Sunteți pe pagina 1din 35

Dezvoltarea craniului

Craniul primitiv este membranos, în această fază el


purtând numele de desmocraniu. În luna a doua începe
condrificarea bazei craniului, aceasta purtând numele de
condrocraniu (placa bazilară Kolliker). Oasele calvariei nu
trec prin faza cartilaginoasă, ci se osifică direct din schiţa
membranoasă. Deci osificarea craniului urmează două
moduri particulare: fibroasă (calvaria va prezenta suturi),
respectiv cartilaginoasă (baza craniului va prezenta
sincondroze).
La nou-născut craniul prezintă porţiuni
membranoase şi cartilaginoase care se osifică în timp,
acest fapt permiţând mărirea dimensiunilor craniului
proporţional cu creşterea encefalului. La nivelul bolţii
craniene oasele sunt încă unilaminate şi fără diploe, iar
centrii de osificare, datorită procesului de osificare
delimitează oasele care sunt separate fie prin spaţii
suturale (între două oase), sau prin spaţii membranoase
largi denumite fontanele (fonticulus). Ele se află la locul
de întâlnire a mai multor oase. Fontanelele sunt în număr
de şase: două mediane şi patru laterale (câte două de
fiecare parte).
Fontanela anterioară (fonticulus anterior) se află
la joncţiunea suturilor coronală (frnto-parientală), sagitală
(interparientală) şi frontală (interfrontală). Deci se află
între osul frontal şi cele două oase parientale. Se mai
numeşte şi fontanela bregmatică, are formă romboidă,
este cea mai mare, având dimensiuni 5/2,5 cm. Ea se
osifică după vârsta de 2,5 de ani. O închidere mai târzie a
acestei fontanele sau o mărime mai mare determină
hidrocefalie. Închiderea ei mai precoce determină
microcefalie. Fontanela Bregmatică serveşte în clinică
pentru puncţionarea sinusului sagital superior la sugari, în
vederea administrării de medicamente.
Fontanela posterioară (fonticulus posterior) se
află la joncţiunea suturilor sagitală şi lombdoidă. Se află
deci între osul occipital şi cele două oase parietale. Se mai
numeşte şi fontanela lambdoidă, are formă triunghiulară,
cu laturile de circa 1 cm; se osifică între lunile 3-6.
Fontanelele pterice sau sfenoidale (fonticulus
sphenoidalis), situate la unirea sfenoidului, frontalului,
temporalelor şi parietalelor, se mai numesc şi fontanele
anterolaterale; dispar la scurt timp după naştere
Fontanelele asterice sa mastoidiene (fonticulus
mastoideus) sunt situate la unirea occipitalului,
parientalului şi procesului mastoid. Se mai numesc şi
fontanele postero-laterale. Ele dispar la scurt timp după
naştere, dar pot lăsa ca vestigiu gaura mastoidiană
(foramen mastoideum) prin care trece o venă emisară.
Craniul nou-născutului mai poate prezenta fontanele
supranumerare, fontanelele sagitală, glabelară şi
metopică.
Fontanela sagitală Gerdy se află între cele două
oase parientale, în partea posterioară a suturii sagitale, la
nivelul obelionului. Este descrisă la 30% din cazuri, iar
după închiderea sa rămâne ca vestigiu de o parte şi de
alta a suturii parietale, câte un orificiu, numit gaura
parietală (foramen parientale) prin care trec o v. emisară
şi o ramură din a. occipitală.
Fontanela glabelară sau nazo-frontală este
delimitată superior de marginile frontalelor, iar inferior de
oasele nazale. Este mai frecventă la hidrocefali, iar la
adulţi poate fi ocupată de un os supranumerar.
Fontanela metopică este situată deasupra
precedentei, la unirea celor 3/4 superioare cu 1/4
inferioară a suturii metopice (interfrontale). Ea poate fi
ocupată de un os metopic supranumerar.
Craniul formează partea superioară a scheletului
axial, adaptat unor funcţii speciale.
