UNIVERSITATEA BUCUREŞTI

FACULTATEA DE ISTORIE
- SECŢIA DE ISTORIE -

TEMA EDUCAŢIEI PREZENTATĂ ÎN FILMUL THE WALL

(1982)

Disciplina:
Identităţi, infrastructuri mentale şi cultura de masă
- curs şi seminar special, anul III, sem I/2010-2011 -

Profesor coordonator: Student:

Prov. Dr. Univ. Mirela Murgescu Dipratu Radu-Andrei
 Filmul The Wall (în unele variante Pink Floyd The Wall) a apărut în anul 1982 în
regia lui Alan Parker după scenariul lui Roger Waters, basistul trupei britanice Pink
Floyd şi îl are ca personaj principal pe Pink, interpretat de muzicianul şi actorul irlandez
Bob Geldof. Waters a stat la baza întregului concept The Wall, care s-a materializat
printr-un album (1979), turneu de concerte (1980-1981) şi acest film. Deşi în general s-a
bucurat de critici bune, David Gilmour, solistul şi chitaristul trupei Pink Floyd a afirmat
într-un documentar difuzat de postul tv VH-1 că “filmul a fost cea mai nereuşită
implementare a The Wall, în comparaţie cu albumul şi seria de concerte”. Această
afirmaţie trebuie privită din perspectiva neînţelegilor apărute între cei doi, neînţelegeri ce
au dus la plecarea lui Waters din trupă în anul 1985. Filmul respectă în linie mare
succesiunea melodiilor din album, însă unele piese au fost reorchestrate, iar două dintre
melodiile de pe album, Hey You şi The Show Must Go On, nu au fost incluse în film.
Iniţial, filmul trebuia să conţină şi secvenţe din concertele trupei din turneul eponim, fapt
pentru care au fost filmate cele cinci concerte de la Earl’s Court din Londra (13-17 iunie
1981). Aceste scene nu au mai fost incluse în film odată cu înlocuirea lui Waters din rolul
principal cu Bob Geldof. Pe lângă scenele filmate, un rol important, atât în ceea ce
priveşte timpul acordat în peliculă, cât şi în naraţiunea şi mai ales în simbolistica filmului,
îl au secvenţele animate, realizate de Gerald Scarfe.
Filmul are un timp de rulare de 95 minute, iar ca buget a avut 12 milioane dolari
şi încasări estimate la peste 22 milioane dolari1.
Conceptul “The Wall” reprezintă “zidul” pe care oamenii îl construiesc în
subconştient, pentru a se izola de lumea înconjurătoare opresivă, iar filmul îl pune în
evidenţă prin trăirile lui Pink, personaj bazat într-o oarecare măsură pe viaţa lui Roger
Waters. Astfel sunt prezentate “cărămizile” care au provocat şi au ajutat construcţia
zidului: pierderea tatălui (mort în timpul campaniei de la Anzio, din Al Doilea Război
Mondial – fapt real din viaţa lui Waters), războiul, mama protectoare, educaţia strictă din
Anglia postbelică, eşecurile din dragoste, viaţa de rockstar şi consumul de droguri. În
rândurile ce urmează voi încerca să analizez tema educaţiei prezentă în film.
După prezentarea copilăriei în lipsa tatălui şi a ororilor războiului, în special al
bombardamentelor germane ( pe fondul melodiei “Goodbye Blue Sky” şi prin

