Sunteți pe pagina 1din 115

Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Redactor: Răzvan Penescu rpenescu@liternet.ro


Editor format .pdf Acrobat Reader: Dora Ionescu

Text: © 2008 Bogdan Suceavă


Imagini şi copertă: © 2008 Dora Ionescu dora@liternet.ro

© 2008 Editura LiterNet pentru versiunea .pdf Acrobat Reader.


Este permisă descărcarea liberă, cu titlu personal, a volumului în acest format. Distribuirea gratuită a
cărţii prin intermediul altor situri, modificarea sau comercializarea acestei versiuni fără acordul prealabil,
în scris, al Editurii LiterNet sînt interzise şi se pedepsesc conform legii privind drepturile de autor şi
drepturile conexe, în vigoare.

ISBN-10: 973-122-010-0
ISBN-13: 978-973-122-010-9

Editura LiterNet
http://Editura.LiterNet.ro / office@liternet.ro

1
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Bogdan Suceavă

BUNICUL S-A ÎNTORS LA FRANCEZĂ


- istorii -
Ediţia a II-a1

1
Ediţia I a apărut la Editura T (Fundaţia Timpul), Iaşi, 2003,cu o prefaţa de Liviu Antonesei.
Două dintre prozele din această carte au apărut în limba engleză:
- Rubik Cube Story, Red Mountain Review, Alabama School of Fine Arts, Fall 2005, pp.122-127, în versiune engleză de
K. Brent Jones şi B. Suceavă.
- Grandpa Got Back to French, Absinthe. New European Writing, Fall 2007, pp. 40-50, în versiune engleză de Sean Cotter.

2
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Celălalt asediu
Celălalt asediu
3
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Cred că n-o să începi să-mi vorbeşti aici“, spuse ea cu voce stinsă. „Cred că ai nişte limite.“
El clătină din cap şi surâse obraznic, ba bine că nu, şi ce dacă. Abia când uşile liftului s-au închis, se
întoarse către ea şi zise: „Nu are nici un sens. Tăcerea asta nu are nici un sens. Trăim într-o lume
bătrână, cu mii de ani de istorie, cred că eşti la curent, nu-i aşa? Nu aşa ne purtăm. Nu ar trebui să-mi
faci asta. Nu mă poţi evita la infinit.“
Ea se simţea în continuare stânjenită: mâinile, cu care ţinea mapa verde cu rapoartele către
preşedintele Universităţii, tremurau uşor.
„De ce m-ai urmărit până aici?“
El îi zise: „Ca să te fac să vorbeşti, până la urmă.“
„Ţi-am spus că nu avem ce vorbi.“
„Dacă nu vrei să vorbim, atunci am putea cel puţin trece strada, către locul minunat de vis-à-vis,
unde pe fundal se strecoară ca un şarpe muzica de jazz, şi să bem o cafea.“
Ea dădu din cap, semn de total dezacord.
Liftul se opri la ultimul etaj, al treilea, al clădirii administraţiei. Fără să-i spună nimic, fără să-i
arunce măcar o privire, ea ieşi pe culoar şi-l lăsă în urmă câţiva paşi.
El spuse: „Ştiu că întâlnirea ta va dura o jumătate de oră. Te aştept aici.“
Coborând din nou vocea, ea îi răspunse: „N-ai să îndrăzneşti asta.“
O, ba da! Peste o jumătate de oră, era acolo, tolănit în fotoliul de pe hol, picior peste picior, cu
acelaşi aer obraznic de copil rătăcit, cu părul blond, ciufulit, cu zâmbetul care ei îi displăcuse atât de
mult prima oară.
Acea primă oară fusese acum o lună, la începerea anului universitar. Era unul dintre noii studenţi
străini care lucrau pentru departament. O văzuse stând în uşa amfiteatrului. Ea făcea parte din staful

4
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

oficial care instruia noii veniţi. A privit-o multă vreme, fără să reuşească vreodată să-i întâlnească privirea.
Chiar şi-a zis în gând: ce femeie o fi şi asta, cum de nu vede, doar e elementar, în Europa, până acum,
i-ar fi zâmbit, măcar atât. După ora aceea de instructaj (la care el nu fusese deloc atent), ea l-a reîntâlnit
pe coridor şi i-a spus: „Să nu mai faci niciodată asta.“

Exact aceeaşi replică avea să o rostească şi în după-amiaza aceea de vineri, când el o aşteptase pe
holul din faţa camerei de conferinţe a preşedintelui Universităţii.
„Să nu mai faci niciodată asta.“
„Încerc să comunic cu tine“, a răspuns el. „Încerc să-ţi arăt că sunt disponibil să te ascult şi să-ţi
vorbesc. Atât şi nimic altceva.“
Ea se opri. El îi văzu ochii: albastru val de scântei. Spuse:
„Ştiu că unii studenţi străini au o perioadă mai dificilă de trecere de la cultura din care vin până la cea
de aici… Cred că timpul care a trecut de când ai venit în Statele Unite e suficient, şi e mai bine să-ţi spun
eu asta. Pentru ceea ce-mi faci acum aş putea chema poliţia, care n-ar explica în felul ăsta.“
El desfăcu larg braţele – un gest de renunţare. Ea continuă: „Eşti mai în vârstă decât mine, iar eu sunt
instructor. Între noi nu pot fi decât relaţii ce ţin de munca noastră, de atribuţiile fiecăruia dintre noi.
Ce-ai avea să-mi spui diferit de asta nu mă interesează.“
„Nu te cred.“
Rostise asta cu glas cântat, cu intenţia evidentă de a o imita.
„Ar fi bine să crezi“, făcu ea, şi se îndreptă de data asta către culoarul din spatele clădirii, unde se mai
afla un lift.
„Mergem către parcare? Ieşim prin spate?“, întrebă el.

5
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„De ce nu te duci la ale tale? Nu ai curs la ora două?“


„Ia te uită!“, jubilă el. „Mi-ai învăţat orarul!“
„Ca să mă feresc. Sunt lucruri pe care toate femeile le cunosc. Ţinutul la distanţă e unul dintre ele.“
„N-am cerut decât să bem o cafea, numai una. Zece minute. Ba nu, cinci. O întâlnire. Una scurtă.“
Ajunse pe coridorul din spate şi se întoarse brusc către el: „Nu beau cafea.“
„Un ceai rece. Am văzut că ieri ai comandat ceai rece. Asta bei.“
„Nu e problema ta. Şi nu mă mai urmări.“
Făcu o piruetă hotărâtă şi dispăru pe uşa scărilor de serviciu. L-a prins nepregătit şi, până ca el să
se redreseze, ea avea un avans de aproape un etaj pe scări în jos.
„Aşteaptă-mă!“, zise el.
Pentru că nu se opri, o strigă de două ori.
Atunci ea se sprijini de balustradă, undeva între cele două etaje.
„Nu mai fă scandalul ăsta. Te implor. Mă compromiţi. Te-ai putea compromite şi pe tine la fel de
bine.“
Când ajunse lângă ea, îi şopti:
„Ceea ce faci tu e împotriva politicii Universităţii.“
Erau singuri în casa scărilor: o spirală de trepte placate în roşu, cu extinctoare pe pereţi la fiecare
etaj, cu guri de aer condiţionat vâjâind continuu, ca un uriaş adăpost antiaerian. El şopti:
„Acum Universitatea e şi împotriva ceaiului rece?“
Dar, o dată ajuns lângă ea, îi văzu paloarea, cearcănele vineţii de sub ochi, întunecând pielea
străvezie şi palidă. Apăruseră deodată, pentru că sus, pe coridor, nu le avusese. Broboane de sudoare
răsăriseră deasupra sprâncenelor. Într-o clipă, parcă îmbătrânise cu treizeci de ani şi se gârbovise sub

6
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

greutatea unei inexplicabile metamorfoze. Atunci lui îi trecu prin minte că ea s-a oprit din fugă pentru
un alt motiv decât acela că el o strigase. Oboseală, cel mai probabil. Se gândi că-i o femeie tânără,
obosită însă de munca ei istovitoare.
„Mă plictiseşti îngrozitor“, îi spuse. „Ar fi mult mai bine pentru amândoi dacă m-ai lăsa în pace.“
„Bine“, încuviinţă el. „Facem cum vrei tu.“
Poate că el se speriase puţin de celălalt chip al ei, cel obosit. Poate nu era decât o aprobare de
formă, pe care oricum n-avea de gând s-o respecte.
„Ţi-aş fi recunoscătoare.“
El ridică mâna şi îi şterse uşor fruntea cu degetele.
„Ia te uită“, spuse. „Ce-i asta? Ce ţi-au făcut?“
Ea clătină din cap, ca şi cum ar fi spus „nu“. El se trase un pas înapoi şi o întrebă:
„Ce faci mâine?“
„Merg la mama, la Alma.“
„Şi duminică?“
„Dimineaţă am o treabă. După-masă lucrez pentru cursurile de luni, când predau de la ora opt.“
„Ce treabă ai de dimineaţă?“
Ea, de parcă ar fi cedat unei lungi insistenţe doar pentru că se simţea slăbită, spuse:
„Merg la biserică. Vii cu mine?“
Fusese singura breşă pe care i-a lăsat-o în acea lună de asediu. Fireşte că s-a dus. Au stabilit ca
punct de întâlnire o intersecţie la ieşirea către autostradă, lângă o benzinărie. El nu avea maşină şi a ajuns
acolo schimbând două autobuze. Ea a oprit la semnalul roşu, el a urcat în maşină, a spus bună-dimineaţa
şi a remarcat (fără a spune însă nimic) că ea arăta absolut strălucitor. Cu toate că nu se machia, în

7
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

dimineaţa aceea de duminică tenul ei nu mai păstra nimic din aerul bătrânicios pe care-l observase, doar
pentru o clipă, vineri.
„Dar nu uita“, i-a spus ea din primele momente, pe când urcau pasarela pentru intrarea pe
autostradă, „ai promis că după plimbarea asta mă laşi în pace.“
El o privi atent. Vorbea serios. Aşadar, întâlnirea aceasta nu era o portiţă către altceva, ci o
stratagemă, una destul de simplă, ca să scape de el.
„În viaţa ta e vreun bărbat?“, întrebă el.
„Ţi-am mai spus că nu. Şi cred că ţi-am spus şi că întrebarea asta e total nepotrivită.“
„De ce ai două slujbe? De ce predai dimineaţa în universitate şi seara la colegiu? De ce ţi-ai
organizat timpul aşa? Ce faci tu acolo cu cei mai frumoşi ani ai vieţii tale?“
„Asta chiar nu e problema ta.“
„Şi să te mai întreb ceva…“
„Ba nu, nu mai întreba nimic“, zise ea, privind cu un aer pierdut autostrada.
Atunci el a tăcut.
Ea deschise radioul. Era potrivit dinainte la un post de muzică clasică. Se auzea tânguitul labirintic al
unui violoncel solitar, descriind tăinuiri sinuoase. Arcuşul aproxima îndoieli şi incertitudini, părea să
caute mii de feluri de a spune nu ştiu. Afară, dincolo de parapetul de ciment al autostrăzii, un peisaj
pustiu, dezolant, iarba arsă de la sfârşitul lui septembrie, tufişurile bătând în roşu, copacii plini de
uscăciunea aceea care se cheamă indian summer şi care pare să treacă din pământ către vegetal, iar apoi
către tot ce e viu.

8
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Nu mult după aceea ieşiră de pe autostradă, şi ea opri maşina în parcarea din dreptul unei clădiri cu
înfăţişare de vagon uriaş, înălţând către cer un turn semeţ, ascuţit, încheiat cu o cruce arămie, lăsând
vederii trei clopote de mărimi diferite.
„Acum trebuie să mă scuzi“, spuse ea. „Mă duc să mă schimb. Aici cânt în cor în fiecare duminică. De
când aveam unsprezece ani.“
Alleluiah! Lăudat fie Domnul, Cel care toate acestea a lăsat câte sunt, şi rostul omului între acestea
e să ţină cumpănă, aşa spunea un vers din cel dintâi cântec. El a intrat, s-a închinat discret, invers decât
credincioşii acelei biserici, şi a luat loc în ultima bancă, lângă ieşire, lângă două candele care flancau
intrarea către un portal lateral, luminat de un vitraliu cu inflexiuni roşietice.
Nu a durat mai mult de două ore. Chipul ei, privită aici, în biserică, nu era deloc diferit de cel din
universitate. O vedea de la distanţa aceea, pe jumătate din profil, un unghi închis, şi apoi mai erau şi alte
siluete în cor. Dar privind-o, nu a aflat nimic în plus. Nu se dezvăluia.
Vocea ei nu se distingea în armonia corului. Se auzea un tot unitar, cântările bisericii, parcă aceleaşi
peste tot în lume. O singură voce, puternică, o singură pasiune, ca o unică şi neîmplinită căutare.
„Te superi dacă te las tot la benzinărie?“, întrebă ea după ce slujba s-a terminat. El îşi dădu seama că
nu doreşte să fie văzută în apropierea apartamentelor din campus.
„Nu, deloc. Totuşi…“
„E o duminică frumoasă, nu-i aşa?“, spuse ea, ca şi cum ar fi vrut să-i reteze orice încercare de a
prelungi plimbarea lor, pe un ton dintr-o dată nervos, doar în aparenţă protocolar şi calm.
Părea că slujba o neliniştise, o iritase, de parcă ceva ireparabil o enervase şi-i întorsese pe dos toată
ziua.
„Aş fi vrut să te întreb…“

9
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Nu cred că va ploua curând“, zise ea pe acelaşi ton. „Cred că toamna asta e mai degrabă uscată.“
El a tăcut şi, pentru o vreme, n-a mai încercat să zică nimic. Nici n-a mai privit-o. O vreme.
Abia a doua zi, la şcoală, a întrebat discret o persoană în care putea avea încredere şi care se afla în
universitate de mai mulţi ani.
„Fireşte că n-a fost de la început aşa ciudată. Acum patru ani, pe când era studentă, era mai degrabă
volubilă, cum sunt multe dintre tinerele de aici când termină high school. Era grăsuţă, împlinită şi avea
aerul tâmp pe care-l au tinerii din toată lumea în jur de douăzeci de ani: îşi închipuie că lor le va reuşi
totul. Apoi a venit povestea cu diagnosticul de cancer, ceva ce se opera experimental numai într-un
laborator al unei universităţi de pe Coasta de Est, cu acordul bolnavului şi al familiei, un contract de zeci
de pagini. Ceva cu laser. Era o procedură foarte nouă, la vremea aceea. Iar asigurarea medicală dată de
Universitate nu acoperea procedurile clasificate ca experimentale. După ce operaţia a reuşit, a trebuit să-şi
ia două slujbe ca să înceapă plata datoriei enorme pe care şi-o făcuse. Se spune că totul ar fi costat
incredibil de scump. Se supune de nevoie acestui program extenuant, cu două servicii.“
„Dar acum totul e în regulă?“, întrebase el. „Adică, s-a făcut bine?“
„Se pare că da“, îi spuse prietenul.
„Şi dacă totul s-a rezolvat, de ce se poartă atât de bizar, de ce e atât de izolată, de ostilă faţă de
ceilalţi?“
„Nu e ostilă deloc. A devenit o maşină de predat cursuri şi a fost numită consilier de preşedintele
universităţii. Anul trecut, studenţii au votat-o drept cea mai politicoasă personalitate didactică. Şi asta nu
doar pentru că arată aşa bine.“
Îi făcu cu ochiul.

10
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

A nimerit din greşeală cu ea în lift, joia următoare, în jur de ora zece. El mergea la un seminar, ea
avea sub braţ veşnica mapă verde plină cu statistici, propuneri de îmbunătăţire a programelor curente,
curbe de evaluare, sinteze. Nu a salutat-o, nu i-a zis nimic. Şi-a ţinut cuvântul dat, părea să privească
prin zid, ca şi cum ea n-ar fi fost acolo.
De fapt, chiar a încercat s-o uite. Încerca să facă abstracţie de prezenţa ei în aceeaşi clădire. O ocolea
în permanenţă. Învăţase să folosească scările din spate, să nu meargă la secretariat marţea şi joia la ora
unu, să se uite în lift înainte de a urca. Începuse să i se pară că are ceva de ascuns, că ceva trebuie ferit,
un mare secret a cărui rostire ar devasta realitatea.
În fond, îşi spunea, nu s-a întâmplat nimic. Să nu exagerăm, ce e atât de neobişnuit?
Asta până în acea seară de miercuri, la ora cinci, când întreaga agitaţie a zilei se încheie şi toţi se
duc pe la casele lor. Îşi făcuse geanta şi se pregătea să iasă din biroul lui, când ea a bătut la uşă. A spus
bună-seara şi, fără a-l privi în ochi sau a-i zâmbi, i-a zis:
„Vis-à-vis e un loc minunat, cu muzică de jazz pe fundal. O cafenea rătăcită în campus, una în stil
european, cum probabil sunt multe în ţara de unde vii tu.“
El o privi atent şi văzu iar celălalt chip, cel îmbătrânit, cearcănele vineţii, aerul umed al frunţii.
Îi zâmbi:
„Sigur… Cu plăcere…“
O întrebă:
„S-a întâmplat ceva?“
Din prag, ea îi răspunse:
„Cerul s-a vărsat în mare şi aerul s-a veştejit tomnatic în împreunarea lor.“
El se înclină uşor, ca la marginea unei scene, şi schiţă gestul de a aplauda. Ea spuse:

11
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„E doar o constatare.“
Au trecut strada şi au intrat în cafenea.
„Două cafele, îi făcu ea chelnerului. Cu frişcă. Sunt înnebunită după cafea.“
Apoi, către el, luându-l de braţ:
„În seara asta fac eu cinste.“
„Nu se poate!“, se arătă el supărat. „De luni de zile visez să te aduc aici, în locul acesta, sălaş al
desfrâului şi al jazzului, şi acum tu vrei să faci cinste.“
„Bărbaţii europeni…“, spuse ea, în timp ce-l conducea spre colţul cel mai îndepărtat de stradă al
cafenelei. „Asta-mi aduce aminte întrucâtva de primul meu iubit – acum vreo cinci ani, la Alma. În anumite
aspecte era de o prostie teribilă. Mă întreb câţi dintre bărbaţi sunt aşa.“
S-a aşezat la masă şi şi-a aruncat pardesiul pe scaunul de alături. El a luat loc faţă în faţă cu ea.
„Azi mi-am depus demisia“, zise ea, surâzând.
„Nu se poate!“, spuse el, aplecându-se, parcă pentru a-i fi mai aproape. „De ce? Te-ai mutat full
time la colegiu?“
„Şi de la colegiu m-am retras.“
„Pleci din învăţământ?“
Ea râse cristalin, ca de o glumă:
„Şi din învăţământ.“
Chelnerul aşeză ceştile pe masă, apoi şerveţelele, linguriţele şi, în final, în centru, vasul cu cuburile
de zahăr.
„Uite cum e“, îi zise ea zâmbind în continuare, aşa cum el n-o mai văzuse, privindu-l în ochi. „Să
zicem că cineva m-ar fi supus unui asediu, cum ai făcut o vreme tu, în septembrie. Şi singura mea

12
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

salvare ar fi fost o loterie curioasă, în care n-am fost întrebată dacă vreau să joc, dar pe care a trebuit
s-o încerc pentru că era singura cale. Am aflat rezultatul final abia azi-dimineaţă, prin telefon. Un
amestec de date în care se aduna totul: radiaţii, raze laser, tăieturi de ordinul nanometrilor, ca o tombolă
generală al cărei premiu final sunt clipe precum cea de acum, de lângă această cafea.“ Băgă degetul în
frişcă şi îl roti uşor. Spuse: „Îţi place frişca? De ce nu guşti? Şi, să zicem, am pierdut la această loterie.“
El tăcea. O privea puţin încruntat şi toate aparenţele lui de copil obraznic îi dispăruseră. Ea îi urmări
atent chipul, de la bărbia uşor despărţită până la părul blond ciufulit. Şi pe chipul lui nu văzu mirare.
„Ştiai?“
„Da, am aflat între timp.“
Ea continua să zâmbească, de data asta foarte impersonal.
„Atunci nu mai am nimic să-ţi spun. Înţelegi deja. Am pierdut.“
Pe fundal se auzea un pian solitar. O improvizaţie cu ritm lent. Parfumul unei teme de Mozart
prelucrată la New Orleans.
„Azi m-am dus din nou la preşedintele Universităţii cu statisticile. Rezultate excelente la ultimele
examene, studenţii fac al naibii de bine, să nu-ţi vină să crezi…“
Şi izbucni singură în râs.
„El m-a felicitat. Aştepta statisticile astea de multă vreme, rezultatul unor programe noi, interactive,
pentru care am lucrat consilier. Iar mie îmi venea să-i strig în faţă tot adevărul despre această uriaşă
minciună, că sunt programe care arată excepţional pe hârtie şi care, în fapt, nu-i învaţă pe plătitorii de
taxe nimic. Am umplut sute, mii de table cu formule, i-am asistat pe calculator, dar nu administrăm
altceva decât un eşec de mase. Despre oameni e vorba aici… Ar fi trebuit să-i spun, mai ales acum, când
nu mai am de pierdut nimic. Dar n-am făcut-o.“

13
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Sorbi din cafea, apoi trase în piept aerul parcă mai aromat acum. Buzele îi străluceau, umede. El se
aplecă încet peste masă şi o sărută. Doar o clipă, după care se retrase şi se aşeză la loc.
„Plec sâmbătă seara“, zise ea uşor stânjenită, ca şi cum ar fi vrut să schimbe subiectul.
„Unde?“, întrebă el. „La Alma?“
„Pentru o vreme. Cât să-mi iau rămas-bun de la mama. După aceea, la o clinică, în altă parte, unde
mi-aş dori ca mama să nu mă însoţească. Acum am vrut să-mi iau rămas-bun de la tine şi am vrut să o
fac aici. Ai avut tu o idee fixă cu locul ăsta.“
După o clipă de tăcere, adăugă, cu ton schimbat:
„Erai ultima persoană din lumea asta căreia îi mai datoram ceva.“
Sorbi încă o dată din cafea, cu un aer grăbit, apoi se ridică şi îşi puse pardesiul pe umeri. Când el
dădu să se ridice, ea spuse:
„Tu nu. Tu rămâi în cafenea, nu spui la revedere, nu te uiţi după mine, nu întorci capul.“
El, nemişcat, nu mai spuse nimic.
Ea îi trecu mâna prin păr. Zâmbi aparte, în aşa fel încât el nu văzu.
În penumbră, stins, pianul de pe fundal atingea acorduri joase. El îi simţi mâna retrăgându-i-se din
păr.

14
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Povestea cubului Rubik


Povestea cubului Rubik
15
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

După ce termini prima faţă aduci un şir în jurul ei care să se potrivească centrelor de pe feţele
laterale, acolo, dincolo, aici şi în spate, sunt patru, dar de unde vin toate celelalte, iată-le, acum le ştiu,
de acum ştiu, e a nu ştiu câta oară când le fac, ia uite păsările acelea de peste drum, acel drum, peste
acest drum, de unde oare ştiu acest drum, cred că am mai fost aici cu mama, poate ieri sau poate anul
trecut, sau nu ştiu când, eram şi cu Patrocle, era de ieri, era mai mic, îmi aduc aminte de acest drum

Stă lipit cu spatele de zid pe aleea care duce către Biserica Doamnei. În faţa lui, un stâlp pe care se
află un semn de circulaţie: cedează trecerea. Un pardesiu uşor, de primăvară, de culoare gri, cu un fular
albastru. Stă sprijinit de zid. Umărul atinge o pată de umezeală. Pe cap, un fes ca de copil, contrastând
cu barba nerasă. În mână ţine un cub Rubik. Toată atenţia lui îndreptată asupra cubului. Din buzunar
atârnă o lesă de câine, cu cureaua desfăcută. În spatele lui, o echipă de muncitori mută câţiva saci cu
ciment. O schelă neterminată înveleşte Biserica Doamnei.

acolo vin trei pătrate albastre, două pe colţ, unul pe centru, albastru cu galben, el e albastru cu
galben, acolo spre galben, da, da, chiar el e galben, apoi din nou acela, ar trebui să fie de mult gata,
poate s-a plictisit Patrocle de când fac, el s-a plictisit, da, he-he, ce amuzant, s-a plictisit şi câinele de
când fac eu cubul pe partea cu galben

O maşină intră în gang, claxonează şi, după câteva clipe, şoferul lasă geamul jos şi strigă ceva,
dă-te dom’le la o parte, aici te-ai găsit să te joci, om în toată firea, am de dus materialele astea, dă-te
dom’le de aici, apoi a tăcut. A văzut privirea lui şi a tăcut. A aşteptat câteva clipe şi a împins înainte

16
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

maşina, încet, şi l-a urmărit cum se trage la o parte înspre gangul blocului. A ţopăit ca un piţigoi, parcă
numai într-un picior. L-a urmărit cu privirea, apoi a accelerat.

parcă s-a auzit ceva, cineva a zis ceva, dar de unde sunt zece pătrăţele albastre, nu, nu se poate,
am numărat şi dau zece, nu e posibil, cubul are doar nouă, de fiecare culoare doar nouă, încă o dată,
unu, doi, trei, patru, cinci, şase, şapte, opt, nouă, zece, da, da, dar nu se poate

A trecut părintele, îmbrăcat în haina lui neagră, lungă, cu pălăria neagră pe cap, s-a uitat la el, l-a
măsurat de sus până jos. A văzut lesa de câine care atârna din buzunar. S-a întors, s-a mai uitat o dată. A
spus ceva. A intrat în curte, apoi în biserică. Ca să intre în curte a ocolit sacii cu ciment pe care muncitorii îi
terminaseră de mutat. Atunci l-au văzut şi muncitorii.

se poate ca la o anumită aşezare a figurii să dea alt număr atunci când numărăm? adică, atunci când
numărăm o dată să dea nouă, dar când schimbăm figura să dea zece, asta s-a întâmplat, poate nu are de
unde, dar am numărat şi desigur că pot fi o dată zece, altă dată nouă, şi de fapt toate obiectele se pot
număra în feluri care depind de aşezare, de fapt patru puncte puse în linie nu înseamnă deloc totuna cu
patru puncte puse în pătrat

Unul dintre muncitori a zis ceva, altul l-a împins. Du-te şi pune-l să care nişte saci cu ciment, dacă
tot stă şi-o freacă acolo. Ceilalţi doi au râs. Dă-l în mă-sa, uită-te la el, ţopăie ca o sperietoare de ciori.
Care sperietoare, bă, aia stă înfiptă în par. Uită-te la el cum ţopăie. Atunci a ieşit preotul din biserică şi i-a

17
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

spus ceva femeii de serviciu. Ea a dat din cap, nu, nu l-am mai văzut pe aici să ia prescuri sau colivă. Nu,
nu. Atunci ce face aici?

