Aparitia statului

Conditii sociale si istorice

2.1. Organizarea prestatala a societatii

Statul a aparut pe o anumita treapta a evolutiei si dezvoltarii societatii. Cercetarea

originii statului, a cauzelor si a conditiilor care au determinat trecerea societatii de la
forma de organizare nestatala (ginta, trib) – la organizarea statala a societatii, la stat, se
va face in continuare.

Aparitia statului a fost precedata de o lunga perioada de dezvoltare lenta a fortelor de

productie in cadrul comunei primitive, prima forma de manifestare a unei oranduiri sociale,
de evolutia formelor de conducere sociala, de structurare a acesteia, pentru ca nu este de
conceput existenta unei colectivitati fara o forma anume de organizare si de conducere.

Oranduirea comunei primitive nu a cunoscut organizarea statala, datorita nivelului extrem de slab
dezvoltat al relatiilor si al fortelor de productie, nici ginta, care se intalneste la toate popoarele ca
forma de organizare a acestora la un moment dat, nu apare de la inceput. Fara a intra in
amanunte asupra primelor forme de evolutia a organizarii sociale, asupra carora stiinta istorica,
in primul rand, a emis mai multe ipoteze, ginta ne apare, in demersul istoric, ca o comunitate mai
mare sau mai restransa de persoane, unita prin comunitatea vietii economice, la care toti membrii
participa in comun, la productie si la consum.

Uneltele de munca, tehnica utilitata fiind destul de primitive, realizarea mijloacelor de trai
minimale, de supravietuire, nu era posibila decat printr-o participare globala a colectivitatii.

Munca in comun si repartitia comuna, egalitara a produselor au dus la crearea si mentinerea

proprietatii comune asupra mijloacelor de productie Totul apartine tuturor. Dar, lupta pentru
supravietuire a dus la crearea si a proprietatii individuale asupra unor unelte si arme. Ginta s-a
constituit pe criteriu rudeniei, al filiatiunii. Un alt element de legatura al membrilor gintei era
teritoriul pe care coexistau membrii colectivitatii.

Datorita faptului ca la inceputul existentei gintei relatiile de casatorie nu aveau o recunoastere in

cadrul comuniunii, rudenia se stabilea dupa mama. Acest fenomen a dus la crearea mai intai a
gintei matriarhale.

Evolutia cantitativa dar si calitativa a gintei matriarhale, sporirea nevoilor colectivitatii,

constientizarea membrilor gintei, manifestarea individualismului si a personalitatii membrilor sai
au dus la inlocuirea gintei matriarhale cu ginta patriarhala, unde intaietatea apartine barbatului,
iar descendenta se stabileste dupa acesta. Apare astfel familia patriarhala, in care copiii il
mostenesc pe tata, ca descendenti ai acestuia.

Conducerea gintei, in privinta vietii economico-militare, sociale este incredintata unui organism
obstesc. Membrii adulti ai gintei reprezinta organul cel mai inalt de conducere si decizie, iar
conducerea curenta este incredintata unui sef ales.

Autoritatea organelor de conducere ale gintei era de natura morala, religioasa, parinteasca, nu
exista un aparat specializat care sa poata lua masuri de constrangere. Obiceiurile reprezentau, de
asemenea, un alt punct de referinta in activitatea colectivitatii. Opinia gintei era de mare valoare
si influenta asupra membrilor sai. Modul de repartizare a rezultatelor muncii se mentine egalitar,
asa cum au perceput oamenii la inceput, ca ei sunt egali etc.
Cu timpul, insa, dezvoltandu-se viata economica si spirituala a societatii dar si numarul
membrilor societatii, oamenii incep sa constate ca, desi ei sunt egali in drepturi si obligatii, sunt
inegali in posibilitati fizice si intelectuale, ca unii sunt mai dotati nativ, au mai multa putere de
intelegere si de munca fata de altii.

Comuna primitiva incepe sa se descompuna, omul incepe sa devina producator al mai multor
bunuri necesare traiului. Are loc descoperirea fierului si a uneltelor din acest metal, se dezvolta
noi indeletniciri, oamenii au initiativa. Apar astfel preocupari noi, se trece de la organizarea pe
considerente de rudenie, la organizarea pe criterii de apartenenta la anumite profesii, apar
comunitatile satesti sau obstile satesti. proprietatea asupra pamantului, principalul mijloc de
productie este mentinuta atat ca o proprietate a comunitatii, cat si ca proprietate individuala.

Se declanseaza o serie de razboaie de acaparare a bogatiilor altor colectivitati, fie prin

deposedarea acestora pur si simplu, fie prin alungarea acestor colectivitati de pe teritoriile
respective, iar uneori prin aducerea populatiei bastinase in stare de sclavie, fiind folosita la
munci brute, injositoare.

Se impune, in acest timp, schimbarea formei de organizare a societatii, gasirea unor noi
modalitati de organizare a vietii sociale, impunerea unor reguli de comportament obligatoriu
pentru toti membrii colectivitatii. Apar astfel structuri institutionale necunoscute pana acum, si
anume organe de constrangere.

Aceasta forma de organizare a societatii este Statul.

2.1.b. Caile de aparitie a statului

Aparitia statului a cunoscut o diversitate de cai si ritmuri de evolutie in functie de conditiile

istorice concrete in care s-au produs si de stadiul de dezvoltare al societatii respective.

Astfel, in Orientul Antic – Egipt, India, China, Babilon se evidentiaza primele organizatii statale.
Acest fapt are la baza nevoia de a face fata unor cerinte ample de dezvoltare a agriculturii
intemeiata pe irigatie, introducerea prelucrarii aramei si a bronzului. Cu toate acestea, ele raman
tributare unor forte de productie modeste, se mentin inca o serie de relatii din perioada
descompunerii comunei primitive; se pastreaza caracterul patriarhal al societatii, locul principal
revenind inca obstilor satesti.

Proprietarul pamantului ramane statul, personificat prin monarhul absolut, obstile satesti raman
uzufructuare ale pamantului in schimbul platii unui tribut, al a unor prestatii in natura catre Stat.

O alta cale de aparitie a organizarii statale o reprezinta statele greco-romane, care, constituindu-
se mai tarziu decat cele din Orientul Antic si in conditii imbunatatite de dezvoltarea economica,
precum prelucrarea avansata a fierului, practicarea agriculturii prin folosirea plugului cu brazdar
de fier, cresterea animalelor, dezvoltarea multiplelor meserii, sunt caracterizate si prin prezenta
masiva a sclavilor ca principala forta de munca.

