnezeu lumea întreagă trebuia să fie
salvată. Şi aşa ar fi dacă noi credincioşii ne-am face pe
deplin datoria. Prin fiecare nou salvat, Dumnezeu se
proslăveşte în faţa întregului cer.
Într-o zi, noi cei răscumpăraţi vom sta alături de
Dumnezeu pe scaunul Lui de judecată şi vom demasca
minciunile, ispitirile şi toate mârşăviile pe care diavolul le-a
folosit pentru distrugerea oamenilor, pentru îndepărtarea
lor de la Dumnezeu.
Atunci, acolo, la marea judecată, vom da dreptate lui
Dumnezeu, vom documenta că El e drept, Sfânt şi bun, iar
Diavolul îşi merită osânda lui eternă, fiind un cancer
spiritual al universului. Dreptatea, sfinţenia lui Dumnezeu
nu va putea să nu pedepsească pentru veci de veci pe
Diavolul. Noi, oamenii sfinţi vom deveni martorii sfinţeniei
- 41 -
Sale.
Cosmosul care n-a cunoscut păcat nu-l poate judeca
corect pe diavolul. Trebuie s-o facem noi care ne-am născut
în păcat, noi care am şi fost ispitiţi. De aceea, noi vom
judeca pe îngeri, aşa cum spune apostolul Pavel: „nu ştiţi că
noi vom judeca pe îngeri?” ( 1Cor. 6:3 ). E vorba de acei
îngeri căzuţi din starea de sfinţenie în care au fost creeaţi.
Aşadar am văzut că păcatul este ciuma spirituală a
cosmosului spiritual. Şi întrucât orice lucru ciumat e ars, de
aceea va arde şi pământul cu tot ce este pe el, aşa cum ne
arată apostolul Petru: „... ziua Domnului însă va veni ca un
hoţ. În ziua aceea, cerurile vor trece cu trosnet, trupurile
cereşti se vor topi de marea căldură, şi pământul cu tot ce
este pe el va arde” ( 2 Petru 3:10 ).
- 42 -
CEC ÎN ALB
În Ioan 14:12 Isus spune: „Adevărat, adevărat vă spun
că, cine crede în Mine va face şi el lucrurile pe care le fac
Eu”. Iar în versetul 13 face o precizare foarte importantă:
„şi orice veţi cere
în Numele Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în
Fiul”. În acest verset avem ceva ce se aseamănă cu un CEC
în alb, semnat de Mântuitorul.
Cuvintele „orice veţi cere” sunt CEC-ul în alb. Cuvintele
„în Numele Meu” reprezintă semnătura Mântuitorului. Banca
Binecuvântărilor şi a harului nemăsurat de mare, onorează
orice CEC care are această semnătură. Acelaşi lucru e
subliniat de Isus şi în Ioan 16:23-24.
CEC-ul în alb e una din cele mai minunate lucrări ale lui
Dumnezeu, prin care ni se dau posibilităţi nelimitate pentru
lucrarea sfântă.
Facem precizarea însă că CEC-ul în alb nu poate fi
completat cu lucruri materiale, ci numai cu cele spirituale,
fie personale, fie privind lucrarea Evangheliei în general.
Lucrurile materiale se dau din oficiu, „pe deasupra”,
cum spune Mântuitorul în predica de pe munte ( Matei
6:33 ), fiindcă Cel ce a dat viaţa asigură şi întreţinerea ei.
Cele spirituale însă nu se dau decât pe baza rugăciunilor
făcute cu stăruinţă şi credinţă.
Să folosim CEC-ul în alb, completându-l cu numele
sufletelor pe care le dorim să se întoarcă la Dumnezeu. Să
ne rugăm zilnic pe nume pentru cei pe care-i dorim
mântuiţi. De ce pe nume? Pentru că Dumnezeu a dat nume
la toate creaturile şi tuturor vieţuitoarelor ( Gen.2:19-20 ).
Dumnezeu cheamă totul pe nume ( Isaia 40:26 ). Dumnezeu
îşi cheamă oile pe nume ( Ioan 10:3; Isaia 43:1; 45:3-4 ).
La fel a fost chemat şi Saul: „Saule, Saule, pentru ce mă
prigoneşti?” ( Fapt. 9:4 ). Pe nume a fost chemat şi Lazăr din
mormânt ( Ioan 11:43 ).
La fel Dumnezeu lucrează şi azi. De aceea să facem şi
noi cum a făcut El.
- 43 -
Să completăm aşadar CEC-ul în alb cu numele celor a

căror salvare o dorim, cerând simplu, dar hotărât şi cu
credinţă: „Doamne, te rog întoarce la viaţă veşnică pe:
Maria, Ion, Petru” şi aceasta s-o facem zilnic. De ce zilnic?
Mai întâi de toate, pentru că aşa ne-a învăţat
Mântuitorul prin concluzia din pilda judecătorului nedrept
( Luca 18:1-7 ). Apoi pentru că tot aşa a procedat apostolul
Pavel ( Filip.1:4; 2 Tim.1:3; Col. 1:9 ). Zilnic, pentru că
Dumnezeu zilnic ne dă bunuri materiale. El în fiecare
dimineaţă îşi înnoieşte bunătăţile Sale faţă de noi.
„Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu sunt
la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă.” ( Ieremia 3:22-
23 ). Pentru acelaşi motiv, rugăciunea noastră, adică
completarea C.E.C.-ului, trebuie făcută dimineaţa, pentru ca
bunătăţile Domnului care vin spre noi să fie întâlnite de
rugăciunile noastre care urcă spre El ( Genesa 28:12 ).
Zilnică trebuie să ne fie rugăciunea ( respectiv în fiecare
dimineaţă ) şi pentru că între două zile se interpune o
noapte, când suntem ca morţi în paturile noastre.
Dimineaţa când mă trezesc, vin la o nouă viaţă, am un nou
mandat. De aceea C.E.C. - ul trebuie completat zilnic.
C.E.C.-ul trebuie completat zilnic şi pentru că, din punct
de vedere pământesc, zilnic îmi reînnoiesc puterea prin
hrană. Mi-aş permite oare, ca din punct de vedere etern să
n-am legătură permanentă cu Dumnezeu? Înainte de a fi
ascultat de diavolul, Adam se întâlnea în fiecare dimineaţă
cu Dumnezeu ( în răcoarea zilei ), pentru a primi un nou şi
proaspăt suflu de viaţă, o nouă înviorare pentru viaţa de
adoraţie, slujire şi ascultare de Dumnezeu? Am putea noi
face excepţie de la această regulă divină a primului om? Cu
alte cuvinte, să-mi împrospătez viaţa trecătoare, dar să nu
fac nimic pentru cea veşnică? Să fiu mort cu ce este
nemuritor şi să fiu viu cu ce este mort? Aceasta ar fi o
nedreptate strigătoare la cer faţă de fiinţa mea eternă şi
faţă de relaţia normală cu Tatăl din ceruri.
În fine, C.E.C.-ul trebuie completat zilnic, pentru că, aşa
cum arată Mântuitorul la începutul pildei „judecătorului
- 44 -
nedrept”, rugăciunea este o luptă susţinută cu lumea

spirituală a întunericului. „Isus le-a spus o pildă ca să le
arate că trebuie să se roage necurmat şi să nu se lase”
( Luca 18:1 ). Sugestivă şi deosebit de inspirativă în privinţa
aceasta este lupta lui Iacov cu Dumnezeu la Peniel ( Genesa
32:24-29 ). Când îngerul zice: „Lasă-mă să plec că se
revarsă zorile”, Iacov răspunde: „Nu te voi lăsa până nu mă
vei binecuvânta” ( Genesa 32:26 ). Dacă nu era hotărât, nu
primea binecuvântarea.
Tot aşa s-au petrecut lucrurile şi în Emaus, între Luca,
Cleopa şi străinul care le dezvăluise Scripturile spre a le
dovedi că aşa trebuia să pătimească Hristos. „Când au
ajuns în Emaus, Isus ( căci El era străinul ) s-a făcut că vrea
să meargă mai departe” ( Luca 24:28 ). Dar ei au stăruit de
El şi au zis: „Rămâi cu noi, căci este spre seară şi ziua
aproape a trecut”, şi a intrat să rămână cu ei ( Luca 24:29 ).
Dacă Luca şi Cleopa n-ar fi stăruit de Isus să rămână cu ei,
El s-ar fi dus mai departe. În acest caz, ei ar fi pierdut
ocazia de-a li se descoperi în seara aceea. Aşa se explică de
ce aşa de mulţi nu-l cunosc: ei nu-l doresc mai mult ca orice
în lume. Mulţi vorbesc despre El, speculativ sau din simplă
curiozitate, dar nu-L doresc mult de tot.
Celor ce nu-l doresc pe Hristos cum doreşte cerbul
izvoarele de apă, El nici nu li se va descoperi niciodată. Dar
iată ce minunată asigurare au acei ce-l caută cu toată fiinţa
lor: „Mă veţi căuta şi mă veţi găsi, dacă mă veţi căuta cu
toată inima. Mă voi lăsa să fiu găsit de voi.” ( Ieremia 29:13-
14a ).
Tot aşa stau lucrurile şi cu răspunsul la rugăciune. Cei
care nu se roagă cu stăruinţă, cei care nu se luptă cu
Dumnezeu în rugă ca Epafra şi Pavel, Iacov sau ca Ilie, nu
vor obţine niciodată ceea ce cer.
Cei care încep să se roage o vreme pentru ceva, dar nu
continuă, se descurajează, aceştia nu vor primi niciodată
răspuns la rugăciunea lor.
Răspunsul la rugăciune este o mare valoare, dar valorile
nu se obţin fără muncă. Dacă rugăciunea e un simplu
- 45 -
obicei, şi nu o intensă muncă a sufletului, aşteptând cu

credinţă şi răbdare rezultatul ( Psalmul 5:3 ), nu vom vedea
niciodată realizat ceea ce cerem.
Îmi închipui cum Dumnezeu în fiecare, zi, de fiecare
dată când cei 24 de bătrâni îi prezintă potirele de aur cu
tămâie ( care sunt rugăciunile sfinţilor ), se uită să vadă
dacă mi-am completat şi eu C.E.C.-ul. Şi dacă vede că nu l-
am completat se întreabă îndurerat de ce nu cred cuvântul
Lui, de ce nu-L onorez cu încrederea mea, de ce las ca
îngerii întunericului să biruiască, în loc să dau câştig de
cauză îngerilor neprihănirii. Şi acest fapt ( alături de altele,
pe care le vom vedea ) explică de ce atâtea rugăciuni
rămân fără răspuns.
Unii se roagă când şi când pentru un suflet. Asta
înseamnă oare să doreşti cu adevărat mântuirea cuiva? De
obicei, cei ce se roagă sporadic, nu doresc cu adevărat
mântuirea aceluia pentru care se roagă şi nici n-o vor
vedea, cum nu vor vedea mult în viaţă pe cel ce îşi hrăneşte
trupul doar din trei în trei zile, de pildă.
În rugăciunea sporadică se vede mica preţuire pe care o
acordăm sufletului. Un trup muritor îl hrănesc de 2-3 ori pe
zi, iar pentru salvarea unui suflet nemuritor nu găsesc timp
nici măcar o dată pe zi. Nu găsesc timp pentru că nu cred
ce spune Domnul Isus: „Ce ar folosi unui om să câştige
toată lumea dacă şi-ar pierde sufletul?” ( Matei 16:26 ).
RUGĂCIUNEA ŞI BISERICA
La sfârşitul pildei judecătorului nedrept, Hristos a spus:
„şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor Lui care strigă zi
şi noapte către El, măcar că zăboveşte faţă de ei” ( Luca
18:7 ).
În lucrarea Evangheliei în general, şi în biserică în
special, Dumnezeu caută oameni care să stea la dispoziţia
Lui. „Caut un om care să stea în spărtură”, spune Cuvântul
lui Dumnezeu prin profetul Ezechiel ( 22:30 ); iar prin
- 46 -
profetul Isaia „Se miră că nimeni nu mijloceşte” ( Isaia