Patrocle? unde e câinele, era doar aici, aici era, trebuie să fie aici, la spate poate, nu se poate să nu fie
aici, s-a ascuns în spatele meu, are chef de joacă, când era mic şi eu eram mai mic şi el avea chef de
joacă, aşa făcea, alerga înconjur

E pierdut, a spus părintele, uită-te acum cum se roteşte şi trage de lesă, e clar pierdut. Probabil era
internat undeva şi acum a ieşit şi n-a mai fost de zece ani afară sau ceva de genul ăsta. E plin de ei în
ştirile din ziare. Nu poţi să ştii niciodată. La care femeia de serviciu a spus: mai bine să-i spun
plutonierului, să-l chem, să-l ia şi să vadă ce e cu el. Stai aşa, a spus părintele, e ceva ciudat, uită-te cum
umblă.

dacă ai un câine şi îl cauţi şi nu-l mai găseşti, asta înseamnă că prima oară când l-ai numărat era
unu, apoi, când nu l-ai mai găsit, ţi-a dat zero, adică nimic, adică nu mai e, atunci când nu mai e, nu se
poate să nu mai fie, Patrocle ştia drumul spre casă, el era câinele care ştie drumul acasă, mama l-a
învăţat, era câinele meu şi uneori el îşi amintea

Pe peretele gri se prelungea ploaia din ziua de ieri. O pată mare de igrasie se întinsese pe toată
bolta. Uşa de la gunoi era legată cu lanţ. Uşa fusese, cândva, vopsită galben, acum pe ea se întindeau
pete mari, ruginii. Înspre stratul de flori ofilite, un alt lanţ, care fusese de culoare verde. De copac era
legată o bicicletă. Unul dintre muncitori se apropie de ea şi scoase o sticlă cu apă din geantă. Începu să

18
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

bea. Îl privea îndeaproape. După o clipă spuse: ce dracu’ se joacă ăsta? Tu ştii ce e ăsta? Da, răspunse
celălalt, am văzut demult, cubul colorat, nu e uşor. Tăcură o clipă. Cel cu sticla întrebă: păi, şi el de unde
ştie să-l facă? Nu ştie, zise celălalt, doar îl învârte fără rost, nu are cum să ştie, e fumat rău. N-are cum. Ia
să mă uit şi eu.

hei, e al meeeeu, nu se poate, al meeeeeeu, el e al meu, mai aveam puţin şi era gata, nu roti,
nu-nu-nu, eram gata, aveam faţa albastră gata, aş fi fost gata de multă vreme, dar are zece albastre, are
zece, are acum zece pătrate albastre, nu roti pentru că apoi nu le mai pot număra, uneori nu se pot
număra, nu are cum număra, nimeni nu poate număra, de ce ai rotit, nu trebuia să faci asta

Ce zice ăsta? Lasă-l în pace, dă-i-l înapoi, nu te juca tu cu el. Lasă-l. Ce-am făcut? Mă uit şi eu
puţin. Vezi-ţi de treabă şi lasă-l în pace. Atunci părintele i-a zis femeii de serviciu da, du-te şi zi-i
plutonierului, cred că ar fi mai bine. Nu poate să umble prea bine, poate are rahitism sau aşa ceva.

dă-mi-l înapoi, dă-mi-l, aşa, de ce ai rotit, acum cum să fac, ce sunt, care sunt, câte sunt, trei aici,
apoi şase au rămas pe loc, nu mai ştiu, da, sunt nouă, acum e bine, acum e bine, sunt nouă, de aici ştiu,
asta e faţa care are LLLRRU, apoi se face o aşezare de faţă, mai rămân trei rotiri, acum

Nu înţeleg ce spune, zise plutonierul, nu ştiu ce zice, nu răspunde la ce îi zic eu. Da, zise de pe
margine unul dintre muncitori, dar nu răspunde la întrebări. E violent?, a întrebat plutonierul şi se pipăi
pe centură. Nu ştim, zise celălalt. Care violent, spuse preotul, nu vedeţi, îl lipeşti cu două degete de
perete. E pierdut de pe undeva. Da, spuse plutonierul, noroc că nu suntem departe, o să-l duc la intrarea

19
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

de pe strada Eforie. Vedem acolo dacă cineva l-a dat pierdut. În astfel de cazuri îi dau pierduţi foarte
repede.

da, mergem, o să trecem strada, parcă am mai fost aici, stai aşa, faţa opusă celei albastre e cea
galbenă, nu se poate muchie albastru cu galben, nu se poate, are o muchie în plus, ăsta nu e un cub
cinstit, ceva nu e aşa cum îmi aduc aminte, aşa ceva nu se poate, acolo nu se poate, muchie în plus nu se
poate, verde cu roşu, albastru cu galben nu se poate, acolo a dat zece

E pierdut de ieri, sau era dat de ieri dispărut, nu mai ştiu ce scrie aici, citi cel de la ghişeu, stătea
aplecat peste condică şi citea, uite ce încâlcit a scris şi berbecul ăsta de peste noapte, numai
de-a-nboulea scriu, paranoic amnezic, vârsta, înălţimea, semnalmentele, uite aici fişa. Unde l-ai găsit? În
curte la Domniţa Bălaşa. Hai să fim serioşi, chiar aici în faţă? Dar unde s-a pierdut? Probabil în Drumul
Taberei. Era cu câinele. Când l-au dat pierdut, cică era cu câinele. Asta e tot ce ni s-a dat. Da, uite lesa, el
e, e clar. Hai că de data asta a scăpat.

mama, o s-o cheme pe mama? a spus numele meu sau numele mamei? asta era după ce am potrivit
faţa galbenă, totdeauna e mai uşor să potriveşti întâi faţa galbenă, dacă porneşti de la punctul de sosire
trebuie mers înapoi spre plecare, asta se poate

Telefonul nu răspunde. Ia-l şi du-l în curte. Nu, nu-i da drumul în curte, poate să dispară pe poarta
din spate, aţi înnebunit şi voi. Ţineţi-l aici până ne lămurim, mă-sa nu răspunde. Unde dracu’ umblă şi
baba asta? Crezi că e nebună ca el?

20
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

mama, uite-o pe mama, acolo e mama, ce bine că a venit mama, poate ea ştie, spune-mi mama
dacă se poate să aibă zece albastre pe un cub, zece albastre pe un cub, atâta a avut rubicul ăsta azi, era
făcută albastra şi mai era unul în partea din dos, dar era cu galben pe muchie, nu-i aşa că nu se poate?

Cum fractură, doamnă? Cum accident? Aşezaţi-l jos. Scrie tu raportul. Da, nu ziceai tu că alţii scriu în
sictir? Scrie acu’. Deci câinele a fost călcat de autobuzul 368, care l-a lovit şi pe el, apoi accidentatul a
dispărut de la locul evenimentului rutier şi a fost declarat dispărut pentru douăzeci şi patru de ore. E
posibil ca accidentatul să aibă fractură de rotulă, se recomandă investigaţie imediată. Nu se poate
fractură, uite-l că merge. Acum şchioapătă, dar parcă adineauri nu. Acum nu. Ba acum da. Stă sprijinit
de zid, de aceea nu ne dăm seama. Şi cum dracu’ a ajuns din Drumul Taberei pe Calea Victoriei? Toată
povestea asta nu are sens. Da, doamnă, desigur, vă ascultăm cu răbdare, a dispărut de ieri, am înţeles,
noi v-am sunat acum câteva minute. De la care circă v-au trimis aici? Da, aici în condică e raportul lor,
copia acelui raport, s-a înregistrat cu data de ieri.

mama, unde e Patrocle? parcă are chef de joacă, parcă mi s-a agăţat de genunchi cu dinţii şi mă ţine
şi acum, parcă se ascunde în spatele meu, mi se pare că tot timpul Patrocle se ascunde în spatele meu,
mai ţii minte când era mic şi se ascundea în spatele meu, şi eu nu ştiam cum să alerg după el, pentru că
nu pot să alerg spre spatele meu

21
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008
În Bucureşti,
când se lasă seara

În Bucureşti, când se lasă seara


22
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

La tarde se había ahondado en ayeres,


los hombres compartieron un pasado ilusorio
(J.L. Borges)

Atunci când telefonul sună în sufrageria vilei, era trecut de ora unu noaptea şi Tudor Bistreanu nu
visa nimic. Se trezi cu mintea neclară şi îşi zise: „Am să le spun să tragă un telefon şi în dormitor.“
Chemările nocturne erau partea cea mai dificilă a muncii lui în Comitetul Central. Ani de zile visase să
poată veni acasă, la Sinaia, în casa construită după planurile lui, şi să poată petrece sfârşitul de
săptămână fără surprize. Doar că în ultima vreme mereu intervenea ceva.
Se ridică din pat şi îşi puse halatul. Fără să-şi încalţe papucii, pentru că nu-i găsise, fără să-şi ia
ochelarii, ieşi din dormitor. În întuneric, apucă balustrada scării şi găsi prima treaptă. Nu lăsau noaptea
nici o lumină aprinsă, nici măcar vreun bec slab, pentru că cea mai mică geană de lumină o deranja pe
Sanda. Condiţia ei era mai dificilă în această perioadă a anului. Odată trezită noaptea, începeau
migrenele. Dublate de insomnie, transformau nopţile în calvar pentru amândoi. Tudor era un bărbat atât
de înţelegător... Se străduise să priceapă tot, să aibă grijă de tot. Discutase întotdeauna aşa de atent cu
psihiatrul... Iar noaptea avea grijă ca nimic să n-o deranjeze.
În sufragerie, ocoli canapeaua şi fotoliul de lângă bibliotecă, apoi răspunse la telefon. De la celălalt
capăt al firului se auzi vocea unui bărbat în vârstă, cu respiraţie grea.
Ameţeala somnului îi trecuse deodată. Telefoanele din partea acestui om erau pentru el atât de
importante... Ion Stancu-Nicoară era unul dintre influenţii membri ai Comitetului Politic Executiv,
singurul dintre foştii deţinuţi de la Târgu-Jiu din anii ’30 care era încă activ politic. Îl cunoştea pe Nicolae
Ceauşescu din lagăr. Îi vorbea ca unui vechi cunoscut şi, uneori, când nimeni nu se mai afla prin

23
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

preajmă, se spunea că îşi permite să-i facă unele observaţii. De fapt, zvonurile erau împărţite. După unii,
Secretarul General nu-l asculta deloc. După alţii, bătrânul îşi permitea să îl contrazică şi să îi facă
sugestii, dar numai când rămâneau între ei. Oricum, poziţia lui în ierarhia Partidului rămăsese
neschimbată peste decenii, pentru că şi în anul 1965, ca şi în prezent, fusese în C.P.Ex. Renunţase
formal la multe dintre funcţiile sale publice încă de la sfârşitul anilor ’70, alegând să păstreze numai una:
cea de director al Institutului de Istorie „Vasile Pârvan“, cel a cărui clădire impunătoare, asemănătoare
blocului Török, domină intrarea pe Calea Victoriei, dinspre Dâmboviţa. Acolo îşi petrecea după-amiezele,
când maşina îl aducea de la Comitetul Central. Relaţiile şi influenţele lui Ion Stancu-Nicoară îl făceau
extrem de important în problemele delicate ale politicii de cadre, în special în ultima vreme, când
lucrurile deveniseră complicate. Mai ales după 1986. Aşa considera Tudor Bistreanu, citind informările
periodice despre situaţia din Polonia şi Ungaria. Se schimbaseră unele lucruri. De fapt, îi datora
bătrânului întreaga protecţie, numirea în C.C. şi, mai ales, perspectiva unei cariere strălucite. Anii cei mai
buni se aflau înainte, gândea Tudor uneori.
„Ce program aveai zilele acestea?“, se auzi vocea de la telefon.
„Am venit ieri cu Sanda la Sinaia. Mi-am luat două zile libere, nu ne gândeam să plecăm nicăieri.“
Ion Stancu-Nicoară ajunsese în lagărul de la Târgu-Jiu pentru legăturile sale secrete cu un vestit
sabotor din epocă, Boris Radenkoff, cel care încercase să dinamiteze un sector al Gării de Nord în
primăvara lui 1935. În lagăr se aflase şi tatăl lui Tudor Bistreanu, care fusese arestat prima oară în
acelaşi an. Bătrânul se considera un protector firesc al fiului fostului său tovarăş, iar Tudor merita
această protecţie: era inteligent şi extrem de meticulos. Avea, fără nici o îndoială, unele calităţi rare, era
calm şi analitic. Studiile sale la „Ştefan Gheorghiu“ fuseseră strălucite. Pentru situaţia de acum, nu mai
era nevoie decât de şansă şi de un moment oportun. Bătrânul îl urmărise multă vreme.

24
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Trebuie să te văd neapărat mâine dimineaţă, cât mai devreme.“


A apăsat într-un fel anume pe cuvântul „neapărat“. Tudor Bistreanu înţelesese foarte bine. Nu
puteau discuta, desigur, la telefon. Vocea continuă:
„Nu vreau să te prindă nepregătit. Noi am mai discutat asta. S-au făcut schimbări foarte mari. Ştii că
se zvoneau anumite lucruri de multă vreme. Ei bine, ieri seară s-a decis. Din câte ştiu eu, aşa cum am
văzut dosarul pregătit ultima oară, tu eşti propus pentru şef de secţie. Dar trebuie să ai grijă. Trebuie să
ştii câteva lucruri şi, de aceea, e necesar să ne vedem. Numirea nu e încă sigură. Mai e ceva.“
Nu era doar o profeţie norocoasă. Deşi nu avea puterea de decizie într-o numire atât de importantă,
Ion Stancu-Nicoară ştia foarte bine ce spune atunci când avea în vedere primejdiile care ar putea lovi
promovarea. Unele decizii se luau şi în ultima clipă. Uneori, obstrucţiile la semnarea unei numiri erau
ridicole: o burtă prea mare sau un zvon despre o amantă puteau face destul de mult rău. Nu trebuia mai
mult decât un zvon. „Poate o fi vorba despre ceva ce s-a auzit“, se gândi Tudor, „poate vrea să verifice cu
mine ceva.“
Tudor nu se aşteptase că va fi avut în vedere pentru o funcţie de şef de secţie. Îşi închipuia că în
cariera lui va urma altceva. Nu se aştepta la o asemenea ascensiune, cel puţin nu atât de devreme.
Zvonuri despre o mare rotaţie de cadre existaseră de mult timp, dar nimeni n-a ştiut cine va fi
implicat. Lucrurile se complicaseră, mai ales după câte s-au întâmplat în ultima vreme în Polonia şi
Ungaria. Secţiile C.C. corespundeau întrucâtva ministerelor, dar în anumite situaţii acopereau domenii
mai extinse şi, în practică, luau decizii semnificative. Secţia pentru Apărare Naţională era extrem de
importantă, la fel ca şi cea pentru Agricultură, unde se aprobau multe contracte de export. Tudor nu ştia
încă despre ce secţie ar fi vorba. Acum afla la telefon că va fi vorba despre secţia de Apărare Naţională.
Simţi că nu mai are răbdare până mâine. Mâna îi rămăsese pe telefon şi după ce închise.

25
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Deodată văzu totul cu claritate. Simţi că totul este adevărat, că aşa trebuia să fie, după atâţia ani în
slujba Partidului. Momentul venise. Îşi aminti anii de sărăcie din copilărie, bilele colorate care îi fuseseră
mulţi ani singura jucărie, chipul tatălui său întors acasă după ce a fost eliberat din lagăr. Un bărbat străin
care se întoarce acasă şi pe care mama îl îmbrăţişează. Curtea murdară în care curgea, de pe jgheabul
ruginit, apa de ploaie. Vaporul de hârtie înroşit de rugină. Imagini mizere alături de imagini
sentimentale. Le retrăi pe toate în spaţiul câtorva secunde, convingându-se că toate nu puteau duce spre
altceva decât spre clipa de azi. Vestea aceasta. Totul venea firesc, ascensiunea către vârful Comitetului
Central era naturală.
Puse telefonul pe măsuţa de abanos şi aprinse lumina. Aruncă halatul pe umeri şi alergă în sus pe
scări.
„Tudor, ce e cu zgomotul ăsta?...“, spuse Sanda. „Stinge lumina şi vino să dormim.“
Durerile de cap ale Sandei, imprevizibile ziua şi de neevitat noaptea, nu făceau altceva decât să-i
accentueze depresiile şi anticipau uneori momentele ei stranii. Acele momente când se purta diferit.
Zilele ei erau goale, cumplit de goale. Migrenele erau evenimentele cele mai importante, dar atât de
răvăşitoare încât îi erau mai mult decât de ajuns. Mai tânără decât Tudor cu ani buni, fusese întotdeauna
protejată şi ocrotită, cel puţin de la o vreme. El îşi dorise ca Sanda să nu se confrunte cu nimic dificil, şi
acum devenise necesar să o ocrotească încă şi mai mult, mai ales de când boala ei se înrăutăţise. Tudor
se străduia să trăiască normal, să se poarte normal cu ea, deşi momentele ei de criză şi irealitate
deveniseră destul de dese.
„Te rog, Tudor, stinge odată lumina...“ Era vocea unei femei istovite.
El intră în dormitor şi aprinse lumina. Cu un gest blând, trase pătura de pe ea şi o luă în braţe, cum
ai linişti un copil.

26
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Trebuie să te trezeşti. Ne întoarcem chiar acum la Bucureşti.“


„Dar nu se poate“, spuse ea, „nu am udat încă florile.“
Tudor o privi ca prin ceaţă, apoi o luă în braţe, cum ai lua un copil, şi o legănă uşor.
„De ce?“, protestă ea cu aceeaşi voce sfârşită. „Ce te-a apucat?“
„Dimineaţă trebuie să vorbesc cu cineva şi apoi să merg la C.C.“
Ea se ridică din pat, cu vădită neplăcere. Îşi simţea gura amară şi capul greu. Îl privi. Avea
sentimentul că e singură şi neînţeleasă, bolnavă, înstrăinată de bărbatul ei. Îl chemă, cu glas şoptit. El îi
răspunse că trebuie să plece către Bucureşti. Îi spuse: „Mâine o să fie o zi mare.“
Ţinând-o de talie, o conduse lângă şifonier, unde o lăsă să se îmbrace. Pe vremea când îşi
construiseră casa de la Sinaia, se lovea în fiecare zi de încăpăţânarea ei, de felul ei de a spune nu. În
ultima vreme, ea prefera izolarea de la Sinaia şi faptul că aici nu îi vizita nimeni, că telefoanele o
deranjau mai rar. Aici, nimeni nu voia nimic. La Bucureşti o sunau uneori atât de mulţi oameni, şi fiecare
voia câte ceva! Erau intervenţii personale, conexiuni, relaţii. Lucrurile deveneau, pe zi ce trece, tot mai
complicate.
Tudor Bistreanu coborî în garaj din bucătărie, porni maşina şi lăsă motorul mergând. Deschise
porţile garajului. Privi cerul de primăvară, înalt, plin de stele, cu pete rare de întuneric: doar câţiva nori.
Se simţea în puteri, se simţea foarte tânăr. În curând împlinea 45 de ani. Vremea îi stătea înainte.
Se întoarse în casă. Sanda nu era încă gata. Îi împachetă el câteva lucruri la întâmplare, le îndesă în
valijoara albastră şi-i spuse:
„Coboară. Rămân eu să încui.“

27
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Ea nu spuse nimic, doar se îndreptă clătinându-se către ieşire. El o urmări cu privirea, talia îi
rămăsese ca altădată, părul blond, acum în dezordine, umerii uşor aplecaţi. Îi culese bluza de ieri de pe
spătarul scaunului, apoi blocă grilajul metalic de la geamuri.
Pe drum, după numai câţiva kilometri, ea lăsă fereastra jos, făcându-i semn că are nevoie de aer. Îi
spuse cât de obosită se simte, cât de nefericită este. El zise:
„Rămăsese să vă trimit acasă un lăcătuş ca să rezolve uşa de la terasă şi, dacă am timp, să dau un
telefon şi inginerului care trebuie să ne facă antena. Poate vedem mâine de toate acestea, dacă tot ne
întoarcem.“
Sanda răspunse ceva, foarte încet, aproape în şoaptă.

***

Bătrânul se ridică de la masa din bucătărie, purtând în mâna dreaptă ceaşca de cafea neagră, amară.
La ora aceea din noapte se trezea de obicei. Aşa se întâmpla de foarte mulţi ani, de când rămăsese
singur. Un program pentru care cafeaua era cel mai bun lucru. Deschise geamul, era o noapte frumoasă
de primăvară. Seara trecută se schimbase o lume întreagă în Bucureşti, gândi el, căci ce poate schimba
lumea mai mult decât o rotaţie de cadre? Uite aşa se face istoria, îşi spuse. Era la Institut, sunase
telefonul, l-au anunţat de la secretariat, oare de ce nu folosiseră firul scurt? Probabil era multă lume la
cabinetul unu. La telefon cabinetul tovarăşului Secretar General, sunteţi aşteptat la Comitetul Central.
Resimţise o anumită emoţie, considera că fusese ascultat cel puţin acolo unde fusese vorba de anumite
decizii. După câte se întâmplaseră în Ungaria şi Polonia era acum timpul să se ia măsuri, vremurile noi
trebuie întâmpinate cu tineri, cei bătrâni pot să dea bune sfaturi, asta cel mult. E o problemă de energie.

28
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Partidul nu merge înainte prin aceiaşi şi aceiaşi oameni, oricât ne-am dori noi asta... Aceasta este istoria,
se gândea, nu arhivele de la Institut, nu mărturiile despre Vasile Roaită ori Ştefan Gheorghiu, nici
zapisurile de la Constantin Brâncoveanu sau Nicolae Mavrocordat. Nu acolo e istoria, ci aici, telefonul
care sună şi te face să iei foc pentru că tu iei parte la decizie. Afară, noaptea înghiţea lucruri, oameni,
suflete, vise. Evident că acum Tovarăşul îşi va aduce în Comitetul Politic Executiv pe cine trebuie pentru
astfel de vremuri. Îşi aminti şedinţa de acum trei săptămâni, când Nicolae Ceauşescu a ridicat degetul
către tavan şi le-a recitat: Cei ce se luptă murmurând,/ De s-ar lupta şi-n primul rând/ Ei tot la fel de
laşi ne par/ Ca orişicare laş fugar... Mâna i se mişca deasupra mesei cu catifea verde şi, alături de el,
îngropat în fotoliu, tovarăşul Nicoară, fostul tovarăş de lagăr din anii ’30, simţise că momentul vine, că el
are de spus ceva, şi avea să îi spună, atunci când vor rămâne între patru ochi: „Peste douăzeci de ani un
foarte bun Secretar General al Partidului ar putea fi Tudor Bistreanu.“ Chiar aşa i-a spus. Teren de
încercare sau de pierzanie, locul de şef de secţie pentru probleme de apărare naţională ar fi fost un loc
bun pentru omul acesta, avut în vedere de Nicoară. „E adevărat că nevastă-sa nu e în toate minţile?“,
întrebase Nicolae Ceauşescu, cu o licărire în ochi. „Nu, nu e chiar aşa de rău“, spusese Ion Stancu-Nicoară.
„Eu o cunosc de ani buni. E doar o femeie mai retrasă.“ „Nu ştiu“, spusese atunci Secretarul General al
Partidului, „ar fi bine să discutăm mai mulţi“, ceea ce însemna că decizia finală va aparţine Elenei
Ceauşescu, care nu-l cunoştea pe Tudor Bistreanu altfel decât din dosarul de cadre. Aşadar, numirea sa
va depinde de impresia pe care el i-o va face în dimineaţa când va fi chemat la cabinetul doi. Asta
trebuia să-i explice el lui Tudor acum, dacă s-a ajuns aici, şi trebuia să-i spună cum e necesar să se
poarte ca să-i producă o bună impresie ei... Aburii cafelei îmbrăţişează noaptea, o amestecă încet cu
gândurile despre ziua ce abia începe. Nu era clar deloc dacă seara trecută se deciseseră toate
schimbările, poate că dimineaţa aceasta se va lua decizia cea importantă, şi Tudor trebuie să ştie cum

29
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

stau lucrurile şi cum se promovează. Multe se leagă de Tudor, al cărui viitor poate fi important pentru
mulţi oameni. De fapt, pentru bătrân, faptul că-l ajuta acum pe Tudor să primească această funcţie
însemna că îşi face datoria faţă de Partid. Pentru că omul acesta are atâta energie şi atâta calm totodată,
şi îl vor aştepta vremuri dificile, şi el ar putea avea prezenţa de spirit şi luciditatea necesare...

***

Acoperită de plante agăţătoare, vila de pe strada Beller începuse să facă igrasie, sau cel puţin aşa îi
spunea Sanda, care simţea şi cel mai fin miros. Apartamentul lor era la etajul vilei, o clădire construită
prin anii ’30 de un bancher. Lui Tudor nu i se părea că zidurile ar fi prins umezeală. I se părea că
apartamentul lor e situat în cel mai bun loc de pe pământ şi nu s-ar fi mutat de acolo pentru nimic în
lume. În fiecare dimineaţă, la opt fără zece minute, prin faţa casei lor treceau cele douăsprezece maşini
ale convoiului prezidenţial, dinspre Strada Primăverii către Comitetul Central. Noaptea erau multe patrule
de miliţie, iar în faţa vilei lor era în permanenţă un plutonier. De câteva luni mutaseră în post un tânăr cu
mustaţă şi mutră de şoarece. Lui Tudor acest decor îi sugera certitudine, îi sugera un loc sigur într-o
lume sigură. În timp ce descuia uşa, Tudor îi spuse:
„O să facem aşa: mai avem o oră de odihnă, apoi trebuie să mă îmbrac în costumul bleumarin, şi nu
voi veni la prânz. Nu mă aşteptaţi. O să te sun să îţi spun cum a fost.“
Sanda se întoarse către el şi îi ură mult noroc. Pentru un moment, i se păru lui, privirea ei fu cea de
altădată, ca şi cum din spatele bolii de acum ar fi răsărit o umbră.
Aprinseră lumina în holul cel mare de la intrare. Aruncă valiza albastră deoparte, fără a mai desface
ceva. Tudor aprinse lumina în sufragerie şi, deodată, văzu că lucrurile din casă nu sunt în ordine. Pe

30
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

masă se aflau două pahare care păstrau pe fund vin alb sau poate şampanie. Într-un colţ de cameră, pe
parchet, blugii Evei. Pe televizor se afla sutienul, iar pe covor, o cămaşă albă, bărbătească. Tudor înţelese
că Eva e cu cineva la ei în dormitor. Se gândi că lucrul care ar putea-o irita pe Sanda cel mai mult ar fi
dacă Eva s-ar afla acum acolo. Dar poate că nu e aşa. Atunci Sanda apucă să îi spună în şoaptă că acesta
e rezultatul educaţiei pe care el i-a dat-o Evei. Consecinţa acestor ani de îngăduinţă. Uite ce a ieşit, i-a
spus.
Din dormitor nu se auzea nici o mişcare. Tudor se gândi că nici nu au fost auziţi. Uşa era
întredeschisă. Apoi aprinse lumina.
Dormeau îmbrăţişaţi, goi. Tudor îl recunoscu imediat pe Valeriu Moisescu. „O, nu!“ gândi, „ce
complicaţie! de n-ar ieşi vreun scandal. N-am nevoie de asta acum.“ Ştia foarte bine că Eva fusese colegă
la liceu cu băiatul colonelului Moisescu, de la secţia pentru Apărare Naţională a C.C.-ului, dar nu intuise
că lucrurile au ajuns până aici. Îşi impuse să nu producă o scenă, gândind: „Putea să se încurce cu
oricine, numai cu el nu...“ Tatăl lui era influent şi orice încurcătură ar fi putut să strice foarte mult,
tocmai acum. Nu era cazul să aibă nici un fel de legături personale cu cei din secţia respectivă, unde
probabil va lucra în următorii ani. Dacă ce aflase acum două ceasuri era adevărat, el va trebui să
colaboreze cu colonelul, nu să aibă o relaţie la nivel personal care să complice estimarea puterii lui de
muncă în slujba Partidului. Asta nu e bine niciodată. În plus, nu se ştie cum vor evolua astfel de istorii.
Valeriu s-a trezit întâi, a dus mâna la ochi şi a priceput, dincolo de aburii vinului, ce se întâmplă.
Vru să se dea jos din pat, apoi ezită, pentru că hainele lui nu erau pe aproape şi Sanda tocmai intrase în
cameră.
Eva se întoarse către uşă şi îi văzu. O privi întâi pe Sanda. Ochi în ochi, chipurile lor păreau reflectări în
oglindă. Doar că privirea Evei era mult mai rece, avea ochii foarte diferiţi de ai părinţilor ei.