Pamantul se afla aproape in exclusivitate in proprietate privata, iar calitatea de proprietar de

pamant le confera persoanelor calitatea de cetatean al cetatii. Apar astfel state-cetati (polisuri)
care, pentru a fi mai puternice, au inceput treptat sa se uneasca.
In tara noastra, epoca bronzului, inceputa pe la 1700 i.Cr., se caracterizeaza prin inceputul
destramarii Comunei primitive. Organizarea tribala a societatii se caracterizeaza prin existenta
adunarii poporului, a unui Sfat al batranilor, precum si a unui conducator militar, caracteristici
intalnite si la alte popoare. Perioada aceasta de inceput, denumita in istoria omenirii, perioada
"democratiei militare", se impune odata cu descoperirea si prelucrarea fierului si se
caracterizeaza prin razboaie de jaf si cotropire, care duc la imbogatirea unei anumite parti a
populatiei ce va forma aristocratia gentilico-tribala. Astfel, uniunea tribala a lui Dromichete
aparuta la sfarsitul sec. IV i.cr. precum si a lui Oroles, Ribobostos si altii, aparute in sec. III i.cr.
sunt primele forme cu organizare proprie ce preced aparitia Statului.

La inceputul sec. I i.Cr, se constituie o puternica organizatie statala sub conducerea lui Burebista,
ce cuprindea cea mai mare parte a teritoriului actual al tarii noastre, stat care se va dezvolta si
consolida puternic in timpul regelui Decebal.

Definitia statului

Statul este un fenomen social complex, este principala institutie politica a societatii. Acceptiunile
termenului Stat sunt foarte diversificate, in functie de autori si de perioada istorica la care ne
raportam. Astfel, dupa autorul francez Ph. Ardant, statul este "forma normala de organizare a
societatii politice".

Acelasi autori arata ca:

a. Statul este puterea centrala raportata la colectivitatile locale (regiuni, departamente,

orase);
b. Statul desemneaza pe guvernanti spre a-i diferentia de guvernati, el evoca puterile publice
in ansamblul lor, ca, spre exemplu, in urmatoarea formulare: "Statul este responsabil de
mentinerea ordinii". In aceasta varianta definitorie, statul se distinge de societatea civila.
c. Statul desemneaza o societate civila organizatorica, spre exemplu: statul francez, statul
roman, statul german etc.

Definirea exacta a notiunii este foarte greu de realizat datorita multitudinii punctelor de vedere,
regimurilor, a unghiurilor din care se pune problema si nu in ultimul rand a regiunilor politice.

Astfel, pana la caderea regimurilor comuniste totalitare, doctrina marxist-leninista elaborase,

inclusiv in tara noastra, o serie de definitii asupra statului, precum "un element de
suprastructura", "organ de dominatie a unei clase sociale", "masina de dominatie a unei clase
asupra alteia" etc.

Toate aceste definitii ale statului s-au dovedit a fi false, ele nu faceau altceva decat sa justifice
intr-un mod sau altul, regimurile de dominatie comunista care suprimasera aproape in totalitate
drepturile si libertatile cetatenilor, sa releve "superioritate statului socialist".

Doctrina moderna asupra Statului pleaca de la tezele contractului social, a drepturilor naturale
ale omului si a separatiei puterilor. Definirea statului trebuie sa cuprinsa indisolubil referiri la
libertatea si demnitatea umana.
Statul nu este o suprastructura, nu se afla deasupra societatii, el este chiar societatea insasi.
Rezulta de aici trei elemente fundamentale ce definesc statul, si anume: teritoriul, populatia si
puterea politica sau puterea de stat, ori suveranitatea. Deci, Statul nu exista in general, nu este
un Dat dintr-un inceput, el este ceva concret, el exista numai raportandu-ne la aceste trei
elemente definitorii si concomitente. O minima analiza a celor enuntate mai sus, completata cu o
minutioasa observare a situatiei concrete existente in lume in acest moment, duc la concluzia a
doua acceptiuni ale statului, una generica si una specifica, adica un sens larg si un sens restrans.
In sens restrans, Statul este ansamblul autoritatilor publice care asigura guvernarea, adica
aparatul prin care se realizeaza directionarea societatii. In sens larg, Statul este "organizarea
politica a societatii, deci a unei populatii in limitele unui teritoriu istoric recunoscut de
comunitatea internationala, in care puterea si libertatea se infrunta si coexista pentru
asigurarea prosperitatii fiecaruia si a Binelui Comun, pentru innobilarea fiintei umane prin
valorile perene ale culturii si civilizatiei".

Elementele statului

Statul exista, se individualizeaza, se remarca si se impune in functie de anumite elemente. In

afara acestor elemente, nu poate fi vorba de existenta unui Stat. Aparitia insasi a Statelor este
influentata de anumite conditii economice, istorice, politice etc., ce duc la concluzia ca exista o
diversitate de state. Dar, in aceasta diversitate de state, fiecare stat in parte se caracterizeaza prin
cele trei elemente esentiale, unanim recunoscute, si anume: un teritoriu, o populatie si o
autoritate politica exclusiva sau suverana. Autorii de drept constitutional romani si straini opereaza
in enuntul elementelor statului cu urmatoarele notiuni:

un element personal – populatia, natiunea;

un element material – teritoriul;
un element formal – autoritatea politica exclusiva sau suveranitatea.

2.3.a. Populatia

Statul se raporteaza la o anumita populatie, la o colectivitate umana, intre membrii careia s-au
statornicit in timp legaturi de rudenie, de comunitate economica, culturala, afectiva, spirituala.
Aceasta formeaza un anume popor sau natiune, in raport de situatia concreta si de perioada
istorica la care ne raportam. Determinarea populatiei ca element al Statului are o deosebita
importanta, pentru ca, in principiu, statul isi exercita autoritatea statala asupra acestei populatii
care se gaseste fata de stat in raport de cetatenie, de legatura juridica permanenta cu statul in
cauza, care o protejeaza juridiceste si ale carei interese le apara si le reprezinta.

Populatia ca element constitutiv al statului se raporteaza si la un anumit teritoriu pe care aceasta

se afla asezata, fata de care are anumite drepturi si obligatii juridice, morale, precum si interese
juridice sau interese de alta natura.

"Statul mondial" nu poate exista, ci exista numai state concrete, precum statul roman, francez,
german, bulgar, etc., care actioneaza, se raporteaza continuu la poporul sau natiunea romana,
franceza etc.

De asemenea, aceasta populatie istoriceste constituita, in popor, natiune, este detinatoare a

puterii pe care Statul o exercita si o realizeaza.
2.3.b. Teritoriul

Un alt element constitutiv si indispensabil al Statului il reprezinta teritoriul. Statul actioneaza

numai asupra unui teritoriu delimitat. Deci, teritoriul delimiteaza in spatiu competenta puterii
statului, suveranitatea acestuia.

Concret, teritoriul statului definit si teritoriul statal sau teritoriul national reprezinta portiunea
de pamant si de ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieste in mod statornic
poporul, natiunea in cauza si asupra careia se exercita puterea de stat.

Din punct de vedere juridic, teritoriul este caracterizat prin doua elemente, si anume:

1. independenta si inalienabilitatea;
2. egalitatea.
1. Independenta teritoriului evidentiaza limita in spatiu fata de care puterea suverana se
manifesta in relatiile cu alte state. Prin inalienabilitatea teritoriului national intelegem ca
nimeni nu poate sa instraineze acest teritoriu catre un alt stat, nici o forta politica aflata la
un moment dat la conducerea statului nu are acest drept de renuntare la teritoriu. Un
astfel de act de instrainare, de cedare a unei parti din teritoriu este lovit de nulitate
absoluta, este "nul si neavenit".
2. Prin egalitatea teritoriului se desemneaza faptul ca, pe intreg teritoriul national, normele
juridice, drepturile si libertatile cetatenilor se aplica in mod unitar, nediscriminatoriu,
indiferent de apartenenta persoanelor respective la o etnie, la un cult religios, stare
sociala, nivel de pregatire, sex etc.