59:16 ). Dumnezeu caută un om, dar cu durere El vede că
nu este nici un om, şi se miră că nimeni nu mijloceşte.
Mijlocirea e cea mai importantă lucrare pe care o putem
face. Un bun credincios nu vine fără grijă în Sion. Vai de cel
ce vine la biserica din care face parte ca la spectacol, adică
fără să muncească, fără să simtă că şi de el depinde
lucrarea Evangheliei.
Unii credincioşi cred că dacă fac o anumită slujbă în
biserică, cântă în cor, în orchestră, sunt membri în comitet,
cenzori, uşieri, etc. cu asta şi-au făcut toată datoria pe care
o au faţă de biserică. Nimeni nu spune că prin cele arătate
mai sus nu se face o lucrare. Da, se face, dar aceasta nu e
muncă a sufletului. Şi aşa cum în nici un domeniu nu este
progres fără muncă, tot aşa nici biserica nu va propăşi fără
munca sufletului.
Muncitorii muncesc fizic şi intelectual. Inginerii,
funcţionarii, oamenii de ştiinţă, cultură şi artă, muncesc
intelectual. Cei care cântă în cor, orchestră, fraţii din
comitet, etc., muncesc intelectual. Cei care ajută la
zugrăvirea bisericii, construirea sau repararea ei, muncesc
fizic. Dacă biserica ar fi o instituţie omenească cu caracter
intelectual sau fizic, toate aceste munci şi altele ca acestea
ar însemna o contribuţie esenţială la dezvoltarea ei. Şi de
fapt aceste munci sunt o mare contribuţie la dezvoltarea
gospodărească, financiară, organizatorică şi culturală a
bisericii. Din punct de vedere uman, aceste lucrări ajută
mult bisericii. Dar noi nu trebuie să uităm că biserica este
un organism viu, spiritual, omenesc şi dumnezeiesc, fiindcă
în componenţa ei nu intră doar omenescui nostru, ci şi
Dumnezeu, Isus Hristos, care şi-a dat viaţa să răscumpere
biserica şi s-o înfăţişeze înaintea Tatălui, curată, sfântă, fără
pată, fără zbârcitură ( Efes. 5:30 ). El e şeful, capul,
conducătorul ei ( Efes. 5:23 ). E bine să ştim că nici un om
în care nu locuieşte Dumnezeu nu face parte din biserica
vie, spirituală, chiar dacă e înscris în registru şi chiar dacă
face anumite lucrări materiale, intelectuale sau culturale în
- 47 -
biserică.
Nu trebuie să uităm nici o clipă că biserica este singura
instituţie din lume, omenească dar şi dumnezeiască în
acelaşi timp. Pentru acelaşi motiv, e singura instituţie în
care nu e suficient să se muncească manual, intelectual,
sau cultural. E bine să se rezolve şi problemele
administrative, dar aceste lucrări sunt partea omenească a
bisericii. În biserică trebuie să se munceasccă neapărat şi
spiritual, dumnezeieşte. Se pune atunci întrebarea care este
munca spirituală sau dumnezeiască? Această muncă este:
viaţa curată trăită în fiecare zi pentru Dumnezeu şi lucrarea
Evangheliei, viaţa zilnică intensă de rugăciune cu credinţă
pentru propăşirea Evangheliei şi postul măcar odată pe
săptămână pentru biserica din care faceţi parte.
Şi acum să le luăm pe rând: Dacă vrei să contribui la
înaintarea spirituală a bisericii tale, dacă vrei să dovedeşti
practic ( „după roadele lor îi veţi cunoaşte” – Matei 7:20 ) că
eşti născut din Dumnezeu şi aparţii real, spiritual, nu numai
scriptic, de biserică, atunci fă din trăirea pentru Dumnezeu
şi mântuirea altora, un ţel al vieţii tale.
Idealul vieţii apostolului Pavel este expus în cuvintele:
„Pentru mine a trăi este Hristos” ( Filip. 1:21 ). Să fie în voi
gândul care era şi în Hristos. Gândul suprem al lui Isus era
să facă voia Tatălui: „nu caut să fac voia mea, ci voia Tatălui
care M-a trimis” ( Ioan 5:30 ). În Ghetsimani, după o mare
luptă a sufletului, El îşi încheie rugăciunea: „Totuşi, facă-se
nu voia Mea, ci a Ta” ( Luca 22: 42 ). Iar voia Tatălui era ca
Isus să caute şi să mântuiască pe cei păcătoşi, adevăr
exprimat de Isus în cuvintele: „Fiul omului a venit să caute
şi să mântuiască ce era pierdut” ( Luca 19:10 ).
Să nu spui că eşti pocăit dacă tu nu trăieşti pentru acest
scop. În virtutea acestui scop mare, unic, şi tu trebuie să te
rogi zilnic, cu credinţă, pentru mântuirea celor dragi,
cunoscuţi, vecini, colegi de şcoală sau de lucru, şefi,
profesori, etc. Să te rogi în fiecare zi pentru lucrarea
spirituală în biserică, pentru propăşirea Evangheliei, pentru
predicator şi alţii care vorbesc în biserică, să vorbească în
- 48 -
plinătatea Duhului Sfânt, ca Petru în ziua cincizecimii. Un

pocăit trebuie să fie foarte, foarte curat, ca să devină un
canal de binecuvântări pentru biserică şi pentru cei din jurul
său.
Noi trebuie să ştim că de fiecare din noi depinde
lucrarea Evangheliei. Putem contribui cu viaţa curată la
propăşirea ei, rugându-ne ca Dumnezeu să ne folosească ca
vase curate, cu mare putere. Dacă vom fi curaţi şi într-o
părtăşie permanentă cu Dumnezeu, El va revărsa în biserică
lumină, putere, Duh Sfânt, viaţă spirituală.
Dacă vom fi murdari, El va opri binecuvântările şi noi
vom deveni un blestem pentru biserică, aşa cum a fost
Acan. Din cauza păcatului lui, poporul Israel a fost înfrânt de
puţinii oşteni din cetatea Ai (Iosua 7:4-5).
Păcatul lui Acan a avut influenţă negativă provocând un
dezastru în popor, cauzând o mare şi ruşinoasă înfrângere.
Acest caz aruncă o lumină asupra unităţii bisericii. Păcatul
unuia poate opri înaintarea Evangheliei.
De pildă, suntem 200 persoane într-o corabie în largul
mării. La un moment dat, observ pe cineva că forează cu un
burghiu în podeaua corabiei. Îi strig: - Ce faci acolo? - Păi,
nu vezi? forez! - Bine, dar nu-ţi dai seama că pe acolo va
întra apa în corabie? - Ce te interesează pe tine, că doar
apa va întra în dreptul meu. - Da, mai întâi, dar apoi, va
cuprinde întreaga corabie şi cu toţii ne vom scufunda.
Biserica, este o unitate spirituală. De aceea păcatul
unuia opreşte înaintarea tuturor.
Pentru a fi un bun membru în biserica mea nu-i destul
să nu fac rele. Trebuie să am şi o latură activă; să fac scop
din Dumnezeu şi din mântuirea altora. Să fiu cum a fost
Isus: „Cine zice că rămâne în El trebuie să trăiască şi el cum
a trăit Isus” ( 1 Ioan 2:6 ). Având gândul, scopul lui Isus,
vom deveni ca El. Noi trebuie să devenim ca El ( Ioan 3:2 ).
Trebuie să devenim ca El, altfel vom deveni ca diavolul. Azi
omul e o fiinţă semimaterială, semispirituală. În final,
fiecare om va fi ori ca Dumnezeu, ori ca diavolul. De ce?
Pentru că în natura spirituală adamică, mergând pe linia
- 49 -
ascultării de diavolul, vom deveni ca diavolul. Eternitatea cu

diavolul va desăvârşi asemănarea noastră cu această
înspăimântatoare fiinţă. Sau putem fi ca Isus, dacă suntem
născuţi din Dumnezeu ( Ioan 1:12-14; 3:5; 5:8 ) şi avem în
noi gândul Lui care ne creşte, ne transformă din zi în zi, din
slavă în slavă ( 2 Cor. 3:18 ), până vom fi asemenea
Chipului Slavei Sale ( Rom. 8: 29 ).
Ca adevăraţi credincioşi, ca adevărate mădulare curate
ale lui Hristos, capul bisericii, vom crede Biblia, şi nu vom fi
ca cei din Nazaret care cu necredinţa lor au împiedecat pe
Isus să facă lucrări deosebite. Cei care nu cred în puterea
lui Hristos, împiedică lucrarea din biserică. Ca să ilustrez
acest lucru, voi da un caz din Biblie.
Atunci când Domnul Isus a fost chemat la fruntaşul
sinagogii, Iair, ca să-i învieze fiica, El a scos din casă pe toţi
care râdeau, batjocoreau sau nu credeau cele spuse de Isus
precum că fetiţa n-a murit. Mântuitorul a rămas în casă doar
cu tatăl fetiţei şi cu ucenicii, Petru, Ioan şi Iacov, care
credeau că pentru Isus fetiţa e vie, fiindcă El, Isus e domn al
vieţii. Nu împiedicaţi pe Hristos să facă o deosebită lucrare
în biserică. Dacă Domnul ar veni în mod vizibil în biserică ca
să scoată afară pe cei necredincioşi, abia atunci s-ar vedea
cine ajută de fapt pe Isus în lucrare şi cine Îl împiedică.
Dar chiar aşa de mare importanţă avem noi în biserică?
Să nu poată face Hristos fără noi nici o lucrare? Da, pentru
că biserica nu este o instituţie doar dumnezeiască ci şi una
omenească, adică lucrarea bisericii depinde deopotrivă şi
de Dumnezeu, dar în acelaşi timp şi de elementul uman.
Lucrul acesta este minunat relevat şi în Ioan 15:1-8, unde
se arată raportul intim care există între Hristos şi
credincioşi. Isus e viţa, noi mlădiţele. Mlădiţele, adică noi,
nu putem face nimic fără viţă, dar tot atât de adevărat este
şi faptul că nici viţa nu poate să rodească fără mlădiţe.
Dumnezeu n-a putut ( conform legilor Sale spirituale ) crea
baza mântuirii noastre, fără să devină om ca noi. Pentru
acelaşi motiv, îngerii, serafimii, nu pot predica Evanghelia,
pentru că nu sunt ca şi noi. De aceea, după despărţirea
- 50 -
sufletului de trup, omul nu se mai poate împăca cu