31
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

După o clipă, Tudor îşi dădu seama că lucrurile ar putea avea o ieşire. Vru să liniştească imediat
situaţia. Se întoarse către soţia lui şi îi spuse:
„Să mergem în sufragerie, să-i lăsăm să se îmbrace.“
O zisese pe o voce fără intonaţie. Sanda spuse către Tudor, ca şi cum n-ar fi fost decât ei doi de
faţă:
„Ar trebui să faci ceva. Tânărul acesta ar merita o pereche de palme.“
Sanda se lăsă condusă de braţ şi luă loc pe canapeaua din sufragerie. Când se aşeză, călcă pe gâtul
unei sticle de vin care se arăta de sub canapea. Sanda văzu că Tudor nu lasă să i se citească prin nimic
nervozitatea. Doar ea, cunoscându-l de atâta vreme, ştia.
În cele din urmă, Valeriu a ieşit în sufragerie. Sanda nu-l privi. Tudor Bistreanu văzu cum încă îşi
aranjează cămaşa şi îi păru neliniştit – poate pentru că nu ştia la ce să se aştepte.
Spuse, către părinţii Evei: „Îmi pare rău...“
Sanda se întoarse către soţul ei: „Când ai de gând să-i răspunzi? Ce mai aştepţi?“
Tudor Bistreanu avea un chip imobil, pe care nu se putea citi nimic. Mâinile nemişcate, ochii
limpezi, nici un semn de jignire, de ofensă, nu un chip prea serios, nu o grimasă prea gravă. Îl privi pe
Valeriu cum se mai scuză o dată, apoi îl urmări cum face încă un pas către uşă.
Atunci Tudor Bistreanu schiţă un zâmbet şi îi răspunse: „Noapte bună.“
„Doar nu ai de gând să-l laşi să plece, pur şi simplu!“, izbucni Sanda.
Valeriu parcurse sufrageria către ieşire. Se auzi uşa.
„Nu-mi vine să cred“, spuse Sanda. „N-ai făcut nimic. Nu i-ai zis nimic.“
Tudor o privi şi se gândi că ar fi trebuit să o lase să lucreze, atunci când ea i-a cerut-o, în urmă cu
ani. Voia să fie bibliotecară. O muncă liniştită. Dacă ar fi ieşit mai mult din casă n-ar mai fi perceput atât

32
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

de tensionat relaţiile dintre oameni... Se poate şi altfel... Lucrurile se pot rezolva întotdeauna cu
minimum de tensiune...
„Nu ar fi fost potrivit să îi spun ceva.“
„Asta e culmea“, îi răspunse ea. „Se culcă cu fiică-ta la tine în dormitor şi apoi pleacă pur şi simplu?“
„Nu era nimic de zis. Te rog linişteşte-te.“
Sanda o văzu pe Eva în dreptul uşii. Se ridică de pe canapea şi, înainte ca Tudor să îşi dea seama ce
se întâmplă, o lovi de două ori. Obrajii Evei începură să ardă. Se trase un pas înapoi. Apoi Sanda spuse
ceva neaşteptat. Târfă. O privi şi spuse asta.
Tudor voia să pună capăt scenei, dar nu ştia cum. Sanda continuă:
„Nu te-ai gândit niciodată la reputaţia familiei tale!“
Eva tăcea, nu pentru că n-ar fi avut nimic de răspuns, ci pentru că voia să tacă. Fusese convinsă că
părinţii ei vor lipsi trei zile de acasă. Tatăl ei avea atât de rar zile libere încât fusese sigură că nu vor
renunţa la această mică vacanţă. Azi lipsise de la cursuri. De obicei, când se certau, îi răspundea Sandei pe
acelaşi ton, asta văzuse Tudor în ultimii ani. Acum însă, alesese liniştea. Pentru o clipă, Tudor fu
îngrijorat, se temu că nu înţelege ce se întâmplă sub ochii lui. O auzi pe Sanda continuând: „Te şi văd ce
ai să ajungi peste ani. În loc să profiţi de educaţia pe care ai fi putut-o avea, uite ce alegi tu să fii. În loc
să te ocupi cum trebuie de facultate, în loc să te gândeşti la o carieră, uite ce planuri ai!“
„Asta e culmea“, îi răspunse Eva în şoaptă. „Cine se găseşte să-mi vorbească despre carieră.“
„Eva“, spuse Tudor, „te rog să nu discutăm aceste lucruri acum.“
„Dacă ştiam ce o să iasă“, făcu Sanda, „nu m-aş fi măritat niciodată. Totul a ieşit atât de rău!“
„Ei, nu e chiar aşa“, zise Tudor.

33
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

De fapt, gândi el, Eva nu e deloc un copil nereuşit. Studiază la secţia de limbi străine de la
Universitate, o să aibă o carieră. Viaţa personală e altceva. Nu, lucrurile nu stăteau deloc aşa cum le
vedea Sanda la vreme de supărare. Iar căsnicia aceasta avusese şi momentele ei bune. Şi apoi, Sanda e
atât de obosită şi stresată în ultima vreme...
„Haide“, spuse Tudor, „cred că nu voi apuca nici un minut de somn noaptea asta şi mâine am o zi
grea. Vă rog lăsaţi totul pe altă dată.“
„Ce soluţii ai şi tu ca să rezolvi problemele de familie!“, zise Sanda, dând din mână a lehamite. „Să
laşi totul pe altă dată! Când, Tudor, când? Când ai tu timp să rezolvi problemele acestea?“
„Nu acum, te rog. Acum îmi trebuie o cămaşă care să se potrivească la costum. Cred că o să-mi iau
şi o cămaşă de schimb. Cred că nu vin acasă până diseară, târziu. Mai bine m-ai ajuta să mi le aleg.“
„Ajută-l, mamă. Probabil la cămăşi te pricepi.“
Sanda se întoarse către ea şi pentru o clipă Eva crezu că o va lovi din nou. Dar Sanda nu mai zise
nimic.
Tudor se aşeză pe pat şi îşi luă capul în mâini. Era epuizat. Simţea că tensiunea dintre ele ajunsese
mult prea departe. Avea şi el momente când simţea că nu mai are puteri. Atunci o auzi pe Sanda:
„De ce aveai nevoie?“
Îi alese ea cămaşa. I-o aşeză pe pat. El o privi şi i se păru că ea abia se mai ţine pe picioare. Spuse:
„Mulţumesc. Dar poate ar fi mai bine să te duci să te odihneşti. Cred că toată povestea asta a fost foarte
obositoare pentru tine.“
Ea clătină din cap, sigur că da. Se aşeză în fotoliu şi puse mâinile pe ochi.
„Stinge lumina şi lasă-mă aici. Paturile sunt deranjate, iar eu sunt prea obosită ca să le schimb
lenjeria acum. O să văd mâine.“

34
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Tudor îşi luă hainele şi ieşi din dormitor. Sanda ar fi putut adormi foarte repede, o simţea că e
foarte obosită. Ce noapte pentru ea! Dar nu se putea ocupa de ea acum, când alte lucruri erau mai
importante. Se duse să îşi facă o cafea.
În sufragerie, îi spuse Evei:
„Poate ar fi trebuit să o rabzi până la sfârşit. Nu ţi-ar fi stricat mai mult tact.“
Eva îl privi în ochi şi-i spuse cu un glas din care orice urmă a vinului se risipise:
„Tu chiar crezi despre mine că sunt o târfă? Ai văzut cum mi-a vorbit? Ai văzut ce te îndemna să
faci? Ce ar fi vrut? Să-i faci un scandal? Să-l iei la bătaie?“
El oftă adânc. O simţi mai mult întristată decât revoltată. Dar îi simţea şi furia rece. Nu voia să
poarte acum o discuţie prea lungă cu Eva. Îmbrăcat de acum în costumul cu semnificaţii strict oficiale, se
simţea departe de viaţa de familie, într-o lume în care oamenii nu aveau nici un fel de atribute
personale. Măcar aparent. Îi spuse Evei:
„În fond, ce s-a întâmplat? Părinţii au venit peste tine într-un moment nepotrivit. Ăsta nu e motiv de
tragedie. Cred că există o soluţie pentru asta. Poate ar trebui să-ţi găsim un apartament. Pot vorbi cu
primarul cât de curând. Putem rezolva.“
„E vorba şi de tine, tata. Te încurcă. De ce nu vrei să te gândeşti mai bine? Are nevoie să fie
internată.“
Tudor clătină din cap: „Aşa ceva e în afară de orice discuţie. Mai bine spune-mi la ce te gândeşti tu şi
care e soluţia ca lucrurile să meargă mai bine între voi.“
Eva oftă. Parcă nu reuşea să se facă înţeleasă.

35
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„E mai mult de atât, tata. Aş vrea să-l pot păstra pe Valeriu, aş vrea să fie ceva de lungă durată. Cât
de departe crezi că putem să ajungem cu astfel de scene? Când ea te îndeamnă să îl loveşti!... Zilele
trecute i-a închis telefonul...“
Tudor îi făcu un semn cu mâna, toate acestea sunt fleacuri. Dar Eva continuă: „Mama nu înţelege că
am viaţa mea, că nu-şi poate permite să mă judece şi să mă insulte aşa. Uită-te şi tu câte mi-a aruncat
în faţă în ultimele luni! N-am uitat nici un cuvânt, nici o insultă. Ce respect faţă de mine să mai am eu,
după ce fiecare lucru pe care-l fac e târât în noroi de o mamă sărită de pe fix? Cum o să poţi să lucrezi
tu în Comitetul Central când n-ai posibilitatea să ieşi cu soţia în lume, de teamă să nu o apuce
istericalele?“
„Hei“, făcu Tudor cu degetul ca unui copil mic, „aici cred că depăşeşti măsura. Depresiile ei... sunt o
situaţie trecătoare...“
„Tată, hai să o spunem pe bune: am o mamă care nu e în toate minţile şi care e o piedică pentru
mine, ca şi pentru tine. Nu a beneficiat niciodată de tratament psihiatric. De ani de zile tu nu ai mai ieşit
în lume cu ea, ca să ascunzi situaţia. Ştii ce spun. Şi ţie ţi-e frică de reacţiile ei în public. Dacă îţi face o
fază ca asta pe undeva şi se aude la Tovarăşa, nu-ţi dai seama? Sunt sigur că te-ai gândit la asta.“
„Te-am rugat să nu mai vorbeşti aşa despre ea. Faptul că nu te înţelege şi se pricepe atât de puţin la
oameni nu-ţi dă dreptul să fii nedreaptă.“
„Acum câteva minute ţi-a cerut să fii nepoliticos, dacă nu de-a dreptul agresiv, cu Valeriu. Ai şi uitat
asta? Cu mine, şi când sunt mahmură, se discută de zece ori mai normal decât poţi discuta cu ea în
miezul zilei, după ce şi-a făcut somnul de frumuseţe. Tu nu-ţi dai seama în ce hal a ajuns. Şi tot nu vrei
s-o duci la medic.“

36
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„În nici un caz“, spuse Tudor cu un ton grav, „ar fi inacceptabil. Trebuie să ne înţelegem unii pe alţii
şi să avem grijă de noi în familie.“
„Ştiu, ştiu şi înţeleg, nu se poate nevastă de mahăr în C.C. la casa de nebuni.“
Aici Tudor clipi nervos de câteva ori. Eva văzu că aceste cuvinte îl ating, că ceva îl jigneşte, că nu
doreşte să dea frâu liber unor anumite gânduri nici faţă de ea.
„Eva, nu ştiu unde vrei să ajungi şi de ce vorbeşti aşa cu mine. Peste câteva ceasuri trebuie să ajung
la Elena Ceauşescu şi n-am pus geană peste geană toată noaptea. Ce vrei să fac cu maică-ta? Rămâne
aşa cum e acum. Medicaţia pentru migrene ar trebui să fie suficientă. Ţi-am mai explicat asta.“
„Tu ai dreptate. Ai fost un tată perfect, şi numai eu ştiu cât de nefericit eşti ca soţ. Nu vreau o viaţă
ca a ta. O să fiu atentă la omul cu care o să mă căsătoresc. Dacă o să mă căsătoresc vreodată. Dar acum
tu ar trebui să ai grijă de ea, să nu te mai încurce şi să nu mă mai încurce. A ajuns o piedică.“
„Am avut şi momentele noastre fericite. Eu am fost fericit cu Sanda. Atunci când ne-am cunoscut
era cea mai frumoasă femeie din Bucureşti. De altfel“, şi spunând asta Tudor zâmbi amar, „i-ai moştenit
foarte mult din frumuseţe.“
„Tată, mama mi-a distrus relaţia cu Matei. Mai ţii minte?!? Intrigile ei, felul ei de a se purta mi-au
pus pe goană primul prieten. Cât crezi că se mai poate aşa? Deschide ochii şi uită-te cum se poartă!“
„Fără nici o supărare“, spuse Tudor ridicându-se în picioare, „aş dori să continuăm discuţia diseară.
Acum trebuie să plec. În plus, azi am nevoie de nervi tari. Cred că vor urma câteva zile în care o să dorm
puţin şi o să mănânc pe apucate. Te rog să ai conversaţii normale cu Sanda. Indiferent ce-ţi va mai zice şi
ce va vrea de la tine, te rog eu nu o deprima mai mult. Are nevoie de noi, de familie. Iar eu am nevoie de
linişte zilele astea. Nu uita că sunt alături de tine şi că, atunci când perioada asta mai încărcată o să
treacă, te voi ajuta să rezolvăm problemele cum se va putea mai bine.“

37
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Ai vorbit serios când ai spus că voi avea apartamentul meu?“


„Da, desigur, cred că a venit timpul.“
Eva clătină din cap. Tudor văzu că soluţia asta i se pare cea mai bună.
În dimineaţa aceea n-au mai discutat nimic. Tudor Bistreanu a plecat peste câteva minute, înainte
să-şi termine cafeaua.
La ieşirea din vilă, îl văzu pe plutonierul de la pază şi ordine, care îl salută milităreşte. Tudor înclină
capul şi trecu grăbit spre maşină. Nu schimbase nici un cuvânt cu el niciodată. Se întrebă dacă pe alee se
auziseră strigătele din casă. Oricum, omul îl văzuse pe Valeriu Moisescu plecând. Poate şi ştia cine e.
Sunt şi părţi rele în faptul că zona e aşa de bine păzită.
A ajuns la Ion Stancu-Nicoară la ora şase şi zece. Acesta îl invită în biroul lui, o cameră uriaşă cu
pereţii acoperiţi cu rafturi de bibliotecă, piese de mobilă stil, pretenţioase. Bătrânul îi servi o cafea. La un
moment dat, în timp ce-l conduse în încăpere, îl strânse părinteşte de umăr. La fiecare dintre întâlnirile
lor parcă se afla acolo un liant nevăzut, ca prezenţa unei umbre, dincolo de tatăl lui Tudor, dincolo de
orice promisiune.
„Să ştii că de acum depinde numai de tine“, i-a spus bătrânul. „Am deschis discuţia despre tine cu
Tovarăşul cu toată încrederea că fac ceea ce e cel mai bine pentru Partid. Sunt sigur că el a înţeles.
Totuşi, cred că nu va lua decizia aceasta până când ea nu va fi de acord.“
Îşi trecu mâna prin păr şi Tudor îi văzu degetele tremurând.
„Am văzut şi lucruri neplăcute ieşind din analiza unui dosar. Am văzut oameni foarte capabili
detaşaţi la Botoşani pentru că nu i-au plăcut ei în momentul când se discuta o avansare. Tu trebuie să
ştii asta. Şi mai e ceva, cred că ea ar fi de părere ca Secţia de Apărare să fie încredinţată unui militar.
N-am auzit de la nimeni, dar eu cred că ea se gândeşte la colonelul Moisescu.“

38
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Tudor părea o stană de piatră.


„Lucrul de care mi-e teamă e că tovarăşa va aduce în discuţie familia ta, în particular pe Sanda. Tudor,
crede-mă, pentru moment e cel mai bine să fii pregătit să dai toate asigurările necesare că situaţia e sub
control. Eu cred că ea va vrea să discute cu tine unele detalii ale vieţii tale personale şi cred că ai un
punct slab aici. Dacă n-ar fi situaţia Sandei, ai avea un dosar perfect.“
„Sunt anumite lucruri pe care nu e bine să le ascund, în momentul acesta, mai ales că e posibil să fie
cunoscute deja. Credeţi că se ştie?...“
Bătrânul făcu un semn de lehamite cu mâna.
„Sanda e o fată atât de bună, mariajul vostru e atât de reuşit. Sunt sigur că dacă discuţia ajunge
acolo, vei şti ce să spui în acest sens. Arată-i şi ei răbdarea şi înţelepciunea ta. Partidul nu are nevoie de
scandaluri, asta va vrea ea să vadă...“
Apoi, ca şi cum şi-ar fi adus aminte brusc de ceva, bătrânul îi spuse:
„Nu cumva să îţi scoţi batista în faţa ei. Nu strănuta, nu du mâna la nas. Nu sta prea rigid, dar nici
prea lejer. Nu zâmbi nepermis de mult. Nu clătina din cap. Ştiu că nu ai obiceiul, dar e bine să ştii.“
„O să fiu atent la toate astea.“
„Cred că ea s-a mirat că o propunere atât de solidă a putut veni din partea mea, credea că nu-i ştiu
pe tineri, şi acum le-am adus în atenţie un om care s-a aflat atâţia ani în clădirea C.C.-ului şi pe care ea
nu-l ştia prea bine. La urma urmei, cred că e foarte bine că nu te-a cunoscut până acum, pentru că
uneori are obiceiul să se plictisească de oameni. În plus, cred că nu e prea atentă în jur, sau poate e
atentă la oameni numai atunci când e vorba de poziţii mai înalte.“

39
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Dar eu mă tem de altceva. Dacă e vorba de secţia militară a Comitetului Central – nu am nici un fel
de pregătire în acest sens. Cred că s-ar putea aduce în discuţie asta. Studiile mele sunt doar pe linie
politică. Dacă se ajunge cu discuţia acolo, ce ar fi cel mai bine să spun?“
„Nu cred că se va aminti despre asta. Dacă era vorba de aşa ceva, dosarul tău ar fi fost oprit din
prima. Întâlnirea ta de azi de la cabinetul doi e mai degrabă ceva la nivel personal, acum se analizează
dacă meriţi această încredere. Nu uita, eu cred că e o pistă de încercare pentru tine. Dacă e să serveşti
Partidul şi în alte funcţii, poate mai înalte, de acum fiecare minut e un test serios. Iar o funcţie la acest
nivel e o mare încercare.“
Deodată, bătrânul îi făcu un semn cu degetul către aerul din încăpere, semn că întreaga conversaţie
ar putea fi ascultată. Îl îmbrăţişă şi, aproape de urechea lui, şopti:
„Eu chiar cred că tu vei fi peste douăzeci de ani Secretarul General al Partidului. Dar momentul acela
trece prin întâlnirea de azi.“
„Mulţumesc foarte mult“, spuse Tudor, cu glas normal. „Oricând veţi avea nevoie de mine...“
„O, ştiu“, spuse Ion Stancu-Nicoară. „Ştiu eu că pe tine mă pot baza. Poate va veni vremea când va fi
nevoie.“
Tudor Bistreanu avea să ajungă la Comitetul Central la ora opt, câteva ceasuri înainte să primească
adresa oficială de numire ca şef de secţie a C.C. pe probleme de apărare naţională. Avea să fie o
avansare majoră, care urma să surprindă pe multă lume.

***

40
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

În dimineaţa care a urmat întoarcerii precipitate de la Sinaia, Sanda se trezi cea dintâi. Gâtul îi
înţepenise în fotoliu. O groaznică durere de cap. O supăra lumina. Eva se afla încă la ea în dormitor.
Sanda se apropie de uşă şi o privi dormind. Apoi încuie uşa. Dormitorul Evei mai avea o ieşire către
terasă, aşa că Sanda se duse şi o încuie şi pe aceea. Acum Eva nu mai putea ieşi.
Nu mult după ora opt, a sunat telefonul. Acel zgomot a trezit-o probabil pe Eva. Sanda a răspuns la
telefon. Era Valeriu. Şi atunci Sanda i-a spus că Eva e o târfă şi ca poate veni oricând să se culce cu ea în
ce pat doreşte. Apoi îi închise telefonul.
„Mamă, nu se poate să faci una ca asta!“, s-a auzit Eva prin uşa închisă.
Nu, nu-i va răspunde pentru nimic în lume. Să stea acolo, încuiată.
„Mamă, mi-e foame. Am nevoie la baie. Nu mă poţi ţine aici o veşnicie.“
Sanda s-a aşezat pe covor, cu genunchii în braţe. Un sunet continuu, ţiuitor, începuse să o supere. Şi
migrena asta... Dar nu va ceda. Va ieşi din cameră doar peste cadavrul ei. De acum înainte, îi va strica
toate socotelile. Nu se poate să se încurce cu ticălosul acela, fiul altui ticălos. Îl ştie ea bine pe taică-său.
E mama ei, are nişte drepturi. Şi apoi, unde e respectul? Cum de şi-a permis ieri seară să-i spună că nu
se pricepe la nimic? Cum?
Stătu astfel mai bine de o oră, ghemuită pe covor. Nu se simţea foarte bine, nu îi era foarte bine.
Aproape că ar fi adormit.
Apoi auzi zgomotul grilajului de pe terasă, întâi un sunet de fier izbit, după aceea uşa care nu mai
ţinea şi la care trebuia să se facă o reparaţie, auzi toate acestea ca prin vis. Umbra se năpusti înăuntru, o
prinse de păr şi o izbi cu capul de peretele zgrunţuros din hol. O dată. De două ori. De trei ori.
„De ce nu mi-ai deschis când ţi-am spus?“

41
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Vocea Evei era liniştită, ca şi cum n-ar fi făcut nici un efort. Semăna cu vocea lui Tudor atunci când
îşi impunea să fie calm.
O târî pe Sanda până în hol, o aşeză cu spatele pe podea, apoi începu să o lovească. Palme. De
şapte ori, de nouă ori, apoi fără de număr.
Când s-a ridicat de deasupra, urma genunchilor ei durea. Totul durea. Sanda se ridică cu greu,
ţinându-se de zid. Avea nevoie de aer. Se îndreptă către terasă.
„N-ai fost cuminte, mami. Vezi ce ai păţit?“
Se întoarse şi o privi. Pentru cine n-o cunoştea, Eva ar fi părut calmă. Dar Sanda îi cunoştea furia
rece. Calmul acela care la Tudor era cea mai mare calitate.
„Hai să lămurim un lucru“, o auzi. „În primul rând, eşti nebună de legat, şi numai pentru că eşti
nevasta cui eşti nu ai ajuns la balamuc. Pentru că te-a iubit el cândva. Dar asta nu înseamnă că eu am
să-ţi înghit isteriile. Ai ajuns un dezastru şi pentru mine, şi pentru el. Tact n-ai avut niciodată, dar acum
ai trecut peste limita suportabilului. Ai dovedit că nu mai e nimic de sperat, nimic de recuperat.“
O apucă din nou de păr şi o trase către terasă. O împinse afară. Sanda nu opuse nici o rezistenţă.
Avea nevoie de aer. Se ridică lângă balustradă. Eva se aplecă şi îi cuprinse picioarele. Apoi o ridică uşor.
Sanda ţipă. O dată, scurt. Sanda nu era grea: în ultima vreme slăbise. Nu încercă să se agaţe de
balustradă.

***

Plutonierul a auzit strigătul şi s-a uitat către etajul vilei. A văzut trupul ridicându-se peste
balustradă ca purtat în sus de vânt, apoi căzând cu capul în jos pe caldarâm, unde a rămas fără mişcare.

42
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

A văzut silueta din spatele femeii care căzuse. Şi-a scos cascheta şi a rămas cu ochii larg deschişi. Nu
mai văzuse niciodată aşa ceva. Adică, nu e ceva pentru care te pregătesc la şcoală de la Câmpina. Şi-a
scos staţia şi a rămas cu ea în aer. Apoi şi-a adunat gândurile şi a comunicat către dispecerat. Pentru că
s-a pierdut cu firea, nu a folosit codul, ci a vorbit în clar. Apoi s-a apropiat de trupul de pe alee. O baltă
de sânge. Ochii închişi. Salvarea a venit foarte repede. Au constatat imediat decesul. Doi ofiţeri de
miliţie, de pe traseul prezidenţial, au fost primul echipaj sosit la locul accidentului. Stăteau cu toţii pe
alee. Aşteptau ordine prin staţie. Procedura era specială pentru anumite situaţii. Tudor Bistreanu a ajuns
în urma lor. Fusese anunţat de secretariat, vedea direct de la cabinetul Elenei Ceauşescu. A venit cu o
Dacie neagră de la direcţia a cincea. Avusese loc un accident, aşa i se spusese.
„Ce dracu’ s-a întâmplat?“, s-a repezit către plutonier, de cum a coborât din maşină. Văzu că omul
acela avea nişte ochi foarte speriaţi.
Îşi scoase ochelarii. Atunci o văzu pe Eva. Îmbrăcată în blugi şi tricou, şedea în dreptul uşii,
sprijinită de zid. Ochii Evei. Se uită în ochii ei. Atunci s-a gândit prima oară. Nu ştia încă, poate că nu.
Plutonierul era livid. Îl treceau toate apele. Unul dintre ofiţeri îi şoptise că Bistreanu va fi ministru de
Interne sau cam aşa ceva, nu se ştia bine ce, erau multe zvonuri. Plutonierul nu ştia ce să creadă. Apoi,
văzuse. Ştia foarte bine cine era fiecare dintre personaje. Ar fi vrut să nu fi călcat pe strada Beller
niciodată. Tudor Bistreanu îl apucase de guler, nu mai era calm deloc. Şi striga la el ceva ce nu mai
înţelegea. Îi răspunse, cu o voce fără de aer, pe tonul de la raportul de seară:
„Tovarăşe Secretar, am văzut când dânsa a alunecat de pe terasă. Era singură pe terasă şi a alunecat.“
Eva coborî de pe treptele vilei şi se apropie de tatăl ei. Tudor se întoarse şi văzu un chip atât de
frumos cum Sanda nu avusese niciodată.

43
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Istoria de la Al Waqbah
sau
Istoria
Căde lariAl
lăto ile W
omaqba
uluh
i csau
ameCălătoriile
leon omului cameleon
44
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Pe vremea copilăriei noastre, deasupra satului Valea Rea cerul era mult mai înalt decât astăzi. Cu
toate acestea, în dimineţile de iunie îţi puteai vedea chipul reflectat în el şi-l foloseam ca oglindă, să ne
ajute în jocul de-a v-aţi ascunselea. Asta ne jucam pe atunci. Eu mă jucam cu vărul meu Matei. El se
ascundea undeva prin curtea bunicilor mei şi nu-l vedeam. Era o linişte întreruptă doar de cântecul
greierilor. Abia intrasem în hambar. Aveam în mână pistolul meu de lemn şi pe cap pălăria bunicului.
Semănam cu şeriful McCloud, din filmul care se dădea pe atunci după Teleenciclopedia, în anii ’70.
Vedeam uneltele agricole, lanţurile pentru animale, grămada de fân, lemnele pentru iarnă, dar pe el nu-l
vedeam. Deodată, cu un chiot asurzitor, o creatură cu chip verde sărea din umbră şi, înarmată cu pistolul
de lemn, deschidea foc imaginar. Câştigase din nou.
Era necinstit, dar asta făcea întotdeauna: îşi folosea puterile neomeneşti. De când învăţase să ia
culoarea lucrurilor, îşi folosea puterea de cameleon şi-n jocurile noastre. Devenise imprevizibil şi
îngrozitor de bun. Îi ieşea foarte bine culoarea verde, iar atunci arăta ca un marţian, şi, de asemenea,
culoarea roşie. Nu-i prea ieşea culoarea albastră, pe care o figura într-un trist violet. Cu mutra lui mov a
speriat-o îngrozitor pe bunica într-o sfântă zi de duminică, iar cu chipul roşu îşi speria vaca în fiecare
seară, când o băga în grajd. Cu toate că eram veri, în structura complicată a acelei familii uriaşe care
cuprindea tot satul şi care avea ca strămoş comun un baci sibian ce se aşezase aici în urmă cu multă
vreme, nimeni altcineva nu moştenise nici a zecea parte din puterile lui miraculoase de camuflaj.
Se născuse la ţară, era mai mare decât mine cu cinci ani şi m-a învăţat şah. O făcuse probabil din
plictiseală şi mă iniţiase cu grijă în strategie doar pentru că în pustietatea de la noi, lângă muntele
Nehoiu, n-avea pe cine bate. Cu această ocazie am realizat că avea un râs îngrozitor şi o ironie greu de
suportat. Zicea: „Dacă îţi dai din prima caii şi nebunii pentru pionii mei – nu cred c-o să ajungi prea
departe.“

45
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Era oare răutăcios? Prea departe zicea că nu ajung – dar unde? La ce se gândea? Pe vremea aceea, de
cele mai multe ori nu-l înţelegeam, ca şi cum ar fi venit dintr-o altă lume.
Când nu mergea la şcoală, şi asta se întâmpla numai vara, deşi cred că nici în restul timpului nu
dădea pe acolo prea des, taică-său îl trimetea să vadă de oi la stâna Mohorea, care era la vreo cinci
kilometri peste deal de Valea Rea, dacă treceai peste Râul Doamnei. Cum de avea curaj să lase un copil
de 12 ani să înnopteze singur la stână, însoţit de patru câini lăţoşi şi imprevizibili, păzind cu toţii câteva
zeci de oi? E adevărat că lui îi plăcea acolo, deşi uneori vorbea despre singurătate. Îi plăcea să se piardă
undeva prin munţii aceştia, să se topească şi să nu-l mai găseşti, să ia culoarea lucrurilor şi să devină
invizibil. O dată, l-am aflat undeva în grădină, culcat pe spate, dormitând, acoperit de o mulţime de
gândacii Domnului pelerini pe cămaşă, cu obrazul vopsit verde, cameleon diurn, deghizat de plăcere în
ceva fără de chip.
„Ce faci aici?“, l-am întrebat în după-amiaza aceea.
Era un cer albastru, ridicat spre miezul verii ca o clopotniţă fără de măsuri. Poate vărul meu era un
fel de poet. Dar el nu mă lăsa niciodată să gândesc astfel. Sări din iarbă zicând:
„Uite-l c-a venit, norocu’ mă-sii.“
Un punct negru răsărise pe cer. Vărul Matei armă praştia lui de dimensiune anti-Goliat, apoi ţinti cu
fruntea încruntată şi dădu drumul frrrrr unui pietroi rotund în direcţia păsării. Sări din iarbă cu un urlet
apaş. Nu-l nimerise.
„Ce e ăla?“, am întrebat.
„E uliul care l-a luat pe Petru Groza alaltăieri.“
Petru Groza fusese cocoşul roşu al lui taică-său, cel care ne dădea deşteptarea de ani de zile.