Craniul conţine două segmente:
A. neurocraniul care conţine şi protejează encefalul
şi
B. viscerocraniul ce formează scheletul feţei.
Vicerocraniul conţine organe de simţ şi derivate din
arcurile branhiale care participă la masticaţie şi la
respiraţie.
Craniul, în dezvoltarea sa trece prin trei etape
succesive:
1. blastem mezenchimatos (craniul primordial,
membranos sau desmocraniul)
2. craniul cartilaginos (condrocraniul)
3. craniul osos definitiv

4. Desmocraniul este capsula mezenchimatoasă


care înconjoară encefalul. Această condensare de
mezenchim se formează la începutul lunii a 2-a,
(respectiv în săptămânile 5-6) în jurul cozii dorsale
(notocord) şi se întinde rostral până la marginea
posterioară a fosei hipofizare. Condensarea
mezenchimului continuă spre anterior în regiunea
nazală, lateral spre mezodermul capului, iar ventral spre
mezenchimul arcurilor branhiale. În urma unui proces
de clivare a desmocraniului rezultă o porţiune profundă,
ce va forma meningele cerebral şi una superficială din
care se formează ulterior craniul membranos.
5. Condrocraniul
Procesul de condrificare începe în săptămâna a 7-a
numai în regiunea bazei craniului (vezi fig. 1 şi 2), oasele
feţei şi bolţii (calvaria) fiind oase de membrană.
Condrocraniul prezintă două segmente:
∗ segmentul cordal - ce include partea rostrală a cozii
dorsale (notocordului), fiind mai vechi filogenetic
(paleocraniul),
∗ segmentul precordal - situat anterior în prelungirea
segmentului cordal, este mai nou filogenetic
(neocraniul).
Segmentul cordal prezintă la rândul său două părţi:
⇒ o parte segmentată - situată posterior, formează
regiunea occipitală,
⇒o parte nesegmentată - situată anterior şi lateral,
formează regiunea otică.
Din mezenchimul porţiunii segmentate, situate în
jurul notocordului, se formează două cartilaje
paracordale aşezate de o parte şi de alta a cozii dorsale
(notocord). Cartilajele paracordale fizionează pe linia
mediană, formând placa bazală, viitorul bazioccipital.
Placa bazală, dorsolateral, trimite două prelungiri,
viitoarele exooccipitale, care în partea dorsală sunt unite
printr-o lamă cartilaginoasă care poartă numele de TECT
SINOTIC, care va deveni supraoccipital (scuama
occipitală sub linia nucală superioară). Între placa bazală
cu prelungirile sale şi tectul sinotic apare gaura occipitală
mare.
Porţiunea nesegmentată a segmentului cordal este
reprezentată de capsula auditivă (otică). Această
capsulă, în timpul dezvoltării fuzionează cu formaţiunile
vecine astfel:
• medial cu placa bazală (viitorul baziooccipital),
• lateral şi dorsal cu placa parietală.
De asemenea ea trimite anterior o prelungire,
creasta parotică, care acoperă nicovala şi extremitatea
dorsală a cartilajului Meckel.
Capsula auditivă va deveni partea pietroasă şi
mastoidiană a osului temporal, iar creasta parotică va
deveni tegment timpanic.
Segmentul precordal coţine prozencefalul, având
raporturi atât cu cavitatea nazală cât şi cu ochii şi
formează cea mai mare parte a craniului. El este alcătuit
din două bare cartilaginoase - cartilagiile hipofizare,
care anterior se continuă cu trabeculele craniului. Aceste
trabecule sunt situate în prelungirea plăcii bazale.
Trabeculele craniului (Rathke) fuzionează anterior şi
caudal, lăsând între ele un spaţiu datorat prezenţei
recesului hipofizar. Ulterior acest spaţiu va fi obliterat de o
lamă de ţesut cartilaginos.
Trabeculele fuzionate se întind spre regiunea
etmoidală unde se vor uni cu capsula nazală.
De pe părţile laterale ale trabeculelor fuzionate se
desprind două lame cartilaginoase: una posterioară şi alta
anterioară.