1
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Wall_%28film%29 (accesat la 28.01.2011)
intermediul animaţiilor), Pink îşi aminteşte de rolul pe care şcoala l-a avut în construirea
“zidului”. După ce explodează un glonţ pe şina de tren, tânărul Pink, lipit de peretele
tunelului delirează şi îi vede pe pasagerii trenului cu feţele acoperite de o mască
grotească, mască ce va apărea de nenumărate ori în film, reprezentând persoane lipsite de
individualitate, “construiţi” pentru a deveni cetăţeni perfecţi. Într-o fracţiune de secundă
se vede şi pe el însuşi cu această mască, iar după trecerea trenului aude vocea
profesorului care îi spune pe un ton milităresc să stea drept. Asocierea profesorului cu
armata subliniază sistemul educaţional în care Pink (şi Waters) a crescut şi care va fi
prezentat în scenele ce urmează. Melodia care acompaniază aceste scene este “The
Happiest Days Of Our Lives”, titlu ce poate fi interpretat în două variante: o ironie, deşi
copilăria ar trebui să fie cea mai frumoasă perioadă a vieţii, se dovedeşte că şi ea poate fi
plină de tristeţe, batjocură şi opresiune, sau chiar sensul propriu al frazei, Pink, ajuns la
maturitate, realizează că deşi nu a avut o copilărie tocmai fericită, a fost cea mai
frumoasă perioadă a vieţii sale, lipsită de grijile şi problemele vieţii de adult. Melodia
debutează cu sunetul unui elicopter aterizând, fundal peste care se aude vocea autoritară a
profesorului. Asocierea armată-educaţie este realizată şi prin modul în care profesorii îşi
aranjează costumele, înainte de cursuri, ca pe o uniformă militară, apoi aceştia
“mărşăluiesc” spre clase în stil militar, cu profesorul lui Pink în frunte, precum un
comandant. Holul şcolii din această scene este zugrăvit în două culori semnificative, care
apar obsedant pe parcursul filmului: alb şi roşu, semnificând inocenţa, puritatea, şi
sângele sau păcatul. Combinând cele două culori se obţine culoarea roz, numele
personajului principal, punând astfel în evidenţă caracterul său dual. De asemenea, roşul,
albul şi negrul sunt culorile ce apar în scenele în care Pink, ajuns la maturitate, delirează
şi se imaginează în timpul concertelor sale ca fiind un dictator neo-nazist.
Deşi melodia “The Happiest Days Of Our Lives” are puţine versuri, acestea
prezintă concis, din perspectiva lui Pink, profesorii din copilărie: “unii profesori răneau
copiii în orice mod posibil1”, bătându-şi joc de sentimentele lor şi punându-le în evidenţă
slăbiciunile2. În film, după aceste versuri, profesorul întrerupe lecţia de geometrie pentru

1
“There were certain teachers who would
Hurt the children in any way they could”
2
“By pouring their derision upon anything we did
And exposing every weakness
However carefully hidden by the kids”
a studia o carte cu care tânărul Pink se delecta în timpul orei. Văzând că este o carte de
poezii, începe să-l batjocorească, spre deliciul celorlalţi elevi din clasă. Versurile din
carte sunt versuri din melodia “Money”, apărută în 1973 pe albumul Dark Side Of The
Moon al trupei Pink Floyd. Acesta poate fi un element autobiografic, petrecut în viaţa lui
Waters. După ce profesorul îşi disciplinează elevul prin bătai cu rigla, revine la lecţia de
geometrie, în care elevii trebuie să repete în cor definiţia acrului. Scena critică sistemul
educaţional englez din epocă, care se baza pe implementarea unor concepte prestabilite
copiilor, cu scopul de a-i transforma în cetăţeni model, eliminând creativitatea sau aportul
ideilor personale în procesul de învăţământ, iar micile scăpări artistice, precum poeziile
protagonistului trebuiau oprimate cât mai devreme.
Melodia merge mai departe, prezentând viaţa profesorilor: ajunşi acasă, devin ei
însuşi victime ale opresiunii, de data aceasta venită din partea nevestelor “grase şi
psihopate”. Astfel, pe de o parte profesorii îşi primesc pedeapsa pentru tratamentul
aplicat elevilor, iar pe de altă parte se explică acest comportament autoritar, cadrele
didactice revărsându-şi propriile frustări asupra copiilor. De asemenea, probabil că
profesorii au avut parte de acelaşi tratament în copilărie şi au ajuns la maturitate, la fel ca
cei pe care îi urau în copilărie, urmând un curs al vieţii pe care nu l-au dorit. În acest fel
viaţa capătă un sens ciclic, abuzul din copilărie fiind transmis asupra altora, odată ce
individul ajunge la maturitate. Aşa se întămplă şi cu Pink, care îşi descarcă ura,
acumulată în copilărie, asupra celor apropiaţi, odată ce devine adult. În film, profesorul
lui Pink este prezentat la masă cu nevasta lui. Acesta încearcă să dea de o parte mâncarea
din felul principal pentru a trece la desert, însă soţia îl vede şi cu un gest autoritar îl
obligă să termine de mâncat. Ca dovadă pentru legătura dintre mariajul nefericit şi
tratamentul la care îi supune pe elevi, profesorul ţipă către elevi (sau chiar către Pink) în
melodia următoare, Another Brick In The Wall part 2, celebra replică “nu poţi servi
budinca, dacă nu ţi-ai terminat carnea!”1. De asemenea, în timp ce mestecă cu silă
mâncarea, obligat fiind de soţie, profesorul vede imagini cu el însuşi “disciplinând”
elevii, refugiul său din calea necazurilor. Această scenă mai poate reprezenta ideea că în
viaţă nu poţi fi fericit dacă nu ai trecut prin greutăţi sau că nu poţi aprecia fericirea dacă