46
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Nu ştiu dacă a reuşit să sperie uliul. Către seară a instalat o sperietoare rahitică, pe care a
îmbrăcat-o cu un anteriu aruncat de popa Vasile în urmă cu nişte ani buni. Dar nici asta nu l-a mulţumit,
către cer rămăsese o stare de război nerezolvată.
Praştia aceea a fost doar prima dintr-o serie de obiecte de artă balistică pe care vărul meu Matei
le-a proiectat, cele mai multe dintre ele în nopţile lui de la stâna Mohorea, şi pe care le-a cioplit cu
briceagul polonez cumpărat în târgul de la Domneşti în ziua de Sfânta Filofteia din anul 1976. Construia
cu el obiecte complicate, un fel de maşini infernale numai bune de trăsnit pasărea în zbor. Una dintre
praştiile lui speciale era destul de asemănătoare unei catapulte romane, se purta pe umărul drept şi
putea azvârli un bolovan de patru kilograme la distanţa de treizeci de metri. Vărul meu avea spirit de
mare constructor.
„Matei“, l-am auzit într-o zi pe taică-său, „fir-ar mama ei de viaţă, cine mi-a tăiat camera de
bicicletă şi la ce ţi-a trebuit cauciucul?“
Atunci a mâncat o bătaie care s-a auzit până la noi.
„Într-o zi voi ajunge un mare războinic“, mi-a mărturisit după aceea.
Plănuia să inventeze maşinării balistice, şi pentru o vreme chiar s-a dus la şcoală. Dar şi-a pierdut
repede interesul, zic eu că l-au speriat cu ceva, de a început iar să se facă nevăzut prin pădure cu
săptămânile. A construit o serie de şapte experimente pe care le dorea pe jumătate praştii, pe jumătate
catapulte, fiecare destinată câte unui alt scop: pentru ulii, pentru tras la ţintă, pentru vrăbii şi ciori,
pentru Dacii cu număr de Bucureşti (îl enervau la culme bucureştenii, şi veneau unii la iarbă verde la noi
la munte), pentru fluturi, pentru tras la picioare şi, în fine, ultima, cea mai utilă lui, cea împotriva urşilor.
Asta se punea pe umăr şi putea arunca cu pietre de râu. Când pleca seara către stâna Mohorea ca să ţină
locul baciului, după cum îl trimetea taică-său, le înfigea pe toate şapte la curea sau le lăsa să atârne din

47
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

traistă. Atunci când şi-a folosit prima praştie împotriva unui urs a aflat tot satul, zvonul s-a răspândit în
câteva ceasuri. În decursul anilor ce aveau să urmeze a pus pe fugă nu doar ulii şi urşi, dar şi lupi şi,
într-o vreme, turişti, în special din oraşele care nu-i plăceau: Bucureşti, Braşov, Cracovia, Bratislava şi
alte locuri îndepărtate. Lua culoarea verde, se făcea nevăzut în iarbă, apoi ţintea cu praştia de tras la
picioare în sticlele, paharele sau termosurile lor şi îi punea pe goană după ce îi copleşea de bănuiala că
i-ar fi atacat necuratul. Apoi îşi nota numerele de înmatriculare ale maşinilor pe care le-a alungat din
munţii noştri.
După vara aceea a început să fie atent şi la alte maşinării. A fost cu taică-său la făcut ţuică şi a
sfârşit prin a studia cum funcţionează cazanul care producea alcool din fructe fermentate. Şi-a băgat
nasul în tractorul I.A.S.-ului, în motoarele maşinilor în apropierea cărora se întâmpla să se afle, în
motoarele drujbelor de tăiat lemne, al motocicletelor şi al locomotivei de mocăniţă care duce minerii
către minele de cărbune.
Asta e nimic faţă de istoria care avea să urmeze. Peste ani a făcut şcoala tehnică de maiştri militari
şi s-a specializat în tancuri. În vacanţe, îmi povestea de acum întâmplări fabuloase despre cum merg
tancurile româneşti cu ţuică amestecată în benzină (la fel ca şi Dacia, nu se poate să nu fi avut nevoie şi
tu) şi cum a suplimentat aparatul de ochire al tancului cu un binoclu cu lentile modificate, legat la un
rotor special conceput de el. Pentru o chestie ca asta era să fie dat afară din armată, istoria e destul de
dubioasă, nu mi-a povestit-o niciodată în întregime. Probabil a vrut să testeze cum ocheşte tancul cu
dispozitivul creat de el.
În primăvara anului 1992, a fost selecţionat ca mecanic în dispozitivul de pază al spitalului
românesc de campanie care s-a deplasat în Kuweit după războiul din Golf. Spitalul era însoţit şi de un
tanc, ce se presupunea că va asigura protecţia în cazul în care obiectivul ar fi fost atacat. Era o slujbă

48
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

destul de periculoasă, pentru că, în caz de bombardament, tancul acela ar fi fost printre primele ţinte
luate-n cătare. Au zburat către Arabia Saudită în mai 1992 de pe un aeroport de lângă Bucureşti şi din
prima zi au fost primiţi la aeroport de un ofiţer de legătură britanic. Acest ofiţer era o femeie cu gradul
de căpitan şi care doar în timpul liber răspundea la numele de Mary Jane.
Mary Jane avea ochii albaştri, un mers de tigru militar şi o privire albastru celest, ca un insert de
graţie în ambianţa gărzilor de la Palatul Buckingham. Mary Jane era perfectă. Costumul kaki era în
permanenţă călcat şi apretat, iar eşarfa albă cu care se apăra de vânturile pline de nisip – întotdeauna
curată. Obrajii plini de pistrui şi părul blond păreau mereu proaspăt răcoriţi cu apă.
„Plăcerea e de partea mea“, i s-a adresat colonelului în română.
Erau singurele cuvinte pe care le cunoştea în româneşte. Le învăţase degrabă, dintr-un lexicon
universal editat de armata britanică pentru situaţiile de desant.
„Am onoarea“, i-a răspuns colonelul medic Manuchian, comandantul misiunii româneşti. „Sunt încântat
să vă cunosc. Daţi-mi voie să vă prezint statul major al unităţii noastre.“
Mary Jane a asistat cu interes la coborârea din avion a întregului material militar, a autovehiculelor
Aro, a tancului, a camioanelor pentru materiale medicale, apoi a asistat la încărcarea în camioane a
materialelor medicale, care erau stocate în conteinere speciale, într-un compartiment aparte al avionului. O
altă parte a detaşamentului românesc trebuia să sosească peste două ore, cu un alt zbor.
Matei s-a dus direct la tanc, pe care l-a pornit din cala avionului, ca să-l coboare apoi pe rampă.
Era împreună cu comandantul său de formaţiune, locotenentul Cabal, pe care trupa îl poreclise Franţ. De
fapt, numele lui era Francisc, dar nimeni din unitate nu-i spunea aşa, pentru că omul impunea distanţă.
Aşa ziceau ei, că e cu nasul pe sus. Era cel mai bun ochitor de tanc din armata română, după cum Matei

49
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

era cel mai bun mecanic. Lucrau împreună de doar două săptămâni. Împreună se credea că ar putea fi o
armă letală. Francisc se întoarse către compartimentul de jos al tancului şi-i spuse lui Matei:
„Asta e cea mai extraordinară femeie pe care am văzut-o vreodată.“
Peste două zile, Mary Jane avea să depună un raport la Comandamentul Suprem al armatei saudite:
unul dintre ofiţerii lor de legătură refuzase să o salute, argumentând că nu poate saluta el întâi o femeie.
Spre comparaţie, Mary Jane a menţionat în raport galanteria ireproşabilă şi conduita militară perfectă ale
românilor. Mary Jane a explicat că, pe baza experienţei ei, românii salută primii întotdeauna.
Tabăra românească se afla în interiorul unui câmp militar britanic, în plin deşert, la sud de un
munte care se înălţa la trei sute de metri faţă de platoul deşertului. Nici o fărâmă de culoare verde nu se
zărea cât vedeai cu ochii. Nici un cactus, nici un fir de iarbă. În depărtare, o aşezare. Câteva umbre albe.
Apa venea în fiecare zi cu două cisterne administrate de armata poloneză. Tabăra avea formă
pentagonală şi în fiecare colţ se afla câte un post de observaţie înălţat de britanici. Din prima seară,
românii trebuiau să asigure paza unuia dintre ele.
„Domnule locotenent“, i-a şoptit într-o seară în cort Matei lui Franţ, „n-aş vrea să vă supăraţi pe
mine că spun asta, dar am auzit că doamna Mary Jane e lesbiană.“
Locotenentul Cabal s-a răsucit în pat ca ars cu ceară.
„De unde ai scos una ca asta?“
„De la un maistru de tanc englez cu care m-am împrietenit şi cu care joc table. L-am spart la table,
englezii ăştia nu prea au noroc la zar. Din vorbă în vorbă mi-a spus şi asta.“
„Cum din vorbă în vorbă? Tu nu ştii englezeşte.“
„Mi-a arătat cu degetele“, a explicat Matei.
Locotenentul şi-a pus mâinile în cap.

50
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Du-mă la el imediat.“
„Acum nu se poate, e de gardă pe tancul de noapte. Dar vorbim mâine.“
Walt Marshall se născuse la Cardiff în urmă cu douăzeci şi cinci de ani şi era campion la săritura în
lungime în armata britanică. Crescuse la ţară, ca şi vărul meu Matei, şi era pasionat de o mulţime de
ciudăţenii tehnice. Walt Marshall s-a înţeles de minune cu locotenentul Cabal şi au jucat şah şi şi-au
povestit vieţile în faţa cortului.
„Nu-i aşa de grea engleza asta“, a zis Matei. „În curând o s-o rup şi eu. Mă învaţă Ualt.“
Tocmai atunci a trecut printre corturi colonelul Manuchian, comandantul spitalului militar românesc,
omul cu păr grizonat pe care l-am văzut cu toţii la televizor, care a apărut la CNN de două ori şi de zece
ori la BBC. Astăzi e o adevărată celebritate, în special de când i-a cusut la loc urechea unui specialist în
deminări. Colonelul s-a oprit în faţa cortului şi a văzut un militar român şi unul britanic, ambii doar în
maiou, jucând şah la umbră.
„Ştiu sigur“, îi spunea chiar atunci Walt lui Francisc, „mulţi i-au făcut curte, dar nu are sens, femeia
o ştie numai pe a ei. Are o iubită în Londra, a condus-o la aeroport şi la despărţire a sărutat-o pe buze.“
Ceea ce a văzut Matei acolo nu prea semăna a război. Din când în când, camioane militare treceau
pe lângă tabără către nord. Niciodată tancuri sau trupe. Pe cer, departe, câte un avion de vânătoare izolat
descria looping-uri liniştite. Nu era deloc ca în filmele de acţiune. Nu s-au deplasat nicăieri. Tancul ieşea
uneori în câte o manevră scurtă. Răsculau nisipul deşertului, făceau câteva manevre, apoi se întorceau în
interiorul taberei.
Apoi au început zile cumplite, când sala de chirurgie a avut mai mulţi răniţi în îngrijire. Un militar
britanic a venit cu arsuri pe tot corpul: sistemul de aprindere al autovehiculului explodase în plin deşert.
Avea să fie prima pierdere umană consemnată în spital. A fost groaznic, vărului meu Matei nu i-a plăcut

51
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

deloc. S-a cântat imnul britanic, l-au pus într-un coşciug de plumb, l-au acoperit cu steagul şi l-au
trimis la aeroport.
Colonelul Manuchian, chirurg de excepţie, expert în plăgi arse, a zis atunci:
„Ce-aş mai bea nişte palincă.“
Seara, în cortul lui, şi Walt a zis:
„Războiul e un rahat. Mi-e dor de barul O’Mullighan. Ce-aş mai bea ceva.“
„Mi s-a făcut dor de ceva palincă“, a spus şi Francisc Cabal la el în cort.
Gândul acesta se rotea deasupra spitalului militar, ca un vânt sau ca un demon. Vărul meu Matei se
făcu de culoarea nisipului, ca să nu mai audă nimic.
La instructajul de dinaintea plecării detaşamentului românesc se dedicase o oră întreagă nu atât
culturii islamice, cât legislaţiei saudite. Consumarea sau comercializarea băuturilor alcoolice era total
interzisă. Fusese foarte clar. De aceea, lui Francisc Cabal nu i-a venit să-şi creadă urechilor când l-a
auzit în cele din urmă pe Matei zicând în şoaptă:
„Asta se poate aranja.“
Au stat de vorbă puţin. Apoi Matei a luat culoarea nopţii şi s-a strecurat afară. L-a chemat afară pe
noul lui prieten Walt. Au început să stea de vorbă prin intermediul locotenentului. Au desenat pe hârtie,
apoi au rupt planurile, pentru a nu lăsa nici o urmă. Au bătut palma.
Fermentarea fructelor e un proces de durată, dar care poate fi accelerat în anumite condiţii şi la
anumite temperaturi. Nu temperaturile ridicate erau o problemă. Un cazan care să distileze alcoolul se
putea construi, şi Matei le-a descris în detaliu cum, apoi au făcut o listă de materiale necesare. Jumătate
din materiale vor fi procurate de partea britanică, jumătate de partea română. Nimeni dintre cei care vor
contribui cu materiale nu va şti cine realizează cazanul sau unde va fi localizat laboratorul. Au analizat

52
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

diferite locaţii posibile pentru el. La un moment dat, se gândeau să dea jos unul dintre rezervoarele de pe
tanc şi să-l distileze acolo, dar n-ar fi fost o idee aşa de bună. Până la urmă, au găsit că locul cel mai bun
ar fi în cortul cu haine al detaşamentului britanic. Cazanul va fi montat într-unul dintre corturile
româneşti şi va fi dus la locul lui de către Walt.
„Dar fii atent“, i-a explicat Matei, „trebuie să ai grijă de el şi să faci tot ce trebuie, altfel nu vom
controla prea bine tăria care o să rezulte.“
„Cum adică?“
„Adică water“, a zis Matei.
„No, it won’t be water, I’ll take good care of it!“, s-a strâmbat Walt.
„Să fii careful, trebuie anumite chestii. Stai să desenez. Tradu-i te rog, dom’ locotenent, aici e mult
de spus.“
Adevărul e că distilarea este un proces complex, trebuie urmărită şi reglată. Matei ştia ce spune.
„Aha“, făcea Walt, în timp ce locotenentul traducea.
„Dar ştii ce înseamnă asta, până la urmă?“, îşi încheie Matei explicaţia.
La ce se referă?, se mirară Walt şi locotenentul.
„Adică dacă ne prind ăştia.“
„Allah will help us“, a zis Walt.
Nu a durat nici două zile până au fost aduse toate piesele. Ţevile proveneau de la laboratorul
medical, cazanul de la logistica britanică şi era destinat păstrării apei în deşert, iar valvele care s-au
potrivit proveneau de la bucătăria mobilă franceză.
„Omul acesta e un geniu tehnic“, a spus Walt.

53
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Matei a lucrat vreme de trei ceasuri. La final, a luat culoarea nisipului deşertului şi s-a dus să-l
cheme pe Walt. La căderea nopţii, militarul britanic şi omul-cameleon au dus instalaţia în
cortul-magazie. Era ceva mai mare decât un porc bătrân, dar nu la fel de grea. A doua zi, au adus
fructele şi au declanşat procesul de distilare. Atunci a fost prima oară când vărul meu Matei a văzut
smochine proaspete. I s-a părut că aveau un gust apropiat de cel al strugurilor, erau zemoase, deşi mult
mai uscate. Măruntaiele lor cu sâmburi mici păreau înlăuntrul unui gândac poros. „Chestiile astea nu pot
fi prea diferite de prune, şi atât ne interesează acum“, a afirmat vărul meu Matei. În amestecul acela au
mai avut pere şi mere, dar Matei nu a îngăduit şi folosirea ananasului, de teamă ca fermentarea acestuia
să nu fie prea rapidă.
„Dar, de fapt, noi ce facem?“
„Palincă, domnule locotenent.“
„Ai mai făcut palincă?“, a întrebat Francisc, care era din Sălaj.
„Nu, dar am făcut ţuică. Trebuie doar să mergem zece grade mai sus. Nu avem cum greşi.“
„Şi Walt de unde o să ştie cum să regleze presiunea în cazan?“
O ajustare a presiunii în timpul nopţii era necesară, după un grafic atent calculat. Pentru că noaptea
temperatura cobora şi aceste schimbări ar fi putut să altereze procesul.
„I-am făcut un grafic pe zile şi ore. Nu e mult, două săptămâni. Trebuie să înlocuim fermentarea
naturală cu una de laborator.“
Într-o zi de marţi, pe când opera un furuncul, colonelul Manuchian simţi venind din eter un parfum
ciudat, adus de vânt. Mirosea a prune uscate, a copilărie, a dealuri verzi şi a cer cu nori. „Probabil mi s-a
făcut dor de acasă“, se gândi el.

54
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„De unde treizeci şi doi de oameni?“, s-a supărat Matei văzând lista. „Cum adică din prima producţie
trebuie să dăm la treizeci şi doi de oameni? Ce e ăsta – SovRom?“
„Yeah“, spuse Walt, „iată lista, bucătarul francez care ne-a dat valvele, camionagiul polonez care
ne-a adus fructele, apoi românii care au scos ţevile din laborator, magazinerul care ne-a dat OK să
punem cazanul înăuntru şi galezii de la instalaţia apă care ne-au dat cazanul. Treizeci şi doi sunt, count
with me.“
„Stai puţin“, spuse locotenentul Cabal, „ce caută Mary Jane pe listă?“
„Ea mi-a semnat autorizaţia pentru experimentarea unui dispozitiv de stocare a energiei solare în
forma bioenergetică. Dacă ne-ar prinde cineva, suntem acoperiţi. E un experiment aprobat de un ofiţer
din eşalonul superior, mai precis de ea.“
„Mă duc să-i mulţumesc“, a spus Francisc, luându-şi cascheta. Apoi se întoarse şi îl întrebă pe Walt:
„Cum e engleza mea?“
„Perfectă, domnule locotenent.“
Au trecut două săptămâni. Walt a pregătit sticlele şi a făcut graficul de distribuţie a alcoolului. Totul
va fi răspândit în maximum o oră. Totul se va bea repede, toată lumea a promis. Nimeni nu va stoca.
Nimeni nu va spune de unde a venit sticla.
Într-o noapte fără de lună, vărul meu s-a strecurat pe sub ochii gărzii britanice în magazia lor, unde
l-a ajutat pe Walt să reducă presiunea cazanului. Ar fi trebuit să fie gata. A luat o gură.
„Aaaah!“
Era groaznic de tare.
„I think we did well“, i-a spus el lui Walt.
Apoi l-a mai întrebat o dată dacă a reglat presiunea în fiecare zi după cum i se spusese.

55
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„I’m Welsh“, a spus Walt, în chip de garanţie.


Au montat furtunul şi au umplut sticlele. Apoi au umplut cazanul cu apă. Au aruncat materialele
reziduale în latrina principală. Matei a plecat cu sticlele pentru români, iar Walt a plecat cu prima raniţă.
Mai avea de dus patru, la intervale foarte scurte.
„Dumnezeule mare“, a spus în zori locotenentul Cabal, pe când se trezea extenuat în patul de
campanie din cortul în care nu locuia de obicei decât Mary Jane, „Dumnezeule mare, nu văd nimic. Nu-mi
amintesc nimic. De ce nu văd nimic?“
Mary Jane se trezi alături de el şi vomită totul, cu un zgomot care se auzi până departe în tabără.
Nu departe de ea, Walt Marshall îşi pipăia pieptul. Bube care mâncau, bube mari pe care nu le putea
vedea. Stomacul ardea, ca şi cum ar fi fost întors pe dos în soarele amiezii tropicale.
La aceeaşi oră a dimineţii, vărul meu Matei privea soarele cu ochii larg deschişi şi nu vedea nimic.
De undeva se auzea un muezin care chema numele lui Allah.
„Asta este“, rosti Matei înainte de a se prăbuşi în nisip. „Profetul.“
„Sunt sigur că e intoxicaţie cu alcool metilic“, spuse colonelul Manuchian. „Avem internaţi până
acum cincizeci şi unu militari de cinci naţionalităţi diferite. Nu raporta nimic comandamentului general
de la Al-Riadh, vreau întâi să vedem ce naiba se petrece aici.“
„Mary Jane, nu se poate! Şi tu?“, a întrebat colonelul Lewell-Johnson, comandantul britanic. „Ce
naiba s-a întâmplat aici? Cu toţii?“
Mary Jane hohotea în pat.
„Cred că o să-mi pierd vederea.“

56
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„O să fie totul OK“, a spus colonelul. Apoi se gândi că au repede nevoie de un psihiatru şi că Mary
Jane o să-şi piardă vederea. A transmis ordinul prin radio. Un psihiatru avea să fie trimis în aceeaşi zi de
la cartierul general.
În timp ce trecea printre paturile spitalului de campanie cu cea mai rapidă viteză de reacţie din
lume, colonelul Manuchian, care avea la ora două o întâlnire cu un reporter de la RaiUno, realiză că exact
douăzeci dintre cei intoxicaţi sunt români. În principal laboranţii şi tehnicienii şi doar doi dintre ofiţeri,
mai precis cei care locuiau în cort cu subofiţerul din echipajul fiecăruia. Deodată înţelese ce s-a petrecut.
Ochii minţii îi ridicară imaginar în aer componentele unui prezumtiv cazan ilegal cu ţuică, dintre cele
care se construiau cu miile în România de atâtea decenii. Murmură:
„Asta e tehnologie sută la sută românească.“
Chemă numaidecât prin staţie pe comandantul britanic. S-au întâlnit pentru zece minute.
„Nu cred că e cazul să raportăm incidentul la Al-Riadh“, spuse colonelul Manuchian.
„Care incident?“, întrebă colonelul Lewell-Johnson. „Eu cred că sunt cincizeci şi unu de cazuri izolate
de diferite intoxicaţii, fără nimic comun.“
„Desigur, desigur. Cum altfel ar fi în acest grup şi un şofer polonez de la aprovizionare?“
„Sau un maestru bucătar francez.“
„E clar că sunt incidente izolate.“
„Desigur, incidente izolate. Dificultăţile vieţii în deşert, unde alimentele se alterează rapid.“
„Nici nu vreau să mă gândesc ce consecinţe ar putea avea asupra coaliţiei antiirakiene aceste
incidente izolate, dacă ar fi privite ca un incident unitar.“
„Desigur. Colegii saudiţi ar putea să nu vadă bine situaţia.“

57
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Nici unul dintre cazuri nu a fost uşor de tratat. După primele zile nici unul dintre cei ce consumaseră
alcool în noaptea aceea nu-şi recăpătase încă vederea. În cea de-a treia noapte, auzind că Matei se afla
într-un pat nu departe de el, locotenentul Cabal întrebă pe şoptite:
„Unde dracu’ ai greşit, omule?“
Matei nu răspunse nimic. Deşi era adânc întunericul nopţii, el era roşu şi acum se făcea violet. Se
juca de-a cameleonul, deşi nu se mai putea vedea. După mai bine de o jumătate de oră, Matei răspunse
într-o engleză cu accent galez:
„Probabil Walt a încurcat presiunea.“
De undeva din întuneric se auzi Walt:
„Să taci din gură, ageamiule. Smochinele nu sunt prune. Tot procesul a fost conceput greşit.“
În întunericul nopţii se auzi plânsul hohotit dinspre patul în care zăcea Mary Jane.
„Mi-am pierdut vederea“, spuse ea din spatele paravanului care o izola de lume.
A doua zi, către prânz, Matei a văzut cercuri roşii, multe cercuri roşii, deschizându-se ca undele ce
se răspândesc pe suprafaţa apei după ce arunci piatra. Apoi verde, apoi galben şi portocaliu, apoi geană
după geană lumea se deschise ca o apă tulbure ori ca un râu sub căderea unei cascade.
Nu departe de el, stând în fund, locotenentul Cabal îi arătă degetul mijlociu. Altădată, asta ar fi fost
o insultă. Apoi tavanul cortului care ţinea de salon militar: într-acolo era Allah.
„He-he“, spuse vărul meu Matei, văzând lumina. Apoi ceru apă.
Psihiatrul a discutat multe ore cu Mary Jane. „Totul va fi bine“, îi spunea omul de zeci de ori. „Dar
cum pot să fiu eu sigură că văd ceea ce văd“, întreba Mary Jane, „şi nu că îmi doresc să văd ceea ce am
văzut cândva.“ Aşa se auzea din spatele paravanului.
După cinci zile, Matei văzu o umbră trecând prin dreptul cortului.

58
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Ăsta e tancul meu“, spuse.


„Cine ne pilotează tancul, domnule colonel?“, a întrebat locotenentul Cabal atunci când comandantul
a trecut prin salon.
„Echipajul care v-a înlocuit“, spuse colonelul, în timp ce-i lua pulsul. „Pe voi vă trimit în ţară.“
„Vă rog, domnule colonel, nu se poate o ruşine ca asta!“
„Ba ţie să-ţi fie ruşine, că ţi-a dat prin cap ce ţi-a dat. Şef de promoţie în Academia Militară, şi uite
ce ai făcut.“
„Astfel de accidente de distilare s-au mai întâmplat în Armata Română“, spuse locotenentul Cabal.
„Eu n-am mai auzit.“
„Cel mai recent, la asediul Sevastopolului, în 1942“, spuse Francisc, care îşi aminti câte ceva din
studiile lui de istorie militară. „Tot alcool metilic obţinut din supradistilare. Fusese un cazan capturat de
la inamic. Dar diverse intoxicaţii au avut loc de pe vremea bătăliei de la Baia şi până astăzi. Şi când Matei
Corvin a devenit rege, şi când pandurii lui Tudor s-au intoxicat după ce-au intrat în Bucureşti.“
„Nu se poate!“, zise colonelul strângându-l de încheietura mâinii.
„Dacă vreţi, pot să vă indic lucrările.“
„Taci din gură“, spuse colonelul.
Matei stătea în capul oaselor, rezemat de perna mult prea subţire, şi îi privea. L-a petrecut cu ochii
pe colonel, până când acesta a ieşit din salon, apoi îi şopti locotenentului:
„Asta e extraordinar. Chiar aşa a fost?“
Francisc îi făcu un semn cu mâna şi răspunse altei întrebări, venită parcă de foarte departe:
„Nu-mi pare rău pentru ce s-a întâmplat. Am descoperit iubirea vieţii mele.“ Şi nu spuse mai mult.

59
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Privi spre paravanul verde şi oftă. Stătea între perne şi părea că se transformă într-un soi de fluid
păstos, dincolo de orice realitate şi dincolo de orice iluzie.
De departe, din deşert, bătea un vânt care nu şuiera şi care aducea numai valuri silenţioase de praf.
În praful acela rămâneau încrustate urme de paşi, aduse de departe. Înainte de întâmplarea cu cazanul,
Matei le putea vedea.
Vărul meu Matei s-a întors acasă după o misiune internaţională în care a primit calificativul foarte
bine. Nu a fost decorat. La cerere, a primit o lună de concediu, pe care a petrecut-o în satul copilăriei lui,
în Munţii Făgăraş. A dormit zile în şir. Seara, iese pe Măgură şi priveşte culoarea cerului. Se plimbă prin
grădină şi încearcă să copieze culorile fructelor. Din când în când, culege câte un măr nepârguit, îl
decojeşte şi se uită la el. Îl atinge cu limba. Se gândeşte la tot felul de lucruri, de parcă ar avea de reparat
o maşinărie căreia nu-i dă de leac şi nici nu-i ghiceşte rostul. Acum îl văd mergând în grădină, a trecut
prin faţa ferestrei mele. S-a aşezat în iarbă, s-a colorat verde, peste el bate vântul şi iarba l-a îngropat.
Şi-a făcut un obraz de culoarea vântului, iar celălalt – de culoarea frunzei de nuc.