Dumnezeu, şi orice intervenţie, prin rugăciunea lui pentru
sine ( Luca 16:24-31 ) sau a altora pentru el, este în zadar.
Aşadar credinţa noastră îl pune pe Dumnezeu în situaţia
să lucreze cu putere în biserică.
Voi mai da un exemplu în sensul acesta. Lazăr, prietenul
lui Isus, a fost mort. Mântuitorul întârzie special ca să poată
face aceea mare lucrare de înviere din morţi, pentru ca
mulţi iudei să creadă în El ( Ioan 11:45 ). Dar pentru
învierea lui Lazăr, pe lângă puterea lui Dumnezeu, Isus mai
are nevoie şi de credinţa Martei. De aceea îi spune „Nu ţi-
am spus că dacă vei crede vei vedea slava lui Dumnezeu?”
( Ioan 14:41 ). Cu alte cuvinte, dacă nu va crede ea, Marta,
nu va vedea minunea? Isus arată deci în mod expres că
pentru a face minunea are nevoie de credinţa Martei. În
Nazaret, necredinţa localnicilor l-a împiedecat să facă multe
minuni (Mat. 13:58 ). Fie să înţelegem că pentru a face mari
minuni, cum ar fi înviere de la moarte la viaţa veşnică,
Domnul Isus Hristos are nevoie de credinţa noastră. Facă
Domnul să fim creştini cu credinţă şi pentru mântuirea
altora!
VIAŢA DE RUGĂCIUNE PENTRU BISERICĂ
Începe ziua cu rugăciuni de slăvire, de mulţumire, şi

rugăciuni pentru salvarea altora. Roagă-te pentru pastor,
căci de el depinde 90% lucrarea Evangheliei. Roagă-te
pentru el ca să fie curat, dezinteresat, să împartă drept
Cuvântul Domnului. Cere Domnului ca păstorul să fie un
credincios care să trăiască Biblia, să fie plin de credinţă şi
de Duhul Sfânt, şi să predice Evanghelia ca Petru în ziua de
Rusalii. Roagă-te pentru diaconii bisericii, pentru fraţii din
comitet şi pentru bătrânii bisericii, ca toţi să fie adevărate
modele de viaţă.
Un capitol important al rugăciunii zilnice să fie consacrat
tineretului din biserică, pentru ca el să devină curat,
- 51 -
credincios, consacrat trup şi suflet în lucrarea lui

Dumnezeu. Tineretul e o mare forţă, în mâna lui Dumnezeu
sau în mâna diavolului. Tânărul ştie să se consacre total
unei iluzii sau unei cauze nobile. Să ne rugăm ca tineretul
bisericilor noastre şi tineretul ţării noastre şi al lumii întregi
să devină consacrat lui Dumnezeu; să devină o imensă
oştire de oameni ai rugăciunii zilnice pentru salvarea lumii
întregi. Căci trebuie să spunem răspicat şi accentuat că nu
este drept înaintea lui Dumnezeu şi înaintea logicii
elementare sănătoase, să închinăm diavolului, duşmanului
sufletului nostru, ceea ce ne-a dăruit Dumnezeu.
Cel Atotputernic a dăruit omului viaţa, inteligenţa, forţa
de muncă, talentele şi tinereţea cu frumuseţile ei. El le
poate desăvârşi în noi spre a sluji slavei Sale, scopului
suprem de fericire al umanităţii, de înfrumuseţare a vieţii.
Desigur, spre sfârşitul rugăciunii pentru biserică e bine să
ne rugăm pentru toţi lucrătorii Evangheliei, ca ei să devină
oameni de foc, plini de har şi de adevăr; plini de Duhul
Sfânt ca Petru în ziua de Rusalii. Să nu uităm de asemeni să
ne rugăm pentru ceea ce Isus ne porunceşte: „Rugaţi dar
pe Domnul secerişului să trimită lucrători la secerişul Lui”
( Matei 9: 38 ). Roagă-te ca în biserica ta Dumnezeu să
pună pe inima multor tineri gândul, pasiunea sfântă a
consacrării speciale pentru lucrarea Evangheliei.
Rugăciunea pentru biserică să nu se încheie fără să se
pomenească dorinţa ca fiecare membru din biserică şi din
toate bisericile să fie adevăraţi misionari cu o viaţă curată,
consacrată pentru Dumnezeu; cu o viaţă de rugăciune
pentru alţii şi de mărturisire personală a ceea ce a făcut
Hristos pentru noi. Să ne rugăm ca toţi cei scrişi în registrul
bisericii să fie scrişi şi în cer.
Roagă-te chiar cu numele pentru cei nepocăiţi, sau
numai cu aparenţă de pocăiţi. Roagă-te pentru propăşirea
bisericii în general, şi pentru membrii ei cei mai slabi în
special ( Gal. 6:2 ). Biserica este şi un spital spiritual în care
mulţi bolnavi sunt vindecaţi, iar unii morţi în păcat sunt
aduşi la viaţă veşnică.
- 52 -
Să ne rugăm intens ca biserica să-şi facă deplin rolul de

spital spiritual. Prima trăsătură a spitalului este curăţenia. În
popor se zice: „curăţenia este mama sanătăţii”. În spital,
unde se deschid răni, unde se fac operaţii, murdăria poate
provoca complicaţii, infecţii, moarte. La Timişoara, la
spitalul C.F.R., este o aşa mare exigenţă în privinţa
curăţeniei, încât atunci când se produce ( şi asta se
întâmplă foarte rar ) o complicaţie postoperatorie din cauza
insuficientei sterilizări a sălii de operaţie sau a aparatelor
chirurgicale, în sala vinovată de producerea complicaţiei
respective, câteva zile nu se mai face nici o operaţie, ci
numai sterilizarea instrumentelor chirurgicale şi a sălii de
operaţie. Aşa este şi din punct de vedere spiritual.
Dumnezeu nu poate folosi elemente murdare în lucrarea Lui
curată. Noi, credincioşii, suntem instrumentele Lui
chirurgicale, pe care însă nu ne poate folosi dacă nu suntem
curaţi. În spital, însăşi veşmintele albe pe care le au toţi,
începând de la directorul spitalului şi până la femeia de
serviciu, şi ele vorbesc despre curăţenie şi importanţa ei
pentru sănătatea trupului. Fie ca aşa cum vom fi îmbrăcaţi
în ceruri, în haine albe şi cu ramuri de finic în mâini, aşa să
fim deja aici îmbrăcaţi în haine albe ale neprihănirii lui
Hristos. Să ne rugăm mult pentru curăţenia bisericii.
În rugăciunea pentru biserică să aducem şi pe cei slabi,
purtându-i spre tronul lui Dumnezeu în rugăciune, căci
numai aşa vom împlini legea dragostei lui Hristos ( Gal.
6:2 ). Astfel dovedim că înţelegem legea ştergarului pe care
şi l-a încins Hristos spălând apoi picioarele ucenicilor Săi
( Ioan 13:4-5 ).
Să ne rugăm ca biserica, şi bisericile în general, să fie
compuse din credincioşi stăpâniţi de Duhul slujirii, nu de
duhul de a comanda. Biserica care este stăpânită de Duhul
slujirii poartă chipul şi asemănarea lui Hristos şi câştigă
multe suflete pentru El.
Din fire ne vine mai uşor să bârfim pe unul mai slab. Dar
bârfa răneşte, descurajează, ucide sufletul pentru care a
murit Hristos. Noi, ca creştini, avem harul de a mijloci cu
- 53 -
suspine negrăite pentru toate nevoile şi necazurile din

familiile credincioşilor. Aşa dovedim că suntem un mădular
sănătos în trupul lui Hristos, dacă simţim cu alţii, dacă
plângem cu cei ce plâng ( Rom. 12: 15 ). Dacă eu nu port
sarcinile altora în rugăciunea mea ( Gal. 6:2 ), nu sunt un
creştin care munceşte spiritual ci un creştin de paradă, un
creştin firesc, care nu numai că nu ajută lucrarea din
biserică, dar chiar o încurcă.
Roagă-te special pentru predicatorul sau lucrătorul de
bază al Bisericii, pentru că el e ţinta specială a săgeţilor
otrăvitoare ale celui rău. Fă scut în jurul lui cu rugăciunile
tale. Predicatorul are mare, foarte mare nevoie de
rugăciunile fiecăruia dintre membrii Bisericii, deci şi de
rugăciunile tale. Nu spune: eu sunt prea slab să cer toate
acestea, pe mine nu vă bazaţi. Numai cei nenăscuţi din
Dumnezeu, numai cei născuţi pentru a muri, sunt scutiţi de
această muncă a sufletului. Te consideri un astfel de om?
Aceştia sunt morţi în păcatele lor, sunt nişte inexistenţi
pentru viaţa veşnică. Unor astfel de oameni le zice Isus:
„Adevărat, adevărat va spun că dacă nu se naşte cineva din
nou, cu nici un chip nu va vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (
Ioan 3:3-5 ). Deci eşti scutit de a te ruga numai aşa, dacă
nu exişti pentru Dumnezeu. Rugăciunea fiind o respiraţie a
sufletului, doar acela nu respiră, care nu există.
Nu folosi prea multe vorbe în rugăciune ( Mat. 6:7 );
preferă să foloseşti mai puţine vorbe, dar ele să fie pline de
credinţă. Şi roagă-te în fiecare zi.
RUGĂCIUNEA ÎNAINTE DE A MERGE LA BISERICĂ
Înainte de a merge la biserică e bine să ne aşezăm pe

genunchi şi să ne rugăm mai întâi pentru curăţirea noastră
de orice păcat, chiar de orice gând păcătos, iar apoi să ne
rugăm în special pentru lucrarea Evangheliei care se va
desfăşura la adunare.
În ideea aceasta, să cerem lui Dumnezeu să trimită
- 54 -
îngerii Săi şi să alunge din Biserică îngerii întunericului.

Să ne rugăm pentru fiecare ins care va contribui cu ceva
în Biserică, pentru fiecare care va recita o poezie, va cânta
sau va predica. Să ne rugăm ca Dumnezeu să fie văzut şi
simţit în toate manifestările Bisericii.
Să ne rugăm ca în biserică să aibă loc adevărate servicii
dumnezeieşti şi nu omeneşti. Să ne rugăm special pentru
cei ce predică, ca ei să fie dezbrăcaţi de tot ce este
omenesc, firesc, şi ca Dumnezeu să vorbească prin ei, căci
omul nu poate vorbi sufletului. Noi putem forţa, răni,
sângera inimile oamenilor; Dumnezeu singur însă le poate
deschide ( ca Lidiei – Fapte 16:14 ).
Să ne rugăm să putem duce cu noi în Biserică atmosfera
prezenţei şi a părtăşiei cu Dumnezeu. De fapt vom duce cu
noi în Biserică ceea ce suntem. Şi aşa va fi Biserica şi
atmosfera ei spirituală, cum suntem noi cei mai mulţi care o
compunem.
Dacă acasă suntem oamenii lui Dumnezeu şi Biserica va
fi caldă, spirituală, puternică, plină de har, de atmosferă
cerească. Toţi ne vom simţi ca acolo unde este Dumnezeu.
În acest fel Biserica se va zidi spiritual, iar păcătoşii se vor
vedea aşa cum sunt, căci lumina prezenţei lui Dumnezeu îi
va face să se vadă cu ochii lui Dumnezeu. Da, într-o
asemenea atmosferă păcătoşii vor fi străpunşi la inimă ca la
Rusalii.
A merge la biserică altfel decât am arătat, înseamnă a
face marele păcat de a merge fără grijă în Sion.
RUGĂCIUNEA ÎN TIMPUL SERVICIULUI DIVIN
În drum spre Biserică e bine să ne rugăm pentru

lucrarea Evangheliei. De altfel este bine să ne obişnuim să
ne rugăm şi când ne plimbăm şi când ne aflăm în călătorie
şi oricând avem puţin timp liber. Să folosim la maximum
orice ocazie pentru munca sufletului.
Ajunşi la Biserică e cazul să ştim că cea mai importantă
lucrare pe care o avem de făcut aici este rugăciunea, căci
Domnul Isus spune: „Casa Mea se va chema o casă de
- 55 -
rugăciune, dar voi aţi făcut din ea o peşteră de tâlhari.”

