Examenul radiologic al craniului

Radiografia se bazează pe acţiunea chimică a

razelor x asupra B2 Hg. Imaginea apărută pe peliculă
este rezultatul absorbţiei inegale a razelor x de către
organele şi ţesuturile biologice prin care trece fascicolul
incident. Pentru examenul radiologic al craniului sunt
utilizate puncte antropometrice, linii şi planuri (“Comisia
de incidenţe şi nomenclatură a grupului de lucru de
neuro-radiologie, Milano, 1960”). Dintre ele:
Planul bazal al craniului (planul Virchow) este raportat la
linia antropologică bazală, ce uneşte marginea inferioară
a orbitei cu marginea superioară a meatului auditiv
extern. O variantă a planului bazal este planul Reid, care
uneşte unghiurile externe ale orbitelor cu centrul
meaturilor.
Planul sagital al craniului trece prin linia mediană a
craniului (perpendicular pe planul bazal).
Planul frontal - perpendicular pe cel sagital şi orizontal.
Linia lui Chamberlain - uneşte extremitatea posterioară a
palatului dur cu marginea posterioară a găurii occipitale.
Linia lui Mac Gregor - uneşte extremitatea posterioară a
palatului dur cu cel mai decliv punct al scoicii occipitale.
Unghiul bazal (Boogard) este determinat de o latură ce
porneşte de la dorsum sellae către nasion şi a doua, către
basion; în mod normal el este de 1150- 1400.
Linia bimastoidiană - uneşte vârfurile celor două apofize
mastoide.
Variante anatomice ale craniului
Craniul poate prezenta varietăţi în lungime sau în
înălţime.
Indicile cranian (IC) ajută la aprecierea lungimii
craniului.
Formula lui Retzius: IC= diametrul cranian transversal
(lărgimea maximă internă) x 100 / diametrul antero-
posterior (lungimea maximă internă)
Craniul mezocefal va avea IC = 75-80
Craniul dolicocefal (lung) va avea IC <= 75
Craniul brahicefal (scurt) va avea IC > 80-83
Indicele auriculo-bregmatic ajută la stabilirea
variaţiilor craniene în înălţime. I = distanţa auriculo-
bregmatică x 100 / diametrul antero-posterior
Ortocefalic: I = 58-63
Oxicefalic: I > 63
Platicefalic: I < 58

Aspecte radiologice ale craniului pe vârste

Craniul la nou-născut
La nou-născuţi densitatea osoasă este uniformă,
oasele sunt fine, nu distingem tăbliile internă şi externă şi
nici diploia.
Lipsesc relieful vascular şi impresiunile digitale.
Suturile sunt văzute ca nişte linii nete ce separă
oasele între ele. La nou-născuţi ele au lărgimea de 3-6
mm.
Şaua turcească pe un clişeu de profil are aspect de
omega, clinoidele sunt slab distinse. În prima săptămână
de viaţă persistă sincondroza intersfenoidală. Sincondroza
sfenooccipitală persistă mai
mult timp.
Unghiul bazal formează 130-1400.
La nivelul osului temporal osul timpanal este bine
vizibil pe un clişeu de profil, descriind un cerc imediat
posterior de mandibulă.
Masivul facial nu depăşeşte 1/6 din înălţimea totală
a feţei.
Nu există sinus maxilar. Celulele etmoidale apar
vizibile sub forma unor clarităţi rotunjite. Mugurii primei
dentiţii sunt grupaţi în două grupe, bilateral de coane.
Maxilarul inferior este relativ mai lat. În alveolele
dentare sunt vizibili mugurii dentari, simfiza mentonieră
apare ca o crazitate. Unghiul mandibular în medie are
1440.
La copilul de 3-4 ani craniul capătă aspectul
craniului de adult. Se diferenţiază disploe şi canalele
venelor diploice, încep să apară fosetele corpusculilor lui
Pacchioni.
Şaua turcească la această vârstă are un contur
rotund, datorită osificării dorsum-ului selar.
Începând cu vârsta de 2 ani, treptat se
pneumatizează sinusurile maxilare; în jurul vârstei de 4
ani - cele sfenoidale, iar sinusurile frontale de la 6 până la
aproximativ 20 de ani.
La vârstnici, modificările radiologice ale craniului pot
apărea sub formă de hiperostoză scleroză şi atrofie
osoasă.