60
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Bunicul s-a întors


la franceză

Bunicul s-a întors la franceză


61
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Vrei să spui că nu a mâncat nimic de azi dimineaţă?“, făcu el ochii mari. „O să se distrugă.“
„Am încercat să-i duc ceva la ora zece. Dar de la ora şapte s-a încuiat în camera de la pod. Nu mai
răspunde. Dacă ar fi prima oară când face asta, îţi dai seama, aş fi îngrijorată. Dar a mai făcut aşa şi-n
lunile din urmă. Îl ţine câteva zile.“
Ea se înclină uşor şi-i spuse cu acelaşi glas preocupat:
„E bunicul tău. Stai de vorbă deschis cu el, chiar acum. Ştii ce a spus doctorul.“
El se gândi câteva clipe. Clătină din cap, apoi zise:
„Nu ascultă de nimeni. E ca un copil. La aproape optzeci de ani, parcă îl cuprind, pentru câteva zile,
valuri de entuziasm. Nu mai ştiu ce să cred.“
Oftă adânc, de parcă şi-ar fi vărsat sufletul.
„O să vorbesc cu el.“
Urcă cele douăsprezece trepte care duceau către mansarda cu miros de umezeală. Bătu la uşă.
„Deschide, bunicule. Sunt eu, Matei.“
Pentru câteva clipe nu se mai auzi nimic. Apoi, câţiva paşi făcură să scârţâie podeaua de lemn vechi.
Uşa se deschise şi Matei îl văzu în penumbră, cu părul lui alb vâlvoi, cu ochii sticlind de febră, cu puloverul
maro atârnându-i până la genunchi şi cu tremuratul uşor al mâinilor pe care-l căpătase în ultimii ani.
„Nu vrei să mănânci ceva?“
Bătrânul clătină din cap, în semn că nu, în nici un caz. Muţeşte, arătă către stomac. Spuse:
„Mă arde după ce mănânc şi nu mai pot lucra.“
„Dar nu munca e problema, bunicule!“, zise Matei. „Nu mai suntem tineri, trebuie să ne îngrijim.“

62
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Se auzi un hohot înfundat şi răspunsul: „Nu mai suntem tineri. Dar onoarea? Am de apărat onoarea.
Pentru mine, datoria patriotică înainte de toate. Şi atunci am greşit o dată. Acum nu mai vreau să
greşesc. Lucrurile se cer îndreptate. E o datorie de onoare.“
Matei clătină din cap şi îi răspunde: „Medicamentele se iau de dimineaţă, şi nu pe stomacul gol. Ai
făcut-o rău de tot în ultimele trei zile. Ştii că eu trebuie să plec la serviciu, să fiu acolo la opt dimineaţa,
şi Magda rămâne să vadă de dumneata.“
Matei îşi îngropă faţa în palme. Bătrânul stătea uşor aplecat, ţinând uşa cu mâna, ca şi cum ar fi
ascuns în spatele lui un sanctuar.
„De ce stăm de vorbă în uşă?“, zise Matei, cu glas istovit. „Lasă-mă înăuntru, să stau pe un scaun.
Am alergat toată ziua.“
„Nu, nu“, răspunse bătrânul. „E curent în mansardă.“
Ieşi din încăpere şi închise uşa. Se întoarse cu spatele, scoase cheia din buzunarul larg al puloverului
şi încuie cu gesturi lente.
„Să coborâm şi să vorbim în sufragerie.“
Matei îi întinse mâna să-l ajute să coboare. Coşmarul lui era că, într-o zi, bunicul se va rostogoli pe
scări.
„Lasă-mă-n pace“, făcu el. „Pot coborî şi singur. Nu sunt o legumă.“
Matei coborî în micul hol întunecos şi, fără a mai privi înapoi, se duse în sufragerie. Auzea în urma
lui târşitul papucilor de pâslă, semn că venea după el.
„De ce nu o asculţi pe Magda? De ce nu stai de vorbă cu ea?“
Făcu un gest de lehamite. Cu glasul lui de bariton, îi răspunse:

63
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Nici răposata, femeia mea, nu înţelegea nimic. Capul lor de femei nu poate pricepe. Nici maică-ta,
Dumnezeu s-o ierte, cât era ea sânge din sângele meu, nu a priceput niciodată nimic. Sunt doar femei şi
atât.“
Magda tocmai intră din bucătărie.
„Slavă Domnului!“, zise când dădu cu ochii de bătrân. „Aduc numaidecât micul-dejun şi
medicamentele.“
„Nu“, spuse Matei. „Lasă-ne puţin în pace. Vorbim noi mai încolo.“
„Dar e târziu.“
„Vorbim mai încolo“, zise el, privind-o insistent.
Ea închise uşa, şi podeaua de lemn ducând către bucătărie se auzi scârţâind ca şi cum o fantomă
roasă de carii s-ar fi îndepărtat în semiîntunericul culoarului. Nici n-ai fi zis că e vorba de paşii unei
femei tinere.
„Acum, rămâne doar între noi“, spuse Matei. „Explică-mi şi jur că voi înţelege în întregime ce s-a
întâmplat.“
„Nici nu e greu“, zise bătrânul. „Onoarea mea, a maiorului în retragere Aristide Ioan, decorat la
Odessa în 1942, după atâţia ani de reproşuri şi deziluzii, poate fi salvată. Am o promisiune şi acum mă
ţin de ea.“
Matei se adânci în fotoliu. Bătrânul stătea pe scaun, cu mâinile încleştate de genunchi, ca să le
potolească tremurul.
„Îmi pare rău“, zise Matei, „am avut nişte zile oribile, foarte aglomerate. Am avut mult de muncă.
Nu-mi merge prea bine la serviciu. Poate că mi-a scăpat ceva. Poţi să-mi explici ce s-a întâmplat?“

64
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Mda“, făcu bătrânul, cu evidentă plăcere că a fost rugat. Duse mâna la buzunarul din stânga al
puloverului şi scoase o batistă mototolită. O duse la obraz şi îşi şterse un fir subţire de salivă.
„Din ianuarie 1990, am înţeles că scrierea cărţii e o datorie de mare onoare.“
„Foarte bine“, zise Matei. „Dar ai scris-o. De la asta ţi s-a tras problema cu inima. Ştii despre ce
vorbim. Ai muncit atâta vreme la carte...“
„Nu mă mai întrerupe“, zise bătrânul, devenit deodată nervos. „Mă întrerupi mereu! Prost te-a mai
învăţat maică-ta.“
Trase aer în piept şi continuă: „Colonelul Vişoianu era un bărbat impunător, un tip teribil. Trebuia să
fie şi el în comandament atunci când a avut loc atentatul de la Odessa, după cucerirea oraşului. Ştii,
clădirea comandamentului a sărit în aer, fusese minată de ruşi. Dar cu o săptămână înainte, el fusese
împuşcat în piept, rană bărbătească, şi avea să stea mult timp în spital, după operaţie. Mai târziu s-a pus
pe picioare şi a comandat cercetaşii cavaleriei până în Gruzia, când frontul a ajuns către Caucaz. Atunci
s-au întâmplat unele lucruri pentru care ruşii l-au pus pe lista lor şi de aceea l-au căutat după ’46.“
Respiră din nou adânc, de parcă ar fi tras în coşul pieptului briza trecutului. Reluă: „Din tot statul lui
major de la începutul războiului s-a ales praful. Eu sunt, azi, singurul care a supravieţuit. Mie îmi rămâne
să scriu istoria, fără cenzură şi, păcatele mele, fără recunoaşterea unor acuzaţii inventate. A avut loc acel
proces, în 1947. Ce am semnat atunci, la procesul lor, au fost prostii. De aceea nici n-au avut ce folosi,
nici n-au folosit. Nu a fost aşa. Nu! Trebuie să spun eu cum a fost!“ Ridică degetul, arătând către tavan.
Tocmai atunci, lustra începu să se clatine uşor, şi sticlele ei începură să cânte. Când trecea tramvaiul la
capătul străzii Mântuleasa, casa se scutura din rădăcini.
„N-o să pună nimeni mâna pe mine, trebuie că şi-a zis colonelul. Şi s-a dus în munţi, în Făgăraş, de
unde a trimis vorbă tuturor ofiţerilor lui, cei cu care luptase pe front.“

65
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Matei ştia istoria foarte bine: o auzise de foarte multe ori. Doar că îi îngăduia bătrânului să o mai
spună încă o dată, ştiind că asta îl linişteşte întotdeauna. Oricum, ascultându-l acum povestind, altceva îl
preocupa.
„Scrisoarea lui a ajuns la mine prin căpitanul Datcu, mi-a adus-o în februarie 1948. Era scrisă în
linia de cod folosită în 1941, când cu trecerea Nistrului. În caz de interceptare, nimeni n-ar fi înţeles
despre ce e vorba. Scria că este o datorie de onoare a unui ofiţer al armatei române să ia arma în mână
atunci când ţara e sub ocupaţie şi coroana umilită. Spunea că am depus jurământ Regelui şi a venit
vremea să desăvârşim războiul pe care l-am dus în Răsărit. Spunea că americanii vor veni în curând, că
un desant e iminent şi că ar trebui să organizăm rezistenţa armată care să le faciliteze un cap de pod în
Făgăraş. Din punct de vedere strategic, paraşutarea unor trupe acolo era foarte plauzibilă.“
Bătrânul lăsă capul în pământ. Continuă:
„Am ars scrisoarea. Nu m-am dus. Ei cincisprezece, atâţia câţi au fost, au rezistat până în aprilie
1956, când numai prin trădare au fost prinşi. Că nu m-am dus şi nu m-am alăturat niciodată lor nu a
fost o dovadă de lipsă de curaj. Frontul dovedeşte că nu am fost un laş. Dar la începutul anilor ’50,
lucrurile stăteau cu totul altfel. Maică-ta trebuia să meargă la şcoală, avea nevoie de multe lucruri, după
război a fost sărăcia care se ştie. Nu am fost un laş, doar că atunci eu am ales familia. Erau altfel de
obligaţii... Am ars scrisoarea, dar în anii ce au urmat m-am purtat ca un camarad al celor din munţi,
însărcinat cu o altfel de misiune: am stat de vorbă cu martori şi am strâns informaţii, şi acum eu sunt cel
care are imaginea exactă a întregii alcătuiri a faptelor. Ştiu cine a fost căpitanul de trupe de Securitate
care a organizat încercuirea la ultimul asalt şi ştiu şi cum a fost avansat general ofiţerul care le-a
organizat procesul. Am descoperit la Bacău pe unul dintre soldaţii care a făcut parte din plutonul de
execuţie şi l-am convins să-mi povestească. Ca şi mareşalul Antonescu, colonelul Vişoianu avea marea

66
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

calitate de a nu glumi niciodată. Unii au lăsat la proces vorbe de spirit, glume chiar. Caută unde vrei în
stenogramele de la procesul mareşalului – să vezi dacă a rămas vreo glumă, un zâmbet măcar! Aşa îmi
imaginez că a fost şi procesul lotului Vişoianu. Pierderea documentelor originale ale procesului nu ne
îngăduie să probăm deocamdată asta. Când am cerut SRI-ului, prin biroul de cercetări istorice, dar şi
prin cel de relaţii cu publicul, sprijin în cercetarea mea legată de momentul istoric al procesului Vişoianu,
au fost foarte drăguţi, dar nu mi-au dat nimic. S-a îmbunătăţit foarte mult stilul, dar jivinele sălbatice
şi-au conservat natura. Ce puteam face? Am cercetat la Muzeul Militar, la secţia de documente despre cel
de-al doilea război mondial, şi am scris povestea aşa cum trebuie ea înţeleasă: o continuare a faptelor şi
a frăţiei de arme ale unor oameni care au dus războiul în linia întâi. Nouă sute de pagini, dactilografiate
cu mâna mea! Acesta e răspunsul meu de onoare!“
Când se opri, Matei îi spuse, pe un ton relativ grăbit:
„Bunicule, ceea ce ai făcut dumneata e absolut admirabil. Eu şi Magda am înţeles asta, şi când ai
dactilografiat noaptea două luni în şir, şi când ai spart serviciul de porţelan, după ce ai intrat în polemica
aceea cu Magazinul istoric şi toate teoriile lor. Dar, de acum, cartea e gata. Te-ai supus unei oboseli
nepermise la vârsta ta, şi criza de inimă de astă-iarnă, foarte serioasă, ştii ce a spus doctorul, de la asta ţi
s-a tras.“
Bătrânul se ridică de pe scaun şi arătă din nou către tavan.
„Trăiesc cu comandantul meu în minte, zi şi noapte! Trăieşte în mine! Asta nu e de joacă. Am o
misiune şi trebuie să o duc până la capăt.“
„Da, bunicule, ţi-am spus că înţeleg asta şi apreciez totul. Doar că treaba e încheiată. Manuscrisul e
gata. De ce te-ai baricadat iar în mansardă? La ce lucrezi acum? O să ajungi în spital.“
Se aşeză pe scaun şi bătu din palme de câteva ori, aplauze care îi acompaniară râsul nervos.

67
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Ştii ce s-a întâmplat? Am avut oare timp să-ţi spun?“


„Ştii că mă interesează foarte mult.“
„Am dus manuscrisul la cineva.“
„Ziceai că ai fi vrut să refaci mai întâi capitolul final, concluziile, cel intitulat «Judecata istoriei».“
„E gata de vinerea trecută, tu nu ştii, erai plecat.“
Matei îl privi atent şi încercă să-şi amintească exact succesiunea faptelor din ultima vreme. Deodată
îşi dădu seama că nu i-a fost nici o clipă foarte clar ce a făcut bunicul în mansardă.
„Îl ştii pe Valerian Donosie?“
„Ziaristul? Am auzit de el, cred că la televizor.“
„Nu, nu e ziarist, e istoric literar. La el m-am dus.“
„Bravo“, făcu Matei, fără nici cea mai mică urmă de entuziasm. „În legătură cu publicarea cărţii?“
„Da.“
„Şi ce ţi-a spus?“
„Prima zi nu a spus nimic. A zis că se va uita pe material. Nu părea prea încântat de volumul mare al
lucrării. Criticilor din ziua de azi le e teamă mereu că au prea mult de citit. Dar a zis că va parcurge tot
şi-mi va spune părerea lui. Nici nu doream mai mult. A doua zi m-am dus iar la redacţie.“
„Ţi-a fixat întâlnire chiar a doua zi?“
„Nu, nu stabilisem chiar o întâlnire. M-am dus doar pentru ca n-am fost sigur că a înţeles.“
Matei se încruntă. Întrebă: „Ce să înţeleagă?“
„Importanţa informaţiei. Ce i-am spus cu o zi înainte.“
„Ce era aşa de greu de înţeles? Precis nu avusese vreme să se uite pe carte în 24 de ore!“

68
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„La început, aşa a zis şi el. Dar abia a treia zi, după ce am avut o discuţie ceva mai lungă şi după ce
l-am întrebat de câteva ori despre memorialistica românească de azi, a sărit deodată în sus şi mi-a zis
exact aşa: se va publica sigur, dar numai dacă manuscrisul va fi depus în franceză.“
Matei îşi îngropă faţa în palme. Printre degete, îl privi îngândurat.
„Cum în franceză?! Ţi-a spus el aşa ceva?“
„Aşa m-am mirat şi eu la început. Dar omul e deştept, e deştept! A înţeles că problema colonelului
Vişoianu se adresează unui public de statură europeană!“
„Stai puţin. Poate a glumit. Poate a vrut doar să scape de insistenţele tale.“
„Nimeni, dragul meu, nu glumeşte cu aşa ceva. De fapt, gândeşte-te puţin ce prezentare de
Gallimard ar ieşi: istoria reală a rezistenţei anticomuniste din România, povestită de un fost camarad de
arme, frate de front al eroului principal. Nu e de glumă cu asta.“
„Poate l-ai plictisit peste măsură pe omul tău şi ţi-a făcut vânt afară.“
„O! nu... El e un bărbat delicat, inteligent, fin, de o cultură extraordinară. E clar că a înţeles dintr-o
privire ceea ce eu ar fi trebuit să văd de la început, dar, cuprins de adâncimea operei mele, ca toţi cei
care îşi întâlnesc destinul în apogeul senectuţii, nu am văzut, adică, vreau să spun, că lucrarea mea va
intra în conştiinţa europeană prin Franţa.“
Auzindu-l vorbind astfel, Matei se lăsă pe spate în fotoliu şi izbucni în râs, un râs nervos. După o
aşteptare de o clipă, timp în care nu-şi dădu seama ce se petrece, maiorul Aristide Ioan se ridică în
picioare şi, cu vocea lui rece, baritonală, spuse:
„Eşti un porc. Şi tu, şi nevastă-ta. Nu mai discut cu voi! Nu mai discut!“
Matei încerca să se abţină să mai râdă.

69
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„O să rescriu cartea întreagă în franceză şi o să vă dau cu ea în cap la toţi, căcăcioşilor şi


nenorociţilor.“
Îi întoarse spatele şi porni spre mansardă.
„Ei, bunicule“, făcu Matei, „hai, nu o lua aşa de tare în serios. Ce-am zis? Nimic grav! N-am zis nimic!“
„Să nu iau în serios? Aşa zici? Aşa? Eu nu glumesc niciodată. Nu e de glumă, mai ales acum, şi în
legătură cu asta n-a fost vreodată de glumă. O s-o scriu în franceză. Vă dau cu ea în cap.“
Matei se ridică în picioare şi îl cuprinse în braţe pe bătrânul care tremura tot.
„Bunicule, hai să luăm lucrurile mai uşor, nu vrei? Hai să luăm micul-dejun, medicamentele şi apoi
te închizi la dumneata în mansardă, cum vrei dumneata, să lucrezi la carte. E în regulă. Cum vrei
dumneata, aşa facem, doar mănâncă şi ia medicamentele.“
Bătrânul se uită la Matei de jos în sus, pieziş, ca şi cum ar fi încercat să-i citească în minte vreun
subterfugiu.
„Mda“, zise, „micul-dejun... Trebuie că e trecut de ora douăsprezece...“
Matei strigă: „Magda, te rog, adu tava!“
În bucătărie se auzi zgomotul vaselor, semn că pacea fusese restabilită şi lumea reintră în normal.
„Tot trebuia să cobor în sufragerie“, zise bătrânul, „să iau banda de schimb pentru maşina de scris.“
Se duse lângă bibliotecă şi trase de sub masă un taburet. Se urcă pe el.
„Iar ai ascuns banda maşinii?“, întrebă Matei.
„Nu e treaba voastră. Pe vremuri oamenii intrau la închisoare pentru urme rămase pe banda maşinii
de scris.“
„Bunicule, în ziua de azi nu mai stă nimeni să decodifice panglici!“

70
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Bătrânul făcu spre Matei un gest de dispreţ. Naivităţi! Băgă mâna în spatele cărţilor de pe raft şi
trase de acolo un pachet micuţ. Din eroare, un alt pachet se rostogoli pe covor. Din el săriră în toate
părţile mici obiecte aurii, cât un cap de creion. Bunicul zâmbi stânjenit. Zise:
„Document istoric. Gloanţe de calibru sovietic, folosite de infanteria română în anul de graţie 1956,
pe care am datoria să-l reconstitui fidel. La dracu’, oricum e doar treaba mea. Ascund ce vreau în
biblioteca asta.“
Coborî de pe taburet şi arătă din nou către tavan. Zise: „Ştii ce urmează acum? Urmează transcrierea
în franceză a unei experienţe pur româneşti.“
„Chiar o faci?“
„Desigur“, zise el cu aerul cu care se vorbeşte despre un lucru firesc.
Matei înclină din cap.
„Am ştiut foarte bine franceză în tinereţe. Voi reciti mult, voi întrupa limba lui Rimbaud, a lui
Saint-Ex şi a lui Malraux, care, în treacăt fie spus, se pricepeau şi ei foarte bine la meseria cu armele.“
Primăvara a luat în stăpânire casa cea veche din apropierea străzii Mântuleasa. Iedera cucerise toate
caturile şi se înălţa spre solitara încăpere de la mansardă, de unde, în fiecare noapte, se auzea ritmul
strident al maşinii de scris străvechi. Carul scârţâia la fiecare schimbare de rând, iar fiecare literă u era
însoţită de un scrâşnet bizar, do cel mai de sus în cheia metalelor ruginite. De acolo a putut izvorî un
pasaj ca acesta: „On a perdu souvent la mémoire dans les montagnes de la Valachie. On a perdu la suite
des jours, des années. On a perdu même l’identité, car la montagne a sa propre identité qui domine
toute âme et ses abîmes.“ Pe atunci, bunicul nu mai răspundea la întrebări în română. Reacţiona ca un
surd. Într-o seară a binevoit să răspundă:
„Non, pas maintenant, plus tard...“

71
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Ochii îi erau permanent întunecaţi atunci când părăsea mansarda, veşnic secretă. O singură dată a
mai vorbit româneşte în acele zile, către Magda, într-o dimineaţă de duminică de mai, când a întrebat:
„Săptămâna asta criticul a trimis vreo scrisoare? Vreo notă pentru mine?“
Magda i-a spus ca nu. El i-a răspuns: „Trebuie să se publice. Nu se poate să nu se publice. E greu
cu editorii din ziua de azi, e adevărat, dar nu se poate altfel. E un text total, e esenţial. De treizeci de ani
mă gândesc la el. Dacă a trebuit, l-am tradus şi în franceză. De fapt, aşa ar fi trebuit să-l încep. Natura
revelaţiei impune idiomul.“
Asta s-a întâmplat în ziua când Matei l-a întrebat, în timp ce bătrânul trecea către toaletă:
„Bunicule, dar crezi că e corect ceea ce faci dumneata acolo? Vreau să zic, din punct de vedere strict
gramatical. N-ar fi oare mai bine să vadă cineva textul? Să nu sune, ştii dumneata, prea neaoş...“
El zise: „Mais non! Mon français ne doit pas être parfait, on peut déborder de roumanismes, parce
qu’il faut exprimer celle Roumanie d’antan, où la langue officielle était le mauvais français! Et ça c’est
tout!“
Deznodământul avea să vină pe 16 mai, când bunicul şi-a luat a doua versiune a manuscrisului şi a
plecat să-l depună pentru a doua oară la redacţie, acolo unde ilustrul critic şi istoric literar urma să-i
înlesnească recunoaşterea publică. A luat troleibuzul până la Universitate, ţinând sub braţ, legat cu
sfoară, într-o pungă de plastic, cel mai interesant monument literar al acestor ani. A coborât în
aglomeraţia de la Universitate, apoi a urmat drumul de pe Strada Academiei, care, trecând pe lângă
Biserica Enei, traversează Calea Victoriei şi coboară către Cişmigiu. Redacţia se afla într-un imobil înalt,
cu vedere spre parc, construit înainte de criza de la finele anilor ’20. A luat liftul cel vechi şi a ascultat
absent zgomotul tensionat al scripeţilor. Lumina cenuşie se filtra prin casa scărilor, amestecând griul de
pe pardesiul lui cu aerul prăfuit al acelui bloc în care nimeni nu făcuse curat niciodată. A intrat în

72
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

anticameră şi s-a îndreptat către biroul secretarei, spre care s-a înclinat în stil de veac şaptesprezece, şi
a spus:
„Bonjour, Madame.“
Arătă întrebător cu degetul către uşa capitonată. Mirată de această apariţie neaşteptată, secretara îi
îngădui drum liber:
„Da, e înăuntru.“
Deschise uşa şi înaintă victorios către biroul de lemn lăcuit, rămas moştenire de la editura Viitor
comunist. Scoase manuscrisul din pungă, îl înălţă către tavan, îi netezi prima foaie, care avusese de
suferit în urma intemperiilor din troleibuz, şi zise:
„C’est fait.“
Distinsul istoric literar măsură aproape mia de pagini, se ridică în picioare, răsfoi câteva pagini la
întâmplare şi îşi aminti perfect ultima lor discuţie. Îl privi atent în ochi pe maiorul în retragere şi înţelese
că nici o clipă nu fusese loc de glumă în această istorie în care el devenise fără să vrea martor al unui caz
foarte particular de identificare a autorului cu opera. Murmură:
„Doamne-Dumnezeule!“
Bătrânul se înclină respectuos şi, fără a mai rosti nici un cuvânt, de vreme ce totul fusese spus şi
scris, întoarse spatele şi părăsi cu pas triumfător încăperea. Se înclină şi-n faţa secretarei, apoi
murmură, doar pentru sine:
„Maintenant c’est à vous.“
Coborî din imobil şi ieşi să se plimbe în Cişmigiu. Aer de primăvară, din care cenuşiul fugise văratic.
Numai lumină, ca gloria candelelor din noaptea de Paşte.

73
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

În dreapta, doi copii se jucau lângă un leagăn. Ceva mai încolo, o bătrână îi păzea, tricotând. Doi
pensionari care se plimbau cu aer conspirativ şi mâinile la spate, către lac. Se luă după ei. Nu îi ajunse
din urmă, ci, când văzu un izvor, păşi pe marginea de piatră a gropii în care curgea apa. Ridică mâna
către cei doi pensionari şi strigă, cu vocea lui profundă:
„Domnii mei! Voulez-vous écouter la plus importante histoire du ce siècle maudit? Am uitat-o şi
acum vremea e să ne-o amintim. C’est non seulement un devoir, mais aussi un bonheur!“
Cei doi pensionari se apropiară de el, după ce se priviră nedumeriţi pentru o clipă.
„E vorba de eroism şi credinţă, dreptate şi onoare, gloire et dignité. Cu toţii avem o socoteală de
încheiat cu anii ’50. Anii ’50, aceia în care s-a ucis până s-au scuturat cerurile, anii păcatelor capitale
pentru cei de vârsta noastră. Laşitatea mea de atunci îmi dă dreptul să mărturisesc acum.“
Cei doi bătrâni se mai priviră o dată ochi în ochi, după care îl salutară tăcut de la distanţă, unul
dintre ei scoţându-şi pălăria, apoi se întoarseră cu spatele şi îşi continuară plimbarea pe aleea care
ocolea lacul.
„Mais non!“, făcu el.
A urmat o clipă de linişte. Stătea pe marginea fântânii şi se uita în jur. Parcul pustiu îl făcu să se
simtă singur, disperat, neînţeles, nedreptăţit, deşi acoperit de glorie, căci misiunea de onoare fusese
îndeplinită. Deodată, dădu cu ochii de Matei.
„Ce e cu tine aici?“, zise mirat. „On m’a suivi?“
Înţelegând dintr-o dată, cu chip parcă luminat, rosti cu o voce în care i se aduna toată revolta:
„Aha! Nevastă-ta te-a sunat şi te-a informat că am ieşit cu manuscrisul. Ştiai deja unde vin şi ţi-era
să nu fac ceva ce contrazice bunul tău simţ! M-ai urmărit! Te-ai luat după mine să nu te fac de râs în
faţa distinşilor noştri contemporani!“

74
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Matei încercă să-i facă semn că nu, dar sfârşi prin a-i spune:
„Bine că nu e nimeni în parc la ora asta. Hai să mergem acasă, bunicule.“
„Non!“, zise. „Tout le monde doit le savoir.“
„Nu e nimic nou, bunicule, în toată istoria asta. Nimic nou. Oamenii ştiu foarte bine. Nu le pasă. E
vorba despre trecut. Nu mai pasă nimănui de toate acestea.“
„Ştii ce?“, făcu înciudat. „Nu mă dau jos de pe marginea fântânii până ce nu se decide publicarea
uneia dintre versiunile cărţii. Vreau ca lumea să ştie! Să nu îndrăzneşti să-mi spui că nu. Sunt poveşti
care explică o lume! Tot rostul vieţii mele e aici!“
Matei ezită o clipă, ca şi cum ar fi încercat să-şi amintească ceva de mult uitat, apoi spuse, cu un
glas de parcă ar fi vorbit unui copil:
„Să mergem acasă, bunicule.“
„Nu mă mişc de aici“, murmură el, aproape stins, privind departe, în verdele arborilor.
Atunci Matei îi cuprinse genunchii cu braţele, îl ridică şi porni cu el strâns lipit de piept, uşor ca un
fulg, pe aleea din Cişmigiu care făcea calea întoarsă. Bunicul rămase nemişcat, ca şi cum s-ar fi
transformat în ceva care nu mai putea vorbi.