Structura teritoriului national va fi realizat intr-o sectiune urmatoare.

Fara acest element, teritoriul, o colectivitate, oricat de numeroasa ar fi ea, nu ar constitui un Stat.
Astfel, triburile nomade se pot considera cel mult ca embrioane de stat si nu ca adevarate state,
fiindca le lipseste stabilitatea locuintei, domiciliul, in conditia stabilitatii regulilor juridice si mai
mult, unui Stat care nu ar avea dominatie asupra unui teritoriu determinat, i-ar lipsi autarhia,
adica independenta necesara spre a se putea impune colectivitatii.

Statul are asupra teritoriului o putere asemanatoare aceleia ce o exercita asupra populatiei, adica
o autoritate de ordine publica. dreptul statului asupra teritoriului reprezinta manifestarea
suveranitatii acestuia. Si proprietarii unei parti din teritoriu, particularii sunt supusi legilor
Statului care reglementeaza limitele dreptului de proprietate, posibilitatea de expropriere in
anumite conditii si numai pentru cauze de utilitate publica. In acelasi timp, si statul poate fi
proprietar al unei parti a teritoriului, constituind astfel proprietatea publica a statului, folosita de
regula pentru uzul public. Dar, si aceasta proprietate publica, asupra unor parti ale teritoriului,
deci ceea ce nu apartine particularilor ci apartine proprietatii publice, se regaseste sub doua
forme, si anume – domeniul privat al statului care in anumite situatii poate fi alienabil, deci poate
fi inscris in circuitul civil si instrainabil si o alta forma de manifestare a proprietatii publice,
anume domeniul public, care prin destinatia sa este in afara comertului, este inalienabil. In
aceasta forma, domeniul public se manifesta asupra strazilor, plajelor, fluviilor, fortaretelor etc.,
potrivit distinctiilor speciale din lege, asa cum prevede Constitutia din 1991 si Legea 213/1998.

2.3.c. Puterea publica (suveranitatea)

Un alt element definitoriu al statului il reprezinta forta publica, puterea publica sau puterea de
stat, care isi are sorgintea in suveranitatea nationala. De aici rezulta si legatura juridica care se
naste intre indivizi si Stat, care sunt legati de o serie de drepturi si indatoriri reciproce
determinate de o putere suprema unitara, ce reprezinta tocmai subiectul ordinii juridice. Deci,
Statul este cel care ordona, comanda comportamentul indivizilor, extinde sau limiteaza libertatile
acestora si tot el este cel care constrange, care obliga si sanctioneaza pe toti aceia care i se
impotrivesc.

Un Stat nu poate fi suveran daca este dependent de un alt stat, daca nu poate lua orice masura pe
care o considera utila interesului general al poporului pe care-l reprezinta. Au existat si mai
exista state vasale, state sub suzeranitate sau sub protectorat, toate acestea reprezentand forme
imperfecte de stat, care nu au deplina putere de decizie in orice domeniu al vietii societatii asupra
careia actioneaza.

Suveranitatea poate fi privita din doua directii: una externa, atunci cand nu este necesar a se cere
permisiunea altui stat pentru luarea oricarei decizii pe plan intern sau international: a doua
directie este interna si presupune ca puterea de comanda asupra populatiei aflata pe teritoriul
unde isi manifesta suveranitatea exclusiva este nelimitata. Toti indivizii aflati pe teritoriul
national sunt legati intre ei juridic, trebuie sa se supuna legilor statului, asa numita "Datorie
juridica generala de subordonare fata de stat", asa cum o defineste Georgio del Vecchio in
lucrarea aratata mai sus.

Aceasta suveranitate, ce da forma si fond puterii publice, nu vine din afara, ci dinauntrul statului,
al colectivitatii care accepta initial organizarea societatii statale, deci care accepta ca puterea de
decizie a fiecarui individ si a colectivitatii in ansamblul sau sa fie incredintate Statului. Mai mult,
in organizarea acestei permanente interne a suveranitatii, statul nu are nevoie de recunoastere, in
fond, el are un caracter deosebit, din moment ce el exista si se manifesta.

Recunoasterea formala a statelor noi de catre alte state preexistente este o uzanta a dreptului
public international si a dreptului diplomatic, ce are un caracter politic. Natiunile se afirma, ele
exista; tot astfel si statele.

Exercitarea puterii suverane exclusive trebuie facuta insa cu respectarea a doua comandamente

toate deciziile pe care le ia un stat in cadrul societatii sale trebuie sa fie in concordanta cu
nevoile si interesele colectivitatii, sa respecte drepturile si libertatile cetatenilor, recunoscute
si consacrate prin normele internationale, inclusiv prin Carta ONU.
al doilea comandament priveste respectarea normelor de drept international, pe timp de pace
si pe timp de razboi, acest lucru pornind de la faptul ca natiunile, statele se afla in raporturi de
coexistenta, ele nu pot exista izolat una fata de alta, lucru pe deplin dovedit de situatia
contemporana.

Puterea de stat sau puterea publica are un caracter politic, se aplica asupra intregului spectru de
nevoi si cerinte ale societatii, iar pentru realizarea ei este nevoie de existenta unor agenti
specializati, precum si de forme institutionalizate de manifestare. Puterea de stat este suverana,
este unitara si exclusiva. Ea emana de la popor, apartine acestuia, statul ne fiind decat un
reprezentant al poporului, forma de manifestare a puterii poporului. Nu exista nici o contradictie
intre faptul ca puterea apartine poporului care o incredinteaza statului, iar acesta, la randu-i, in
exercitarea puterii publice ia anumite masuri de constrangere tocmai asupra unor membri ai
colectivitatii. Problema se poate rezolva prin considerarea si valorificarea interesului
colectivitatii, interes care este mai presus decat interesul fiecarui individ in parte.

Complexitatea domeniilor in care puterea de stat se implica prin reglementari de comportament, prin
recunoasteri de drepturi sau limitare a acestor drepturi, fac sa existe o diversitate de manifestari ale
puterii publice, ale puterii de stat. In general, se recunoaste existenta a trei forme de manifestare a
puteri publice, de separare a acestei puteri, si anume:

puterea legiuitoare;
puterea executiva si
puterea judecatoreasca.

De fapt, nu este vorba de o separare, de o rupere intre aceste trei forme, ci de o organizare a
puterii statului corespunzatoare a trei mari domenii de actiune ale statului, de aici rezultand
exercitarea unei functii legislative a statului, realizata de puterea legislativa, a unei functii
executive si de administratie realizata de puterea executiva si administrativa publica, a unei
functii judecatoresti realizata de puterea judecatoreasca.