( Matei 21:13 ).
Un frate străin, musafir al unei biserici, a trebuit să fie
martor la un spectacol din păcate pe cât de neplăcut, pe
atât de general: discuţii, vorbe, chiar râsete şi şuşoteli, şi
toate acestea în biserică, înainte de începerea serviciului
divin. Surprins de toate acestea, el a întrebat pe fratele de
lângă el: „ce faceţi dumneavoastră din momentul în care
intraţi în biserică?” Fratele a încercat să zică şi el ceva, a
îngăimat câteva vorbe, fără să-i spună ceva clar. În cele din
urmă tot străinul a dat răspunsul: „Din momentul în care
întrăm în biserică şi până la terminare trebuie să ne rugăm
pentru lucrarea Evangheliei, pentru tot ce se face”. Personal
am apreciat ca fiind foarte corect răspunsul acelui frate. Din
momentul în care intrăm în Biserică şi până la terminare,
Duhul de rugăciune trebuie să ne copleşească deplin. Cât
despre discuţii, bârfe, schimburi de păreri, schimburi de
poze sau alte lucruri ca acestea, nici să nu se pomenească,
căci dacă ne ocupăm cu aşa ceva, transformăm Biserica
într-o peşteră de tâlhari.
Rugăciunea trebuie intensificată şi mai mult în timpul
predicii. Să ne rugăm pentru predicator ca el să fie curăţit
deplin, să fie legat de Dumnezeu şi de oameni, să fie un
adevărat canal prin care să se scurgă harul lui Dumnezeu.
Să ne rugăm şi pentru ascultători, ca inima să le fie un
pământ bun, primitor pentru Cuvântul sfânt. Să ne rugăm
ca toţi cei nemântuiţi să se vadă că sunt pierduţi; să ne
rugăm ca Cuvântul să aibă putere de penetrare în sufletele
ascultătorilor, ca la Rusalii. Rugăciunea trebuie intensificată
spre sfâşitul predicii, atunci când predicatorul face apel
special pentru primirea lui Hristos.
La întoarcerea acasă, să ne rugăm pentru ca Cuvântul
predicat să rămână viu şi lucrător în inimile noastre şi ale
celorlalţi ascultători ( Isaia 55:11 ).
Se recomandă ca după terminarea serviciului religios,
un grup de fraţi să se roage lui Dumnezeu pentru ca
diavolul să nu poată fura Cuvântul, ci el să fie roditor în
- 56 -
sufletele care l-au primit.

Desigur, dacă se găsesc fraţi şi surori să mijlocească la
Dumnezeu chiar în timpul predicii, e cu atât mai bine. Azi în
multe biserici nimeni nu se roagă pentru cel ce predică.
Munca sufletului prin rugăciune în timpul predicii este ca
ridicarea mâinilor lui Moise în lupta cu Amalec.
Rezultă clar din această valoroasă istorie că Moise, omul
rugăciunii, a fost cel ce a decis victoria poporului Israel, şi
nu Iosua.
Iosua simbolizează predicatorul care luptă la amvon.
Moise reprezintă omul rugăciunii din timpul predicii. Aşadar,
de oamenii rugăciunii depinde succesul Evangheliei.
Cunoscând aceaste lucruri deosebit de importante, să le
şi folosim din plin.
RUGĂCIUNEA ŞI POSTUL
Este momentul să subliniez marea importanţă a postului

unit cu rugăciunea stăruitoare cu credinţă. Postul este
important pentru motivul arătat de Domnul Isus în Marcu
9:29: „Acest soi de draci, a precizat El, nu poate ieşi decât
prin rugăciune şi post”. Pentru a izgoni duhurile necurate
dintr-un om, este absolută nevoie de post. Postul este o
jertfă a credinciosului prin abstinenţa, reţinerea sa, de la
vitala necesitate biologică a organismului de a se hrăni. Cel
care posteşte, fără nici un grai, spune următoarele cuvinte:
„Doamne, eu doresc atât de mult mântuirea acestui suflet
pentru care mă rog zilnic, încât în ziua de azi nu voi pune
nimic în gura mea, nici mâncare, nici apă.” De aceea postul
este o subliniere, o amplificare a rugăciunii. Postul face ca
rugăciunea mea să se audă mai puternic în megafoanele
cerului. Precizarea făcută de Domnul Isus în Marcu 9:29, că
sunt soiuri de draci care nu ies decât cu rugăciune şi post,
prezintă postul ca o intensă muncă a sufletului, ca o jertfă
duhovnicească ( 1 Petru 2:5 ).
Postul este întotdeauna legat de rugăciune. Prin el
- 57 -
însuşi, despărţit de rugăciune, postul nu are valoare

spirituală. Rugăciunea are valoare şi fără post, dar postul
fără rugăciune nu este decât o simplă abţinere, o curăţire
trupească, fără nici o influenţă spirituală. Tocmai de aceea
Domnul Isus n-a despărţit postul de rugăciune ( Marcu
9:29 ).
De aici urmează că ori de câte ori cineva spune că
posteşte, va fi întrebat: „de ce? cu ce scop?”. Azi toată
lumea ştie că atunci când cineva posteşte, o face pentru că
are de rezolvat probleme deosebit de importante.
Valoarea postului ca amplificator al rugăciunii se
cunoaşte din cele mai vechi timpuri. Astfel, pe vremea
Esterei, împărăteasa Ahaşveroş, ordinul de exterminare a
tuturor iudeilor din marea împărăţie Medo Persiană fusese
comunicat tuturor celor 127 de provincii, aşteptându-se
doar ziua execuţiei ( Estera 4:3 ). „În fiecare ţinut, spune
Cuvântul lui Dumnezeu, unde ajungea porunca împăratului
şi hotărârea lui, a fost o mare jale printre iudei; posteau,
plângeau şi se boceau şi mulţi se culcau în sac şi cenuşă”.
La început, Estera s-a temut să intervină la împărat pentru
salvarea poporului. Dar după imboldul primit la ameninţarea
lui Mardoheu, tatăl ei adoptiv, prin cuvintele: „Să nu-ţi
închipui că numai tu vei scăpa dintre toţi iudeii pentru că
eşti în casa împăratului. Căci dacă tu vei tăcea acum,
ajutorul şi izbăvirea vor veni din altă parte pentru iudei, şi
tu şi casa tatălui tău veţi pieri. Şi cine ştie dacă nu pentru o
vreme ca aceasta ai ajuns la împărăţie?” ( Estera 4:13-14 ),
Estera se decide.
Aceste cuvinte produc o aşa de mare schimbare în viaţa
împărătesei, încât trimite slugi să-i spună lui Mardoheu:
„Du-te, strânge pe toţi iudeii care se află în Susa şi postiţi
pentru mine, fără să mâncaţi, nici să beţi, trei zile, nici
noaptea, nici ziua. Şi eu voi posti odată cu slujnicele mele;
apoi voi intra la împărat în ciuda legii şi, dacă va fi să pier,
voi pieri.” (Estera 4:16 ).
Aş vrea să fac precizarea că deşi în acest verset nu se
pomeneşte cuvântul rugăciune, el e atât de evident, încât
- 58 -
nu mai era nevoie de amintit expres. Exact aşa cum s-ar

zice: s-au aşezat la masa cu bucate şi ... au mâncat. Chiar
dacă nu ne zice expres că s-au rugat, lucrul acesta se
înţelege, ţinând seama de groaznica ameninţare care plana
asupra lor, de a fi cu toţi măcelăriţi.
După cele 3 zile de rugăciune, post şi nesomn ( fiindcă
rezultă că nu numai că n-au mâncat 3 zile, dar nici n-au
dormit, ci încontinuu au strigat către Dumnezeu ), aşa trasă,
slăbită, sluţită, urâţită de atâta nemâncare şi neodihnă,
Estera apare în faţa împăratului, fără să fi fost chemată.
Omeneşte fapta era o curată nebunie. Ţinând seama de
felul capricios de a fi al împăraţilor despotici din antichitate,
care aveau zeci, sute de soţii, să apari aşa sluţită şi pe
deasupra şi nechemată, însemna să mergi la moarte sigură.
Omeneşte aşa era: dar Estera mergea în Numele Domnului,
în urma celei mai intense munci a sufletului pe care noi
pământenii o putem depune: rugăciunea şi postul. De aceea
s-a şi produs minunea: împăratul o primeşte în audienţă. Ba
mai mult, o întreabă foarte interesat ce are, ce problemă o
frământă, şi în acelaşi timp îi face şi marea promisiune:
„Chiar dacă ai cere jumătate din împărăţie îţi voi da.”
(Estera 5:3).
Să ne mirăm de acest rezultat? Ba mai bine să ne
mirăm cum de noi, creştinii secolului XX, care avem în
mâna noastră atâtea experienţe mari, clare, nu folosim
forţa formidabilă a rugăciunii şi a postului pentru salvarea
altora.
Toate ordinele, dispoziţiile de exterminare, erau de mult
expediate la toate capitalele celor 127 de provincii din
uriaşul imperiu Medo-Persan. Se aştepta doar ziua când
sângele iudeilor să curgă gârlă pe străzile celor 127 de
capitale.
Dar lucrurile se inversează: Haman, primul ministru al
lui Ahaşveros, protejatul de până atunci al împăratului,
decade complet din graţia acestuia şi ajunge să fie
spânzurat tocmai pe spânzurătoarea pregătită de el pentru
Mardoheu. În schimb, Mardoheu îi ia locul în funcţia de prim
- 59 -
ministru. Rugăciunea înfocată unită cu multe zile de post a

sute şi mii de suflete a dus la salvarea unui popor întreg.
Atât de valoroasă este această izbândă încât şi azi,
după mii de ani, Evreii serbează sărbătoarea Purim în
amintirea acestei neuitate izbăviri. Pe câţi n-ar salva şi azi
de la moarte veşnică ( de la iadul pregătit pentru Diavol şi
îngerii lui ) rugăciunea sfinţilor, aleşilor lui Dumnezeu? Dar
noi am uitat ( se pare) aproape de tot marea precizare a
Mântuitorului: „Şi Dumnezeu nu va face dreptate aleşilor
Lui care strigă zi şi noapte către El?” ( Luca 18:7 ). Prin cei
de atunci care au strigat zi şi noapte şi au postit, Dumnezeu
a salvat un popor de la moarte fizică. Azi prin noi,
Dumnezeu vrea să salveze o familie, un cartier, o ţară, o
lume de la moarte veşnică.
Unde sunt creştinii care să audă şi să înţeleagă
Cuvintele Domnului Isus?
Doamne, adu ziua când fraţii noştrii români să aibă pe
inimă atât de mult cauza salvării ţării şi a lumii de la
moartea spirituală, încât să fie mii, milioane de mijlocitori ca
Estera şi Mardoheu!
În continuare doresc să amintesc de un alt caz din
Vechiul Testament, în care vom vedea iarăşi efectul
miraculos al rugăciunii unite cu post. E vorba de cetatea
Ninive a cărei nelegiuire era aşa de mare, încât Dumnezeu a
hotărât s-o nimicească. Ultima încercare de a salva cetatea
e lăsată în seama profetului Iona. Acesta era în fond un aşa
mare naţionalist-şovin, încât ştiind că dacă ei se vor
întoarce de la păcatele lor, Dumnezeu îi va ierta şi nu-i va
nimici, a preferat să fugă departe de faţa Domnului (Iona
4:2; 1:3 ).
Iată un profet ciudat, nu dorea pocăinţa cetăţii Ninive, ci
pierzarea ei. Tocmai de aceea Dumnezeu îl urmăreşte
îndeaproape. Nu-l slăbeşte de loc. Marea se înfurie, corabia
cu care călătoreşte Iona e gata să se scufunde, şi toate
acestea numai din cauza neascultării lui. Dar profetul şi-a
recunoscut vina şi a cerut să fie aruncat în mare, pentru ca
apele să se liniştească. Aruncat, el ajunge să fie înghiţit de
- 60 -
un peşte mare, şi acolo, în pântecele peştelui, el se