Incidenţe radiologice fundamentale ale

craniului
Incidenţe de ansamblu
Imaginea de profil dă relaţii asupra calotei, bazei
craniului şi oaselor feţei.
 Pe marginea de profil se evidenţiază următoarele:
Tăbliile internă şi externă, între care e situată diploia. Cele
două tăblii sunt relativ paralele, iar în regiunea vertexului
tăblia internă este denivelată de către fosetele
corpusculilor Pacchioni.
Amprentele venoase: sinusul sfeno-parietal Brechet,
sinusul transvers, amprente ale venelor diploice, vene
emisare, lacuri venoase.
Amprentele arteriale: şanţul arterei meningee mijlocii şi
ramurile sale, artera temporală medie profundă (ram. din
a. carotidă ext.).
Suturile craniene: după 30 de ani sunt de obicei închise, în
locul lor apare o bandă de densitate sporită.
Oase supranumerare, care se pot comstata la nivelul
suturilor sau la distanţă de ele.
Calcificări ale glandei pineale, ale plexurilor coroide,
coasei creierului etc. De obicei se întânesc la vârstnici.
La nivelul bazei craniului:
Etajul anterior - se constată două linii ondulate ale
plafoanelor orbitale; sub ele o altă linie - planul sfenoidal.
Etajul mijlociu - se constată două linii concave în sus şi
posterior - aripile mari sfenoidale, clivusul, crestele
stâncilor temporale, şaua turecească.
Etajul posterior - se constată protuberanţa occipitală
internă, şanţul sin. lateral; poate fi observată sincondroza
sfenooccipitală.
Imaginea de bază a craniului
Pe un clişeu radiologic executat în incidenţa de bază
(Hirtz) se pun în evidenţă următoarele formaţiuni:
transparenţa sinusului sfenoidal, apofizele pterigoide,
stâncile temporale cu meatul auditiv intern, gaura ovală şi
spinoasă, gaura occipitală, septul nazal, mandibula,
peretele
posterior al sinusului maxilar.
Incidenţe de faţă
Incidenţa de faţă Schuller II
Radiografia efectuată în această incidenţă oferă
detalii asupra regiunii occipitale şi jumătăţii posterioare a
bolţii craniului. Stâncile temporale proiectate în orbită
sunt bine evidenţiate. De asemenea, se observă bine
sinusurile frontale, celulele etmoidale şi mandibula.
Incidenţa “faţă înaltă”
Pe clişeul radiologic stâncile vor apărea sub orbite,
în aşa fel se pun în evidenţă orbitele, fantele sfenoidale,
sinusurile frontale şi aripile sfenoidale, bolta craniană şi
planşeul şeii turceşti.
Incidenţa fronto-suboccipitală
Stâncile se proiectează deasupra orbitelor, în aşa fel
se evidenţiează foarte bine fosa cerebrală posterioară,
bolta craniană, stâncile şi conductele auditive interne.
Incidenţa Blondeau
Stâncile temporale se proiectează sub sinusurile
maxilare. Se pune în evidenţă masivul facial, mai ales
plafoanele orbitale, sinusurile maxilare şi oasele malare.

Incidenţe regionale
Pentru stâncile temporale
Incidenţe bilaterale
Incidenţa “stânci în orbite”
Incidenţa Worms-Bretton. Conductele auditive interne se
proiectează la marginea superioară a stâncii. Mai dă
informaţii şi referitor la transparenţa antrum-ului şi al
celulelor mastoidiene.
Incidenţa Hirtz. Pune în evidenţă stâncile, găurile rupte
anterioare, fosele temporale, gaura ovală şi spinoasă,
sinusul sfenoidal şi clivusul.
Incidenţe unilaterale
Incidenţa Schuller. Se evidenţiază bine celulele
mastoidiene, articulaţia temporo-mandibulară.
Incidenţa standard Chausse III. Pune în evidenţă urechea
medie, antrum-ul, aditus ad antrum.
Incidenţa Guillen. Permite studiul oscioarelor auditive.
Incidenţa Stenvers. Permite vizualizarea fundului
conductului auditiv intern, creasta falciformă, vestibulul şi
cohlea.
Incidenţa Chausse IV. Pune în evidenţă vârful stâncii.
Pentru fanta sfenoidală şi canalul optic
Fanta sfenoidală se pune în evidenţă prin incidenţa
“faţă înaltă”.
Canalul optic se pune în evidenţă prin incidenţele
Rhese, Gilles şi Hartemann.

Tomografia computerizată de transmisie

Tomografia computerizată de transmisie (CT) este o
metodă de investigaţie larg utilizată în examinarea
craniului. CT se bazează pe razele X, studiază mediul
biologic sub formă de secţiuni tomografice, redând
informaţia prin imagine digitală.
Gradul de absorbţie al volumului studiat este
apreciat pe o scară de nuanţe de gri (de obicei 2048
nuanşe). În acest fel gradul de absorbţie va
fi diferit pentru ţesutul osos al craniului, LCR, substanţa
albă, substanţa cenuşie, sângele circulant, un hematom
recent, focar de necroză sau zonă de edem.

Angiografia cerebrală
Angiografia cerebrală are la bază injectarea unei
substanţe de contrast în sistemul carotidian sau vertebro-
bazilar. După injectarea substanţei de contrast se iau
imagini în incidenţă de profil şi în incidenţă de faţă (cu
variante). În acest fel se obţin imagini ale arborelui
arterial şi venos al encefalului. Această investigaţie
rămâne de o importanţă majoră în diagnosticarea
anevrismelor arteriale, malformaţiilor angiomatoase,
sindroamelor ocluzive vasculare, fistulelor carotido-
cavernoase.