75
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Lumea ta, rock şi


parfum de guave

Lumea ta, rock şi parfum de guave


76
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

O visam aproape în fiecare noapte. Mă trezeam cu ea în gând, cea mai veche şi cea mai insistentă
obsesie, mai prezentă în visurile mele ca niciodată. Îi vorbeam când nu era de faţă, dar nu simţeam că se
poate să fie cu mine. Şi atunci începeam din nou să caut, să o caut, să vreau să fiu cu ea.
Locuiam în cealaltă parte a Bucureştiului şi, la prima oră a dimineţii, în loc să mă gândesc la faptul
că în curând îmi voi pierde slujba, aşa cum mi se dăduse de înţeles, luam unul dintre acele autobuze
pline cu navetişti şi străbăteam diagonala oraşului. Cum nu trebuia să ajung la birou decât începând cu
ora zece, când firma de proiectare pentru care începusem să lucrez din vară deschidea, aveam timp s-o
văd numai dimineaţa. Îmi şi plăcea s-o trezesc din somn. Înghesuit între oameni grăbiţi, în autobuzul de
ora şapte, mi-o imaginam dormind, întotdeauna după ce petrecuse, împreună cu vecina ei de garsonieră
sau cu altcineva, o seară mai lungă decât orizontul. Autobuzul oprea la câteva sute de metri distanţă de
blocul ei, lângă un teren viran mărginit de Bulevardul Basarabia, fost al Muncii, vis-à-vis de o biserică
ridicată în anii ’30, de pe faţada căreia ne privea Sfântul Pavel. Coboram din autobuz şi îi vedeam
balconul, cu geamul întotdeauna închis. Abia aşteptam să ajung acolo. Împreună cu o colegă de facultate
închiriase o garsonieră pentru care plăteau o chirie modică. Pentru partea ei, orice grijă cădea în seama
tatălui, care avea câteva afaceri în diferite oraşe din provincie. Venea o dată pe lună la Bucureşti şi îi
aducea bani, o întreba de ce are nevoie, apoi o suna la telefon o dată pe săptămână. Îi respecta opţiunile,
zicea el.
Mi-o imaginam încă dormind şi tresărind în somn auzind soneria. Ştiam că nu s-a dus la cursuri.
Urcam scările până la ultimul etaj, în acel bloc vechi, ridicat pe vremea când în Bucureşti casele se
clădeau pentru o eternitate. Sunam la uşă. Ceea ce avea să urmeze după aceea era, în fiecare dimineaţă,
altfel: niciodată n-am ştiut cum avea să continue povestea noastră. În primăvara aceea o vizitam aproape

77
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

în fiecare săptămână. Uneori o vizitam în fiecare dimineaţă. Alteori, urmau zile când nu vorbeam nici
măcar la telefon.
În dimineaţa aceea, după ce am atins butonul soneriei, pentru o clipă nu s-a auzit nimic, apoi am
auzit paşii ei. Mi-o aminteam din perioada şcolii generale. Paşii ei au sunat întotdeauna la fel, uşori şi
parcă leneşi, atât de aparte. Ţi s-ar fi părut că e moale, un om slab, unul care te va urma dacă îi ceri să
te urmeze – dar nu era aşa, o ştiam eu. Acum mă priveşte pe vizor. Da, sunt eu, tot eu, un deceniu mai
târziu decât ziua aceea când am ridicat primul zmeu de nylon de a cărui coadă atârnasem cordonul de la
sarafanul ei albastru. Atâţia ani după. Se aude dând la o parte lanţul de la uşă, stă ferecată ca-ntr-o
mânăstire de maici. Zice, cu acelaşi zâmbet, dintotdeauna: „Ţi-am spus să nu mai faci asta. O să
înnebunesc de somn, şi asta numai din cauza ta. Mereu mă trezeşti după doar câteva ceasuri de somn.
Hai să ne vedem seara. Vino şi tu ca un om normal, seara.“
Răspund: „Nu puteam să te las să începi ziua de azi fără mine.“
Se dă un pas înapoi, apoi, parcă epuizată, se îndreaptă către mine, mă ia în braţe şi îşi lasă capul pe
umărul meu. Îmi spune: „Ieri noapte am adormit pe la trei.“
„Şi Mara?“
Mă împinge deoparte. „Înaintea mea. A trebuit să-l dăm afară pe George întâi. Voia să se culce pe jos,
la picioarele patului nostru. Până la urmă, l-am dat afară. Nu mai pot scăpa de el.“
„George? Ăsta cine mai e?“ Chiar nu mai auzisem de el niciodată. Reuşeam cu greu să ţin şirul tipilor
despre care îmi povestea. Iar unele poveşti erau cu adevărat complicate. Istoriile erau toate cam la fel, de
nicăieri apărea câte unul, se îndrăgostea de ea, o cerea de nevastă şi îi promitea luna de pe cer. Ea punea
mâna pe telefon, îmi povestea mie şi râdeam împreună de el. Se chinuia cu lunile să scape de câte
cineva. Ultima oară i se întâmplase într-un spital, când se dusese să viziteze o mătuşă bolnavă. Acolo îşi

78
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

pierduse minţile după ea un doctor cu păr grizonat, care fuma pipă şi care o invita într-o escapadă la
mare.
Să-i comentăm şi să ne amuzăm pe seama lor – era pentru noi un obicei vechi de când lumea.
Lumea noastră, desigur. Pe vremea copilăriei ne dădeam telefon în fiecare dimineaţă. În primul an de
gimnaziu ne programaseră clasele după-amiaza. Parcă eram oameni mari de acum. Mă trezeam la opt şi
ceva şi mâncam ceai cu brânză, trăgeam telefonul mai aproape de mine şi îi formam numărul. Avea un
număr uşor, cu cinci cifre care rimau în metrica unui perfect catren. Brânza aceea, foarte sărată, era de la
bunica; scoteam sarea din ea lăsând-o în apă câteva ceasuri bune, împreună cu o felie de pâine uscată,
care absorbea sarea. Îmi amintesc gustul acelor dimineţi. În timp ce învârteam farfuriile prin bucătărie, îi
dădeam telefon. Stăteam de vorbă cu orele. Nu prea ne ardea de făcut lecţiile, le aveam noi pe ale
noastre. Era anul când rula la cinematograf Star Wars: Imperiul contraatacă, toamna când Michael
Jackson lansase Thriller, iarna când Boney M lansase 10.000 Lightyears Away. Îmi plăcea să-i fredonez la
telefon piesa din urmă, până când, într-o zi, mi-a spus adevărul: începe să mi se schimbe vocea. Trebuia
să închidem telefonul ca să ne vedem de treabă, de lecţii adică, şi făceam asta ceva mai încolo, aproape
de prânz, când oricum trebuia să ne îmbrăcăm şi să plecăm. De fapt, nici unul dintre noi nu termina ce
avea de făcut pentru şcoală. Ea ştia asta de când suna telefonul – şi nici că-i păsa. Îmi aduc aminte de
ziua când a luat patru la biologie. Nici măcar n-a încercat să răspundă, s-a îndreptat către tablă, cu paşii
ei de felină stingheră, şi şi-a pus ochii în pământ. Toată dimineaţa vorbise la telefon cu mine: ştiam că
nu citise un rând şi m-am simţit vinovat. Mă privea uneori, în timpul orelor, alteori nu mă privea cu
zilele, deşi petrecuserăm toată dimineaţa împreună la telefon. Erau vremuri ciudate. Atunci, în seara
aceea, când am plecat către casă, mi-am cerut iertare pentru nota ei de patru de la biologie. „Lasă asta“,
a spus, „sună-mă mâine şi stăm de vorbă. E mult mai important că am stat de vorbă decât să-mi fi

79
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

pierdut vremea cu prostiile alea.“ Îmi aduc aminte ce mult a însemnat pentru mine fraza aceasta. Sau
poate nu era decât o copilărie.
Nu puteam să nu-mi aduc aminte de replica aceasta ori de câte ori o priveam. Acum tot la scena
aceea mă gândeam, atâţia ani mai târziu, după o noapte în care nu-şi făcuse somnul de frumuseţe şi
când, în loc să-mi răspundă cine e George, mă privea amuzată. „Ce ţi-a venit să apari azi?“
„Mi se făcuse dor de tine“, i-am spus. „Nu ne-am mai văzut de miercurea trecută. A trecut o
săptămână.“
„Ai dreptate, s-au întâmplat atâtea între timp. George m-a cerut de nevastă. Sâmbăta asta. M-a luat
pe sus, să vezi.“
„La naiba“, am zis, „cine e George ăsta care te cere de nevastă?“
„Un tip din Braşov. Taică-său e director de hotel în Poiană.“
Parcă-mi aduc aminte, parcă mi-a spus ceva de el. Parcă îl şi ştiu, de undeva, de acum câţiva ani.
Un tip şters, nici nu ştii ce vrea de la viaţă. Pe ea o ştiam de când era mică: nu-i prea păsa de bani, de
astfel de lucruri, de chestiile pentru care alţii şi-ar da cinci ani din viaţă. Poate pentru că tatăl ei avusese
mereu grijă de toate. Parcă nu prea avea minte, lua tare uşor tot ce i se întâmpla. O spusese cu un
oarecare amuzament, adică uite cine o curtează în ultima vreme.
„De unde a apărut?“
„E o poveste lungă, l-am reîntâlnit astă iarnă în bar la Capitol, se ştie şi cu Laurenţiu, e unul dintre
prietenii lui, nu ştiu de unde se cunosc. A început să mă caute, ştie de Laurenţiu, dar nici că-i pasă.“
Acum, Laurenţiu nu-mi plăcuse niciodată. Era un tip cât uşa, un mal de om cu o minte de bibilică, şi
avea şi un frate care arăta la fel, păreau produşi în serie şi nici unul nu era deştept defel. Am fost
impresionat când am auzit că fratele lui a avut atâta imaginaţie cât să se strecoare într-un conteiner

80
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

transatlantic cu care a ajuns în Canada. Laurenţiu făcuse altceva cu viaţa lui, se înrolase în Legiunea
Străină şi spunea că după cei cinci ani de serviciu vrea să îşi schimbe numele în Marc Dupont sau cam
aşa ceva. Adică, ideea era destul de stupidă pentru cineva ale cărui cele mai mari succese în viaţă
fuseseră până atunci cele câteva bătăi senzaţionale la care asistase tot liceul şi în care el îşi lăsase lat
adversarul. Faptul că Laurenţiu ajunsese atât de departe cu ea îmi dădea fiori de dezgust. Se lăsase
curtată de un tip necioplit care acum îi trimetea scrisori de dragoste din Ciad. Şi vorbeau fericiţi despre
copii şi căsătorie. Iar când el se întorcea în România făceau dragoste.
„Am nevoie repede de o cafea“, mi-a spus.
„Bine“, am zis eu, „o să repar imediat ce am stricat, îţi aduc eu cafeaua.“ În garsoniera asta avea un
aragaz imprevizibil, ca un fel de aruncător de flăcări cu combustie limitată. Îl învăţasem bine, după ce o
dată mi-a pârlit sprâncenele; eram în stare de atâtea sacrificii pentru ea! Eu îi făcusem prima cafea, eram
în clasa a şaptea când a venit întâia oară pe la mine. Ieşise o apă sălcie, cumplită. Gustase o singură dată
şi nu zisese nimic. Mi-a spus abia după vreo zece ani ce gust cumplit avusese cafeaua aceea.
Mi-a zis: „Mă duc să mai stau în pat ceva vreme.“ N-am răspuns nimic, ştiam unde e cafeaua şi nu era
prima oară când i-o aduceam la pat. Dimineaţa, la prima oră, deschidea geamul şi se întindea în toate
felurile, văzusem şi asta de atâtea ori. Îmi plăcea aşa de mult să o privesc cum se întinde dimineaţa!
În fiecare seară, când se terminau orele noastre din clasa a cincea, plecam împreună spre casă.
Treceam pe lângă vitrinele cu manechine murdare de la magazinul universal Muntenia, apoi pe sub
geamurile întunecoase de la Casa Cărţii şi mergeam de-a lungul celui mai lung şir de blocuri din ţară.
Treceam apoi pe Bulevardul Castanilor, în acea lume despre care au povestit, pe rând, Grigore
Alexandrescu, Heliade Rădulescu sau Vasile Cârlova, atâţia oameni de seamă ai urbei noastre pe care noi
nu-i citisem niciodată, dar despre care auzeam din când în când câte ceva demn de respect. Îmi plăcea

81
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

oraşul acela, cu aerul lui îngheţat în timp, demodat, provincial, şi abia aşteptam să plec cât mai repede
de acolo.
Într-o seară a început să plouă. Aveam o umbrelă albastră, de doamnă, pe care mama mi-o punea în
fiecare dimineaţă în ghiozdan. Îmi aduc aminte că o întrebasem: „Nu vrei să te duc acasă cu umbrela
mea?“ Nu zisese nimic, dar trecuse, aproape fără să mă atingă, sub umbrelă, alături de mine. Mergea
cam departe de umărul meu, iar eu ţineam umbrela deasupra ei, aşa cum ţinea colonelul din garda
prezidenţială umbrela la vreme de ploaie deasupra tovarăşului Leonid Ilici Brejnev, după cum văzusem la
televizor. Am întrebat-o dacă n-ar fi mai bine să mă ia de braţ, ca să ne ferim împreună de ploaie. Fără
să zică nimic, aşa a făcut. În jurul nostru turna un potop de vară năucă, unul dintre acelea care scoate
din matcă apa Ialomiţei. Nu voi uita niciodată că atunci am simţit prima oară mirosul dulceag, ca de
tămâie, cumva amestecat cu aroma de pâine proaspătă, un miros pe care nu-l mai simţisem niciodată şi
care venea parcă din gulerul ei sau poate din părul ei. Am întrebat-o ce e. Eram în faţa unuia dintre
gangurile de la intrarea într-un bloc neterminat, pentru că, pe atunci, în Târgovişte se construia a doua
capitală a patriei şi totul era plin de noroi şi de ziduri neterminate şi totul mirosea a lut şi a urină, în afara
zilelor fericite când dădea ploaia. Ea mi-a făcut semn să ne adăpostim câteva clipe acolo, într-unul dintre
acele ganguri care veneau dinspre stradă şi dădeau către nicăieri. Am intrat, am lăsat umbrela albastră
jos şi am întrebat-o: „Ce parfum e acesta?“ „E parfum de guave“, mi-a spus, „mama îl foloseşte, i l-a
adus cineva din Maroc.“ Afară ploua şi eu abia aşteptam să păşim din nou în ploaie, ca să mă ia de braţ
şi să simt din nou parfumul acela. Am stat o vreme în gang şi am privit-o ca şi cum atunci aş fi văzut-o
pentru prima oară. Fruntea ei înaltă, în contrast cu obrazul mic, cu piele fină, palid. Şi ochii ei. Probabil
în perioada aceea am visat-o întâia oară.

82
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Cafeaua e gata. Umplu ceştile, le pun pe tava de plastic, care a plesnit toamna trecută, când a aruncat
Laurenţiu cu ea în televizor, după cum vechea mea prietenă îmi povestise. Intru în dormitor. Mara plecase
de dimineaţă: o pijama lăsată pe scaun, ca un detaliu feminin într-o lume de realităţi abstracte. Dormeau
împreună într-un pat dublu, aşezat în mijlocul încăperii, în faţa unei biblioteci uriaşe, cu rafturi goale. Ea
se învelise la loc, ca şi cum nimic nu i-ar fi tulburat somnul. Am pus cafeaua pe noptieră şi m-am aşezat
lângă ea, pe pat. S-a întors şi m-a privit: „Nu te uita la mine, am avut o noapte groaznică şi o săptămână
groaznică.“
Îmi plăcea să o privesc. Nu era una dintre acele frumuseţi care să schimbe lumea, dar pentru mine
era ceva special. Îmi plăceau ochii ei albaştri, părul negru, aerul ei de copil dezordonat. De fapt, nu
m-am îndrăgostit de ea niciodată, pentru că în acel fragil echilibru al seducţiei ceva se strecurase şi
lucrurile erau încurcate şi parcă pe veci, şi parcă numai pe jumătate. Ne întâlniserăm prea devreme
pentru dragoste? Uneori mi se părea că e mai multă intimitate decât între doi îndrăgostiţi, căci ne ştiam
unul celuilalt şi visurile cele mai secrete. Era ceva ciudat, incestuos şi bizar. Îmi era dragă şi o doream,
îmi plăcea de ea dincolo de dragoste, o căutam şi aveam nevoie de ea. Dar nu îi spuneam nimic altceva.
Eram acolo, de atâţia ani buni, dar niciodată nu mi s-a părut că venise vremea.
Se ridică în capul oaselor şi cămaşa îi cade pe umăr, dezvelind-o pentru o clipă. Se aranjează, fără a
mă privi. Îşi trece mâna prin păr. Eu nu zic nimic şi atunci ea începe să-mi povestească. Despre
week-end-ul trecut. Cum George, tipul apărut ca de nicăieri, a venit vineri seara şi a invitat-o la Braşov.
„Voia să mă prezinte părinţilor lui, le spusese că s-a îndrăgostit de mine şi că vrea să ne cunoaştem.“ A
apărut pe la şase seara şi a rugat-o să-şi împacheteze. „Nu merg nicăieri“, i-ar fi spus ea. „E o tâmpenie.
Nu mă mărit cu tine, termină cu idioţenia asta, ştii foarte bine că sunt prietena lui Laurenţiu şi ar fi mai
bine să îţi iasă asta din cap. Lui Laurenţiu n-o să-i placă asta, dacă va afla vreodată. Îl ştii doar.“ Nici

83
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

vorbă să se potolească, un potop de vorbe, va discuta el cu Laurenţiu, va vedea el, trebuie neapărat să o
ducă la munte.
„Şi te-ai dus?“, am întrebat-o eu.
„L-am dat afară“, mi-a spus ea, râzând şi bând din cafea. „L-am trimis la mămica lui, cu care voia
să-mi facă el cunoştinţă.“
Îmi venea să râd, eram fericit ascultând-o, îmi plăcea să aud toate aceste istorii despre masculi
sălbatici, toţi copiaţi fidel după eroii telenovelelor, aceste istorii în care totdeauna ei erau cei umiliţi şi
îndepărtaţi. Toţi, în afară de Laurenţiu, care era ceva special.
Cât era adevăr şi cât imaginaţie în istoriile ei? Minţea oare? Îşi împlinea pe cheltuiala mea nevoia de
a spune istorii neadevărate? Nu ştiu, dar uneori mă înfuria de-a binelea.
„A venit înapoi sâmbătă la prânz, când Mara era plecată la ai ei. A zis ca nu mai iese de aici, că ar
trebui să merg cu el la Braşov, a început iar cu toată povestea, de la cap. Atunci am zis da, mi-am
împachetat periuţa de dinţi şi l-am rugat să-mi promită că până la zece seara suntem înapoi. S-a jurat şi
a promis în toate felurile. Hai să-ţi arăt poza lui.“ Şi, zicând aceasta, se ridică din pat şi culese de pe unul
dintre rafturile goale ale bibliotecii un portret color. Un tip cu părul dat cu briantină, frumuşel, cu gropiţe
şi cu un aer glorios.
Continuă istoria: „Am ajuns la vila lor de la Braşov, numai bine pentru masa de seară. Tatăl lui gătise
ceva, erau numai ei acasă, adică părinţii lui şi noi, şi el m-a prezentat drept prietena lui şi era tot numai
valuri, radia de fericire. Am mâncat, apoi el a început să bea. Când a ajuns la a treia bere, mi-am dat
seama că nici gând nu mai avea să conducă în noaptea aceea către Bucureşti. Le-am spus că vreau să mă
întorc în seara asta acasă, la care ei: nici o problemă, avem trei dormitoare, e loc pentru toată lumea, noi
suntem nişte părinţi moderni, culcaţi-vă cum doriţi. Apoi el a amestecat lucrurile în aşa fel încât i-a

84
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

convins că noi vom dormi împreună. I-am zis ce-o să faci acum, o să mă violezi cu ajutorul lu’
mamă-ta? Şi el a zis nu, nici vorbă, nici nu te ating, dacă nu vrei. I-am spus că nu vreau, să-i intre în cap
foarte bine că nu, nu vreau. Şi l-am întrebat dacă aşa face cu toate prietenele lui, dacă le aduce la mama
şi le face în camera de alături. Şi el mi-a spus că n-a mai adus pe nimeni acolo, iar eu i-am zis da, da,
adu-mi aminte să te şi cred. Şi era un dormitor cu pat dublu, de n-aveam cum fugi de el. Sau aşa crezuse
el.“
Multe istorii stranii îmi spusese în decursul anilor. Parcă i se întâmplau numai ei. Mă uitam la ea şi
nu-mi venea să cred: ce avea de gând să facă acum cu viaţa ei? Era ea, vechea mea prietenă, cea cu care
împărţisem lumea de la începuturi? Ce se întâmpla cu noi? Ascultam şi îmi venea să strâng cana de cafea
în mâini până va face explozie. Avea un oarecare farmec faptul că nu-i păsa, şi nu era numai un moft sau
o poză, era o nepăsare autentică, şi uneori îmi era ruşine de mine că m-am gândit că minte. Mi se părea
una dintre acele fiinţe atât de străvezii încât poţi să priveşti prin ele. Sincer nu-i păsa de ziua de mâine.
Poate de aceea venise să studieze dreptul la o facultate particulară obscură, Institutul „Vasile Alecsandri“,
ale cărei programe fuseseră acreditate cu oarecare dificultate abia anul acesta. Dar ei nu-i păsa, în patru
ani ajunsese în anul trei. În schimb îmi aducea toate aceste poveşti din care, oricât nu-mi venea mie să
cred, era compusă viaţa ei. Şi toţi tipii ăştia, nici amanţi şi nici viitori soţi, erau compania ei, uneori în
fiecare seară. O căutau şi li se părea că au şanse, că merita să încerce cu ea. Şi nu se mai termina şirul
lor.
Mi-a fost imposibil să o scot vreodată în oraş, nu ştiu dacă ne atrăgeau aceleaşi locuri. Nu era iubita
mea, era obsesia mea, aşa stăteau lucrurile. Ultima oară am fost la film împreună în clasa a zecea, la un
film execrabil, care ei însă îi plăcuse mult. De atunci, n-am mai fost nicăieri, decât la diverse plimbări
fără rost. În schimb, petreceam aşa de mult timp împreună...

85
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Ea a continuat să povestească istoria cu George: „Te-ai îmbătat dinadins?“, l-am întrebat. „Nu“, a
spus el, „am băut de tristeţe. Sunt foarte trist că nu mă iubeşti şi pe mine puţin“. I-am spus: „nu începe iar,
oricum o să ai o noapte cruntă, pentru că vei dormi pe jos“. „Cum pe jos“, a zis el, la care eu i-am spus:
„o să dormi pe jos, dragă. Ai vrut să dormim în acelaşi dormitor, bine, dar nu-ţi imagina că mă atingi“. A
început să se vaite în toate felurile. După vreo două ceasuri încă mai discutam. Am discutat câte în lună
şi în stele. A ajuns să îmi explice toată viaţa lui personală, iar eu i-am spus să nu se apropie.
„Şi chiar a dormit pe jos?“
„Nu, a dormit într-un fel de fotoliu, cam incomod, e adevărat, a stat toată noaptea sucit ca o cârjă.“
„Şi a doua zi ce ai făcut?“
„L-am trezit la ora şapte ca să mă aducă la Bucureşti. Abia s-a putut îndrepta. Şi la micul-dejun
le-am mulţumit pentru ospitalitate părinţilor lui, apoi mi-am luat rămas-bun şi le-am spus că probabil
n-o să ne vedem prea curând.“
„Pe bune? Şi ei ce-au zis?“ Făcusem ochii mari.
„N-au zis nimic. Se uitau lung la noi. Şi pe ei îi luase cam repede toată treaba, nu erau prea convinşi.“
S-a ridicat în picioare. Se uită lung la mine, apoi îmi spuse: „Ai început să te îngraşi?“
„Eu? Nu, ţi se pare.“
„Ba da, te ştiu eu foarte bine. De când erai mic arătai ca un ursuleţ. Te întorci la forma ta.“
M-am uitat în oglinda ei, înaltă cât un stat de om. Nu ştiu ce vedea ea acolo schimbat. Nu se
schimbase nimic.
„Întoarce-te cu spatele“, mi-a spus, „trebuie să mă îmbrac.“
Cred că făcuse asta prima oară tot prin şcoala generală, când întârziase la ora de sport. Fetele se
schimbau în vestiar. Cred că m-a văzut odată înălţându-mă pe vârfuri de la fereastra holului de vis-à-vis.