pocăieşte. Abia după pocăinţa lui, Iona a fost scos afară la
ţărm, căci Cel ce a creat toate vieţuitoarele poate să le
poruncească să facă orice.
Iona pocăit, devine mesagerul lui Dumnezeu pe străzile
Ninivei: „40 de zile şi Ninive va fi nimicită”. Deşi Ioan n-a
spus locuitorilor din Ninive ce să facă pentru a fi izbăviţi,
totuşi se întâmplă ceva de necrezut. Se vede că ei ştiau ce
trebuie să facă ca să potolească justificata mânie a lui
Dumnezeu. Ca urmare în cetate s-a produs o pocăinţă în
masă.
Oamenii din Ninive au crezut în Dumnezeu, au vestit un
post şi s-au îmbrăcat cu saci, de la cei mai mari până la cei
mai mici. Lucrul acesta a ajuns la urechea împăratului din
Ninive; el s-a sculat de pe scaunul său de domnie, şi-a scos
mantia de pe el, s-a acoperit cu un sac şi a şezut şi el în
cenuşă. (Iona 3: 5-6 )
Ce frumos lucru din partea ninivenilor. Ce frumos,
practic şi eficient a procedat împăratul. De altfel dacă nu s-
ar fi sculat de pe scaunul de domnie, l-ar fi sculat
Dumnezeu. Căci El e Domnul Domnilor. Dacă nu şi-ar fi scos
mantia de pe el, i-ar fi smuls-o dreptatea lui Dumnezeu care
nu suportă păcătoşenia umană.
Dacă acel împărat nu s-ar fi umilit încât că se acopere
cu sac şi cenuşă, l-ar fi umplut Dumnezeu de o ocară şi de
ruşine veşnică.
Ce frumos, ce necesar, ce inteligent au procedat
ninivenii: de la împărat şi până la ultimul servitor s-au
smerit, au strigat după iertare, au postit cu toţii. Chiar şi
animalele au fost obligate să postească. Asta probabil
pentru că ninivenii au păcătuit şi cu animalele.
Ce efect imediat şi minunat! Dumnezeu s-a întors, şi-a
schimbat planul de a nimici cetatea Ninive.
Mă întreb: de unde au ştiut ninivenii ce trebuie să facă?
Înseamnă că toţi oamenii ştiu, au în ei, în conştiinţa lor, ce
ar trebui să facă. Dar dureros, ruşinos, că mulţi abia la
necaz, în faţa unei mari ameninţări sau primejdii strigă: „Ai
- 61 -
milă, Doamne, iartă-mă, scapă-mă." Aşa au făcut şi cei din

Ninive. Iată porunca împăratului: „Oamenii şi vitele să se
acopere cu saci, să strige cu putere către Dumnezeu, şi să
se întoarcă de la calea lor cea rea şi de la faptele de
asuprire de care le sunt pline mâinile” ( Iona 3:8 ).
Acesta e de fapt postul adevărat: umilinţa înaintea lui
Dumnezeu, recunoaşterea vinovăţiei, cererea de iertare şi
părăsirea păcatelor. Altfel rugăciunea şi postul n-au valoare.
Lucrul acesta e arătat clar de Dumnezeu prin profetul Isaia (
Isaia 58:1-11 ).
Unul dintre cele mai mari rezultate ale postului, aşa cum
rezultă din cazul celor din Ninive, este faptul că el umileşte
fiinţa umană, creând prin aceasta starea potrivită ca
rugăciunea să fie ascultată. Postul creează starea
sufletească în care omul se vede un nimic, iar pe Dumnezeu
îl vede totul şi aşteaptă totul de la Atotputernicia Lui.
Îmi place de împăratul celebrei cetăţi Ninive că nu-i
pasă de rangul său, ci se dezbracă de hainele sale de
împărat, se acoperă cu sac şi se presară cu cenuşă, stă în
cenuşă, ca semn al celei mai profunde umilinţe. Prin
aceasta se dezaprobă pe sine, păcatele sale şi ale supuşilor
săi, şi din cenuşă, alături de miile de cetăţeni ai marii cetăţi,
strigă către Dumnezeu, după iertare, îndurare.
Nu-i de mirare că Dumnezeu s-a întors din mânia Lui,
anulând planul de distrugere al cetăţii.
Acele suflete care cu umilinţă profundă strigă către
Dumnezeu vor primi iertare, oricât de păcatoase ar fi ele.
Dumnezeu se lasă găsit numai de cel ce-l caută din toată
inima. Aceasta-i asigurarea, pe care ne-o dă Dumnezeu prin
profetul Ieremia ( Ier. 29:13-14 ).
Din cele arătate se impune ca o necesitate să avem o
viaţă zilnică de rugăciune. În afara rugăciunii speciale de
dimineaţă, e bine să ţinem cont de îndemnul apostolului
Pavel din Efes. 6:18. „Faceţi în toată vremea, prin Duhul, tot
felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta, cu toată
stăruinţa, şi rugăciune pentru toţi sfinţii.”
Cât de importantă este rugăciunea unită cu postul o
- 62 -
spun nu numai cazurile din Vechiul Testament, dar şi cele

din Noul Testament. Din mai multe texte biblice reiese că
Biserica de la început se ruga şi postea. Astfel, când au
trebuit aleşi misionari pentru lucrarea între păgâni, Biserica
din Antiohia s-a rugat atât de intens în ziua postului lor,
încât Dumnezeu le-a vorbit desluşit prin grai sau îndemn
lăuntric să-i pună deoparte pentru lucrare pe Pavel şi pe
Barnaba ( Fapte 13:1-3 ). Ce să mai spunem de viaţa
apostolului Pavel care, făcând bilanţul câtorva din jertfele
lui, scrie: „În osteneli şi necazuri, în priveghiuri adesea, în
foame şi sete, în posturi adesea.” ( 2 Cor. 11:27 ). Nu putem
încheia capitolul rugăciunea şi postul fără să pomenim
despre Hristos Mântuitorul care a postit 40 de zile. Prin post
Domnul Isus s-a întărit spiritual, s-a pregătit pentru marea
Lui lucrare care-i stătea în faţă.
La sfârşitul celor 40 de zile de post a fost obosit
trupeşte, dar a fost foarte întărit sufleteşte. Omeneşte nu
mai putea face nimic. Poate tocmai de aceea l-a ispitit
diavolul atunci atât de puternic.
Da, Isus era slăbit trupeşte, dar întărit sufleteşte. Partea
a doua diavolul n-o mai ştia, că poate nu l-ar fi ispitit chiar
atunci. Tocmai această slăbiciune fizică a Domnului Isus
după post explică exprimarea apostolului Pavel: „Când sunt
slab, atunci sunt tare.” ( 2 Cor. 12:10 ).
Isus, când a ales pe cei 12 ucenici, de asemenea a
postit şi s-a rugat o noapte întreagă (Luca 6:12-13).
Toţi credincioşii buni, adevăraţi urmaşi ai Domnului Isus
din trecut, au adus de multe ori în viaţa lor astfel de jeftfe
duhovniceşti.
Şi azi credincioşii duhovniceşti aduc astfel de jertfe.
Voi reda mai jos un caz de rugăciune şi post din care
fiecare pocăit sincer are multe de învăţat.
O mamă credincioasă avea trei fete pentru care de mult
timp se ruga încontinuu. Fetele, care aveau în jur de 20 de
ani, nu dădeau însă semne de întoarcere la Dumnezeu. Într-
o zi mama le-a zis: „să ştiţi că mă încui în camera mea. Nu-
mi trebuie nici mâncare, nici apă, voi striga atâta către
- 63 -
Dumnezeu, până vă veţi hotărî pentru El.” Fetele au luat-o

în derâdere şi i-au zis deschis: „mamă, poţi să te rogi
dumneata cât vei vrea şi să posteşti cât ţi-o plăcea că noi
tot n-avem de gând să ne pocăim.”
Cuvintele fetelor au făcut pe mama lor şi mai hotărâtă
să-şi urmeze planul. Ea s-a dus în camera ei şi o zi întreagă
a strigat cu mare credinţă şi stăruinţă către Dumnezeu
pentru fetele ei. Spre seara primei zile, una din fete bătu
sfioasă la uşă şi-i zise: „mamă, eu sunt fiica ta Haria, vreau
să-ţi spun ceva urgent”. Mama deschise uşa şi fiica ei se
înlănţui de gâtul mamei şi-i spuse printre lacrimi că vrea să
se pocăiască. Mama a îngenunchiat numaidecât şi a
mulţumit Domnului că una dintre fetele ei a răspuns
chemării lui Hristos.
A doua zi seara, a doua fiică a spus mamei sale că deşi
n-avusese de gând să se pocăiască, ceva n-o lăsa în pace. O
chemare puternică, irezistibilă, o îndemna să-şi predea viaţa
Mântuitorului care a murit pentru ea. Din nou mama a
îngenunchiat şi a mulţumit Domnului şi pentru această fiică.
Cea de a treia fiică însă rezista, ba chiar îşi bătea joc de
mama sa şi de cele două surori ale ei care s-au predat
Domnului Hristos. „Ce crede mama, că cu mine-i merge ca
şi cu celelalte două? Poate să se roage cât o vrea că eu tot
nu mă pocăiesc. Sunt tânără, vreau să-mi trăiesc viaţa, să
mă distrez. Chiar dacă mă voi pocăi vreodată, asta va fi mai
la bătrâneţe”. Cam aşa vorbea sfidător cea de a treia fată.
Sorei mamă nu-i păsa însă de vorbele ei. Ea se baza pe
promisiunea Domnului Isus: „Tot ce veţi cere cu credinţă
prin rugăciune, veţi primi” ( Matei 21:22) şi pe promisiunea
Mântuitorului din Ioan 14:13: „orice veţi cere în Numele
Meu voi face, pentru ca Tatăl să fie proslăvit în Fiul.”
A trecut şi cea de a treia zi şi mama continua să se
roage pentru fiica ei. Striga cu putere „Doamne, TU ai murit
pentru ea, pentru păcatele ei, şi ai promis că orice vom
cere în numele Tău vei face; Doamne, fă minunea ca fiica
mea să se hotărască să te urmeze azi, acum.”
Într-o seară, pe când ea tocmai repeta aceste cuvinte,
- 64 -
cineva a bătut la uşă foarte sfios, dar şi foarte hotărât.