Fiecare putere din cele enuntate mai sus trebuie sa se exercite independent, sa se autolimiteze
domeniului stabilit spre a se evita abuzul de putere. Acest lucru presupune ca intre cele trei
puteri nu exista raporturi du subordonare. Aceasta limitare a puterilor, a raporturilor dintre
autoritatile ce exercita fiecare putere trebuie facuta exclusiv prin lege. Astfel, Montesquieu
remarca: "nu exista libertate, daca puterea judecatoreasca nu este separata de puterea
legiuitoare si de cea executiva".

Daca aceeasi persoana sau acelasi corp de agenti ai statului ar exercita toate cele trei puteri,
libertatea s-ar pierde iar calea spre instaurare a unei dictaturi este deschisa. Separatia puterilor
este absolut necesara pentru realizarea unei guvernari moderate, democratice. Aceasta separatie
trebuie foarte clar reglementata si articulata prin lege, spre a se evita aparitia unor acte ostile
intre aceste puteri, pentru ca una sa nu se considere superioara alteia. Acest lucru se poate
realiza, asa cum am mai amintit, cu ajutorul dreptului, prin stabilirea unor competente, a unor
drepturi si obligatii distincte si neparalele intre organismele apartinatoare fiecareia dintre puteri,
care sa excluda posibilitatea de substituire a unei puteri prin alta.

Autoritatile statului. Realizarea puterilor, a functiilor aratate mai sus, presupune crearea unei
forte institutionalizate, a unor organe ale statului. Aceasta creare se face cu ajutorul dreptului, a
normelor juridice.

Statul n-ar putea exista fara aceste autoritati, fara aceste organisme, notiunea de stat ar deveni
ceva abstract, arid, nonsens. Deci, crearea acestor organisme duce la crearea conditiilor de
realizare a functiei legiuitoare, executive, judecatoresti. Aceste organisme mai poarta denumirea
si de organe ale statului, aparatul de stat, autoritati publice, institutii publice etc.

Organul de stat reprezinta o parte componenta a ansamblului de institutii ce formeaza Statul, care
este investit cu o competenta specializata corespunzator domeniului de actiune si cu o putere de
impunere a unei anumite manifestari, corespunzator elementelor de competenta ce i-au fost
atribuite. Competenta este totdeauna legala, adica rezulta din lege si ea reprezinta totalitatea
drepturilor (puterilor) si indatoririlor atribuite unui organ al statului sau unui functionar public.

Fiecare organ al statului este compus dintr-un numar mai mare sau mai redus de persoane, care
executa aceasta competenta a organului. Aceste persoane sunt functionari publici. Ei au un statut
distinct de ceilalti salariati din tara, se bucura de anumite drepturi, altele decat cele comune
salariatilor, de stabilitate in functie, dreptul la cariera etc. Acesti functionari ce formeaza
elementul esential alaturi de competenta legala de functionare a organelor statului au denumiri
ca: senator, deputat, prim ministru, ministru, secretar de stat, prefect, primar, director Directia
Sanitara, consilier local sau judetean etc.
Actele organelor statului, aproape in exclusivitate, se executa din oficiu, cu exceptia hotararilor
judecatoresti, care trebuiesc, in majoritatea cazurilor, investite cu formula executorie, precum si
a altor acte unde legea cere o autorizare, un aviz, prealabil.

Forma statului

Forma de stat desemneaza modul de organizare a puterii, structura interna si externa, continutul
puterii. Din acest punct de vedere, ne vom opri asupra urmatoarelor laturi componente:

a. forma de guvernamant;
b. regimul politic;
c. structura de stat.

A. Forma de guvernamant

Forma de guvernamant presupune evidentierea modului de constituire a autoritatilor

publice, de desemnare a sefului statului si de exercitare a puterii prin intermediul acestor
institutii.

Din punct de vedere al formei de guvernamant, statele se impart in monarhii si republici.

Inca din antichitate au existat preocupari pentru definirea formei de guvernamant si
consecintele organizarii diferitelor state in diferite forme de guvernamant. In acest sens,
Aristotel facea urmatoarea clasificare a formei de guvernamant:

a. monarhie – care are tendinta de a degenera in tiranie;

b. aristocratie – ce are tendinta de a degenera in oligarhie;
c. democratie – care poate degenera in demagogie.

Aceste concluzii la care a ajuns marele invatat sunt observatii ale sale asupra unei lumi la
inceputurile dezvoltarii statale, nici una din aceste forme nu este perfecta, ea putand degenera in
contrariul sau.

Cicero pledeaza pentru forma mixta de guvernamant, plecand de la experienta statui roman.

Aceasta forma mixta ar fi, in conceptia lui Cicero, regimul senatorial al epocii de inflorire a
republicii. In cadrul acestei forme statul nu este altceva decat o comunitate de drepturi, in care
exista egalitatea cetatenilor si sistemul gradatiei dupa merit, conducatorul, omul de stat in
general trebuie sa fie pentru cetatenii sai un exemplu de marinimie sufleteasca si de
comportament civic.

Montesquieu considera ca republica isi avea ca model Roma sau Atena, iar despotia isi trage
originea din formele statelor din Orientul Antic. Despre monarhie autorii citati considera ca ea a
aparut la statele ce s-au format pe ruinele imperiului roman.

Atunci, cand se ia in discutie regimul reprezentativ, se are in vedere Anglia si nu se face

deosebire intre democratie si monarhie, important este sa fie liber cetateanul, sa fie garantata
libertatea politica si separatia puterilor. Poporul nu trebuie sa ia parte la guvernare decat pentru
a-si alege reprezentantii, restul apartine acestor reprezentanti, ca mandatati ai poporului.

In tara noastra, asupra acestei probleme s-au emis mai multe puncte de vedere, unele similare cu
tradita-republica si monarhie, altele mai nuantate, precum cele expuse de prof. Ion Deleanu.

I. Democratia, care cuprinde: 1) democratia directa; 2) democratia reprezentativa; 3)

democratia semireprezentativa; 4) democratia semidirecta, care la randul sau se regaseste
prin initiativele legislative, veto-ul popular, revocarea si referendumul.
II. Monocratia, care cuprinde: 1) absolutismul monarhic; 2) tirania; 3) dictatura; 4)
monocratia poulara; 5) dictatura militara.
III. Oligarhia, care cuprinde: 1) guvernamantul pluripersonal; 2) aristocratia; 3) plutocratia
cenzitara; 4) partidocratia.
IV. Forme mixte, care cuprind: 1) monarhia limitata; 2) cezarismul democratic.
V. Forme specifice statelor socialiste: stalinismul , maoismul, titoismul, ceausismul etc.

Aceste forme de guvernamant raman insa de domeniul nuantarii, pentru ca, in principiu, doar
doua forme generale sunt aproape in exclusivitate recunoscute, si anume: monarhia si republica.