86
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Dar acum, în dimineaţa aceea, tare aveam chef să o privesc îmbrăcându-se. Adevărul e că s-ar fi putut
duce în baie sau ar fi putut să mă trimită pe mine la bucătărie, dar nu a zis asta.
„Pot să pun o casetă?“ Avea în casetofon ultimul album Pet Shop Boys, o relicvă din anii ’80, l-am
ascultat puţin şi mi s-a părut foarte nepotrivit pentru dimineaţă. Am găsit vechea ei casetă cu The
Beatles, pe care o ascultasem ani în şir, şi am apăsat play. Ea îşi pusese un tricou alb pe care scria J’aime
Paris şi prin care i se conturau sânii.
„Zi-mi ce-ai vrea să asculţi“, i-am spus.
„Nimic, nu-mi pasă. Mi-e lene să aleg.“
„Zi-mi mai bine ce aveai de gând să faci azi.“
„Azi aş fi avut cursuri până la două, apoi nu ştiu.“
„Şi de ce nu te duci?“
„Dă-i dracului, am cartea. Nu am nevoie să merg acolo pentru o dictare. Avocaţii ăştia predau ca
nişte popi.“
„De ce te-ai apucat de facultatea asta?“
„Tu şi tata; mai lăsaţi-mă în pace!“
„Pe bune, sunt anii tăi cei mai frumoşi, ai fi putut măcar să faci ce-ţi place.“
„Dacă nu-mi venea o idee repede acum patru ani, nu ştiu cum aş mai fi ieşit din Târgovişte. Voiam
să plec de acolo.“
„Nu-ţi mai place cuibuşorul nostru de nebunii?“
„Puah. Ţie ţi-a mers destul de bine acolo. Mie mi-a adus numai ghinioane.“
Ştiu foarte bine la ce se gândeşte. În perioada liceului fusese prietena celui mai bun prieten al meu.
De la un capăt la celălalt, prima ei poveste de dragoste nu fusese decât o nefericită încurcătură. Poate de

87
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

aceea ajunseserăm noi să plângem astăzi unul pe umărul celuilalt. Chiar ştiam totul. La vremea
respectivă, nu îmi spusese nimic, dar avea să-mi spună ea mai târziu: la finele liceului rămăsese
însărcinată. Şi erau anii ’80, într-un oraş unde chiuretele erau încuiate sub sigiliu şi unde babe maştere
improvizau cu andrele. Ştiu că prietenul meu şi fratele lui găsiseră pe cineva care îi făcuseră întreruperea
de sarcină, cu doar câteva săptămâni după bacalaureat. Apoi, nefericitul cuplu se despărţise, într-o
perioadă în care ea avusese complicaţii medicale serioase, de care a trebuit să se îngrijească singură,
ascunzându-se de părinţi. Oricât de aproape am fi fost, mie mi-a spus una ca asta abia după trei ani. Nu
depăşise încă şocul din vremea aceea. Dacă aş fi fost în locul ei, nici eu n-aş fi putut să trec peste aşa
ceva prea uşor. Odată, mi-a spus că iadul trebuie că arată ca un chiuretaj clandestin, cu complicaţii.
Acum nu mai discutăm despre asta, iar eu nu mai ştiu nimic de prietenul meu de altădată.
„Ştii când am fost eu fericită?“, zise ea dintr-o dată. „În toamna când am început clasa a şaptea şi
ne-au dus în practică agricolă în livezile de meri de sub Mânăstirea Dealu. Era pe vremea când apăruse
Like a Virgin şi când voi, băieţii, aţi fi murit să aveţi câte un poster cu Madonna pe care să vi-l puneţi la
baie.“
„Eu nu, mie nu mi-a plăcut niciodată femeia aia.“
„Sigur că nu“, zise ea, ironică. „Oricum, toamna aceea eu am fost fericită. În livada aceea, în care
culegeam mere pentru export şi în care noi ne făceam că muncim. Mai ţii minte când ai adormit pe bluza
mea?“
„Da, n-am să uit niciodată. Îmi plăcea parfumul tău, îmi aduc aminte că am adormit gândindu-mă la
parfumul tău.“
„Cel pe care-l furam de la mama?“
„Probabil acela.“

88
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Uite, caut de ani marca aceea şi nu am mai găsit-o niciodată. Nu ştiu de ce e aşa de greu de găsit,
acum, când avem absolut orice în toate supermarketurile de azi. Nu pot găsi acel parfum. Iar mama a
aruncat de mult sticla. Nici nu mai ştim bine ce era.“
„Nici eu nu ştiu pe nimeni care să aibă ceva asemănător.“
„Parcă mirosea a fruct.“
„Şi puţin a tămâie“, i-am zis eu.
„Aiurea a tămâie“, a spus ea, „ce prostie ţi-a venit să zici.“
Îşi trecu mâna prin păr şi spuse: „Ar trebui să mă pieptăn. Dar hai mai bine să-ţi arăt albumul cu
poze din Ciad pe care mi le-a trimis Laurenţiu.“
Chiar îi făcuse album. Mi l-a aruncat în braţe şi a plecat la baie să se aranjeze. „Pune caseta cu
Nirvana“, mi-a zis. „Gata cu Beatles. Au început să sune ca nişte babe.“
Pe prima pagină a albumului, o poză mare cu o baracă militară, soldaţi de toate rasele, rupţi de
oboseală, cu chipuri epuizate, tolăniţi pe paturi. O recunosc pe mai vechea mea cunoştinţă – iubitul ei.
Parcă s-a mai împlinit, dacă poţi spune asta despre un om de constituţie masivă. Pe pagina următoare,
nişte jeep-uri mergând prin deşert. Fotografiată din spate – una dintre maşini, unde distinsul cimpanzeu
cu care ea face dragoste o dată la câteva luni se întoarce spre camera de fotografiat şi zâmbeşte. În
imaginea următoare, el e la volan. Vegetaţia e săracă, nişte boscheţi stingheri răzbătând prin nisip. Apoi,
malurile unei ape uriaşe. Nu ştiam că în Ciad au atâta apă.
„E în Ciad acum?“, o întreb când iese din baie.
„Da, luna viitoare îi mută în Bosnia.“
M-am întrebat de multe ori: dacă n-ar fi fost Laurenţiu, oare între noi lucrurile ar fi stat altfel? Ar fi
fost dragoste? Sau ar fi apărut mereu câte un altul? Şi câtă vreme mi-ar mai fi povestit istoriile ei atât de

89
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

personale? Cât de departe ar fi mers intimitatea aceea unică, pe care o moştenisem din copilărie? Îmi era
clar că, dacă se va mărita cu Laurenţiu la încheierea contractului lui cu Legiunea Străină, dacă se va muta
în Franţa sau aiurea, nu vom mai avea dimineţile acestea. Am privit către uşa băii şi dintr-o dată am
simţit că aş putea pierde ceva la care ţin foarte mult. Pentru o clipă, mi-am dat seama că toate acestea
nu duc nicăieri, că lucrurile trebuie să se schimbe, că trebuie să fac ceva, poate chiar atunci, în dimineaţa
aceea, dar nu aveam nici o idee cum să încep.
Ea întrebă, prin uşa întredeschisă a băii: „Cum îţi place Nirvana?“
„Foarte mult. E foarte diferit de tot ce se cântă azi.“
„Dă-i încolo pe toţi ceilalţi. Auzi, ştii la ce mă gândeam? Mă gândeam că, dacă vine Laurenţiu
neanunţat în România şi află de toată istoria cu George, îl omoară. Nu-i aşa că e o istorie foarte, foarte
stupidă?“
Nu am răspuns. Dacă aş fi deschis radioul şi aş fi auzit la ştiri că un militar al Legiunii Străine întors
în permisie şi-a făcut bucăţi un amic pentru că i-a curtat iubita, aş recunoaşte imediat personajele.
Poate m-aş şi bucura puţin. Ar lua oare închisoare pe viaţă?
Întorcându-se în cameră, ea spuse, aproape în şoaptă: „De fapt, Laurenţiu mă îngrijorează. E cam
violent din fire şi cred că viaţa asta de sălbăticie pe care o duc ei acolo nu îi face bine. Izbucneşte aşa de
uşor!“
„Acum“, zic eu cu oarecare răutate, „nu orice educaţie franţuzească transmite bune maniere.“
„Vorbeşte în termeni cam violenţi şi, ştii şi tu, de fapt, mi-e greu să-ţi spun, e tot mai violent.
Câteodată scrie cam violent. Uneori mi-e frică de el. Ştii ce vreau să spun? Când eşti foarte aproape de
cineva îţi dai seama de asta.“
„Lasă-l în plata Domnului“, îndrăznesc eu încă o dată. „Lasă-l şi basta.“

90
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Ea dădu din cap cu încăpăţânare. „Dacă e să fie cineva, cred că el o să fie.“


Mai dau o foaie a albumului. Şi încă una. Pe măsură ce îi văd chipul din diferite unghiuri, mi se pare
că examinez holograma unei primate.
„N-o lua şi tu aşa“, îi zic.
„Vezi“, îmi spuse ea, pregătindu-se să bea iar din cafea, „după rahatul în care am intrat în vara
aceea, povestea cu chiuretajul şi infecţia, după toată laşitatea pe care am văzut-o la cineva în care
avusesem atâta încredere, după sila pe care mi-o făceau bărbaţii, nu credeam să mă mai intereseze
vreunul. De asta e Laurenţiu atât de special. E ca şi cum mi-ar fi dat ceva înapoi, ceva ce mi-ar fi fost
furat. Am încredere în el.“
Lumina zilei îi stă la fel de bine ca şi lumina nopţii. Când a avut timp să se joace şi cu puţin ruj? De ce
a făcut-o? E doar în casă şi e doar cu mine. Să fie pentru mine? Şi atunci de ce vorbeşte despre iubitul ei
ca în Cântarea Cântărilor?
Închid albumul şi îl pun pe masă. Închid ochii şi vocea lui Kurt Cobain, atât de expresivă când e
vorba de nelinişte, suferinţă, singurătate, nu mi-a fost niciodată mai aproape.
„Hai să-ţi pun o muzică ceva mai specială“, îmi zice.
De la ea am ascultat prima oară o mulţime de lucruri bune. Kim Wilde, de care la cincisprezece ani
mă îndrăgostisem. Am ascultat şi aiureli, ca de exemplu Modern Talking. Abia aştept acum. Se întoarce
către casetofon şi deschide o cutie de casetă. Eu îi privesc talia şi, pentru a nu ştiu câta oară în această
unică viaţă, mi se pare perfectă. Nu mai ştiu nici o altă femeie cu o talie perfectă.
Deodată, în încăpere se auzi un cor militar. De pe caseta ei cea nouă răzbăteau acordurile
victorioase ale unui cor al Legiunii Străine. Nu înţelegeam nici un cuvânt de pe bandă: mai mult răcneau,
ca toate corurile militare din lume. Bărbăţie şi forţă.

91
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Se întoarse spre mine: „Cum îţi place?“


„E groaznic.“ Cred că mă strâmbasem. Nu mă aşteptasem să aud aşa ceva de pe casetofonul ei. De
obicei, avea gusturi.
„Bănuiam că n-o să-ţi placă. Şi-aşa nu ţi-a plăcut ţie în armată. Asta mi-a trimis-o el, am primit-o
ieri.“
„Groaznic, nu aş trimite aşa ceva iubitei.“
„Mie mi-a făcut plăcere s-o primesc.“
Opri caseta. În încăpere se făcu linişte. Se întoarse şi se uită la mine ca şi cum ar fi vrut să-mi zică
ceva, apoi îşi întoarse privirea undeva, pe fereastră, către nişte plopi rătăciţi printre blocuri. Îşi duse
mâna la frunte, ca şi cum şi-ar fi amintit brusc ceva, dar nu spuse nimic. Se aşeză pe marginea patului şi
se uită pe fereastră către departe.
Spuse: „Pentru o clipă mi s-a părut că eşti foarte bătrân şi că nu mai auzi ce-ţi spun.“
Ciudat. Şi eu o privisem în acelaşi timp şi mi se păruse că toate acestea se petrec într-un timp
trecut, că ne întâlnim acum într-o viaţă de apoi, secole după ce ne trăiserăm şi încheiaserăm vechea
viaţă, cu greşelile şi laşităţile ei. Eram detaşaţi, puri, departe. Într-o clipă mi se păruse că văd mai mulţi
ani deodată, mai multe vârste deodată, trecutul şi viitorul laolaltă, totul dincolo de ceea ce aş putea
schimba: doar ne ştiam de când lumea, nu-i aşa?
M-am uitat la ceas. Am oftat şi i-am spus că trebuie să plec la serviciu. Mă aştepta un calculator pe
care urma să lucrez opt ore, câtă vreme mai aveam o slujbă. Ea privea acum pe fereastră, tot către
departe, parcă n-ar fi auzit ce-am spus.

92
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Descompunerea patriei în
Descompunerea patriei în particule elementare
particule elementare
93
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Notele lui Mihai Văleanu, 16 aprilie 2006:

Istoria a început în seara de 14 aprilie 2006, când Mihai Petriceicu, colegul meu de la redacţia canalului
RTVD, m-a chemat pe telefonul mobil şi mi-a spus că la Buşteni avuseseră loc multe explozii în urmă cu
o jumătate de oră. Trebuia să ne deplasăm acolo pentru un reportaj solicitat de urgenţă de postul
central. Mi-a dat indicaţii clare asupra locului de filmare şi asupra evenimentului. Cineva deschisese
focul asupra unor clădiri particulare construite în ultimii ani pe Valea Prahovei şi, în urma incendiului
declanşat, acum acţionau multe echipaje de pompieri. În plus, se solicitase ajutor şi de la Braşov, iar
şcoala de subofiţeri de la Câmpina intrase în alarmă. Nici un post TV nu era încă la faţa locului, deci
trebuia să-mi mişc fundul, să-l iau pe cameraman din cartierul Vest şi să ajungem în cel mai scurt timp
de la Ploieşti la Buşteni. „O să vi se deconteze tot“, mi-a spus, „e o situaţie foarte specială. Dar duceţi-vă
acum, e important.“ L-am sunat imediat pe Vali, l-am rugat să-şi încarce imediat toate bateriile („Gata,
şefu’“, a spus, „mai prindem şi noi câte ceva în fundul ăsta de lume“), apoi am lăsat un bilet Tinei pe
masa din hol şi am plecat. Era aproape zece seara, n-am mai sunat-o la spital, ştiam că durează până
vine la telefon când e de gardă şi nu aveam timp. Mi-am luat camera foto, caietul de note şi le-am
îndesat în rucsac. Am luat şi două mere. Ţin minte că mi-am căutat cămaşa albastră, apoi mi-am adus
aminte că e murdară. M-am îmbrăcat cu ce am găsit, nu am fost atent la imaginea publică a celui ce
relatează din teren. Am coborât în spatele blocului şi reţin că maşina n-a plecat de la prima cheie. M-am
rugat cerului să nu am nevoie de bujii noi tocmai în seara aceea. Se făcuse răcoare şi diferenţa de
temperatură ar fi putut să facă necazuri bujiilor vechi. Dar a plecat. Vali m-a aşteptat în faţa casei, era cu
toate genţile pe el, arăta ca Rambo. L-am luat şi am plecat spre Buşteni. Pe drum i-am povestit ce-mi
zisese Mihai Petriceicu. „Tare mi-e teamă că e o şuşă“, mi-a spus, „e ca unul dintre telefoanele acelea

94
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

care anunţă că au plasat o bombă la etajul cinci.“ Eram către Comarnic când i-am arătat pe cer umbre
roşietice. Păreau reflecţii de focuri. „Maică Precistă“, a zis Vali, „să ştii că s-ar putea să fie adevărat.
Las-o mai încet, vreau să filmez şi asta.“ „N-o să se vadă mare lucru, n-ai contrast“, i-am spus. „Ştiu“, a
zis, „dar încerc să filmez.“ I-am făcut voia. În general, vânează şi imagini inutile şi cred că mai bine de
jumătate din ce filmează e pierdere de vreme. Parcă ar fi copil cu beta-camera aia. Când am ajuns
într-un vârf de deal, am văzut focurile. Cred că se vedeau vreo douăzeci de case arzând în depărtare.
Ne-am oprit, am încadrat, am făcut o probă, apoi am filmat relatarea. Eu eram în prim-plan şi în
jumătatea din dreapta a imaginii se vedeau casele arzând. „În urmă cu o oră“, am spus, „din cauze
necunoscute, o parte din imobilele construite în ultimii ani la Buşteni au fost incendiate.“ Am reuşit, zece
minute mai târziu, să discut cu un ofiţer de pompieri venit de la Câmpina. L-am oprit în stradă, i-am
spus că transmit pentru canalul RTVD. El mi-a spus că cineva trăsese cu aruncătorul de grenade sau cu
ceva de genul ăsta în anumite case, numai în unele dintre ele, probabil dintr-o locaţie aflată pe versantul
montan opus, dar asta nu se ştie încă. Loviturile s-au succedat extrem de rapid. În mai puţin de două
minute, tot ce se vede acum în flăcări fusese lovit. Atunci mi-a zis (şi n-am crezut că acolo va fi greşeala
mea, nu aveam de unde să văd, eu voiam doar ştirea): „Ştii a cui a fost vila asta? A fostului ministru Pavel
Aron. În casă erau familia şi servitorii:“ „Unde e acum Pavel Aron?“, l-am întrebat. „Nu ştiu“, mi-a spus el,
„nu e clar dacă n-a fost cumva în casă.“ După aceea am mai vorbit şi cu alţii, iar între timp Vali a filmat în
spate, a filmat vila arzând, aşa cum aţi văzut-o cu toţii la televizor. La un moment dat, Vali a zis: „Asta a
fost ceva incendiar, o bombă ceva mai specială.“ „De unde ştii?“ „Uită-te la ea cum arde, parcă a luat-o
dracu’, flacăra asta e până la cer, ăştia aruncă apă pe ea de nu mai pot şi flacăra e de zeci de metri. Nu
se poate aşa ceva în mod natural, trebuie să fie ceva chimic.“ „Te pricepi la asta?“, l-am întrebat. „Nu, dar
uită-te şi tu.“ M-am înfuriat: „Nu mai îmi spune decât ceea ce eşti sigur, te rog. Dacă afli ceva verificabil.

95
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Nu avem timp. Avem de dat o ştire, nu vreau să vând vreo aiureală. Nu-ţi dai seama ce pot să scap?“
„N-o să-ţi spună nimeni nimic.“ „De ce să nu îmi spună?“ Cu voce înecată de fum mi-a zis: „Acum dau
toţi declaraţii şi vorbesc cu ziariştii, dar în două ceasuri toţi o să se cace pe ei pentru două vorbe, o să li
se facă frică. Sau crezi că Sfântul Duh a făcut asta? Le va fi frică. Va trebui şi să speculezi, altfel n-o să ai
ce relata.“ Am trecut în faţa camerei şi am filmat şi partea de reportaj cu vila arzând pe fundal. A trebuit
să mă întrerup din prima relatare, pentru că au adus o cisternă nouă, plină cu apă, şi au vrut să o tragă
aproape de clădire. Aproape de tot era imposibil, fierbinţeala topea totul, dar au dus-o şi ei până unde
au putut. Ne-am dat la o parte, pompierii strigau unii la alţii, o maşină a salvării era cu sirena pornită, iar
nu departe se auzea trecând trenul. Cu tot vacarmul de nedescris, am auzit un elicopter. Se auzea nu
departe, deasupra noastră, dar nu-l vedeam, probabil era acoperit de vreo coastă de munte sau de
pădure. „Să ştii că micimanii de la ProTV ne-o trag. Fac un reportaj din elicopter şi-l dau pe post înaintea
noastră.“ Atunci mi-am dat seama că trebuie să ne grăbim. Voiam să fim primii relatând de la faţa
locului. Nu mai aveam mult timp. Trebuia să mai filmăm şi alte case incendiate, apoi să plecăm. Trebuia
să plecăm. Cât face oare un elicopter până la Băneasa? Cu gândul acestea în minte am început relatarea:
„În spatele nostru se vede ceea ce a fost casa fostului Ministru al Telecomunicaţiilor, dl. Pavel Aron.
Imobilul a avut şapte camere, două etaje şi subsol. Este posibil ca în casă, în momentul tragediei, să se fi
aflat cinci persoane, membri ai familiei, precum şi oamenii de serviciu ai fostului Ministru. Dl. Aron avea
propriii angajaţi, şi aceştia se aflau la subsol în momentul atacului cu explozibil, după cum ne-au declarat
surse de la comandamentul local al pompierilor. Probabil şi-au pierdut viaţa instantaneu.“ Vali a mai tras
câteva cadre, ne-am urcat în Dacie şi ne-am dus să filmăm şi-n altă parte. Îmi aduc aminte că înainte de
a pleca am observat ceva în copacul lângă care trăsesem maşina şi i-am zis: „Vali, ia câteva cadre şi
de-aici.“ „Ce naiba e asta?“ „Cred că e o bucată de carne însângerată prinsă într-o ramură de copac.“ Vali

96
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

a început să filmeze. „Mamă“, a zis el, „e o pisică întoarsă pe dos. E o bucată de pisică întoarsă pe dos,
aruncată de explozie aici.“ Apoi i s-a făcut rău, s-a dus şi a vomitat lângă un boschet. A închis camera
abia după aceea. Când ne-am urcat în maşină i-am dat un măr, începuse să aibă frisoane şi era palid ca o
lămâie. „Adună-te“, i-am spus, „avem de făcut reportajul acesta. Într-un ceas trebuie să faci montajul.“
Am oprit două sute de metri mai încolo. Un ofiţer de armată, în vârstă, s-a aşezat în faţa maşinii noastre
şi ne-a făcut semn să nu trecem mai departe. „Din raţiuni de securitate, nu se poate mai departe.“
„Suntem ziarişti, filmăm.“ „Puteţi să fiţi şi Iisus Hristos, nu se poate.“ „Vali, filmează-l că nu ne lasă.“
„Închide camera sau vin la tine. Nu, nu. Închide camera îţi spun.“ Când s-a dat deoparte pentru a se
apropia de Vali, de partea cealaltă, am pornit maşina şi am mai putut înainta câţiva zeci de metri. Nu mai
ştiu. Nu îmi aduc aminte distanţele. E foarte greu să reţii toate detaliile, iar acum nu am foarte mult timp
să descriu tot. Doi copaci arzând barau drumul pe şosea. În stânga, o vilă ardea din temelii, cum mai
văzusem. Vali a început să filmeze. În jurul casei câţiva pompieri se agitau neputincioşi. Mi s-a părut că
zic că nu mai au apă. Am auzit distinct un ofiţer strigând altuia: „Băi, la casa de la numărul 46 nu s-a dus
nici o cisternă.“ Păreau resemnaţi, deşi cuprinşi de agitaţie sau mai degrabă covârşiţi. Am filmat şi am
plecat. La întoarcere am mai verificat încă o dată ce s-a întâmplat la vila lui Pavel Aron. Ne-am uitat din
locul unde oprisem prima oară. Nu ni s-a părut că flacăra se mai potolise. Am plecat.
Când am ajuns la Ploieşti, l-am lăsat pe Vali la studio, iar eu am plecat acasă. Reportajul s-a dat pe
post nici o oră mai târziu, cu montaj incomplet, aproape în stare brută. Am adormit imediat după prima
difuzare.
Tina a ajuns acasă a doua zi, în jur de ora opt. Ea m-a trezit, am auzit cheia în yală. Văzuse
reportajul. I-am povestit ce s-a întâmplat. Ne-am uitat la televizor şi atunci am aflat că atentatele au
fost revendicate de organizaţia autointitulată Armata de Eliberare Socială a României. Dădeau interviuri

97
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

cu diverşi factori de răspundere. Purtătorul de cuvânt al Serviciului Român de Informaţii a declarat că ei


nu deţin nimic în baza de date asupra acestui grup calificat de acum ca terorist. Consiliul Suprem de
Apărare a Ţării s-a întrunit la ora opt. Se discută amânarea alegerilor anticipate din septembrie. Către ora
9, ProTV a dat lovitura: un interviu cu Pavel Aron. Era în viaţă. Se aflase în noaptea aceea la Bucureşti,
unde participase la o şedinţă a grupului său parlamentar. Deplângea moartea soţiei şi a fiului său,
precum şi a celor doi servitori care locuiau în casă. Se stabilise că două explozii distincte pulverizaseră
casa. Pompierii spuneau că fuseseră bombe incendiare, iar precizia loviturii fusese remarcabilă: ambele
lovituri fuseseră plasate în fundaţii, aşa încât la două ceasuri după ce am filmat-o noi, vila s-a prăbuşit.
Nu ştiusem asta, am aflat de la televizor. Pavel Aron spunea: „Dincolo de tragedia familiei mele, deplâng
dezastrul democraţiei româneşti. Societatea noastră nu era pregătită pentru un asemenea atac. E o
tragedie care ne afectează pe toţi, şi eu cred că nimeni nu va fi lăsat în afara acestei tragedii. E o lume
care se sfârşeşte.“ A început să plângă în faţa camerei. Era un bărbat zdravăn, bine clădit, care plângea
tăcut.
Mi-am făcut o cafea neagră, fără zahăr. Era o zi superbă, de primăvară, cu un cer înalt şi albastru.
Am ieşit în balcon şi am udat florile. Tina a venit şi s-a aşezat pe prag. Avea o privire obosită. Şi-a luat
genunchii în braţe. M-a întrebat dacă mi-a dat prin cap ieri noapte că ar fi putut să se deschidă focul
când noi mai eram încă acolo. I-am spus că nu, cei care au vrut să facă măcelul programaseră acţiunea
pentru doar câteva minute. Era clar că terminaseră. Mi s-a părut o acţiune concentrată, bine organizată.
Ştiuseră ce au vrut.
Tocmai atunci au anunţat la televizor, pe postul naţional, numele proprietarilor vilelor atacate. Îi
ştiam pe toţi din emisiunile de ştiri. Toţi erau persoane publice, foşti sau actuali miniştri, foşti sau actuali
parlamentari, oameni de afaceri, oameni de spectacol sau de fotbal, un fost campion naţional de box

98
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

care avea o fabrică de ţigări, un proprietar de hotel, un fabricant de mobilă, un proprietar de companie
petrolieră. Ascultam ştirea şi amuţisem. M-am bărbierit. Obrazul îmi era uscat, aspru. M-am îmbrăcat.
Am vrut să ajung la zece la studio. Dacia a plecat din prima. Întotdeauna pleca bine pe vreme frumoasă.
Am ajuns la studio la zece şi zece dimineaţa şi am lucrat până la şase seara. Am mâncat de la pachet. La
ora şase seara, am ieşit din clădire.
Atunci s-a întâmplat. Un tip s-a apropiat de mine şi mi-a cerut un foc. Am vrut să răspund că nu
fumez, dar nu am mai avut timp. Cineva m-a lovit în cap, de la spate. Nu tipul din faţa mea. Apoi ştiu că
m-au tras către o maşină. M-au împins înăuntru, iar în maşină mi-au tras un sac negru pe cap. Cred că
avea ceva găuri, puteam respira. Apoi m-au legat, probabil au folosit cătuşe de plastic. Maşina s-a aflat
multă vreme în mişcare. Trebuie să fi fost o dubiţă sau un Aro, aveam loc la picioare. Am simţit la un
moment dat că trecem pe un drum de ţară, era totul foarte plin de gropi. Mă legănam. Ei nu vorbeau.
Sau, cel puţin, eu nu auzeam. Călătoria a durat ceva vreme.
Am fost coborât din maşină când am ajuns la capătul călătoriei. Nu-mi era teamă, ştiam că n-am
nimic de ascuns, ştiam că nu fusesem niciodată implicat politic. Dacă ar fi fost vorba de ceva politic, nu
putea avea legătură cu mine. Ştiu că am mers pe iarbă o vreme şi o mână m-a condus trăgându-mă de
cot. La prag, mi-a împins piciorul drept cu piciorul, ca să-mi arate cum să trec, dar nimeni nu a zis nimic.
Podeaua de lemn scârţâia şi răsuna. M-a aşezat pe un scaun. Au ieşit. Am auzit cheia în broască.
Am stat aşa o bună bucată de vreme, poate douăzeci de minute. Cheia s-a auzit din nou. Mai multe
persoane au intrat în încăpere. Le auzeam paşii. „Luaţi-i sacul“, am auzit o voce de bărbat.
Am clipit de câteva ori, până să văd încăperea luminată de două lămpi de masă, dintre cele
alimentate cu gaz. Trebuie că era o casă veche ţărănească. Mobila era de o vechime imemorială. Masa

99
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

părea de brad vechi, ros de carii. Era noapte de-a binelea de acum. Pe ferestrele lipsite de perdele nu se
vedea nimic. O pajişte şi atât. De afară se auzeau greierii. Sunt multe locuri ca acesta în România.
În faţa mea se găseau doi bărbaţi. Cel scund se pare că era cel care dădea ordinele. Cel înalt încă
ţinea în mână sacul negru cu care mă acoperiseră.
„Reportajul tău de ieri noapte ne-a făcut un mare deserviciu“, mi-a spus. „Noi am fost interesaţi să
câştigăm suportul populaţiei după declanşarea luptei noastre împotriva clasei politice. Or, reportajul tău
a afirmat din primele clipe că alţi oameni decât familiile demnitarilor au murit. Din pricina ta suntem pe
cale să pierdem bătălia mediatică.“
S-a aşezat la masa din faţa mea. Celălalt a rămas în picioare.
„Pentru chestia asta vei plăti aşa cum se cuvine.“
Celălalt a trecut în spatele meu, a scos un pistol din buzunar şi mi l-a aşezat în faţa ochilor. M-au
trecut mii de fiori. Gestul fusese hotărât. A armat pistolul. Mi-a atins buzele cu ţeava. Mi-a forţat gura.
Mi-a băgat pistolul în gură. Am simţit gustul coclit al fierului. Cel scund i-a făcut un gest cu capul. Şi-a
retras arma şi s-a întors cu spatele.
„O să te executăm în zori“, a spus cel care stătea la masă. Vorbise liniştit. Liniştea lui contrasta cu
gâfâiala mea. „Prin spânzurare. Înainte de asta“, a mai zis, „o să-ţi explic decizia noastră. O să-ţi
răspund la toate întrebările, apoi te las să scrii. Şi asta vrem de la tine: acest text. Ultimul tău text. Aşa
că – dacă ai de întrebat – întreabă.“
„Nu cred că nimic din toate acestea au de-a face cu mine“, am spus. Vocea îmi era răguşită, spartă.
„Te înşeli. Nu eşti tu Mihai Văleanu, corespondentul la Ploieşti al canalului RTVD?“
„Ba da, dar înţeleg că acţiunea voastră e una politică. E probabil o greşeală sau o confuzie. Eu nu am
nimic de-a face cu toate acestea. Eu sunt corespondent de ştiri.“

100
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Ai relatat tendenţios prima noastră acţiune militară. Tu eşti cel vinovat, tu o să te legeni în funie
mâine în zori. Cred că ştii cât din vina dezastrului în care a ajuns ţara aparţine ziariştilor.“
Vorbea foarte serios. Nu era încruntat, ci mai degrabă senin. Ca şi cum s-ar fi gândit altă dată la ce
îmi spunea acum. Un obraz mai degrabă imberb. Ochi inteligenţi.
„Nu mă ştiu vinovat de nimic“, am spus. „Am relatat ceea ce mi-au comunicat pompierii şi apărarea
civilă. Am filmat la faţa locului. Nu a fost comentariu, a fost ştire. Îmi fac meseria de zece ani. Ştiu ce am
afirmat.“
„Te-ai comportat pe post ca o slugă a lor. Ai servit pe canalul RTVD ştirea pregătită în aşa fel încât
moartea servitorilor lui Pavel Aron a trecut pe primul plan. În cursul zilei, această ştire a fost montată de
opt ori la actualităţi. Acea frază a ajuns ştirea zilei. Au exportat ştirea în străinătate şi a fost preluată de
CNN. Acel detaliu a răsturnat în ochii lumii tot sensul acţiunii noastre. Îţi dai seama cât de grav a fost
felul cum ai relatat? Ai centrat ştirea pe moartea unor oameni simpli, victime colaterale ale bătăliei
noastre, în loc să subliniezi că am aruncat în aer vila construită cu bani furaţi din privatizarea telefoniei.
Ştii când presa a publicat toate acele detalii, nu-i aşa? De ce nu ai vorbit despre asta?“
A tăcut pentru o clipă, apoi a reluat:
„Îţi imaginezi că putem lăsa să treacă nepedepsită această ştire tendenţioasă? De mâine, după ce-ţi
vor descoperi cadavrul legănându-se de-o cracă, toţi ziariştii vor fi mult mai atenţi ce spun. Pentru că
vom veni după fiecare dintre ei. Şi de cum vor spune o minciună, o să-i atârnăm. E război civil, trebuie
să înţelegi, vremea de pace s-a terminat.“
„Dacă vreţi să transmit vreun comunicat pentru voi, ori eventual o rectificare, să ştiţi că…“
„Cam târziu pentru asta. Ajungem şi acolo, dar asta nu are legătură cu pedeapsa pe care ţi-o meriţi.
Vreau să scrii că ne-am pregătit doi ani pentru asta. Am folosit aruncătoare de rachete portabile de

101
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

fabricaţie sovietică. Nu rusească, ci sovietică, sunt cele mai precise şi mai ieftine de pe piaţa actuală de
armament. Se fabricau în anii ’80 la Togliatti. La Tiraspol poţi să iei un lansator de mare precizie cu
preţul unui Trabant, adică mai nimic. Am studiat bine unde să începem bombardamentul. Puteam
declanşa oriunde operaţiunea împotriva lor, împotriva acestei clase politice: în nordul Bucureştiului, în
cartierul Cotroceni, pe Litoral, la Poiana Braşov, oriunde puteam să-i lovim cu douăzeci de bombe în
patru minute. Cartierele noilor îmbogăţiţi din surse frauduloase, asta am avut în vedere. Locurile unde
unii au pus în construcţii bani nemunciţi. Ieri noapte, casele construite de cei care au furat de la buget au
fost dărâmate, cu proprietari cu tot. Din punct de vedere balistic, operaţiunea a fost un succes: nici o
lovitură nu şi-a greşit ţinta. A fost ca o probă de pistol viteză, efectuată însă cu arme de mare
distrugere. Ne-am antrenat pentru asta, nu uita să scrii. Nu suntem nişte amatori. Din păcate, nu toţi
erau acasă. Înainte de a deschide focul ne-am documentat. Am ales ora de impact maxim, când cei mai
mulţi dintre cei vizaţi de noi erau în case. Nu am lovit locuinţele medicilor, ale artiştilor sau cele ale
avocaţilor. Nu casele oamenilor simpli. Mare atenţie aici. Problema noastră nu e proprietatea privată, ci
de unde a venit banul pentru ea. Doar cei care au folosit funcţii publice sau trafic de influenţă pentru a
obţine proprietăţi – ei au fost obiectivul nostru. A fost un bombardament selectiv, care a conţinut un
mesaj politic. Nu avem nimic cu cei care muncesc cinstit. Cu cei care fură, da. Le-a venit ceasul, acesta a
fost mesajul, şi mesajul trebuie să se radicalizeze. Vom continua aceste bombardamente selective. Din
acest peisaj va face parte şi execuţia ta, de mâine, din zori. Greşeala ta a fost că nu ai relatat despre
această selecţie a ţintelor. Încearcă să reţii ce spun aici, nu o să ai ocazia să auzi de două ori sau să scrii
de două ori. O să mai ai o şansă, numai una, când o să te lăsăm să scrii, la noapte.“
„Dar la scena evenimentului nu ai de unde ştii…“
„Aiurea“, a spus el.