1
“you can't have any pudding if you don't eat your meat."
nu ai avut parte de necazuri. Melodia se termină pe un ton triumfător şi se continuă
imediat cu Another Brick In The Wall part 2.
Trilogia Another Brick In The Wall, prezintă “cărămizile” fundamentale care au
stat la baza construcţiei “zidului” : lipsa tatălui, educaţia şi eşecul în dragoste.1 Partea a
doua din trilogie a devenit una dintre cele mai cunoscute melodii ale trupei, devenind un
imn împotriva sistemelor educaţionale defectuoase, însă unii au dus ideea mai departe,
folosindu-se de versul “We don’t need no education” pentru acţiuni anarhiste, de
eliminare completă a educaţiei guvernamentale, sistematizate. Nu aceasta a fost intenţia
lui Roger Waters, care a explicat în numeroase interviuri că melodia se referă numai la
anumite tipuri de educaţie, ca aceea de care a avut el însuşi parte în copilărie. Versurile
melodiei atacă direct această formă de învăţământ, care “controlează minţile” şi
constrânge elevii2 şi îi somează pe profesori să lase în pace copiii. Ritmul melodiei este
constant, repetetitiv şi subliniază procesul educaţional care scoate cetăţeni-model “pe
bandă”. Prima parte a melodiei este cântată de Waters şi Gilmour împreună, iar a doua
parte de un cor de copii care interpretează versurile precum sloganurile unui miting. Deşi
ei protestează împotriva învăţământului “în masă” care nu lasă loc individualităţii şi
contribuţiei personale, copiii protestează în aceeşi manieră, comportându-se ca un grup
compact, omogen, fără trăsături personale. Melodia se termină cu sunete din curtea şcolii
şi, din nou, cu vocea autoritară a profesorului.
Scena din film înfăţişază imaginaţia lui Pink. Într-o şcoală ce arată ca o fabrică
(decorul a fost realizat după unele desene ale lui Gerald Scarfe), cu pereţi din cărămidă
(de altfel, pereţii din cărămidă apar obsedant pe parcursul filmului), rânduri de elevi merg
la pas, unul câte unul, pe ritmul melodiei, şi intră într-o maşinărie care îi scoate pe partea
cealaltă în bănci, pe bandă rulantă, toţi copiii având acea mască schimonisită, lipsită de
individualitate. Profesorul îşi face şi el apariţia, supraveghindu-i pe copii, şi urlând că nu
fac bine (lecţia) şi să repete. După primul refren, elevii încep să-şi exprime nemulţumirea,
cântând versurile melodiei în cor, aliniaţi, într-o sală imensă, înconjuraţi şi separţi de
ziduri de cărămidă, dar şi în sala de cursuri sau în curtea şcolii.Apoi, scena se mută înapi
în şcoala-fabrică, unde rândurile de copii cu faţa mascată cad pe rând într-un tocător, care

1
“All in all it's just another brick in the wall.”
2
“We don't need no thought control.
No dark sarcasm in the classroom.”
îi transformă în viermi, simbol al decăderii spirituale şi fizice ce apare de mai multe ori în
film. Pe peretele de cărămidă se văd umbrele mecanismelor ce pun în funcţiune tocătorul,
metafora sistemului educaţional, mecanisme ce sunt puse în funcţiune de ciocane.
Ciocanele apar şi ele repetitiv în film, colorate în roşu, alb şi negru, precum o uniformă
militară, simbolizând puterea de a creea, dar şi de a distruge. Momentul răzvrătirii
propriu-zise, când elevii “rup rândurile” şi se eliberează din ritmicitatea melodiei este
solo-ul de chitară. Aceştia încep să răstoarne băncile, instrumentele opresiunii, să spargă
zidurile cu ajutorul ciocanelor şi să distrugă fizic şcoala, culminând cu incendierea
acesteia. În afară clădirii în flăcări, copiii ridică un rug din mobilierul şcolii, în care îl
aruncă pe profesor. Atmosfera este haotică şi ei se bucură că au scăpat de opresiunea
şcolii si a profesorului. Această succesiune de scene arată cărarea îngustă pe care se
desfăşoară o viaţă echilibrată, situată între două extreme, controlul şi anarhia, iar excesele
oricăreia pot duce la consecinţe dezastruoase. Apoi filmul revine la scena din viaţa reală a
elevului Pink, în clasa unde elevii repetă în cor definiţia geometrică predată de dascăl.
Protagonistul nu “recită” şi el definiţia, ci îşi mângăie mână lovită de rigla profesorului
Deşi toate scenele ce au ca fond muzical melodia Another Brick In The Wall se petrec în
imaginaţia lui Pink, el nu apare deloc. Acest fapt arată fragilitatea sa mentală, deoarece
nu este în stare să se imagineze în visele sale cele mai dorite. De asemenea, deşi
majoritatea versurilor de pe album sunt scrise la persoana I singular, ca o naraţiune a lui
Pink, în aceste două melodii, The Happiest Days Of Our Lives şi Another Brick In The
Wall, nu apare nicio menţiune a individualităţii, persoana la care sunt relatate faptele
fiind persoana I plural. Din nou, imposibilitatea răzvrătirii personale a lui Pink este pusă
în evidenţă, preferând să se izoleze în spatele “zidului” mental.
Tema educaţiei mai apare la sfârşitul filmului, pe melodia The Trial. Scenele sunt
complet animate, reprezentând “procesul” în care Pink se judecă de unul singur pentru
stadiul la care l-a adus supunerea faţă de propriul “zid”. Protagonistul este înfăţişat ca o
păpuşă de de cârpă inertă, ce îşi aşteaptă sentinţa sprijinit de “zidul” propriu. Imaginile
suprarealiste, culorile stridente şi metamorfoza figurilor indică gradul de decădere
mentală la care a ajuns Pink. După ce procurorul îl acuză de faptul că a arătat “sentimente
aproape umane”1, judecătorul fictiv (practic, conştiinţa pesonajului principal) îl cheamă în