Monarhia se caracterizeaza prin transmiterea sefiei statului (a tronului) de la un monarh la altul

pe linie de rudenie ori in alte conditii stipulate in constitutie. Deci, conducatorul statului,
monarhul nu este ales. Monarhia poate fi absoluta sau constitutionala. In general, monarhia
absoluta a fost specifica perioadei feudalismului. In prezent, majoritatea monarhiilor sunt
constitutionale, precum cea din Anglia, Belgia, Spania, Danemarca, Olanda, Luxemburg,
Japonia, tarile scandinave, care se explica in primul rand prin traditie, monarhul avand in aceste
cazuri mai mult un rol simbolic, implicarea lui directa este foarte restransa. Pe buna dreptate se
afirma ca "monarhul domneste dar nu guverneaza", fiind supus regulilor de neutralitate politica,
el neputand exercita nici o atributie fara ca actele sale sa fie contrasemnate de primul ministru
sau de un alt ministru. Monarhul indeplineste si unele acte cu caracter politic si exclusive ale
sefului de stat, precum dizolvarea parlamentului, numiri in functie, refuzul se a semna legi etc.

Neimplicarea politica a monarhului creeaza un echilibru mai consistent in viata politica interna,
lucru demonstrat de statele monarhice contemporane avand un grad de dezvoltare economica
pronuntata.

Republica se caracterizeaza prin alegerea sefului statului pentru anumite perioade de timp
(mandat) de 4, 5, 6, 7 ani, cu limitarea numarului de mandate pentru aceeasi persoana, de
exemplu doua mandate in Romania.

Alegerea sefului statului poate fi directa, ca in sistemul electoral roman, polonez, prin electori
alesi dupa numite criterii ca in Statele Unite ale Americii sau de catre parlament ca in Grecia.

Republicile pot fi prezidentiale sau semiprezidentiale, dupa modul in care seful statului,
presedintele are puteri mari sau mai restranse, dupa posibilitatile pe care le confera constitutia,
de a putea dizolva parlamentul, de a se implica in activitatea guvernului etc.

B. Regimul politic

Regimul politic reprezinta ansamblul metodelor si mijloacelor de infaptuire a puterii, a relatiilor

existente intre elementele ce alcatuiesc sistemul social-politic, relevand mai ales regimul
drepturilor si libertatilor fundamentale ale cetatenilor . Autorii occidentali disting 3 categorii de
regimuri politice, si anume: 1) regimuri politice democratice specifice tarilor occidentale; 2)
regimuri politice socialist-marxiste si 3) regimuri politice specifice tarilor din lumea a treia.

Excluzand regimurile politice socialist-marxiste care au intrat intr-o faza de profunde schimbari,
acolo unde au mai ramas, iar unele s-au descompus ori sunt intr-o perioada de descompunere
aproape totala, precum si regimurile specifice lumii a treia, ne vom opri asupra regimurilor
specifice democratiilor occidentale, retinand in acest sens urmatoarele regimuri politice posibile:

a. Regimul parlamentar, caracterizat prin necesitatea ca guvernul sa dispuna in orice

moment de increderea parlamentului. Deci, schimbarea majoritatii parlamentare atrage
dupa sine schimbarea guvernului. In anumite situatii, in cazul modificarii structurii
fortelor politice din parlament, daca nu se ajunge la formarea noului guvern se poate
ajunge la dizolvarea parlamentului, ca in sistemul nostru.

Principiile regimului parlamentar sunt:

pozitia preeminenta a parlamentului;

responsabilitatea politica a guvernului si dizolvarea acestuia cu ajutorul motiunii de cenzura si
cu dreptul sefului statului de dizolvarea a parlamentului daca nu se ajunge la formarea unui
nou guvern intr-un anumit termen, de regula 45 sau 60 de zile;
colaborarea dintre guvern si parlament.

Principalele regimuri parlamentare sunt: regimul parlamentar dualist, in care guvernul are o
dubla raspundere politica in fata parlamentului si a sefului statului; regimul parlamentar monist,
cand guvernul raspunde numai in fata parlamentului, ca in sistemul nostru.

a. Regimul prezidential

A fost inaugurat in S.U.A., avand ca element esential echilibrul dintre Executiv si

Legislativ, determinat de independenta reciproca a celor doua puteri si de certitudinea
ramanerii in functie pana la expirarea mandatului. Din aceasta rezida doua caracteristici
fundamentale, si anume: monocefalismul executiv si autoritatea presedintelui si
independenta reciproca a presedintelui si a parlamentului. Nu exista astfel functia de
prim-ministru, nici un guvern ca subiect de drept public, exista numai presedintele si
ministrii sai.

b. Regimul semiprezidential sau mixt, in care se imbina existenta Guvernului care raspunde
colegial si solidar in fata Parlamentului ales prin vot universal si direct, existenta
institutiei presedintelui ales prin sufragiu universal si in care raporturile dintre Presedinte
– Parlament – Guvern duc la tendinte prezidentialiste sau parlamentariste.

In unele din tarile europene, exemplu Franta, presedintele, cand participa la sedintele
guvernului, semneaza hotararile guvernului, fata de sistemul nostru, in care in astfel de
situatii presedintele nu se implica cu nimic juridic. Exemplu de regimuri politice
semiprezidentiale: Franta, Federatia Rusa.

c. Regimul politic elvetian, sau regimul de adunare, de reprezentare, in care Guvernul

(Consiliul federal) este ales de catre parlamentul bicameral, este format numai din 7
membri, iar unul din cei 7 membri este ales in fiecare an presedinte al Confederatiei
elvetiene, neavand posibilitatea a doua mandate consecutive de cate un an.
In fosta republica Iugoslavia, dupa moartea presedintelui I.B. Tito, potrivit constitutiei din 1976,
s-a constituit un consiliu format din reprezentantii fiecarei republici confederale si a celor doua
regiuni autonome existente, Consiliu ce tinea loc de Sef al statului isi alegea anual un presedinte,
prin rotatie, dintre reprezentantii fiecarei republici si provincii. Aceiasi situatie a existat si in
Romania comunista dupa 30 Decembrie 1947, cand functia de sef al statului era reprezentata de
catre Prezidiul Marii Adunari Nationale, format din 5 membri.

C. Structura de stat

Desemneaza organizarea puterii de stat in raport cu teritoriul si populatia, raporturi ce se

constituie intre elementele sistemului statal, formatiunile statale, circumscriptii administrativ-
teritoriale.

Sub aspectul structurii statului, statul poate fi unitar sau compus (federativ).

Statul unitar se caracterizeaza prin urmatoarele:

pe teritoriul sau exista o singura formatiune statala;

exista o singura Constitutie, un Parlament, un Guvern, un Sef de stat, un singur rand de
autoritati judecatoresti;
populatia are o singura cetatenie;
statul este unicul subiect de drept international.

Exemple de state unitare sunt: Romania, Italia, Franta, Grecia, Spania, Bulgaria etc.

Statul compus sau unional estre constituit din cel putin doua state membre, care transfera,
conform Constitutiei unionale, o parte din atributiile lor suverane catre statul federativ, dand
nastere unui nou stat. Astfel de state sunt: S.U.A., Germania, Mexic, Iugoslavia, Rusia etc.

Caracteristica acestor state este:

pe teritoriul statului se regasesc mai multe formatiuni statale si una rezultata din unirea
acestora;
au mai multe constitutii – cate state exista – deci, exista mai multe regimuri constitutionale;
populatia are dubla cetatenie;
parlamentul federal are doua camere, din care una reprezinta Federatia, iar cealalta statele
membre;
subiect de drept international este numai federatia.