Lama posterioară se numeşte alisfenoid sau aripa
temporală şi va forma aripa mare a sfenoidului, iar
segmentul trabecular cuprins între originea celor două
lame posterioare devine bazisfenoidul.
Lama anterioară se numeşte orbitosfenoidul sau
aripa orbitală, va forma aripa mică a sfenoidului, iar
segmentul trabecular cuprins între originea celor două
lame anterioare devine presfenoid.
Aripa orbitală este situată pe un plan superior faţă
de aripa temporală.
Între aripa temporală şi orbitală se află fisura
anterioară, pe unde trec nervii III, IV, VI şi ramura
oftalmică a nervului V; ea devine ulterior fisura orbitală
superioară şi din ea se separă inferior orificiul nervului
maxilar. Acest spaţiu formează canalul epiteric (conţine
ganglionul trigemen şi nervii III, IV, VI).
Capsula nazală comunică cu extremitatea anterioară
a cavităţii craniale prin orificiile lamei ciuruite, iar caudal
este deschisă (palatul dur nefiind format încă), la acest
nivel existând fisura rostroventrală.
În regiunea inferioară a septului nazal apar cartilagii
paranazale, ce conţin organul lui Jacobson, formaţiune
temporală.
Capsulele veziculelor optice apar în afara craniului,
deci nu fac parte din peretele craniului. Ele se
diferenţiează şi formează sclerotica şi teaca nervului
optic.
La mijlocul lunii a 3-a toate oasele de la baza
craniului sunt condrificate, dar limita dintre oase nu este
încă evidentă.
Iniţial, oasele auzului, capsula auditivă şi regiunea
timpanului se dezvoltă într-o masă de ţesut mezenchimal
situată pe suprafaţa craniului primordial (membranos sau
desmocraniul). Ulterior, începând din săptămâna 10,
aceste formaţiuni vor fi acoperite de solzul temporalului.
Începând din luna a 3-a, are loc procesul de osificare
a condrocraniului.
Oasele care se formează prin osificare endocondrală
(din cartilaj) sunt:
• occipitalul - cea mai mare parte:
• bazioccipitalul,
• exoccipitalul,
• supraoccipitalul,
• osul pietros,
• sfenoidul:
• bazisfenoidul,
• alisfenoidul,
• orbisfenoidul,
• etmoidul şi conca inferioară.
Restul oaselor se formează prin osificare de
membrană.
Creşterea craniului atât în axul longitudinal cât şi în
cel transversal determină o creştere a capacităţii lui. La
naştere craniul are 22% din capacitatea finală, pentru ca
la 4 ani să ajungă la 80%.
Urmează o perioadă lentă până la pubertate când
ritmul creşterii se accelerează mai ales la nivelul feţei,
fiind în legătură directă cu dezvoltarea sinusurilor
paranazale.
Apoi până la 18-20 ani creşterea este relativ lentă,
iar la 18-20 ani
ajunge la maxim, după această dată capacitatea începe
să scadă lent.
Creşterea capacităţii craniului are loc în două
regiuni: capsulară şi bazală. În componenta bazală craniul
se alungeşte rostro-caudal, datorită cartilagiilor de
creştere dintre etmoid şi presfenoid, dintre presfenoid şi
bazisfenoid şi dintre bazisfenoid şi bazioccipital. În
regiunea capsulară, creşterea are loc la nivelul suturilor
pe seama marginilor oaselor.
La nivelul suturilor coronară (parietofrontală) şi
lambdoidă (parietooccipitală) creşterea se face în
lungime, iar la nivelul suturilor sagitală (interparietală) şi
scuamoasă (parietotemporală) creşterea se face în lăţime.
De asemenea un rol în mărirea capacităţii craniului îl
are şi resorbţia osoasă de la nivelul tăbliei interne a
oaselor bolţii. Paralel cu această resorbţie are loc şi o
depunere de os la nivelul tăbliei externe.
La nou-născuţi oasele bolţii sunt unilaminare (fără
diploe). În cel de-al doilea an lamele osoase încep să se
diferenţieze rezultând un aspect compact. La vârsta de 5
ani se realizează diferenţierea completă a structurii
oaselor craniene: tăblie externă şi internă, iar între ele
există o reţea trabeculară spongioasă = DIPLOE.