1
“Showing feelings of an almost human nature.”
boxa martorilor pe profesorul din copilărie. Acesta este înfăţişat la rândul său ca o
păpuşă, mânuită de nevasta “grasă şi psihopată” din The Happiest Days Of Our Lives,
amintind privitorului de ciclul vicios al opresiunii. Profesorul îi acuză pe artişti şi pe cei
cu sentimente că l-au abătut pe Pink de la calea normală şi afirmă că dacă ar fi fost lăsat
în grija sa, l-ar fi “modelat cum trebuie” 1, iar animaţia arată “metodele” sale: introducerea
elevilor în tocător. Ca ultimă soluţie, el îi cere judecătorului să-l lase să îl “ciocăne” şi se
transformă într-un ciocan, care între timp a devenit un simbol asociat cu Pink, fiind
prezent pe embla sa neo-nazistă. De asemenea, această “ciocăneală” a profesorului arată
cum s-a transformat Pink, care l-a rândul său a început să aplice principiile, altă dată
detestate, ale profesorului, asupra propriilor fani (activişti fascişti în delirul său),
transformându-i în mase de manipulare, la fel cum elevii erau transformaţi în şcoală.
Profesorul mai este înfăţişat bătându-l pe Pink, transformat în păpuşa de cârpă, la rândul
său fiind bătut de nevasta grotească din umbră. Melodia are un caracter teatral, uneori
ironic, amintind de circ, iar Waters îşi schimbă tonul vocii pentru a sublinia diferitele
personaje care interpretează versurile, toate acestea construiind psihicul decăzut al
protagonistului, locul în care se desfăşoară întregul “proces”.
The Wall prezintă factorii din viaţa de zi cu zi ce pot duce la alienarea unei
persoane. Educaţia este o cărămidă fundamentală a “zidului” lui Pink, “zid” care la
început îi oferă un refugiu, însă mai târziu îl împinge spre decăderea totală. Dacă la
început personajul nu vrea să facă parte din acel sistem care este idealizat şi spre care se
orientează educaţia, până la urmă el ajunge să aplice procedeele de care se ferea în
copilărie, făcându-i la rândul său pe alţii să sufere. În acelaşi fel adoptă simbolul
ciocanelor opresive, iar judecătorul din mintea sa este numit “Vierme”, semnul decăderii
supreme.
Cazul lui Pink este dus mai departe prin izolarea totală faţă de lumea
înconjurătoare, dar până la urmă sentinţa dată de judecătorul propriului psihic este să-şi
dărâme “zidul”. Nici filmul şi nici albumul nu povestesc mai departe ce se întămplă cu
Pink, lăsându-l pe spectator să tragă singur concluziile.

1
“If they'd let me have my way I could have
Flayed him into shape.”
BIBLIOGRAFIE:
http://www.imdb.com/title/tt0084503/
http://en.wikipedia.org/wiki/Pink_Floyd
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Wall
http://en.wikipedia.org/wiki/The_Wall_%28film%29
http://en.wikipedia.org/wiki/Roger_Waters
http://www.thewallanalysis.com : Bret Urick – A Complete Analysis of Pink
Floyd’s “The Wall”, 1997 revizuit în 2002 şi 2010