Statele care compun statul unional se numesc state federale sau ale federatiei. Ele se
caracterizeaza prin:

existenta unei constitutii proprii, deci a unei ordini constitutionale proprii subordonate
constitutiei federatiei, orice contencios fiind dat in competenta Tribunalului Constitutional
Federal, organizat in baza Constitutiei uniunii;
au o legislatie proprie, ce nu poate contraveni legislatiei federatiei;
participa la constituirea organismelor Federatiei, conform normelor stabilite de Constitutia
Federala;
populatia, desi are dubla cetatenia si reprezinta un corp distinct, este inglobata populatia
Statului Federativ. Spre exemplu, un cetatean al statului federal Arizona este cetatean
american etc.
 

ASOCIATIILE DE STATE

Asocierea unor state a aparut in perioada decaderii sistemului feudal si aparitiei burgheziei ca o
necesitate de rezolvare in comun a unor probleme nou aparute. Asocierea nu ducea la pierderea
identitatii politice si juridice a statelor. Se creeaza unele organisme comune, ori, in anumite
situatii, se recunoaste ca suveran o singura persoana de catre mai multe state, fara ca in aceste
situatii statele asociate sa capete caracteristicile si statul statelor federale (componente ale unei
federatii).

In istoria omenirii sunt cunoscute mai multe forme de asociere, precum: Uniunea personala,
Uniunea reala, Uniuni specifice si Confederatia de state.

Uniunea personala este forma de asociere dintre doua sau mai multe state, sub conducerea
aceleiasi persoane ca sef al statului (monarh, domn). Statele astfel asociate raman in principiu
independente, relatiile reciproce fiind numai diplomatice. In istorie sunt cunoscute ca Uniuni
personale: Unirea celor trei State Romanesti sub sceptrul domnitorului Mihai Viteazul, de la
1600; Unirea dintre Austria si Spania, intre 1516-1519; Unirea dintre Peru, Columbia si
Venezuela sub Simon Bolivar si Uniunea dintre Belgia si Congo, in perioada 1885-1908.

Uniunea reala presupune ca in afara unicitatii persoanei ce reprezinta Seful statului, de regula
monarhul, exista si o serie de organisme comune pentru statele membre. De regula, aceste organe
comune sunt in domeniul administratiei, si anume: un singur minister de externe; de finante, de
aparare. Statele aflate intr-o astfel de situatie politico – juridica incheie intre ele acte cu caracter
politic si cu caracter juridic in sensul aratat mai sus, sau convin ca, prin legi interne ale fiecarui
stat, sa se stabileasca anumite reguli juridice comune tuturor. Exemplu de astfel de uniune reala
avem: Principatele Unite Romane, intre 1859-1862, Austro-Ungaria, 1867-1918, Suedia-
Norvegia, 1815-1905 etc. Este de preferat ca aceasta uniune reala sa se realizeze intre state
vecine, cu granita comuna, pentru a fi mai operativa.

Uniunea speciala reprezinta o forma hibrid intre uniunea reala si Confederatie, osciland spre
Uniunea reala sau Confederatie, de la caz la caz. Aceasta forma poate fi exemplificata cu referire
la situatia Common-Weelth-ului, ce cuprinde Uniunea dintre Anglia si fostele colonii,
Protectorate, sau Uniunea franceza constituita in 1946 intre Franta metropolitana si
departamentele si teritoriile ei de peste mari, transformata, dupa adoptarea Constitutiei din 1958,
in Comunitatea dintre Franta si aceste teritorii, precum si Federatia Emiratelor Arabe Unite
constituita in anul 1970 din sapte emirate, ori Republica unita Tanzania constituita in 1964, prin
unirea Republicii Zanzibar si Pemba cu Republica Tanganica.

Confederatia de state

Reprezinta uniunea formata din mai multe state independente, care au interese comune si
imediate si-si constituie o forma comuna de reprezentare – exemplu: Consiliu, Dieta – ce
urmareste stabilitatea confederatiei prin unificarea legislatiei in anumite domenii: vamal, agricol,
moneda de schimb. Fiecare stat isi pastreaza independenta nestirbita, confederatia nu devine
subiect de drept international, statele membre nu sunt obligate sa nu pot fi constranse, mai precis,
a se subordona legislatiei comune convenite. Uniunea aceasta nu rezolva decat anumite probleme
generale asupra carora s-a convenit, statele asociate putandu-se retrage oricand din Uniune in
conditiile respectarii clauzelor de asociere. Este o asociatie axata pe principiul limitarii si
medierii puterii confederale, deci puterea Uniunii nu se poate impune organelor interne ale
statelor membre, totul se negociaza.

Aceasta forma de asociere are o anumita caracteristica, este o "compunere de state" si nu un

"stat compus". Cu titlu de referinta, aratam Confederatia Statelor Americane intre anii 1778-
1786, Confederatia germanica intre 1815-1871, Confederatia elvetiana intre 1815 si 1848.
Asupra statutului Uniunii Europene care, de principiu, se apropie de acest tip de confederatie
prin existenta unor organisme de reprezentare, precum si a unor politici comune, in domeniile de
specialitate, literatura romana si straina este neunitara in ceea ce priveste statutul juridic al
acestei Uniuni, in sensul ca nu se recunoaste o suprapunere intre aceasta forma de Uniune si
Confederatia de state, asa cum afirma si prof. Nistor Prista in sensul ca, avem in fata o
organizatie internationala iar nu o uniune de state, lucru dupa parerea noastra inexact in contextul
actual, cand ponderea actiunilor Uniunii Europene asupra statelor membre a crescut foarte mult.

Organizarea administrativa a teritoriului national structura de stat interna

Dupa ce am aratat diferitele moduri in care se regasesc structurate statele in ceea ce priveste
realizarea puterii politice, ne vom opri asupra unei probleme foarte importante, si anume modul
concret de organizare, teritorial, a exercitarii puterii, ceea ce in mod curent, in practica juridica
dar si in legislatie se numeste impartirea administrativa a teritoriului, ori structura teritoriala a
organelor statului.

Teritoriul national al fiecarui stat este impartit in diferite circumscriptii teritoriale, denumite si
unitati administrativ-teritoriale, precum: provincii, regiuni, departamente, arondismente, judete,
orase, comune urbane sau comune rurale, sate etc., diferit de la un stat la altul si de la o perioada
istorica la alta.

In tara noastra, au existat de-a lungul timpului diferite structuri teritoriale, precum: provincii,
regiuni, judete, raioane, plasi, orase, comune urbane si comune rurale, sate si in cadrul unor
orase, precum Bucurestiul, si sectoare administrative.

In prezent, dupa cum este cunoscut, impartirea administrativa a teritoriului Romaniei este:
judetul, orasul, comuna, formata de regula din mai multe sate din care unul este satul de
resedinta.