Osificarea condrocraniului
Occipitalul - este alcătuit din mai multe piese în
care apar patru centri de osificare:
1. Placa bazală (bazioccipital) - un centru de
osificare;
2. şi 3. Prelungirile laterale ale plăcii bazale
(exooccipitalul) - câte un centru de osificare
pentru fiecare prelungire;
4. Supraoccipitalul, derivat din tectul sinotic - un
centru de osificare şi formează scuama occipitală, inferior
de linia nucală superioară
Restul scuamei occipitale este format prin osificare
de membrană a interparietalelor. Partea scuamei
occipitalului care se formează prin osificarea de
membrană a interparietalelor, după naştere fuzionează cu
supraoccipitalul.
Toţi centrii de osificare apar la sfârşitul lunii a 3-a şi
fuzionează între ele la 4 ani. Condilii occipitali se separă
odată cu formarea canalului nervului hipoglos (XII).
Sfenoidul
Se osifică prin zece centri:
1. şi 2. Două pentru bazisfenoide - cartilagele
hipofizare;
3. şi 4. Două pentru presfenoid;
5. şi 6. Două pentru alisfenoide (aripi mari);
7. şi 8. Două pentru orbitosfenoide (aripi mici), care
trimit o prelungire sub pediculul veziculelor optice ce
determină formarea orificiului nervului optic (canalul
optic);
9. şi 10. Două pentru procesele pterigoide care se
dezvoltă din cartilajul ce se detaşează din bazisfenoid.
Etmoidul
Se osifică în capsula nazală cartilaginoasă prin trei
centri:
1. Pentru masa mediană;
2. şi 3. Pentru masele laterale ce înconjoară sacii
olfactivi.
Din masa mediană, ulterior se diferenţiează partea
cartilaginoasă a septului nazal, lama perpendiculară şi
crista galli (septul cavităţii nazale).
Din masele laterale se diferenţiează labirintul
etmoidal. În grosimea labirintului pătrunde mucoasa
nazală ce produce resorbţie osoasă, cu apariţia
consecutivă a celulelor etmoidale.
Între masele laterale şi mediană există ţesut
mezenchimal, străbătut
de filetele olfactive, în traiectul lor spre mucoasa olfactivă.
Osificarea acestui ţesut mezenchimal determină apariţia
lamei ciuruite etmoidale.
Temporalul
Este format din mai multe piese osoase:
a. partea pietro-mastoidiană ce derivă din capsula
auditivă (în care apar mai mulţi centri);
b. tegmentul timpanic care derivă din creasta
parotică (celulele mastoidiene apar datorită unor
diverticuli ai mucoasei urechii medii, care determină
procesul de resorbţie osoasă);
c. scuama temporală se formează prin osificare de
membrană, centrul osificării apărând în regiunea
rădăcinii procesului zigomatic;
d. procesul stiloid ce se dezvoltă din arcul II branhial.

Dezvoltarea oaselor de membrană ale


craniului
În săptămâna a 4-a, în capsula mezenchimatoasă a
bolţii craniului apar de fiecare parte a liniei mediane câte
4 centri de osificare.
a. doi centri (în săptămâna a 8-a) la nivelul
frontalului, între marginea supraorbitală şi tuberozitatea
frontală - tuberculul frontal. Între aceşti doi centri se
găseşte sutura metopică care îi desparte. La sfârşitul
primului an de viaţă şi începutul celui de al doilea sutura
metopică dispare, în urma procesului de fuzionare a
celor doi centri.
b. câte un centru (în săptămâna a 7-a) în fiecare os
parietal, situat în dreptul tuberculului parietal. Pot
apare centri dublii sau multipli, dar se sudează
rapid între ei rămânând unul singur în final. Când
aceşti centri nu fuzionează osul parietal va fi format
din mai multe oase unite prin suturi.