Ultrasonografia
Echografia utilizează în obţinerea de informaţie un
agent fizic neionozant, şi anume ultrasunetele. Modul în
care diferite structuri, normale sau patologice, reflectă
aceste unde este tradus în semnale optice.
Se practică explorarea ultrasonică a vaselor
cerebrale. Ecografia are marele avantaj asupra
angiografiei fiindcă este o metodă neinvazivă de
explorare a arborelui vascular. Ecografia este bine venită
înaintea examenului angiografic. Această explorare
permite chirurgului vascular să cunoască preoperator
funcţionalitatea poligonului Willis, cât şi să efectueze un
control postoperator al arborelui cerebral.
Examenul ecografic este utilizat şi în explorarea
orbitei şi a globului ocular, fiind mai binevenit decât un
examen CT, cunoscut fiind faptul că razele X au efect
negativ asupra globului ocular, în mod special asupra
cristalinului.
Ecografia transfontanelară
Este o tehnică specială de ecografie ce se practică
la nou-născuţi şi prematuri, fiind posibilă numai în cazul
când fontanelele sunt permeabile, nefiind osificate.

Rezonanţa magnetică nucleară

RMN are la bază traducerea în semnale optice a
undelor de radiofrecvenţă emise în anumite condiţii de
nucleii atomici ce aparţin structurilor anatomice
examinate.
Spectrometria RMN. Permite determinarea in vivo a
nivelului diferiţilor metaboliţi din ţesuturile umane.
Tehnica “Spin Locked”. Se utilizează în clinică, de
exemplu pentru determinarea vârstei unui infarct
cerebral. Se poate aprecia şi vârsta plăcilor de
demilinizare în scleroza multiplă.
Tehnica RMN cu agenţi de contrast paramagnetici. Primul
agent de contrast gadopentat dimeglumin (Magnevist) a
fost obţinut în 1981, pentru prima dată a fost utilizat pe
om în 1984, iar în 1988 a primit aprobarea oficială de a fi
folosit în investigaţiile cerebrale şi ale coloanei vertebrale.
Explorarea prin RMN a capului se face obţinând
imagini în trei planuri dimensionale, in vivo. Secţiunile
transversale sau axiale se orientează după planul neuro-
ocular sau orbito-meatal. Cupele de secţiune sunt de
obicei de 5 mm, etajate de la vertex până în porţiunea
orizontală a mandibulei. Secţiunile sagitale se obţin după
un plan ce uneşte vertexul cu mentonul şi trebuie să fie
perpendicular pe planul neuro-ocular. Secţiunile frontale
sau coronale au de obicei tot 5 mm grosime, iar
orientarea
extremităţii cefalice este ortogonală pe planul neuro-
ocular.
Aprecierea imaginilor se face în funcţie de
hiperintensitatea, hipointensitatea şi izointensitatea dintre
două structuri.
În secvenţele spin-ecou în T 1:
LCR este relativ negru; substanţa albă apare albă;
substanţa cenuşie apare gri;
Semnalul cel mai slab apare negru pe imagini: aer;
corticală osoasă, ţesuturi fibroase dense (ligamente,
tendoane); calcificări şi condensări osoase; LCR şi imagini
cu flux rapid al vaselor sangvine;
Semnalele intermediare au pe imagini nuanţe de gri şi
corespund substanţei cenuşi, substanţei albe şi muşchilor;
Semnalele cela mai intense apar în alb şi corespund
celulelor grăsoase, medulei osoase bogate în grăsime,
fluxurilor lente;
În patologie, leziunile lichidiene au adesea un hiposemnal
apropiat celui al LCR; uneori apare un semnal mai intens,
dat de un conţinut proteic crescut.
Trebuie diferenţiat hipersemnalul în T 1 din
fenomenele hemoragice semirecente sau cronice, al
leziunilor grăsoase şi al celor ce conţin melanină, iar după
injectarea de substanţă de contrast paramagnetică
(Gadolinium-DTPA) priza de contrast este martorul unei
rupturi a barierei hemato-encefalice.
În secvenţele spin-ecou în T 2:
LCR devine alb; în plus, în secvenţele cu două ecouri
substanţa albă are un semnal de intensitate scăzută
(relativ negru), iar substanţa cenuşie are un semnal mai
intens şi este deschisă la culoare;
Semnalele cele mai puţin intense în T 2 (în negru pe
imagine) sunt de aer, os, ţesuturi fibroase dense, fluxuri
rapide;
Semnalele intermediare în T 2 (gri pe imagini) corespund
parenchimurilor şi grăsimii;
Semnalele cele mai intense (în alb pe imagine) sunt cele
date de apă, LCR, fluxurile lente;
În patologie foarte numeroase leziuni apar în T 2 cu
hipersemnal, permiţând detecţia lor cu o sensibilitate
crescută;
Hipersemnalul lezional din T 2 rămâne totuşi non specific,
putând fi în raport cu un proces tumoral cărnos, chistic,
hemoragic sau cu un edem perilezional, cu fenomene
ischemice sau de demielinizare;
Depozitele intracerebrale de hemosiderină din stadiile
sechelare proceselor hemoragice şi într-o oarecare
măsură şi calcificările pot avea în T 2 un hiposemnal
lezional remarcabil, dar mai puţin marcat decât în
secvenţele de imagistică rapidă prin tehnica gradient-
ecou.