Judetul este o unitate (circumscriptie administrativ-teritoriala) determinata prin lege, care

cuprinde o parte a teritoriului national pe care se afla unul sau mai multe orase si un numar
CONCENTUL DE STAT. APARIŢIA ŞI EVOLUŢIA STATULUI
Statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic, deoarece prin intermediul său se realizează
elementele esenţiale ale organizării şi conducerii societăţii.
Deşi politologia nu se opreşte asupra istoriei ideilor politice, ea nu poate trece peste diversitatea
abordărilor în timp ale conceptului de stat. Din antichitate şi până în prezent, conceptul de stat a fost şi
este obiectul a numeroase controverse, din mulţimea cărora reţinem, spre exemplificare, câteva:
31 în antichitate, statul era considerat ca o forţă de origine divină, concepţie care se va regăsi şi în
următoarele formaţiuni sociale;
32 Montesquieu (1689-1775), care, în opoziţie cu concepţia providenţialistă, în lucrarea „Spiritul legilor”,
(1748), statul este înfăţişat, şi se prezintă ca o instituţie naturală şi centrală bazată pe legi şi structurată
pe trei elemente ale puterii: legislativă, executivă şi judecătorească;
33 J.J.Rousseau (1712-1778), care în lucrarea „Contractul social” (1762), defineşte statul ca o putere
contractuală, legitimată printr-un contract social, adică o organizaţie politică separată de societate,
căreia i se cedează o parte din drepturile comunităţii pentru a sluji comunitatea;
34 Im. Kant (1724-1804), care înţelege statul ca o grupare de oameni supuşi regulilor de drept. Este
adevărat dar nu şi complet, deoarece el consideră că ceea ce corelează unitatea grupului în cadrul
statului nu se explică integral prin scopul grupării respective de oameni. Filosoful german avea în vedere
numai latura juridică, dar nu şi pe cea politică a statului;
35 Oppenheimer, care în lucrarea „Statul, originile sale şi apariţia sa” (1913) concepe statul ca un
organism politic impus de către un grup de învingători, pentru a se apăra de revoltele interioare şi
atacurile din afară, urmărind exploatarea economică a învinşilor de către învingători;
36 marxismul, care în secolul al XIX-lea concepe statul ca un instrument de dominaţie a unei clase
sociale asupra alteia – propunând în acest sens necesitatea trecerii de la statul dictaturii proletariatului,
conceput ca ultimă formă de stat cu caracter de clasă, necesar pentru a se trece la statul întregului
popor, respectiv la desfiinţarea statului ca instrument de clasă - iar timp de câteva decenii (între 1917-
1989) s-a „consumat” experienţa statului dictaturii proletariatului, statului democraţiei populare şi a
statului întregului popor, variante întreţinute de concepţiile marxist-leniniste, în fond voluntariste,
himerice.
În legătură cu geneza, rolul, funcţiile şi esenţa statului, în timp s-au formulat o serie de teorii dintre care
amintim:
1. teoria teocratică, conferă statului o origine divină, de unde şi cerinţa ca respectul şi supunerea să fie
considerate ca o îndatorire religioasă. În perioada antichităţii, apoi în feudalism şi chiar în lumea de azi s-
au întâlnit şi se întâlnesc documente fundamentale, constituţii care stipulează că monarhul domneşte
„din mila lui Dumnezeu”;
2. teoria patriarhală, care susţine că statul ar fi luat naştere direct din familie, iar puterea monarhului ar
izvorî din puterea părintească;
3. teoria contractuală, potrivit căreia statul a apărut pe baza unei înţelegeri între putere şi cetăţeni, ca o
necesitate naturală;
4. teoria violenţei, pentru care statul a apărut ca rezultat al stărilor conflictuale dintre oameni, în care
tribul învingător îşi subordona tribul învins;
5. teoria organicistă, care preia mecanic stări sau modele din natură pe care le transpune în societate,
considerând că statul, ar fi constituit din reunirea anumitor „celule specializate”, apte a întreţine
funcţionalitatea organismului social;
6. teoria rasistă, ca variantă a teoriei violenţei, susţine că o rasă trebuie să domine o altă rasă;
7. teoria psihologistă, explică existenţa statului prin existenţa în societate a două categorii de oameni
care din punct de vedere psihic, unii sunt predestinaţi să conducă (mai puţini), iar alţii să fie conduşi (cei
mai mulţi);
8. teoria juridică, mai modernă, dezvoltată pe măsura dezvoltării ştiinţelor sociale, fundamentată pe
ideea potrivit căreia raporturile dintre oameni se pot armoniza prin intermediul reglementărilor juridice,
statul fiind expresia acestora.
Majoritatea acestor teorii conţin un anumit adevăr, dar suferă prin unilateralitate, dată atât de contextul
istoric al elaborării, cât şi de mobilurile ideologice.
Statul, instituţie vitală a sistemului politic, este o formă specifică de organizare politică a societăţii, în
contextul conjugat al unor elemente constitutive, care se referă la: teritoriu, populaţie, mod de
organizare politică, viaţă spirituală, structură comunitară etc.
Statul poate fi definit ca fiind principala instituţie politică prin care se exercită puterea politică în
societate, în limitele unui teritoriu, de către un grup organizat de oameni care îşi impun voinţa
membrilor societăţii privind modul de organizare şi conducere a acesteia.

Cu doctrina lui Marx se întîmplă acum ceea ce s-a întîmplat nu o dată în istorie cu
doctrinele cugetătorilor şi ale conducătorilor revoluţionari ai claselor asuprite în lupta lor pentru
eliberare. Atîta timp cît marii revoluţionari erau în viaţă, ei erau supuşi de clasele asupritoare la
persecuţii permanente, doctrina lor era întîmpinată cu cea mai sălbatică furie, cu cea mai turbată
ură, împotriva ei se declanşau cele mai deşănţate campanii de minciuni şi calomnii. După
moartea lor, se fac încercări de a-i transforma în icoane inofensive, de a-i canoniza, ca să zicem
aşa, de a le înconjura numele cu o oarecare aureolă de glorie, pentru „consolarea“ claselor
asuprite şi pentru înşelarea acestora, golind învăţătura revoluţionară de conţinutul ei, tocindu-i
ascuţişul revoluţionar şi vulgarizînd-o. Burghezia şi oportuniştii din rîndurile mişcării
muncitoreşti se întîlnesc astăzi pe terenul acestei „prelucrări“ a marxismului. Ei uită,
denaturează, estompează latura revoluţionară a învăţăturii, spiritul ei revoluţionar. Este pus pe
primul plan, este proslăvit ceea ce este acceptabil sau pare a fi acceptabil pentru burghezie. Toţi
social-şoviniştii sînt astăzi „marxişti“, nu rîdeţi! Şi din ce în ce mai des vorbesc savanţii burghezi
germani, pînă mai ieri specialişti în materie de stîrpire a marxismului, de un Marx „naţional-
german“, care ar fi educat asociaţii muncitoreşti atît de splendid organizate în vederea ducerii
războiului de jaf!