Oasele parietale vin în contact între ele pe linia
mediană, în jurul vârstei de 22 ani încep să se sudeze, dar
sutura sagitală care le separă se
obliterează complet după vârsta de 30 ani.
Sutura coronală (frontoparietală) dispre mai târziu,
iar cea lambdoidă (parietooccipitală) nu dispare total
niciodată.
c. un centru pentru scuama temporală (săptămâna a
7-8-a), la rădăcina procesului zigomatic. Scuama
temporală fuzionează cu partea petromastoidiană în
primul an după naştere.
d. un centru dublu pentru scuama occipitală, situat
superior de linia nucală superioară. Cei doi centri
fuzionează la nivelul protuberanţei occipitale externe.
e. în mezenchimul regiunii nazale - dintr-un singur
centru de osificare iau naştere: osul nazal şi lacrimal.
f. vomerul apare prin doi centri în mezenchimul situat
în dreptul marginii inferioare a lamei
perpendiculare a osului etmoid.
Între oasele bolţii rămân porţiuni ale capsulei
membranare primordiale care nu se osifică iniţial,
formând fontanele. Ele sunt în număr de cinci:
1. fontanela sagitală situată între oasele parietale,
în partea posterioară a suturii sagitale. La naştere în
30% din cazuri nu este închisă, ca vestigiu al ei se
observă câte un foramen parietale de o parte şi de alte
a liniei mediane.
2. fontanela anterioară situată între oasele
parietale şi frontal - la întâlnirea suturilor segmentară şi
coronară. Ea nu se închide până la vârsta de 2 ani.
3. fontanela posterioară situată între oasele
parietale şi occipitale la întâlnirea suturilor segmentară
cu lambdoidă. Ea se închide în jurul lunilor 3-6.
4. fontanela antero-laterală (sfenoidală) situată la
întâlnirea aripii
5. mari sfenoidale cu oasele frontal, parietal şi
scuama temporală, se închide în primele 3 luni.
6. fontanela postero-laterală (mastoidiană) situată
la întânirea suturilor lambdoidă,
parietomastoidiană şi occipitomastoidiană. Ea se
închide în a doua jumătate a primului an de viaţă,
dar se poate închide şi înainte sau imediat după
naştere.
N.B.: La nivelul fontanelelor pot apare oase
intercalate suturale ce ajută la obliterarea fontanelelor.

Sinusuri paranazale sunt nişte cavităţi mici la


naştere şi sunt reprezentate de:
1. Sinusul maxilar , ce rămâne mic până la vârsta de
6-7 ani, când începe să se dezvolte odată cu apariţia
dinţilor definitivi.
2. Sinusul frontal începe să se dezvolte în primul an
de viată.
Originea sinusurilor maxilar şi frontal este comună,
în şanţul din meatul mijlociu.
3. Sinusul sfenoidal este iniţial un segment al cavităţii
nazale, care în luna a 3-a se separă de aceasta printr-o
structură osoasă. Pe măsură ce osul sfenoid se dezvoltă,
locul de comunicare între cavitatea nazală şi sinus se
micşorează.
4. Celulele etmoidale sunt mici la naştere, dar se
dezvoltă rapid în primul an de viaţă.
Structura funcţională a craniului
Dezvoltarea scheletului extremităţii cefalice la om,
cât şi arhitectura acestuia sunt condiţionate de:
• bagajul ereditar de specie, de cel familial şi de
factori ai mediului
• intern;
• contactul permanent şi direct cu factorii mediului
extern;
• eliberarea unor forţe multiple cu durată, intensitate
şi sensuri variabile datirită poziţiei ortostatice,
schimbării modului de hrană, tipului de masticaţie
şi limbajului articulat.
Craniul este alcătiut din neurocraniu, care conţine şi
protejează encefalul şi viscerocraniul, care adăposteşte
cavitatea bucală, nazală şi segmentele periferice
receptoare ale unor analizatori - globul ocular, receptorii
vestibulari, cohleari, precum şi cei olfactivi.
Structura arhitectonică a neurocraniului este diferită
de cea a viscerocraniului, în funcţie de organele care le
adăpostesc. Totalitatea oaselor capului formează cutia
craniană (cavum cranii).