- Cine este? s-a auzit slab vocea mamei.
- Eu, ... Fiica ta cea răzvrătită. Deschide mamă, depun
armele, nu mă mai împotrivesc voinţei Tatălui care m-a
creat şi dorinţei Fiului care a murit pentru mine. Deschide
mamă, vreau să mă rog împreună cu tine Domnului şi să-i
cer iertare că L-am refuzat aşa de mult timp şi să-ţi cer
iertare şi ţie.
Mama bucuroasă a deschis uşa şi clipa ce-a urmat a fost
foarte asemănătoare cu întâlnirea dintre fiul risipitor şi tatăl
său. Îngenunchiate, ele sau rugat Domnului cu lacrimi de
fericire. Şi ultima fiică a devenit a Domnului.
Iată ce face rugăciunea şi postul. Aceasta este munca
spirituală, cea mai importantă muncă în biserică. Din cazul
de mai sus învăţăm să nu ne descurejeze nepăsarea altora,
faptul că ei devin mai răi după ce începem să ne rugăm
pentru ei.
De multe ori noi, pocăiţii, suntem vinovaţi că cei dragi ai
noştri nu se întorc. Chiar dacă ne rugăm pentru ei, o facem
rece, formal, nu cu credinţă suficientă, nu cu stăruinţă.
Din păcăte însă, pentru mulţi creştini, postul este
complet necunoscut.
Să ne rugăm intens ca Dumnezeu să vorbească puternic
tuturor creştinilor, făcându-i să înţeleagă că cea mai mare
forţă spirituală şi cea mai intensă muncă a sufletului este
rugăciunea unită cu postul.
TREBUIE SĂ NE RUGĂM PENTRU TOŢI OAMENII?
Se pare că trăim ullimele zile ale planetei. Toate

semnele pe care Hristos le-a prevestit în legătură cu
revenirea Sa se împlinesc cu repeziciune sub ochii noştri.
Totuşi nu ştim anul, ziua, ceasul revenirii Lui. Şi nici nu
putem şti. De aceea nu are rost să ne strădium să aflăm
secretul lui Dumnezeu. Cei care s-au ocupat cu aceasta, de
multe ori au dat date mincinoase, spre ruşinea lor şi a
- 65 -
cauzei pe care pretindeau că o reprezintă.

Este adevărat că nu putem şti ziua revenirii lui Hristos.
De altfel nici Isus ca om nu putea să ştie. În calitatea Sa de
Fiu de Dumnezeu, Hristos ştie ziua şi ceasul revenirii Sale, El
fiind una cu Tatăl ( Ioan 10:30 ).
După cum este adevărat că nu ştim ziua revenirii lui
Hristos ( şi nici nu este treaba noastră să ne ocupăm de
aceasta – Fapte 1:7 ), tot atât de adevărat este şi faptul că
Domnul Isus ne-a vorbit de unele semne prevestitoare ale
revenirii Lui.
Iată câteva din aceste semne: războaie şi veşti de
războaie, mari frământări sociale, cutremure de pământ,
foamete, ciumă, Hristoşi mincinoşi, apariţia a numeroşi
vânzători de fraţi, înmulţirea păcătoşeniei, răcirea dragostei
fireşti, predicarea Evangheliei cu o putere fără precedent
( Matei 24:1-24 ), semne în lună, stele, soare, vuiet de apă (
Luca 24:25 ). Azi, viaţa, ziarele, revistele, radioul şi
televiziunea le confirmă pe toate acestea.
Personal am primit un îndemn puternic lăuntric să mă
rog pentru întoarcerea la Dumnezeu a multor suflete.
Aceasta a fost în primăvara lui 1965. Paralel cu acest
îndemn aveam în mine o lumină lăuntrică care-mi spunea
că în România va urma o formidabilă trezire spirituală, şi
oamenii se vor întoarce în masă la Hristos. Mă pomeneam
rugându-mă pentru ţara noastră, ca Dumnezeu s-o
binecuvânteze cu o revărsare de Har nemaipomenită şi cu
Cuvântul lui Dumnezeu, care să se predice la radio,
televiziune, pe stadioane, în pieţe publice, în ziare, în
reviste şi în cărţi.
Totuşi, pe vremea aceea nu aveam încă o bază Biblică
pentru convingerile mele. Cu ocazia unei conferinţe de
orientare ţinută la Timişoara la 31 Mai 1968, s-a dat citire
unui referat cu tema: „Cum combatem pe milenişti”. Cu
această ocazie s-a citat o parte din citatul de mai sus din Dr.
Strong. În timp ce se citeau acele cuvinte, aveam
încredinţarea că aceasta-i baza Biblică ( Apoc. 20:1-5 ) a
ceea ce primisem personal ca o iluminare lăuntrică încă în
- 66 -
1965. Vedeam şi simţeam pentru prima dată în viaţă că am

baza Biblică pentru rugăciunea în vederea salvării multor
suf lete.
Bucuria care m-a cuprins a fost aşa de mare, încât n-o
pot reda în cuvinte. De fapt noi avem întotdeauna baza
Biblică pentru a ne ruga pentru mântuirea multora.
Nu de mult mi-a căzut în mâna o teză de doctorat a unui
preot ortodox. Tema tezei: „Cum şi pentru ce se rugau
creştinii în primele secole?”
Iată ce am spicuit din această lucrare valororoasă:
creştinii din primele secole, datorită deselor şi cruntelor
valuri de prigoană prin care au trecut, erau foarte mulţumiţi
dacă avea perioade scurte de răgaz, şi mulţumeau lui
Dumnezeu pentru astfel de zile rare. De aceea rugăciunile
lor pentru alţii şi pentru autorităţi în special se rezumau în
general la cererea adresată lui Dumnezeu ca să poată duce
o viaţă paşnică şi liniştită.
Mi s-a confirmat şi pe această cale afirmaţia că ucenicii
primelor secole nu s-au rugat niciodată sistematic, cu
credinţă, în grupuri mari, pentru o mare redeşteptare
mondială. Azi, când practic nu mai sunt acele sângeroase
prigoane care au făcut să se verse atâta sânge, adevăraţii
creştini, urmaşi ai lui Hristos, sunt chemaţi să facă din
mântuirea lumii întregi o problemă majoră, de viaţă şi de
moarte, pentru că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie
mântuiţi şi să vină la cunoştiinţa adevărului ( 2 Petru 3:9 ).
Pentru că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să fie mântuiţi,
nu numai o mică parte dintre ei, de aceea apostolul Pavel
începe cu îndemnul „vă îndemn înainte de toate, înainte de
orice altceva, să faceţi rugăciuni pentru toţi oamenii” ( 1
Tim, 2:1 ). Unii zic că aceasta nu e o doctrină Biblică.
S-o analizăm. Isus a murit pentru o mică parte din lume
sau pentru toţi? E clar că pentru toţi. Pot eu, îndrăznesc eu
să zic cuiva: tu nu te ruga pentru salvare fiindcă pentru tine
n-a murit Hristos? Apoi, după textul din 1 Tim. 2:1-4 e clar
că Dumnezeu doreşte ca toţi oamenii să se pocăiască.
De unde vin unii, şi cu ce argumente biblice, arătând că
- 67 -
noi nu trebuie să ne rugăm pentru toţi oamenii? Au ei o altă

Biblie? Se poate că da. Dar aceea în nici un caz nu e Biblia
lui Dumnezeu, ci a diavolului, căci nici Diavolul nu doreşte
ca toţi să fie mântuiţi; diavolul doreşte ca cei mai mulţi
oameni să fie cu el în chin şi moarte veşnică.
Aşadar, niciodată nu trebuie să ne temem că ne rugăm
pentru prea mulţi. E cazul să avem un program de
rugăciune zilnică, sistematică, în care să ne rugăm cu toată
credinţa.
Între rugăciune şi reînvierea spirituală a bisericii şi a
lucrării Evangheliei e o strânsă legătură. S-o ilustrăm în
câteva cuvinte.
Ploaia timpurie de la Rusalii, binecuvântarea revărsată
de Dumnezeu prin Duhul Sfânt din ziua cincizecimii, e o
mare lucrare a lui Dumnezeu, la care însă au contribuit şi
apostolii, cele 120 de suflete care în camera de sus, timp de
10 zile, de la înălţarea Domnului Isus şi până la coborârea
Duhului Sfânt, au stăruit în rugăciune.
La înălţarea Sa la ceruri, Domnul Isus a spus ucenicilor
Săi să nu se depărteze de Ierusalim, ci să aştepte acolo
făgăduinţa Tatălui (Fapte 1:4 ).
Întorşi la Ierusalim după porunca Domnului Isus, toţi
ucenicii stăruiau cu un cuget în rugăciune şi în cereri,
împreună cu femeile şi cu Maria, mama lui Isus, şi cu fraţii
Lui (Fapte 1:14 ).
Aşa după cum spuneam, numărul celor adunaţi era de
aproape 120 de persoane ( Fapte 1:15 ). Aceştia au stăruit
în rugăciune timp de 10 zile, să zicem 10 ore pe zi. Să
facem un mic calcul: 120 de ucenici, timp de 10 zile, câte
10 ore pe zi, vine astfel: 120 x 10 x 10 : 4 = 3.000.
Rezultatul acestui calcul este 3.000. Oare nu ne spune cifra
asta nimic? Ba da, ştim că în ziua cincizecimii 3.000 de
suflete s-au întors la pocăinţă ( Fapt. 2:41 ): „şi în ziua
aceea, la numărul ucenicilor s-au adaus aproape 3.000 de
suflete.”
Această formulă poate fi aplicată şi la viaţa şi activitatea
Domnului Isus.
- 68 -
Activitatea mesianică propriu-zisă a Mântuitorului este

