Comunicarea didactica

Termenul de comunicare isi are radacina in latinescul „communuis”,

de unde verbul „communico”, care inseamna a face ceva impreuna, a pune
impreuna, a amesteca, a uni. Esenta comunicarii consta in relatia dintre indivizi,
in schimbul de informatii, de semnificatii. Teoria generala a comunicarii
precizeaza ca orice comunicare consta in deplasarea unei cantitati de informatii
de la un element la altul, cand este vorba de acelasi sistem, sau de la un sitem la
altul, cand este vorba de sisteme diferite. Privita ca proces, comunicarea este
transmisia si schimbul de informatii intre persoane. Comunicarea se instituie
intre doi poli: emitatorul si receptorul, intre care se afla un canal de transmitere a
mesajului. Schema de comunicare dintre doua persoane e urmatoare:

1. Emitator;

2. Codul (sunet, cuvant, gest, imagine, cinetica, pozitie);

3. Canalul de comunicare (auditiv, vizual, tactil, olfactiv);

4. Mesajul;

5. Receptorul;

6. Conexiunea inversa sau feedback-ul

Comunicarea didactica este o forma a comunicarii pedagogice, prin

care se vehiculeaza continuturi specifice diferitelor discipline de invatamant, in
vederea generarii unui act de invatare. Prin comunicarea didactica se urmareste:
 1. Realizarea unor obiective pedagogice (transmiterea si asimilarea
informatiei, rezolvarea de probleme, formarea unor capacitati, atitudini,
sentimente, evaluarea rezultatelor etc.);

2. Vehicularea unor continuturi purtatoare de instruire;

3. Generarea invatarii si dezvoltarii prin implicarea activa a elevului

in actul comunicarii.
In functie de codul folosit de catre profesori si elevi se diferentiaza
intre: comunicarea verbala, nonverbala si paraverbala.
Comunicarea verbala in practica didactica ia forma limbajului oral
sau scris. Prin comunicare verbala, care presupune un mesaj codificat prin
cuvinte, sunt transmise si insusite informatii din diferite domeii ale cunoasterii.
Se prezinta sub forma de expunere, discurs, dialog. Eficacitatea acestei forme a
comunicarii este conditionata de: structurarea logica a continutului, precizia si
claritatea exprimarii, adecvarea mesajului la nivelul experientei de cunoastere si
lingvistice a interlocutorilor, calitatea operatiei de decodare la nivelul
receptorului. Continuturile instruirii sunt transmise preponderent prin acest tip
de comunicare, insa nu se limiteaza la acesta. In timpul interactiunii didactice,
profesorii si elevii schimba cu precadere mesaje pe cale verbala, dar folosesc si
calea nonverbala/paraverbala.
Comunicarea nonverbala permite schimbul de impresii, atitudini,
trairi, asteptari si exprima un continut subiectiv individual sau de grup. Mesajele
afective comunicate pe cale nonverbala (prin gesturi, mimica, pozitia si miscarea
corpului) care insotesc mesajele exprimate verbal, au o semnificatie distincta.
Comunicarea nonverbala modifica, nuanteaza sau chiar schimba semnificatia
comunicarii verbale.
Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea
sprâncenelor, încreţirea nasului, ţuguierea buzelor, etc.), zâmbetul (prin
caracteristici şi momentul folosirii), şi privirea (contactul sau evitarea privirii,
expresia privirii, direcţia privirii, etc.). Tindem ca, involuntar, să zâmbim, să ne
încruntam, să rotim, să micşorăm sau să dilatăm pupilele.Faţa este cea mai
expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de exprimare
inestimabil. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai
intens în timpul comunicării.
Comunicarea paraverbala insoteste exprimarea verbala si o nuanteaza
prin elementele ei prozodice si vocale, cum ar fi: caracteristicile vocii,
particularitatile de pronuntie, intensitatea rostirii, ritmul si debitul vorbirii,
inotnatia, pauza. Utlizate adecvat, aceste elemente confera expresivitate
comunicarii didactice.