Neurocraniul
Neurocraniul, topografic, este împărţit în calvarie
(bolta craniană sau calota cranii) şi baza craniului (bazis
cranii). Limita dintre ele este planul orizontal imaginar
care trece prin glabelă şi protuberanţa occipitală externă.
Bolta craniană se formează prin “oase de investiţie”
(osificare de smală), iar baza craniului prin “oase de
substituţie” (osificare encondrală sau pe model
cartilaginos). În alcătuirea calvariei intră oasele parietale
pereche, care anterior se srticulează cu solzul frontalului
(scuama frontalis), iar posterior cu solzul occipitalului
(scuama occipitalis).
Oasele bolţii craniene sunt oase late,care prezintă o
faţă externă sau exocraniană tapetată de pericraniu,
foarte convexă şi o faţă internă sau endocraniană de care
aderă dura mater cerebrală, cu care formează un sistem
mecano-structural unitar (Luschka). Caracteristic este
faptul că fibrele durei mater parietale trec în oasele
neurocraniului, separarea lor fiind practic imposibilă,
mărind astfel rezistenţa craniului. Tot pe faţa
internă a calvariei se pot observa:
• şanţuri laterale care aparţin arterei meningee
medii;
• şanţul median (sulcus sagitalis) pentru sinusul
sagital superior;
• depresiuni numite foveole granulare, date
granulaţiile sau corpusculii lui Pacchioni.
Oasele bolţii craniene sunt alcătuite din două lame
de ţesut osos compact, lama internă (lamina interna) sau
tăblia internă şi lama externă (lamina externa), între care
se află ţesut spongios plin cu măduvă şi canale venoase,
numit diploe. Venele diploice comunică cu circulaţia
venoasă intracraniană şi cu sistemul venos al scalpului,
după următoarea schemă:
∗ venele diploice parieto-frontale cu sinusul venos
dural sagital şi cu venele scalpului parieto-
frontal;
∗ venele diploice ale regiunii mastoidiene cu sinusul
dural transvers şi cu venele scalpului din regiunea
retro-auriculară.
Dintre aceste structuri tăblia internă este cea care
se modifică sub acţiunea presională exercitată de creier.
Grosimea tăbliilor este uşor variabilă, ea fiind de 2-6 mm,
cea mai mică fiind la nivelul sinusurilor venoase şi la
exterior, unde sunt acoperite de un strat muscular gros.
Singurul os spongios care nu prezintă diploe este scuama
temporală.
Marginile acestor oase sunt dinţate şi angrenajul
dintre ele la nivelul suturilor crează o rezistenţă crescută;
astfel în traumatisme nu are loc o disjuncţie, ci ofractură a
oaselor. Suturile permit la copil o creştere a
neurocraniului; la copil şi adult contribuie la creşterea
elasticităţii craniului, spre deosebire de bătrâni unde
suturile se osifică şi craniul îşi pierde elasticitatea.
În mecanismul leziunilor traumatice, modul de
distribuire a energiei şi cantitatea absorbită de către
structurile osoase depind de gradul de
elasticitate al oaselor ce iau parte la formarea calotei, cât
şi de caracterul morfologic al suturilor care le unesc.
Datorită acestei elasticităţi, diametrul transversal al
calotei poate fi redus cu aproximativ 1 cm, aşa cum au
arătat unele cercetări experimentale. În momentul când
intensitatea energiei cinetice depăşeşte gradul de
elasticitate, apar fracturile calotei.
Craniul prezintă proeminenţe şi creste considerate
zone groase, dar şi zone slabe determinate de tracţiunile
şi presiunile exercitate de mm. craniomotori şi
masticatori, dar şi de alţi factori (greutatea encefalului,
grvitaţia, factori externi şi dura mater), toate realizând o
formă statică. Modificarea de volum a creierului în timpul
dezvoltării permite encefalului să acţioneze cu o presiune
centrală, persistentă, explicând apariţia pe lama internă a
şanţurilor şi depresiunilor centrale vasculare. Aceşti
factori morfogenetici nasc forţe care acţionează pe direcţii
preferenţiale, determinând un sistem arhitectonic descris
pe rând de Poirer, Gr. T. Popa şi Pernkopf.