de aproximativ 3 ani. Pentru uşurinţa calculului vom zice
1000 de zile. Ştim că Hristos se ruga intens, să zicem în
medie 2 ore pe zi.
Aplicând formula grupului din Ierusalim vom avea
următorul calcul: 1000 x 2 : 4 = 500. Cifra 500 reprezintă
pe cei 500 de fraţi, roada imediată şi directă a activităţii
mesianice a lui Isus. Această cifră o găsim citată de
Apostolul Pavel: „După aceea s-a arătat la peste 500 de
fraţi ...” ( 1 Cor. 15: 6 ). Cifra 4 care apare în calcule, se
poate considera ca o constantă spirituală. Să fie oare
aceasta o formulă a marilor treziri spirituale, o formulă a
pocăinţei.
Eu mă abţin să afirm aşa ceva, deşi nu e exclus.
Deocamdată mă mulţumesc să accentuez, că între pocainţa
celor 3.000 de suflete din ziua Rusaliilor şi între numărul
om-rugăciune este o legătură, ca de la cauză la efect.
Desigur aici nu e vorba de un simplu calcul matematic.
Alături de acest calcul, realizat pe baza legilor matematicii
elementare, sunt realităţile obiective spirituale, cuprinse
într-o viaţă curată. Primii ucenici erau aşa de curaţi, încât
păcatul minciunii lui Anania şi Safira a fost pedepsit cu
moartea. Dumnezeu nu foloseşte elemente murdare.
Dumnezeu nu lucrează la naşterea din nou a sufletelor prin
instrumente infectate de păcate. Medicii care lucrează pe
trupuri muritoare nu folosesc instrumente nesterilizate.
Oare Dumnezeu care lucrează pe suflete nemuritoare ar
putea folosi elemente, instrumente murdare? N-a făcut-o şi
nici n-o va face. Dacă n-are instrumente curate, lucrarea nu
va propăşi, ba chiar va da înapoi.
Alături de viaţa curată, primii ucenici erau hotărâţi,
consacraţi pentru Dumnezeu şi doreau aşa de mult salvarea
altora, încât îşi vindeau averile, se despărţeau de toate cele
trecătoare ca să se poată mai bine dedica slujirii şi salvării
oamenilor ( Fapte 2:44-45 ). Dumnezeu nu ascultă
rugăciunea omului neconsacrat. El ascultă pe cei curaţi şi
pe cei cei fac scop din trăirea pentru El şi pentru mântuirea
- 69 -
altora.
Aşa erau primii ucenici.
Pe fondul unor asemenea vieţi, prin intensa, înfocata şi
neîntrerupta muncă a sufletului ( rugăciunea ), Duhul Sfânt
crea valori spirituale nemuritoare, năştea din nou pentru
viaţa veşnică mulţimi de oameni care credeau în Domnul
Isus şi se pocăiau. Iată câteva versete Biblice din care
rezultă intensitatea muncii spirituale a primilor ucenici. „Ei
stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în
frângerea pâinii şi în rugăciuni.” (Fapt. 2:42); „După ce s-au
rugat, s-a cutremurat locul unde erau adunaţi; toţi s-au
umplut de Duhul Sfânt, şi vesteau Cuvântul lui Dumnezeu
cu îndrăzneală.” ( Fapte 4:31 ).
Voi comenta în două cuvinte ultimul verset. Locul unde
arau adunaţi s-a cutremurat nu de tropăiturile sau
zgâlţâiturilor ucenicilor ca pe Carmel, când preoţii lui Baal şi
ai Astarteii ţipau, urlau, se scrâjelau cu cuţitele ( 2 Regi.
18:28 ), ci datorită forţei spirituale a rugăciunii. A fost ceva
asemănător cu vâjâiturile care au însoţit coborârea Duhului
Sfânt ( Fapte 2:2 ).
Fiind aşa de curaţi, predaţi şi rugativi, nu e de mirare că
în foarte scurt timp de la 3.000 de suflete s-a ajuns la
5.000. Aşa citim la Fapte 4:4, „numărul bărbaţilor
credincioşi s-a ridicat aproape la 5.000”. Şi întrucât în
statistica din acest verset se vorbeşte doar de bărbaţi, noi
putem aprecia că mai erau cel puţin tot atâtea femei.
Aceasta o spun bazat pe faptul că în general numărul
surorilor din bisericile noastre îl întrece pe cel al fraţilor.
Desigur numărul creştinilor nu s-a oprit la 10.000.
Evanghelistul Luca însă nu ne mai dă altă statistică. În orice
caz, ţinând cont de ritmul convertirilor, în sensul că în
fiecare zi se adăugau alţi şi alţi credincioşi ( Fapt. 2:47 ),
cred că după câteva săptămâni numărul credincioşilor s-a
ridicat la câteva zeci de mii.
Ceea ce-mi place iarăşi mult la primii creştini este faptul
că noii convertiţi devin şi ei oameni ai rugăciunii ( Fapt. 2:42
). În vers. 41 din cap. 2, se spune că s-au pocăit aproape
- 70 -
3.000 de suflete, iar în versetul următor se arată că practic

toţi cei 3.000 erau stăruitori în rugăciune. Ce forţă spirituală
a dezvoltat rugăciunea a mii de creştini! Şi dacă cei 120, în
urma a 10 zile de rugă stăruitoare, au devenit 3.000, ne
putem închipui ce repede s-au înmulţit ei când toţi cei 3000
au continuat stăruinţa în rugăciune a celor 120.
Doresc să subliniez şi faptul că Biserica din Ierusalim,
după marele ei succes din ziua Rusaliilor, nu se culcă pe
laurii victoriilor, ci se roagă mai departe. Greşeala care se
constată în unele biserici este şi faptul că după ce începe o
lucrare deosebită, fraţii, surorile, bucuroşi de rezultatul
lucrării se opresc din munca sufletului. Lucrul acesta e ca şi
cum tocmai când ar începe ciorba să fiarbă o iau de pe foc.
Când voi mânca ciorbă, procedând în felul acesta? Desigur,
niciodată! Când va termina un tâmplar mobila de bucătărie,
dacă de pildă după ce face un scaun se opreşte din lucru?
Vreau să reiau firul ideilor principale. Am văzut
explicaţia succesului de la Rusalii. Succesul constă în mare
măsură în rugăciune. Putem afirma aşadar, că printr-o viaţă
de rugăciune generalizată, extinsă la toţi creştinii din ţară şi
din lume, vom fi martorii oculari ai celei mai mari treziri
spirituale care a fost cândva pe glob. O astfel de promisiune
o avem direct exprimată de Isus în Evanghelia după Ioan,
Cap. 14:12: „Adevărat, adevărat vă spun, că cine crede în
Mine, va face şi el lucrările pe care le fac Eu, ba încă va
face altele şi mai mari decât acestea, pentru că Eu Mă duc
la Tatăl”.
Domnul Isus nu se mărgineşte să spună că putem face
lucruri mai mari decât El. În versetul următor ne arată şi
metoda practică prin care putem obţine rezultate mai mari
decât El.
Dar înainte de a trece la această metodă trebuie să fac
precizarea că tot Dumnezeu face lucrarea, tot ale Lui sunt
meritele, atât că noi suntem instrumentele fără de care El
nu poate lucra. Sau exprimându-ne în spiritul comparaţiei
folosite de Isus în Ioan 15:1-7, vom arăta că mlădiţa fără
viţă nu poate face nimic, nu poate aduce nici o roadă. Dar
- 71 -
vom sublinia şi ceea ce pare de necrezut, şi anume că nici

viţa nu poate aduce roadă fără mlădiţe. Asta înseamnă că
Dumnezeu, oricât de mult doreşte mântuirea, salvarea
lumii, n-o poate realiza ( deşi Hristos a murit de 2.000 de
ani ), n-o poate înfăptui fără noi creştinii.
Din momentul în care Hristos a murit pentru întreaga
omenire, Dumnezeu avea asigurată deja baza spirituală a
salvării lumii întregi, dar n-a putut-o împlini totuşi, pentru că
creştinii n-au folosit metoda arătată de Isus în Ioan 14:13-
14.
În aceste două versete se spune de fapt acelaşi lucru şi
anume: metoda pentru salvarea ţării şi omenirii de la
moarte eternă stă în mâinile noastre şi depinde de noi.
Dacă cerem aceasta cu credinţă, dacă facem scop din
aceasta în rugăciunile noastre, se va realiza. Dacă nu
credem şi nu cerem salvarea lumii, salvarea nu va avea loc,
deşi Hristos a murit pentru toţi, deşi Dumnezeu vrea ca
nimeni să nu piară, ci toţi să vină la pocăinţă. Atât de mult
depinde salvarea altora de noi? Atât de mult? Da!
Să nu uităm că nici Dumnezeu n-a putut crea platforma
mântuirii universale fără să devină şi El om ca noi, şi tot ca
om să trăiască, să se roage, să moară pentru noi.
Azi, Dumnezeu nu poate salva oamenii pierduţi fără
oamenii salvaţi. Acesta e marele principiu al salvării divine:
prin oamenii salvaţi se salvează oamenii pierduţi. Dacă
oamenii salvaţi nu se interesează de salvarea semenilor lor,
dacă oamenii salvaţi nu folosesc metoda rugăciunii zilnice
pentru rude, colegi, vecini, cunoştinţe, biserica din care fac
parte, pentru oraşul în care locuiesc, patria în care ne-am
născut şi pentru lumea în care existăm, atunci niciodată
rudele, colegii, vecinii, cunoştinţele noastre nu vor fi
mântuiţi. Dacă nu ne rugăm, biserica noastră nu va propăşi,
iar oamenii din oraşul şi ţara în care trăim nu-l vor cunoaşte
pe Dumnezeu. Atunci lumea contemporană va merge cu
paşi siguri spre iad, spre moarte eternă. Şi aceasta se va
întâmpla nu pentru că dragostea lui Dumnezeu n-ar fi creat
o mântuire atotcuprinzătoare,ci pentru că noi, oamenii
- 72 -
salvaţi, consideraţi urmaşi ai lui Hristos, nu ne facem

datoria sfântă, nu folosim metoda indicată de Mântuitorul.
Se zice că atunci când Mântuitorul s-a înălţat la ceruri,
după ce terminase lucrarea de salvare a neamului omenesc,
un arhanghel l-a întrebat:
– Şi, acum ce va fi cu lucrarea de pe pământ pe care ai
început-o, va rămâne baltă? Se va opri?
– O vor continua ucenicii Mei, a răspuns Isus.
– Dar dacă ucenicii Tăi vor uita s-o continue, mai ai
vreun alt plan ca să-ţi continui lucrarea? Cu alte cuvinte ai
de gând să ne trimiţi pe noi să facem ce nu fac oamenii?
– Nu mai am alt plan. Dacă ucenicii Mei nu vor continua
lucrarea, nu va fi.
Şi noi vedem clar în zilele noastre, iar istoria
bisericească ne arată desluşit, că Dumnezeu n-a folosit în
aceşti 2.000 de ani de la moartea şi învierea lui Hristos
îngeri, serafimi şi heruvimi, care să fi făcut ceea ce nu fac
pocăiţii, care nu găsesc timp şi plăcere s-o facă. Îngerii cu
drag ar face toate acestea în locul nostru, aşa cum exprimă
poetul în cântarea „Ambasador aici în ţară străină, ţara
mea-i departe ...” . Cântarea continuă printre altele cu
cuvintele „Ce îngerii cu drag ar face”. Dar nu lor li s-a dat
Harul, cinstea noastră. Conform legilor cereşti, numai prin
omul salvat se poate salva omul pierdut. Şi aşa cum arătam
anterior, atât de importantă e legea aceasta, încât nici Isus
Hristos, Dumnezeu adevărat din Dumnezeu adevărat, n-a
făcut excepţie de la aceasta.
Pe această cale îmi exprim ruga şi convingerea că
viitorul apropiat va face ca Bisericile creştine din ţara
noastră şi din lumea întreagă, fraţii păstori din ţară şi din
lumea întreagă, milioane şi milioane de salvaţi vor înţelege,
în sfârşit, fiecare în parte, că de noi, de fiecare dintre noi,
depinde salvarea lumii. Hristos nu va mai veni să moară a
doua oară. El va veni să judece lumea şi pe cei pocăiţi care
nu s-au ocupat de sufletele pentru care a murit Hristos,
suflete care puteau fi salvate.
Personal cred că va veni vremea şi încă foarte curând
- 73 -
când mulţi fraţi, multe surori, vor înţelege ce trebuie să facă