102
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Vorbea pe un ton liniştit, în contrast cu gravitatea celor spuse. M-am uitat către celălalt. Abia atunci
am observat că avea un Kalaşnikov cu pat metalic, rabatabil, aruncat pe spate. Stătea rezemat de zid.
„Aşadar după ce armele noastre au făcut curăţenie în Buşteni, va urma la un moment dat şi Capitala.
Vom veni după ei, şi ceea ce nu a putut să facă Justiţia o să facem noi. Cu mai mare precizie, selectiv. Cei
care au comis abuzuri nu mai au unde să se ascundă sau cum să îndrepte lucrurile. E deja prea târziu.
Cartierele lor vor arăta ca Beirutul. Ca Sarajevo în vremurile rele.“
S-a ridicat în picioare şi mi-a spus:
„Ai aici un blocnotes şi pix. O să scrii un ultim text, pe care noi îl vom multiplica şi trimite
redacţiilor. Testament sau relatare, scrie ce vrei, în ce stil vrei. Scrisul de mână e foarte bun. Să spui
ziariştilor să fie atenţi şi foarte exacţi în relatări, altfel te vor revedea curând.“ Şi a arătat cu mâna către
tavan. „Cei care au minţit să ştie că le-a venit vremea. Vom veni după ei. O greşeală va fi de ajuns. În
fond, România are o îndelungată tradiţie în aşa ceva. Scrie, ca să le fie spre luare-aminte, că Vlad Ţepeş
a ridicat în ţepi pe cei care meritau asta, după ce a făcut cu ei cetatea Poenari. Mihai Viteazu le-a dat foc,
iar Iancu Jianu i-a asasinat la ei în casă. Cât a fost Horea-mpărat, domnii nu s-au descălţat. Vremea
aceasta a venit din nou, acum. Iar tu scrii povestea din rândul întâi.“
A dat să plece din încăpere. Când să iasă, s-a întors şi a spus:
„În textul pe care-l scrii, să nu fie nici un detaliu care să ne facă identificabili. Şi să fie plin de viaţă.
Un text cu vână. Măcar să nu mori degeaba.“
A făcut un semn cu mâna prin aer, a dezamăgire:
„Ce eşti aşa livid? Nu te aşteptai că ziua asta va veni cândva? Nu aţi văzut-o cu toţii venind? Nu ştiau
oare, când ridicau ziduri, că într-o zi vor fi dărâmate cu bazooka? Nu era de aşteptat că aşa se va
termina descompunerea socială a României? Să ştii că asta nu e o remarcă oarecare. Am studiat ştiinţele

103
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

politice, am făcut un master în relaţii diplomatice. Ceea ce fac acum e pentru ţara mea, e maximul pe
care pot să-l fac pentru ţara mea. Îmi pasă şi pentru asta omor şi arunc în aer. Eu am organizat totul şi
băieţii ăştia de afară şi-ar da viaţa pentru mine. Nu uita să scrii asta.“
După ce a ieşit, tipul cel înalt mi-a legat picioarele de podea cu un lanţ pe care l-a prins cu lacăt.
Mi-a spus că pot scrie cât ţine lampa cu gaz de pe masă. Când s-o termina gazul, textul să fie gata. Mi-a
mai spus să nu încerc nici o figură.
Mi-am adus aminte acum de cartea aceea plicticoasă pe care Boeţiu o scrisese în închisoare, după
căderea Romei. Se chema Mângâierile filozofiei. Era una dintre cărţile pe care tata le ţinea la capul
patului, altfel n-aş fi ştiut de ea, nu mă interesau aceste lucruri. M-am mirat întotdeauna cum de-a avut
omul acela chef de scris când îşi aştepta execuţia. Mi se părea ceva fals, ciudat. Ca şi mine, acum, nici el
nu înţelegea de ce a ajuns acolo. Sau povestea lui Julius Fučík, despre care unii spun azi că ar fi fost o
contrafacere. „Oameni, eu v-am iubit. Vegheaţi!“ Genul de propoziţie memorabilă pe care un ziarist şi-ar
dori să o scrie. Numai că mie nu-mi vine nimic în minte. Nu mă mai pot gândi la nimic. Mi se pare că
nu-şi vor duce la bun sfârşit ameninţările. Parcă nu-mi vine să cred, totuşi, că nişte români ar putea face
asta unui român. Deşi, când îmi aduc aminte ce i s-a întâmplat lui Nicolae Iorga, mi se pare altfel. Sau, la
câte am văzut în ultima vreme… Nu ştiu, e totul atât de ireal… Sentimentul meu de irealitate. Iar dacă
aşa va fi… Nu mai ştiu… Scriu acest text şi mă gândesc că mâine ar putea să apară în toată presa. Acum
trebuie să mă opresc aici. Atât am văzut, atât scriu. Nu ştiu mai departe. Mai am încă timp. Gazul
pâlpâie. Vreau să-i scriu o scrisoare Tinei. Vreau să fiu sigur că am timp să-i scriu. Sunt foarte obosit, îmi
e foarte somn. Pulsul e 100. Temperatura normală. Mă supără ochii, am scris în blocnotes la lumină
insuficientă. Văd împăienjenit. Sper că scrisul îmi e încă descifrabil. Când lumina se va stinge, va trebui
să adorm pe podeaua de lemn. Afară se aud greierii. Par a cânta de foarte departe, şi totuşi îi aud…

104
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Aici se încheie notele.

În zori, bărbatul care noaptea trecută jucase rolul unui bodyguard tăcut deschise uşa. Mihai Văleanu
nu dormea. Îl auzise urcând treptele casei. În întuneric, legat de scaun, îşi ţinea fruntea pe masă. Îi arătă
noului venit notele, cu un gest parcă grăbit. Acesta nu zise nimic, se apropie de el şi-l privi de parcă
totul fusese deja spus. Apoi scoase baioneta şi îi tăie legăturile. Puse baioneta înapoi la centură şi ieşi pe
uşă. Se auzi motorul unei maşini, probabil de teren. După care, linişte.
Mihai Văleanu avu un moment de îndoială. Nu se mai auzea nimic. Vor veni acum? Ce vor face?
Aşteptă o clipă, apoi privi pe fereastră. Nu se vedea nimic, în afară de lumina zorilor strălucind peste o
coastă de munte. Se ridică de la masă şi trecu în tinda casei ţărăneşti. Acum fu convins, privind-o la
lumina zilei: casa fusese de mult timp părăsită.
Nimeni în jur. O coastă de munte, chiar în faţa casei, iar în depărtare Bucegii. Un gard căzut într-o
parte. Un grajd al cărui perete dinspre miazănoapte se dărâmase. O casă a unui solitar de altădată,
mâncată de carii şi neştiută de lume.
În tindă, uitaseră un mic aparat de radio. Îi dădu drumul cu grabă: voia să asculte emisiunile de ştiri.
Radioul era potrivit pe lungimea de undă a unui post din Braşov: Louis Armstrong cânta What a
Wonderful World. Mihai Văleanu se gândi că niciodată nu a mai avut atâta poftă, dimineaţa, de jazz.
Închise ochii şi i se păru că respiră muzică.
Ascultă pentru o clipă, nemişcat. Apoi, ca un drumeţ înainte de o mare călătorie, se întoarse în
încăperea unde a petrecut noaptea şi, cu aviditate, strânse de pe masă foile. Le împături cu mare grijă şi
le băgă în buzunarul de la piept. Ieşi în aerul curat al dimineţii şi plecă spre vale, aproape alergând.

105
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Salutări din Praga

Salutări din Praga


106
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

În toamna aceea am recitit câteva dintre cărţile clasice ale veacului trecut, acele volume ample
amintite de toată lumea şi pe care nimeni nu le mai răsfoieşte azi, deşi toţi invocă ilustrele nume cu
diverse ocazii, Xenopol, Pârvan, Iorga. Nimeni nu mai are vreme să meargă la text, acum, în epoca
telefoanelor celulare. Din luna octombrie începusem să o vizitez în fiecare zi, în încăperea ei, unde trona
maiestuos un ficus gigantic dominând o treime din habitat, cu rafturi de cărţi urcând spre tavan
(manualul de suedeză deschis pe podea aplica tehnica învăţării prin păşirea pe text), cu povestiri de H.G.
Wells la capul patului într-o jerpelită ediţie pocket de la o mie nouă sute pescuită din anticariatul de pe
Bălcescu (o ştia pe de rost), cu perna ei roz în contrast cu cearşaful albastru (le cunoşteam atât de
bine)... Îmi plăcea încăperea ei, acolo unde era în fiecare clipă doar atâta dezordine cât să se rătăcească
parfumul printre lucruri. Clădirea veche, de la începutul veacului trecut, atinsă de igrasie, se clătina din
toate încheieturile de câte ori trecea câte un camion pe strada Mendeleev şi, de-ai fi privit clădirea de pe
trotuarul de vis-à-vis, puteai vedea îngerul de ghips de pe faţada casei dând din aripa dreaptă. Când mă
apropiam de clădirea aceea, cu aerul ei de rai al cariilor întemeiat la începutul veacului trecut, cu pubele
colectând gunoiul în stradă, în plin centru al Bucureştilor, resimţeam un soi de tristeţe despre care nu
pot vorbi. Dacă ea n-ar fi locuit acolo, n-aş fi călcat pe strada aceea vreodată. Cum veneam dinspre Piaţa
Amzei, traversam prin dreptul biroului companiei aeriene ruseşti şi priveam de acolo spre Piaţa Romană.
După o clipă îmi aduceam aminte încotro merg, mă depărtam de umbrele pe care le vedeam în fiecare
clipă şi abia aşteptam să ajung la ea. Ne îmbrăţişam înainte de a ne vorbi şi, din semne, aflam dacă
gazda e acasă sau dacă suntem singuri. Gazda ei era o bătrână cu auz de liliac şi curiozitate de felină. Ne
vâna de multă vreme. Învăţasem să o aud prin perete, să îngropăm în pernă strigăte amestecate cu
pierdute poeme, să ne ştergem viitoarele riduri cu săruturi, să alunecăm printre uriaşele petale de ficus
precum norii pe cer, să ne citim gândurile din priviri şi să ne pierdem în această citire. Ne spuneam totul,

107
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

adică tot felul de istorii, şi eu aveam multe de spus, scormoneam bibliotecile zi de zi şi trăiam din asta. Nu
sunt un povestitor, nu sunt un student bun, dar aud umbrele, aud şi văd întocmai umbrele, citesc şi pot
recompune realitatea din urmă cu veacuri cu o exactitate de metronom. Nu aveam nici cea mai vagă idee
ce voi face mai târziu, chiar dacă ea mă întreba cu insistenţă, voia neapărat să-şi vadă viitorul. Spunea că
vrea să ştie, că vrea să anticipeze cum ar fi dacă am trăi împreună pentru totdeauna, şi eu îi spuneam că
va fi ca acum, apoi ea întreba cine o să plătească chiria după ce bătrânii noştri ne vor lăsa să decolăm
singuri. De fapt, aveam nevoie de bani, aveam nevoie de mulţi bani şi n-aveam nici o idee de unde ar
putea veni, iar istoria pe care o studiam (şi care pentru mine era un amestec de criminalistică şi artă
cărturărească) numai asta nu producea. În anul 2002, mă aştepta examenul de licenţă şi nu ştiam ce voi
face după aceea. Atunci i-am vorbit despre intenţia mea de a căuta comori, pentru că sunt atâtea
pierdute în munţii patriei, aşa i-am spus, iar ea a râs şi mi-a spus că vrea să se facă traducătoare din
engleză, suedeză, olandeză şi daneză, că viaţa e grea şi lumea e grea şi că eu sunt un nebun frumos care
are nevoie să fie dus departe de lume pe planeta aceasta sau departe de planeta aceasta, că ea mă va
ocroti şi că ea va reuşi să aibă grijă de mine, pentru că merit, măcar pentru că ştiu să spun poveşti
frumos. Cea mai stranie dintre istoriile relevante pe care i le-am spus a fost cea a vieţii lui Tycho Brache,
născut la 14 decembrie 1546 în Knudstrup, Danemarca, şi depărtat de lume pe 24 octombrie 1601, la
Praga, în urma unui dineu cu etichetă complicată şi consecinţe medicale nefaste. Născut într-o familie
apropiată regelui de atunci al Danemarcei, Tycho a avut un frate geamăn care a murit nu mult timp după
naştere. La doisprezece ani, a început să studieze la Universitatea din Copenhaga, la început dreptul, dar
curând a devenit foarte interesat de astronomie, primul ceas al revelaţiei fiind cel al eclipsei solare de pe
21 august 1560, fenomen prevăzut de specialiştii timpului la capătul unor calcule complicate. Faptul că
astfel de evenimente cosmice se pot prevedea, că intră în ritmul unor calcule predictibile, l-a fascinat

108
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

atât de mult încât a început imediat să studieze Tractatus de Sphaera al lui Sacrobosco, Cosmographia seu
descriptio totius orbis de Apianus, precum şi lucrarea care i-a inspirat întreaga viziune geometrică, De
Triangulis omnimodus, de Regiomontanus. Şi-a continuat studiile la Universitatea din Leipzig, în 1562,
acolo unde se presupunea că va studia limbile clasice şi culturile vechi, dar unde el şi-a adus cărţile de
astronomie, precum şi o miraculoasă hartă a constelaţiilor de Dürer. Din august 1563, a început să
noteze metodic observaţiile sale astronomice şi a folosit mai târziu datele, reuşind să surprindă
conjuncţia planetelor Jupiter şi Saturn, chestiune la care avea să se refere mai târziu cu enervant succes
polemic în unele dintre lucrările sale. Marea scăpare a lui Ptolemeu şi Copernic fusese că nu reuşiseră să
prevadă cu exactitate această conjuncţie (abaterea la Ptolemeu era de o lună!). Atunci când am ajuns cu
istoria aici, ea se ridică deasupra pernei ei roz şi făcu ochii mari, era o lume a Danemarcei despre care
citise şi despre care auzise destule la curs, pe care însă nu avusese vreme să şi-o imagineze atât de
detaliat, adică vremea aceea când omenirea nu rezolvase problema dejecţiilor menajere, dar avea viziuni
despre buna ordine a cosmosului. Îmi aduc aminte de surpriza ei atunci când i-am povestit de vizita lui
Tycho Brahe la universităţile din Wittenberg şi Rostock, precum şi cearta de la Rostock cu un rival danez
care, în duel, i-a tăiat nasul, aşa că la întoarcerea acasă în primăvara următoare, la douăzeci de ani, s-a
înfăţişat înaintea părinţilor săi cu un nas făcut dintr-un amestec de argint şi aur pe care-l meşteşugise
un alchimist din Freiburg. Mă rog, nu e o istorie plăcută, e vorba despre o mutilare facială. Atunci când
pe ea o plictiseau astfel de istorii, săream peste ele, ca şi peste detaliile politice ale curţii daneze, cele
care aduceau venituri şi demnităţi şi suport regal pentru cercetarea astronomică. Excepţională e, desigur,
descoperirea pe care a făcut-o la observatorul de la Uraniaborg, o cometă pe care avea s-o observe
minuţios unsprezece ani după pierderea nasului, moment când a demonstrat că respectivul corp ceresc
nu e mai aproape de pământ decât Luna, contrazicând astfel, în vestita lucrare Mundi Aetherei

109
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Recentioribus Phaenomenis, modelul de cosmos al lui Aristotel. Culmea e ca tot atunci a realizat că
oblicitatea eclipticii a scăzut din perioada lui Ptolemeu, dar a comis regretabile erori de calcul cauzate,
fără îndoială, de datele corupte pe care infailibilul alexandrin i le-a lăsat moştenire. E un pământ plin de
erori, la ce altceva te aşteptai? O lungă sarabandă a erorilor, de la calculele din vechime până la politica
împăratului Rudolf. Dintr-o suită de neînţelegeri interne provocate de caracterul lui imposibil, Tycho
Brache şi familia lui au părăsit Danemarca în 1599 şi s-au îndreptat către Praga, acolo unde l-a avut ca
asistent pe Johannes Kepler şi ca protector pe însuşi împăratul Rudolf. Modelul universului la care lucra
(apropo, oare de ce n-ar fi adevărat? am să ţi-l desenez pe trup) purta în centrul cosmosului Pământul,
în jurul căruia se învârtea Soarele, iar în jurul Soarelui se învârteau celelalte planete. A făcut nenumărate
măsurători în sprijinul acestei teorii considerate azi eronate, pe care le-a publicat în Tabelele Rudolfine.
A murit unsprezece zile după ce a fost invitat la dineul oficial din palatul lui Peter Vok Ursinus
Rozmberk, ca rezultat al respectării etichetei acelor vremuri, de a nu te ridica de la masă înaintea gazdei.
Mai precis, i s-a blocat urina, după ce a băut un pahar în plus şi s-a abţinut cu oarecare eforturi vreme
de câteva ceasuri, iar până la ora când s-a întors acasă nu mai putea urina deloc, după care au urmat
ceasuri de durere ascuţită, ore după ore, până când, în zori, a reuşit să dea drumul câtorva fire de lichid.
Avea să fie ultima oară, pentru că a urmat un delir de insomnie şi ameţeli dincolo de care nervii nu mai
simţeau, iar amintirea nu mai însemna nimic, o lungă şi neîntreruptă febrilă agonie. Târziu, foarte târziu,
consemnează Kepler că ar fi spus „Fă, Doamne, să nu fi trăit în van“, sau cam aşa ceva, şi s-a stins cu
aceste cuvinte pe buze. Sintagma aceasta trebuie să fi avut în vedere calculul paralaxei şi coerenţa
modelului său, mai degrabă decât implicarea sa în diversele chestiuni politice sau administrative ale zilei.
Îţi place istoria mea? Ştiu, îţi vine să arunci biblioteca pe fereastră. Lasă-te mai departe pe perna noastră
cea roz şi să uităm de strada Mendeleev, acolo unde gunoiul se depozitează în stradă şi mirosurile

110
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

pestilenţiale otrăvesc cerul verii, iar îngerii de ghips dau din aripi steril, ţintuiţi de pământul acesta pe
care nu reuşesc deloc să-l ridice. Acum povestea ne va duce din nou la Praga, acolo unde, în iarna lui
1601, principele oriental a venit să ceară ajutor de la împăratul Rudolf al II-lea. A ajuns întâi la Viena pe
2 ianuarie 1601, la reşedinţa arhiducelui Matthias, care l-a primit în audienţă două săptămâni mai târziu.
Acolo l-a ajuns din urmă ştirea execuţiei comandantului Baba Novac, prin ardere pe rug, la Cluj.
Principele Mihai a ajuns la Praga pe 23 februarie 1601, şi a fost primit în audienţă la împărat pe 14
martie. A plecat de acolo pe 3 aprilie, către Viena, de unde trebuia să ridice o importantă sumă de bani
pentru reorganizarea armatei sale, iar în seara dinaintea plecării lui din Praga cronicarul Casovius
consemnează că l-ar fi auzit zicând: „Fă, Doamne, să nu fi trăit în van“, replică cu atât mai ciudată cu cât
nu era deloc clar că merge spre moarte ori spre încoronare. De fapt, se gândea tot timpul la una dintre
cele două. Avea să vină mai întâi moartea, în zorii zilei de 19 august ai acelui an. Crede-mă, mi se pare
că ei doi s-au întâlnit, Tycho Brahe şi principele Mihai, la vreunul dintre dineurile de la casele nobililor
din Praga, şi e o ciudăţenie că nu s-a demonstrat până acum în detaliu lucrul acesta. Parcă văd dineul
acela unde i-au aşezat alături, pe astronomul morocănos, cu nas aurit, şi pe prinţul oriental care îşi
căuta la Praga armata pierdută.
Atunci când a auzit această istorie, spusă cu atâta acurateţe de date şi locuri, ea s-a ridicat din pat
şi eu i-am privit talia goală, umerii drepţi şi arcuiţi exact aşa cum trebuie, sânii mici, fără umbre, şi mi s-a
părut că se îmbracă în povestea pe care tocmai i-o spusesem. M-a întrebat: „Şi ce dacă Tycho Brahe s-a
întâlnit cu Mihai Viteazul?“ „Ei“, i-am spus eu, „e vorba de fapt cât de departe pot să văd eu în trecut.“
I-am arătat palma cea dreaptă: „Pot vedea în trecut, nu în viitor.“
Apoi, după câteva clipe, răstimp în care stătea goală în mijlocul încăperii, m-a întrebat: „Adică, ei
doi chiar s-au întâlnit?“

111
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Nu ştiu“, i-am răspuns, „dar înainte de a afla asta am nevoie să rezolv o problemă.“ Mi-am acoperit
ochii cu mâinile şi i-am spus: „În modelul universului după Tycho Brahe, este oare Sirius o stea fixă?“
„Asta e o nebunie“, a spus, şi atunci am înţeles că nu va rămâne cu mine pentru restul vieţii, că
pentru o clipă asta a depins de poziţia relativă a unei stele. Acolo unde se întrerupsese calculul în
toamna lui 1601.
În seara aceea am plecat către noua mea cameră, în care mă mutasem în septembrie, undeva într-o
curte pierdută, mai mult ruine decât realitate, o curte care dădea către nord, şi apoi înspre Calea
Victoriei. Gazda mea era un fost ofiţer de armată care locuia singur într-un apartament cu trei camere.
Am mers cu capul plecat, ca şi cum aş fi înaintat prin ceaţă către o înfrângere sigură. Pentru o vreme,
traversând Piaţa Amzei, am uitat cum mă cheamă şi în ce veac trăiesc. Apoi mi-am adus aminte de
examenul meu de licenţă din vara lui 2002.
De cum am intrat în camera mea, l-am văzut în dreptul ferestrei, îmbrăcat în mantia lui neagră cu
fireturi aurii, cumpărată din Leipzig. Se întoarse către mine şi, în germana veche, cu un oarecare accent
nordic, îmi spuse din nou fraza pe care o auzeam în fiecare seară: „Se vede foarte bine cerul de la
fereastra ta.“
Fereastra mea dădea către nord. În depărtare se vedeau blocurile de la Piaţa Victoriei, dincolo de cei
doi plopi bătrâni rătăciţi din parcul din faţa Academiei. Îi vedeam profilul fără nas, cu bărbie proeminentă,
împinsă înainte, chipul serios, cu privirea fixă, care avea nevoie de ochelari.
„Uneori e prea multă lumină ca să priveşti cerul“, i-am spus, arătându-i oraşul acesta.
„Trebuie să ştii cum să priveşti“, mi-a răspuns, „şi adevărul e că a venit vremea şi pentru tine să
înveţi teoria conicelor, precum şi mirabila relaţie a lui Eustarchius despre lunule, cele care s-ar putea
aplica la problema la care ţi-am sugerat să lucrezi tu.“

112
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

„Nu e o problemă planară“, i-am răspuns eu. „O teorie a unor conice e irelevantă aici.“ El mi-a făcut
semn cu mâna, era nervos, reluând ideea din seara precedentă: „Calculul acesta, echivalent cu întrebarea
dacă Sirius e o stea fixă sau nu, e o problemă foarte grea, e una dintre conjecturile pentru care aş da
oricât să cunosc răspunsul.“
Fără a-i arăta cât de mult vreau să ştiu la rândul meu răspunsul la un detaliu de natură biografică,
l-am întrebat: „Şi totuşi, te rog spune-mi, îţi aminteşti de principele acela oriental pe care l-ai întâlnit în
primăvara cea din urmă la Praga?“
Se întoarse cu spatele şi scoase o carte legată sul din mantia lui largă. Se pregăti să o desfacă. „Nu-mi
mai amintesc nimic din primăvara aceea, nimic altceva decât un calcul al lui Johannes Kepler despre
elipse.“ Îşi trecu mâna prin păr şi desenă prin aer o curbă închisă, apoi punctă ceva, ca un fel de centru
între focare: „Singurul loc pe unde trece Dumnezeu, singura realitate.“

113
Bogdan Suceavă - Bunicul s-a întors la franceză Editura LiterNet, 2008

Cuprins

Celălalt asediu......................................................................................................................................... 3
Povestea cubului Rubik ......................................................................................................................... 15
În Bucureşti, când se lasă seara ............................................................................................................. 22
Istoria de la Al Waqbah sau Călătoriile omului cameleon ....................................................................... 44
Bunicul s-a întors la franceză ................................................................................................................ 61
Lumea ta, rock şi parfum de guave........................................................................................................ 76
Descompunerea patriei în particule elementare ..................................................................................... 93
Salutări din Praga ................................................................................................................................ 106

114