Distingem astfel la neurocraniu mai mule arcuri
sagitale:
1. Un arc medio-sagital, care începe la apofiza crista
ggali, se continuă cu creasta frontală, sutura sagitală
(care este îngroşată), protuberanţa occipitală internă şi
creasta occipitală internă, până la gaura occipitală.
2. Două arcuri latero-sagitale, stâng şi drept care sunt
dispuse în lungul originii mm. temporali; ele încep cu
linia temporală a frontalului, se continuă cu liniile
temporale ale parietalului cu baza procesului mastoid
creasta supramastoidiană, arcul zigomatic şi osul
zigomatic, până la punctul de plecare.
3. Unii autori consideră că, inconstant, mai există încă
două arcuri
4. sagitale sau infero-laterale, paralele cu arcurile
latero-sagitale, dar situate medial faţă de acestea;
ele încep în fosa infratemporală şi merg de-a lungul
suturii sfenoscuamoase până la tuberculul articular
al temporalului.
Dispariţia arcurilor osoase de întărire sagitale şi
transversale de la nivelul calvariei se suprapune cu modul
de aşezare a fibrelor septurilor durale (arcul medio-sagital
corespunde coasei creierului şi coasei cerebelului).
Arcurile sagitale sunt solidarizate prin arcuri
transverse, care aparţin şi bazei craniului. În sens antero-
posterior acestea sunt:
1. arcadele orbitale;
2. arcul format din jugul sfenoidal şi aripile mici ale
sfenoidului, arc prelungit pe calvarie prin aripile mari
sfenoidale;
3. arcul format din marginea superioară a părţilor
pietroase temporale şi procesele mastoide până la liniile
temporale;
4. porţiunea transversă a sinusului lateral, care se
află aşezat pe o creastă osoasă ce pleacă de la
protuberanţa occipitală internă şi ajunge la baza părţii
pietroase temporale;
5. cele trei linii nucale: supremă, superioară şi
inferioară.
Aceste arcuri transverse sunt solidarizate între ele
printr-o placă osoasă medio-sagitală; această placă
medio-sagitală este dedublată între arcadele orbitale şi
jugul sfenoidal pentru a limita incizura etmoidală, se
dedublează din nou pentru a înconjura şaua turcească şi
se continuă posterior cu partea bazilară a occipitalului; se
dedublează apoi pentru a treia oară pentru a înconjura
gaura occipitală şi se continuă prin creasta occipitală
internă cu arcul medio-sagital al bolţii craniene. Stâlpii
descrişi anterior se întâlnesc la nivelul părţii bazilre a
osului occipital şi corpului sfenoidal; se crează astfel un
schelet de maximă rezistenţă, între arcurile
căruia se dispun zonele mai slabe ale neurocraniului.
Convergenţa stâlpilor către această regiune de solicitare
maximă explică frecvenţa mai mare a fracturilor de părţi
bazilare şi a celor pietroase.
Structurile de rezistenţă, în special fosa posterioară
a craniului şi arcurile sagitale pot fi modificate sub
acţiunea mm. cranio-motori. Acţiunea lor are o durată de
până la 16 ore pe zi şi menţin echilibrul capului alături de
mm. cefei, compensând gravitaţia.

Viscerocraniul
Factorii modelatori ai viscerocraniului sunt
consideraţi: creierul, care în dezvoltarea sa îşi modifică
volumul, funcţia respiratorie şi masticaţia. Modelarea
viscerocraniului se realizează sub acţiunea muşchilor
masticatori, în special în timpul actului masticator. La
nivelul viscerocraniului se descriu zone de condensare a
traveelor osoase, datorate unor forţe de presiune ce apar
în timpul masticaţiei. Contracţia mm. masticatori este de
aproape 400 kg când se contractă bilateral, putând astfel
modela sistemul arhitectonic al masivului facial. Aceste
zone de condensare osoasă se prezintă la nivelul
masivului facial sub forma unor stâlpi verticali, sau sub
forma unor veritabile lame orizontale de rezistenţă.