în aceste vremuri de sfârşit şi vor şi face ce trebuie făcut.
Fraţi, surori care aţi ajuns să cunoaşteţi deja metodele
salvării altora: viaţa curată, rugăciunea cu credinţă şi postul
măcar o dată pe săptămână, nu şovăiţi, hotărâţi-vă să faceţi
uz de toate acestea pentru slava Domnului.
Dumnezeu a ştiut că va veni o vreme când frăţietatea
de pe pământ va înţelege şi va practica zilnic taina
rugăciunii pentru salvarea omenirii. De aceea au fost
inspirate cuvintele din Psalmul 65:2, „Tu asculţi rugăciunea,
de aceea toţi oamenii vor veni la Tine.”
În acest verset profetic, găsim nu numai metoda pentru
atragerea oamenilor la Dumnezeu, dar şi profeţia că va veni
vremea când oamenii salvaţi, pocăiţii, vor folosi rugăciunea
cu aşa stăruinţă şi credinţă şi cu vieţi atât de consacrate,
încât oamenii, în mare număr, ca niciodată în alte timpuri,
vor veni la Dumnezeu.
Dacă prin cei 120 ucenici de la început Dumnezeu a
făcut atât de mari lucrări, a întors pe atâţia în câteva zile,
ce va face El azi prin milioane de creştini, dacă aceştia vor
înţelege să trăiască pentru Dumnezeu ca Pavel, care zice:
„pentru mine a trăi este Hristos” ( Filip. 1:21), şi se vor ruga
intens, cu credinţă, sistematic, de câteva ori pe zi, pentru
pocăinţa lumii.
Sunt convins că în viitorul apropiat vor apare aşa de
mulţi credincioşi rugativi şi aşa de curaţi şi stăruitori pentru
o renaştere spirituală mondială, încât Dumnezeu care azi
tolerează pe diavol pe planeta noastră, îi va restrânge mult
puterea.
De ce nu îi restrânge Dumnezeu puterea şi fără noi şi
fără rugăciunile noastre?
Fiindcă El nu poate fără contribuţia noastră, aşa cum am
văzut că El nu smulge un suflet de sub stăpânirea diavolului
fără contribuţia noastră prin rugăciune insistentă.
În orice caz, o astfel de atmosferă cerească vor crea
milioanele de oameni ai rugăciunii de pe pământ, încât
oricine va dori să se pocăiască se va putea pocăi
- 74 -
nestingherit de diavol.
Pentru că diavolul va fi legat, pe pământ va domni o
pace generală.
În această perioadă a păcii mondiale se va împlini
proorocia lui Isaia 2:4, „El va fi judecătorul neamurilor, El va
hotărî între un mare număr de popoare; aşa încât din săbiile
lor vor făuri fiare de plug, şi din suliţele lor cosoare; nici un
popor nu va mai scoate sabia împotriva altuia, şi nu vor mai
învăţa războiul.”
Atunci, în această scurtă perioadă de timp, se va
realiza, în sfârşit, visul milenar al oamenilor paşnici de pe
pământ. Ceea ce n-au reuşit organizaţiile mondiale
specializate vor reuşi oamenii rugăciunii. Nu pentru că cei
din organizaţiile mondiale, ONU, sau altele n-au fost bine
intenţionaţi sau n-au fost suficient de inteligenţi, ci pentru
că nu calea tratativelor este calea obţinerii păcii, ci calea
legării, calea imobilizării diavolului şi a îngerilor lui care
provoacă permanente focare de război pe glob. Diavolul,
natura lui, este în război continuu, în permanent conflict cu
Dumnezeu şi cu oamenii pe care-i doreşte colegi de
suferinţă eternă. Războiul s-a născut atunci când diavolul a
pornit război contra oştirii lui Dumnezeu, şi de atunci
conflictele n-au încetat. Aşa se explică faptul că imediat,
încă la primii oameni, apare conflictul, crima. Cain omoară
pe Abel. Iar când oamenii se înmulţesc, apare războiul.
Aşadar pacea omenirii nu va fi redată omenirii prin
conferinţe, ci prin rugăciune. E normal să fie aşa deoarece
pacea nu este o categorie social-politică în esenţa ei, ci o
categorie spirituală, dumnezeiască. Numai Dumnezeu care
are în Sine pacea ( Isaia 9:6; Ioan 14:27 ) poate să dea
pacea, şi o va da prin oamenii Lui, prin oamenii în care
locuieşte El, care vor acţiona cu mijloacele spirituale
adecvate pentru instaurarea păcii în lume.
Faptul că pacea este o categorie spirituală şi nu de altă
natură se vede şi din aceea că ceea ce în familii nu poate
crea forţa, belşugul, înţelepciunea şi cultura, poate crea
viaţa curată şi viaţa de rugăciune. În câte familii există
- 75 -
belşug, cultură, inteligenţă dar cu toate acestea e şi război.

Aşa stau lucrurile şi pe plan spiritual general.
Omul fuge de credinţa în Dumnezeu, considerând-o ca
ceva foarte înapoiat, demodat, şi ajunge să creadă în
minciuna diavolului.
Culmea stă în faptul că omul tot nu scapă de credinţă.
Aşa a fost şi la începutul omenirii. Omului i s-a pus în faţă
adevărul lui Dumnezeu, în pomul cunoştinţei binelui şi a
răului: „să nu mănânci, căci în ziua în care vei mânca din el,
vei muri negreşit.” ( Gen. 2:17 ) şi minciuna diavolului:
„hotărât că nu veţi muri” ( Gen. 3: 4 ).
Omul a crezut minciuna diavolului, călcând în picioare
adevărul lui Dumnezeu, călcându-se de fapt pe sine,
fericirea sa şi a urmaşilor lui, a omenirii întregi.
Acelaşi lucru se întâmplă cu toţi oamenii. Fiecare din noi
este confruntat cu adevărul lui Dumnezeu prin îndemnul la
pocăinţă şi credinţa în Domnul Isus, şi cu minciuna
diavolului care zice că nu este nici rai şi nici iad ... Cine
crede minciuna diavolului şi nu se pocăieşte va muri în
păcatele lui.
Dumnezeu, prin Cuvântul Său, prin ucenicii Săi, de
aproape 2.000 de ani cheamă pe oameni la mântuire. Rolul
nostru este să ne rugăm zilnic, nu numai pentru noi, familia
noastră şi cunoscuţii noştri, dar şi pentru biserica noastră,
pentru oraşul nostru, pentru ţara noastră, şi să nu uităm să
ne rugăm ca Dumnezeu să reverse un Har deosebit de
iertare peste toate naţiunile pământului. Ţinând cont de
faptul că mai sunt sute de milioane de suflete pe glob, care
încă n-au auzit despre mântuirea prin Domnul Isus,
răspunderea noastră în ce priveşte propovăduirea
Evangheliei şi mărturisirea Domnului este uriaşă.
Oare nu merită această grandioasă lucrare, pe care
Dumnezeu o pregăteşte pentru pământul nostru, cele 20-30
de minute petrecute dimineaţa în rugăciune, când un singur
suflet e mai preţios ca lumea întreagă? „Căci ce i-ar folosi
unui om să câştige toată lumea dacă şi-ar pierde sufletul?
Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” ( Mat.
- 76 -
16:25-26 ).
Cine are timp pentru mijlocirea, pentru salvarea celor
din jurul său, a ţării şi a lumii întregi, dovedeşte că crede în
colosala valoare a sufletului.
Hristos, care este Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, El prin care au fost create toate lucrurile în
imensul cosmos, şi-a făcut timp special pentru noi. A rupt
din timpul Lui scump, 33 de ani tereştri. S-a desprins din
preocupările Lui să ne răscumpere pe noi, sortiţi să devenim
prin îndepărtarea noastră nişte pierduţi pentru eternitate,
nişte rebuturi ale creaţiei.
Nouă să ni se pară mult 1/2 oră în fiecare dimineaţă?
Dumnezeu să-ţi vorbească direct, să-ţi aşeze pe inimă
această cauză mare a salvării omenirii. Dacă Isus n-o
traducea în viaţă, noi eram pierduţi pentru veci.
Dacă tu n-o traduci în viaţă, mulţi vor merge în iad, vor
fi pierduţi pentru veci din cauza ta ( Ezechel 33:8 ).
Nu lua asupra ta această colosală vină. Să ştii că mulţi
vor fi chinuiţi veşnic, pentru că ai fost nepăsător, sau
comod, că nu vrei să te rogi ca un adevărat creştin.
Fie ca rugăciunile noastre pentru salvarea omenirii să
formeze un buchet de slavă pentru Dumnezeu şi de fericire
pentru omenire.
- 77 -

Liviu Olah - Importanta Rugaciunii (A5)

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Liviu Olah - Importanta Rugaciunii (A5)

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

sau ceva ce trebuia făcut pentru a-şi linişti conştiinţa.

Iar pentru mine trebuie să mă rog ca Dumnezeu să mă

rugăciunea fierbinte a celui neprihănit.” ( Iacov 5:16b ).

acolo unde au fost destinate ( Daniel 10:12 ).

acest prilej, Domnul Isus precizează: „ . . . nu carnea şi

mici, neînsemnate, la părinţi.

TU EŞTI TOTUL, EU NIMIC!

În biserică şi-n şcoală

„Ah”, mi-am zis trufaş, „Isuse,

Când iubirea Ta îmi spuse:

Când din nou mi-a zis iubirea-Ţi:

Să-ngenunchi, mi-ai zis, sub cruce

Aşadar, rugăciunea înseamnă să recunosc micimea şi

Interpretarea corectă d.p.d.v. spiritual este următoarea:

mine dacă nu sunt al Lui, dacă nu trăiesc cu El şi pentru El.

efectul, în pilda judecătorului nedrept, unde avem de a face

oamenii şi nu e drept ca suflete pentru care a murit Isus să

cum nepăsarea noastră le lasă în moarte veşnică.

Ei au arat, adică s-au rugat ( Faptele Ap. 16:25-34 ). Ei au

să ne urcăm pe deal, să-l zgâlţâim şi să-i strigăm indignaţi:

Răspuns: Iosua prin Moise.

încât s-au predat fără luptă, altele au folosit înşelăciunea,

nu există suflet care să nu poată fi cucerit pentru Hristos,

comoara veşniciilor, pe Isus, aşa cum arată apostolul Pavel

abandonat prin întreruperea rugăciunilor. Despre un

RUGĂCIUNEA CA VALOARE SPIRITUALĂ

direct pe noi ( pentru că pe unele le putem şi noi face şi

ASCULTĂ DUMNEZEU CU ÎNTÂRZIERE

în încheierea pildei judecătorului nedrept din Luca 18:7: „Şi

n-ar aştepta vremea coacerii (Iacov 5:7)? Ar însemna să nu

1. Întârzierile sunt numai aparente, şi aceasta

2. Un alt caz de aparentă întârziere se poate

ne fie de cel mai mare folos spiritual. Cazul clasic în

3. Alteori Dumnezeu nu ne răspunde, sau ne

4. În unele situaţii rugăciunile par să nu ne fie

răspunsului la rugăciune este şi ea o unealtă folosită de

5. Motivele însă cele mai importante care explică

adevăraţi judecători ai îngerilor ( 1 Cor. 6:2 ). „Nu ştiţi că

Hristos, dar care şi trăiesc în Hristos. Potirele de aur sunt

Lui, şi toate aceste lucruri vi se vor da pe deasupra”.

Îngerii aceia au venit însă nu numai cu misiunea de a

valoroasă precizare: „Dar căpetenia împărăţiei Persiei mi-a

Dumnezeu. Urmează o luptă crâncenă. În această perioadă

necredinţa lor l-au împiedicat pe Hristos să facă multe

neprihăhit va trăi prin credinţă”, şi nu prin vedere ( Habacuc

Atunci când, trăind o viaţă curată, noi înălţăm spre

În lumina celor arătate, înţelegem mai bine îndemnul

nu sunt ajutaţi. Nefiind curaţi - forţele curate, neprihănite,

şapte sute de ani înainte de naşterea lui Isus ( Isaia 53: 9 ):

Să completăm aşadar CEC-ul în alb cu numele celor a

nedrept”, rugăciunea este o luptă susţinută cu lumea

obicei, şi nu o intensă muncă a sufletului, aşteptând cu

profetul Isaia „Se miră că nimeni nu mijloceşte” ( Isaia

plinătatea Duhului Sfânt, ca Petru în ziua cincizecimii. Un

ascultării de diavolul, vom deveni ca diavolul. Eternitatea cu

sufletului de trup, omul nu se mai poate împăca cu

VIAŢA DE RUGĂCIUNE PENTRU BISERICĂ

Începe ziua cu rugăciuni de slăvire, de mulţumire, şi

credincios, consacrat trup şi suflet în lucrarea lui

Să ne rugăm intens ca biserica să-şi facă deplin rolul de

suspine negrăite pentru toate nevoile şi necazurile din

RUGĂCIUNEA ÎNAINTE DE A MERGE LA BISERICĂ