Faţă de o asemenea stare de lucruri, faţă de nemaipomenita răspîndire a denaturărilor

marxismului, sarcina noastră este în primul rînd de a restabili adevărata învăţătură a lui Marx
despre stat. Pentru aceasta e necesar să cităm un şir întreg de pasaje lungi din înseşi operele lui
Marx şi Engels. De bună seamă, citatele lungi vor îngreuna expunerea şi nu vor contribui de loc
la a o face mai populară. A ne lipsi însă de ele este absolut imposibil. Toate pasajele, sau cel
puţin toate pasajele hotărîtoare, din operele lui Marx şi Engels privitoare la problema statului
trebuie neapărat citate cît mai complet cu putinţă atît pentru ca cititorul să-şi poată face în mod
independent o idee asupra totalităţii concepţiilor întemeietorilor socialismului ştiinţific şi asupra
dezvoltării acestor concepţii, cît şi pentru ca denaturarea acestor concepţii de către „kautskismul“
care domină astăzi să fie dovedită în mod documentat şi arătată în mod concret. Vom începe cu
cea mai răspîndită operă a lui F. Engels: „Originea familiei, a proprietăţii private şi a statului“,
care în 1894 a apărut la Stuttgart în a 6-a ediţie 1. Va trebui să traducem citatele din originalele
germane, deoarece traducerile ruseşti, deşi numeroase, sînt în cea mai mare parte ori incomplete,
ori făcute extrem de nesatisfăcător.

1
Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965.- Nota red. Editurii Politice
 „Statul - spune Engels rezumîndu-şi analiza istorică - nu este nicidecum o forţă impusă
societăţii din afară; el nu este, de asemenea, nici «realizarea ideii morale», «imaginea şi realitatea
raţiunii», după cum susţine Hegel2. Statul este, dimpotrivă, un produs al societăţii pe o anumită
treaptă de dezvoltare; el stă mărturie faptului că aceasta societate s-a încurcat într-o contradicţie
de nerezolvat cu sine însăşi, că s-a scindat în antagonisme de neîmpăcat, din care nu este în stare
să se elibereze. Dar pentru ca aceste antagonisme, aceste clase cu interese economice
contradictorii să nu se macine unele pe altele şi să nu macine şi societatea într-o luptă stearpă, a
devenit necesară o forţă care, stînd în aparenţă deasupra societăţii, să atenueze conflictul, să-l
ţină în limitele «ordinii». Această forţă, ieşită din sînul societăţii, dar care, situîndu-se deasupra
ei, se înstrăinează din ce în ce mai mult de ea, este statul“ (p. 177-178, ediţia a 6-a germană)3.

Aici este exprimată cît se poate de limpede ideea fundamentală a marxismului în

problema rolului istoric şi a însemnătăţii statului. Statul este produsul şi manifestarea
ireductibilităţii contradicţiilor de clasă. Statul apare acolo unde, atunci cînd şi în măsura în care
contradicţiile de clasă nu pot fi obiectiv împăcate. Şi invers: existenţa statului dovedeşte că
contradicţiile de clasă sînt de neîmpăcat.

Tocmai în acest punct foarte important, fundamental începe denaturarea marxismului,

denaturare care merge pe două linii principale.

Pe de o parte, ideologii burghezi şi mai ales cei mic-burghezi - siliţi, sub presiunea
faptelor istorice incontestabile, să recunoască că statul există numai acolo unde există
contradicţii de clasă şi luptă de clasă - îl „corectează“ pe Marx în aşa fel încît statul apare ca un
organ de împăcare a claselor. După Marx, statul n-ar fi putut nici să apară, nici să se menţină
dacă ar fi fost cu putinţă o împăcare între clase. După profesorii şi publiciştii mic-burghezi şi
filistini - care invocă cu bunăvoinţă la tot pasul pe Marx! - rezultă că statul tocmai împacă
clasele. După Marx, statul este un organ de dominaţie de clasă, un organ de asuprire a unei clase
de către o altă clasă; el înseamnă crearea unei „ordini“ care legalizează şi statorniceşte această
asuprire, moderînd conflictul dintre clase. După părerea politicienilor mic-burghezi, ordine
înseamnă tocmai împăcarea claselor, şi nu asuprirea unei clase de către o altă clasă; a modera
conflictul înseamnă a împăca, şi nu a răpi claselor asuprite anumite mijloace şi metode de luptă
pentru doborîrea asupritorilor.

În revoluţia din 1917, de pildă, tocmai atunci cînd problema însemnătăţii şi rolului
statului s-a pus în toată amploarea ei, tocmai atunci cînd ea s-a pus în mod practic ca o problemă
a acţiunii imediate şi încă acţiunii de masă, toţi eserii (socialiştii-revoluţionari) şi menşevicii au
îmbrăţişat dintr-o dată şi complet teoria mic-burgheză a „împăcării“ claselor de către „stat“.
Nenumăratele rezoluţii şi articole ale oamenilor politici din aceste două partide sînt profund
îmbibate de această teorie mic-burgheză şi filistină a „împăcării“. Că statul este un organ de
dominaţie a unei clase anumite, clasă care nu poate fi împăcată cu antipodul ei (cu clasa opusă
ei), lucrul acesta democraţia mic-burgheză nu este niciodată în stare să-1 înţeleagă. Atitudinea
faţă de stat este una dintre cele mai vădite manifestări ale faptului că socialiştii-revoluţionari şi
menşevicii noştri nu sînt cîtuşi de puţin socialişti (ceea ce noi, bolşevicii, am demonstrat-o
întotdeauna), ci democraţi mic-burghezi cu frazeologie cvasisocialistă.

Pe de altă parte, denaturarea „kautskistă“ a marxismului este mult mai subtilă. „Teoretic“
nu se neagă nici că statul este un organ de dominaţie de clasă, nici că contradicţiile de clasă sînt
de neîmpăcat. Se pierde însă din vedere sau se disimulează următorul fapt: dacă statul este
2
Hegel şi-a expus teoria asupra statului în partea finală a cărţii sale „Grundlinien der Philosophie des Rechts“, publicată în 1821.
Această carte (§ 261-313, în care este tratată problema statului) a fost amplu analizată de Marx în lucrarea sa „Contribuţii la
critica filozofiei hegeliene a dreptului“ (vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol 1, Bucureşti, Editura politică, 1960, ed a II-a, p.
225-367 şi 413-427). - Nota red. Editurii Politice
3
Vezi K. Marx şi F. Engels. Opere, vol. 21, Bucureşti, Editura politică, 1965, p. 165. - Nota red. Editurii Politice
produsul ireductibilităţii contradicţiilor de clasă, dacă el este o forţă care se situează deasupra
societăţii şi care „se înstrăinează din ce în ce mai mult de societate“, este limpede că eliberarea
clasei asuprite este cu neputinţă nu numai fără o revoluţie violentă, ci şi fără nimicirea aparatului
puterii de stat care a fost creat de clasa dominantă şi în care este întruchipată această
„înstrăinare“. Această concluzie, care din punct de vedere teoretic este limpede un prin ea însăşi,
a fost formulată de Marx, după cum vom vedea mai jos, în modul cel mai precis pe tememeiul
analizei istorice concrete a sarcinilor revoluţiei. Şi tocmai această concluzie - după cum vom
arăta amănunţit în expunerea ce urmează - Kautsky ...„a uitat-o“ şi a denaturat-o.