Stâlpii de rezistenţă verticală sunt în număr de trei:
1. Stâlpul anterior (canin sau nazofrontal) pleacă
din dreptul caninului şi preia presiunile de la nivelul
incisivilor şi caninului, urcă apoi prin maxilar, procesul
fronatal al maxilarului şi, la nivelul orbitei, îşi reduce
intensitatea, împărţindu-se în două curente: unul care
urmează calea marginii infraorbitale şi altul care urmează
calea marginii supraorbitale. Aceste două curente
secundare întâlnesc tensiunile celui de
al doilea stâlp zigomatic şi se anulează.
2. Stâlpul mijlociu sau zigomatic, foarte puternic,
situat în dreptul primului molar, preia presiunile de la al
doilea premolar şi de la primii doi molari. Curentul de
presiune urcă prin creasta (eminenţa) zigomatico-
alveolară, stâlpul întărind peretele sinusului maxilar la
limita dintre faţa anterioară a maxilarului şi
tuberozitatea maxilarului. La nivelul osului zigomatic
curentul de presiune se împarte în două curente
secundare, reduse ca intensitate: posterior şi anterior.
Curentul posterior trece prin arcul zigomatic superior de
articulaţia temporo-mandibulară, apoi se continuă prin
creasta supramastoidiană şi se pierde în liniile
temporale. Curentul anterior, la marginea orbitală se
împarte în două ramuri, din care unul prin procesul
frontal al osului zigomatic merge de-a lungul marginii
supraorbitale, iar altul pătrunde în planşul orbitei.
Ambele se anihilează întâlnind curenţii stâlpului
nazofrontal.
3. Stâlpul posterior, pterigoidian sau
pterigopalatin preia presiunile de la nivelul ultimilor
doi molari, de unde urcă prin procesul pterigoidian şi
osul palatin; superior aceste presiuni ajung la corpul
sfenoidului, deci în punctul unde se întâlneşte stâlpul
sagital median al bazei craniului cu arcul transvers
anterior al bazei craniului; acest fapt este confirmat şi
de teoria helicoidală a transmiterii forţelor elaborată de
Crambes, teorie în care sfenoidul este un condensator şi
repartitor de forţe.
4. Dubecq adaugă la cei trei stâlpi un traiect incisiv,
situat aproape de linia mediană.
Între aceşti stâlpi de rezistenţă există conexiuni sub
formă de lame (platforme) orizontale aşezate la diferite
nivele, alcătuind un sistem de dispersare a forţelor care
apoi se anulează reciproc. Acestea sunt: palatul
osos, planşeul orbitei şi plafonul orbitei. Restul de forţe ce
nu au fost neutralizate se condensează la nivelul bazei
craniului, de unde dispersează pe faţa convexă a calvariei
şi ajung la nivelul suturii sagitale, unde se anulează
întâlnind pe cele de partea opusă.
Platformele orizontale sunt solidarizate prin sisteme
lamelare verticale care au o dispoziţie sagitală şi
formează sistemul de consolidare al platformelor. Acest
sistem este reprezentat de:
• vomer şi lama perpendiculară a etmoidului;
• peretele lateral al fosei nazale;
• peretele lateral al neurocraniului.
În timpul masticaţiei apar forţe de presiune şi la
nivelul mandibulei. Aceste forţe pot să urmeze trei
direcţii:
1. De la nivelul dinţilor se îndreaptă spre ATM, spre
condilul mandibulei şi se neutralizează în arcurile
transversale. La acest nivel ajung prin meniscuri, bolta
fosei mandibulare şi tuberculul articular.
2. De la nivelul tuberculului mental trec prin
marginea inferioară a mandibulei, iar la nivelul
unghiului mandibulei şi altul spre procesul coronoid.
3. De la nivelul procesului coronoid forţele de
presiune diminuă ca intensitate, trecând prin tendonul
m. temporal spre osul temporal şi parietal.